Iosua 1:1 1. După. Sau „şi s-a întâmplat”, ca în Numeri 7,1 etc. „Şi”, cuvântul de început în ebraică, înseamnă că istorisirea lui Iosua este o continuare a cărţii Deuteronom. Această expresie sugerează că Iosua este autorul ultimului capitol din Deuteronom; aici el reia istoria şi continuă cu raportul propriilor experienţe. Timpul la care se referă aici trebuie să fi fost după cele 30 de zile de plâns amintite în Deuteronom 34,8.

Robul. Adesea, cuvântul tradus astfel înseamnă o persoană întru totul supusă stăpânului său. Aici, el arată pe cineva în totalitate supus lui Dumnezeu şi ascultător de poruncile Lui. De obicei, aşa vorbea Pavel despre sine însuşi (Romani 1,1 etc.). Un „slujitor al Domnului” este în robia lui Hristos, care l-a răscumpărat din robia păcatului. Aşa a fost şi cu Moise. Iosua, care slujise ca prim-ministru pentru Moise, era confirmat acum ca lider al lui Israel. Credincioşia lui modestă, nepretenţioasă şi statornică era dovada că este potrivit să-l urmeze lui Moise. Iosua se născuse cu câţiva ani înainte de fuga lui Moise din Egipt şi exilul din pustia Medianului. Atunci se credea că Moise avea să ajungă vreodată eliberatorul naţiunii. Dar Providenţa prevede şi pregăteşte cu mult timp înainte pentru răspunde nevoilor poporului Său. Dumnezeu păstrează în rezervă unelte şi puteri de care nu ne dăm seama până nu vine vremea. De exemplu, cum avea un profesor universitar necunoscut să clatine Europa întreagă şi să-l facă pe papă să tremure pe tronul său. Nimic nu părea mai imposibil, totuşi Frederic, prinţ de Saxonia, a fost pus de Dumnezeu pe tronul lui, gata să ajute când avea să vină timpul. Şi cu mult mai înainte ca Luther să se fi născut, Providenţa a făcut să apară tiparul, care avea să devină artileria cea mai nimicitoare folosită de Luther. Planurile lui Dumnezeu sunt desăvârşite, şi vine ceasul pentru împlinirea oricăruia dintre scopurile Lui, şi, o dată cu el, şi omul pentru acel ceas.

Niciodată planurile lui Dumnezeu nu depind de un singur om. Când moare un Moise, Dumnezeu are pregătit un Iosua. Moise a fost cel mai calificat să stea în faţa lui Faraon, iar Iosua să stea în faţa canaaniţilor. Alegerea unui om de către Dumnezeu este făcută în funcţie de patru factori:

1. Temperamentul şi aptitudinile lui. Iosua avea o însuşire naturală pentru problemele militare. El era îndrăzneţ şi hotărât (Numeri 14,6-9) şi avea o puternică influenţă personală (Iosua 24,31).

2. Educaţia lui anterioară. Iosua slujise deja 40 de ani ca lider cu răspundere. (Exod 17,9.10, Numeri 13,2.3.8). Educaţia şi experienţa sunt esenţiale.

3. Reputaţia lui. El şi Caleb au stat singuri pentru o cauză nepopulară.

4. Sarcina pe care o are de îndeplinit. Pentru a-i deposeda pe canaaniţi era nevoie de un ostaş. Omul şi nevoia trebuie să corespundă.

Slujitorul lui Moise. În ebraică, ca şi în engleză, termenul de „slujitor" nu este folosit exclusiv despre serviciul religios. El arată un însoţitor voluntar, cineva care se află la dispoziţia altuia, în contrast cu un „serv”Care pentru un motiv sau altul se află sub obligaţie.

Iosua 1:2 2. Iordanul. Ebraicul Yarden, de la verbul yarad, „a coborî”. Numele descrie în mod corespunzător curentul iute al râului, care izvorăşte din versanţii muntelui Hermon, 9 232 de picioare (2 814 m) deasupra nivelului mării, şi coboară cu viteza de 60 de picioare pe milă spre Marea Galileii, 686 (209 m) de picioare sub nivelul mării. După ce părăseşte Marea Galileii, viteza este mai mică, cam de vreo 10 picioare (3 m) pe milă. Primăvara, când se topesc zăpezile pe muntele Hermon, el se revarsă peste malurile lui, devenind un curent iute pe toată porţiunea de la Hermon la Marea Moartă, 1 300 de picioare (400 m) sub nivelul mării, cea mai joasă masă de apă de pe pământ. Motivul numelui lui ebraic de „coborâtorul” este vădit. Acesta era râul peste care Iosua trebuia să-l conducă pe Israel.

O dau. Dumnezeu scoate în evidenţă faptul că El este cel care le dă titlul judiciar asupra ţării Canaanului. Făgăduinţa făcută lui Avraam (Geneza 13,15) trebuia împlinită acum faţă de urmaşii lui (vezi Geneza 16,16-21). Nelegiuirea amoriţilor era „plină” şi ei trebuiau să fie deposedaţi. Totuşi cucerirea Canaanului avea să fie progresivă. El avea să fie al lor numai pe măsură ce aveau să-l ia în stăpânire prin credinţă şi ascultare. Tot aşa este cu toate făgăduinţele lui Dumnezeu. Ele sunt ale noastre numai când ne străduim să le obţinem. Darurile Lui sunt mai mari în raport cu capacitatea noastră de a le primi. Capacitatea

noastră de primire creşte cu fiecare dar care se adaugă, iar resursele lui Dumnezeu sunt nelimitate. Posibilitatea Lui de a da este limitată de capacitatea noastră de a primi.

Iosua 1:3 3. Orice loc. S-a presupus că versetul 3 lasă să se înţeleagă uşurinţa cu care israeliţii aveau să cucerească întreaga ţară, aşa cum a fost ilustrat prin luarea Ierihonului. Numai necredinţa lor faţă de Dumnezeu a fost aceea care, în unele cazuri, ca la Ai mai târziu, a făcut imposibilă cucerirea sau a fost mai grea decât ar fi fost altminteri.

Talpa piciorului vostru. Era un vechi obicei de a măsura cu piciorul terenul de cultivat sau de clădit. Urma de picior era privită ca simbol al procesiunii, însemnând că terenul fusese însemnat cu piciorul presupusului proprietar, care prin aceasta îl achiziţiona ca proprietatea sa. Aceasta se mai păstrează, în mod simbolic, la luarea unei ferme.

Implicaţia, atunci, era aceea că ei trebuia să facă ceva pentru a obţine stăpânirea ţării. Israeliţii aveau sădeţină din ţară atâta cât călcau în realitate cu talpa picioarelor lor. Frumoasa făgăduinţă le aparţinea, dar ea trebuia să fie realizată numai prin propria stăruinţă. Aceasta este o lege divină, se aplică şi în cazul moştenirii spirituale în acelaşi fel în care s-a aplicat în cazul moştenirii Israelului literal – numai când înaintăm prin credinţă, agăţându-ne de făgăduinţele lui Dumnezeu, ele devin reale în viaţa noastră. Noi avem Biblia şi poateconsiderăm că o cunoaştem bine; totuşi, din acest câmp nemărginit de comori, este posibil ca în realitate să nuposedăm mai mult decât un simplu fragment. Numai „locul pe care-l va călca talpa piciorului vostru” este al vostru. Numai ceea ce ne însuşim noi este al nostru. Mari regiuni neglijate aşteaptă luarea în posesie. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la privilegiul şi binecuvântările harului. El este limitat numai de graniţele pe care le punem noi înşine. Ce vastă, nerevendicată şi necălcată ţară a făgăduinţei este aceasta! Acesta este Canaanul ceresc pe care Dumnezeu l-a promis, în decursul veacurilor, tuturor adevăraţilor israeliţi.

Iosua 1:4 4. Ţara hitiţilor. Expresia aceasta este omisă în LXX poate pentru că amintirea măreţiei hitite fusese deja uitată când a fost făcută traducerea. Înainte de redobândirea cunoştinţei despre hitiţi, prin cucerirea Khatushashu-lui (Boghazkoy), vechea capitală hitită, criticii au contestat exactitatea raportului Scripturii, careatribuia o stăpânire atât de întinsă a hitiţilor. Până târziu, în secolul al XIX-lea, numai Biblia mai păstrase doarnumele acestui popor, care, într-un timp, exercitase o influenţă aproape tot atât de mare asupra omenirii ca şi Egiptul şi Asiria.

Acum ştim că imperiul hitit s-a ridicat spre sfârşitul secolului al XVII-lea î.Hr., sub regele Labarna. În adoua jumătate a secolului al XVI-lea, sub regele Murşiliş I, hitiţii au invadat Babilonia şi au prădat capitala. Cu evenimentul acesta, imperiul hitit a apogeul, cam prin 1375-1335 î.Hr., sub Şubbiluliuma, cel mai mare conducător al lui. Situaţia aceasta a persistat până prin 1200 î.Hr., când imperiul hitit a fost distrus de către Popoarele Mării (vezi p. 30-35 – orig.). La un moment dat, teritoriul hitit cuprindea Asia Mică şi se întindea spre sud până la Damasc, de la Liban până la Eufrat. În timpul secolului al XIV-lea, un rege cu numele hitit de Abdu-Khepa, a domnit la Ierusalim. Fără îndoială că au existat şi cetăţi state sub controlul hitit în Palestinapropriu-zisă. Se pare că Ierusalimul a fost întemeiat de către hitiţi şi amoriţi (Ezechiel 16,45). Pe vremea lui Avraam, existau hitiţi care locuiau în Hebron (vezi Geneza 23,3). Hitiţii au făcut parte dintre cele şapte neamuri a căror ţară i-a fost făgăduită lui Avraam (Geneza 15,20). Această naţiune veche ne pune astfel la dispoziţie un exemplu vrednic de luat în seamă al exactităţii istorice a Cuvântului lui Dumnezeu. Cazmaua arheologului întotdeauna confirmă şi niciodată nu contrazice Scriptura.

Iosua 1:5 5. Să stea împotriva ta. În mod literal, „să se aşeze împotriva ta”, adică, „să ţi se opună cu succes”. Dumnezeu nu i-a făgăduit lui Iosua mai mult decât promite astăzi creştinului. Creatorul universului, Tatăl veşniciei, ne-a pus toate resursele Sale la dispoziţie pentru a ne duce cu Sine până la capăt. El nu a făgăduit mai mult decât ceea ce a făgăduit lui Iosua. Niciodată Dumnezeu n-ar face prevedere determinându-l pe creştin să se retragă. El curăţă calea spre Canaan dacă înaintăm; adesea, să te retragi înseamnă să mori.

Nu te voi lăsa. În mod literal, „retrage mâna de la tine”, adică „nu voi renunţa la tine”.

Nici nu te voi părăşi. Cele două cuvinte ebraice „lăsa” şi „părăsi” sunt sinonime şi folosite împreună pentru accentuare. Orice om care Îl are pe Domnul alături poate birui. Atunci, victoria este tot atât de sigură într-un loc ca şi în celălalt. Iosua avea în faţă o sarcină mare cu un popor care se abătuse adesea în trecut. AiciDumnezeu făgăduieşte că nu-i va aduce într-o situaţie, pentru ca apoi să-i părăsească. El îi va duce cu bine până la capăt. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru creştini (Matei 28,20).

Iosua 1:6 6. Îmbărbătează-te. A nu avea curaj înseamnă a nu avea credinţă, şi „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evrei 11,6). Una dintre cele mai mari nevoi actuale este curajul – curajul de a-L mărturisi peHristos în cuvinte şi fapte în toate ocaziile, curajul de a crede în Biblie şi de a trăi în armonie cu ea, curajul de a exprima şi de a urma convingerile noastre când suntem în minoritate. Satana nu are teamă de învăţături, de influenţă sau de bogăţie, dar el se dă înapoi în faţa curajului neînfricat al unui suflet umilit, care merge înainte în credinţă. Curajul inspirat pe cale divină înarmează sufletul cu putere invincibilă. Dumnezeu îl pregătea pe Iosua pentru o însărcinare care avea să ceară deplină credinţă şi încredere în El.

Dar, deşi este privilegiul nostru de a avea încredere nemărginită în Dumnezeu, totdeauna trebuie să ne temem de noi şi să nu avem încredere în noi înşine. Teama când privim lăuntric trebuie să fie calmată de curaj când privim în sus, spre Dumnezeu. Fără îndoială Iosua era conştient de propria nepotrivire. El nu aspirase la cinstea cea înaltă şi la marea răspundere care-i revenea acum. El nu o căutase. De aceea, când a fost chemat să preia însărcinarea lăsată de Moise, curajul lui se poate să fi slăbit pentru un moment şi el avea nevoie de încurajare atât de la Dumnezeu, cât şi de la oameni. Când oamenii îşi simt propria neputinţă, atunci Dumnezeu îi consideră calificaţi să ia asupra-le răspunderi mari şi uneori chiar copleşitoare. Adesea noi suntem prea încrezători în noi înşine pentru El, pentru a ne putea folosi în mod efectiv, prea plini de propriile planuri şi căi de a face lucruri – ca Avraam (Geneza 12,11-13; 16, 1-3;) şi Moise (Exod 2,12).

Tu vei da. „Tu” este accentuat în ebraică. „A împărţi” înseamnă „a face să ia în stăpânire”. Într-un al doilea sens, aceasta ar include şi împărţirea ţării, probabil un proces cu mult mai dificil decât luarea lui în stăpânire. Aceasta cere o conducere sănătoasă pentru a face lucrul acesta şi mulţumindu-i în acelaşi timp pe toţi. Lipsa vădită a oricărei plângeri serioase arată că Iosua a fost călăuzit de înţelepciunea de la Dumnezeu, când s-a ocupat de această sarcină delicată. Ne lăsăm noi în totalitate călăuziţi de Dumnezeu astfel încât cei care sunt sub conducerea noastră să se simtă mulţumiţi sau conducerea noastră produce nemulţumire şi suspine?

Iosua 1:7 7. Întăreşte-te numai. Îndemnul versetului 7 se înţelege în mod literal, „Numai să fii tare şi foarte curajos în poziţia tuturor instrucţiunilor (Torah)” etc. Aceasta era condiţia succesului: supunere deplină faţă de Dumnezeu. Iosua nu putea să urmeze propriile planuri şi să mai aştepte favoarea lui Dumnezeu. Aşa este şicu mântuirea, cu biruinţa asupra păcatului. Noi de asemenea trebuie să „fim tari şi foarte curajoşi în păzirea tuturor instrucţiunilor” Domnului.

Nu te abate de la ea. Dacă Dumnezeu a dat, în înţelepciunea Sa, o poruncă, fiecare parte a ei este tot atât de sfântă ca porunca întreagă. Ar fi o contestare a integrităţii lui Dumnezeu să fie ignorată una dintre celemai mici dintre aceste porunci (Matei 5,19 ). E posibil să credem că suntem de acord cu principiul general, şi totuşi să greşim nedând importanţă anumitor amănunte. Făcând aşa, noi nu-L ascultăm pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. În felul acesta, lucrurile aparent mărunte devin adevărată dovadă a deplinei credincioşii faţă de Dumnezeu.

Iosua avea nevoie ca Dumnezeu să fie cu el în îndeplinirea unei responsabilităţi cum este cucerirea Canaanului, de aceea, el a fost avertizat să nu meargă pe propria cale nici în cea mai mică măsură: „Nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga”. Calea ascultării este calea de mijloc. Întotdeauna este şi o cale ocolită la dreapta şi la stânga; amândouă sunt fără îndoială greşite. O persoană poate merge spre extreme pe fiecare dintre laturile căii datoriei. Diavolul este tot atât de mulţumit ca un creştin să ia calea de dreapta a fanatismului, ca şi calea de stânga a liberalismului. Amândouă duc la nimicire. Compară cu Deuteronom 5,32 pentru instrucţiuni asemănătoare, care se referă la Cele Zece Porunci.

Să izbuteşti. Sau să „fii precaut”. „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Proverbe 9,10).

Prosperitatea vine ca rezultat al unei acţiuni înţelepte. Un om poate acţiona cu înţelepciune numai când şi în măsura în care conlucrează cu Izvorul a toată înţelepciunea.

Iosua 1:8 8. Să nu se depărteze. „După aşezarea în Canaan, poruncile divine trebuiau să fie repetate zilnic în fiecare cămin” (PK, p. 464). De la Iosua însuşi se aştepta să facă ceea ce-i fusese poruncit poporului, nu ca o poruncă arbitrară, ci pentru că aceasta avea să fie cheia propriului succes. Aceasta a fost porunca lui Dumnezeu şi către regele lui Israel, când ei urmau să aibă un rege (Deuteronom 17,18-20). El trebuia să aibă propriul exemplar transcris după cel păstrat în sanctuar. Iată dovada unei copii a Pentateuhului făcută pentru preoţi. Acum lui Iosua i se dădeau instrucţiuni asemănătoare. (vezi cele despre Deuteronom 17,18.). În conformitate cu porunca din Deuteronom 31,10-13, care prescrie o repetare publică a cuvintelor din cartea legii la fiecare şapte ani, au fost făcute alte copii. Metoda aceasta era şi costisitoare, şi obositoare, iar numărulexemplarelor era limitat. Dintr-un astfel de exemplu a citit Iosua toate cuvintele Legii înaintea întregii adunări (Iosua 8,35).

Pentru ca poporul să poată memora Legea, ei trebuiau să le scrie pe uşorii casei şi să-i înveţe continuu pe copiii lor din ele. Astăzi, fiecare poate să aibă propriul exemplar din „Lege”. Minunat privilegiu! Dacă pentru Iosua era important să aibă mereu pe buze aceste cuvinte, şi astăzi aceasta este o datorie importantă şi sfântă. Ascultarea de Legea sfântă încă mai este cheia vieţii, pentru că ea ne face să fim în armonie cu Cerul. Creaţi după asemănarea lui Dumnezeu, noi am fost făcuţi să trăim în armonie cu legile lui Dumnezeu. Ascultarea atât de legile fizice, cât şi spirituale asigură succesul. (DA 827).

Cugetă. Cuvântul ebraic tradus astfel înseamnă un fel de cugetare mintală, care uneori poate fi exprimată cu voce tare – rezultat al concentrării intense. Dacă afacerile omului poate să-l scuze vreodată de lameditaţie sau de la alte fapte de devoţiune din lipsă de timp, atunci Iosua putea fi îndreptăţit. În ciuda marii încrederi şi răspunderi cu care era învestit, el trebuia să găsească timp pentru meditaţie. Cât de mult pierde grăbita noastră viaţă din lipsă de meditaţie. Noi trecem aşa repede peste texte ale Scripturii, încât adesea pierdem nestemate de rară valoare. Dacă am lua o expresie şi am medita asupra ei, detaşându-ne de lumea exterioară şi îngăduindu-I lui Dumnezeu să ne vorbească şi să călăuzească mintea noastră, am descoperi adevăruri minunate pe care niciodată nu ne-am fi gândit că există. „Un text studiat până ce însemnătatea lui este clară pentru minte, iar legătura lui cu Planul de Mântuire este evidentă, este de mai mare valoare decât lectura mai multor capitole fără să se aibă nici un scop în vedere şi fără să se câştige nici o instruire pozitivă” (SC, p. 95). Meditaţia logică are ca rezultat şi o purtare corespunzătoare – „căutând să faci”.

Iosua 1:9 9. Întăreşte-te. Dumnezeu dă pentru a treia oară porunca aceasta (vezi versetele 6,7). Iosua a dat dovadă de curaj în anii care au trecut, totuşi Dumnezeu repetă iarăşi şi iarăşi această poruncă. Iosua era umil în ochii lui, nu era neîncrezător în puterea lui Dumnezeu şi făgăduinţele Lui, dar era neîncrezător în sine însuşişi în propria înţelepciune, putere şi capacitate pentru sarcina care-i sta în faţă. Poate că simţământul acesta se datora în parte asocierii cu un mare bărbat ca Moise. Dumnezeu preţuieşte foarte mult un spirit umil, pentru că Dumnezeu poate lucra pentru şi împreună cu o astfel de persoană (vezi Isaia 57,15). Tocmai smerenia lui Iosua atestă în mod elocvent destoinicia lui pentru sacra însărcinare ce i s-a încredinţat.

Iosua 1:10 10. Atunci. Din acelaşi cuvânt tradus de obicei „şi”. Aceasta indică o strânsă legătură între poruncă şi executarea ei. Iosua nu a stat pe gânduri. De îndată ce a primit porunci, el le-a şi executat.

Căpeteniilor. Adică „scribi”. Aceştia erau slujbaşi administrativi mai mici, care duceau poruncile la conducători.

Iosua 1:11 11. Merinde. Dintr-un cuvânt a cărui rădăcină înseamnă „a vâna”. Substantivul masculin derivat înseamnă „carne de vânat”. Prin folosire, el a ajuns să însemne „aprovizionare” în general, ca pentru călătorie.Aceasta nu se putea referi la mană, pentru că aceasta cădea zilnic (Exod 16,4); în plus, ea avea să înceteze curând (Iosua 5,11.12). Probabil că porunca lui Iosua a anticipat acea zi, cât şi trecerea Iordanului.

Peste trei zile. Întrebarea naturală care se naşte este: Cum se putea spune că Israel avea să treacă Iordanul „peste trei zile”, când iscoadele, care se pare că încă nu au fost trimise, au rămas în munţi trei zile (cap. 2,22), şi se pare că poporul n-a trecut timp de alte trei zile (cap. 3,2)? Unii spun că afirmaţiile cu privire la timp nu sunt exacte; alţii pretind că versetul 11 din capitolul 1 şi versetul 2 din capitolul 3 nu pot fi identificate ca timp. Alţii încearcă să scurteze cele trei zile ale iscoadelor la părţi ale zilelor şi astfel să armonizeze cele două declaraţii; iar alţii spun că „peste” („în cuprinsul” – trd. engl.) nu înseamnă că aveau să treacă „peste trei zile”, ci numai să părăsească Sitim-ul în intervalul acesta de timp (vezi cap. 3,1). Au mai fost date şi alte explicaţii că Iosua a intenţionat să treacă „peste trei zile”, dar că planul lui a fost anulat de întârzierea celor două iscoade. Totuşi nici una dintre aceste explicaţii nu este satisfăcătoare.

Cuvântul tradus „peste” („în cuprinsul”) este o combinaţie din 'od, „continuare”, „durată” şi prepoziţia be, „înăuntrul” sau „în continuarea de”. Traducerea LXX redă „în cuprins de trei zile” (cap. 1,11) ca şi „încă trei zile”, iar traducerea siriacă, „de acum în trei zile” sau „înăuntrul a trei zile”. Cuvântul tradus „după” din cap. 3,2 este din propoziţia min, „din”, „după” şi qaşeh, „sfârşit” sau „extremitate”. El se înţelege, deci, în mod literal, „de la sfârşitul celor trei zile”. În ambele cazuri, atât „în cuprinsul” (cap. 1,11), cât şi „după” (cap.3,2) se referă la aproximativ acelaşi timp. Două fapte sunt clare:

1. Iscoadele au fost trimise din Sitim şi s-au întors la Sitim (cap. 2,1 şi 2,23 la 3,1).

2. În dimineaţa următoare întoarcerii lor, poporul a plecat din Sitim la Iordan, la vreo depărtare de 7 mile şi au poposit acolo trei zile (cap. 3,2) înainte de trecere. (Vezi p. 136,137.)

Porunca din cap. 1,10.11, deşi este raportată aici, în realitate n-a fost dată decât după întoarcerea iscoadelor (PP, p. 483). Astfel, raportul din capitolul 2, cu privire la cele două iscoade, precedează porunca din cap. 1,10.11. Astfel de transpuneri anticipative sunt frecvente în Scriptură (vezi cele despre Geneza 38,1; 39,1). Scopul lor este de a păstra continuitatea. Aici scopul lui Iosua a fost să se ştie că el a dat dispoziţii în armonie cu porunca pe care tocmai o primise de la Dumnezeu (v. 1-9) şi fără mare întârziere. Pentru o analizăcronologică a secvenţei evenimentelor, vezi cele despre cap. 3,2.

Iosua 1:13 13. Aduceţi-vă aminte ce v-a poruncit. Iosua a trecut imediat la aducerea la îndeplinire a planului lui Moise. El n-a socotit că este necesar să schimbe planul general şi să iniţieze unul nou al lui, pentru a-şi face un nume, aşa cum se întâmplă şi astăzi atât de des, atât în lumea politică, cât şi religioasă. De exemplu, el n-a căutat să-şi câştige prieteni prin dezlegarea celor două seminţii şi jumătate de obligaţia lor. El, mai degrabă, le-a adus aminte de făgăduinţa lor. Ei şi-au ţinut cuvântul nu cu un preţ mic de osteneală şi pericol, furnizând prin aceasta o învăţătură veşnică pentru aceia care, făcând o făgăduinţă sub o mare presiune, sunt ispitiţi să o retragă când presiunea este îndepărtată.

Iosua 1:14 14. Înarmaţi. Ebraicul chamushim. Foarte multe întrebări s-au ridicat cu privire la înţelesul acestui cuvânt. El apare în Exod 13,18 ca „înarmaţi” („cinci într-un rând”, marginal), în Iosua 4,12 ca „înarmaţi” şi înJudecători 7,11 ca „înarmaţi” (având armură de protecţie, harnaşaţi; „rânduri de cinci”, marginal). Într-un textparalel (Numeri 32,17), cuvântul apare ca chushim cu consonanta mijlocie m din chamushim omisă. Probabil că aceasta a fost greşeala unui copist, pentru că, aşa cum se află, cuvântul ar trebui tradus „grabă” sau „iute”, nici unul dintre acestea neavând sens. De aceea, traducătorii englezi urmează LXX şi Vulgata care redau „înarmaţi”. Traducerea siriacă interpretează „vom cuceri”. Traducerea lui chamushim fie ca „înarmaţi”, fie ca „harnaşaţi” pare să nu aibă greutate. Se pare că ea se referă la un fel ordonat de marş (vezi cele despre Exod 13,18). Astfel, cele două seminţii şi jumătate trebuiau să pornească la drum în mod organizat, supunându-se conducerii lui Iosua.

Bărbaţi voinici. Adică dintre cele două seminţii şi jumătate. Toţi trebuia să fie gata şi dispuşi să meargă.După capitolul 4,13, numai vreo 40 000 au trecut dincolo la luptă. Dar au fost 110 580 din cele două seminţii şi jumătate apţi pentru serviciul militar (Numeri 26,7; 18,54). Astfel, mai mult de 70 000 trebuie să fi rămas laurmă pentru a ocroti familiile şi turmele lor.

Iosua 1:16

16. Ei au răspuns. Răspunsul lor a fost împătrit:

a. Ei i-au făgăduit ascultare

b. Ei s-au rugat pentru prezenţa lui Dumnezeu cu el, sau poate că şi-au exprimat încrederea că Dumnezeu avea să fie cu el (v. 17)

c. Ei au decretat moartea pentru oricine nu-l va asculta (v. 18)

d. Ei l-au încurajat şi l-au îndemnat să fie tare şi curajos. Deşi Dumnezeu îi făgăduise lui Israel asistenţă divină, El a insistat asupra conlucrării lor. Astăzi, El cere folosirea oricărui talent şi capacitate pe care El ni le-a dat. Cele două seminţii şi jumătate stau ca un puternic exemplu de conlucrare cu Dumnezeu şi cu conducătorii numiţi de El.

Iosua 1:17 17. Numai. Sau „în mod sigur”, aşa cum este tradus în altă parte (Geneza 20,11; Deuteronom 4,6 etc.)

Să fie cu tine. Mai exact, „va fi cu tine”. Cu încredere în faptul acesta, ei au exprimat completa lor supunere faţă de poruncile lui Iosua.

Iosua 1:18 18. Întăreşte-te. După cum poporul avea o parte de îndeplinit, tot aşa şi Iosua, ca şi conducător, avea o răspundere de adus la îndeplinire. Simţământul solemn al acestei răspunderi a fost ceea ce l-a determinat să ezite şi să se dea înapoi de la postul principal al conducerii. Mulţi sunt încântaţi de ceea ce ei consideră gloria conducerii, dar nu simt solemna ei răspundere şi sacrificiu personal. Alături de fiecare privilegiu este întotdeauna şi o răspundere pe măsură. Un conducător trebuie să fie tare chiar când alţii slăbesc. El trebuie să aibă curaj când alţii sunt descurajaţi şi să fie în stare să inspire curaj altora. Noi trebuie să adunăm căldură din răceala altora. Un conducător pentru Dumnezeu trebuie să trăiască aproape de Domnul, pentru ca el să poată fi în stare să-i încurajeze pe cei cu care conlucrează. Simţind relaţia lui cu Dumnezeu, ei vor fi gata imediat să colaboreze cu el şi, în felul acesta, unirea pentru care s-a rugat Isus va fi resimţită în biserică (Ioan 17). Cu o astfel de unitate, nu se putea să nu reuşească cucerirea Canaanului. Conducătorii trebuie să fie bărbaţi care „se pricepeau în înţelegerea vremurilor” şi „ştiau ce trebuia să facă în Israel” (1 Cronici 12,32), care merită încrederea celor care urmează şi care inspiră urmaşilor lor bucurie, lucrând împreună ca o forţă unită. Urmaşiilor trebuie să fie poporul care ştie cum trebuie să conlucreze cu bucurie cu conducătorii lor şi unul cu altul.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1-18 PP, p. 481-483; SR, p. 175

2,3 PP, p. 482

5 MH, p. 405; PP, p. 482, 485, 4 T, p. 156

7 T, p. 185

6-8 PP, p. 482

7 ML, p. 120, 4 T, p. 157

8 PK, p. 465; 5 T, p. 328

9 MH, p. 405; ML, p. 10

11 SR, p. 175

16,17 PP, p. 483

16-18 SR, p. 175; 4 T, p. 157

Iosua 2:1 1. A trimis. Poate de preferat, „trimisese”. Iscoadele fuseseră trimise înainte de evenimentele relatate încap. 1,10-18 (vezi la cap. 1,11). Este clar că Iosua n-a trimes iscoadele ca rezultat al neîncrederii, ci, mai de grabă, după porunca divină, Cei doi oameni trimişi au fost călăuziţi şi ocrotiţi într-un fel remarcabil. Credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu nu trebuie să înlocuiască silinţa şi efortul nostru, ci mai de grabă să le întregească.

Sitim. Sau „Abel-Sitim”, care înseamnă „câmpia cu salcâmi” (Numeri 33,49). Iosif Flaviu, din secol I î.Hr., îl descrie ca fiind la 7 mile la răsărit de Iordan, şi cunoscut atunci ca Atila.

Aici a poposit Israel câtva timp. Aici i-au ispitit femeile moabite şi medianite. Aproape de acest confortabil cantonament se află cetatea Bet-Peor (Numeri 24,5,6) Tot aici şi-a ţinut Moise ultima lui cuvântare, şi aproape de aici a fost înmormântat (Deuteronom 4,46; 34,6).

În ascuns. Sau „spunându-le în ascuns”. Instrucţiunile lui Iosua pentru cei doi bărbaţi au fost date în ascuns, adică fără cunoştinţa poporului. În mintea lui era vie reacţia potrivnică faţă de popor (Deuteronom 1,22) şi au dat poporului raportul (Numeri 13,32), în timp ce aceste două iscoade au fost trimese de Iosua şi i-au raportat direct lui Iosua (Iosua 2,23). Din partea unui conducător este necesară prudenţa. Chiar dacă Iosua avea toată credinţa în Dumnezeu, totuşi el trebuia să facă tot ce-i sta în puterea lui spre a asigura succesul atacului. Ca general, el nu trebuia să intre într-o ţară străină şi ostilă fără ca mai întâi s-o cerceteze. Poate că precauţia aceasta a fost luată sub directiva lămurită a lui Dumnezeu ca mijloc de a-l încuraja pe Iosua. De asemenea, Dumnezeu o cunoaşte pe Rahav şi credinţa ei şi voia s-o salveze pe ea şi familia ei.

Casa unei curve. Scriitori iudei şi unii comentatori protestanţi au căutat să dovedească că Rahav era o simplă hangioaică. Dar nici ebraicul „zonah”, nici echivalentul grecesc din LXX nu permit o astfel de traducere. Aşa cum este folosit în tot cuprinsul VT şi aşa cum este tradus în Evrei 11,31 şi Iacov 2,25, cuvântul înseamnă „curvă”. Fie că acum era aşa ceva, fie că fusese mai înainte, în casa unei astfel de persoane,au putut iscoadele să intre, fiind mai puţin bătător la ochi decât într-un loc public, pentru hrană şi găzduire.

Când lumina despre adevăratul Dumnezeu a apărut asupra inimii lui Rahav, ea s-a pocăit şi şi-a legat soarta ei de aceea a poporului lui Dumnezeu (PK, p. 369). Ei i-a fost dăruită onoarea să devină o strămoaşă alui Hristos (vezi despre Matei 1,5). Cu toate acestea, oprobriul fostei ei vieţi de mai înainte se ţinea de ea, pentru că ea chiar şi după aceea este cunoscută ca o curvă. Experienţa ei învaţă trei lecţii mari:

1. Păcatul mare nu este o barieră pentru pocăinţă.

2. Mulţi dintre aceia care înainte de pocăinţa lor au dus o viaţă păcătoasă pot după aceea să se distingă caeroi ai credinţei.

3. O reputaţie odată compromisă se poate ţine de o persoană mult timp după ce pocăinţa a şters păcatul din viaţa ei.

Iosua 2:2 2. S-a dat de ştire. Cetatea era într-o stare de pericol. O armată, care doar de curând biciuise doi regi puternici, se afla cantonată la mai puţin de 15 mile depărtare. Poporul din Ierihon cunoştea minunile care l-au însoţit pe Israel în călătoria lui prin pustie, aşa cum s-a dovedit prin mărturia lui Rahav (v. 9-11). Ei trăiau cu groaza unui asediu iminent şi fiecare străin era privit ca suspect.

Astă noapte. Cele două iscoade au ales timpul de seară ca să intre, pentru că atunci era vremea când lucrătorii agricoli aveau să se întoarcă şi atunci atenţia avea să fie îndreptată mai puţin asupra celor două iscoade. În felul acesta, ei au sperat să se sustragă atenţiei, dar evident că îmbrăcămintea, limba sau înfăţişarealor i-au dat de gol. Dacă Dumnezeu nu le-ar fi pregătit un adăpost, ei ar fi fost capturaţi şi fără îndoială că şi-ar fi pierdut viaţa. Chiar şi curva i-a recunoscut ca israeliţi, dar, nefiind împiedicată de prejudecăţi, ea a

înţeles că era zadarnic să lupte împotriva lui Iehova şi s-a predat îndurării Dumnezeului lor. Se poate ca ea să nu fi ştiut ce înseamnă cuvântul „credinţă”, dar aceasta exista în inima ei (Evrei 11,31), şi şi-a găsit expresia atât în cuvinte, cît şi în fapte. (Iacov 2:25)

Iosua 2:3 3. Au venit la tine. După câte se pare, regele Ierihonului credea că iscoadele nu veniseră numai pentru găzduire („au intrat în casa ta”), ci şi s-o viziteze personal pe Rahav. Acum ea trebuie să aleagă între ţara ei şiconştiinţa ei. Dacă iscoadele avuseseră deja timpul sau ocazia să-i vorbească despre Dumnezeul lor, aceasta nu o ştim, dar nu orice fel de lumină pe care a avut-o a determinat-o să ia o hotărâre importantă, aceea de a împărtăşi soarta poporului lui Dumnezeu. După cuvintele „au venit la tine” atât LXX, cât şi traducerea siriacăadaugă „astă noapte”, sugerând că era întuneric când ei au intrat. Duhul Sfânt impresionase inima lui Rahav şi, după câte se pare, pe ei i-a condus la casa ei, întocmai după cum El îi conduce şi astăzi pe solii lui Dumnezeu în căminele care caută după lumină.

Iosua 2:4 4. A luat. Este evident că „îi luase”, adică înainte de a sosi slujbaşii. Dându-şi seama că sosirea străinilor era cunoscută şi de asemenea şi misiunea lor, probabil că aveau să fie căutaţi. Ea a luat hotărârea de a-i ascunde într-un loc sigur pe bărbaţi, unde probabil nu aveau să fie căutaţi.

I-a ascuns. Sau îi ascunsese (în mod literal „îl”), adică ea i-a ascuns separat pe fiecare într-un loc al lui. Avea să-i fie mai uşor să-i ascundă separat pe fiecare, şi de asemenea, dacă unul dintre ei era găsit, era o posibilitate ca celălalt să poată scăpa. Astfel de amănunte puteau fi raportate numai de un martor ocular.

Nu ştiam. Aici şi în versetul 5 sunt o serie de minciuni cu scopul de a salva viaţa. Este aceasta justificabil? Rahav era confruntată cu ceea ce ei i se părea o alegere între un rău mai mare şi unul mai mic: a lua parte la răspunderea morţii celor doi bărbaţi, pe care ea îi credea că sunt solii lui Dumnezeu, sau a spune ominciună şi a-i salva. Pentru un creştin, o minciună nu poate fi îndreptăţită niciodată, dar, la o persoană ca Rahav, lumina vine numai în mod gradat. A fost un timp când poporul lui Dumnezeu nu cunoştea adevăratul Sabat, astfel că l-au călcat. A fost un timp când noi nu înţelegeam să dăm zecime sau să trăim sănătos. „Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17,30). Dumnezeu acceptă ceea ce este intenţionat în mod sincer şi cinstit, chiar dacă în aceasta există un amestec de slăbiciune şi ignoranţă. Credinţa lui Rahav a fost dovedită şi era sinceră. Dumnezeu ne primeşte aşa cum suntem, dar trebuie să creştem în har (2 Petru 3,18).

Iosua 2:6 6. Îi suise. În mod literal, „a făcut să fie duşi sus”, adică pe acoperişul orizontal, atât de obişnuit în Orientul Apropiat. Conform cu legea iudaică, acoperişul trebuia să fie prevăzut cu un parapet (Deuteronom 22,8). Chiar şi acoperişul unei clădiri publice era orizontal (Judecători 16,27). Un acoperiş putea fi folosit ca loc de plimbare (2 Samuel 11,2) sau pentru rugăciune (Fapte 10,9). Rahav l-a folosit cum făceau mulţi alţii, pentru uscarea mănunchiurilor de in, din care avea să facă îmbrăcăminte de pânză de in; în acelaşi mod este folosit şi astăzi. Inul şi orzul sunt amândouă recolte timpurii (Evrei 9,31) şi aceasta era luna întâi (Iosua 4,19).

Iosua 2:8 8. Înainte de a se culca. A dormi pe acoperiş era o practică obişnuită pe vreme caldă, iar, în clima tropicală a Ierihonului, vara sosea devreme. Iscoadele nu mai puteau face nimic până nu venea ea cu instrucţiuni în continuare. Ea încă îi mai putea preda regelui, dacă dorea s-o facă. Cu credinţă în inimă, ea s-a urcat acolo unde erau ei pentru a face aranjamente pentru propria siguranţă şi pentru aceea a rudelor ei, când Israel avea să ia cetatea.

Iosua 2:9 9. Ştiu. Textul ebraic se înţelege: „ştiam” sau „am ştiut”. Ea foloseşte aici limba profeţilor, exprimând ceea ce a fost făgăduit, ca şi când ar fi fost deja îndeplinit. Credinţa ei era asemenea cu a lor. Aceasta era încurajarea de care avea nevoie Iosua şi copiii lui Israel.

Tremură. În mod literal, „topită”. Ea se referă aici mai ales la popoarele pe care Israel le biruise deja, aşa cum sunt enumerate în v. 10. La Ierihon sosise un raport despre faptele cele mari pe care le-a făcut

Dumnezeu pentru ei (v. 12).

Iosua 2:10 10. Amoriţii. Un neam puternic care i-a supus pe băştinaşi Refaimiţi (Deuteronom 2,20.21). Biruinţa lui Israel asupra amoriţilor era o împlinire a făgăduinţei pe care o făcuse Dumnezeu încă pe când trăia Moise (Deuteronom 11,25).

Iosua 2:11 11. Ni s-a tăiat inima. Cuvântul tradus „inimă” („inimi” – trd.engl.) este în ebraică la singular şi probabil că se referă la voinţa lor de a rezista. Într-o astfel de stare de spirit, oamenii sunt învinşi uşor. Poporul din Ierihon era îngrozit, şi cele două iscoade fără îndoială au înţeles că biruinţa era sigură.

Experienţa aceasta poate sluji spre a ne încuraja pe noi. Noi de asemenea ducem lupta Domnului sub „Iosua” cel ceresc. De altfel, în ciuda tuturor aparenţelor, forţele celui rău se ascund din faţa puterii vădite a lui Dumnezeu. El merge înaintea noastră, şi teama de noi şi de ceea ce Domnul a făcut pentru noi este în inima vrăjmaşilor Lui. Împărăţia întunericului se clatină spre căderea ei, iar Satana şi oştile lui ştiu aceasta. Având în vedere faptul acesta, să ne întărim; credinţa desăvârşită şi iubirea alungă teama (1 Ioan 4,18). Toţi locuitorii Ierihonului au auzit şi au tremurat; numai Rahav a trecut de la teamă la credinţă şi slujire.

Este Dumnezeu. Cum a aflat Rahav despre adevăratul Dumnezeu nu este descoperit. Ea nu avusese timp să capete multe informaţii de la cele două iscoade. Fără îndoială că principala ei cunoaştere rezulta din rapoartele despre felul cum Iehova, Dumnezeul lui Israel, a lucrat pentru ei. După ce a făcut mărturisirea ei decredinţă, Rahav a continuat să intre în relaţii de legământ cu Dumnezeu şi reprezentanţii poporului Său pentrupăstrarea vieţii ei. Supunându-şi viaţa lui Dumnezeu, ea a primit asigurarea că aceasta avea să fie ocrotită în viitoarea judecată a Ierihonului.

Iosua 2:12 12. Un semn de încredinţare. În mod literal, „un semn de adevăr”. Ea a cerut două lucruri: 1) Să fie ocrotită ea şi familia ei, după cum şi ea îi ocrotise pe ei, şi 2) Iscoadele să-i dea „un semn de adevăr”, pe care israeliţii să-l recunoască şi să-l respecte. Ea nu avea soţ, dar i-a amintit pe mamă, tată, fraţi şi surori. După ce ea a obţinut de la iscoade un jurământ că ei vor cruţa viaţa ei şi a familiei ei, ei i-au dat un „semn” – o funie defir cărămiziu la fereastră (v. 18). Întocmai ca şi sângele stropit pe uşorii uşii, funia aceasta garanta siguranţa celor care se aflau înăuntru.

Iosua 2:14 14. Să murim pentru voi. Ei i-au garantat cu vieţile lor siguranţa ei. Dacă (erau trădaţi) nu reuşeau, ea şi familia ei avea să fie ucisă.

Daţi pe faţă. În mod literal, „acest cuvânt al nostru”, aici o referire evidentă la „semnul de încredinţare”pe care-l ceruse ea. Înainte de a-l da, ei au căutat asigurarea că ea va păstra secret faptul că Israel aştepta să ia în curând Ierihonul. Neatenţia sau duplicitatea din partea ei îi dezlega de garanţia lor.

Iosua 2:15 15. I-a pogorât. Dar nu înainte să fi avut loc convorbirea din versetele 16-20. Ca şi în cap. 1,10.11, un fapt viitor este inserat mai devreme decât ne-am fi aşteptat după poziţia lui cronologică. Astfel de repetări apar frecvent în Biblie.

Lângă zidul. Locuind, cum e cazul la ea, lângă zid, avea să-i fie oarecum uşor să pogoare iscoadele. Pentru informaţii arheologice cu privire la vechea cetate a Ierihonului, vezi pag. 42.

Iosua 2:16 16. Spre munte. Aşezarea vechiului Ierihon este situată aproape de marginea vestică a văii, aici largă devreo 14 mile, şi singurul munte prin apropiere este spre vest. În direcţia aceasta, la numai o milă de Ierihon, seînalţă munţii care formează ceea ce se cunoaşte ca pustia lui Iuda. Creasta cea mai apropiată este aşa de înaltăîncât, cu mult înainte de seară, ea îşi aruncă umbra ei asupra cetăţii. În această regiune muntoasă sunt multe peşteri, şi aici iscoadele ar fi putut fugii şi ar fi fost în siguranţă până când cei care îi căutau s-ar fi întors.

După aceea, pe timpul nopţii, ei şi-au putut continua drumul lor în siguranţă până la tabăra lor din Sitim.

Iosua 2:17 17. Bărbaţii aceia i-au zis. Sau „îi spusese”, adică înainte ca ea să-i pogoare. Este foarte improbabil ca ea să le fi dat drumul înainte de a se fi căzut de acord asupra condiţiilor discutate în versetele 16-20, sau că eaar fi discutat cu ei despre astfel de probleme după ce au fost pogorâţi. Nici nu avea să-şi înceapă cuvântarea în casa ei şi să n-o continue până ce nu îi pogorâse peste zid. Declaraţia din versetul 18, „prin care ne-ai pogorât”, nu dovedeşte în mod necesar că aceste cuvinte au fost spuse după ce ei coborâseră. Vorbind despreviitor, ei se gândesc în mod firesc la prezent ca fiind în trecut, şi la acţiunea pe care o aveau acum în gând, ca deja completată (vezi vol. I, p. 27).

Iosua 2:18 18. Funia aceasta. „Funia” de fir cărămiziu nu este aceeaşi cu „funia” (vezi pag. 15) cu care au fost coborâţi bărbaţii. În original, acestea sunt descrise prin cuvinte diferite. Cuvântul tradus „funie” (v. 15) sau „coardă” este chebel, în timp ce cuvântul tradus aici, „funie” este tiqwah. În altă parte în Vechiul Testament (de 31 de ori), el este tradus „speranţă” sau „aşteptare” (Psalmi 62,5; 71,5 etc). El vine din rădăcina „a răsuci”, „a lega” şi, prin urmare, „a fi ferm”, „a fi tare” sau, la figurat, „a fi încrezător”, „a spera”. Ar fi fost absurd să se ceară de la Rahav să prezinte de la fereastra ei mijloacele prin care au fost scăpate iscoadele. Aceasta ar fi declarat de îndată tuturor spectatorilor tocmai lucrul pe care Rahav se legase să nu-l descopere. „Funia de fir cărămiziu” probabil că era din in. Un produs al ocupaţiei ei (v. 6), probabil, că nu avea să atragă atenţie prea mare.

Prin care. Adică fereastra, nu funia.

Şi strânge. O prevedere rezonabilă. Dacă rudele ei nu voiau să piară cu poporul din Ierihon, care nu credea, ele trebuiau să-şi arate credinţa lor prin găsirea de adăpost în locul de refugiu, cum au găsit Noe şi familia lui, în corabie. Tot aşa şi astăzi, aceia care ar dori să scape de judecăţile lui Dumnezeu asupra unei lumi necredincioase vor fi găsiţi asociindu-se cu alţii care au ales calea vieţii.

Iosua 2:21 21. Ea a legat. Probabil că nu înainte de timpul când prevederea aceasta devenise necesară, sau poate chiar în acea noapte, pentru ca mai târziu să nu uite. Ba mai mult, aceasta avea să-i inspire curaj şi speranţă, fiind în măsură să vadă acolo semnul eliberării.

Iosua 2:23 23. Au venit la Iosua. Iscoadele i-au raportat direct lui Iosua (vezi despre v. 1) Probabil că învăţase lecţia de pe vremea când el împreună cu alţi 11 fuseseră trimişi de la Cadeş-Barnea, iar 10 s-au înapoiat cu un raport descurajator. Din motivul acesta poate că el a socotit că este înţelept să păstreze în taină misiunea celordouă iscoade până ce primeşte raportul lor. Solia lor (vezi cap. 2,9-11.23.24) trebuie să-l fi încurajat pe Iosuaşi pe popor să înainteze fără întârziere peste Iordan împotriva Ierihonului.

Iosua 2:24 24. Domnul a dat. Cât de diferit este raportul celor două iscoade la sfârşitul celor 40 de ani de peregrinaj, comparat cu cel al celor 10 iscoade, cu 38 de ani mai înainte (Numeri 13,31-33;)! Compară cu experienţa lui Ghedeon (Judecători 7,9-14).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-24 PP, p. 482,483

10 PP, p. 483

11 PK, p. 369; PP, p. 369, 483, 492

24 PP, p. 483

Iosua 3:1 1. Iosua, sculându-se dis-de-dimineaţă. Iosua nu a putut să se odihnească din moment ce atenţia lui era aşteptată de importanta lucrare a Domnului. El n-a ţinut seamă de propria tihnă. Ca lider, el trebuia să dea un bun exemplu înaintea slujbaşilor din subordine. Lucrarea Domnului cere totdeauna ceea ce avem mai bun de dat. Acei care doresc să îndeplinească lucruri mari pentru Dumnezeu trebuie să se scoale „dis-de-dimineaţă”.

De dimineaţă. Adică în dimineaţa zilei care a urmat, după întoarcerea celor două iscoade (vezi cap. 2, 23.24)

Au pornit. Ei campaseră mai mult de două luni, la Sitim, ajungând aici în întâia zi a lunii a 11-a din al 40-lea an după ce părăsiseră Egiptul (Deuteronom 1,3). Acest cel dintâi marş al lor sub Iosua a fost de numai 7 mile lungime, dar se poate să fi necesitat cea mai mare parte din zi, ţinând seamă de turmele lor şi de cei micuţi.

Au rămas. În mod literal, „au petrecut noaptea”, adică, au făcut un cantonament temporar. Probabil că ei au rămas aici timp de trei zile ( v. 2,5), făcând ultimele pregătiri pentru trecerea Iordanului.

Iosua 3:2 2. După trei zile. La sfârşitul zilei a treia, Iosua a trimis căpeteniile prin tabără cu a doua proclamaţie. În conformitate cu cap. 4,19, poporul a trecut Iordanul în ziua a zecea a lui Abib, luna I. Aceasta era în al 41-lea an al Exodului. De aceea, proclamaţia a fost dată în ziua precedentă (cap. 3,5), a noua. Dar, a noua eraa 3-a zi după marşul lor de la Sitim la Iordan (v. 2). În conformitate cu calcularea Orientală (vezi p. 136), aceasta ar plasa sosirea la Iordan în a 7-a zi a lunii, adică ziua după ce iscoadele s-au întors la Sitim, a 6-a a lui Ahib (cap. 2,22.23; 3,1). Având în vedere că iscoadele s-au întors după trei zile de la intrarea lor în Ierihon(cap. 2,2.16.22.23), probabil că ele au fost trimise de Iosua în a 4-a a lunii, calcularea Orientală. Dar conform cu PP, p. 483, instrucţiunile din capitolul 1,10.11, au fost date după întoarcerea iscoadelor, probabil în dimineaţa zilei a 7-a (cap. 3,1). Cronologic, raportul celor două iscoade din cap. 2, precedă în felul acesta porunca din capitolul 1,10.11. De aceea, porunca din capitolul 1,10.11 a fost dată fie în a şaptea sau a opta, iar cea din cap. 3,2.5, în a 9-a zi.

Iosua 3:3 3. Chivotul. Până aici, stâlpul de nor şi de foc îl condusese pe Israel pe drumul lui. Acum, acesta nu avea să mai fie văzut. La trecerea Iordanului de către ei, chivotul, care mai înainte fusese purtat în mijlocul taberei (Numeri 2,17), avea să arate calea. Acesta era centrul religiei lor şi simbolul prezenţei lui Dumnezeu. În felul acesta, Domnul era cu ei, deşi nu mai era în stâlpul de nor. Chivotul era depozitarul Legii Sale sfinte şide neschimbat. Deasupra chivotului era scaunul harului, care le aducea aminte de îndurarea lui Dumnezeu şi de răbdarea, iertarea şi harul Lui. În felul acesta, în experienţa lor naţională primară, Dumnezeu le-a spus, de fapt; „lăsaţi caracterul Meu, dreptatea şi îndurarea Mea să fie călăuza voastră. Lăsaţi ca Cele Zece Porunci, norma dreptăţii Mele, să vă arate cum să trăiţi, iar harul Meu să vă ajute să ascultaţi de ea”. Atâta timp cât aveau să urmeze aceste principii, ei aveau să fie în siguranţă.

Preoţii din neamul leviţilor. Sau „preoţii levitici” (RSV). De obicei, chivotul îl duceau fii lui Chehat (Numeri 4,15). Rabinii iudei spun că el a fost purtat în felul acesta numai în alte trei ocazii – când au mărşăluitîn jurul Ierihonului, când Ţadoc şi Abiatar l-au adus înapoi l-a Ierusalim, când David fugise de Absalom (2 Samuel 15,29) şi când a fost adus în Templul lui Solomon. Aici, la Iordan, preoţii, reprezentându-L pe Hristos ca Mijlocitorul şi Marele nostru Preot, au trebuit să meargă să arate calea.

Să porniţi după el. Contrar de cum era obiceiul (Numeri 2,17), acum chivotul trebuia să arate calea. Odată, mai înainte, la pornirea de la muntele Sinai, acesta a mers înaintea lor timp de trei zile (Numeri 10,33).Acum sosise o altă ocazie specială. Pentru a imprima asupra lor faptul că Dumnezeu este Cel care le acordă intrarea în Canaan şi care avea să-i conducă la cucerirea lui, prezenţa Lui trebuia să meargă înaintea lor. Într-un fel asemănător, El a făgăduit să ne conducă şi pe noi. După cum Israel a urmat chivotul, reprezentantul îndurării şi dreptăţii divine, este privilegiul nostru să-L urmăm în continuare. La încheierea călătoriei, vom afla „cinstea, nemurirea şi viaţa veşnică” (Romani 2,7.8) şi un bun venit în Canaanul ceresc. (Matei 25,21.34).

Iosua 3:4 4. O depărtare. Chivotul nu avea nevoie de gardă, alta decât preoţii care-l purtau. Distanţa dintre chivot şi popor a făcut posibil ca mult mai mulţi să observe oprirea apelor Iordanului decât dacă acesta ar fi fost urmat de aproape de o îmbulzeală de oameni. Şi apoi avea să fie accentuat şi respectul şi reverenţa faţă de chivot şi de Lege. Dacă Israel n-ar fi fost dispus să urmeze sfintele precepte ale Decalogului, el n-ar fi intrat niciodată în Cannan. Nici noi nu vom intra în Canaanul ceresc dacă nu suntem ascultători – ascultători prin harul care ne dă putere, al lui Dumnezeu.

Două mii de coţi: Cam 1/2 de milă (8 Km)

N-aţi mai trecut pe drumul acesta. Chivotul trebuie să fi fost bine văzut de toţi, având în vedere că stâlpul de nor nu-i mai conducea. Dacă li s-ar fi îngăduit să se adune mulţime aproape de el, în curând acesta ar fi fost pierdut din vederea majorităţii. Să fie conduşi fără stâlpul de nor era o experienţă nouă. Providenţa ne conduce, din timp în timp, pe căi ciudate şi prin experienţe noi; şi noi trebuie să păstrăm tot aşa chivotul în atenţie continuă, pentru ca noi să-l putem urma mereu oriunde consideră Dumnezeu că este cel mai bine pentru noi să mergem.

Iosua 3:5 5. Sfinţiţi-vă. Probabil că aici Iosua se referă la acelaşi tip de experienţă pe care a cerut-o Dumnezeu la Sinai (vezi despre Exod 19,10). Ei trebuiau să se spele pe ei şi veşmintele lor şi să se abţină de la orice ar putea să împiedice fixarea atenţiei lor asupra marii minuni ce avea să fie făcută în favoarea lor în curând. La lucrarea lor de pregătire, desigur că Dumnezeu avea să adauge binecuvântarea Sa. Totdeauna omul trebuie săconlucreze cu Dumnezeu în lucrarea propriei mântuiri (Filipeni 2,12). Dacă dorim să aşteptăm binecuvântareaşi conducerea lui Dumnezeu în pregătirile noastre pentru intrarea în Canaanul ceresc, este lucru important să ne sfinţim noi înşine prin consacrarea vieţii noastre lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată curăţa şi să ne poată face sfinţi. Dacă aceasta a fost necesar pentru intrarea în Canaanul pământesc, cu atât mai mult este necesar pentru admiterea în Canaanul ceresc.

Lucrări minunate. Cuvântul tradus astfel este dintr-un verb care înseamnă: „a separa”, „a distinge”. „Minunile” pe care le-a făcut Dumnezeu din timp în timp îl deosebesc pe El ca adevăratul Dumnezeu. Întrucâtaceste minuni erau făcute pentru Israel, ele aveau să-l separe pe Israel de celelalte popoare, ca obiectul specialal favorii lui Dumnezeu. Dar nu putea fi făcută nici o „minune” – Dumnezeu nu putea să lucreze în favoarea lor – dacă mai întâi nu luau aminte la porunca de a se „sfinţi pe ei înşişi”.

Iosua 3:6 6. Luaţi chivotul. O declaraţie menţionată într-o paranteză, inclusă aici pentru a arăta ascultarea faţă deporunca de „a lua chivotul”. Instrucţiunile din versetele 7-13 au precedat marşul spre Iordan.

Iosua 3:7 7. Să te înalţ. Trecerea Iordanului avea să facă pentru Iosua ceea ce darea Legii la Sinai a făcut pentru Moise – „pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi, şi să aibă totdeauna încredere în tine”(Exod 19,9). Amândoi bărbaţii au fost statornici înaintea poporului, pentru că mai întâi ei au fost statornici înaintea lui Dumnezeu. Adesea, onorurile lumeşti n-au nici o legătură cu caracterul, în timp onoarea exterioară care vine de la Dumnezeu mărturiseşte despre prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu.

Iosua 3:8 8. Marginea. În mod literal, „extremitatea” – nu doar ţărmul Iordanului, ci apa însăşi. Pe această vremea anului, râul era ieşit din malurile lui (v. 15). Preoţii trebuia să intre în vad până la marginea apei. Când apa avea să înceteze de a mai curge, ei trebuia să înainteze până în mijlocul râului şi să rămână acolo până ce tot Israelul avea să treacă. Apele au curs la vale şi a lăsat uscată întreaga albie a râului, de la un punct mai sus de chivot până jos, la Marea Moartă. Aceasta era o distanţă de câteva mile, şi a pus la dispoziţia marii mulţimi a poporului împreună cu vitele lor un vast spaţiu de trecere rapidă (vezi despre v. 16).

Iosua 3:9 9. Apropiaţi-vă. Poporul trebuie să fi fost într-o stare de mare aşteptare. Ei ştiau că aveau să se întâmple ceva neobişnuit (v. 5) Căpeteniile dăduseră deja instrucţiuni poporului cu privire la pornirea după

chivot (v. 3), dar nimic nu fusese spus despre unde avea el să-i conducă. Iosua trimisese vorbă în jurul taberei ca ei să se sfinţească (v. 5) şi acum el i-a chemat să asculte noile instrucţiuni pe care i le dăduse Domnul. El a informat poporul în mod precis despre ce avea să se întâmple. Împărtăşind aceste informaţii cu poporul, el i-a legat şi mai strâns de el. Aceasta l-a arătat a fi un conducător înţelept şi capabil, pentru că un popor informat poate să urmeze pe conducătorul lor în mod mai inteligent.

Iosua 3:10 10. Dumnezeul cel viu. Semnul manifestării puterii divine la care ei erau pe punctul de a fi martori aveau să-L deosebească pe Dumnezeul lor ca adevăratul şi „viul Dumnezeu”.

Amoriţii. Amoriţii erau printre cei mai vechi locuitori ai Palestinei. Pe vremea lui Iosua, ei ocupau regiunea muntoasă la vest de Marea Moartă, precum şi partea din Transiordania pe care o luase Israel de la Sihon şi Og. Rudele lor, canaaniţii, locuiau mai ales în ceea ce s-a numit Fenicia şi în regiunile muntoase, la nord şi sud de Ierusalim. Conform cu 1 Cronici 1,13-15, iebusiţii, amoriţii, ghirgasiţii şi heviţii erau toţi descendenţi ai lui Canaan (vezi vol. 1 pag. 270). Imperiul hitit era aşezat în centrul Asiei Mici, controla anumite state-cetăţi spre sud, până la ţara Palestinei. În prima jumătate a celui de-al doilea mileniu î.Hr., avusese loc o mare emigrare de neamuri în regiunea estică a Mediteranei, în cursul căreia Hyksos s-a întors până peste Palestina şi chiar mai departe spre sud, până la Egipt. Se crede că datorită acestei mişcări în sudul Palestinei au fost aduşi un mare număr de hitiţi, iluriani (ilariţi, uneori clasaţi cu ileviţi), şi posibil iebusiţi, din Ierusalim, pereziţi şi alte triburi ne-semitice. Aceştia erau împrăştiaţi în diferite regiuni ale Palestinei, care nu sunt întotdeauna delimitate în mod lămurit. Aceste şase sau şapte neamuri sunt des amintite în primele cărţi ale Vechiului Testament, adesea în legătură cu făgăduinţa de a-i alunga.

Iosua 3:13 13. Şi de îndată. Preoţii care duceau chivotul trebuia să-şi dovedească credinţa lor în Cuvântul lui Dumnezeu păşind în apă. Dumnezeu apelează mereu la poporul Său să nu încerce să facă faţă dificultăţilor, ci să meargă cu îndrăzneală şi prin credinţă înainte, după porunca Lui, încrezători că El va deschide o cale. El a făgăduit să retragă apele şi să biruie toate obstacolele (Isaia 43,2).

Domnului, Dumnezeului. În mod literal, „Iehova, Domnul”.

Se vor despica. Cuvântul „din” [(„cut off )from” – trd. engl.] nu este original. Deci, „apele care coboară de sus” este cu aplicare la şi explicativ pentru „apele Iordanului se vor despica”. Cu alte cuvinte, apele de sus au fost despicate şi făcute grămadă. Apele la vale de acest punct s-au scurs în jos până la Marea Moartă, lăsând uscată albia râului. Minunea de la Marea Roşie, deschiderea unei căi prin ape, este aici repetată ca dovadă că Dumnezeu are aceiaşi putere să completeze salvarea poporului Său, pe care El o avuse la începutul ei (vezi Evrei 12,2). De ce l-a făcut Domnul pe Israel să aştepte până Iordanul s-a revărsat peste maluri, înainte de trecere? Cu o lună mai devreme sau cu o lună mai târziu, situaţia nu ar fi fost aceasta şi ei fuseseră campaţi la Sitim timp de două luni. Probabil că erau două motive: 1) Puterea lui Dumnezeu avea să fie mai evidentă (vezi despre Exod 9,16; 2 Corinteni 12,9). 2) Locuitorii din Ierihon nu aveau să-i aştepte şi nu aveau să aibă paznici la râu. De la locuitorii Ierihonului, pentru că se temeau şi aveau intenţia să reziste, israeliţii se puteau aştepta să păzească vadurile Iordanului, unde ar fi fost mai uşor ca Israelul să reziste. Poporul din Ierihon şi-a adus bine aminte de raportul trecerii Mării Roşii de către Israel cu 40 de ani înainte şiacest eveniment încă mai umplea de groază inimile lor (Iosua 2,9.10); o repetare foarte iminentă a acestei minuni era de aşteptat să mărească teama lor. Pentru Dumnezeu, volumul apei din Iordan nu avea importanţă

Iosua 3:14 14. Care ducea chivotul. Vezi cele despre versetul 3.

Iosua 3:15 15. Timpul secerişului. Probabil că nu secerişul grâului, ci secerişului orzului, care după Rut 1,22 şi 2 Samuel 21,9 avea loc mai întâi. După Iosua 3,19, trecerea a avut loc în a 10-a zi a lunii întâi, şi în a 14-a zi, poporul ţinea Paştele (cap. 5,10). În a 16-a zi, ei trebuiau să prezinte primele roade (Levitic 23,10.11) un snop de orz, după Iosif Flavius. În valea cea caldă a Iordanului, secerişul avea loc în primăvara timpurie; în acelaşi timp, râurile erau umflate din recentele ploi de iarnă şi din topirea zăpezii din munţi. După Exod 9,31.33, orzul şi inul se coceau împreună. Rahav avea mănunchi de in pe acoperişul ei, fapt care confirmă

declaraţiile de mai înainte cu privire la secerişul orzului şi arată că naraţiunea biblică este un raport al unui martor ocular vrednic de încredere.

Iosua 3:16 16. De lângă cetatea Adam. Textul original ebraic, redă „lângă” Adam. Pe acesta masoreţii l-au schimbat spre a fi citit „de la Adam”. Motivul pentru care a făcut aceasta nu este lămurit. LXX redă: „stătea ogrămadă solidă foarte departe” – fără nici o menţiune despre „Adam”. Intenţia textului original ebraic pare să fie că zăgăzuirea apelor a avut loc aproape de cetatea Adam, „foarte departe” de locul trecerii. Cetatea aceasta a fost identificată cu modernul Tell ed-Dâmiyeh. Aproape de acesta este vadul Damieh, unde se mai pot vedea rămăşiţele unui pod roman. Aici valea Iordanului este comprimată între cele mai apropiate margini ale ei, stâncile de pe ambele părţi aproape unindu-se. Aceasta este cam la vreo 20 de mile de locul unde a trecut Israel. În felul acesta ar fi fost o mare distanţă de ambele părţi ale chivotului pentru ca poporul să treacă pe pământul uscat. Cât priveşte aspectul miraculos al secării râului, vezi pag. 41.

Ţartan. Un loc în valea Iordanului. Unii plasează acest loc lângă Beth Shean (1 Regi 4,12), alţii lângă Succoth (1 Regi 7,46). Unii cred că acesta este identic cu Ţereda, locul de naştere al lui Ieroboam (1 Regi 11,26). Alţii îl identifică cu es-Sa’idîyeh, la aprox. 11 mile (18 Km) de nord de Adam.

Marea Câmpiei. În mod literal, „marea lui Araba”, adică Marea Moartă. Araba era marea depresiune a văii Iordanului, întinzându-se spre sud până la golful Acaba.

În faţa Ierihonului. Ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, ca întreaga tabără să treacă printr-un singur loc.Într-adevăr, este posibil ca ei să se fi folosit de mai multe mile de vad din Iordan. Evident, preoţii cu chivotul au trecut în faţa Ierihonului, iar poporul a trecut pe ambele părţi ale chivotului. Probabil că şi canaaniţii ar fi încercat să-şi apere vadurile dacă s-ar fi aşteptat ca un asemenea pasaj să poată fi trecut.

Ei ştiau desigur că tabăra israelită era de cealaltă parte a Iordanului, dar trecerea a constituit pentru ei osurprindere totală.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-17 PP, p. 483-485 5,6 PP, p. 483 8-17 SR, p. 176

1,3 PP , p. 483 5,7 SR, p. 176 10-11 PP, p. 484;

4 PP, p. 484 7 PP, p. 485; 4 T157 13 AA, p. 357

15-17 PP, p. 484; 4 T, p. 157

Iosua 4:1 1.Domnul a zis. Se poate că aceste instrucţiuni i-au fost date lui Iosua prin preotul Eleazar, pentru că, atunci când Iosua a fost întărit pentru această mare încredere, Dumnezeu a hotărât ca Eleazar să-L întrebe pe Domnul pentru el. La cuvântul lui urma ca Iosua şi toţi copii lui Israel „să iasă” şi „să intre” ( Numeri 27,21 )

Iosua 4:2 2. Doisprezece bărbaţi: Bărbaţii aceştia fuseseră deja aleşi pentru lucrare (cap. 3,12). Capitolul 4,4 recunoaşte în mod clar această selecţie precedentă.

Iosua 4:3 3. Unde s-au oprit preoţii. În mod literal, „din locul staţionării (locul de oprire) al picioarelor preoţilor”. Pietrele trebuiau luate din acest loc pentru ca monumentul care avea să fie ridicat să poată apela mult mai viu la memoria lor şi la cugetarea asupra semnului puterii lui Dumnezeu manifestat atât de glorios în folosul lor.

Iosua 4:4 4. Pe care i-a ales. O referire la numirea lor, aşa cum aste raportat în cap. 3,12, un bărbat din fiecare

seminţie şi o piatră pentru fiecare bărbat (vezi: cele despre v. 6).

Iosua 4:6 6. Ce înseamnă? Dumnezeu îl cunoştea pe poporul Său, ştia cât de curând aveau ei să uite lucrările celemari ale eliberării lor, dacă nu se vor lua măsuri de păstrarea în minte al acestui mare eveniment. Generaţiilor viitoare nu trebuia să li se îngăduie să uite conducerea lui Dumnezeu. Tot aşa şi astăzi; „noi nu avem a ne teme de viitor, afară numai dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul şi învăţătura Lui din istoria trecutului nostru” (LS, p. 196). Au fost 12 seminţii şi 12 pietre, astfel fiind reprezentat întregul popor. Au fost două monumente – unul ridicat în mijlocul râului, iar celălalt, din pietrele luate din albia râului, ridicat pe locul primului lor cantonament din Ţara Făgăduinţei. Monumentele acestea despre puterea lui Dumnezeu trebuia să fie o aducere-aminte a încheierii cu succes a peregrinărilor prin pustie. Murmurarea, răzvrătirea şi dezamăgirea aveau să fie lucruri ale trecutului. În Marea Roşie Israel fusese „botezat pentru Moise” (1 Corinteni 10,2); aici, el a fost botezat, ca să spunem aşa, pentru Iosua. Pin aceste demonstraţii ale puterii lui Dumnezeu a căutat, printre altele, să întărească încrederea poporului în conducătorii aleşi ai lor ( Iosua 3,7; 4,14 )

Iosua 4:9 9. În mijlocul Iordanului: Există diferenţă de opinii cu privire la felul în care trebuie citit: „în mijlocul Iordanului” sau „din mijlocul Iordanului”. Traducerea KJV prezintă textul ebraic aşa cum îl avem acum. Traducerea siriacă îl redă „din mijlocul Iordanului”, dar nici un alt manuscris nu susţine această redare. Cea mai bună evidenţă o susţine redarea traducerilor KJV şi RSV.

Până în ziua de azi. Vezi Introducerea la Iosua.

Iosua 4:10 10. Poporul s-a grăbit. Unii „s-au grăbit”, probabil de teamă că apele puteau să revină în orice clipă. Alţii poate că socoteau că întârzierea zadarnică din partea lor nu avea să placă lui Dumnezeu. Iar alţii poate că „s-au grăbit” din cauza dorinţei puternice de a fi în ţara Canaanului. Unii „s-au grăbit”, pur şi simplu, pentru ca alţii se grăbeau, necugetând sau neştiind de ce.

Iosua 4:13 13. Aproape patruzeci de mii. La ultimul recensământ (Numeri 26) bărbaţii apţi pentru serviciul militar numărau: Ruben – 43 730 (v. 7); Gad – 40 500 ( v. 18); Manase – 52 700 ( v. 34) sau pentru jumătatea exactă – 26 350. Aşa că întreaga forţă a celor două seminţii şi jumătate a fost cam de 110 580. De aceea, ei au lăsat mai mult de jumătate din numărul lor să ocrotească familiile şi locuinţele lor. Aceasta nu era în contrazicere cu spiritul înţelegerii lui Moise.

Pregătiţi de război. În cap. 1,14 expresia aceasta este tradusă „înarmaţi”, în mod literal „o oştire din cinci părţi”. Expresia „pregătiţi de război” este dintr-un cuvânt care înseamnă „dezbrăcaţi” sau „emodaţi pentru război”

Iosua 4:14 14. S-au temut de el. Adică, în sensul de respect datorat. Aceasta l-a făcut pe Iosua să câştige acelaşi respect pe care l-a câştigat şi Moise la despărţirea Mării Roşii (Exod 14,31).

Iosua 4:16 16. Mărturiei. Sau „lege”, în general înţelegându-se a fi Celor Zece Porunci, pe care le pusese Moise închivot. (Exod 25,21; Deuteronom 10,2; vezi despre Exod 25,16). Aici, Dumnezeu scoate în evidenţă legea, ca temelie a legământului dintre El şi poporul Său. Legea aceasta dorea El să o scrie în inimile lor.

Iosua 4:19 19. În ziua a zecea, adică patru zile înainte de Paşte. Aceasta este ziua când trebuia să fie ales mielul pascal (Exod 12,3.6).

Ghilgal. Vezi despre capitolul 5 şi 9

Iosua 4:20 20. A ridicat. În mod literal „a făcut să stea”. La început, probabil că mai întâi a fost pusă o temelie de piatră sau o movilă de pământ, de înălţime considerabilă, iar cele douăsprezece pietre au fost aşezate în vârful acesteia. Douăsprezece pietre de o astfel de mărime care putea să fie purtată pe umărul unui om la acea distanţă nu ar fi alcătuit un monument prea remarcabil, afară de cazul că au fost ridicate pe o astfel de temelie.

Iosua 4:22 22. Să învăţaţi pe copiii voştri. Dumnezeu a poruncit ca „minunile” cele mari (cap. 3,5) la care luase parte Israel în ziua aceasta să nu fie uitate curând. Era intenţia Lui ca ei să-şi aducă mereu aminte de „lucrărileLui cele minunate” (Psalm 111,4), ca mijloace de legătură în ce priveşte credincioşia faţă de EL. Era cu patruzeci de ani în urmă, chiar în aceiaşi lună, când ei trecuseră Marea Roşie. Acesta era timp de primăvară (vezi despre 3,15), şi cu toate că râul era puternic şi adânc, Dumnezeu a zăgăzuit apele şi ei au trecut în siguranţă. Întrebările copiilor (cap. 4,21) aveau să procure părinţilor o ocazie de a reda din nou istoria umblării răbdătoare a lui Dumnezeu cu Israel în pustie. Îndemnul lui Iosua către taţii şi mamele din zilele lui este o pildă de care părinţii de astăzi ar face bine să se lase stimulaţi (LS 196).

Iosua 4:24 24. Toate popoarele. Dumnezeu a intenţionat ca procedeurile Lui cu Israel să devină o lecţie intuitivă pentru toată omenirea. Poporul lui Israel nu trebuia să acumuleze în mod egoist pentru ei înşişi cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu şi despre puterea Lui de a mântui. Această cunoştinţă trebuia să meargă în tot pământul ca rezultat al bunei educaţii a copiilor lor. (comp. cu v. 22), care, la rândul lor, trebuia să devină misionari. Când ar fi crescut în număr şi influenţă, Israel ar fi aflat repede despre Dumnezeul cel adevărat şi I-ar fi dat slavă. Dar Israel a dat greş, şi exact acelaşi mandat a fost dat mai târziu de Domnul Hristos ucenicilor Lui (Matei 28,19.20). „Propovăduirea acestei împăcări” ne-a fost „încredinţată nouă” (2 Corinteni 5,19). Noi nu trebuie să dăm greş.

E. G. WHITE COMENTEAZĂ

1-24 PP, p. 484, 485, SR, p. 177 14 PP, p. 485

2,3 NT, p. (HT) 158 18 PP, p. 484

2-9 PP, p. 484 20-24 NT (HT), p. 158

12,13 PP, p. 518 24 PP, p. 484

Iosua 5:1 1. Amoriţii. Partea aceea a teritoriului amorit, de la est de Iordan, fusese deja cucerită (Numeri 21, 21-24); acum se îngrozeau de munţii de la vest de Iordan. Amoriţii au constituit un al doilea mare val de hamiţi, care au plecat din Peninsula Arabă în Valea Mesopotamiană la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr. Acolo, ei s-au desfăcut în două grupe. Una dintre aceste grupe s-a amestecat cu sumerienii culţi şi din această unire s-a dezvoltat timpuria mare cultură babiloniană. Grupa a doua s-a deplasat spre vest şi apoi în sud spre Palestina, unde unii dintre ei s-au răspândit dincolo de râul Iordan, înspre răsărit (vezi despre Geneza10,16). Alţii au rămas în Palestina şi s-au amestecat cu populaţia nesemită. Din unirea aceasta au ieşit fenicienii, amintiţi în Iosua 5,1-12, de Septuaginta ei sunt descrişi ca fiind „lângă mare”, unde în anii de mai târziu îi găsim pe fenicieni.

Până am trecut. Septuaginta redă „când ei au trecut”, iar traducerea siriacă „până ce ei au trecut”. Masoreţii au corectat pe margine acest text spre a se citi; „până ce ei au trecut”. Totuşi „noi” se pare că ar fi citirea originală. Dacă este aşa, aceasta ar fi o dovadă că autorul cărţii a luat parte la experienţă, în ciuda punctului de vedere critic al multor învăţaţi moderni.

Li s-a tăiat inima. Lucrările cele mari ale lui Dumnezeu au băgat groaza în inimile canaaniţilor şi i-a descurajat aşa cum făgăduise El (Exod 23,27). Iordanul fusese linia lor de apărare. Ba mai mult, israeliţii campaseră la răsărit de Iordan, timp de luni, fără să facă nici o încercare de trecere, cu rezultatul că amoriţii

se simţeau în siguranţă, mai ales acum, când râul era în stare de inundaţie. Din aceste motive, ei n-au luat nici o măsură de a împiedica trecerea. Chiar dacă li se „tăiase” inima mai înainte, aşa cum spunea Rahav (cap. 2,11), ei îşi mai păstraseră o oarecare măsură de curaj. Fără îndoială că s-au încrezut în numărul lor şi în cetăţile lor fortificate spre a-i respinge pe invadatori. Dar când au auzit nu numai că au trecut Iordanul, pătrunzând astfel prin presupusa lor apărare, ci şi că ei fuseseră în stare să facă aceasta ca rezultat al minunii divine, inimile lor au slăbit cu desăvârşire. „Nu mai exista nici o însufleţire în ei.”

Vezi o hartă a Canaanului înainte de a fi cucerit de israeliti

Iosua 5:2 2. Cuţitele de piatră. În mod literal, „cuţite de piatră” sau „cuţite de cremene” (RSV). Probabil că era considerat ilegal să se folosească metal de orice fel în acest ritual religios, cum se poate înţelege probabil din Exod 4,25. Egiptenii socoteau ca ilegală sau profană folosirea oricărui fel de metal pentru facerea de incizii încorpul omenesc când îl pregăteau pentru îmbălsămare. Se spune că, într-o parte a Etiopiei, ritualul tăierii împrejur mai este încă adus la îndeplinire cu cuţite făcute din piatră.

Taie împrejur… a doua oară. Aceasta nu trebuie înţeles ca fiind o poruncă de a repeta tăierea împrejur a acelor indivizi care o primiseră deja. Porunca înseamnă doar că ei trebuiau să reînnoiască respectarea unui ritual care fusese întrerupt în timpul călătoriilor prin pustie (PP 406); „a doua oară”, pentru că prima dată fusese când Dumnezeu a poruncit administrarea generală a acestui ritual. Se pare că tăierea împrejur nu fusese practicată în Egipt (PP, p. 363), şi este posibil ca, în legătură cu ratificarea legământului la Sinai (Exod24, 3-8), acest ritual, semn al legământului (Geneza 17, 10-11; Romani 4,11) să fi fost reinstituit. S-a sugerat,de asemenea, că prima dată a avut loc înainte ca Israel să părăsească Egiptul. Atunci a fost păzit primul Paşte şi, conform cu instrucţiunile date după aceea, nimeni de parte bărbătească netăiat împrejur nu putea să mănânce (Exod 12,43-49). Acum, după intrarea lor în Canaan, israeliţii reînnoiau legământul lor cu Dumnezeu, şi acesta a cerut de la ei să adopte încă o dată semnul acestui legământ. Acest ritual exterior trebuia să reprezinte adevărata tăiere împrejur a inimii (Deuteronom 30,6; Ieremia 4,4; Romani 2,29). Pustia fusese scena neîncrederii, a murmurării şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Acum, în ascultare de instrucţiunile Lui, ei trebuiau să înceapă din nou o viaţă de credinţă şi ascultare.

Iosua 5:3 3. Dealul Aralot. (În engleză „Hill of the foreskin”) O traducere a ebraicului gib’ath ha’araloth, transliterat „Gibeath-haralath” (RSV). Aceasta este o referire la locul unde a fost administrat ritualul.

Iosua 5:4 4. Iată pricina. Aflându-se sub suferinţa „rupturii” lui Iehova (Numeri 14,34) şi pentru a-şi aduce aminte de legământul rupt, poporului îi fusese interzis să practice, în pustie, tăierea împrejur (PP, p. 406). Intrarea lor în Canaan era dovada restabilirii favorii divine (vezi Numeri 14, 23; Psalmi 95,7-11). Timp de 38 de ani, ei au purtat ruşinea apostaziei de la Cadeş.

Iosua 5:6 6. Întregului neam de oameni. Adică, cu excepţia lui Caleb şi Iosua (Numeri 14,30), se pare că preoţii, şi se prea poate că toţi leviţii au fost scutiţi de sentinţa de moarte de la Cadeş şi că unii dintre ei au supravieţuit. Eleazar, fiul lui Aaron, este special numit ca intrând în ţara făgăduinţei (vezi Exod 6,25; 28,1; Iosua 24,33). Între cele 12 iscoade, nu a fost nici un reprezentant al leviţilor (Numeri 13,3-16), şi leviţi nu erau nici între „oamenii de război”.

Iosua 5:9 9. Ocara Egiptului. Din cauza răzvrătirii de la Cadeş, Dumnezeu nu putuse să-l ducă pe Israel în Canaan – tocmai scopul pentru care ei fuseseră aduşi din Egipt. Lor nu li s-a mai îngăduit să primească tăiereaîmprejur, semnul care îi deosebeşte ca popor ales al lui Dumnezeu. Suspendarea acestui ritual a fost o mărturie constantă pentru ei că rupseseră legământul.

Cu toate că „îngerul” legământului a continuat să-i călăuzească pe israeliţi prin peregrinările lor în pustie, totuşi ei n-au fost complet restabiliţi faţă de relaţiile legământului, în timpul acelei perioade lungi. Atâta timp cât au rămas, cel puţin într-o oarecare măsură, în afara legământului, ei se aflau în aceiaşi raport

faţă de Dumnezeu, ca şi când ei niciodată nu ar fi părăsit Egiptul. „Ocara Egiptului” mai era încă asupra lor. Acum, la restabilirea Paştelui – amintitorul eliberării din Egipt – şi reinstituirea tăierii împrejur, „ocara” a fost în mod efectiv transferată, sau „ridicată”. Picioarele lor se aflau deja pe pământul Ţării Făgăduinţei. Îndepărtarea blestemului a fost comemorată prin numirea locului primului lor campament în Canaan, Ghilgal, ceea ce înseamnă „prăvălire”.

Asupra poporului lui Dumnezeu de astăzi se află o oarecare măsură de ocară. Şi el ar fi trebuit să fie demult în împărăţie, dar, ca şi Israel, el peregrinează încoace şi încolo prin pustie (GC 458). „Rămâne dar o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu” din zilele noastre (Evrei 4,9). „Să lucrăm dar cu hărnicie, ca să intrăm în odihna aceasta (v. 11).

Ghilgal. Numele astfel transliterat este din rădăcina galal „a se prăvăli”. De aici înainte, Ghilgal ocupă un loc de seamă în istoria sacră. Aici au tăbărât israeliţii în prima noapte după intrarea în Ţara Făgăduinţei. Aici reinstituirea ritualului tăierii împrejur a însemnat reînoirea legământului. (v. 2-8). Aici a sărbătorit Israel, primul lor Paşte din Ţara Făgăduinţei (v. 10). Aici a încetat mana să mai cadă. Ghilgal a slujit ca bază pentru operaţiunile militare, în timpul primei părţi a cuceririi Canaanului. Acesta se pare că a fost şi locul unde au rămas pe durata acestui timp femeile, copiii şi vitele. În istoria de mai târziu, aici a avut loc confirmarea lui Saul, ca întâiul rege al lui Israel (1 Samuel 11,15). Aici a rămas chivotul până ce, după cucerirea ţării, el a fostmutat la Şilo (Iosua 18,1; PP, p. 514).

Localizarea geografică a lui Ghilgal nu poate fi făcută acum în mod sigur. După Iosif Flavius, el se aflacam la 5 mile de Iordan şi cam la 1 milă de Ierihon.

Iosua 5:12 12. Mana a încetat. Dumnezeu dăduse mana timp de 40 de ani, pentru a satisface nevoile poporului în împrejurări care făceau imposibil pentru ei să-şi asigure o aprovizionare potrivită pentru hrană. Acum, fiindcă „au mâncat din grâul ţării” (v. 11), nu mai era nevoie de mană. Dumnezeu nu face pentru oameni ceea ce pot ei să facă pentru ei.

Iosua 5:13 13. Lângă Ierihon. Sau aproape de Ierihon. Traducerea siriacă redă „în câmpiile Ierihonului”. Iosua şi-aîndreptat atenţia spre următoarea mare sarcină a sa, luarea Ierihonului, şi a părăsit tabăra spre a medita şi a se ruga pentru călăuzirea divină, pentru aducerea la îndeplinire a acestei însărcinări.

Cu sabia scoasă din teacă. Domnul i se arătase lui Moise la Horeb (Exod 3,2), când era pe punctul de a lua sarcina eliberării lui Israel din casa robiei. Acum, când Iosua începea cucerirea Canaanului, Domnul S-a arătat noului conducător al poporului Său, pentru a-l asigura de victorie şi succes. „Nelegiuirea Amoriţilor eraacum deplină”, şi, după cum Domnul făgăduise lui Avraam, cu secole mai înainte, „sămânţa” lui se „întorsese acum aici” (Geneza 15,13-16). Israel a trecut la cucerirea neamurilor din Canaan, cu aprobare divină. Mărturia lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi veştile despre felul în care, în repetatele ocazii, Dumnezeu intervenise în favoarea poporului Său – toate acestea erau cunoscute în Canaan, dar aceste neamuri păgâne au mers mai degrabă pe calea aleasă de ei, decât să se supună lui Dumnezeu.

Iosua 5:14 14. Oştirii. Nu neapărat oştile israelite, ci oştile Cerului (PP 493). În altă parte, cuvântul tradus „oştire”se referă mai ales la armate (Judecător 4,2-7 etc), adesea la armata lui Israel (2 Samuel 2,8), uneori la îngeri ca aici (1 Regi 22,19) şi frecvent la stelele cerului (Isaia 34,4). Îngerii stau gata în orice vreme să slujească nevoilor bisericii şi să aducă la îndeplinire poruncile căpeteniilor lor. Acei care sunt confruntaţi cu formidabilele „Ierihonuri” în experienţa lor pot să ceară ajutorul acestor forţe invizibile şi să primească asigurarea, cum a primit şi Iosua, că resursele cerului sunt la dispoziţia fiecărui suflet încrezător. Iosua a primit asigurarea că nu va sta singur în fruntea oştirii ebraice. În calitate de căpetenie, acolo va fi Domnul Însuşi, supraveghind, dispunând, ordonând, şi comandând.

S-a închinat. Primind închinarea adusă de Iosua, vizitatorul ceresc s-a dovedit a fi mai mult decât un înger (vezi Apocalipsa 19,10).

Iosua 5:15 15. Scoate-ţi încălţămintea. Aici este o dovadă în plus că acea „Căpetenie a oştirii” a fost mai mult decât un înger. El a fost, de fapt, nimeni altul decât Însuşi Hristos, în formă omenească (PP, p. 488). În Iosua 6,2, El este arătat pe numele Lui divin (vezi despre Exod 6,3; 15,2). Ar trebui reţinut că Iosua 6 este o continuare a istorisirii din capitolul 5,13-15, cap. 6,1 fiind o declaraţie menţionată între paranteze, introdusă pentru a explica cele ce urmează în versetele 2 şi 5.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1-15 PP, p. 485-488; SR, p. 177, 178

1 SR, p. 177

1-3 4 T, p. 158

3-5 PP, p. 458

9 SR, p. 177; 4T, p. 158

9-12 PP, p. 486

10 PP, p. 485

12 SR, p. 178; 4T, p. 159

13 PP, p. 487

13-15 SR, p. 178; 1T, p. 159; 6T, p. 140; 8T, p. 284

14 SL, p. 12

14, 15 PP, p. 488

15 4T, p. 160

Iosua 6:1 1. Închis şi întărit. În ebraică, această declaraţie este emfatică arătând că porţile nu erau doar închise, cişi sigur întărite cu zăvoare şi bare de metal. Septuaginta redă „închis cu grijă şi împresurat”. Versetul acesta, aşa cum s-a spus mai înainte (vezi cele despre cap 5,15) este menţionat între paranteze. El descrie situaţia cetăţii ca rezultat al pericolului cauzat de prezenţa israeliţilor chiar la porţile ei.

Iosua 6:2 2. Iată, dau. Rezultatul acestei preziceri divine este aşa de sigur încât s-ar spune că deja s-a întâmplat. O expresie ca aceasta este numită „perfectul profetic”, şi este folosită spre a scoate în evidenţă siguranţa împlinirii. Soarta Ierihonului a fost astfel asigurată în mod irevocabil. În ceea ce-i priveşte pe locuitorii lui, aceştia avuseseră numeroase ocazii să caute mântuirea Dumnezeului lui Israel. Dacă ar fi dorit, ei toţi ar fi putut, întocmai ca Rahav şi familia ei, să fie salvaţi. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”(1 Timotei.2,4).

Iosua 6:3 3. Voi, toţi bărbaţii de război. Sau, poate „toţi bărbaţii de război”. Adică, toţi care urmau să înconjoarecetatea trebuiau să fie oameni de război. Aceasta nu cuprindea în mod necesar oştirea întreagă, ci reprezentanţi din fiecare seminţie. Poporul de rând se pare că nu era cuprins. Un număr atât de mare ar fi dat naştere la o coloană prea greoaie. Deşi este descrisă ca o cetate „mare” (PP, p. 487), Ierihonul era „mare” numai în comparaţie cu cetăţile întărite din zilele lui, mai degrabă decât cu oraşele din zilele noastre. Săpăturile ruinelor descoperă suprafaţa ei ca având numai vreo 10 acri. Mărimea procesiunii trebuie să fi fost

proporţională cu această suprafaţă limitată. În primul rând, era un corp de războinici aleşi. Aceştia erau urmaţi de şapte preoţi care duceau trâmbiţele. Apoi venea chivotul, purtat de alţi preoţi. La urmă de tot, oştirea lui Israel alcătuia „coada oştirii”.

Iosua 6:4 4. Trâmbiţe de corn de berbec. Nu trâmbiţele de argint din Numeri 10,2, ci probabil trâmbiţele făcute din corn de berbec, scobit sau poate făcut din metal şi numit corn de berbec din cauza formei lui. În mod literal, ele sunt numite „trâmbiţe de jobelim, de la care a derivat termenul de „jubileu”. Anul „jubiliar” începea cu sunarea trompetelor ( Levitic 25,9)

Iosua 6:5 5. Se va prăbuşi. Vezi pag. 42.

Iosua 6:7 7. A zis poporului. Exprimarea aceasta nu se referă la poporul întreg. Referirea este numai la grupările specificate din versetele 3 şi 4. Porunca era intenţionată pentru grupurile care porneau, după ordinul divin, să înconjoare cetatea.

Înconjuraţi cetatea. Ei făceau înconjurul o dată în fiecare zi: Procesiunea tăcută şi solemnă a umplut de groază inimile străjerilor de pe zidurile cetăţii condamnate. Ei şi-au reamintit cât de miraculos a lucrat Dumnezeu pentru poporul Său, deschizând pentru ei o trecere prin Marea Roşie, şi mult mai recent prin Iordan şi ei au încercat să pătrundă misterul acestor ciudate procesiuni. Dar învăţătura era mai degrabă pentruisraeliţi. Dumnezeu a poruncit ca aceste ceremonii solemne să fie prelungite timp de şapte zile înainte, ca El să dărâme zidurile cetăţii. El a dorit să dea timp israeliţilor să dezvolte credinţa (PP, p. 493). „Prin credinţă aucăzut zidurile Ierihonului” (Evrei 11,30). Era necesar ca poporul să înţeleagă pe deplin că lupta nu era a lor, ci a Domnului. El putea face mari lucruri pentru ei, dacă conlucrau cu El. Credinţa este, pur şi simplu, acceptarea programului lui Dumnezeu şi conlucrarea cu planul Lui. Aceasta este acel fel de credinţă care va aduce la îndeplinire lucruri tot atât de mari pentru noi cum a făcut şi pentru cei din vechime.

Iosua 6:9 9. Coada oştirii. Expresie veche, redată mai bine prin „ariergardă”. Ebraicul me`asseph înseamnă „aceiacare încheie o procesiune”. Urmând după chivot, dus de preoţi îmbrăcaţi în veşminte speciale, venea oştirea lui Israel cu reprezentanţi din fiecare seminţie.

Iosua 6:10 10. Să nu vă iasă o vorbă. Solemna tăcere a procesiunii a prezentat o ocazie ideală pentru meditaţie şi cugetare pentru asediatorii cetăţii, în inima cărora, Dumnezeu a căutat să imprime marea învăţătură a credinţei. Astfel de lecţii nu se învaţă uşor, şi adesea este nevoie de timp mai mult. Dacă Dumnezeu ar răspunde întotdeauna imediat la cererile noastre, noi n-am avea ocazia să exercităm sau să dezvoltăm credinţa. Întârzierea imprimă asupra noastră dependenţa de Dumnezeu şi ne învaţă să ne încredem în El. Dar, la un astfel de rezultat, se ajunge numai dacă perioada de aşteptare este consacrată meditaţiei tăcute şi exerciţiului deplinei supuneri faţă de planul divin. Cât de multe binecuvântări pierdem pentru că nu păstrăm tăcere înaintea Domnului, aşteptând de la El să lucreze în favoarea noastră. „Fiţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalm 46,10). Noi învăţăm lecţia numai cu încetul „Cel care crede nu se va grăbi” (Isaia 28,16). Pentru asedierea unei cetăţi fortificate nimic nu părea atât de ridicol ca cea ce făceau israeliţii. Dar Dumnezeuavea planul Său într-o astfel de procedură şi învăţămintele credinţei necondiţionate şi a încrederii răbdătoare în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu au fost adânc imprimate asupra israeliţilor. Ei au ştiut că numai atotputerea lui Iehova a dat cetatea aceasta întărită în mâinile lor.

Iosua 6:15 15. În ziua a şaptea. Exprimarea în scris a istorisirii i-a făcut pe unii să creadă că expresia aceasta se referă la ziua de Sabat. O astfel de concluzie nu este deloc indicată. Noi nu ştim în care zi a săptămânii au început procesiunile. Dar, având în vedere că israeliţii au folosit şapte zile pentru a face înconjurul cetăţii, se pare că una dintre aceste zile trebuie să fi fost Sabatul. Această observaţie a dat naştere la întrebarea dacă actul de mărşăluire în jurul cetăţii era în armonie cu spiritul adevăratei închinări din Sabat. Putem observa că Sabatul este o zi de consacrare faţă de Dumnezeu şi că orice vede El potrivit să poruncească pentru această zi

este în mod sigur în armonie cu spiritul păzirii ei. După porunca divină, Sabatul nu este spre a fi consacrat „îndeletnicindu-te cu treburile tale şi umblând pe căile tale” (Isaia 58, 13). Dar putem, în mod sigur, consacra orele lui sacre făcând ceea ce Dumnezeu porunceşte să fie făcut în această zi (vezi Matei 12,5).

Iosua 6:16 16. Strigaţi. În această a şaptea zi, Israel a înconjurat cetatea în tăcere de şase ori, în deplină ascultare de porunca lui Iosua. Poporul n-a strigat până când nu s-a dat poruncă să se facă aşa. Ascultarea lor fără rezerve în privinţa aceasta a fost demonstrarea fără rezerve a credinţei lor (vezi Evrei 11,30). În acel ceas crucial, Israel a lucrat în armonie şi unire de inimă. Dacă ei ar fi continuat cu această experienţă, cursul istoriei lor ar fi fost cu totul diferit. Ei ar fi împlinit planul divin şi mărturia lor ar fi mers în lumea întreagă. Ierusalimul ar fi fost statornicit pentru totdeauna ca centru al unei mai împărăţii spirituale.

Iosua 6:17 17. Nimicire. Ebraicul cherem. Substantivul acesta mai poate fi tradus „un lucru” sau „o persoană consacrată” fie pentru nimicire, fie pentru folosire sacră, şi de aceea exclusă din uzul obişnuit (Levitic 27, 28.29). Substantivul vine de la verbul charam, care înseamnă „a închide” sau „a interna”. Ierihonul se afla sub blestem, cu nici unul dintre bunurile lui date pentru folos personal, şi cu toate fiinţele vii sortite nimicirii desăvârşite. Metalele trebuiau să fie consacrate Domnului şi aduse în vistieria Lui. Ierihonul a fost primul rod al cuceririi lui Israel şi poate că, în sensul acesta, şi închinat lui Dumnezeu .

Iosua 6:18 18. O veţi nenoroci. Ebraicul akar înseamnă „a îngreuna”. Acan (Achan) pare să se tragă din rădăcină aceasta. El a fost acela care mai târziu l-a tulburat pe Israel (Iosua 7,25). Iosua a căutat să prevină astfel de „necaz”, dând instrucţiuni stricte poporului să se abţină de la lucrurile date „spre nimicire”.

Iosua 6:19 19. Argint şi aur. Fără îndoială că s-a luat în seamă instrucţiunea specifică de a arde toate chipurile cioplite, pentru că ele erau o urâciune pentru Domnul (Deuteronom 7,25).

Închinate. Poate că mai întâi au fost trecute prin foc, cum este poruncit în Numeri 31,21-23.

Iosua 6:20 20. S-a prăbuşit. Vezi cele de la pag. 42

Iosua 6:21 21. Au nimicit-o cu desăvârşire. Aceasta li se pare unora un act de desăvârşită barbarie şi cruzime. Totuşi o cercetare atentă a întregii probleme a căilor şi lucrărilor lui Dumnezeu, aşa cum sunt descoperite în Scripturi, duc la cu totul altă concluzie. Trebuie amintit că israeliţii au acţionat în acord strict cu poruncile divine (Deuteronom 20,16.17) şi orice învinuire împotriva lor este o învinuire directă împotriva dreptăţii judecăţilor divine. Canaaniţii ajunseseră la limitele punerii lor la probă. Dumnezeu le dăduse ocazii potrivite pentru pocăinţă, exact aşa cum El dă fiecărei persoane din această lume (Ioan 1,9; 2 Petru 3,9). În cele din urmă, îndurarea nu poate merge mai departe fără a interveni dreptatea lui Dumnezeu. Într-un astfel de moment, Dumnezeu trebuie să acţioneze pentru ca să fie în conformitate cu caracterul Său, care cuprinde atâtdreptatea cât şi îndurarea. Adesea devine un act de iubire nimicirea celor care au avut ocazia lor, ca răul lor exemplu să nu-i corupă pe alţii (vezi PP 492). Dacă ar fi dorit, locuitorii Ierihonului, cu toţii, s-ar fi putut împărtăşi de salvarea care a venit pentru Rahav şi casa ei (vezi Nota adiţională de la sfârşitul capitolului).

Iosua 6:23 23. Afară din tabără. Pentru câtva timp, Rahav a fost lăsată afară din tabără, fără îndoială pentru a se pregăti în vederea admiterii ca prozelită. La timpul cuvenit, ea a fost admisă în adunarea lui Israel, probabil după ce ea şi rudele ei fuseseră instruite în religia lui Iehova şi se curăţaseră de umblările şi credinţele lor păgâneşti. Probabil că ea a devenit soţia lui Salmon, prinţul lui Iuda, şi mama lui Boaz, şi în felul acesta, una dintre strămoaşele Mântuitorului (vezi Matei 1,5). Ce privilegiu binecuvântat îi aşteaptă pe cei care prin credinţă se unesc cu poporul lui Dumnezeu! Ce minunat este să ştii că Evanghelia lui Isus Hristos înalţă chiar ereditatea şi ambianţa cea mai nefavorabilă! „Oricine vrea”, de orice culoare, rasă sau situaţie a vieţii poate săse împărtăşească de măreţul privilegiu al înfierii.

Iosua 6:26 26. A jurat. Adică „i-a pus să jure”. Fără îndoială că el i-a pus pe bătrâni şi pe căpeteniile seminţiilor lorsă se lege printr-un jurământ solemn, aşa încât cunoştinţele garanţiei lor să poată trece de la o generaţie la alta.

Blestemat să fie. În cazul Babilonului, fără îndoială, blestemul a fost făcut cu intenţia de a păstra în memorie pentru totdeauna în ochii generaţiilor viitoare nimicirea cetăţii. Ruinele cetăţii aveau să poarte mai departe o mărturie mută, dar o nouă cetate pe vechea aşezare ar fi şters urmele unei astfel de amintiri. Blestemul a fost rostit din instrucţiune divină (vezi 1 Regi 16,34).

Întâiului său născut. Împlinirea prezicerii de către Hiel din Betel este raportată în 1 Regi 16,34. Absenţa acestui raport din cartea lui Iosua este încă o dovadă că această carte a lui Iosua a fost scrisă cu câtva timp înaintea Regilor. La cinci secole după ce a fost rostit acest blestem, Hiel, urmând pilda nelegiuitului rege Ahab în împotrivirea faţă de Cuvântul Domnului, a reclădit cetatea Ierihon. Probabil Hiel a crezut că timpul a făcut ca blestemul să devină nul şi neavenit, sau că o astfel de rostire nu putea să vină de la Dumnezeu. Poate că el n-a văzut nici o raţiune pentru ciudata poruncă. Dar raţionamentele omeneşti nu sunt un pretext pentru neascultare sau necredinţă.

Există rapoarte despre o aşezare în apropiere de Ierihon încă dinainte de reclădirea cetăţii de către Hiel.Deuteronom 34,3 aminteşte despre o cetate numită „cetatea finicilor”. Aceasta era o localitate locuită în prima parte a judecătorilor (Judecători 1,16), la scurtă vreme după moartea lui Iosua. Aceeaşi cetate apare ca fiind luată de la israeliţi de către Eglon, regele Moabului (Judecători 3,12.13). Ba mai mult, ambasadorilor lui David, care au fost batjocoriţi de Hanun, regele amoriţilor, li s-a poruncit să zăbovească la Ierihon până le vorcreşte bărbile (2 Samuel 10, 4.5). Rezultă deci, că exista o cetate care purta acest nume cu mult înainte de vremea lui Hiel. Dar probabil că aceasta era deoparte de aşezarea vechiului Ierihon, totuşi în vecinătate apropiată. Iosif Flavius vorbeşte despre aşezarea cetăţii celei vechi, spre a o deosebi de una mai modernă. Arheologii moderni au descoperit rămăşiţe ale ruinelor zidurilor cetăţii, ridicate probabil de Hiel în sec. Al IX-lea. Aceasta a fost clădită pe o scară mult mai mică. Nu se cunoaşte mult despre această cetate, dar dovezile fragmentare tind să arate că în localitate fuseseră doar câţiva ocupanţi cu întreruperi şi că nu fusese clădită nici o cetate pe un interval de timp de vreo 500 de ani după căderea vechii cetăţi. Faptul acesta este în acord cu raportul biblic despre reclădirea de către Hiel. Oamenii pot pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, dar când ei şi-au consumat toate săgeţile lor de îndoială şi critică, ruinele descoperite cu cazmaua şi lopata arheologului mărturisesc tacit pentru veridicitatea raportului biblic.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 6

Istoria cuceririi Canaanului de către Israel, atât de frapant ilustrată prin luarea Ierihonului, prezintă un raport de nimicire în masă prin trecerea prin ascuţişul săbiei. Chiar credincioşii devotaţi adesea au fost tulburaţi de acest raport, mai ales că scepticii au căutat să dovedească prin aceasta neîndurarea şi setea de sânge a lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, dacă se are în vedere anumite fapte, raportul nimicirii are o cu totul altă faţă şi Dumnezeu rămâne mai departe ca Unul care a dat dovadă atât de îndurare, cât şi de dreptate în procedeele Lui cu oamenii.

Primul fapt pe care să-l reţinem este acela că toţi aceia care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu şi se răzvrătesc astfel împotriva stăpânirii Lui pierd dreptul lor la viaţă. În lumea noastră, un om care se răzvrăteşteşi luptă împotriva guvernului este declarat vrednic de moarte. Prin chiar natura lucrurilor, nici un guvern nu poate continua să existe, decât dacă foloseşte orice mijloace necesare pentru a-i suprima pe toţi vrăjmaşii. Nu este nici o forţare de analogii a declara că marea stăpânire a Universului lui Dumnezeu nu poate continua cu succes, dacă nu este în acţiune un plan care, în cele din urmă, dacă nu imediat, să suprime toată răzvrătirea. A-i ţine, pur şi simplu, la strâmtorare pe răzvrătiţi prin atotputernicia Lui n-ar fi o soluţie mulţumitoare, pentru că lumea ideală sau universul ideal nu poate cuprinde nici o regiune restrictivă, unde răzvrătirea să coacă şi să se întreţină.

Al doilea fapt este acesta: Cu toate că răzvrătirea trebuie reprimată, iar pe temeiul principiului de dreptate, răzvrătitul şi-a pierdut dreptul său la viaţă, Dumnezeu n-a procedat în mod simplu de-a lungul căilordreptăţii, aşa cum ar fi procedat un guvern pământesc, ci a arătat şi îndurare. Explicaţia biblică pentru venirea lui Hristos redă ideea că ultima nimicire a celor păcătoşi este amânată – Domnul „are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3,9). Şi tot aşa, în Ezechiel putem citi că Domnul nu are plăcere de moartea celui păcătos (Ezechiel 18,23). Aceste declaraţii ale Scripturii care arată purtarea Domnului în relaţie cu oamenii păcătoşi sunt tot atât de sigur o parte a Bibliei, precum sunt şi acelea privitoare la porunca dată israeliţilor de a-i nimici pe canaaniţi. Omul nu poate ţine cu tărie la ultimele declaraţii ca descriind planul lui Dumnezeu şi să înlăture pe primele.

Al treilea fapt este acesta: Chiar dacă Stăpânul universului arată îndurare şi dă oamenilor timp în care să se întoarcă din răzvrătirea lor, trebuie ca în cele din urmă să vină şi o zi a socotelilor. Dacă harul şi timpul de probă se întind la nesfârşit, avem numai un armistiţiu fără sfârşit cu răzvrătire şi nedreptate, care este acelaşi lucru ca şi o capitulare faţă de acestea.

Apoi problema care ne stă în faţă în legătură cu nimicirea canaaniţilor de către israeliţi este pur şi simplu aceasta: în primul rând, să se facă dovada că acei canaaniţi au fost răzvrătiţi împotriva stăpânirii lui Dumnezeu, dovedind astfel dreptatea lui Dumnezeu atunci când i-a nimicit; în al doilea rând, să se facă dovada că li se dăduse o perioadă de har şi încercare, dovedind astfel îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Nu este greu să se facă dovada ambelor afirmaţii.

În cea ce priveşte prima afirmaţie, este o simplă chestiune de istorie că popoarele de pe ţărmul de est alMediteranei au fost atât de corupte şi de stricate, ca nimeni alţii care au locuit pe acest pământ. Ei au făcut o religie a plăcerii. Ei şi-au trimis copiii lor în focul zeului Moloh. Leviticul 18 prezintă pe scurt ceva din răzvrătirea morală a canaaniţilor. Imaginaţia şi o cât de puţină cunoaştere a istoriei completează restul. Conform cu Biblia, canaaniţii erau atât de josnici, încât chiar ţara i-a „vărsat” (vezi Levitic 18,28). Despre religia şi practicile canaaniţilor, vezi vol. I, PP, p. 126, 129, 162; vol. II, PP, p. 38-40.

În ceea ce priveşte a doua afirmaţie, Biblia este tot aşa de explicită. În capitolul 15 al Genezei este consemnată făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam, că sămânţa lui va moşteni ţara Canaanului. Explicaţia pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Avraam, pentru un timp atât de îndelungat când avea să se împlinească făgăduinţa, a fost că „nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a ajuns încă vârful” (v. 16). Amoriţii de aici reprezintă popoarele din Canaan, pentru că ei au fost puternicul neam dominant. Nu există nicăieri în VT o declaraţie care să pună mai bine în evidenţă îndurarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi faptul cum El le acordă timp de probă.

Aici era Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Domnul a dorit să-i dea ţara Canaanului ca moştenire. Dacă Dumnezeu ar fi fost ca un conducător pământesc, fără îndoială că El ar fi luat măsuri imediat care să ducă la îndeplinirea făgăduinţei Lui pentru favoritul Său şi ar fi scos afară sau i-ar fi trecut prin sabie pe toţi acei carestăteau în cale. Aceasta este istoria despoţilor care au avut puterea în mâinile lor. Dar la Dumnezeu nu este aşa. De fapt, lui Avraam, El îi declară: „Tu trebuie să ai răbdare. Şi copii tăi, şi copiii copiilor tăi, până în a patra generaţie, trebuie să ai răbdare. Iubirea Mea pentru tine este mare. Eu doresc mult să îndeplinesc pentrutine şi pentru ai tăi făgăduinţa Mea. Nimic nu va face o plăcere mai mare inimii Mele. Dar, ah, iată faptul semnificativ. Dar aşa a spus Domnul: „dar n-am putere să împlinesc acum făgăduinţa Mea”? Nu; El avea toatăputerea. El ar fi putut să trimită de îndată foc din cer să-i ardă pe locuitorii din Canaan. Nu, nu aceasta era problema. Întârzierea era din cauză că „nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful”. Cu alte cuvinte, ei nu păcătuiseră până la capătul zilelor lor de har. Mai exista încă îndurare care avea să fie prelungită pentru ei. Duhul lui Dumnezeu mai pleda pe lângă inimile lor. Şi astfel, timp de încă 400 de ani, amoriţilor li s-a mai îngăduit ca generaţie dopă generaţie să trăiască şi să practice urâciunile lor tot mai mari. Apoi, Dumnezeu a poruncit nimicirea lor. Concluzia raţională este că nimicirea lor a fost poruncită din cauză că nelegiuirea lor şi-a ajuns vârful, că nimic nu s-ar mai fi câştigat prin prelungirea îndurării pentru ei.

Nimicirea copiilor împreună cu părinţii lor îşi află justificarea pe temeiul că generaţia mai tânără ar fi urmat pe calea tuturor generaţiilor care fuseseră înaintea lor, că înclinarea spre stricăciune, răzvrătire şi depravare era tot atât de adânc statornicită şi în totul dominantă în firea lor, ca şi aceea din inimile părinţilor lor.

Nimicindu-i pe părinţi şi lăsând generaţia mai tânără ar fi fost numai o păstrare a seminţei corupţiei. Pentru sceptic rămâne responsabilitatea dovedirii, dacă el susţine că generaţia care se ridica n-ar fi urmat aceeaşi cale pe care au urmat, fără excepţie, generaţiile de mai înainte. Dar toate presupunerile sânt împotriva unei astfel de susţineri, şi, în felul acesta, nimicirea tinerei generaţii devine tot atât de rezonabilă ca şi nimicirea celor în vârstă.

O altă mărturie privind atitudinea lui Dumnezeu cu oamenii la judecată este descoperită în raportul despre potop. Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor lor erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. În mod sigur că aici era o situaţie fără nădejde pentru ca Dumnezeu să îngăduie ca o astfel de situaţie să continue la infinit. Ar fi fost egal cu a admite înaintea universului că El fie era indiferent faţă de o astfel de răzvrătire flagrantă şi injurioasă, fie nu era în stare să-i facă faţă. Totuşi Domnul n-a adus imediat judecata asupra antediluvienilor. El a declarat: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om”. Şi le-a mai dat încă 120 de ani (Geneza 6,3). Concluzia judicioasă este că, la sfârşitul acestui timp, nimic nu va mai putea fi câştigat de Duhul lui Dumnezeu, care se lupta cu inimile păcătoase. Şi când Dumnezeu nu mai poate face nimic spre a îndupleca inima omenească să revină la credinţă, atunci ziua harului se termină. În realitate, omul însuşi i-a pus capăt prin refuzul lui de a asculta de îndemnurile Duhului şinu mai poate rămâne nimic, decât judecata.

Nu putem adesea să accentuăm îndeajuns faptul că astfel de declaraţii din Biblie, ca aceasta cu privire la procedurile lui Dumnezeu cu omul înainte de potop şi îndelunga Lui răbdare faţă de canaaniţi înainte de nimicirea lor, sunt tot atât de sigur o parte din Biblie şi o descoperire a planurilor şi caracterului lui Dumnezeu, ca şi porunca pentru israeliţi de a-i nimici pe canaaniţi. A te agăţa de porunca izolată de nimicire alocuitorilor din Canaan şi a insista să măsori caracterul lui Dumnezeu prin acest fapt izolat este tot atât de iraţional, ca şi când te-ai agăţa de o declaraţie izolată a unui conducător din unul dintre statele noastre moderne, prin care el refuză să-i mai acorde graţiere unui criminal şi îl trimite la spânzurătoare, încercându-se prin aceasta să se dovedească faptul că acel conducător a fost un om fără inimă şi crud.

Gândurile cu privire la moarte şi nimicire sunt gânduri oribile în orice circumstanţe. Deopotrivă, cel mai mare temător de Dumnezeu, omul care crede în Biblie, admite de bună voie că este plin de simţăminte de tristeţe când citeşte despre nimicirea celor răi în diferite timpuri din istoria lumii, şi, la fel, când contemplă nimicirea finală a făcătorilor de rele. Dar şi mai dureros este a contempla acea lume şi acel univers în care am fi obligaţi să trăim, în care totala nimicire n-ar interveni ca pedeapsă finală a tuturor acelora care s-au hotărât cu încăpăţânare să continue în căile lor păcătoase şi stricăcioase.

Într-adevăr, întreaga aceasta problemă a judecăţii asupra celor păcătoşi descoperă inconsecvenţă în atitudinea celui sceptic. Cât de adesea un batjocoritor nu aruncă creştinilor injuria: „Dacă există un Dumnezeuîntre cei care stăpânesc şi conduc lucrurile, de ce îngăduie El oamenilor răi să stăpânească lumea aceasta şi să-şi continue toate practicile lor teribile, care aduc durere şi necaz fiinţelor sărace şi nevinovate?” Apoi, acelaşi batjocoritor se întoarce ceva mai târziu şi întreabă în bătaie de joc: „Dacă Dumnezeu este Dumnezeul iubirii, aşa cum declaraţi voi, creştinii, pentru ce a adus El, în vremuri diferite, nimicirea asupra popoarelor dinlume, şi pentru ce are El de gând ca în cele din urmă să-i nimicească pe toţi, cu excepţia unei grupe alese?”

Dar se pare că scepticul nu înţelege că prima întrebare îşi găseşte răspunsul în cea de a doua. Şi prin aceasta, el nu înţelege că este inconsecvent atunci când înalţă strigăte împotriva judecăţilor lui Dumnezeu, când el tocmai aceasta se întreabă, pentru ce nu se răzbună asupra făcătorilor de rele.

Armonia în toată chestiunea aceasta se află în astfel de procedee ale lui Dumnezeu ca acelea citate aici. Dumnezeu stăpâneşte în univers, aşa cum declară Biblia. Voinţa şi stăpânirea Sa vor fi supreme, până la urmă,peste tot, şi răzvrătirea va fi reprimată. Cei răi nu-i vor oprima pentru totdeauna pe cei nevinovaţi. Nedreptatea nu va fi pentru totdeauna partea celor slabi şi neajutoraţi. Dumnezeu care priveşte asupra tuturorlucrurilor într-o perspectivă mai îndepărtată decât omul şi a cărui iubire pentru fiinţele căzute este mai mare decât chiar a celui mai consacrat credincios, doreşte nu numai să-i mântuiască pe cei blânzi şi drepţi şi să le dea până la urmă un pământ nou în care locuieşte dreptatea, ci să-i salveze, pe cât posibil, şi de oştile celor răzvrătiţi.

Acest fapt al îndelungii răbdări a Domnului, acea dorinţă ca nici unul să nu piară ci toţi să vină la pocăinţă, este ceea ce dă plauzibilitate primei dintre cele două întrebări sceptice. Dacă reţinem acest fapt al îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, avem răspunsul la prima întrebare. Noi putem vedea nedreptatea în lumea noastră, şi totuşi să credem că Dumnezeu este cel care stăpâneşte. Şi dacă reţinem faptul simplu că până la urmă dreptatea cere nimicirea acelora care continuă pe faţă răzvrătirea, avem răspunsul la cea de a doua întrebare. Nu este necesar să se de-a o explicaţie a judecăţilor lui Dumnezeu, care au fost aplicate păcătoşilor din trecut şi care urmează să fie aplicate şi în viitor.

Cu greu se consideră necesar să se discute problema metodei folosite de Dumnezeu în aducerea nimicirii asupra canaaniţilor; este îndeajuns să se noteze că Dumnezeu a fost drept când i-a nimicit. Că, odată,El avea să folosească apa, altă dată focul, altădată plaga, iar altădată, ca în cazul canaaniţilor, sabia, aceasta nu are o mai mare legătură cu problema justificării nimicirii, decât are folosirea relativă a electrocutării, spânzurării sau a focului unui pluton de execuţie cu problema pedepsei capitale de astăzi. Dreptatea pedepsei capitale este aceea căreia trebuie să i se dea atenţie, nu metodei.

Comentatorii au sugerat că poate Domnul a considerat că este un lucru bun ca israeliţii, poporul Său ales, să fie executorii, pentru ca să li se imprime mult mai pregnant în minte grozăvia păcatului şi a răzvrătirii, pentru că avertismentul pentru israeliţi a fost ca ei să ia seama să nu cadă în stricăciunile canaaniţilor şi să sufere aceeaşi soartă (vezi Levitic 18,28-30; comparat cu Romani 11,15-22).

Totuşi, dacă Israel ar fi adus pe deplin la îndeplinire planul lui Dumnezeu pentru cucerirea Canaanului, cursul evenimentelor cu privire la nimicirea canaaniţilor ar fi fost altul, cel puţin în linii mari, faţă de ceea ce a avut loc în realitate. Aceasta apare evident când principiile prezentate deja sunt reafirmate în contextul principiilor înrudite:

1. Dumnezeu, marele arbitru al istoriei, hotărăşte durata şi întinderea teritorială a neamurilor (Daniel 2,21; Fapte 17,26; vezi cele despre Deuteronom 32,8, vezi şi Educaţie, p. 174, 176,177). Tăcut şi răbdător, El conduce treburile pământului pentru a aduce la îndeplinire hotărârile voii Sale divine (Educaţie, p. 173-178). Cu toate acestea, fiecare naţiune îşi hotărăşte propria soartă prin folosirea puterii date ei de Dumnezeu, prin credincioşia cu care aceasta aduce la îndeplinire scopul Lui pentru ea (Educaţie, p. 174, 175, 177, 178; vezi cele despre Exod 9,16). Împotrivirea faţă de principiile lui Dumnezeu înseamnă ruină (Daniel 5,22-31; GC 584 şi PP 536), pentru că numai ceea ce este legat de scopul Lui şi exprimă caracterul Lui poatesă dureze (Educaţie, p. 183, 238, 304).

2. Dumnezeu nu l-a separat pe Israel ca popor ales al Lui pentru că l-a preferat; El ar fi primit pe oricare popor în aceleaşi condiţii pe baza cărora l-a acceptat pe el (Fapte 10,34.35; 17,26.27; Romani 10,12.13). Aceasta a avut loc, pur şi simplu, pentru că Avraam a răspuns fără rezerve la invitaţia de a face legământ cu Dumnezeu, de a-L sluji el însuşi cu credincioşie pe Dumnezeu şi de a-i învăţa pe urmaşii lui să facă la fel (Geneza 18,19). Prin urmare, urmaşii lui Avraam au devenit reprezentanţii lui Dumnezeu printre oameni, şi legământul făcut cu El a fost confirmat şi faţă de ei (Deuteronom 7,6-14). Avantajul lor principal faţă de celelalte neamuri a fost că Dumnezeu i-a făcut ispravnici voinţei lui revelate (Romani 3,1-2) şi i-a însărcinat cu răspândirea principiilor ei în toată lumea (Geneza 12,3; Isaia 42, 6.7; 43,10.21; 56,3-8; 62, 1-12;PP, p. 492; COL, p. 290).

Pentru ca ei să poată aduce la îndeplinire în mod efectiv sarcina aceasta şi pentru a supune consimţământul lor faţă de cerinţele Lui (Deuteronom 28,1.2; 13,14; comparativ cu Zaharia 6,15), planul lui Dumnezeu a fost ca El să reverse binecuvântări fără seamăn asupra lui Israel (Deuteronom 7,12-16; 28,1-14; COL, p. 288.289). El a avut de gând să-i înzestreze cu orice fel de avantaj pentru a deveni cea mai mare naţiune de pe pământ (COL, p. 288). În binecuvântările primite astfel de Israel, neamurile din jurul lor ar fi avut convingătoarea dovadă palpabilă că dacă omul cooperează cu Dumnezeu, va fi răsplătit (Deuteronom 4,6-8; 28,10). A fost planul Lui de la început ca lucrarea misionară personală a lui Avraam, Isaac şi Iacov să dea popoarelor din Canaan o ocazie de a I se închina Lui şi a-I servi (COL, p. 290; PP, p. 128, 133, 134, 141,368). Toţi acei care renunţau la idolatrie aveau să se unească cu poporul ales al lui Dumnezeu (Isaia 2, 2-4; 56, 6-8; Mica 4,1-8; comp. cu CT, p. 454-456; Zaharia 2,10-12; 8,20-23; COL, p. 290). Dar dacă aveau să sedovedească necredincioşi, El avea să-i lepede după cum a lepădat acum neamurile din Canaan (Deuteronom 28,13-15; 62-66; compara cu Isaia 5, 1-7; Romani 11,17-22; PP, p. 688) şi să-i alunge şi pe ei din Ţara

Făgăduinţei (Deuteronom 28,63.64).

3. Canaaniţii s-au bucurat de o perioadă de încercare de 400 de ani (vezi despre Geneza 15,13.16), dar,în loc să răspundă ocaziei acordate, ei au umplut paharul nelegiuirii lor (Geneza 15,16; vezi despre Deuteronom 20,13; vezi şi vol. I, p 126, 129, 162, Educaţie, p. 178) şi a trebuit să fie deposedaţi (COL, p. 290). Era necesar ca ţara să fie limpezită şi curăţită de ceea ce avea să împiedice în mod sigur împlinirea scopurilor milostive ale lui Dumnezeu (PP, p. 492). Dreptatea şi îndurarea divină n-au mai putut îngădui rămânerea mai departe a neamurilor din Canaan (vezi ST, p. 208; 9T, p. 13; comp. cu Geneza 6,3) şi socoteala lui Dumnezeu cu ei a fost încheiată (com. Daniel 5,22-29).

Dându-i Canaanul lui Israel, Dumnezeu a hotărât ca el să fie unealta Lui pentru executarea judecăţii divine asupra locuitorilor ţării (PP, p. 491). Ei trebuia să-i lovească cu „desăvârşire” pe canaaniţi (Deuteronom 7,2) şi să nu lase „cu viaţă nimic care suflă” (Deuteronom 20,16); Totul trebuia trecut prin sabie (PP, p. 491). Totuşi aceasta nu însemna că persoanele individuale care puteau să mai aleagă să-I slujească adevăratului Dumnezeu trebuiau să piară. Pocăinţa lui Rahav, canaanita, dovedeşte faptul că îndurarea divină avea să-i cruţe pe aceia care au părăsit idolatria (Iosua 2,9-13; 6,25; comp. cu Evrei 11,31; Iacov 2,25). La potop, la nimicirea Sodomei şi la căderea Ierusalimului sub romani, toţi acei care au luat aminte la avertizarea dată lor au fost salvaţi (Geneza 6,9-13.18; 18,23-32; Luca 21, 20-22; GC, p. 30). Încheierea timpului de har pentru o naţiune, ca atare, nu cere ca persoane individuale să sufere moartea alăturide cei care o merită.

4. În cucerirea Canaanului, puterea divină trebuia să fie combinată cu efortul omenesc. Dumnezeu a intenţionat ca toţi oamenii să recunoască faptul că Israel a reuşit numai prin putere divină (PP, p. 494,496). Înfrângerea militară de la Cadeş-Barnea (Numeri 13, 28-31; 14, 40-45) şi aceea care a avut loc cu vreo 38 de ani mai târziu la Ai (PP 493) i-a învăţat că, prin propria putere, niciodată ei nu ar fi putut supune ţara (vezi Daniel 4,30; PP, p. 491; Educaţie, p. 176). Totuşi Dumnezeu n-a intenţionat ca Israel să ia Canaanul prin război obişnuit, ci mai degrabă prin strictă ascultare de directivele Lui (PP, p. 392, 436). În unele cazuri, veştile despre marile lucrări ale lui Dumnezeu în folosul poporului Său aveau să-i lovească cu groază pe canaaniţi şi ei s-ar fi supus fără luptă (Numeri 22,3; Iosua 2,9-11; Deuteronom 28,10; Exod 23,27; Deuteronom 2,25; 11,25; Exod 15,13-16; Iosua 5,1; Exod 34,24; comp cu Geneza 35,5; Iosua 10,1.2; 1 Samuel 14,15; 2 Cronici 17,10). Alteori, ei aveau să se zăpăcească şi să se întoarcă unul împotriva altuia (Judecători 7,22; 1 Samuel 14,20; 2 Cronici 20,20-24). De asemenea, uneori, Dumnezeu avea să folosească forţele naturii (Iosua 10,11.12 etc), întocmai cum a făcut în Egipt, la Marea Roşie şi la trecerea Iordanului. Dacă Israel ar fi conlucrat cu El, El ar fi lucrat pentru ei în multe feluri neaşteptate. În felul acesta poate că unele popoare, întocmai ca şi gabaoniţii (PP, p. 507,508), ar fi ajuns la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu.

Dar repetata greşeală a lui Israel de a nu da ascultare strictă poruncilor lui Dumnezeu la Cadeş (PP, p. 394), Sitim (Numeri 25,1-9) şi Ai (Iosua 7,8.9; PP, p. 494) a liniştit în mare măsură temerile canaaniţilor, le-a dat timp să se pregătească pentru luptă şi a făcut cucerirea ţării mult mai grea decât ar fi fost în caz contrar (PP, p. 437). Totuşi iubirea divină ne mai fiind de folos spre a aduce pocăinţa, dreptatea divină a încheiat timpul de probă a-l acestor răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, a cerut prompta lor execuţie şi le-a atribuit ţaralor reprezentanţilor Lui aleşi (vezi Numeri 23; 19-24; PP, p. 492; comp. cu GC, p. 37; Matei 21, 41.43).

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1-27 PP 488-493; SR 178-181

9-11 4T 160

180 PP 495; 3T 264

1-4 SR 178

12,13 SR 179

18,19 3T 269; 4T 491

2 PP 488, 493, 4T 161

14 PP 488, SR 180

20 SR 180, TM 410; 4T 161; 164

3,4 PP 488 4T 160

14-16 4T 161

21 PP 491: 4T 161

6 4T 160, 15,16 SR 180

24,25 PP 491

6-11 SR 179

15-18 PP 491

26 PK 230; PP 492; 3T 264

8,9 PP 488

17 3T 264

Iosua 7:1 1. Au păcătuit. Din ebraicul ma`al ma`al, în mod literal, „a păcătuit un păcat”. În general verbul este tradus „a comis” când este urmat de substantivul lui înrudit, dar la început el a însemnat „a acoperi” după cumreiese din substantivul derivat me`il „veşmânt”. Aşadar, cuvântul înseamnă „a lucra pe sub mână”, „a lucra perfid”, şi, împreună cu substantivul lui, „a comite un fapt de trădare”. Este vrednic de luat în seamă că tot Israelul este socotit vinovat din cauza păcătuirii unui singur membru al lui. Chiar dacă păcatul nu era cunoscut, Israel, ca naţiune, era tras la răspundere, şi binecuvântarea lui Dumnezeu era retrasă de la el. Noi vedem un astfel de exemplu de răspundere colectivă în relaţiile dintre naţiuni. O întreagă naţiune este trasă la răspundere pentru cuvintele şi faptele ambasadorului ei. Dacă el ar insulta o altă naţiune, întreaga naţiune esterăspunzătoare până când soseşte o vreme când se va face repararea nedreptăţii. În acelaşi fel călcătorii de legedintr-o comunitate pot împiedica binecuvântarea divină asupra acelei comunităţi (vezi 4T, p. 68; 6T, p. 371). Dacă nu i-a măsurile potrivite când păcatul este cunoscut, atunci comunitatea devine părtaşă la acel păcat. Cutoate acestea, aceasta nu înseamnă în mod necesar vinovăţie personală asupra fiecărui membru ca individ în parte (mai vezi 3 T 266).

Acan. Septuagina şi traducerea siriacă susţin redarea „Acar”, aşa cum apare numele în 1 Cronici 2,7. Ebraicul „'achar” înseamnă „tulburare” sau „tulburător”, şi numele a fost dat în mod vădit acestui vinovat ca aluzie la efectele purtării lui (vezi despre Iosua 6,18; 7,4.9). Este obişnuit în Scriptură să se schimbe unele nume de persoane şi locuri ca urmare sau ca aluzie la anumite evenimente importante prin care au putut să se distingă. Un exemplu remarcabil este în Osea 4,15, unde Betel, „casa lui Dumnezeu”, este numit „Bet-Aven”, „casa înfrângerii”, din cauza idolatriei practicate acolo.

Zabdi. Numit şi Zimri (1 Cronici 2,6). Astfel de redări diferite sunt obişnuite. În cazul acesta, schimbarea probabil că este cauzată de greşeala unei litere care a fost pusă în locul celeilalte – un d pentru un r şi un b pentru un m. În ebraică, o literă din fiecare pereche poate fi uşor luată drept cealaltă. Genealogia redată aici sugerează că Acan era probabil trecut de vârsta mijlocie, în afară de cazul în care bunicii săi fuseseră bătrâni atunci cînd se născuseră copii lor. În felul acesta, copiii lui trebuie să fi ajuns deja la vârsta responsabilităţii pe timpul tragediei şi se poate să fi participat la crimă şi ca urmare şi la răspunderea cu privirela ea.

Vezi o hartă a primei campanii israelite la apusul Iordanului

Iosua 7:2 2. Ai. Ebraicul ’Ai, „ruină” sau „morman”. Despre această cetate (cunoscută şi ca Hai, prin includerea articolului hotărât ebraic) se vorbeşte încă de pe vremea lui Avraam (Geneza 12,8; 13,3).

Lângă Bet-Aven. Expresia aceasta este omisă în LXX. Capitolul 18,12 aminteşte pustia Bet-Aven şi intenţia afirmaţiei este probabil că Ai se află în apropierea pustiei Bet-Aven.

Suiţi-vă şi iscodiţi. În mod literal „suiţi-vă şi umblaţi cu piciorul”, cu alte cuvinte, călătoriţi pe jos prin ţară. Geografia acestei regiuni arată că erau două trecători principale care duceau de la cetatea Ierihon spre Palestina centrală. Cea mai practicabilă dintre aceste două era aceea care schimba oarecum direcţia spre nord şi este cunoscută acum ca Wadi Kelt. Trecătoarea aceasta o întâlneşte pe alta, Wadi Harith, o trecătoare adâncă aproximativ la 8 mile de valea Iordanului. Undeva printre dealuri şi trecători, ceva mai spre răsărit spre cetatea Betel, se afla cetatea Ai. Într-o regiune de dealuri şi văi, iscoadele au putut uşor să înainteze fără să fie văzuţi.

Iosua 7:3 3. Nu tot poporul. După capitolul 8,25, populaţia din Ai era de 12 000. Este vădit că iscoadele în încrederea lor în sine au subestimat apărarea cetăţii. Dar mai mult decât atât, israeliţii, înflăcăraţi de victorie, nu au înţeles că numai ajutorul divin le putea da succes şi au neglijat să-L ia pe Dumnezeu în sfatul lor când au plănuit să ocupe Ai-ul.

Iosua 7:4 4. A luat-o la fugă. Încrederea în Dumnezeu înseamnă succes. Lipsa de încredere în El înseamnă înfrângere. Multe proiecte făcute cu grijă eşuează pentru că nu se ţine seama de Dumnezeu. Trei învăţăminte se pot scoate din această experienţă:

a. Nu vitejia lor, ci Dumnezeu a fost cel care i-a dat pe canaaniţi în mâinile copiilor lui Israel.

b. Succesul nu poate veni când în tabără există păcat.

c. Când păcatul este mărturisit, Dumnezeu i-a slăbiciunile omului şi le schimbă în binecuvântări.

Fiecare om se bucură de o legătură personală cu Creatorul lui, care poate fi ruptă numai prin propria alegere. Dar Dumnezeu mai are şi raporturi colective cu oamenii, ca grupări; astfel că există atât o răspunderea grupei, cât şi individuală (vezi Ed., p. 178,238). De exemplu, Dumnezeu trage la răspundere naţiuni pentru acţiunile lor comune. Aceasta era adevărat mai ales în cazul poporului ales, Israel, şi este la fel de adevărat şi în cazul Israelului spiritual, biserica de astăzi. Uneori suferă întreaga grupă ca rezultat al faptelor membrilor eiindividuali (Ezechiel 21,3.4; PP, p. 497). Stă în puterea oricărui membru al grupei să facă bine altora sau să aducă suferinţă şi să producă rău asupra lor (2 Corinteni 2,15), şi întocmai ca în cazul lui Acan, Dumnezeu face răspunzătoare grupa întreagă, pentru faptele membrilor ei individuali. Cu toate acestea, ca şi atunci, Dumnezeu lucrează prin conducătorii recunoscuţi ai grupei cerând cooperarea şi aplicarea pedepsei. Dumnezeu are o biserică şi a pus conducători peste ea. El priveşte la ei spre a lua iniţiativa în aducerea la îndeplinire a voii Lui. Ba mai mult, Dumnezeu îi cere poporului Său să colaboreze cu conducătorii lor (Evrei 13,17) şi nu va îngădui nici o acţiune independentă din partea indivizilor, în opoziţie cu conducătorii numiţi deel. Mare este blestemul care vine asupra acelor conducători care sunt necredincioşi faţă de însărcinarea lor (Isaia 3,12; 9,16; Ieremia 13,20; Ezechiel 34,10) şi asupra acelor indivizi care îi împiedică în lucrarea lor (veziJudecători 5,23). Prezenţa lui Dumnezeu cu noi în trecut nu este o garanţie a continuei Lui prezenţe cu noi în viitor. În viaţa religioasă trebuie să fie o continuă dependenţă faţă de Dumnezeu şi o constantă întrebare cu privire la ce ar dori Dumnezeu să facem. Harul şi puterea acordată pentru aducerea la îndeplinire a unei însărcinări nu sunt suficiente pentru cerinţele celei următoare. Iosua a scăpat din vedere că trebuie să ţină seama de această lege spirituală. În alcătuirea de planuri pentru cucerirea Ai-ului, el a neglijat să ia în considerare sfatul lui Dumnezeu (PP 493). Cât de atenţi trebuie să fim ca să nu luăm parte doar la acţiunile (mişcările) serviciului religios şi să nu ajungem la biruinţă, pentru că am neglijat să lucrăm conform cu planul

lui Dumnezeu. Zelul nostru pentru Dumnezeu trebuie să fie sub controlul unei cunoaşteri sfinţite (vezi Romani 10,2; comp. cu Psalmi 111,10).

Iosua 7:5 5. Şebarim. Cuvântul astfel tradus este dintr-o rădăcină care înseamnă „a rupe în bucăţi”. Cele mai multe traduceri îl redau ca nume propriu. Aceasta ar face din el o aşezare între Ai şi Ierihon, probabil o carieră de piatră. Totuşi, n-a fost descoperită nici o carieră de piatră din apropiere şi este raţional a presupunecă rămăşiţele unei cariere de piatră nu ar fi fost complet şterse de vreme. Manuscrisul Vaticanus şi unele traduceri siriace, împreună cu Targum-urile, traduc expresia aceasta, „până la ruperea lor (a lui Israel)”. O ediţie siriacă redă: „până ce ei (Israel) au fost puşi în derută”, traducând, mai degrabă, decât transliterând textul ebraic. Ultima sugestie pare a fi mai în armonie cu contextul.

La vale. Septuaginta redă: „Din dealul râpos”, iar RSV „la coborâre”. Este evident că israeliţii fugari au intrat într-o trecătoare îngustă şi prăpăstioasă, care le-a întârziat fuga. S-ar părea că aici ei au fost cuprinşi de panică şi, în învălmăşeală, cei de la urmă au fost loviţi.

Iosua 7:6 6. Şi-a sfâşiat hainele. Sfâşierea hainelor ca semn de jale şi durere îşi are originea în timpurile străvechi (Geneza 37,34; 44,13). În general, haina exterioară era ruptă în faţă, deasupra pieptului, dar nu mai mult decât un lat de mână. Actul acesta a devenit un obicei printre iudei, ca un simbol exterior al unei inimi frânte (vezi Ioel 2,12.13). Punerea de praf sau cenuşă pe cap reprezenta o mai mare suferinţă şi un simţământ de nevrednicie (1 Samuel 14,12; 2 Samuel 11,2; 13,19). Credinţa l-a făcut pe Iosua să nu se aştepte la nimic, decât la victorie, şi acum se părea că el se află într-o completă lipsă de înţelegere a eşecului. Există condiţii la făgăduinţele lui Dumnezeu, iar Iosua şi Israel nu se conformaseră la ele (vezi Iosua 7,3).

Iosua 7:7 7. De am fi ştiut. Expresia aceasta indică un profund simţământ de disperare şi totală incapacitate de a înţelege situaţia. Rugăciunea lui Iosua este făcută aproape toată în spiritul de jelire şi plâns atât de caracteristic copiilor lui Israel în numeroase ocazii. Dar chiar cel mai bun dintre oameni dă uneori curs descurajării şi fricii (vezi 1 Regi 19,9-18; Iosua 4,1-9). Iosua a interpretat cum trebuie înfrângerea de la Ai, casemn al neplăcerii lui Dumnezeu faţă de poporul său, totuşi nu a înţeles motivul pentru aceasta. Se poate ca cuvintele lui să fi fost rău alese, dar resursa lui pentru rugăciune, într-un astfel de moment de criză, este lăudabilă.

Iosua 7:8 8. Ce voi zice! În disperare, Iosua caută sfat.

Iosua 7:9 9. Numelui Tău Celui mare. Oricât de mult a fost îngrijorat Iosua de soarta lui Israel, el a fost şi mai îngrijorat de Numele lui Iehova. Desigur că Dumnezeu nu avea să permită să fie luat în râs, nu-i aşa? Moise a folosit acelaşi argument, la diferite ocazii (Exod 32,12; Numeri 14,13-16; Deuteronom 9,28). Însuşi Dumnezeu a făcut uz de el în cântarea pe care El i-a poruncit lui Moise să-l înveţe pe popor (Deuteronom 32,26.27). Trebuie să ne aducem totdeauna aminte că atât credincioşia, cât şi necredincioşia noastră influenţează nu numai onoarea bisericii, ci şi a Numelui lui Dumnezeu.

Iosua 7:10 10. Scoală-te. Sau, „stai în sus pentru tine însuţi”. Acesta era un timp pentru lucrare, şi nu pentru plâns.

Iosua 7:11 11. Israel a păcătuit. Vinovăţia îi era atribuită întregului Israel (vezi cele despre v.1). Dumnezeu nu trebuie învinuit pentru umilinţa înfrângerii. Nu El îi părăsise; ei nu-L ascultaseră. Dacă Dumnezeu ar fi continuat să lupte pentru poporul său, el ar fi aprobat păcatul şi ar fi încurajat continuarea lui.

Pe care ţi l-am dat. Aceasta se poate referi mai ales la porunca cu privire la prada cetăţii Ierihonului, dar într-un sens mai larg, ea cuprinde şi legământul original al lui Dumnezeu cu Israel. Acesta era întemeiat pecele 10 porunci, descrise în Scripturi ca „legământul Lui pe care v-a poruncit să îl păziţi” (Deuteronom 4,13).

L-a ambele aspecte ale poruncii divine se referă expresiile: „Au luat din lucrurile date spre nimicire”, şi „le-au furat”. În textul ebraic fiecare dintre cele cinci puncte enumerate în v. 11 este în legătură cu afirmaţia precedentă prin conjuncţia we, „de asemenea”.

Au minţit. În mod literal, „minţit”, „înşelat”. În cazul acesta, ei au minţit prin faptele lor. Ei au ţinut ascunsă problema şi au acţionat ca şi cum n-ar fi fost vinovaţi. Adesea minciuna este tovarăşul furtului.

Lucrurile lor. Ca şi cum le aparţineau. Pe unele dintre lucrurile furate, Dumnezeu poruncise să fie nimicite. Altele, ca aurul şi argintul, fuseseră consacrate Domnului şi trebuiau depuse în vistieria Sa. Dar Acan, fără teamă, şi le-a însuşit, ca şi când ar fi fost ale lui. Şi astăzi există Acani în tabără. Despre zecimi şi daruri este spus: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?” „Cu zeciuielile şi darurile de mâncare” (Maleahi 3,8). Zecimea este consacrată Domnului şi trebuie pusă în tezaurul Său. Sunt din acei care iau zecimea ca şi când le-ar aparţine lor şi o pun „printre lucrurile lor”. Israel a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu din cauza acestui fel de păcat. Se poate oare ca blestemul din Maleahi 3,9 să rămână asupra taberei lui Israel şi astăzi? Noi nu trăim acum sub o teocraţie, şi călcătorii de lege nu primesc imediat pedeapsa care li se cuvine (Vezi Eclasiast 8,11), dar aceasta nu face ca păcatul lor să fie mai puţin odios. „Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci.” (Evrei 13,8). În realitate, fiecare păcat îşi va primi pedeapsa cea dreaptă.

Iosua 7:12 12. Daţi spre nimicire. Sau „consacrat nimicirii” (vezi despre cap. 6,17). Blestemul era de aşa natură încât cei care luau din lucrurile consacrate nimicirii, prin aceasta, deveneau ei înşişi „consacraţi” pentru aceeaşi pedeapsă. Fără îndoială că sentinţa aceasta a fost înţeleasă la data pronunţării blestemului. Ba mai mult, Acan văzuse în nimicirea locuitorilor Ierihonului rezultatul sigur al călcătorilor de lege. Totuşi, faţă de toate acestea, el a ales să urmeze propria cale păcătoasă. Ultima amăgire a păcatului este aceea că el face ca victimele lui să creadă că într-un fel sau altul vor scăpa de pedeapsă. (vezi Geneza 3,4; Eclesiast 8,11)

Iosua 7:13 13. Sfinţiţi-vă. Aşa cum au făcut când L-au (întâlnit) cunoscut pe Domnul la Sinai (Exod 19,10). Curăţirea exterioară prescrisă trebuia să fie simbol al curăţirii lăuntrice. Vremurile de pericole şi de calamităţi deosebite trebuiau să fie timpuri de cercetare a inimii şi de serioasă reformă. Cercetarea de inimă poruncită aici i-a dat lui Acan o unică ocazie de a-şi reconsidera şi recunoaşte crima lui. Dar păcatul are un fel special de a împietri inima oamenilor şi de a micşora scârba faţă de el. Până nu a fost forţat să o facă, Acan nu şi-a recunoscut vina, şi chiar şi atunci, nu în adevăratul spirit de pocăinţă. Probabil că lui îi plăcea să creadă că alţiierau tot aşa de vinovaţi ca şi el. O persoană vinovată adesea îi socoteşte pe alţii vinovaţi de aceeaşi faptă pe care o comite el de obicei.

Iosua 7:14 14. După seminţiile voastre. După cum reiese clar din rapoartele cărţilor Cronici, Ezra, Neemia şi altele, israeliţii au păstrat rapoarte genealogice cu cea mai mare grijă. În felul acesta, numele lui Acan este găsit cu exactitate însemnat în genealogia lui Iuda (1 Cronici 2,7).

Pe care o va arăta Domnul. Metoda era prin tragere la sorţi (PP, p. 494), un procedeu amintit adesea înScripturi. Totuşi este nevoie de băgare de seamă în folosirea acestor mijloace de aflare a voinţei lui Dumnezeu. Calea este sigură numai când Dumnezeu arată, prin inspiraţie, că El doreşte să fie folosită această metodă. Dacă se procedează fără Dumnezeu, ea nu devine nimic mai mult decât o metodă a norocului, ca şi aruncarea cu banul sau datul în cărţi. Sunt cazuri când, într-o criză, Dumnezeu poate să răspundă printr-un glas care se aude sau prin semne directe (vezi Judecători 6,34-40). Totuşi, nu acestea sunt mijloacele Lui obişnuite de comunicare a voinţei Sale. Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni cu inteligenţă şi El aşteaptă de la eisă dezvolte capacitatea de a lua hotărâri pentru ei înşişi. Dacă, în fiecare hotărâre a vieţii, oamenii ar putea determina prin semne voinţa divină, ei ar deveni din punctul de vedere al minţii neputincioşi şi ar uita de nevoia dezvoltării minţii şi a caracterului. Aceia care urmează în mod constant metodele întâmplării vor slăbi întreaga lor viaţă religioasă. La începutul vieţii religioase şi în mod ocazional, Dumnezeu totuşi poate să onreze dezvoltarea credinţei noastre prin aceea că ne va da răspunsuri importante prin astfel de mijloace, dar asta nu înseamnă că El doreşte ca, în mod constant, să depindem de această metodă. Nivelul dezvoltării creştine este a avea mintea atât de îmbibată cu cunoştinţă divină şi capacităţile atât de educate, încât, chiar şi

atunci când ne urmăm propriile impulsuri, să facem voia lui Dumnezeu. (DA, p. 668)

Iosua 7:15 15. Tot ce este al lui. Inclusiv copiii (vers 24.25). Totuşi, în Deuteronom 24,16, Domnul declarase că nu trebuia să fie omorâţi copiii pentru păcatele tatălui lor, ci fiecare, pentru păcatul lui. Poate că familia lui Acan fusese părtaşă la fapte lui (vezi despre v.1) şi au luat parte cu el în săvârşirea răului. Oamenii sunt răspunzători nu numai pentru păcatele pe care le comit ei înşişi, ci şi pentru tăinuirea unui făcător de rele, prinreţinerea de informaţii care ar putea să-i ajute pe cei care aplică legea.

Iosua 7:19 19. Fiule. Expresia aceasta ne ajută să aruncăm o privire în inima lui Iosua. Pare să indice faptul că el îl iubea pe păcătos ca un tată afectuos şi că inima lui a bătut pentru el ca şi când ar fi fost într-adevăr propriul fiu. O astfel de atitudine dă pe faţă adevărata mărinimie, şi ar trebui să fie râvnită de acei care sunt chemaţi să aplice disciplina. Multe suflete au ajuns descurajate în viaţă prin primirea pe nedrept a disciplinei aspre, în timp ce o altă metodă ar fi putut duce la pocăinţă şi refacere. Isus, Exemplul nostru, a pronunţat cele mai usturătoare mustrări cu lacrimi în ochii săi (DA, p. 353) şi Iosua a dat pe faţă multe dintre calităţile lui Hristos. Nu este de mirare că Dumnezeu l-a ales pe el, nu e de mirare că poporul I-a slujit Domnului în toate zilele vieţii lui.

Iosua 7:20 20. Am păcătuit. Descoperirea publică a vinovăţiei sale a determinat colaborarea lui Acan, şi el a mărturisit de îndată crima. În felul acesta, vina lui a fost stabilită după ce i-a fost pusă întrebarea şi nici un loc nu a mai rămas pentru cei care-l apărau, neputând astfel să-i învinuiască de faptul că fusese condamnat pe nedrept. Problema a putut fi în felul acesta rezolvată o dată pentru totdeauna, în loc să se mocnească timp de ani de zile în inimile unora dispuşi să critice.

Iosua 7:21 21. O manta frumoasă de Şinear. Septuaginta redă: „O manta brodată multicolor”. Astfel de veşminte erau împodobite cu figuri, fie ţesute în pânză, fie lucrate cu acul (vezi Ezechiel 23,15). Ele erau scumpe şi nu-şi puteau îngădui să le aibă decât membrii familiei regale şi cei mai bogaţi cetăţeni. Iosif Flavius spune că era „un veşmânt regal ţesut în întregime din aur”. Probabil că Acan a urmat calea obişnuită a păcatului. Mai întâi a privit, apoi a poftit, şi apoi a luat. Şi după ce a luat, primul lui pas a fost să ascundă ceea ce luase. Pentru a evita cu succes păcatul, trebuie alungate primele însinuări ale răului – prima privire – vezi Geneza 3,6.

Iosua 7:22 22. Au alergat. Probabil pentru a împiedica orice îndepărtare a comorilor, dar în mod sigur şi pentru că erau nerăbdători să cureţe tabăra de lucrurile date pentru nimicire şi să recâştige favoarea lui Dumnezeu. Este bine să te grăbeşti să îndepărtezi păcatul. Întârzierea este periculoasă.

Iosua 7:24 24. Fiii lui. Vezi cele despre v. 15

Boii lui. Animalele desigur că nu sunt capabile de păcătuire, astfel că nici nu merită pedeapsă. Dar ele suferă odată cu natura moartă, efectele blestemului asupra lui Adam. Astfel „toată firea suspină şi suferă durerile naşterii până în ziua de azi” (Romani 8,22).

Valea Acor. Vezi cele despre cap. 6,18; 7,1. În Osea 2,15 valea Acor este dată ca fiind o „uşă de nădejde”. Dumnezeu totdeauna este gata să schimbe înfrângerile noastre în binecuvântări dacă noi suntem gata să „scoatem lucrul dat spre nimicire” din inimile noastre. (Iosua 7,13).

Iosua 7:25 25. Tot Israelul a ucis cu pietre. Textul ebraic foloseşte aici două cuvinte diferite. Pentru uciderea cu pietre, ragam şi saqal. S-a sugerat că primul înseamnă a ucide cu pietre o persoană vie, în timp ce ultimul înseamnă a face o grămadă de pietre peste o persoană moartă, de la legătura posibilă a acestuia cu ebraicul sheqel, care înseamnă „o greutate”. Dar se pare că în VT cele două cuvinte au fost folosite în mod alternativ.

În acest verset poate să fi ales în mod intenţionat un sinonim pentru a evita repetarea. Se spune că pedeapsa a fost executată de tot Israelul. Deşi, probabil, că nu toţi au aruncat cu pietre, se presupune că toţi au fost prezenţi ca spectatori, „se învoiseră la ucidere” (Fapte 8,1).

În foc. Se pare că Acan şi familia lui au fost mai întâi ucişi cu pietre şi după aceea trupurile lor, împreună cu prada şi alte lucruri care le aparţineau, au fost arse. Uciderea cu pietre de către adunare era o formă legală de pedeapsă pentru anumite crime (vezi Levitic 24,14; Numeri 15,35).

Iosua 7:26 26. Un morman de pietre. Ca un avertisment pentru generaţiile viitoare pentru a-i preveni de la cădereaîn aceeaşi cursă de lăcomie care i-a pricinuit ruina şi moartea lui Acan.

E.G. White COMENTEAZĂ

1-26 PP 493-498

6 3 T 266

10-12 3 T 264,520

16-19 PP 495; 3 T 268; 4T 492

1 1T 192; 3 T 239,264; 4 T 564

6,7 3 T 264

10-13 TM 91

20 3T 271

2-4 PP 493

6-9 4 T 491

12 3 T 239, 267

20-23 PP 495

4 3T 264

10 4T 493

12,12 TM 428

20-25 3T 268

5-12 PP 494

10,11 4 T 492

13 1T 140; 3 T 267

21 PP 496; 3 T 239; 5 T 157; 25,26 PP 495

Iosua 8:1 1. Înspăimânta. Păcatul lui Acan şi urmările lui trebuie să-i fi pricinuit mare descurajare lui Iosua. Dar

acum, pentru că eliberase tabăra de păcat, Domnul i-a dat o nouă încurajare de a continua cucerirea.

Ia cu tine pe toţi oamenii. Iscoadele îi sugeraseră lui Iosua să nu ceară întregului popor să participe la atac asupra cetăţii Ai (cap.7,3), şi el a fost de acord cu sugestia lor. Înţelepciunea umană, călăuzită de supra-încredere, a dictat acest prim plan, dar el a eşuat Se pare că Dumnezeu le-a făcut o mustrare tacită pentru planul participării parţiale. El a poruncit că toţi trebuia să ia parte cucerirea cetăţii Ai şi să primească oparte din pradă. Aşa este şi astăzi în lucrarea lui Dumnezeu. Toţi trebuie să lucreze în ogorul Evangheliei, şi toţi să ia parte la răsplătirile ei.

Iosua 8:2 2. Pune nişte oameni la pândă. Dumnezeu Însuşi dă instrucţiuni amănunţite cu privire la strategia care avea să fie folosită. Iosua ar fi trebuit să aştepte o astfel de directivă divină înainte de a grăbi primul lui atac. Adesea alergăm şi noi înaintea lui Dumnezeu şi umblăm în licărirea propriilor noastre scântei (Isaia 50,11), crezând tot timpul că facem voia lui Dumnezeu. La fiecare hotărâre din viaţă ar trebui să ne întrebăm în mod serios; este aceasta voia lui Dumnezeu?

Iosua 8:3 3. Treizeci de mii. Există o oarecare dificultate în armonizarea cifrelor amintite în acest capitol, probabil pentru că nararea este raportată aşa de pe scurt. În versetele 1 şi 3, expresia: „toţi oamenii de război”(vezi şi v. 11) pare să arate că Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor de război să se unească în această bătălie. Versetul acesta aminteşte de 30.000 care trebuiau să stea în aşteptare „între Betel şi Ai, la apus de Ai (v. 9), în timp ce în versetul 12 se spune că el a luat 5000 de oameni şi i-a pus să stea la pândă „între Betel şi Ai, la apus de cetate. Grupa aceasta de pe urmă poate să fi fost o ambuscadă suplimentară trimisă mai târziu după o repartizare specială. Dacă este aşa, cele două ambuscade împreună cu corpul principal de forţe aflat cuIosua ar da numărul total de oameni de război. În sprijinul acestei păreri se observă că celor 30.000 li s-au datdirective să ia cetatea şi să-i pună foc, la un semnal de la Iosua. Pe de altă parte, cei 5.000 n-au primit nici o instrucţiune, după cum rezultă din raport, despre ceea ce trebuiau să facă. S-a sugerat că repartizarea lor aveade-a face cu apropierea ostilului Betel de Ai (vezi v. 12).

Iosua 8:9 9. În mijlocul poporului. Adică la Ghilgal, unde era staţionat corpul principal al oştirii.

Iosua 8:10 10. A cercetat poporul. În mod literal, „a vizitat poporul”, adică, „i-a trecut în revistă”. Desigur că aceasta se referă, aşa cum este explicat în v. 11, la oamenii de război. Septuaginta redă aici „a ascuns poporul”. Probabil că Iosua a dat ultimele instrucţiuni cum să se ascundă, cum puteau să procedeze oamenii de război şi să rămână nedescoperiţi până la timpul oportun. Ei şi-au ridicat tabăra în aceea noapte la nord de cetate. Septuaginta redă „la răsărit”. Există o trecătoare la est la vest pe la nord de et-Tell, partea presupusă acetăţii Ai şi probabil că au luat poziţia lor aici în partea de nord a acestei trecători.

Iosua 8:12 12 Cinci mii de oameni. Vezi cele despre v. 3. Cât priveşte repartizarea grupei, a fost dată următoarea explicaţie. Există două trecători care ajung până la un izvor între Betel, modernul Beitîn, şi Ai, et-Tell. Gruparea de oameni care trebuia să atace şi să pună foc cetăţii erau postaţi în trecătoarea mai apropiată de Ai.Când ei aveau să părăsească locul lor de pândă spre a ataca cetatea, era necesar să rămână cineva să protejezeariergarda lor şi să-i păzească de posibilii bărbaţi de război care puteau să iasă din Betel spre a-l ajuta pe regele cetăţii Ai. Este posibil ca cei 5 000 să fi fost postaţi atunci în trecătoarea cealaltă, cu faţa spre vest, în poziţia de apărare împotriva Betelului. Probabil că ei au fost aceia care aveau grijă de oamenii de război din Betel, în aşa fel încât aceştia să nu fie în măsură să-i atace pe oamenii lui Iosua din ariergardă. Cu toate acestea, menţionarea trupelor din Betel urmărindu-i pe israeliţi (v. 17) sugerează că această ambuscadă a fost antrenată în altă parte a stratagemei.

Iosua 8:13 13. În mijlocul văii. De la 'emeq, o joasă şi largă întindere de pământ. Aceasta pare a se deosebi de „valea” din versetul 11; care provine din ebraicul gai', „trecătoare”. Inspiraţia nu ne spune scopul acestei vizite din vale. Putem presupune în legătură cu iminenţa luptei că Iosua a petrecut noaptea în rugăciune spre a

se asigura că nimic nu va opri binecuvântarea lui Dumnezeu, împiedicând victoria. Compară cu 1 Samuel 17,3.

Iosua 8:14 14. Când a văzut împăratul cetăţii Ai. În mod literal, „în conformitate cu vederea împăratului din Ai”, adică, imediat după vederea sau cunoaşterea lui. Uneori cuvântul ia acest sens din urmă. Probabil că străjerii au fost primii care l-au descoperit pe Iosua şi trupele sale şi au raportat împăratului. În cele mai multe cazuri, un conducător dă crezare la ceea ce fac subalternii lui. De îndată, el trezeşte îi pe ofiţerii şi bărbaţii lui şi împreună aleargă să-l întâmpine pe Israel, poate în speranţa unei alte victorii uşoare.

Spre un loc hotărât. Ebraicul, lammo'ed. Septuaginta redă aici, „drept înainte”, iar traducerea siriacă, „în vale”. Citind mored, în loc de mo'ed, obţinem traducerea „spre coborâre” (vezi cele despre cap. 7,2.5; 8,13)

Înspre câmpie. În mod literal, „în vederea lui Arabah”. Ebraicul 'arabah înseamnă „o regiune pustie”, „un deşert”. Cu articol, acesta se referă în mod deosebit la valea sau câmpia Iordanului. Fuga lui Israel probabil că a avut loc spre Ghilgal.

Iosua 8:16 16. S-a strâns. În mod literal, „a fost strigat împreună”, adică, au fost adunaţi printr-un crainic public. Acesta pare să arate că fuga bruscă a oştirii lui Israel a venit ca o surpriză, pentru că locuitorii cetăţii Ai nu seaşteptaseră la ea. În felul lor de a se apăra, oamenii din Ai cel puţin au dat pe faţă un curaj mai mare decât vecinii lor din Ierihon. Lor nu le-a fost teamă să i-a ofensiva. Încurajaţi de victoria lor de mai înainte, aveau mare încredere în succes. Dar zelul lor a fost greşit folosit, pentru că ei luptau împotriva lui Dumnezeu. Aşa este cu toţi cei ce îndeplinesc un plan în opoziţia lui Dumnezeu. Întrebarea cea mai importantă dintre toate este: în străduinţa mea aprinsă, de partea cui sunt? Dacă sunt de partea cea rea, atunci există numai o singură cale rezonabilă de urmat – predarea. Dacă sunt de partea Domnului, atunci partea mea este „să lupt lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6,12), cu toate puterile sufletului meu.

Iosua 8:17 17. În Betel. Cetatea aceasta nu era decât la câteva mile de Ai. Cele două cetăţi poate că au avut un sistem de semnalizare între ele, aşa încât atunci când una era atacată, cealaltă putea de îndată să fie pusă în stare de alarmă şi să vină în ajutor. Se poate ca cei 5.000 de la pândă să fi avut sarcina să atace forţa de ajutordin Betel Cetatea însăşi a Betelului n-a fost nimicită complet până mai târziu (vezi. Judecători 1,22). Este posibil că evenimentele din ziua în care a fost luat Ai-ul să le fi pricinuit, într-o oarecare măsură, înfrângere oamenilor din Betel, îngăduind amânarea capturării cetăţii pentru câtva timp.

Iosua 8:19 19. S-a pus foc. Ebraicul pentru „pus foc” conţine ideea de „aprindere a unui foc”. Expresia aceasta trebuie să fie deosebită de cuvântul „ars” folosit în v. 28. Oamenii au pus foc cetăţii, adică ei au pornit un foc,dar n-au consumat cetatea cu acest foc. Cuvântul folosit în v. 28. conţine ideea de consumare. Nu există nici o contradicţie între cele două afirmaţii.

Iosua 8:26 26. Nu şi-a tras mâna. Unii au sugerat că Iosua şi-a ridicat suliţa, poate cu vreun steag sau emblemă pe ea, şi că el a ţinut-o în sus, în acelaşi fel în care Moise, cu patruzeci de ani mai înainte, şi-a ridicat braţele, când Iosua i-a bătut pe amaleciţi. Pe de altă parte, nu era nevoie ca limbajul să exprime nimic mai mult decât că el nu a renunţat să-şi tragă lancea din luptă până ce lucrarea pe care o poruncise Dumnezeu n-a fost completată. Este, totuşi, probabil ca Iosua să-şi fi reamintit scena de la Refidim când a condus el personal în bătălia împotriva lui Amalec (Exod 17,8-13) şi a izbutit atâta timp cât a ţinut Moise în sus toiagul lui Dumnezeu, din mâna sa.

Iosua 8:28 28. Pentru totdeauna un morman. Aici este afirmat în mod hotărât că Ai a fost făcut pentru totdeauna un morman de dărâmături. Ebraicul pentru „morman” este tel, care înseamnă „un deal” şi mai ales „un morman de dărâmături”. Compară cu arabicul tell „movilă” folosit în atât de multe nume de locuri.

Iosua 8:29 29. Spânzurat de un lemn. Probabil ucis mai întâi cu sabia ca în cazul celor cinci regi ai amoriţilor (cap.10,26). Textul ebraic redă „spânzurat de pomul”. Aceasta se poate referi la un pom anumit, sau se poate ca ambii regi, ai Ierihonului şi Ai-ului, să fi fost spânzuraţi de acelaşi pom şi expuşi, fiecare la rândul lui, ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Se pare că şi împăratul Ierihonului a fost spânzurat, pentru că Iosua „făcuse cetăţii Ai şi împăratului ei, cum făcuse Ierihonului şi împăratului lui” (cap. 10,1; comp. cu cap. 8,2). Oricine făcea un păcat vrednic de moarte şi era spânzurat de un pom era „blestemat de Dumnezeu” (vezi Deuteronom21,22.23). Isus, deşi nu făcuse nici un păcat, a fost făcut blestem pentru noi, fiind spânzurat pe un lemn (Galateni 3,13).

La intrarea porţii. Poarta unei cetăţi. Era obişnuitul loc de judecată precum şi al celor mai importante treburi publice. Însuşi regele Ai-ului se poate să fi stat adesea chiar la această poartă de judecată. Acum era judecat el însuşi. Deoarece poarta cetăţii era locul public cel mai important, judecata asupra împăratului era înfelul acesta prezentată în mod public, înaintea tuturor.

Iosua 8:30 30. Atunci Iosua a zidit un altar. Cuvântul tradus „atunci” nu este obişnuitul cuvânt de legătură care este atât de frecvent tradus „atunci” în altă parte. Cuvântul folosit aici este mai emfatic, punând accent deosebit pe timp. El marchează faptul că dezvoltarea clădirii altarului a început atunci, ridicându-se din situaţia care tocmai fusese descrisă. Israel fusese victorios şi primise dovadă că Dumnezeu a fost cu ei şi că vaalunga neamurile din faţa lor. Acesta a fost un moment oportun pentru ei de a întrerupe campania lor militară spre a reînnoi legământul lor cu Dumnezeu. În două ocazii deosebite, Dumnezeu instruise pe Israel să cheme la o adunare solemnă toate seminţiile, pe munţii Ebal şi Garizim, la scurt timp după intrarea lor în Canaan. (Deuteronom 11,26-30; 27,2-8). Israel trebuia să audă recitirea legii şi preceptele ei, care trebuiau scrise pe piatră şi puse chiar în inima ţării pentru toţi, atât pentru israeliţi, cât şi pentru alte neamuri, spre a fi citite. Prinaceste mijloace Dumnezeu a extins o invitaţie tuturor neamurilor să facă cunoştinţă cu scopurile Lui binevoitoare şi să se unească cu poporul Său. Din punct de vedere geografic, locul era exact în centrul ţării şi la încrucişarea drumurilor de călătorie. Unii istorici au găsit o mare dificultate în admiterea posibilităţii unei astfel de călătorii prin teritoriul inamic, ostil, pe aceea vreme. Iosif Flavius presupune că această ceremonie religioasă a avut loc după cinci ani, iar LXX-a plasează pasajul acesta după capitolul 9,1.2. Dar toate încercările de a ajusta timpul nu sunt necesare. Deşi în mijlocul ţării unui vrăjmaş, încă neînvins, Israel a trecutmai departe nevătămat, din cauza groazei pe care Dumnezeu o lăsase să cadă asupra cetăţilor din jur, ca şi atunci când Iacov trecuse cu mult timp înainte chiar prin regiunea aceasta, pe drumul lui spre Betel (Geneza 35,5). S-a mai sugerat şi ideea că nu este făcută nici o menţiune despre vreun loc întărit la nord de Betel, în aceea parte a ţării, şi că din alte pasaje (vezi Iosua 17,18) reiese că o mare parte din acest district era împădurit şi nepopulat. Confederaţia regilor sudici îşi avea centrul ei departe de sud, şi era o mare distanţă între Sihem şi locurile întărite din nord (vezi despre 1 Samuel 9,4).

Muntele Ebal. Muntele Ebal era numai la vreo 20 de mile de Ai. Părăsind tabăra de la Ghilgal, probabilîn sarcina unei paze, tot Israelul a călătorit spre muntele Ebal şi muntele Garizim, pentru acest serviciu sacru şi pentru înnoirea legământului. Deşi era nerăbdător să ajungă să se aşeze în căminele lor, lucrarea de cuceriretrebuia să ajungă la un armistiţiu, în timp ce ei au făcut acest marş lung, au luat parte la această ceremonie solemnă şi s-au întors la Ghilgal. În felul acesta, ei au fost învăţaţi că drumul către prosperitate este a căuta mai întâi pe Dumnezeu. Mai târziu, Isus a repetat acest mare principiu în cuvintele: „Cautaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6,33). Muntele Ebal (938 m) este aşezat la nord, iar muntele Garizim (868 m) la sud. Valea dintre ei are o lărgime cam de 1/3 de milă şi este orientată spre est şi vest. Vârfurile celor doimunţi au separat cam două mile. Acolo unde cei doi munţi stau faţă în faţă, în cel mai apropiat punct al lor, este o vale înverzită în lărgime cam de 500 de yarzi (457 m n. tr.). Stratul de piatră calcaroasă al fiecărui munte este rupt într-o succesiune de trepte care formează un amfiteatru natural de ambele părţi. Aici a înălţat Avraam primul său altar din ţara făgăduinţei. Aici era adunat acum poporul, şase seminţii de o parte şi şase dealtă parte – cele şase de pe muntele Garizim spre a răspunde cu „Amin” după fiecare binecuvântare care era citită, şi cele şase pe muntele Ebal, după ce fiecare blestem era citit. Din fiecare dintre aceşti munţi ieşeau nişte pinteni (de stâncă n.tr.) formând amvoane naturale de pe care vocea crainicului putea fi auzită peste toată valea. Conform instrucţiunilor, pe muntele Ebal, muntele blestemului, a fost ridicat un altar (Deuteronom 27,4.5). Dar de ce pe muntele blestemului? Acesta era potrivit. În locul acela de pe care au fost

citite blestemele legii împotriva păcătoşilor, trebuia să fie şi indicarea mijloacelor harului şi iertării. Jertfele de pe acest altar L-au simbolizat pe Hristos.

Iosua 8:31 31. Pietre necioplite Aceasta era în armonie cu porunca lui Dumnezeu (Deuteronom 27,5.6). Motivul folosirii „pietrelor necioplite” a fost că exista pericolul ca, prin folosirea daltei, israeliţii puteau să-şi modelezechipuri pe aceste altare, şi astfel să fie ispitiţi la idolatrie (vezi Exod 20,25).

Iosua 8:32 32. O copie a Legii. Conform cu Deuteronom 27,2-8, alături de altar trebuia ridicat un monument de piatră. Acesta trebuia să fie acoperit cu ghips / var. Pe acest ghips au fost scrise Cele Zece Porunci şi Legea lui Moise. Acestea, împreună cu binecuvântările pentru ascultare şi cu blestemele pentru neascultare au fost citite întregii adunări a lui Israel. În această ţară, unde îngheţul puternic nu avea să dezintegreze literele, monumentul acesta a putut rămâne timp de secole, ca mărturie pentru Israel despre legământul lui, cât şi ca mărturie pentru neamurile dimprejur.

Iosua 8:35 35. Întregii adunări. Femeile, copiii şi străinii, ca Rahav şi familia ei, se aflau acolo. Toţi, bătrânii şi tinerii, trebuiau să audă cuvintele Domnului. Luminarea intelectului este unul dintre primii paşi în creşterea creştină. Cineva nu poate trăi în armonie cu Dumnezeu, în timp ce este în necunoştinţă. Ignoranţa şi adevăratul creştinism niciodată nu pot rămâne continuu în aceeaşi persoană. Din cauza aceasta, Dumnezeu a pus mare accent pe educaţia creştină. Nimic nu ar trebui permis să ne împiedice să dăm copiilor noştri acea educaţie care-I place lui Dumnezeu. În ciuda greutăţilor călătoriei până la Ebal, copiii vechiului Israel au trebuit să-i însoţească pe părinţii lor.

ELLEN WHITE, COMENTEAZĂ

1-35 PP 499-504

30-35 PP 499

35 PK 465; PP 503

Iosua 9:1 1.Toţi împăraţii. Fără îndoială că rapoartele care au ajuns până la aceşti împăraţi i-au şi mâniat şi i-au şiîngrozit, cu rezultatul că au convocat această adunare în acest caz de mare pericol. Ei nu auziseră numai de căderea Ierihonului şi a Ai-ului, ci fără îndoială şi despre marea adunare de la Ebal, unde israeliţii proclamaseră Legea lui Iehova ca lege a întregii ţări a Canaanului. Adunarea de la muntele Ebal a arătat în mod lămurit că israelţii aveau intenţia să fie singurii ei stăpâni. Mânia care a rezultat a canaaniţilor probabil căa întrecut frica lor, şi ei au hotărât să reziste împreună, sperând ca prin aceasta să împiedice orice încălcare a teritoriului lor. Pentru descrierea „împăraţilor”, vezi Introducerea la Iosua.

Dincoace de Iordan. Textul ebraic este: „Dincolo de Iordan”. Fără îndoială că referirea este în mod hotărât la partea de apus a râului, şi fie că scriitorul scrisese de partea estică, fie că sosirea pe partea vestică fusese atât de recentă încât el socoteşte teritoriul ca fiind încă „dincolo de Iordan”. Dacă scriitorul ar fi făcut deja din ţara Palestinei căminul lui permanent, cu greu ar fi folosit o astfel de expresie. Această observaţie dovedeşte o scriere timpurie cel puţin a acestei părţi a cărţii lui Iosua. Expresia „dincolo de Iordan” se referă posterior la partea de est a Iordanului, numai dacă vorbitorul este acolo sau se crede ca fiind de acolo (vezi Judecători 5,17).

În munte. Prin „munte” se înţelege regiunea muntoasă din partea centrală a Palestinei, care după aceeaa devenit teritoriul lui Iuda şi Efraim. „Vale” este ceea ce se numeşte Shephelah, sau colinele apusene ale munţilor. „Ţărmurile mării celei mari” cuprind câmpiile maritime din Filistia şi Şaron.

Iosua 9:2 2. Într-o înţelegere. În mod literal, „o gură”. Cuvântul „gură” este adesea folosit pentru „poruncă” şi

s-ar putea ca aici să fie folosit cu înţelesul acesta. Aceste şase neamuri au pus la un loc forţele lor militare şi s-au legat împreună sub o singură comandă spre a întâmpina pericolul. Deşi erau din triburi diferite, cu interese diferite şi adesea, fără îndoială, în dezacord unii cu alţii, ei au fost gata să facă o alianţă (cauză comună) împotriva poporului lui Dumnezeu. Ura lor faţă de cei drepţi a fost legătura comună care i-a unit, cum este adesea adevărat despre oamenii păcătoşi. De exemplu, opoziţia faţă de Hristos i-a unit pe Pilat şi Irod. În zilele de pe urmă, aceasta va uni toate forţele religioase şi politice împotriva adevăratei rămăşiţe a lui Dumnezeu, „care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi ţine mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17).

Iosua 9:3 3. Gabaon. În mod literal „un deal”. Cetatea era aşezată pe un deal plat şi avea o baltă cu apă în ea. Ieremia se referă la această baltă ca la „apele cele mari” (Ieremia 41,12). Cetatea era cam la 6 mile (9 km) nord-vest de Ierusalim, pe drumul spre Iope. Locuitorii ei, hiviţii (Iosua 9,7; vezi Geneza 10,17), au fost incluşi în confederaţia din versetul 1 şi 2. Când au primit gabaoniţii ştirile despre nimicirea Ierihonului şi Ai-ului, ei au tras concluzia că era zadarnic să reziste oştirii lui Israel şi prin urmare au alcătuit un proiect cu grijă plănuit pentru a câştiga favoarea lui Israel şi a face o înţelegere cu ei.

Unii învăţaţi au considerat că hiviţii (vezi Geneza 10,17) sunt aceiaşi cu hariţii sau hurianii (vezi Geneza 36,20). Septuaginta îi numeşte pe hiviţi, Chorrhaion. Dacă această identificare are vreo valoare, atunci grupa de hariţi, la început de prin regiunea S-V de lacul Van, din Armenia, s-a aşezat în apropierea Gabaonului cu câtva timp înainte de sosirea hitiţilor.

Forma de guvernare gabaonită trebuie să fi fost mai mult sau mai puţin democratică, deoarece gabaoniţii vorbeau despre bătrânii lor şi despre tot poporul care i-a trimis pe ei (v. 11). Dacă guvernul lor ar fiavut în frunte un rege, inima acestuia ar fi fost prea mândră spre a se pleca în faţa israeliţilor cuceritori. În această împrejurare, gabaoniţii s-ar fi putut uni cu regii canaaniţi, spre a rezista lui Israel. Gabaoniţii ar fi putut să aibă iscoade la Ebal, când a fost citită legea, care le-au adus cuvântul poruncii date lui Israel (vezi Deuteronom 7,1-3). Să nu arate nici o îndurare faţă de canaaniţi, să nu-i cruţe în bătălie şi să nu facă cu ei nicio înţelegere (vezi Exod 23,32). Se poate spune cel puţin că hotărârea lor de a nu rezista a dovedit un grad de credinţă în puterea Domnului Dumnezeului lui Israel. Ei erau gata să intre într-o înţelegere, care cuprinde şi asigurarea lor de a renunţa la idolatrie şi de a accepta închinarea lui Iehova (PP, p. 506).

Iosua 9:4 4.Au întrebuinţat un vicleşug. Viclenia ar fi fost de îndată descoperită dacă Iosua ar fi căutat sfatul Domnului. Dar încă o dată, ca şi la Ai, el a neglijat să facă acest lucru.

Au pornit. (engl. made as if) Clauza astfel prezentată este tradusă dintr-un singur cuvânt ebraic, unul care nu se află nicăieri în altă parte a Scripturilor. Ideea rădăcinii cuvântului este „a se învârti”. În altă parte cuvântul este necunoscut cu excepţia limbii arabe. Prin înlocuirea unui d cu un r, litere care se încurcă uşor în ebraică, obţinem traducerea „şi s-au aprovizionat cu provizii”. Cuvântul devine atunci acelaşi ca cel din versetul 12, unde a fost tradus „era caldă când am luat-o ca merinde”. Această redare este de acord cu multe manuscrise şi traduceri vechi, inclusiv LXX-a şi siriacă. Că ei veneau ca ambasadori este subînţeles. „Cu merinde pentru călători” pare a se potrivi mai bine cu contextul.

Iosua 9:6 6. În tabără la Ghilgal. Copii lui Israel s-au reîntors în fosta lor tabără de la Ghilgal, aproape de Ierihon,iar nu la vreun „Ghilgal” nou aproape de Sihem, aşa cum au crezut unii. (vezi PP, p. 505 şi despre 2 Regi 2,1). Capitolul 9,17 afirmă că Israel a sosit la cetatea Gabaon, din tabăra lor de la Ghilgal, în a treia zi. Dar Sihemul se află numai la o mică depărtare de Gabaon şi n-ar fi fost necesare trei zile spre a face călătoria. Expresia „Iosua s-a suit” (capitolul 10,7) arată din nou spre tabăra israelită ca fiind în valea Iordanului.

Iosua 9:7 7. Bărbaţii lui Israel. Textul ebraic conţine singularul „bărbat” nu „bărbaţi”, dar verbul este la plural în mod vădit pentru că „bărbaţii” sunt socotiţi ca indivizi. Septuaginta redă „fiii (copiii) lui Israel”, iar Siriaca „(ei) ai casei lui Israel”. După cât se pare negocierile au fost duse de fruntaşii adunării. (v. 18)

Heviţilor. Vezi cele despre versetul 3.

Să facem legământ. Israeliţilor le era îngăduit să facă pace cu cetăţi care se aflau departe, dar nu cu cele şapte neamuri canaanite care locuiau în apropierea lor (Deuteronom 7,1.2; 20,10-15). Acestea trebuiau nimicite cu desăvârşire pentru ca Israel să nu fie molipsit de falsa lor religie şi de josnicele principii morale ale lor. De aceea s-a repetat instrucţiunea pentru Israel de a nu face nici un legământ cu ele (vezi Exod 23,32; 34,12; Deuteronom 7,2; 20,16-18). După câte se pare, gabaoniţii au ţinut seama de acest edict şi de aceea au recurs la strategia făţarnică de a veni dintr-o ţară îndepărtată.

Iosua 9:8 8. Noi suntem robii tăi. Declaraţia aceasta a fost probabil mai mult o formă de politeţe de a se adresa, decât o sinceră declaraţie de supunere a lor (vezi Geneza 32, 4-18; 50, 18; 2 Regi 10,5; 16,7). Totuşi ea a fost special gândită pentru a-l impresiona pe Israel. Fără îndoială, gabaoniţii s-au aşteptat să facă unele concesii pentru plătirea de tribut, dar ei au sperat că acel contract avea să fie cât mai favorabil posibil. Cu tot răspunsul lor alcătuit cu grijă, Iosua nu a fost mulţumit, aşa cum reiese clar din întrebările pe care el a continuat să li le pună. În acest moment de îndoială şi nesiguranţă, el ar fi trebuit să-L caute pe Domnul. El a socotit, probabil, aşa cum fac mulţi creştini de astăzi că aceasta era o chestiune pe care o putea rezolva fără sămai deranjeze pe Domnul. Dar Dumnezeu ne-a poruncit să venim la el cu toate problemele noastre. Noi nu trebuie să socotim că-l plictisim sau că-l împovărăm.

Multe capcane puteau fi evitate, aducând toate problemele noastre la Domnul, fără a ne încrede în propria noastră pricepere (Proverbe 3,5-7).

Iosua 9:9 9. Pentru faimă. În mod literal, „pentru numele” sau „din punct de vedere al neamului” lui Iehova, Dumnezeul tău. Cuvintele acestea descoperă o oarecare năzuinţă după Dumnezeu, din partea gabaoniţilor. Ei primiseră o măsură de cunoştinţă, şi au acţionat după această lumină mărginită. Noi criticăm procedeul lor, dar nu trebuie să criticăm faptul că aici ei fac un început de a servi adevăratului Dumnezeu. Ei nu ştiau tot ce cuprinde, dar ştiau că ceea ce făcuse Iehova pentru Israel, era mai mare decât ceea ce făcuse oricare din aşa-numitul zeu pentru poporul lui. Ei au cântărit prin această regulă meritul relativ al zeilor.

Dumnezeu a cinstit credinţa lor limitată şi nu avea să îngăduie lui Israel să anuleze asigurarea lor pentruei. Dumnezeu îi primeşte pe oameni acolo unde sunt şi apoi caută să-i conducă la o slujire tot mai desăvârşită.Unii încep închinarea lor faţă de Dumnezeu din motive cu totul greşite, dar Dumnezeu primeşte predarea sufletului şi apoi lucrează din motive mai lăudabile. Aşa a fost şi cu gabaoniţii. Ei au avut la îndemână deplinele binecuvântări ale legământului, în măsura în care era vorba de privilegiile spirituale.

Tot ce a făcut. Ei au avut grijă să enumere numai evenimentele din Egipt şi dincolo de Iordan. Dacă arfi amintit Ierihonul şi Ai-ul, subterfugiul lor ar fi fost dat pe faţă, pentru ca oricine venind dintr-o ţară îndepărtată, probabil, că n-ar fi avut timp să audă despre un eveniment aşa de recent.

Iosua 9:11 11. Bătrânii noştri. Din aceasta s-a dedus că cetăţile Gabaonul nu avuseseră rege peste ele (vezi cele despre v. 3)

Iosua 9:12 12. Mucegăit. Cuvântul tradus aici „mucegăit” este folosit în vechiul testament numai de 3 ori, de 2 ori în capitolul acesta (versetele 5 şi 12) şi în 1 Regi 14,3, unde este tradus „turte”. În acest din urmă caz, ar fi cuneputinţă să fie tradus „mucegăit” şi se pune întrebarea dacă nu ar trebui tradus şi aici tot aşa. S-a sugerat că ar fi mult mai potrivit să se traducă în acelaşi fel, în Iosua ca şi în 1 Regi. Ba mai mult, în cazul fiecărei întâmplări din Iosua, cuvântul este precedat de timpul trecut (perfect) al verbului „a fi”. Astfel aici s-ar reda înmod literal, „şi acum iată, ea este uscată şi au fost turte”. Cea mai mare parte dintre traducători şi comentatoriîl iau, totuşi, în sensul de „mucegăit” (vezi PP, p. 505).

Iosua 9:14 14. A luat din merindele lor. Aceasta pare să fie o traducere mai bună decât aceea sugerată pe margine,„ei au primit pe oameni din cauza merindelor lor”. Mulţi comentatori favorizează redarea marginală în ciuda

faptului că în ebraică nu există nimic care să o reclame. Motivul pentru care fac aceasta este că se potriveşte mai bine cu contextul. Conducătorii evrei au luat din merinde ca să guste, să pipăie şi să se convingă, ca să fiesiguri de hotărârea lor. Făcând aşa, ei s-au încrezut în propria lor judecată.

Încercarea aceasta s-a deosebit de aceea cu care au făcut cunoştinţă pe vremea primei lor încercări de alua Ai-ul, astfel l-ar fi putut recunoaşte pe ispititor în noua lui înfăţişare. Satana are multe vicleşuguri, şi îl foloseşte pe acela pe care îl socoteşte cel mai potrivit pentru victima lui. În nici o problemă nu suntem siguri numai de înţelepciunea omenească.

N-au întrebat. Dumnezeu a luat măsuri ca voia Sa să fie cunoscută prin preotul Eleazar, cu ajutorul lui Urim şi Tumim (Numeri 27,18-23). În felul acesta, Iosua ar fi putut obţine călăuzirea divină în această importantă hotărâre. Nu ni s-a spus, care ar fi fost răspunsul lui Dumnezeu în acest caz. Este posibil ca gabaoniţii să mai fi fost cruţaţi. Îndurarea lui Dumnezeu îi cuprinde pe toţi aceia care caută mântuirea Lui. El a interzis poporului Său să facă vreun legământ cu locuitorii ţării, şi aceasta pentru un motiv deosebit, şi anume: pentru ca ei să nu ajungă să meargă după urâciunile lor. Dacă aceste neamuri păgâne s-ar fi întors, întocmai ca şi Rahav, de la urâciunile lor şi ar fi căutat îndurarea divină, Dumnezeu le-ar fi primit cu tot atâta dragoste cum a primit-o mai târziu pe Ninive (Iona 3,10). Dar ultima hotărâre în fiecare caz trebuie să rămânăla Dumnezeu. Numai El este Cel care poate citi cu adevărat inimile. El n-ar putea încredinţa astfel de hotărâri oamenilor. De aceea, El a dat poruncă să fie nimicite toate neamurile canaanite, dar aceasta nu însemna că El nu putea face excepţie acolo unde împrejurările o cereau. Nu era prudent să i se încredinţeze lui Israel dreptulde a face pace chiar şi cu o singură cetate, pentru ca pocăinţa să nu fie simulată de canaaniţi. O astfel de înşelăciune putea să se răspândească rapid şi mulţi dintre locuitori ţării ar fi simulat pocăinţa, în timp ce inima lor ar fi rămas tot aşa de idolatră ca mai înainte.

Slujitorul lui Dumnezeu de astăzi ar trebui să aibă multă grijă în stabilirea dacă cineva a dat dovadă de credinţă înainte de a fi admis în legământul de credinţă. În astfel de cazuri este bine să nu te încrezi în afirmaţiipersonale sau în părerile cuiva, ci întotdeauna, în mod umil şi sincer, să se caute călăuzirea lui Dumnezeu (Psalmi 32,8).

Iosua 9:15 15. Căpeteniile. În mod literal, „cei înălţaţi”, adică fruntaşii diferitelor seminţii.

Iosua 9:17 17. A treia zi. Adică, a treia zi după ce au pornit la drum înspre Gabaon. În felul acesta, ei au călătorit timp de 2 zile. Aceasta este dovada că nu au pornit la drum de la Noul Ghilgal, cum cred unii, pentru că aceasta n-ar fi luat decât cel mult câteva ore acolo până la Gabaon (vezi despre v. 6). La trei zile după ce tratatul fusese făcut şi după ce solii plecaseră, israeliţii au descoperit că cetăţile gabaonite erau în imediata apropiere şi că ei fuseseră înşelaţi. Poate că le-a spus vreun dezertor; sau cercetaşii israeliţi au putut găsi pe cineva care să le spună adevărul. După directivele lui Iosua, oştirea lui Israel a pornit de îndată să facă investigaţii. Poate că Iosua avea de gând să revizuiască tratatul din cauza înşelăciunii practicate asupra lui de către gabaoniţi, şi să vadă la ce ar putea fi folosite cetăţile lor.

Cetăţile lor. Gabaon, care înseamnă „un deal”, Chefira, „o leoaică tânără” şi Beerot, „izvoare”, au ajuns mai târziu la seminţia lui Beniamin. (cap. 18,25.26) În timp ce Chiriat – Iearim, „cetatea pădurilor”, a ajuns la seminţia lui Iuda (15,60). Chiriat – Iearim a fost locul unde mai târziu a rămas chivotul înainte ca David să-l ducă la Ierusalim (1 Samuel 6,21; 7,1.2; 2 Samuel 6,2). Gabaonul este cunoscut astăzi ca ej-Jîb, Chefira ca Tell Khefîreh şi Chiriat Iearim ca Tell el-Azhar.

Iosua 9:18 18. Nu i-au bătut. Chiar dacă adunarea a murmurat împotriva căpeteniilor lor şi căpeteniile au greşit făcând legământul, israeliţii s-au simţit obligaţi să-şi ţină jurământul. O făgăduinţă, odată făcută, ar trebui socotită sacră, dacă aceasta nu-l leagă pe cel care a făcut-o să aducă la îndeplinire o faptă rea (vezi Proverbe 12,22; Psalmi 24,4; 15,4; PP 506). Căpeteniile lui Israel au inclus întreaga adunare în necaz din cauza greşelii lor. Totuşi, pentru reputaţia lor, ei au socotit că trebuie să rămână la făgăduinţa pe care o făcuseră. Cât de cu grijă ar trebui să fie cei cu răspundere ca, prin încredere în propria judecată, să nu aducă greutăţi asupra întregii adunări.

Iosua 9:20 20.Din pricina jurământului. Dacă aducerea la îndeplinire a jurământului ar fi necesitat o faptă păcătoasă, el nu ar fi fost obligatoriu, pentru că nu putem fi obligaţi să comitem un păcat (vezi Judecători 11, 29-40). Deşi căpeteniile au greşit angajându-se atât de nesăbuit în această chestiune, ei nu trebuia să calce jurământul. Chiar dacă aceasta era în paguba lor (Psalmi 15,4). Este vădit că Dumnezeu a aprobat această purtare a lor şi a fost nemulţumit de Saul când, mult timp după aceea, el l-a călcat (2 Samuel 21,1-3).

Iosua 9:21 21.La tăiat lemne. Conform cu versetele 23 şi 27, slujba aceasta trebuia să fie pentru adunări şi pentru casa lui Dumnezeu. Astfel de muncitori erau socotiţi din cea mai de jos clasă a poporului (Deuteronom 28,10.11) şi slujbele acestea trebuiau să fie îndeplinite de străinii din mijlocul lor. Atribuirea acestor însărcinări de slugă au constituit pedeapsa pentru gabaoniţi. Dacă ei s-ar fi purtat cinstit cu Israel, viaţa lor ar fi fost încă cruţată, şi probabil că ei ar fi fost scutiţi de sclavie. Totuşi chiar şi un blestem poate fi schimbat în binecuvântare. Este adevărat că ei erau slugi, dar slujirea lor era pentru casa lui Dumnezeu. Făcând lucrarea pentru casa Domnului, ei aveau să fie într-o situaţie unde uşor puteau să afle pe adevăratul Dumnezeu. În felul acesta, ei au fost puşi sub o influenţă care avea să-i împiedice întoarcerea lor la idolatria părinţilor lor. Deşi robi faţă de Israel, ei aveau să fie oameni slobozi ai Domnului, pentru că în slujba Lui slujirea cea mai de jos este libertate şi lucrarea Lui îşi are plata ei. Unii cred că „Netinimii” din Ezra şi Neemia (Ezra 2,70; 8,20; Neemia 7,60) erau gabaoniţii, având în vedere că netinimii erau slujitorii templului. Ebraicul nethinim înseamnă, „cei predaţi” sau „cei consacraţi”. Aceasta dă oarecare temei posibilei lor identităţi cu gabaoniţii. Că gabaoniţii au existat ca atare pe vremea lui David este evident din împrejurarea amintită în 2 Samuel 21,1-9. Totuşi este posibil ca zelul rău orientat al lui aul să nu-i fi nimicit pe toţi, iar David să-i fi repus în slujbă cu un nou ordin – Nethinim de pe vremea lui Neemia.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1-27 PP 505, 506 15-19 PK 369 21,23 CE 30

7,8, 12-16 PP 505 18 PP 506 24-27 PP 506

Iosua 10:1 1. Adomi-Ţedec. În mod literal „domn al dreptăţii”

Ierusalim. Primul loc din V.T. unde se află acest nume. Cât priveşte originea numelui părerile diferă. În general este admis că ultima parte a cuvântului înseamnă „pace” (vezi Evrei 7,21). Prima parte poate deriva fie dintr-un cuvânt care înseamnă „moştenire”. Fie dintr-un cuvânt care înseamnă „statornicire”, a căror idee de bază este asemănătoare. Este puţin îndoielnic că Ierusalimul de pe vremea lui Iosua este identic cu Ierusalimul de astăzi. Texte egiptene tot atât de timpurii ca şi secolele 19 şi 18 amintesc cetatea. Existenţa ei la aceea dată este confirmată de arheologie.

Scrisorile de la Amarna, datând de prin sec. al 14-lea î.Hr., aproape de vremea cuceririi Canaanului de către Israel, amintesc despre o cetate din Palestina cu numele de Urusalim, „cetatea păcii”. Acesta este numele ei în rapoartele asiriene de mai târziu.

Izvoare rabinice pretind că acest cuvânt derivă din numele pe care Avram l-a dat muntelui Moria, locul unde el a adus ca jertfă pe fiul său, plus numele de Salem din Geneza 14,18. Muntele Moria a ajuns mai târziulocul unde Solomon a clădit templul (2 Samuel 24,18-25; 2 Cronici 3,1) Din istorisirea redată în Geneza 22 separe că nu exista nici o cetate pe muntele Moria în timpul lui Avraam, ci numai pe dealurile învecinate (vezi PP 703). Avraam a numit locul acela Iehova-jireh (Geneza 22,14), „Domnul va purta de grijă”. S-a susţinut de către unii că Moria este derivat din aceeaşi rădăcină şi înseamnă „vedenia lui Iehova”.

După interpretarea rabinică, numele Ierusalim ar fi o combinare a lui Yire şi Salem. Unul dintre vechile nume ale Ierusalimului a fost Yebusi sau Iebus (Iosua 18,16.28; Judecători 19,10.11). Iebusiţii au locuit acolope vremea judecătorilor, şi cetatea n-a fost luată de la ei decât pe vremea lui David.

Erau în mijlocul lor. Septuaginta redă „schimbaseră partenerii”. Transferul de fidelitate al gabaoniţilor afăcut să cadă asupra lor cea mai amară ură a foştilor lor prieteni. Se pare că Hotărârea lor i-a făcut pe gabaoniţii să rămână după aceea pentru totdeauna credincioşi faţă de Israel şi faţă de adevăratul Dumnezeu. Faptul acesta denotă că deşi metoda lor de a-şi asigura prietenia lui Israel a fost dubioasă, ei au fost, totuşi, sinceri în măsura luminii pe care o aveau.

Iosua 10:2 2. I-a fost foarte mare frică. Ei s-au temut acum nu numai de puterea lui Israel şi de Dumnezeul lui Israel, cum se vădeşte, din rapoartele de la Ierihon şi Ai, ci şi de puterea militară a cetăţilor Gabaonului. Ei auconsiderat că orice înclinaţie de schimbare a partenerilor trebuie să fie oprită imediat.

Ca una din cetăţile împărăteşti. În mod literal, „ca una dintre cetăţile împărăţiei”. Importanţa cuvântului„ca” nu trebuie pierdută, pentru că el descoperă acurateţea scriitorului. Aşa cum s-a amintit mai înainte, cetatea nu avea împărat, ci era condusă de „ bătrâni” (vezi cele despre 9,3). Aici este iarăşi o indicaţie indirectă că Gabaonul nu avea împărat, pentru că el era ca o cetate împărătească după mărime. După aceea Gabaonul a fost cetatea primului împărat al lui Israel, Saul (1 Cronici 8,29.30.33).

Iosua 10:3 3. Hebron. În mod literal, înseamnă „uniune”, „ligă”, sau „asociaţie”. Acesta este una din cele mai vechi comunităţi locuite din Palestina, situată cam la 19 mile sud-vest de Ierusalim. El fusese zidit cu şapte aniînainte de cetatea Ţoan din Egipt (Numeri 13,22), vechiul Hyksos centrul Avaris-ului. Cu Hebronul au legătură multe evenimente patriarhale. Aici a locuit Avraam în câmpiile lui Mamre (Geneza 13,18; 18,1). Aici a murit Sara, şi Avraam a cumpărat peştera Macpela de la Efron hititul (Geneza 23,7-16) pentru locul ei de înmormântare. Mai târziu au fost înmormântaţi aici Avraam, Isaac, Iacov, Rebeca şi Lea. La Hebron au găsit cele 12 iscoade pe uriaşii lui Anac (Numeri 13,22.33) Locul păstra multe amintiri sacre pentru israeliţi.

Piream, împăratul Iarmutului. Piream înseamnă „un măgar sălbatic”; Yarmut, „o înălţime”. Cetatea aceasta era aşezată cam la 15 mile sud-vest de Ierusalim. Ea a fost identificată cu modernul Chirbet-Yarmuc, unde au fost descoperite rămăşiţele unor ziduri şi rezervoare de apă vechi. Nu se cunoaşte nimic despre dimensiunea ei din vremea lui Iosua, dar trebuie să fi fost socotită una dintre cele mai mari cetăţi împărăteşti din Palestina.

Iafia, împăratul Lachisului. Probabil că Iafia înseamnă „vizibil” sau „cel strălucitor”, cu ideea posibilă a personificării zeului. Lachiş, identificat acum cu marea movilă de la Tell-ed-Duweir este una dintre aşezările ocupate cele mai mari din vechea Palestină. Ea este cam la 30 de mile sud-vest de Ierusalim, în locul cunoscutca Şefela, sau dealurile de jos ale lui Iuda. Ea domină şoseaua principală din Palestina centrală spre Egipt. Deşi aceasta este prima referire la ea din Biblie, Lachişul este amintit adesea în istoria israelită de mai târziu.

Debir, Împăratul Egbomului. Debir înseamnă „oracol”. Eglon poate să însemne „rostogolire” Locul a fost identificat cu titlu de încercare, cu Tell el-Hesi, despre care mai înainte se crezuse că el conţine ruinele Lachişului.

Iosua 10:4 4. Suiţi-vă. Expresia aceasta este, din punct de vedere geografic, corectă, deoarece împăraţii ceilalţi locuiau regiunile şi dealurile de mai jos, iar Ierusalimul era la o altitudine relativ mai înaltă. Ierusalimul era ceamai apropiată cetate de vrăjmaşul comun de acum, şi astfel se afla în cel mai mare pericol. Aceasta poate justifica modul în care era condus Ierusalimului în această criză.

Să batem Gabaonul. În locul lui Iosua. Este de remarcat că nu auzim despre nici un atac împotriva lui Iosua şi oştirea lui în războaiele Canaanului. Cucerirea a fost în principal o campanie ofensivă din partea israeliţilor. În luptele spirituale, ca şi în cele militare, forma cea mai bună de apărare este adesea acţiunea ofensivă împotriva vrăjmaşului.

Iosua 10:5 5. Amoriţii. Termenul acesta este de obicei adesea luat pentru oricare dintre neamurile canaanite, probabil pentru că amoriţii au fost cel mai tare popor al ţării. Locuitorii Ierusalimului au fost numiţi iebusiţi

(Iosua 15,63); iar cei ai Hebronului, hitiţi (Geneza 23,2.3; 25,9.10). Gabaoniţii sunt uneori numiţi heviţi (Iosua 9,7), şi uneori amoriţi.

Iosua 10:6 6. Au trimes lui Iosua. Gabaoniţii au fost la grea strâmtoare. Apărarea lor împotriva puternicei coaliţii era insuficientă. Ei au făcut apel la Iosua, în speranţa că, în ciuda fraudei lor, el va veni în ajutorul lor. Felul încare ei au privit spre ajutorul aliaţilor lor în vreme de necaz poate fi folosit drept exemplu pentru modul în care Îi putem cere ajutorul lui Dumnezeu când suntem puternic presaţi de vrăjmaşi spirituali. Ne putem simţi nevrednici de ajutorul divin din cauza păcatelor noastre, dar de asemenea putem şti sigur că nici o rugăciune sinceră după ajutor nu va rămâne fără răspuns.

Pe munte. Referirea este la lanţul de munţi numit „regiunea muntelui” în care erau aşezate unele dintre cele cinci cetăţi amintite mai înainte (cap. 21,11). Altele au fost în Şefelea; dar gabaoniţii, în graba lor, probabil că nu s-au mai îngrijit să facă distincţia. Cât despre ei, erau neliniştiţi că oştile celor cinci neamuri se apropiau de ei dinspre regiunea muntoasă a Ierusalimului (vers. 3,4). Ceea ce poate să pară o contradicţie este în realitate o asigurare a autenticităţii raportului, având în vedere că scriitorul a redat cu exactitate ceea ce i-au spus lui Iosua solii, chiar dacă aceasta se poate să nu fi fost întru totul corect din punct de vedere geografic.

Iosua 10:7 7. S-a suit. Expresia aceasta şi cea din v. 9 „au urcat” sunt , din punct de vedere geografic, corecte, pentru că linia de marş de la Ghilgal la Gabaon este o urcare pe tot drumul. Distanţa de la Ghilgal la Gabaon era de circa 16,5 mile(26,7 km). Mărşăluind toată noaptea urcând spre Wadi- Kelt şi prin Wadi-Suweinit, Iosua a sosit dis-de-dimineaţă în apropierea cetăţii Gabaonului înainte ca amoriţii să-şi dea seama că el părăsise tabăra. Mergând întru apărarea Gabaonului, Iosua apăra şi cauza lui Israel. Cetatea domina treceri principale spre Palestina centrală şi sudică şi era nevoie să fie păstrată.

Şi toţi cei viteji. Septuaginta şi Vulgata îl omit pe „şi”. Cuvântul ebraic tradus „şi” mai poate fi tradus şi „chiar”, care se pare că exprimă mai bine sensul intenţionat aici. Atunci textul ar însemna că Iosua s-a suit cu o oştire de oameni aleşi, oameni de valoare, de curaj şi iscusiţi în luptă. Traducerea siriacă este de acord cuideea astfel exprimată, redând „şi toţi (au fost) puternici bărbaţi de valoare.”

Iosua 10:8 8. Domnul a zis. Poate mai bine „pentru că Domnul spusese”. Este clar că Iosua n-a întreprins expediţia fără să caute sfat de la Dumnezeu. Se pare că până la urmă el a învăţat lecţia aceasta.

Iosua 10:9 9. Fără veste. Iosua a fost un bărbat expeditiv. Sarcina ce-i sta în faţă cerea acţiune imediată. Multe cauze sunt pierdute din lipsă de acţiune, sau acţiune care are loc prea târziu. Iosua a mărşăluit toată noaptea, şi dimineaţa era gata pentru acţiune înainte ca inamicul să aibă timp să se pregătească pentru luptă.

A mers. Mai preferabil „mărşăluind la deal”(R S V). Expresia aceasta este pur şi simplu explicativă despre cum Iosua „a venit fără veste peste ei.” El a făcut aceasta mărşăluind „toată noaptea”.

Iosua 10:10 10. I-a pus în învălmăşeală. Sau „a băgat panică în ei”( R S V). Cuvântul ebraic folosit aici înseamnă „ase grăbi încoace şi încolo înnebunit.” Când are şi un obiect, ca aici, el înseamnă „a confunda”, „a arunca în încurcătură, sau „a pune în derută”. În Exod 23,27, Dumnezeu făgăduise să trimită frica înaintea lui Israel şi să-i facă pe vrăşmaşii lor să întoarcă spatele înaintea lor. Învălmăşeala celor cinci împăraţi a fost împlinirea acestei făgăduinţe, şi este un exemplu al felului cum ar fi lucrat Domnul în toată cucerirea Canaanului, dacă israeliţii ar fi fost întotdeauna gata să lucreze în acord cu planul Lui.

Bet-Haron. În mod literal, „casa unei caverne”. Bet-Heron era alcătuit din două oraşe, cuprinzând oraşul de jos şi de sus, cunoscut azi ca Beit Ur el Foqa (de sus) şi Beit Ur et Tatha (de jos) Aceste oraşe controlează trecătoarea muntoasă. Iosua şi oamenii lui i-au urmărit pe amoriţi dintr-o direcţie nord-vestică faţă de acest punct. Drumul care coboară de la Bet-Haromul de sus la Bet-Haromul de jos era foarte stâncos

şi accidentat, aşa de râpos încât în stâncă au fost tăiate trepte pentru a uşura coborârea. Acesta a fost locul unde Domnul a trimes pietrele de grindină asupra lor. Din punctul acesta, vrăşmaşul s-a întors într-o direcţie sudică, spre Iarmut şi Lachis, cetăţile de reşedinţă a doi din împăraţi.

Azeca. O cetate puternic fortificată la o scurtă depărtare nord-est de Lachis, cunoscută astăzi ca Tell ez –Zakarîyeh. La ea se fac mai multe referiri în istoria de mai târziu a V.T.

Macheda. Aşezarea Machedei este nesigură, dar unii cred a fi fortăreaţa excavată de la Tell es Safi, adică Libna. Totuşi identificarea este îndoielnică având în vedere că era o altă cetate cu numele de Libna, afară de cazul că cetatea purta două nume.

Iosua 10:11 11. Pietre mari. Precizate în acelaşi verset ca „pietrele grindinii”. Septuaginta conţine „pietrele grindinii” în ambele locuri. Este greu să credem despre aceste pietre ca fiind meteori, sau „ pietre literale. Dumnezeu folosise cu o ocazie anterioară piatra de grindină ca unealtă a nimicirii (Exod 9,18-26). S-au păstrat rapoarte despre mai multe furtuni din Est în care se spune că grindina avea o greutate de la o jumătatepână la două treimi dintr-un pfund.

În China au fost cunoscute unele care cântăreau mai mulţi phunzi ucigând chiar şi vitele. Dumnezeu are„cămări cu grindină” (Iov 38,22,23) pentru a fi folosite în ziua luptei finale (Apocalipsa 16,21)

Iosua 10:12 12.Domnului. Traducerea siriacă redă „înaintea Domnului,” sau „în prezenţa Domnului.” Propoziţia ebraică are o varietate de semeni, precum: „cu privire la”, „din cauza”, „privitor la „din pricină că”. Semnele acestea exprimă ideea că ceea ce a spus Iosua era „ din cauza Domnului”, sau cu privire la Domnul”, adică , avorbit după instrucţiune divină sau cel puţin cu aprobare divină. În consecinţă cuvintele sale n-au fost îngâmfate.

Opreşte-te. Verbul tradus aici „opreşte-te” este în general redat „fii liniştit.” Totuşi mai poate însemna şi „a fi nemişcat”, depinde la ce este aplicat. Fiind adresat soarelui şi lunii care de obicei nu produc sunet, natural că el ar avea sensul ultim. Scriitorul inspirat a folosit limbajul popular al vremii descriind chestiuni de ştiinţă. În realitate nu soarele este cel care se mişcă pe ceruri, ci pământul se învârteşte în jurul axei sale ceea ce marchează ziua. Dar chiar în epoca noastră modernă de iluminare ştiinţifică noi vorbim de înălţarea sau coborârea soarelui. Unii, a căror concepţie limitată despre Dumnezeu Îl deposedează de puterea de a se amesteca în legea naturală, socotesc că o oprire a rotaţiei pământului ar fi avut efecte dezastruoase asupra pământului însuşi şi posibil, asupra întregului sistem solar, dacă nu asupra universului. Dacă credem într-un Dumnezeu atotputernic, care, ca Creator şi Susţinător, controlează lucrările creaţiei sale, nu mai este nici o problemă.

Prelungirea zilei nu numai că a procurat timp în plus pentru totala nimicire a inamicilor lui Israel, ci a fost şi o demonstraţie semnal a puterii Dumnezeului lui Israel.

El dovedea că chiar zeii cărora li se închinau păgânii erau fără putere înaintea adevăratului Dumnezeu. Ei se închinau la zeul canaanit Baal şi la zeiţa Astarteea. Atât soarele cât şi luna cărora ei se închinau s-au dovedit a fi supuşi faţă de porunca lui Iosua, sub călăuzirea lui Iehova, Dumnezeul lui Israel.

La o citire întâmplătoare, unii cred că minunea a avut loc când soarele apunea, şi că soarele era, de aceea, ţinut exact deasupra orizontului. Dar versetul 13 afirmă că „ soarele s-a oprit în mijlocul cerului”. Iosua şi oamenii lui au urmărit pe canaaniţi până dincolo de Bet-Haron. Având în vedere că lupta a început dis-de-dimineaţă, ar fi fost posibil să ajungă în acest loc înainte de amiază. Pe când Iosua stătea în vârful trecătorii de la Bet-Haron şi privea în jos la mulţimea cea mare a vrăjmaşului care fugea spre sud-vest înspre cetăţile lor întărite, el s-a temut că ziua se va dovedi a fi prea scurtă pentru a aduce victorie deplină. El ştia cătimpul potrivit pentru a lovi era în timp ce inamicul era dezorganizat. Întârzierea ar fi dat timp pentru reorganizare. Cum s-a uitat înapoi spre răsărit către Gabaon el a văzut soarele, ca să zicem aşa , deasupra acelui punct. În spre vest, deasupra văii Aialonului, luna, în descreştere, abia se mai vedea încă. Dacă vremea ar fi fost aproape de apus, el ar fi văzut soarele în spre vest scufundându-se în mare în loc să-l vadă înspre est

deasupra Gabaonului

Cât priveşte lungimea timpului cu care soarele a întârziat în mersul său, în general este admis că a fost de o zi întreagă. Cu toate acestea textul ebraic nu specifică. În mod literal, el redă că soarele „ nu s-a grăbit săspună ca o zi perfectă”, adică , aşa cum face când ziua este încheiată. Dar limba mai îngăduie şi redarea „aproape o zi întreagă”. Aceasta ar fi procurat timp pentru aducerea la îndeplinire a evenimentelor consemnate în versetul 28, deoarece exprimarea din acest verset pare să lase a se înţelege că Macheda a fost luată în aceeaşi zi.

Iosua 10:13 13.Cartea Dreptului În mod literal „ cartea celui drept”. Traducerea siriacă o numeşte „cartea laudelor”, sau „ cartea imnurilor”. La carte se mai face referire directă numai de două ori în V T, aici şi 2 Samuel 1,18-27. Septuaginta aminteşte în 1 Regi 8,53 o „carte a cântării”, probabil tot o referire la Cartea Dreptului. Cartea, în totalitatea ei, pare să fi fost alcătuită din balade însoţite de introducere în proză, care se ocupau cu eroii islamici – oameni drepţi - arătând cum au trăit şi ce au realizat. Evident că a fost compilată treptat, după cum au avut loc evenimentele aduse la îndeplinire de către aceşti bărbaţi şi femei. Faptul că balada din 2 Samuel 19,27 a fost compusă de David şi înregistrează în Cartea Dreptului nu este nici o dovadă că părţi din carte n-au existat mai devreme, poate, chiar, pe timpul lui Iosua. Remarcabilul eveniment al opririisoarelui şi lunii poate să fi fost înregistrat curând după ce el a avut loc.

Dacă este aşa, atunci când Iosua a înregistrat lupta de la Gabaon (vezi pag. 169), probabil că la scurt timp înaintea morţii lui, s-ar părea că el ar fi citat balada aceasta deosebită cu introducerea ei în proză ca partea dării lui de seamă despre acest eveniment însemnat. Versetul 15 înseamnă că ea este o parte a citării, sau celpuţin cuvinte de comentare asupra conţinutului baladei. Prima parte a versetului 12 sub formă de introducere şi versetul 15 sub formă de încheiere au putut fi adăugate de scriitorul versetului 14, dar se pare mai probabil că totul, cu excepţia formulei de citat „nu este scris oare în Cartea Dreptului”, face parte din citat.

Iosua 10:16 16. Într-o peşteră. În mod literal, „în peşteră”. Locul Machedei este nesigur (vezi versetul 10). Este vădit că undeva în apropiere de cetatea aceasta a fost o peşteră importantă.

Iosua 10:19 19. Şi voi nu vă opriţi. În mod literal, „iar voi, să nu staţi liniştiţi”. Prompta trimitere de trupe a lui Iosua da pe faţă iscusinţa strategiei lui inspirată. Timpul era avantajos pentru o acţiune împotriva forţelor principale ale vrăjmaşului. Orice acţiune diversionistă, ca aceea a executării celor cinci împăraţi, ar fi însemnatîntârziere costisitoare.

Bateţi-i pe dinapoi. Adică, puneţi în derută ariergarda oştirii. Cuvântul ebraic astfel tradus se întâlneştenumai aici şi în Deuteronom 25,18.

Iosua 10:21 21. Tot poporul. Dacă este ca, cuvântul „tot” să fie luat literal, aceasta înseamnă că nici un israelit nu a fost ucis, nici unui rănit, nici unul dispărut în luptă. Textul ebraic declară în mod expres că împotriva nici unuisingur israelit, nimeni nu a îndrăznit să ridice glasul, cu atât mai puţin o armă. Aceasta a fost o victorie completă şi glorioasă.

Iosua 10:24 24. Toţi bărbaţii. Adică, toţi bărbaţii de război „care merseseră cu el”, după cum se spune în acelaşi verset. Iosua ştia să menţină bunăvoinţa oamenilor. El le-a acordat încrederea lui. Ei avuseseră părtăşie în luptă, şi meritau să vadă roadele lucrării lor, împărtăşindu-se de rezultatele finale. Adevăratul conducător împărtăşeşte atât bucuriile, cât şi necazurile serviciului cu conducătorii săi – nu numai munca, ci şi roadele muncii. El face pe oamenii lui să simtă că ei sunt o parte a însărcinării şi nu numai un simplu zimţ din roata succesului. Iosua avea încredere în oamenii lui, şi ei aveau încredere în el. A proceda astfel, este pentru un conducător a-şi întări poziţia sa, iar nu a o slăbi. Încrederea dă naştere la încredere.

Pe grumajii. Procedarea aceasta era un obicei al Orientului după cum se poate vedea din anumite

monumente asiriene şi egiptene. Acesta era un semn al victoriei depline. Pentru israeliţi aceasta era o demonstrare a completei subjugări la care aveau să fie obligaţi toţi potrivnicii lor. (vezi Geneza 49,8; 2 Samuel 22,41)

Iosua 10:26 26. I-a spânzurat. Evreii n-au spânzurat pe oameni de vii înainte de vremea Romanilor. Victima era maiîntâi ucisă şi apoi spânzurată, ca exemplu pentru ca alţii să fie împiedicaţi de la crime asemănătoare. Dar conform cu legea din Deuteronom 21,23, trupul nu trebuia să atârne peste noapte ca să nu pângărească ţara.

Iosua 10:27 27. Pe la apusul. Având în vedere faptul că ziua a fost prelungită, nu există motiv de îndoială că „apusul soarelui” amintit în versetul acesta era în seara acelei remarcabile zile lungi.

Iosua 10:28 28.Ziua aceea. După cât s-ar părea, ziua luptei de la Bet-Haron. Se pare că luarea Machedei a completat seria de întâmplări ale memorabilei zile. Aceasta a lăsat pe israeliţi fără pericolul de atac, pentru câtva timp. Ea a fost o zi mare, plină de evenimente mari.

Iosua 10:29 29. Libna. Operaţiunile împotriva Libnei marchează începutul unei alte etape a campaniei. Libna era o cetate puternic fortificată la nord de Lachiş. Săpăturile aşezării au scos la iveală că ea a fost odată o fortăreaţăbine construită şi că în mod practic ea a fost nimicită prin foc cam în acea vreme.

Iosua 10:31 31. Lachis. Aceasta a fost principala „cetate” fortificată din regiune şi a continuat să fie o fortăreaţă în istoria israelită de mai târziu. Aşezarea a fost excavată, şi astăzi este cunoscută ca Tell ed-Duweir. Aici au fost găsite faimoasele scrisori de la Lahiş de pe vremea lui Ieremia. Ruinele sunt cam la 30 de mile sud-veste de Ierusalim, şi 20 mile este de coasta mării. Lachis-ul este numit des în Vechiul Testament. Aceasta era o fortăreaţă importantă a cărei stăpânire un vrăjmaş de la sud trebuia să o asigure înainte de a înainta spre Ierusalim. (vezi 2 Regi 18,14.17; 19,8).

Iosua 10:33 33. Ghezer. Această cetate este actualul Tell Jezer. În excavările de la această aşezare a fost găsit material arheologic important. Ea este aşezată la 18 mile nord – vest de Ierusalim, Ghezerul era în afara direcţiei de marş a lui Iosua, dar Horam, regele ei, a venit în ajutorul Lachiş-ului. Iosua l-a bătut pe el şi oştirea lui, dar nu i-a luat cetatea (cap. 16,10). Este vădit că Horam avusese un pact de asistenţă mutuală cu regele Lachişului, în eventualitatea unui atac asupra oricăreia din cetăţi. Ghezerul a fost atribuit mai târziu ca o cetate levitică (cap. 21,22).

Iosua 10:34 34. Eglon. Vezi cele despre versetul 3.

Iosua 10:36 36. Hebron. Vezi cele despre versetul 3. Este evident că locuitorii Hebronului au numit un rege nou care să urmeze celui omorât mai înainte (versetul 24-26). Expresia „toate cetăţile care ţineau de el” arată că Hebronul era o metropolă (versetul 37), adică, o cetate mamă, cu mai multe cetăţi supuse jurisdicţiei ei şi dependente de ea. Tot aşa era şi Gabaonul, amintit în capitolul 9,17.

Iosua 10:38 38. Debir. Numele canaanit era Chiriat-Sefer, care înseamnă „cetatea cărţilor”. În capitolul 15,49, el este numit Chiriat-sana, „cetatea Palmierilor”. EL era în ţinutul muntos al lui Iuda, cam la 12 mile sud-este de Hebron şi la aceeaşi distanţă sud-este de Lachiş. EL a fost identificat cu Tell Beit Mirsim. Ulterior, canaaniţii au reluat cetatea, dar Otniel, fratele lui Caleb, a recuperat-o mai târziu pentru Israel. Pentru bravura lui, el a primit de nevastă pe Axa, fiica lui Caleb (cap. 15,17). Cetatea a fost dată preoţilor (cap 21,15).

Iosua 10:40

40. Toată ţara. Expresia „muntele” înseamnă regiunea muntoasă care se întinde la sud de Ierusalim.

Miazăzi. Ebraicul negeb. O regiune semi-aridă, de piatră, calcaroasă, cu numai câteva izvoare, cu verdeaţă, deposedată de pomi şi verde numai în sezonul ploios. Teritoriul oferea o ocazie pentru agricultorul harnic care nu numai că avea să are orice loc neted, dar să folosească chiar şi stâncile şi să le facă să întreţină recoltele şi viile sale.

Câmpia. Această regiune inferioară, Şefela, era regiune de la poalele muntelui dintre Iuda şi Filistia.

Costişele. Probabil terenul ondulat de la poalele Şefelei şi dintre aceasta şi câmpia Filistiei. Regiunea aceasta era brăzdată de pâraie şi văi şi deci fertilă şi prosperă.

Iosua 10:41 41.Gosen. Nu regiunea cu acelaşi nume din Egipt, fostul loc de şedere al evreilor, ci o porţiune din Iudeea sudică. (cap. 11,16; 15,51).

Iosua 10:43 43.Ghilgal. (vezi cele despre cap. 9,6; 10,7).

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1 – 43 PP 506,510 2 PP 506 12 PP 509

1-6 PP 507 7-14 PP 508 40,42,43 PP 510

Iosua 11:1 1. Iabin. Însemnând probabil „el înţelege”. Aceasta ar fi putut fi numele comun a tuturor împăraţilor lui Haţor, pentru că împăratul acestei cetăţi de către care israeliţii au fost ţinuţi după aceea în robie timp de 20 deani, şi care a fost învins de Debora şi Barac, a fost de asemenea cunoscut cu acest nume. (Judecători 4,2-24) Acum, Iabin apare ca şef al confederaţiei triburilor nordice.

Haţor. În mod literal, „o împrejmuire”. Aceasta era o cetate puternic fortificată la sud-vest de lacul Hule, identificată astăzi de către arheologi ca împrejmuita tabără fortificată de 1000 de picioare înălţime de la Tell el Waqqas, care este la aproape 4 mile de gurile de sud ale lacului. Locul însuşi este aşezat în una din celemai plăcute văi din Palestina. Lăţimea apei este cam de 2 mile în partea cea mai largă a lui şi lungimea de 4 mile. O mare baltă de trestie, de papirus, se întinde pe o întindere de aproape 6 mile la nord de suprafaţa cea clară, în lăţime de la 1 la 3 mile.

Iobab. Însemnând, poate, „un crainic de luptă” sau poate simplu „crainic” sau „proclamator”.

Madon. Care înseamnă „luptă” sau „ceartă”, sau poate „extindere” ori „înălţime”. Aşezarea ei nu este cunoscută, poate să fi fost la vest de marea Galileii.

Şimron. În mod literal, „un veghetor”, „un paznic”. Aceasta a fost o cetate canaanită, aşezată undeva prin Galileea. Unii cercetători o indentifică cu Şimron-Meron (cap. 12,20). Cetatea a fost dată mai târziu lui Zabulon.

Acşaf. În mod literal, „descântec”. Aceasta a fost una din cetăţile de graniţă a teritoriului atribuit mai târziu seminţiei lui Aşer.

Iosua 11:2 2. La miazănoapte de munte. Probabil regiunea muntoasă a Galileii.

În Câmpia. Ebraicul `arabah. Cuvântul acesta este tradus de obicei „câmpie” sau „câmpii”, deşi uneori este lăsat netradus. În cărţile de mai târziu ale Vechiului Testament, adesea el este tradus „pustiu”. Adesea, el se referă la marea depresiune a văii Iordanului şi Marea Moartă. Aici probabil că el arată partea nordică a

acestei depresiuni, întinzându-se la o oarecare distanţă de cetatea Ghenezaret de la care şi-a primit numele Marea Ghenezaret (Marea Galileii). Septuaginta redă „faţă în faţă cu Ghenezaretul”.

Înălţimile Dorului. Mai bine, „înălţimile Dorului”. Probabil o referire la crestele stâncoase dindărătul Dorului. Dar era la sud de Carmel, pe ţărmul mării, la 9 mile nord de Cezareea.

Vezi o hartă a celei de a doua campanii israelite la apus de Iordan

Iosua 11:3 3. Canaaniţilor. Expresia aceasta care descrie pe canaaniţi ca fiind la „răsărit” şi „la apus” este oarecumambiguă. Septuaginta redă, „şi Canaaniţilor înspre coasta de est şi Amoriţilor dinspre coastă”. Probabil că au existat cetăţi state canaanite în ambele direcţii. Iabin îi adună pe toţi ca şi pe amoriţi, hitiţi, fereziţi, iebusiţi şi heviţi.

Heviţilor la poalele Hermonului. Spre deosebire de altă ramură a aceluiaşi trib de la Gabaon, după cuma fost deja amintit (cap. 9,3,7).

Miţpa. În mod literal, „cetatea de veghe”, Miţpa a fost aproape de Muntele Hermon, la capătul de sud al lanţului muntos, Anti-Liban la îndepărtata frontieră nordică a lui Israel. Ea probabil că a fost aşezată la vestde poalele munţilor. Aşezarea ei a făcut din ea un râvnit post de veghe militar.

Iosua 11:4 4. Ca nisipul. O expresie Proverbeerbială folosită pentru a arăta un mare număr nedefinit. (Geneza 22,17; 41,49; Judecători 7,12; 1 Samuel 13,5 etc.). Alte comparaţii folosit în acelaşi sens sunt stelele cerului. (Geneza 15,5) şi lăcustele (Judecători 6,5; 7,12). Iosif Flavius dă numărul de 300 000 de pedestraşi şi 10 000 de cavalerişti şi 20 000 de cară de război. (Antiquities v. 1,18).

Foarte mare număr. În mod literal, „extrem de mulţi”. Caii au fost cumpăraţi probabil din ţara Armeniei, deoarece Canaanul nu putea să fie o regiune favorabilă creşterii şi folosirii lor. (1 Regi 10,28.29).

Având în vedere o oştire atât de formidabilă, nu este mirare că Domnul a dat lui Iosua o încurajare specială şi făgăduinţe de succes.

Iosua 11:5 5. Au tăbărât împreună. Textul ebraic înseamnă că împăraţii „au hotărât un loc de întâlnire”

Locul ales pentru adunare a fost, fără îndoială, terenul potrivit pentru manevrarea carelor de război, pentru că vehiculele acestea nu puteau fi folosite în teren muntos. Mulţimea cea mare trebuie că a dat Confederaţiei canaanite o măsură de încredere în victorie. Dar numărul şi echipamentul nu sunt de nici un folos împotriva forţei care are pe Dumnezeul Cerului de partea ei, fapt pe care Ionatan l-a explicat mai târziu purtătorului de arme (1 Samuel 14,6).

Apele Merom. Deşi unele îl socotesc pe acesta a fi Lacul Hule, alţii socotesc că terenul de acolo este prea mlăştinos pentru care de război şi pentru cai. Din motivul acesta ei i-au expresia ca referindu-se la Wadi Meirôn la sud-vest de Haţor. Septuaginta redă Maron ceea ce dă temei acestui punct de vedere. Ştiri despre această mare adunare la apele Meron curând au ajuns la Iosua la Ghilgal. Nu este sigur dacă locuitorii Canaanului au avut de gând să-i atace pe evrei. Având în vedere că forţa lor a constat într-un aşa de mare număr de cară şi cai, este improbabil că ei ar fi încercat să o deplaseze din câmpii, unde doar acolo se putea sluji de ele. Mai probabil, că ei s-au aşteptat să atragă pe israeliţi pe un teren pe care ei îl aleseseră, unde puteau să fie avantajaţi. Iosua, comandant priceput a hotărât să ia pe inamic prin surprindere, cum făcuse şi la Gabaon. Distanţa de la Ghilgal la Merom, este de vreo 70 de mile, adică (112,7 km). Iosif Flavius spune că marşul a durat cinci zile, ceea ce poate prea bine să fie adevărat, deoarece o oştire cu provizii se mişcă încet.

Iosua 11:6 6. Îi voi da. Încurajarea aceasta a venit cu o zi mai înainte ca israeliţii să-i întâlnească în luptă pe canaaniţi. În declaraţia aceasta, cuvântul „eu” (în engleză „Will I deliver”) îi este accentuat. „Eu însumi îi voi

da”. În această campanie Dumnezeu avea de gând să fie cu oştile lui Israel în mod tot atât de hotărât cum fusese cu ei şi în campania de mai înainte. Este adevărat că poate să fi fost mai puţin spectaculoase, dar aceasta nu era o dovadă a micşorării ajutorului divin. Minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru Israel nu aveau scopul de a-i conduce la inactivitate, ci mai degrabă ele trebuiau să-i însufleţească şi să-i încurajeze să acţioneze mai puternic pentru ei înşişi. Dumnezeu avea să supună pe canaaniţi făcând ca eforturile lui Israel săfie efective. Aceasta avea să fie tot atât de sigur lucrarea lui Dumnezeu ca şi când El plouase cu mari pietre degrindină.

Adesea minunile au avut loc la începutul unor noi întreprinderi riscante spre a produce un temei pentrucredinţă, şi pentru a da asigurarea ajutorului divin. Mai târziu ele puteau deveni mai puţin frecvente, nu ca un semn că Dumnezeu a lepădat pe poporul său, ci ca un semn că El cheamă la arătarea unei credinţe mai mari din partea acelora care, deşi nu au văzut, pot învăţa în felul acesta să creadă. (Ioan 20,29) În parte principiul acestea explică abundenţa de minuni la începutul erei creştine. Dar pe măsură ce dovada istorică creşte, nevoia de minuni descreşte. Astăzi, în plină strălucire a dovezilor biblice şi istorie, există suficient temei pentru credinţă, în afară de vreun semn confirmativ supranatural. Totuşi aceasta nu înseamnă că vremea minunilor a trecut. Dumnezeu este cel care hotărăşte necesitatea şi ocazia pentru ele.

Vinele. Sensul textului ebraic este „vinele picioarelor” adică „a tăia tendonul cel mare al genunchiului”.Şi LXX foloseşte un cuvânt care înseamnă „a tăia tendonul”. Aceasta era o practică a biruitorului, de a trata astfel caii luaţi în luptă, şi de care nu aveau nevoie. De ce a fost dată o astfel de poruncă? În Palestina, caii erau folosiţi numai în scopuri militare şi Dumnezeu n-a dorit ca Israel să-şi pună încrederea în cai şi care (Deuteronom 17,16; Psalmi 20,7) ci numai în El. Ba mai mult, a reţine caii, ar fi fost pentru Israel o sarcină dublă, deoarece calul nu este potrivit în Palestina pentru agricultură. Israel trebuie să fie un popor de agricultori, iar nu de comercianţi. Ei nu trebuia să se bizuiască pentru victorie, pe resurse omeneşti, nici nu trebuia să fie un popor militar peregrin cu o mare oştire. Dumnezeu a intenţionat să înlăture de la ei o astfel de ispită şi din motivul acesta a poruncit „tăierea vinelor” cailor capturaţi.

Iosua 11:7 7. Pe neaşteptate. Adică printr-un marş forţat şi înainte ca inamicul să fi putut presupune că este aproape. Iosua a căzut „pe neaşteptate” asupra lor, înainte ca ei să fi avut timp să aşeze carele lor în ordine debătaie. Ceea ce a poruncit Dumnezeu, Iosua a făcut fără îndoială şi fără întârziere.

Iosua 11:8 8. Sidonul cel mare. Numit „mare” atât aici, cât şi în cap. 19,28, nu ca superior faţă de o altă cetate cu acelaşi nume, ci pentru a indica mărimea lui din punct de vedere al populaţiei şi, de asemenea, faptul că era cetatea principală a Feniciei. Pe timpul lui David şi al lui Solomon, Tirul a înlocuit Sidonul, ca metropolă a Feniciei. Itinerariul fugarilor canaaniţi poate fi trasat în trei direcţii diferite. Unii au fugit spre nord-vest, unii spre sud şi sud-vest, iar alţii spre est. Este evident că Iosua şi-a împărţit oştirea şi a trimis-o să-i urmărească înfiecare din aceste trei direcţii. Sidon-ul spre care a fugit o parte a corpului fugarilor, era cam la 40 de mile depărtare.

Misrefot-Maim. În mod literal „un loc al arderile apelor” textul siriac poate fi tradus, „casa adunării la un loc a apelor”. Din cele de mai sus s-ar părea că acesta a putut să fie un loc de izvoare calde, mai degrabă decât cariere de sare sau case de sticlă cum au interpretat unii numele. Se crede a fi acelaşi cu Khirbet el-Mushei-refeh, cam 11 mile (18 km) la nord de Acco, pe coastă, unde există izvoare termale. O altă grupă de fugari au fugit în această direcţie.

Valea Miţpa. O vale largă cu ziduri de jur împrejur . După cum Sidonul era la nord ca şi spre vest, tot aşa şi aceasta era la nord ca şi est, sub muntele Hermon, de unde veniseră unii dintre fugari (v. 3,17).

Fără să lase să scape vreunul. Limbajul de aici nu trebuie interpretat în sensul cel mai literal al lui. Numeroşi canaaniţi fără îndoială că au scăpat de sabia israeliţilor şi au fugit la Tir, Sidon şi alte cetăţi. Dar intuiţia cuvintelor este a da să se înţeleagă că nici unul din cei care au căzut în mâinile lor n-au rămas în viaţă -pe oricare din cei pe care ei i-au întâlnit sau i-au surprins în luptă, i-au omorât.

Iosua 11:10

10. Haţor. Vezi cele despre v. 1

Iosua 11:11 11. Au nimicit cu desăvârşire. Pentru sensul cuvântului ebraic astfel tradus, vezi cele despre cap. 6,17. Nimic nu este spus despre luarea de pradă. Din context s-ar părea că orice lucru, inclusiv prada, a fost arsă împreună cu cetatea Haţor, în timp ce din alte cetăţi israeliţii au luat prada pentru ei. Având în vedere că v. 11s-ar părea să fie o repetare a v. 10, s-a crezut, de către unii, că descrie un eveniment diferit. Expresia „în acelaşi timp” (v. 10) s-ar referi atunci la asedierea de la început a Haţorului. Iabin, conducătorul confederaţieifugise acolo pentru adăpost. Iosua a luat Haţorul şi a lovit pe rege cu sabia. Nu este improbabil ca el să fi ajuns la un acord în acel timp care a redus cetatea la un stat vasal. S-a mai crezut de asemenea că în timp ce Iosua urmărea victoriile sale în sectoare îndepărtate locuitorii din Haţor s-au revoltat şi au recâştigat independenţa lor. Atunci, vers. 11 se crede că descrie pedepsirea Haţorului.

Iosua 11:13 13. Aşezate pe dealuri. În mod literal, „pe movila lor”. Şi LXX-a poate fi tradusă „care sunt pe dealuri”, sau „împrejmuite cu movile”. Ebraicul tel tradus în text „putere” (engl. n.tr.) tell în forma lui arabă înrudită, este astăzi un cuvânt obişnuit în Palestina. El este folosit pentru movilele vechilor cetăţi. Era un obicei general de a reclădi o cetate pe ruinele ei de mai înainte. Până la urmă un astfel de proces avea să dea naştere la o movilă de considerabilă înălţime. Astfel de texte ca Deuteronom 13,16; Iosua 8,28; Ieremia 30,18; 49,2, arată adevărata putere a cuvântului tel. Din comparaţia cu contextul apare că regii şi locuitorii acestor cetăţi diferite, toţi au fost omorâţi cu sabia, deşi vitele şi prada în general, mergea la cuceritori. Nu este greu a se imagina situaţia uneia din aceste cetăţi capturate cu mormanele ei de trupuri fără viaţă, pradă adunată şi rămăşiţe adunate în străzi. Despre astfel de cetăţi uşor se putea spune că stând „pe movila lor” sau „pe mormanele de ruină ale lor”. Totuşi nu toate cetăţile aveau să fie nimicite, pentru că Israel avea să locuiască în „cetăţile mari şi bune pe care tu le-ai zidit” (Deuteronom 6,10).

Iosua 11:15 15. N-a lăsat nimic neîmplinit. În mod literal „nimic nelăsat la o parte”. Textul acesta este un comentariu nobil despre caracterul lui Iosua. El a ascultat în mod implicit de orice poruncă a lui Dumnezeu. El avea o simplitate de caracter care a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt şi a acţionat după acel cuvânt, fie că viitorul era întru totul înţeles sau nu. Unii oameni sunt credincioşi numai în lucrurile care le sunt plăcut, sau înlucruri pe care le pot înţelege pe deplin şi cu care sunt întru totul de acord. Dar adevărata credincioşie faţă de Dumnezeu ţinteşte la deplina ascultare faţă de voinţa Lui. Se poate ca dorinţa personală să fie în conflict cu datoria cunoscută, dar sufletul supus alege voia lui Dumnezeu fără să-i pese cât de grea poate fi experienţa înclinaţiilor naturale. Unui om mărinimos ca Iosua, lucrarea sângelui şi a judecăţii trebuie să-i fi produs mare durere. Dar ca un adevărat ostaş el a respectat ordinele Comandantului său. EL n-a lăsat neîmplinită nici o însărcinare cunoscută. Acesta este punctul în care mulţi dau greş în experienţa lor creştină. Ei pot să se abţinăde la păcat pozitiv, dar ei lasă neatinsă exercitarea amabilităţilor şi cerinţelor pozitive. Astfel de neglijenţă, este de asemenea păcat – păcatul omiterii. „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte păcat.” (Iacov 4,17).

Iosua 11:16 16. Muntele. Vezi cele despre cap. 10,40.41.

Iosua 11:17 17. Muntele pleşuv. În mod literal „muntele pleşuv” sau poate „muntele împărţit”. Septuaginta îi dă numele de Chelcha, în timp ce traducerea siriacă îl numeşte „muntele care împarte”. El se află la 35 de mile sud-vest de Marea Moartă. Intenţia scriitorului este, se pare, să specifice limitele extreme sudice şi nordice aleŢării Făgăduinţei. Cuceririle lui Iosua s-au extins de la hotarele Seirului sau Edomului, unde era muntele pleşuv, înspre nord până la Baal-Gad, care se află la poalele muntelui Hermon. Pe acesta de pe urmă unii îl identifică cu Paneas-ul sau Cezareea lui Filip, alţii cu Baalbek.

Iosua 11:18 18. Multă vreme. În mod literal, „multe zile”. În conformitate cu cap. 14,7-10 cucerirea Canaanului trebuie că a luat 6 sau 7 ani. Caleb care a fost de 40 de ani când l-a trimis Moise ca iscoadă la Cadeş-Barnea, cam la doi ani după ce ei plecaseră din Egipt, era acum în vârstă de 85 de ani. Astfel că au fost între 38 şi 39 de ani de la Cadeş până pe vremea când Israel a asediat Ierihonul. Scăzând 78 sau 79 din 85 mai rămân 6 sau

7 ani pentru campanie. S-ar părea că scriitorul prin inserarea aici a afirmaţiei cu efectul că războaiele a continuat mult timp, a intenţionat să pună în gardă pe cititor privitor la impresia că, deoarece raportul despre aceste războaie este foarte scurt şi spaţiul de timp în care ele au avut loc a fost scurt. Dumnezeu dăduse un motiv hotărât pentru prelungirea timpului de cucerire: „ca să nu se înmulţească fiarele câmpului împotriva ta” (Deuteronom 7,22). Se mai poate că lunga serie de lupte grele să fi urmărit dezvoltarea credinţei poporului tău.

Iosua 11:19 19. Nici o cetate. Versetul acesta lasă să se înţeleagă că şi alte cetăţi ar fi putut obţine pace pentru ei cum făcuseră gabaoniţii, dacă ar fi dorit aceasta. Deşi în poruncile lui Moise pentru exterminarea canaaniţilor se pare că nu exista nici o sugestie ca în cazul în care unii din ei se supun faţă de Iehova ei trebuia să fie cruţaţi, totuşi judecând după cazul lui Rahav şi al gabaoniţilor, şi mai ales după cuvintele acestui verset, aceasta era, după cât se pare posibil. Dacă aceste neamuri, condamnate la nimicire, ar fi renunţat la idolatria lor şi ar fi conlucrat în mod sincer cu Israel, n-ar fi fost nici un pericol pentru Israel. În felul acesta motivul inspirator al decretului de a-i nimici ar fi dispărut, şi prin urmare, putem presupune, obligaţia de a face astfel (vezi Ieremia 18,7.8). Dar, după cum se pare, aceste neamuri păgâne n-au fost dispuse să recunoască pe adevăratul Dumnezeu.

Iosua 11:20 20. Să-şi împietrească inima. Vezi cele despre Exod 4,21. Dumnezeu nu exercită putere arbitrară pentru a stăpâni o persoană împotriva voinţei lui. Cazul în discuţie nu are nimic de a face cu libera putere morală a omului care îi permite să aleagă viaţa veşnică şi nu opreşte alegerea lui contrară. Dumnezeu avea de a face aici cu neamuri care refuzaseră deja repetatele Lui oferte de îndurare. Lor le fusese dată îndestulătoare ocazie pentru pocăinţă. Acum dreptatea divină cerea prompta lor execuţie (vezi PP, p. 492) şi a ales mijloacele exterminărilor (vezi Nota adiţională despre cap. 6).

Dumnezeu ar fi putut alege alte mijloace pentru aducerea la îndeplinire a judecăţii lor Lui asupra acestor neamuri. Alegerea de către El a armelor lui Israel ca unealta Lui de nimicire a fost spre binele israeliţilor. EI aveau nevoie să fie aduşi faţă în faţă cu diferite texte care ar fi încercat credinţa lor şi i-ar fi pregătit să împlinească înaltul lor destin spiritual. Greşeala lor de la Cadeş şi întârzierea care a rezultat de a intra în Canaan făcuse să crească mult dificultăţile ocupaţiei. Neamurilor canaanite li s-a dat astfel timp îndestulător spre a-şi construi apărarea şi să pregătească forţele lor militare. Dumnezeu a intenţionat ca întinsacucerire să fie spre disciplina poporului Său, spre a le ajuta să învingă acolo unde mai înainte n-au reuşit. (veziPP 437).

Fără milă. Aceasta înseamnă că dacă aceste neamuri s-ar fi pocăit, Dumnezeu le-ar fi arătat milă. O astfel de atitudine este în armonie cu caracterul Său, aşa cum este arătat în Ezechiel 33,11 şi 2 Petru 3,9. Pe de altă parte, Dumnezeu are dreptul să-i nimicească pe acei care, având ocazie să fie salvaţi, nu s-au folosit deea. Tot aşa va proceda El şi cu cel nepocăit până la urmă. Nimeni nu-i poate nega dreptul de a face acelaşi lucru în oricare altă perioadă a istoriei.

Iosua 11:21 21. În acelaşi timp. Adică, pe vremea continuării războiului aşa cum a fost descris mai sus. Aceasta nu poate fi doar o simplă recapitulare a operaţiunilor militare descrise în cap. 10,36-41. În multe cazuri teritoriul odată ocupat era reocupat de locuitorii originari după retragerea israeliţilor victorioşi şi trebuia să fie recâştigat prin alte cuceriri. Acesta a fost cazul cu Hebronul şi cetăţile din apropiere, Devir şi Anab (vezi Iosua 11,21; 15,15-17; Judecători 1,19.20). Nimicirea fiilor lui Anac este amintită în mod deosebit, pentru că ei fuseseră o teroare pentru iscoade cu 40 de ani mai înainte. Iscoadele prezentaseră dimensiunile şi puterea lor ca pe o piedică de netrecut pentru cucerirea Canaanului (Numeri 13,28.33)

Anachimii. Un neam de statură gigantică, aceştia se poate că au fost fie băştinaşi, fie foarte de timpuriuemigranţi din regiunea de răsărit. La început ei s-au aşezat pe partea de est a Iordanului, dar după aceea au ocupat regiunea muntoasă a Iudeii şi cetăţile de coastă luate mai târziu de filisteni.

Iosua 11:22 22. Decât la Gaza. Deşi aceşti anachimi erau în cea mai mare parte supuşi, totuşi un număr dintre ei au

scăpat şi s-au refugiat în regiunea şi cetăţile care mai târziu au aparţinut Filistenilor şi s-au aşezat acolo. Goliat şi alţi uriaşi se pare că au coborât din ei. De aici ei pare că s-au întors şi au ocupat iarăşi Hebronul (cap. 15,13.14) înainte ca Israel să fi fost în stare să supună ţara. Câţiva ani mai târziu, după moartea lui Iosuaei au fost din nou alungaţi de către Caleb şi Otniel (Judecător 1,9.10).

Iosua 11:23 23. Toată ţara. Ebraicul kol „toată” adesea nu înseamnă ceea ce ar putea să pară la început că este înţelesul lui. El nu poate fi înţeles aici în sensul lui absolut, pentru că însuşi Domnul a spus lui Iosua: „ţara care îţi mai rămâne de supus este foarte mare” (cap. 13,1). Iosua realizase cucerirea militară a ţării şi acum numai exista nici un motiv de rezistenţă unitară. N-a fost planul lui Dumnezeu să extermine pe canaaniţi imediat şi făcând aşa nu era parte a programului militar al lui Iosua. Înainte ca să poată fi completată cucerirea în toată întinderea ei, era necesar să împartă ţara între seminţiile lui Israel şi să se facă provizii pentru aşezarea paşnică a seminţiilor în ţara deja cucerită. Dar canaaniţii erau atât de complet învinşi şi de descurajaţi încât n-au mai îndrăznit să opună nici o rezistenţă.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-23 PP 510, 511 4,6,8,11 PP 510 23 PP 511

Iosua 12:1 1. Iată împăraţii. Scriitorul este pe punctul de a începe un raport deosebit despre împărţirea ţării între seminţii. El aici se opreşte spre a face un rezumat scurt al lucrării făcute. În acest rezumat cele împlinite de Moise sunt raportate împreună cu cele ale lui Iosua. Inspiraţia arată cum Dumnezeu foloseşte multe unelte în înaintarea aducerii la îndeplinire a lucrării Lui, şi că El nu este dependent de nici un om. Capitolul dă un scurt raport despre victoriile lui Israel, împreună cu înfrângerile pricinuite canaaniţilor.

Capitolul 12, descrie întinderea cuceririi şi prezintă ţara care acum stă liberă pentru colonizare. Versetele 1-6 descriu teritoriul de la est de Iordan şi lista împăraţilor cuceriţi de Moise, în restul capitolului seocupa cu un catalog al celor de la vest de Iordan care au fost supuşi de Iosua. În raportul acesta vedem trasate atât calea cât şi sfârşitul acelora care se împotrivesc lui Dumnezeu. În această lecţie sunt arătate atât calea îngustă cât şi cea largă. Aceea a lui Israel a fost cea a ascultării, sub călăuzirea divină. Dar calea ascultării n-a fost întotdeauna uşoară. Aceasta însemna a merge adesea înainte în ciuda marilor obstacole. Ezitarea avea să însemneze eşec şi pierdere. Dar istoria lui Israel, pe acea vreme era caracterizată prin răbdareşi suportare statornică. Cât priveşte pe canaaniţi, calea lor era caracterizată prin răzvrătire. Ei ziceau: „Cine este domn peste noi?” şi s-au împietrit împotriva voinţei lui Dumnezeu şi revelaţiei Lui Însuşi prin Israel. Ei au luptat până la un sfârşit amar, fără să înveţe nici o lecţie şi refuzând să se supună. În timpul acestui război de cucerire, Israel avea ca speranţă a lor o moştenire divină şi toată gloria şi onoarea pe care aceasta le presupune. Cât despre canaaniţi, ei erau fără Dumnezeu şi fără nădejde.

Arnon. Pârâul acesta era hotarul dintre împărăţia lui Sihon şi Moab (Numeri 21,3) şi constituia hotarullui Israel la est de Iordan. Pârâul izvorăşte din munţii care acum se cheamă Regatul Iordaniei şi se varsă în Marea – Moartă cam în punctul de mijloc al părţii ei de răsărit. El formează o trecătoare adâncă, ale cărui maluri erau amândouă puternic fortificate în timpul lui Iosua.

Muntele Hermon. Muntele acesta se află la o mică distanţă la sud şi ceva spre vest de Damasc. Teritoriul dintre muntele Hermon şi Arnon cuprindea şi adânca vale a Iordanului şi podişul de la est a cărui margini se pierd în pustiul răsăritean.

Toată câmpia de la răsărit. În mod literal, „toată Araba dinspre răsărit”. Araba este întreaga depresiuneadâncă ce se întinde la sud de Marea Galileii şi valea Iordanului departe până la golful Acaba. Totuşi descrierea aceasta ar include numai regiunea de la sud până la pârâul Arnon şi la răsărit de râul Iordan.

Iosua 12:2 2. Aroer. Cetatea aceasta se află pe ţărmul de nord al pârâului Arnon şi mai târziu a fost atribuită seminţiei lui Ruben ( cap. 13,9.16)

Galaad. Teritoriul acesta cuprinde regiunea montană cu păşuni la răsărit de Iordan de la pârâul Yarmuc până la pârâul Arnon. Pârâul Iaboc o împarte în două. Sihon stăpânea jumătate din Galaad la sud de râul Iaboc.

Iosua 12:3 3. Câmpie. Ebraicul „arabah”, depresiunea prin care curge Iordanul (vezi despre cap. 11,2;12,1) Bet-Ieşimot, în mod literal, „casa dezolării”, era cam la 5 mile est de Iordan într-o parte a deşertului aproape de Marea Moartă numit Iesimon, sau districtul „pustiu”.

De la miazăzi. Mai de grabă, „spre miazăzi”, adică, de la Bet-Ieşimot până mai jos de Aşdot-Pisga, în mod literal, „trecătorile de la Pisga”. Autorul atrage aici atenţia că Araba o coteşte spre sud, la est de Marea Moartă în regiunea inferioară trecătorilor munţilor. Pisga era un cunoscut punct de reper-locul unde a mers Moise să vadă Canaanul. Versetul acesta încheie descrierea întinderii împărăţiei lui Sihon

Iosua 12:4 4. Basan. O regiune la est de Marea Ghenezaret, întinzându-se la sud de la pârâul Farpar până la Iarmuc, hotarul Galadului. Og stăpânea de asemenea jumătatea de nord a Galadului până la pârâul Iaboc.

Refaimiţi. Ebraicul refaim. Derivarea acestui cuvânt este nesigură. Refaimiţii au fost locuitorii băştinaşiai lui Amon, Moab, Edom, şi Canaan. Og a fost ultimul din acest neam.

Alte rămăşiţe au locuit în jurul Hebronului şi erau cunoscuţi ca Amachimi ( vezi. Geneza 14,5)

Aştarot. Pluralul ebraic pentru Aştarot (Astarte), o zeiţă păgână consacrată sexului şi războiului. Cetatea era un centru al cultului Astarteii în împărăţia lui Og, şi a fost identificată cu Tell-Ashtarah, aşezată cam la 20 de mile est de Marea Galileii. Era una dintre cetăţile regale ale lui Og.

Edrei. Una dintre cetăţile regale ale lui Og pe podişul de la sud-est de Marea Galileii. Acesta a fost locul unde Og a fost ucis de israeliţi. (Numeri 21,33-35; Deuteronom 3,1-3) Împăratul locuia atât în Edrei, cât şi în Aştarot folosind-o probabil pe una dintre cetăţi ca reşedinţă de vară, iar pe cealaltă ca reşedinţă de iarnă.

Iosua 12:5 5. Salca. Og stăpânea la nord până la muntele Hermon, iar la est până la Salca, aflată în munţi la răsăritul îndepărtat al împărăţiei sale

Ghesuriţilor. Un trib arameic locuind la hotarul de vest a lui Og, la răsărit de Marea Galileii. Ei n-au fost izgoniţi de israeliţi (cap. 13,13) şi au continuat independenţa lor până pe vremea lui David.

Maacatiţilor. Un trib locuind imediat la nord de gheşuriţi, înspre est de lacul Hule şi dominând mlaştinile acestuia. Cetatea lor principală era Abel-Beth- Maaca identificată cu movila Tell-Abil. Cetatea era însemnată pe vremea lui David (vezi 2 Samuel 20,14-22). Israel n-a izgonit pe Maacatiţi, care au continuat să locuiască acolo (Iosua 13,13). Împărăţia lui Og se întindea de la muntele Hermon din nord până la pârâul Iaboc în sud, şi de la Salca din extremul răsărit până la gheşuriţi şi maacatiţi în apus, dar nu cuprindea nici o parte din Araba.

Iosua 12:7 7. Iată împăraţii. Aici începe enumerarea împăraţilor ţării de la vest de Iordan pe care i-a bătut Iosua. Amănuntele nimicirii lor au fost raportate în capitolele precedente.

Iosua 12:8 8. În munte. Versetul acesta, în contrast vădit, descrie caracteristicile generale ale ţării Palestinei ci bogata ei varietate de pământ. Aceasta era ţara în care „curge lapte şi miere” pe care Dumnezeu o atribuie lui Israel. Astăzi, dimpotrivă, cu excepţia unde este irigată, ţara este una din cele mai sărace regiuni.

Hitiţi. Aceştia erau descendenţii lui Canaan, nerespectuosul fiu al lui Ham (Geneza 9,25; vezi despre

cap. 10,15). Deuteronom 7,1 enumeră şapte neamuri care trebuiau să fie izgonite. Acest verset aminteşte numai şase, ghirgasiţii fiind omişi. S-a sugerat că ghirgasiţii, fie că pe acea vreme au fost uniţi cu unele dintre celelalte neamuri fie că, după tradiţia iudeilor, ei s-au retras spre Africa, la apropierea lui Israel sub Iosua, lăsând ca ţara lor să fie luată în stăpânire de Israel. Ghirgasiţii au locuit în regiunea de la nord de Lacul Ghenezaret, sau Galileea, şi se presupune că au migrat la apropierea israeliţilor.

Iosua 12:9 9. Împăratul Ierihonului. Aici şi în versetele care urmează, împăraţii învinşi sunt enumeraţi în general în ordinea în care au fost cuceriţi. Ei sunt 31, care împreună cu cei 2 de la răsărit de Iordan, fac o listă de 33. O mare parte din aceşti împăraţi au fost deja amintiţi în capitolele anterioare. Cele mai de seamă dintre noile nume sunt Gheder, Horma, Arad şi Adulam, toţi aparţinând ligii sudice.

Iosua 12:13 13. Gheder. Probabil acelaşi cu Ghedor (1 Cronici 4,39), modernul Chirbet-Yedin din munţii Hebronului.

Iosua 12:14 14. Harma. Numele care înseamnă „închinat nimicirii” i-a fost dat cetăţii după ce suferise această soartă. Numele ei de mai înainte a fost Ţefat (Judecători 1,17). Locul ei de aşezare nu este cunoscut, dar se crede că n-a fost departe de Beer-Şeba. Despre Horma citim în vremea lui Moise (Numeri 14,45; Deuteronom 1,44). Acesta a fost locul până la care au fost alungaţi israeliţii de către amaleciţi şi canaaniţi, când după răzvrătirea de la Ladeş în urma raportului iscoadelor israeliţii au insistat cu încăpăţânare în a ataca pe locuitori în ciuda avertismentului evident al lui Moise (Numeri 14,40-45)

Arad. Cetatea aceasta este amintită ca nimicită de Moise drept pedeapsă pentru un atac neprovocat asupra lui Israel când ei s-au apropiat de aceea vecinătate (Numeri 21,1-3 ). Locul este uşor de identificat. Pe un podiş la 17 mile sud de Hebron şi 20 mile est de Beer-Şeba este o colină cu rămăşiţele unui rezervor de apă şi a unei vechi olării pe ea, care încă mai poartă numele de Tell-'Arâd. Probabil că aceasta reprezintă loculde aşezare a cetăţii nimicită atunci

Iosua 12:15 15. Adulam. O cetate la sud-vest de Ierusalim, la jumătatea drumului dintre aceasta şi Lachiş, cunoscută acum ca Khirbet esh-Sheikh Madhkur. Ea este cel mai bine cunoscută pentru peştera ei în care David a găsit refugiu de Saul (1 Samuel 22,1).

Iosua 12:16 16. Betel. Fără îndoială că Betelul a fost luat în timpul, deşi amănuntele cuceririi nu sunt date.

Iosua 12:17 17. Tapuah. Identificat cu Sheikh Abu Zarad, la 7 7/8 mile (12,6 km) la sud, sud-vest de Sihem. Laşronul poate fi o cetate neidentificată sau poate fi Câmpia Saronului. Se crede în general că Afec este Antipatrida din Noul Testament (Fapte 23,31), la 29 mile (46,6 km) de Ierusalim, pe drumul spre Cezareea.

Iosua 12:21 21. Taanac. Sunt enumerate mai multe cetăţi unite cu liga de nord, neamintite mai înainte. Printre ele sunt două adesea numite împreună: Taanac şi Meghido. Meghido este în marea câmpie a lui Israel în timp ce Taanac este numai la mică distanţă spre sud-est, pe hotarul câmpiei. Aşezarea Meghido este numită acum Tellel-Mutesellim. Aşezarea lui strategică i-a dat importanţă istorică. Taanac este numit acum Tell Ta`annak.

Iosua 12:22 22. Chedeş. Mai este numit şi „Chedeşul, în Galileea” (Iosua 20,7). Se crede că acesta a fost un centru deluros, fortificat al canaaniţilor, la nord-vest de lacul Hule. Acesta a fost domiciliul lui Barac, generalul de sub conducerea Deborei, care l-a bătut pe Sisera şi locul unde el şi-a adunat cu aceea ocazie, trupele lui. (Judecători 4,6.9.10).

Iocneam. O altă cetate nenumită mai înainte situată pe pârâul Chişon, cam la 14 mile (23 km) de

promontoriul Carmel şi dominând defileul de-a curmezişul crestei. Acum este cunoscut ca Tell Queimun.

Iosua 12:23 23. Lângă Ghilgal. Aceasta nu se referă la tabăra din valea Iordanului, ci probabil un loc cunoscut acum ca Jiljulieh din câmpia Saronului, la 14 mile (22,5 km) nord-est de Iope. Se pare că aceasta a fost cartierul general al unor seminţii nomade amestecate, numite aici „neamuri” („nations” – trd. engl.)

Iosua 12:24 24. Tirţa. O cetate foarte renumită în istoria iudaică de mai târziu ca fiind capitala lui Ieroboam şi a urmaşilor lui. Din cauza frumuseţi aşezării ei, ea a fost luată de poeţi ca simbol a tot ceea ce este farmec. S-a încercat să fie identificată Tell el-Fâr'ah, „movila crestei înălţate”, care este cam la 7 mile (11 km) nord-veste de Nablus. Existenţa atâtor împăraţi într-un teritoriu atât de mic, dovedeşte că împărăţiile lor trebuie să fi fostrelativ mici. Mulţi împăraţi din vremurile cele vechi au stăpânit peste un teritoriu nu mai mare decât acela reprezentat de un stat sau o cetate. Aceste cetăţi erau independente unele de altele şi fiecare avea şeful ei local.

Iosua 13:1 1. Iosua era bătrân. În general, capitolul acesta este considerat a fi începutul celei de a doua părţi a cărţii lui Iosua. Prima parte a redat istoria cuceririi ţării. Partea a doua se ocupă cu împărţirea ţării între cuceritori.

Prima propoziţie înseamnă în mod literal, „Iosua îmbătrânise şi era înaintat de zile”. Declaraţia aceasta a fost făcută cu câtva timp înainte de moartea sa în vârstă de 110 ani (cap. 24,29). Pe vremuri, cuvântul ebraic tradus „bătrân” pare să fi fost folosit în legătură cu starea de vitalitate mai degrabă decât cu privire la numărul de ani pe care îl trăiau oamenii. Geneza 27,1 declară: „Isaac îmbătrânise”, adică era bătrân; totuşi el a mai trăit 43 de ani după aceea. Tot aşa este spus şi despre David, că „el era foarte bătrân” (1 Regi 1,15), dar nu putea să aibă mai mult de 70 de ani când a murit. Greutăţile şi îngrijorările regelui l-au îmbătrânit. În multe ţări 50 sau 60 de ani este socotită o vârstă mare. Tot aşa, poate că a fost şi cu Iosua. Viaţa lui istovitoare ca războinic şi conducător al lui Israel şi intensitatea ultimilor ani de cucerire, probabil că l-au îmbătrânit poate că oarecum deodată. Se poate că energiile lui au cedat în mod mai rapid după lunga lui cale de slujire militară activă şi neliniştită, astfel încât el a fost bucuros să audă pe Dumnezeu că rosteşte cuvântul care cheamă la o oprire a luptei spre a împărţi ţara. El poate să se fi mirat cum avea el să trăiască spre a duce campania necesară până la capăt spre a aşeza pe deplin în propria ţară pe copii lui Israel. Ca adevărat slujbaş al lui Dumnezeu, Iosua a fost gata să „jertfească” şi să fie „jertfit”.

Nu avem informaţii precise cu privire la vârsta lui Iosua la data aceasta, dar Iosif Flavius (Antiquities v.1,29) susţine că el a fost asociat cu Moise timp de 40 de ani, şi că după moarte domnului său, el a guvernat pe Israel timp de 25 de ani. Deoarece el a murit la vârsta de 110 ani, aceasta ar face ca el să fi fost de 85 de ani la moartea lui Moise şi cam în vârstă de 45 de ani pe vremea Exodului. Comparând aceasta cu vârsta declarată a lui Caleb (vezi despre cap. 11,18 şi Introducerea, p. 172), Iosua ar fi avut vârsta cam de 92 de ani la această dată, adică, dacă ne putem întemeia pe datele lui Iosif Flavius.

Mai rămâne. Cucerirea militară, în general, era completată. Acum mai rămânea pentru israeliţi să ia ţara în stăpânire. Până aici ei colonizaseră relativ puţin din ea. Pentru un moment se părea că nu era chestiunea de a continua cu campaniile militare, pentru că adesea de îndată ce oştile lui Israel plecau, poporul învins avea să se întoarcă înapoi să reia ţara în stăpânire. Planul era ca seminţiile, după ce s-au stabilit în moştenirea lor, să-şi mărească propriilor lor teritorii. Încă mai trebuia duse multe lupte pentru a se completa luarea în stăpânire, dar binecuvântarea lui Dumnezeu din trecut era o asigurare pentru viitor.

Aşa este şi în lupta spirituală. Lucrarea de biruire a defectelor de caracter este progresivă. Deposedareavrăjmaşului din inimă este o luptă continuă. Trebuie dusă luptă după luptă împotriva tendinţelor spre rău ereditare sau cultivate.

Este important să se clarifice deosebirea dintre lucrarea făcută de Iosua şi lucrarea rămasă pentru Israel. Iosua a răsturnat puterile stăpânitoare şi a învins oştile lor în aşa măsură încât lui Israel i s-a dat o platformă sigură în ţară. Dar el n-a nimicit populaţia din orice parte a ţării. Unele neamuri au fost lăsate

neatinse în întregime (Judecător 2,20-23; 3,1-4). În cucerire şi în expansiune regulile stabilite în legea lui Moise trebuia să fie principiul călăuzitor. Capitolul al 7-lea şi al 12-lea din Deuteronom stabilesc trei reguli principale pe care trebuia să le urmeze copii lui Israel: 1) completă nimicire a neamurilor pe care Iehova avea să le dea în mâinile lor; 2) nici un legământ sau tratat să nu fie făcut cu ei şi orice căsătorii mixte interzise; 3) nimicirea oricăror nume de idolatrie din teritoriul cucerit. Răspunderea celei dintâi din acestea revenea conducătorilor; a doua şi a treia revenea întregului popor. Este evident că nimicirea persistentă şi generală a obiectelor cultului canaanit împreună cu refuzul de a face căsătorii mixte şi tratate avea să tindă la perpetuarea unei stări de iritaţie în sufletele canaaniţilor. Dacă aceste reguli ar fi fost observate cu credincioşie, probabil că ar fi fost revolte constante de ostilitate, terminându-se într-o mai departe şi mai rapidă exterminare a vrăjmaşilor lui Israel, sau într-o absolută supunere faţă de legea israelită. În felul acesta întreaga cucerire putea fi completată într-un timp relativ scurt.

Felul de cucerire antică poate fi luat spre a ilustra un adevăr spiritual. În lupta creştină nu numai că multe bătălii împotriva păcatului puteau rămâne neluptate, chiar după ani de luptă, dar mai poate fi mult teritoriu al adevărului încă neocupat. Noi nu ne-am asigurat încă toată cunoştinţa sacră pe care Dumnezeu ar vrea să ne înveţe din Cuvântul Său. Şi care ne-ar fi de folos. Mulţi creştini sunt în pericol de a se bizui pe cuceririle unor „Iosua” mai degrabă decât să facă explorări proaspete pentru ei înşişi în minele neexplorate aleadevărului.

Iosua 13:2 2. Care mai rămâne. Autorul continuă să enumere regiunile necucerite de la vest de Iordan (vers. 2-6). El începe de la sud şi continuă spre nord şi nord-este spre Liban.

Ţinuturile Filistenilor. În mod literal „cercurile filistenilor”. Probabil că expresia se referă la parcele de pământ cultivat care se întindeau împrejurul fiecărei cetăţi, pe care le-am putea numi „districte”. Septuaginta redă haria, „regiuni”. Filistenii nu erau canaaniţi, ci se trăgeau din Miţraim, prin Casluhim (Geneza 10,6.13.14; 1 Cronici 1,8.11.12; vezi despre Geneza 10,14). În Geneza 21,32.34; 21,6.8, Filistenii sunt numiţideja ca locuind în vecinătatea Gherarului, în sud-estul îndepărtat al Palestinei. În Deuteronom 2,23 ei sunt amintiţi ca „Caftorimii, care au ieşit din Caftor”, nimicind pe „Avimi” şi stabilindu-se ei înşişi la nord de Aza (după aceea Gaza) în ceea ce după aceea era cunoscută ca «Ţara Filistenilor». EI sunt amintiţi de către preoţi ca ieşind din Caftar (Ieremia 47,7; Amos 9,7). În timpul de faţă nu există o dovadă arheologică despre Filisteni ca locuind în cetăţile de coastă până cam pe la 1200 î.Hr. Se raportează că pe vremea aceasta ei au încercat o debarcare în Egipt, dar au fost respinşi de Ramses al II-lea, în legătură cu marea mişcare a « Popoarelor Mării » care a dus la căderea imperiului hitit. Cu toate acestea, într-un număr de locuri, raportul biblic numeşte pe filisteni ca fiind deja în acest teritoriu de coastă încă pe vremea lui Avraam. Probabil că au fost valuri de migraţiune repetate din insula ui Caftor, ultima şi poate cea mai mare fiind cam pe la 1200 î.Hr.,singura atestată de arheologie. Alte săpături pot aduce informaţii adiţionale la lumină.

Gheşuriţilor. Aceştia nu trebuie să fie confundaţi cu gheşuriţii de la nord-est de Marea Galileii. Gheşuriţii locuiau un district care era aşezat la sud de filisteni pe drumul spre Egipt sau Arabia. (1 Samuel 27,8).

Iosua 13:3 3. Şihor. De la forma ebraică a egipteanului Shi-hor, „Pond of Horus”, care apare în documentele egiptene ca un lac de acumulare la graniţa de est a Deltei. Locaţia ei exactă nu este cunoscută. Septuaginta redă, „de la regiunea nelocuită care este înaintea Egiptului.” În anumite alte locuri din Biblie (Iosua 15,4.47; Geneza 15,18; Numeri 34,5; 1 Regi 8,65; Isaia 27,12) este folosită expresia „pârâul Egiptului”. Dar acestea nu se referă la râul Nil, pentru că în ebraică este folosit cuvântul nahal, „un torent de iarnă”. Şi în Ieremia 2,18şi în 1 Cronici 13,5, Sihor sau Şihor este folosit într-un fel care elimină în mod hotărât Nilul. Şihorul se crede a fi pârâul care se varsă în mare în partea sudică extremă a hotarului Palestinei. El curge printr-o vale largă, nu prea adâncă, care duce surplusul sezonier de apă din pustia Paran în Mediterana. Astăzi este cunoscut ca Wadi el-Arish şi este la aproximativ 47 de mile (75 km) sud-vest de Gaza.

Ecron. Cetatea aceasta a fost aşezată cam la 34 de mile, vest de Ierusalim, 10 mile nord-est de Aşdod şi 10 mile de ţărmul Mediteranei. Probabil că acest teritoriu este „socotit a fi canaanit” pentru că posesorii de la început a acestei ţări au fost descendenţii lui Canaan, fiul cel mai tânăr al lui Ham. Totuşi filistenii i-au

deposedat pe aviţi care deţineau aceste teritoriu (Geneza 10,13.14) şi au locuit acolo în locul lor (Deuteronom 2,23)

Domnitori. Vezi cele despre Judecători 3,3. Cuvântul tradus „domnitori” este special pentru filisteni. În mod literal el înseamnă „osie” şi, având în vedere expresia la care se referă mai sus, „cercurile Filistenilor” (vezi despre v. 2) este foarte potrivită. Aceşti „domnitori” erau mai degrabă conducători decât împăraţi.

Aviţi. În mod literal, „locuitorii de ruine”. Aceştia se poate că au fost băştinaşii regiunii din jurul şi de la sud de filisteni care au precedat pe canaaniţi şi au fost deposedaţi de Caftorimi sau filisteni (vezi Deuteronom 2,22.23; comp. cu 1 Samuel 27,8).

Iosua 13:4 4. De la miazăzi. Nu poate fi determinat în mod hotărât dacă expresia aceasta trebuie să meargă cu versetele precedente sau cu cele care urmează. Septuaginta şi traducerea siriacă se potriveşte mai bine. Septuaginta foloseşte pentru sus numele propriu şi îl traduce „de la Theman”, care era limita sudică a teritoriului Avit înainte ca acesta să fie cucerit.

Meara. În mod literal, „peşteră”. Versetul poate fi tradus „şi peştera care aparţine Sidoniţilor”. Această peşteră s-a crezut a fi peştera dintre Tir şi Sidon, numită Mughar Yezzin, unde au fost scobite un număr de grote în stâncile calcaroase ale Libanului. O altă tentativă de identificare este Mogheiriyeh la aproape 5 1/2 mile (9 km) nord-est de Sidon. În acest verset scriitorul trece de la regiunea sudică de coastă ladistrictele nordice şi neamurile necucerite.

Afec. După cât s-ar părea Afecul nordic (cap. 19,30), acum Afca, la nord de Beirut. Să nu se confundecu Afec din cap. 12,18. Acesta a fost numit de greci Aphaca şi era renumit pentru templul lui Venus. El era înpartea căzută pentru Aşer.

Hotarul Amoriţilor. Adică ţara locuită odată de amoriţi, care aparţinea lui Og, împăratul Basanului. Basanul se întindea la nord până la pârâul Farpar.

Iosua 13:5 5. Ghibliţi. Ebraicul gibli, tradus „cioplitori de piatră” în 1 Regi 5,18. aceste popoare locuiesc în Gebal,un important port fenician. Această cetate, numită Byblos de către greci, era cam la 17 1/2 mile (28,2 km) nord-est de Beirut. Este evident că Dumnezeu a intenţionat ca Israel să se ocupe teritoriu mult mai spre nord decât au ocupat în realitate mai târziu. De fapt, El declarase că Eufratul trebuia să fie hotarul lor (Geneza 15,18; Deuteronom 11,24).

Libanul, spre răsăritul soarelui. Lanţul de munţi estic, adică Anti-Libanul.

Baal-Gad. În mod literal, „domnul destinului”. Toţi împăraţii de la sud de Baal-Gad fuseseră cuceriţi (vezi despre cap. 11,17 şi 12,7). Acum referirea este la teritoriul neocupat de la nord de Baal-Gad.

Intrarea Hamatului. O cercetare recentă a arătat că atunci când cuvântul ebraic lebo', „intrare” este folosit împreună cu numele Hamat el se referă la o cetate veche cunoscută astăzi ca Lebweh, 70 de mile sud-vest de Hama, Hamatul biblic. Vechi texte egiptene amintesc adesea cetatea, care era pe acea vreme o colonie a Hamatului.

Hotarul nordic al lui Israel este descris ca întinzându-se până la „intrarea Hamatului” (Judecători 3,3; 1 Regi 8,65; vezi Numeri 34,8; 2 Regi 14,25). Au fost timpuri când într-adevăr hotarul lui Israel s-a întins aşa de departe, ca în timpul domniei lui David, precum şi în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea.

Iosua 13:6 6. De pe munte. Regiunea muntoasă din Palestina centrală.

Misrefat-Main. Vezi cele despre cap. 11,8

Toţi Sidoniţii. Toate triburile păgâne care locuiau la sud de Liban până la promontoriul de la Ras en-Nakurah sau Misrefot-Main, Khirbet el-Muşeirefeh.

Eu îi voi izgoni. Originalul este accentuat, „Eu sunt Cel care îi voi izgoni”. Totuşi această făgăduinţă, ca şi alte făgăduinţe similare trebuie înţeleasă condiţional. Dacă israeliţii aveau să meargă înainte prin credinţă,aşa cum făcuse Iosua, Dumnezeu avea să se lupte pentru ei şi să le dea biruinţa. Dar Israel nu s-a silit să aducă la îndeplinire cuceririle lor. Chiar unele popoare pe care Dumnezeu promisese să le izgonească dar nu le-a izgonit din lipsa de conducere a lui Israel, au devenit izvorul celor mai mari iritaţii şi ocări pentru Israel înanii de mai târziu (vezi Numeri 33,55; Judecători 2,1-5; 10; 6-9; 13,1; 1 Samuel 4). Israel nu şi-a adus la îndeplinire partea lor din înţelegere şi făgăduinţa a rămas neîmplinită. O făgăduinţă neîmplinită a lui Dumnezeu faţă de noi ar trebui să ne facă să ne întrebăm în mod stăruitor cu privire la cauză. Dumnezeu nu intenţionează ca cuvântul să care a ieşit din gura Lui să se întoarcă la El fără rod. (Isaia 55,11).

Dă ţara aceasta prin sorţi. În mod literal, „fă-o să cadă ca moştenire”. Modul de exprimare derivă evident din metoda de a arunca sorţi prin care era guvernată împărţirea ei. Deşi era numai în parte cucerită, marele Stăpân vroia să considere ţara ca fiind chiar de pe acum a poporului Său. Ca o garanţie a sincerităţii scopului Său de a le da întreaga ţară, El porunceşte ca , fără întârziere, ea să fie împărţită între seminţii.

Iosua 13:8 8. Cu cealaltă. Adică, cu cealaltă jumătate din seminţia lui Manase. În mod literal, expresia înseamnă, „cu el” mai degrabă un pronume personal decât relativ. Cuvintele Domnului adresate lui Iosua se încheie cu versetul 7. Autorul foloseşte pronumele cu scopul de a evita repetarea „jumătatea seminţiei lui Manase”. Pentru ca cititorul să poată să înţeleagă motivul emiterii celor două seminţii şi jumătate de la noua împărţire, scriitorul explică (vers. 8-14) că de ele s-a avut deja grijă. Reafirmarea faptului aici, în raportul formal al împărţirii ţării avea să slujească la ratificarea daniei

Iosua 13:9 9. Medeba. Modernul Mâdeba, o cetate la est de Iordan cam la 50 mile sud de Jeraş (Gerasa) şi cam la 15 mile (24 km) sud-est de capătul de nord al Mării Moarte. Medeba este amintită în legătură cu Dibon ca fiind cucerite de Israel (Numeri 21,30).

Dibon.Cetatea aceasta era cam la 15 mile (24 km) direct la sud de Medeba şi cam 3 1/4 mile (5 km) la nord de Aroer, pe pârâul Arnon. El a fost luat de Israel încă de timpuriu şi rezidit de Gad. Aici a fost găsită faimoasa Stâncă Moabită în 1868. Aşezarea se cheamă acum Dhibân.

Iosua 13:10 10. Hotarul copiilor lui Amon. Hotarul acesta era la câteva mile nord-est de Heşbon. Amon se afla în delta râului Iaboc. El se mărginea la vest cu Gad şi Manase şi la est cu pustiul, hotarele sale nordice fiind, probabil, ramura sudică a râului Iarmuc.

Iosua 13:11 11. Gheşuriţii şi Macatiţii. Vezi cele despre cap. 12,5.

Iosua 13:12 12. Refaimiţii. Vezi cele despre cap. 12,4

Iosua 13:14 14. Levi. Declaraţia că Levi nu trebuia să primească nici o moştenire între seminţii, este dată aici la sfârşitul raportului cu privire la cele două seminţii şi jumătate, şi este repetată în versetul 33 şi din nou în capitolul 14,3.4. Dumnezeu nu le-a dat moştenire pentru că în locul unei părţi de pământ, zecimea întregii ţăriavea să fie a lor (Numeri 18,20-24). Ei mai aveau să primească şi din daruri (Numeri 18; Deuteronom 18,1.2).Ei aveau un drept indiscutabil asupra zecimii şi darurilor atribuite după cum fraţii lor aveau asupra pământului. Preoţii şi leviţii nu puteau să îndeplinească deodată îndatoririle preoţiei, să înveţe poporul, să aducă la îndeplinire alte sarcini spirituale dacă aveau să fie împovăraţi cu pământul, vitele, treburile şi ducerea războiului. După cum n-a fost planul lui Dumnezeu ca leviţii să aibă partea lor de zecime şi în acelaşi timp să continue să cultive pământul sau să se ocupe cu întreprinderi comerciale, tot aşa şi astăzi Dumnezeu cere de

la cei consacraţi slujirii, să depună toate puterile lor pentru înaintarea Împărăţiei cerurilor.

Jertfele. Ebraicul 'ishsheh, tradus totdeauna prin „jertfe mistuite în foc”. Deşi în Levitic 24,7-9, despre pâinea punerii înainte se vorbeşte ca despre darul de mâncare mistuit de foc, totuşi aceasta trebuie mâncată depreoţi. Deci cuvântul nu este necesar să însemne că jertfele denumite în felul acesta trebuia să fie întotdeauna mistuite de foc.

Iosua 13:15 15. Ruben. Stabilind în general teritoriul pe care Moise îl atribuise celor două seminţii şi jumătate, Iosua continuă să stabilească hotarele particulare ale fiecărei seminţii. Primul teritoriul delimitat a fost al lui Ruben.

Iosua 13:16 16. Aroer. Vezi cele despre cap. 12,2

Medeba. Vezi cele despre vers. 9. De la versetul 16 la 21 autorul enumeră amănunţit diferitele cetăţi şiteritorii care au format partea de moştenire a lui Ruben.

Iosua 13:19 19. Ţeret-Haşahar. Care înseamnă „splendoarea zorilor”. Aşezarea aceasta este pe ţărmul Mării Moarte. Coloritul peisajului este uimitor, şi fără îndoială mai frumos în zori de zi. Numele modern al aşezării este Zarât.

Iosua 13:21 21. Şi pe domnitori. Prepoziţia „cu” nu este în original. Textul ebraic nu spune că Moise i-a bătut în acelaşi timp, când a bătut pe Sihon, ci numai că ei au fost bătuţi întocmai ca şi Sihon.

Domnitorii care se trăgeau din Sihon. Numiţi şi prinţi chiar în acelaşi verset. În Numeri 31,8 sunt numiţi „împăraţi”. Totuşi în scrisorile sacre „un împărat” poate să nu fie mai mult decât un conducător de trib.Poate el însuşi supus al unui conducător mai puternic. În acest verset, ei sunt numiţi „domnitori” sau „prinţi de Sihon”, pentru că erau supuşi şi tributari faţă de Sihon şi îl ajutau în război. Probabil că atunci când Sihon a nimicit pe Moabiţi, care locuiau prin părţile acestea, el a găsit pe unii din Medianiţi nomazi trăind pe aici, i-asupus şi i-a obligat să plătească tribut. Din motivul acesta poate că sunt numiţi aici „domnitori de Sihon”. Cucerirea madianiţilor de către Israel este raportată în Numeri 31. Poruncile au fost date să „răzbune pe copii lui Israel, împotriva madianiţilor” (Numeri 31,2), pentru că madianiţii au dus în ispită pe Israel spre idolatrie şiimoralitate. Aceste verset ne procură un motiv în plus pentru ostilităţile dintre ei şi Israel. Ei făceau parte din stăpânirea lui Sihon. Pentru ca să fie completată supunerea teritoriului lui Sihon, era necesar să îndepărteze pedomnitorii sau prinţii lui Sihon. Legătura dintre madianiţi şi moabiţi, se vede încă în istoria israelită timpurie (vezi Numeri 22,4). Legătura aceasta dintre Madian şi Moab, care în Numeri 31 este numai presupusă dar nu este explicată, este lămurită prin remarca incidentală de aici. Aceasta este un alt exemplu de acord istoric întrecartea lui Iosua şi Pentateuh.

Iosua 13:22 22. Ghicitorul. Balaam fusese odată profetul, dar s-a vândut pe sine pentru plată şi onoare şi şi-a degradat poziţia sa ca profet până ce a ajuns să fie cunoscut ca vrăjitor. După ce s-a întors acasă de la încercarea lui nereuşită de a blestema tabăra lui Israel, Balaam a hotărât să recurgă la alte mijloace pentru a obţine răsplata oferită de Balac. Întorcându-se în faţa Moabului, el i-a convins pe moabiţi să-i ademenească pecopii lui Israel la idolatrie şi imoralitate. Planul a avut succes. Opunându-se astfel poporului lui Dumnezeu, Balaam a avut parte de soarta vrăjmaşilor lui Dumnezeu, în nimicirea care a căzut asupra madianiţilor (Numeri 25,16-18).

Iosua 13:25 25. Iaezerul. Cetatea aceasta a fost luată de la amoriţi (Numeri 21,32) şi dată lui Gad la cererea lui (Numeri 32,1.2). Mai târziu cetatea a devenit levitică (cap. 21,39). Oraşul era în Amon, sau la hotarul lui, o mică distanţă la nord sau nord-veste de Rabat-Amon, modernul Aman. Întreaga regiune era o ţară excelentă pentru păşune.

Cetăţile Galaadului. Adică cetăţile din partea sudică a Galaadului, până la Iaboc. Cealaltă parte a Galaadului, care aparţinea mai degrabă împăratului Basanului decât lui Sihon, a căzut, după cum aflăm din v. 31, la jumătatea seminţiei lui Manase (vezi cap. 12,2). Hotarul lui Gad se întindea mai departe spre est, decât acela al lui Ruben. Hotarul nordic al lui Gad era râul Iaboc la veste de Araba şi apoi la nord până la Marea Ghenezaret (Deuteronom 3,16.17). În mod evident că lui Gad i-a fost dată câmpia Iordanului la nord de Iaboc şi la răsărit de râul Iordan.

Amon. Copiilor lui Israel le-a fost interzis în mod expres să intre în ţara lui Amon. (Deuteronom 2,19)

Până la Aroer. Acest Aroer nu trebuie confundat cu Aroerul lui Ruben de pe malul nordic al Arnonului(cap. 12,2; 13,9.16). Cetatea aceasta este înaintea Rabei, sau Rabat-Amon, adică, una care este aproape de Iordan. Raba era o fortăreaţă de graniţă, o cetate întărită a Amoniţilor, a cărui teritoriu se afla la este de împărăţia lui Sihon, în delta Iabocului.

Iosua 13:26 26. Hesbon. Vezi cele despre Numeri 21,25

Ramat-Miţpe. În mod literal, „înălţimea punctului de veghe”. Poziţia, undeva pe înălţimile de la nord de Iaboc, este astăzi necunoscută, dacă nu cumva este Ramoth-gilead, probabil la 30 mile (48 km) est de Bet-şan, la Tell er Rumeith (Ramith). Acesta arăta graniţa nordică a lui Gad, în timp ce Hesbonul, pe hotarul lui Ruben, indica graniţa sudică.

Betonim. Astăzi, poziţia aceasta este cunoscută, dar trebuie să fi fost aproape de Ramat-Miţpe, alcătuind un punct de nord în hotarul lui Gad, undeva aproape de Iaboc, identificată cu Khirbet Batneh, lângă es-Salt.

Mahanaim. Încă neidentificat definitiv. Cetatea aceasta era la răsărit de Iordan, probabil pe malul pârâului Iaboc, clădită pe locul unde Iacob a văzut taberele de îngeri (Geneza 32,1.2.22). Ea era aşezată pe hotarul lui Gad şi Manase. Undeva lângă Mahanaim se întinde Debirul, care probabil că este identic cu Lo-Debar, căminul lui Machir, care a ajutat să aprovizioneze pe David cu cele necesare când fugea de fiul său, Absalom (2 Samuel 17,27).

Iosua 13:27 27. În vale. Hotarul împărăţiei Hesbonului nu mergea la nord numai prin Iaboc, ci cuprindea şi valea Iordanului în nord până la Marea Ghenezaret. Tot teritoriul acesta a fost dat copiilor lui Gad, deşi hărţile arată în general moştenirea lui Manase ca întinzându-se pe toată lungimea până la râul Iordan.

Sucot şi Ţafon. Acestea sunt singurele cetăţi dintre cele patru amintite în v. 27 care au fost identificate. Desigur că toate cetăţile acestea erau în valea superioară a Iordanului. Sucotul se află pe o poziţie înaltă aproape de râul Iaboc şi a fost identificat cu Tell Deir'alla, o movilă albicioasă de înălţimea de 60de picioare (18,3 m). Ţafon mai poate fi identificat cu Tell-el-Qôs. Ţafon este pe partea de nord a râului Raieb, la nord de Sucot şi la sud de Ţaretan.

Iosua 13:29 29. Manase. După cât se poate vedea, Manase n-a cerut în mod formal această moştenire de la răsărit de Iordan, aşa cum a făcut Ruben şi Gad (Numeri 32,1.2). Probabil că s-a crezut de bine ca pe ei să-i unească cu celelalte două seminţii din cauza marii populaţii a lui Manase (Numeri 26,34). De asemenea se mai poate ca ei să fi avut şi un mare număr de vite, după cum aveau şi celelalte două seminţii. Manasiţii erau buni luptători şi poate că Moise a considerat că ar fi bine ca ei să fie de partea de răsărit a Iordanului ca o pază externă, mai ales familiile lui Machir şi Iair (vezi Deuteronom 3,14.15).

Iosua 13:30 30. De la Mahanaim. Vezi vers. 26. Teritoriul lui Gad pornea din acest punct înspre Iordan şi Marea Ghenezaret, în timp ce teritoriul lui Manase se afla înspre nord-est.

Basan. Regiunea cu cereale de la este de Marea Ghenezaret.

Târguşoarele lui Iair. În mod literal, „cetăţile de locuit ale lui Iair”. Bunica lui Iair era din seminţia lui Manase, iar bunicul lui era Heţron, un nepot de bunic al lui Iuda prin Tamar (1 Cronici 2,18-22). El mai era socotit împreună cu seminţia lui Manase pentru că era nepotul fiicei lui Machir, fiul lui Manase. Asociat cu manasiţii cei viteji, şi cu ajutorul lor, el a luat multe cetăţi (Numeri 32, 40.41; Deuteronom 3,4.14). Un alt Iair, care l-a judecat pe Israel două secole mai târziu după Iosua, poate să fi fost un descendent al acestui Iair (vezi Judecători 10,3-5). La început au fost 23 de cetăţi ale lui Iair.

Iosua 13:31 31.Jumătate din Galaad. Adică, cealaltă jumătate care nu era dată Gadiţilor (v. 25). Nordul Galaadul făcea parte din împărăţia lui Og.

Aştarot şi Edrei. Vezi cele despre cap. 12,4.

Fiilor lui Machir. Aceiaşi care mai înainte au fost numiţi copiii lui Manase. Acum ei sunt numiţi fiii lui Machir, pentru că Machir a fost întâiul născut şi unicul fiu al lui Manase (Numeri 26,29; 1 Cronici 7, 14-16). Astfel că „fiii lui Machir” sunt manasiţi. Pentru cealaltă jumătate a fiilor lui Machir, vezi Iosua 17,1-6.

Iosua 13:33 33.Seminţia lui Levi. Din nou se aminteşte că Levi nu primeşte moştenire. Acesta este o repetare a versetului 14 şi declaraţia mai este repetată şi în cap. 14,3 şi în cap. 18,7. Probabil că această frecventă repetare s-a făcut spre a ajuta poporului să-şi amintească de obligaţia faţă de leviţi. Poate că s-a mai intenţionat să se imprime asupra membrilor seminţiei lui Levi că ei erau slujbaşii Domnului şi că viaţa lor trebuia să fie consacrată pentru slujirea lui Dumnezeu. Dumnezeu avea să se îngrijească de ei prin aranjamentul făcut cu privire la zecimi şi daruri. De aceea, ei nu trebuia să fie îngrijoraţi de faptul că n-au primit nici o moştenire.

Iosua 14:1 1. Iată locurile. Cuvintele „iată locurile” sunt adăugate. Tot aşa de corect s-ar putea citi „iată moştenirile”, sau „aceştia sunt cei care au moştenit”. Septuaginta are ca început al propoziţiei din acest verset„aceştia sunt acei dintre copiii lui Israel care au primit moştenirea lor”. Capitolul acesta este o prefaţă la împărăţia ţării între cele nouă seminţii şi jumătate. Sosise timpul ca israeliţii să se împrăştie şi să ia asupra-le noile lor cuceriri. Canaanul ar fi fost supus în zadar, dacă acum nu era locuit. Trecuseră secole de la chemarealui Avraam din Ur, din Caldeea, şi de la făgăduinţa că sămânţa lui va moşteni ţara. Uneori făgăduinţele lui Dumnezeu sunt mult întârziate din cauza necredincioşiei acelora cărora au fost făcute. Este privilegiul nostru să grăbim împlinirea făgăduinţei Lui.

Eleazar. În mod literal, „Dumnezeu a ajutat”. Eleazar a fost al treilea fiu al lui Aaron şi succesorul lui la slujba de mare preţ (Exod 6,23.25; Numeri 3,2.4; 20,25-28; Deuteronom 10,6). Ordinea în care apar numele nu este Iosua şi Eleazar, ci invers. Numirea lui Eleazar mai întâi este în concordanţă cu legea lui Moise şi forma de guvernământ pe care lui i se poruncise s-o stabilească în Israel. Dumnezeu trebuia să fie suprem prin preotul Său. Iosua trebuia să stea înaintea lui Eleazar (Numeri 27,21) şi preotul trebuia să ceară sfat pentru el după judecata lui Urim înaintea Domnului. După cuvântul lui Eleazar trebuia să intre şi să iasă atât Iosua, cât şi adunarea (vezi Deuteronom 17,9). În forma de guvernământ stabilită în Israel de Moise, preotul, sub călăuzirea lui Dumnezeu, avea autoritatea legislativă, iar puterea executivă rămânea asupra judecătorului. Un astfel de sistem este cunoscut ca teocratic. Atâta timp cât preotul a depins întru totul de Dumnezeu, aranjamentul a fost ideal. Pe de altă parte, o preoţie coruptă putea să stăpânească şi să primejduiască întregul regat. Forma de guvernământ teocratic a încetat când Israel a fost lepădat ca naţiune. Sistemul niciodată nu a mai fost reluat.

Căpeteniile de familie. Numele acestora se găsesc în Numeri 34,19-28. Din seminţiile lui Ruben şi Gadn-a fost luat nici un prinţ, pentru că aceştia primiseră deja parte lor de moştenire de cealaltă parte a Iordanului.

Iosua 14:2

2. Sorţi. În mod literal „pietricică”, evident că numele a fost păstrat de la metoda primitivă de aruncarea sorţilor prin folosirea unei pietricele. Învăţaţii rabinici presupun că se foloseau două urne. În una fiind puse tăbliţele mici (poate pietre vechi) cu numele seminţiilor, şi cu cealaltă, tăbliţele asemănătoare cu numele regiunilor şi una din fiecare era scoasă în acelaşi timp de Eleazar şi Iosua, şi de reprezentanţii ai fiecărei seminţii când sosea rândul ei. Desigur că nu există verificarea acestei relatări. Se putea să fi fost şi numai o urnă conţinând numele regiunilor pe care le putea scoate căpeteniile diferitelor seminţii. Metoda exactă folosită nu este cunoscută. Pare vădit că ţara astfel împărţită nu putea indica districtele decât în linii generale. Întinderea hotarelor lor trebuie să fie hotărâtă de către căpeteniile poporului. O seminţie mai mare avea să fie nevoie de teritoriu mai mult, iar una mai mică, de mai puţin. Aceasta a fost regula precizată de Domnul (Numeri 26,51-56; 33,54). Evident că întreaga împărăţie era condusă de Providenţa specială astfel căaceasta avea să corespundă cu prezicerile inspirate ale lui Iacob şi Moise cu privire la partea fiecărei seminţii (Geneza 49 şi Deuteronom 33). Lui Iosua i-a căzut o regiune bogată în vii şi păşuni; lui Zabulon, ţărmurile mării; lui Isahar, o câmpie bogată în lanţurile de munţi; lui Aşer, una bogată în ulei, grâu şi metale; şi aşa şi celorlalte.

Iosua 14:4 4. Două seminţii. Cât priveşte moştenirea, leviţii nu erau socotiţi printre seminţii. Locuinţa lor avea să fie printre toate seminţiile. Unul dintre fiii lui Iosif a ocupat locul, în aşa fel încât la socotirea seminţiilor, numărul de 12 să fie completat. În felul acesta sunt două feluri de a număra seminţiile lui Israel, fiecare dând tratatul de 12. S-a sugerat că aceste două sisteme au putut fi deosebite în socoteala dată în Exod 28. Aici se face menţiunea că marele preot trebuie să poarte numele copiilor lui Israel pe umerii lui în conformitate cu naşterea (adică, Iosif să fie socotit întocmai ca Levi, dar nu Efraim şi Manase. Pe placa de pe pieptul lui, numele acestea trebuie să apară în conformitate cu cele 12 seminţii (adică Efraim şi Manase fiind specificaţi, iar Iosif şi Levi lăsaţi afară).

Locurile goale. În mod literal „păşuni”. Cuvântul ebraic se trage dintr-o rădăcină care înseamnă „a izgoni”. De aceea, în mod literal, suburbiile („suburbs” – trd. engl.) erau locuri în care erau scoase afară vitelepentru păşune. Numeri 35,1-5 dă dimensiunile acestor terenuri de păşune.

Iosua 14:6 6. La Ghilgal. Unde mai era încă aşezată tabăra lui Israel şi cortul întrunirii, pentru că Iosua nu mutase tabăra lui de aici. Lucrarea de împărţire a ţării a început la Ghilgal. Ea a fost completată mai târziu la Şilo (cap. 18). Trebuie să fi fost nevoie de timp considerabil pentru a face toate măsurătorile geografice şi observaţiile necesare pentru împărţirea potrivită şi echitabilă a ţării.

Caleb. Cât priveşte naşterea şi originea după tată a lui Caleb, apare o chestiune interesantă. Despre el se vorbeşte întotdeauna ca despre fiul lui Iefune, şi astfel nu trebuie să fie confundat cu alţi Calebi la care se referă 1 Cronici 2. Otniel, fratele lui mai mic, este numit fiul lui Chenaz (Judecători 1,13), iar aici Caleb este numit Chenezitul. Este posibil ca Otniel să fi fost fiul tatălui vitreg al lui Caleb. Sau, mai probabil, Chenaz şi Caleb să fi fost fraţi; pentru că textul ebraic poate fi înţeles în felul acesta. Aceasta ar face ca Otniel să fie mai degrabă un nepot decât frate al lui Caleb. Linia genealogică a lui Iefune nu poate fi urmărită înapoi, dar unii l-au considerat pe Caleb un descendent al lui Chenaz, strănepotul lui Esau (Geneza 36,11), iar Caleb era un prozelit, unul din mulţimea amestecată care se unise cu Israel ca unii dintre cheniţi, rudele lui Moise (Judecători 1,16; Geneza 15,19; vezi şi despre 1 Samuel 15,2).

Deoarece Caleb a fost credincios şi devotat, pentru că el „a urmat în totul calea Domnului” (Numeri 32,12), i-a determinat pe unii să considere că acesta a fost motivul pentru care el a fost ales să reprezinte seminţia lui Iuda şi i s-a dat o parte „în mijlocul fiilor lui Iuda” (Iosua 15,13)

A spus Domnul. Nu există o declaraţie directă raportată în Scriptură despre Caleb şi urmaşii lui că trebuiau să primească Hebronul şi împrejurimile lui. Totuşi Dumnezeu a făcut făgăduinţa „îl voi face să intre în ţara în care s-a dus (Numeri 14,24); şi iarăşi „ ţara în care a mers, o voi da lui” (Deuteronom 1,35). Următoarele împrejurări au fost sugerate ca formând, probabil, fondul acestei făgăduinţe. Este foarte probabilcă, spre a evita descoperirea, cele 12 iscoade n-au mers toate împreună în grup. Poate că ei au mers câte doi. În cazul acesta, probabil, Caleb şi tovarăşul său au iscodit ţara lui Anachim din jurul Hebronului, dar tovarăşullui îngrozit de dimensiunea locuitorilor şi tăria fortificaţiilor lor n-a fost de părere că Israel avea să fie în stare

să ia cetatea. Aceasta ar face ca expresia: „ţara în care s-a dus” (Numeri 14,24) şi „ţara în care a mers” (Deuteronom 1,36) să se refere în mod special la Hebron. Caleb şi Iosua hotărât că aveau să înţeleagă la ce sereferea Dumnezeu chiar dacă Hebronul n-a fost amintit în mod special pe nume.

Iosua 14:7 7. Patruzeci de ani. Vezi cele despre cap. 11,18

Aşa cum îmi spunea inima mea. În mod literal „aşa cum era cu inima mea”. Expresia denotă sinceritateadevărată. Fără teamă sau părtinire Caleb a raportat faptele aşa cum le-a văzut, şi şi-a exprimat credinţa în puterea lui Dumnezeu de a învinge pe aceşti uriaşi. Chiar acum la vârsta de 85 de ani, el era gata să atace pe aceşti locuitori formidabili, ceea ce el a şi întreprins ceva mai târziu (cap. 15,14).

Iosua 14:8 8. Eu am urmat în totul. În mod literal, „Eu am împlinit după aceea”. Septuaginta redă „m-am străduit însumi să urmez”. Cuvântul dă ideea unui călător, care, intenţionând să-şi urmeze călăuza, calcă atât de aproape pe urmele lui, încât cu greu mai rămâne vreun spaţiu între ei. Valoarea caracterului unui om devine vădită, când în ciuda eşecului altora, el stă la principiu. Aşa era caracterului lui Caleb

Iosua 14:9 9. Moise a jurat. Vezi Numeri 14,20-24 şi Deuteronom 1,34-36, unde acest jurământ este atribuit lui Dumnezeu. Aici nu este nici o contradicţie. Moise era crainicul lui Dumnezeu, şi după aceea el a putut repeta jurământul lui Dumnezeu şi confirma cu propria gură. Astăzi, noi folosim o terminologie asemănătoare, când zicem că Isaia spune aşa şi aşa, când în realitate cuvântul îşi are originea la Domnul.

În care a călcat piciorul tău. Probabil o referire directă la Hebron (Vezi cele despre v.6 ).

Iosua 14:10 10. M-a ţinut în viaţă. În cursul obişnuit al evenimentelor, probabil, Caleb ar fi murit înainte de aceasta.Toţi contemporanii lui în viaţă, cu excepţia lui Iosua, au trecut de pe scena activităţii cu ani în urmă. Caleb ştia că lunga lui viaţă era rezultatul ascultării lui. El urmase întru-totul pe Domnul. Viaţa lui a fost o demonstrare a credinţei, pentru că în toate lucrurile el a acceptat programul lui Dumnezeu, în locul celui al luipropriu. Dumnezeu poate face lucruri mari pentru cei care s-au supus întru totul Lui. Dar acei care urmează programul divin numai atât cât le convine şi neglijează acele chestiuni care nu le plac, nu pot aştepta binecuvântarea Cerului.

Patruzeci şi cinci de ani. Vezi cele despre cap. 11,18.

Iosua 14:11 11. Tot aşa de tare. Răsplata unei vieţi de tinereţe virtuoasă şi maturitate temperată, prin legea naturii, este de obicei o viguroasă, sănătoasă şi respectată vârstă înaintată. Credincioşia faţă de Dumnezeu se pare că l-a ocrotit pe Caleb de păcatele epuizante, ale tovarăşilor lui israeliţi. El nu şi-a îngăduit pofta cum făcuseră ei, nici nu şi-a pierdut somnul şi odihna în timpul nopţii, luptându-se cu o conştiinţă muncită. Viaţa lui abstinentă îşi plătise dividendele în viaţa aceasta şi acum s-a prezentat înaintea lui Iosua, cu putere nemicşorată la o vârstă când cei mai mulţi dintre ceilalţi trecuseră deja din viaţa asta.

Iosua 14:12 12. Muntele acesta. El nu se gândea numai la cetatea Hebron, care fusese luată mai înainte de Iosua, ci el a inclus, în cererea lui, toate regiunile mărginaşe, cuprinzând peşterile şi fortăreţele unde se retrăsese anachimii, şi unde ei se aflau acum având o forţă considerabilă. Putem presupune că, în lumina accentuării stresului pe care l-au provocat celelalte iscoade insistând asupra dificultăţii cuceririi Hebronului şi a regiunii din jur, Caleb a cerut teritoriul Hebronului, ca dovadă a deplinei victorii a credinţei sale.

Ai auzit. Probabil, aşa cum s-a sugerat (vezi despre v. 6), a fost un alt tovarăş de drum, şi nu Iosua, cel care l-a însoţit pe Caleb la Hebron. Dar Iosua avea să audă mai târziu din gura lui Caleb, exprimarea convingerilor lui.

Va fi, poate. Cuvântul ebraic tradus aici, „va fi, poate”, poate exprima speranţă ca şi teamă, şi nu trebuie luat ca exprimarea unei îndoieli, cum apare în engleză. Întreaga exprimare este vorbirea unuia care tăgăduieşte încredere propriei lui abilităţi – unul care înţelege că lupta nu este a celui puternic, nici întrecerea acelui ce aleargă repede (Eclesiast 9,11). Se poate ca Hebronul să fi fost reluat de foştii lui posesori, după ce Iosua îl luase odată. Pe de altă parte, fără îndoială că cererea lui Caleb se referea în principal la regiunea învecinată unde anachimii se mai ţineau tare în fortăreţele lor. Exemplul lui Caleb de totală dependenţă de Dumnezeu, ar trebui să ne înveţe să ne asigurăm de prezenţa lui Dumnezeu, în toate întreprinderile noastre. Echipamentul nostru poate să nu fie cel mai bun – s-ar putea să nu avem o educaţie superioară, dar dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră (Romani 8,31)?

Iosua 14:14 14. Urmase în totul. Vezi cele despre versetul 8.

Iosua 14:15 15. Chiriat-Arba. Chiriat înseamnă „cetate”, iar Arba este numele tatălui lui Anac (cap. 15,13), din carese trag anachimii. Prima amintire a acestui loc în Scriptură este prin numele de Hebron (Geneza 13,18). Probabil că acesta a fost numele lui până ce anachimii au luat cetatea şi au numit-o Chiriat –Arba.

După ce teritoriul a fost preluat de Caleb, cetatea s-a numit Hebron. Numele Hebron înseamnă „alianţă” şi vine de la verbul ebraic chabar, care înseamnă „a se asocia”, „a se uni în tovărăşie”, „a se alia”. Ţara s-a odihnit. Afirmaţia aceasta apare în cap. 11,23, unde este locul ei natural. Acolo se încheie raportul războaielor lui Iosua. Nu este aşa de uşor de admis pentru aici, dar referirea ei aparentă este la ţara luată de Caleb de la anachimii. Şi apoi, afirmaţia mai poate fi o repetare a încheierii campaniilor lui Iosua. După aceasta cucerirea a constat mai mult din lupte izolate, decât din războaie generale. Inamicul era acum despărţit şi frânt, şi Israel se putea mişca şi face stăpâni, fără prea multă rezistenţă. Dumnezeu promisese să meargă înaintea poporului Său, să supună restul ţării şi, dacă Israel ar fi înaintat prin credinţă şi ascultare, ţaras-ar fi odihnit în cel mai deplin înţeles al cuvântului.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZA

1-15 PP, p. 511, 512

6-9 PP, p. 511

10-14 PP, p. 512

13 ED, p. 149

Iosua 15:1 1. Fiilor lui Iuda. S-a sugerat că secţiunea naraţiunii care debutează cu acest capitol, ar putea începe mai bine cu ultima propoziţie a capitolului precedent, având redactarea următoare: „Şi ţara s-a odihnit de război, şi partea căzută prin sorţi seminţiei fiilor lui Iuda, după familiilor lor, se întindea spre... etc.” Iosua a atribuit lui Iuda, Efraim şi jumătate din seminţia lui Manase moştenirea lor, înainte de mutarea taberei de la Ghilgal. Pentru unele motive nedeclarate, împărţirea restului ţării n-a fost completată imediat. Probabil că Iuda şi fiii lui Iosif au fost agresivi şi au dorit să ia imediat în stăpânire moştenirea lor, în timp ce restul seminţiilor au fost mai retrase şi mai fricoase. Pe de altă parte, Iuda şi Iosif au fost cei doi fii ai lui Iacob asupra cărora a trecut dreptul de întâi născut al lui Ruben, care îl pierduse. Iuda avea stăpânirea dată lui şi Iosif avea parte dublă şi probabil că acesta a fost motivul pentru care au fost aşezate mai întâi aceste două seminţii, Iuda în sud şi Iosif în partea centrală. Mai târziu, după mutarea taberei la Şilo, porţiuni din părţile lorau fost date la unele din cele şapte seminţii rămase. De asemenea, a fost făcută o examinare mai exactă şi mai cuprinzătoare a părţii de ţară care a rămas şi înainte ca porţiunile să fie atribuite celorlalte şapte seminţii. Aranjamentele detailate ale primelor împărţiri n-au fost arbitrare. Nici o seminţie n-a reţinut în mod egoist partea ei când s-a înţeles că celelalte seminţii aveau mai puţin. Mai târziu au fost făcute diferite ajustări.

Multe din cetăţile Ţării Sfinte au fost de mult timp distruse şi n-a rămas nici o urmă vizibilă de ruine prin care să fie identificate. Dar multe altele păstrează vechile lor nume sau caracteristici după care pot fi

recunoscute. Din acestea din urmă pot fi destule identificate spre a stabili hotarele seminţiilor cu un remarcabil grad de precizie. Arheologii descoperă în mod constant poziţia tot mai multor cetăţi şi identifică mai precis vechile nume, aruncând astfel o lumină tot mai mare asupra geografiei Palestinei. Primele 12 versete ale capitolului delimitează hotarul lui Iuda.

Hotarul Edomului. Versetul înseamnă în mod literal, „hotarul Edomului, pustia Ţin, spre ţara uscată de la limita extremă a sudului.” Teritoriul seminţiei lui Iuda cuprindea cea mai mare parte sudică a ţării. El atingeEdomul la sud-est, şi la sud se mărgineşte cu pustia Ţin. Hotarul de sud redat aici este identic cu hotarul de sud al lui Israel descris în Numeri 34,3-5.

Iosua 15:2 2. Sânul care caută spre miazăzi. În mod literal, „limbă orientată spre sud”. Septuaginta traduce, „de la ţinutul muntos care se întinde spre sud”. Siriaca traduce acest verset, „Şi hotarul lor a fost de la sud de ţărmulMării Sărate, şi el se întindea de acolo până la limba care se întoarce spre sud.” Probabil că traducătorii Septuagintei au înţeles că „sânul” este limba de pământ care înaintează în Marea Moartă. În schimb, siriaca, probabil că a fost influenţată de Septuaginta. În general termenul este aplicat la ieşitura proeminentă de pământ, dar din contextul de aici s-ar părea că e cel mai bine aplicat la întinderea sudică a mării.

Iosua 15:3 3. Acrabim. În mod literal, „muntele scorpionilor” sau „suişul scorpionilor” (vezi Numeri 34,4), probabil din cauza marelui număr de scorpioni din acea regiune. Acesta, probabil, că era aşezat la jumătatea drumului dintre muntele Halac şi Marea Moartă. El mai este amintit şi în Iosua 11,17; 12,7.

Trecea prin Ţin. Este mai corect tradus, „traversa dincolo spre Ţin”, adică linia trecea peste munte.

Cades-Barnea. Propoziţia completă se traduce în mod literal, „şi se urca de la sud spre Cades-Barnea”, o distanţă considerabilă la sud de Beer-Şeba. Unii au identificat-o cu Ain el-Qudeirât, la 70 de mile sud de Hebron; alţii cu Ain Qedeis, cam la 5 mile (8 km.) mai departe spre sudest.

Heţron. Poziţia exactă a Heţronului, Adarului şi a Carcaaei nu este cunoscută. Evident că hotarul se întindea la nord-vest de Cades până la Adar şi apoi făcea o cotitură spre vest, urmând probabil hotarul dintre pustia Paran şi pustia Ţin. Cades-Barnea pare să fi fost aşezată pe hotarul acesta, deoarece despre ea se vorbeşte ca fiind în ambele pustiuri (Numeri 13:26; 20:1).

Iosua 15:4 4. Pârâul Egiptului. Se crede că acesta se referă la braţul de nord al lui Wadi el-Arish. Hotarul a urmat acest Wadi până la Marea Mediterană.

Iosua 15:5 5. Îmbucătura Iordanului. Hotarul de răsărit era întreaga coastă a Mării Sărate, de la sânul sudic până la capătul nordic al sânului sau „limbii” (vezi cele despre v. 2) până unde râul Iordan se vărsa în mare. Hotarulnordic începea de la acest punct.

Iosua 15:6 6. Bet-Hogla. În mod literal, „casa potârnichii”. Aşezarea este cunoscută astăzi ca Ain Hajlah. Ea se află cam la 2 mile de Iordan între gura râului şi Ghilgal, locul de tabără al lui Israel. Bet-Holga era pe hotar dar aparţinea lui Beniamin.

Bet-Araba. În mod literal, „casa pustiei” sau „casa Arabei”. Depresiunea Iordanului era cunoscută de Araba. Locul exact al Bet-Arabei este necunoscut, cu excepţia faptului că ea era în câmpia deşertului ’en Gharabeh la nord de Marea Moartă. Uneori este atribuită lui Iuda (v. 61) iar uneori lui Beniamin (cap. 18,22).

Piatra lui Bohan. Declaraţia de aici este că hotarul se ridica până la piatra lui Bohan, iar în cap. 18,17 unde hotarul este dat în sens invers, se spune că pogoară până la piatra lui Bohan. Din observaţia aceasta se pare lămurit că piatra trebuie să fi fost pe partea de pantă aproape de muntele din această regiune şi astfel la vest de Bet-Araba. Pentru ce a fost numită piatra după numele fiului lui Ruben, nu se ştie. Bohan, Rubenitul

nu locuia aici. Cel puţin moştenirea seminţiei lui era de cealaltă parte a râului. Dar probabil că Bohan a fost unul dintre acei care au mers dincolo să ajute lui Israel să cucerească ţara, şi în cursul evenimentelor a făcut vreo faptă eroică deosebită acolo, a fost îngropat acolo la faţa locului, şi în cinstea lui a fost ridicată o piatră.

Iosua 15:7 7. Debir. Acesta nu este Debirul din cap.10, ci o cetate aproape de Ghilgal, numită acum Thogret ed-Debr, la 7 mile sud-vest de Ierihon.

Valea Acor. O câmpie la sud de Ierihon numită el-Buqeah. Se întinde de la sud-vest la nord-est aproximativ 3 mile (5 km) vest de Khirbet Qumrân, în partea de nord a pustiei lui Iuda.

Adumim. Cetatea aceasta este pe drumul de la Ierusalim la Ierihon. Cuvintele „suişul Adumim” se referă la o trecătoare de munte din această regiune. Cuvântul pentru pârâu este cuvântul pentru un „torent de iarnă”, care reprezintă o vale de obicei uscată cu excepţia din timpul ploilor de iarnă. Valea se crede a fi moderna Tal’at ed-Damm.

Apele En-Şemeş. În mod literal, „izvorul defăimătorului”. Poziţia exactă a acestui izvor, pe drumul de la Ierusalim la Ierihon, este nesigură, dar s-ar putea să fie Ain el-Hod, la mică distanţă dincolo de Betania, ultimul loc cu apă înainte de a ajunge la Iordan şi cunoscut ca Fântâna Apostolilor.

En-Roguel. În mod literal „izvorul iscoadei”. Acesta era o fântână sau izvor tocmai în afara Ierusalimului la joncţiunea văilor Chedron şi Ilinom.

Iosua 15:8 8. Valea Bet Hinom (engl. Valley of the son of Hinnom). Uneori este numită simplu „Valea lui Hinom”. Din ebraicul acestui termen ge hinnom, a derivat cuvântul grecesc gehenna, care este tradus în KJV „iad” (Matei 5,22.29.30; 10,28; 18,9; 23,15; Marcu 9,43.45.47; Luca 12,5; Iacov 3,6). Locul are o reputaţie rea în Scriptură, de la jertfele care includeau şi 253 pe copii, aduse acolo lui Moloh, şi de la pângărirea înălţimilor lui de către Iosia (2 Regi 23,10) precum şi prin faptul că acolo s-au ars mai târziu gunoaiele Ierusalimului. Cuvântul Hinom de cele mai multe ori se crede a fi numele unui om căruia i-a aparţinut cândva valea. Dar unii au sugerat că cuvântul poate să vină şi de la un cuvânt vechi care însemnă că valea era scena sacrificării atâtor copii nevinovaţi (vezi 2 Regi 23,10; Ieremia 7,31). După ce regele Iosia a îndepărtat chipul din valea aceasta şi a pângărit înălţimea, valea pare că a devenit locul general de adunare a murdăriilor şi gunoaielor cărate din Ierusalim, şi astfel era socotită de toţi ca blestem. Se presupune că acolo focul era în continuă ardere pentru a consuma aceste necurăţii şi pentru prevenirea infecţiilor. Valea era la sud şi vest de Ierusalim, întâlnind valea Chedron la colţul sud-estic al oraşului, unde era situat En-Roguel.

Spre miazăzi de Iebus. În mod literal „umăr la Iebusului”, probabil cu referire la creasta platoului pe care era aşezată cetatea Iebus. Deoarece hotarul trecea pe la sud de Ierusalim, cetatea a rămas în teritoriul lui Beniamin.

Vârful muntelui. Expresia în contextul ei se traduce în mod literal, „capul muntelui care este faţă în faţăcu valea lui Hinom, spre apus.”

Văii refaimiţilor (Engl. „Valley of the giants”). Numită şi „valea lui Refaim” (2 Samuel 5,18). Valea aceasta este orientată spre sud, înspre Betleem din colţul sud-vestic al cetăţii Ierusalimului. Regiunea era foarte fertilă şi o posesiune preţuită şi căutată de inamicii care atacau Ierusalimul. Valea a fost scena a două înfrângeri pentru filisteni (2 Samuel 5,18-22; 23,13; 1 Cronici 11,15; 14,9).

Iosua 15:9 9. Neftoah. Cam la 2 mile (4 km.) nord-vest de Ierusalim, o distanţă mică de Emaus şi cunoscută astăzica Lifta.

Muntele Efron. O creastă de munte aproape de drumul de la Ierusalim spre Iope, pe care se află cetateaSaba, Cartal, Culomich şi alte cetăţi mici. Hotarul mai urmează încă o direcţie nord-vestică.

Baala. Mult mai obişnuit cunoscută ca Chiriat-Iearim. Este vădit că cetatea a fost o veche înălţime canaanită pentru cultul lui Baal. Ea a fost identificată de mulţi cu localitatea de astăzi de la Tell el-Azhar, un sătuleţ de munte cam la 7 mile de Ierusalim pe drumul spre Iope. Unii cred că este acelaşi cu Emaus-ul de pe vremea lui Hristos. Chiriat-Iearim a fost localitatea unde chivotul a stat timp de 20 de ani după întoarcerea luide la filisteni (1 Samuel 7,1,2)

Iosua 15:10 10. Se întorcea (engl. Compassed) În mod literal, „se întorcea”. Adică, de la Baala, hotarul se întorcea de la direcţia nord-vest la o direcţie vestică.

Muntele Seir. O creastă orientată sud-vest de la Chiriat-Iearim, cunoscută astăzi sub numele de Sarîs. Seir, de la care a derivat Sarîs înseamnă „păros” şi ca Chiriat-Iearim, înseamnă „o cetate a pădurilor”, această creastă muntoasă fără îndoială că a primit numele ei de la caracteristica ei păduroasă. Acest munte Seir, nu are nici o legătură cu muntele Seir, căminul lui Esau.

Chesalon. Probabil moderna Kesla, numită şi Har-Iearim, „muntele pădurii”, după cum Chiriat-Iearim înseamnă „cetatea pădurilor”. Se pare că pe vremuri regiunea a fost acoperită de păduri.

Bet-Şemeş. În mod literal „casa soarelui” sau „templul soarelui”. Printre canaaniţi soarele era un obiectde închinare, şi de aceea lui îi erau consacrate fântâni, dealuri etc. Bet-Şemeş era cam la 20 de mile sud-vest de Ierusalim pe marele drum spre Aşdod şi Mediterana. Astăzi este cunoscut ca Tell er-Rumeileh. Acesta estelocul unde au pierit mulţi pentru că au privit în chivot pe vremea lui Samuel (1 Samuel 6:19).

Timma. O cetate cam la 3 mile (7 km.) vest de Bet-Şemeş.

Iosua 15:11 11. În lăturea. În mod literal, pasajul se traduce „în latura umărului muntelui de nord al Ecronului”. Ecronul era cea mai nordică cetate dintre cele cinci cetăţi ale filistenilor şi se afla cam la jumătatea drumului dintre podişurile iudaice şi mare. Hotarul trecea la o mică distanţă la nord de această cetate; de aceea, Ecronul a fost un teritoriu al lui Iuda.

Şicron. Un mic sat între Ecron şi mare.

Muntele Baala. Probabil scurta linie de dealuri orientate aproape paralel cu ţărmul la vest de Ecron. S-asugerat că ele au putut fi consacrate lui Baal, având în vedere faptul că ele erau ultimele dealuri peste care maitrecea soarele înainte de a apune.

Iabneel. În mod literal „un zeu face să clădească”. Localitatea era cam la 13 mile sud de Iope şi la 4 mile în interior de la Mediterana, pe drumul de la Gaza. Ea a fost identificată cu satul Yebna. Iabneel a fost Jamnia Apocrifelor. Mulţi din învăţaţii evrei şi membri ai Sinedriului au fugit aici înainte de căderea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Ea a devenit un sediu al învăţământului iudaic în primul şi al doilea secol d.Hr.

Iosua 15:13 13. Lui Caleb. Vezi cele despre cap. 14,12. Probabil că verbul trebuia tradus „îi dăduseră” (vezi cap. 14,13). Paragraful acesta se află şi în Judecători 1:10-15 cu uşoare variaţii, unde probabil că povestitorul a copiat din această istorisire mai veche cu propriile lui mici variaţii. Aceasta cu greu poate reprezenta, după cum susţin unii, două faze ale luării Hebronului, când aceleaşi împrejurări însoţesc naraţiunea.

Este de remarcat că Ahiman, Şeşai şi Talmai, amintiţi cu mai mult de 40 de ani înainte când cele 12 iscoade s-au suit de la Cades-Barnea (Numeri 13,22) s-ar părea că încă mai trăiesc. Se crede că acestea au fost nume ale celor trei triburi ale lui Anac mai degrabă decât nume personale.

Iosua 15:14 14. Fii ai lui Anac. În mod literal „fii (descendenţi) ai lui Anac”. Expresia aceasta suportă observaţia făcută mai sus despre cei trei fii ai lui Anac.

Iosua 15:15 15. Debir. Vezi cele despre cap. 10,38.

Iosua 15:16 16. Voi da ... pe Acsa. În timpurile vechi părinţii îşi asumau dreptul absolut asupra copiilor lor de a dispune pentru ei la căsătorie, şi copiii socoteau un astfel de aranjament ca o procedură potrivită. În această ofertă nu trebuie să se creadă despre Caleb că ar fi pus pe fiica lui ca obiect de luptă mizerabilă pentru orice tip de om. Fără îndoială că el era interesat să o unească cu un bărbat onorabil pentru zelul şi tăria lui, unul care era cunoscut pentru vitejia lui gata să îndrăznească pentru Dumnezeu. Poate că el se hotărâse să o unească cu unul care era de acelaşi nivel social cu ea. Făgăduinţa de a da mâna ei în căsătorie nu era pentru bărbatul care va intra primul în Chiriat-Sefer, ci pentru acela care-l va bate şi-l va lua. Nimeni nu putea de unul singur să bată şi să ia o cetate, astfel că probabil că făgăduinţa a fost limitată la conducătorii de oaste de sub comanda lui Caleb.

Iosua 15:17 17. Fratele lui Caleb. Se crede că fratele direct al lui Caleb a fost Chenaz, iar nu Otniel (vezi cap.14:6). Otniel s-a dovedit mai târziu vrednic atât de lucrare cât şi de răsplată pentru că după aceea el a ajuns un eliberator şi judecător în Israel (Judecători 3:9-11).

Iosua 15:18 18. S-a sfătuit să ceară. Câteva manuscrise greceşti redau „el a sfătuit-o să ceară”. Tot în felul acesta este raportată tranzacţia şi în Judecători 1:14. Cu toate acestea, traducerea KJV redă corect traducerea ambelor texte ebraice. Septuaginta redă pasajul în discuţie „ea l-a sfătuit pe el zicând, am să cer”. După cât s-ar părea Otniel a fost gata să consimtă la cererea făcută, dar se pare că el a preferat ca ea să vină mai degrabă din partea ei decât din partea lui. Probabil că el n-a dorit să facă ceva ce ar apare ca profitând de dispoziţia favorabilă a lui Caleb faţă de ginerele său.

Iosua 15:19 19. Un pământ secetos (engl. „a south land”). Ebraicul ereş hannegeb. Cuvântul negeb înseamnă „uscat”. Acesta a ajuns cuvânt pentru „sud” pentru că sudul Palestinei era uscat ca un pustiu, şi orice lucru din sudul Palestinei era, tot aşa, era o ţară pustie. De fapt, fiica lui Caleb spunea tatălui ei că el îi dăduse un pământ secetos şi acum dorea un câmp cu izvoare de apă de unde să poată obţine apă şi pentru pământul uscat. Fără îndoială că aici este o învăţătură pentru noi, văzând că este raportat un astfel de subiect. Noi de asemenea, trebuie să cerem de la Tatăl nostru izvoare de binecuvântare pentru a uda inimile noastre uscate. Când facem aceasta şi El este binevoitor să ne dea o porţie dublă, atât izvoarele de sus cât şi cele de jos care ne vor umple din nou în mod complet.

Iosua 15:20 20. Aceasta a fost moştenirea. Această expresie arată că tot paragraful precedent de la versetul al 13-lea până la al 19-lea este parantetic. Teritoriul acordat lui Iuda a fost cam de 45 de mile lungime şi 50 milelăţime, cu caracteristică variată şi de o mare tări naturală. El a cuprins patru regiuni distincte: (1) Negeb, sau sudul, pământul „secetos” care se afla între dealurile centrale şi pustiuri; (2) dealurile de jos, numite de obicei Şefelah – fâşia de pământ dintre munţii centrali şi ţărmul nisipos al Mediteranei; (3) munţii care apar în Negabmai jos de Hebron şi se întind la nord până la Ierusalim, mărginindu-se la est cu pustia Mării Moarte şi la vest cu Şefelah; (4) Pustia Iudeii, districtul părăginit, constând din pantele estice accidentate ale munţilor sau „regiunea deluroasă” până la Marea Moartă.

Iosua 15:21 21. La marginea cea mai depărtată. Acestea sunt cetăţile din Negeb, extrema sudică a moştenirii. Sunt amintite 38 de cetăţi ca aparţinând acestei regiuni, dar cele mai multe dintre ele sunt de mică importanţă şi întru totul necunoscute pentru istoric. Scriitorul cărţii a aranjat metodic cetăţile în patru grupe, pe direcţia de la est la vest. Primele constând din nouă cetăţi aşezate pe hotarul Edomului la sud-vest de Marea Moartă, nu conţin nimic cunoscut, cu excepţia, probabil, a lui Cades-Barnea şi Calieel, locul de naştere al credinciosului erau al lui David, Benaia, care şi-a putut, tot aşa de bine, câştiga reputaţia lui ca ucigaş al leilor din această localitate. Grupa următoare de cinci sau şase cetăţi cuprinde „Cheriat şi Heţron” (sau Cheriat-Heţron, RSV) identificată cu Chirbet ei-Qarpatein, cam la vreo 15 mile sud de Hebron, şi după tradiţie, localitatea natală a

trădătorului Iuda, de la care derivă numele lui de Iscariot (ebraic Iş Qeriyyoth, „om din Cheriot”). Printre celenouă cetăţi ale grupei următoare care se afla, mai spre nord, pe vremuri, onorata Beer-Şeba, încă faimoasă pentru izvoarele ei de apă vie. Deşi provincia lui Iuda se întindea la început la o distanţă oarecare mai spre sud, totuşi ca ultimă cetate importantă dintre pustie şi regiunile mai înalte, Beer-Şeba este în general socotită ca reprezentând hotarul sudic. Astfel în expresia „de la Nan la Beer-Şeba”, este cuprinsă întreaga ţară, de la nord până la sud. A patra grupă de 13 cetăţi se află la vest şi sud-vest şi cuprinde Ţiclagul, o cetate renumită pentru legătura ei cu David. Acestea au fost cetăţile Negebului, sau ţara de sud.

Iosua 15:32 32. Douăzeci şi nouă. Sunt două explicaţii ale contradicţiei dintre numărul adevărat de cetăţi enumerate, anume 38, şi numărul dat aici. Nouă dintre cetăţile de mai sus, şi anume Beer-Şeba, Molada, Haţan-Şnal, Baala, Aţem, Harma, Ţiclag, Nin şi Rimon au fost date după aceea seminţiei lui Simeon (cap. 19,2-7) Se poate că scriitorul, ştiind lucrul acesta, nu le-a mai socotit la număr, deşi le-a numit. Aceasta este explicaţia iudaică şi ea apare ca satisfăcătoare. Dar poate că explicaţia constă mai degrabă în lipsa de cunoştinţă cu privire la felul în care ar trebui interpretate aceste nume. Numele mai multor cetăţi din regiune sunt exprimate în termeni compuşi. Deoarece multe din cetăţile amintite au încetat să mai existe, iar numele altora au fost schimbate, traducătorii pot combina ceea ce ar trebui separat, şi în multe cazuri, să separe ceea ce ar trebui să fie combinat (vezi v.21). Astfel de lipsă de informaţii uşor a putut mări numărul până la 38.

Iosua 15:33 33. În câmpie. Următoarea diviziune a teritoriului lui Iuda era „câmpia” (engl. „Valley”). Ţara de jos sau Şefela – fâşia de pământ dintre dealurile centrale şi câmpia de coastă a Mediteranei. Aceasta era o regiunede dealuri calcaroase, cam la vreo 500 de picioare deasupra nivelului mării. Teritoriul cuprindea un mare număr de cetăţi aranjate de narator în patru grupe. Mai întâi vine partea de nord-est, printre ale cărei 15 cetăţi(v.36 spune 14; ultimele două numite pot reprezenta aceeaşi cetate) găsim două cetăţi în legătură cu istoria luiSamson. Eştaol şi Ţorea, domiciliul lui Manoah. Ţorea a fost identificată cu o aşezare de munte mai sus de ceea ce este astăzi Wadi Surav, cam la 13 mile (24 km.) vest de Ierusalim. Această grupă mai conţine şi capitala canaanită, Iarmut; locul de refugiu al lui David, Adulam; Soco, acum Chirbet Suveiche, la 2 mile sud de Iarmut; şi Azeca, amintită în legătură cu urmărea după bătălia de la Bet-Haron (Iosua 10, 10.11). Grupa a doua cuprinde 16 cetăţi aşezate toate în câmpie, inclusiv cetăţile canaanite, Lachiş, Eglon şi Macheda. Grupa a treia de nouă cetăţi cuprinde partea sudică, mărginindu-se cu regiunea muntoasă. Aici era Libna, rodul vitejiei lui Iosua; Cheila, pe un deal la 3 mile sud-est de Adulam, cetatea scăpată de David de la filisteni şi Mareşa, mai târziu fortificată de Ieroboam, şi renumită pe vremea regelui Asa. Aceasta este aproape de modernul Meraş, o milă la sud de Beit Jibrîn (Eleutheropolis). Grupa a patra cuprinde cetăţile filistene de coastă. Toate cetăţile enumerate mai sus sunt localităţi importante în Şefela.

Iosua 15:48 48. În munte. A treia şi cea mai importantă diviziune a teritoriului era „ţara muntoasă”. Începând din Negeb, mai jos de Hebron, regiunea aceasta se întinde spre nord până la Ierusalim, şi se mărgineşte la est cu pustia Mării Moarte, iar la vest cu Şefela. Punctul cel mai înalt este lângă Hebron şi ajunge aproape de 3.500 picioare deasupra nivelului mării. Cetăţile enumerate în această secţiune sunt aranjate în cinci grupe.

Grupa întâia conţine 11 cetăţi (v. 48-51) aşezate în partea de sud-vest printre care putem nota Iatir, modernul Chirbet Attir, o ruină la 13 mile mai jos de Hebron; Soco, acum modernul Chirbet Şuveiche; Debir, la care s-a făcut deja referire (cap. 10,38.39); Eştemo, acum es-Semu, una din cetăţile de refugiu a lui David; şi Ghilo, probabil Chirbet Jâla, la 6 mile nord de Hebron, cetatea natală a lui Ahitofel, sfetnicul lui Absalom, şilocul sinuciderii lui. Grupa a doua, la nord de prima grupă, cuprinde nouă cetăţi, printre care este socotit Hebronul. Nici una din celelalte nu au nici o importanţă.

În a treia grupă de cetăţi (v. 55-57), constând din zece cetăţi aşezate aproape de pustiul sudic, se află unele care sunt în legătură cu viaţa lui David ca exilat. Ea cuprinde Maonul, la 8 mile sud de Hebron, unde a locuit zgârcitul Nabal; Izreel, de unde se trăgea Ahinoam, soţia lui David. Tot aici este Timna, nu Timna din istoria lui Samson, ci cetatea unde „s-a suit” patriarhul Iuda la păstorii lui, 9 mile vest de Betleem. Este interesant că Betleemul nu apare pe liste. El niciodată n-a avut un rol important în istorie afară de a fi locul denaştere al lui David şi a lui Isus, dar a ajuns cu renume mondial din cauza aceasta. După profetul Mica (cap. 5,2) cetatea a rămas în obscuritate aproape totală. Pe vremea lui Iosua, probabil că nu ajunsese încă vrednică

de amintit.

Grupa a patra constă din patru cetăţi la nord de Hebron, iar grupa a cincia din numai două cetăţi, la vest de Ierusalim, Chiriat-Iearim, cunoscută în vremurile mai vechi ca Baala sau Chiriat-Baal, şi Raba, probabil ruinata Ruba din munţi, la 8 mile sud de Chiriat-Iearim.

Iosua 15:61 61. În pustie. Ultimele şase cetăţi care i-au fost împărţite lui Iuda se aflau în pustia de sud a Ierihonului,la vest de Marea Moartă. Cel mai nordic era Beth-arabah, în Wadi Qelt (vezi despre versetul 6); cel mai sudic, de fapt erau două: City of Salt [Oraşul sării] (probabil Qumrân), la nord-vest mărginea Marea Moartă şi En-gedi (vezi 1 Samuel 24,1). Între cele împărţite sunt trei cetăţi care nu sunt identificate în mod sigur, probabil sunt cele trei ruine din Valea Acorului sau el-Buqe'as (vezi cele despre v. 7): Khirbet Abu Tabaq, Khirbet es Samrah, Khirbet el-Maqari. En-Gedi, „fântâna copilului”, este încă renumită pentru izvoarele ei fierbinţi, iar Khirbet Qumrân este renumit pentru că acolo au fost găsite Sulurile de la Marea Moartă.

Iosua 15:63 63. N-am putut izgoni. După cele spuse în Judecători 1,8,21, şi în 2 Samuel 5,6 este evident că oameniilui Iuda au ocupat şi au pus foc cel puţin la o parte din cetatea Ierusalimului, dar probabil că n-au fost în staresă ocupe fortăreaţa situată pe muntele Sion. Regele fusese ucis de Iosua (cap. 12,10), dar cetatea a continuat să fie deţinută de iebusiţi până ce seminţia lui Iuda a ars-o. După aceasta, după cum pare să se înţeleagă din scurtul raport, iebusiţii au reluat şi au reclădit cetatea şi au păstrat-o până pe vremea lui David.

Pe vremea împărţirii iniţiale, Ierusalimul era teritoriul lui Beniamin pentru că hotarul se întindea în câmpie la sud de cetate. Deşi el aparţinea lui Beniamin, copiii lui Iuda, din anumite motive, după cum s-a văzut din atacul lor asupra lui (Judecători 1:8), au socotit să împartă cu beniamiţii stăpânirea lui. Mai târziu eleste cunoscut ca cetatea lui David.

Aici se află o învăţătură spirituală pentru noi. Înainte de vremea lui David, Iuda n-a fost în stare să-i izgonească pe iebusiţi. Poate că a fost necredinţa care vine dintr-un păcat conştient sau dintr-o slabă încredereîn Dumnezeu care a făcut ca seminţia lui Iuda să nu se simtă capabilă pentru această însărcinare. Învăţătura este vădită. Dacă refuzăm să facem lucrarea pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o îndeplinim pe temeiul că nu suntem în stare să o aducem la îndeplinire, şi noi manifestăm necredinţa noastră. Când pleacă credinţa, în modnecesar intră teama spre a-i lua locul. Când nu avem credinţă în Dumnezeu, inima noastră va fi slabă înaintea vrăjmaşilor noştri. Atunci se duce şi zelul, şi neactivitatea şi indiferenţa îi urmează.

Până în ziua de azi. Versetul acesta este o dovadă în plus că această carte a lui Iosua n-a fost scrisă după perioada regilor Iudei, după cum se străduiesc unii să dovedească, pentru că atunci când a fost scris acest verset, iebusiţii au locuit cu fiii lui Iuda, ceea ce ei n-au făcut după zilele lui David.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ

14 PP 513

Iosua 16:1 1. Fiilor lui Iosif. Ordinea priorităţii între seminţiile lui Israel a făcut ca Iuda să fie primul şi fiii lui Iosif pe locul al doilea. Aceste poziţii relative sunt sugerate în 1 Cronici 5,2: „Iuda a fost în adevăr puternic printre fraţii săi, şi din el a ieşit un domnitor; dar dreptul de întâi născut a fost a lui Iosif”. Prin urmare, în împărţirea ţării Canaanului sub Iosua, au fost trei etape succesive: prima, aşezarea seminţiei lui Iuda în locurile întărite ale Palestinei de Sud; a doua, stabilirea lui Efraim şi Manase în centrul ţării şi în unele poziţii puternice în sprenord; a treia, aşezarea restului seminţiilor, aşa fel ca să umple golurile rămase între Iuda şi Iosif, şi de asemenea pentru a-i aşeza în limitele extreme ale teritoriului lor, ca să fie, să zicem aşa, sub umbra aripilor lor.Făcând descrierea teritoriului lui Iosif, naratorul nu intră în aşa de multe amănunte cum a făcut cu celelalte hotare ale lui Iuda, astfel că trasarea hotarului este dificilă. Nu avem nici lista cetăţilor date, aşa ca în cazul luiIuda. Motivul este necunoscut. Unii au sugerat că Iosua, fiind din seminţia lui Iosif, a fost lăsat să împartă teritoriul seminţiei lui, şi astfel micile detalii n-au fost aduse în sfat. De aceea, descrierea hotarului şi cetăţile n-au fost trecute în raport. O altă particularitate în naraţiune este amestecarea seminţiei lui Efraim cu seminţia

lui Manase prin stăpânirea de către Efraim a unor cetăţi de-ale lui Manase. Acesta pare să fi fost un aranjament paşnic.

Se întindea de la Iordan. În mod literal, „ieşea de la Iordan”. Unii au văzut în cuvântul (engl.) „fell”, „căzut” o referire la tragerea sorţului din urnă, dar această interpretare cu greu poate fi justificată, deoarece textul ebraic arată clar că scriitorul descrie numai începutul hotarului fiilor lui Iosif. Plecând de la Iordan direct vizavi de Ierihon, hotarul sudic se întindea „spre apele Ierihonului” – „Izvorul Sultanului” – locul minunii lui Elisei, care l-a trecut pe ţărmul de răsărit. De aici hotarul continua spre est, lăsând cetatea Ierihon spre sud.

Pustia. Textul ebraic nu are prepoziţie înaintea cuvântului „pustie”, ci este necesar să i se adauge una. Probabil că „pe drumul...” ar exprima mai bine gândul scriitorului. Regiunea avută în vedere aici este ceea ce în cap. 18:12 este numită pustia Bet-Aven. Din cap. 7,2, Bet-Aven apare ca fiind la răsărit de Betel.

Prin munte. Prepoziţia ebraică be, tradusă aici „prin” are mai degrabă ideea de „la” sau „în apropiere de”. Se are în vedere regiunea muntoasă din jurul Betelului. După ce a trecut de Ierihon pe la răsărit şi nord, hotarul se întindea pe drumul pustiei Bet-Aven (vezi cap.18,12) şi urca prin una din trecători, fie prin Wadi Harit, fie prin Wadi Suweinit, şi urca în munţii din jurul Betelului.

Iosua 16:2 2. De la Betel la Luz. Betel, în mod literal, înseamnă „casa lui Dumnezeu”, şi a fost numită aşa pentru că acolo a primit Iacob vedenia divină raportată în Geneza 28. Din Geneza 28,19, rezultă că poziţia era în apropierea cetăţii Luz, dar era aparte de cetatea însăşi, fiind în pământurile învecinate, unde Iacob a stat culcat toată noaptea. Cele două cetăţi fiind aproape una de alta, probabil că, mai târziu, cele două localităţi aufost privite în general ca o singură cetate (vezi Iosua 18,13; Judecători 1,23).

Hotarul archiţilor. În mod literal, „hotarul archiţilor”. (În engl. „hotarele lui Archi”). Huşai, prietenul lui David era un archit (2 Samuel 15,32), dar puţin se mai cunoaşte cu privire la tribul lui sau locul lor de domiciliu.

Atarot. Există o mare nesiguranţă în legătură cu poziţia acestei cetăţi, dar se crede a fi identică cu satulmodern Chirbet Aţţărus care se află cam la 4 mile nord de Gofna (numită şi Zifnah) aproape de drumul care duce de la Ierusalim la Nablus.

Iosua 16:3 3. Hotarul iafletiţilor. Puţin se cunoaşte despre clanul lui Iafleti, deoarece nu mai există decât o singură referire (1 Cronici 7,32.33) la un om cu acest nume. Conform cu această referire, Iaflet a fost strănepotul lui Aşer, şi este posibil că această familie din seminţia lui Aşer s-a aşezat de timpuriu în această parte a teritoriului lui Efraim şi a rămas acolo. Apoi, de la Betel, hotarul mergea spre direcţia nord-vestică în spre Atarot, şi apoi mai departe în jos spre sud-vest, atingând hotarul iafletiţilor până la hotarul Bet-Horonului de jos.

Bet-Horon. Bet-Horonul de jos era cam la 500 picioare mai jos de Bet-Horonul de sus, şi totuşi nu era decât la 1 1/3 mile depărtare. Aceste cetăţi strategice controlau trecătoarea care duce de la câmpia Aialonuluila Ierusalim. Astăzi, Bet-Horonul de jos este cunoscut sub numele de Beit Ur et-Tahta (vezi despre cap. 10,10).

Ghezer. Vezi cele despre cap. 10,33.

Iosua 16:5 5. Atarot-Adar. Amintirea acestei cetăţi la răsărit nu este uşor de înţeles. Totuşi, dacă acest Atarot-Adar este acelaşi cu Atarotul din v. 2, ceea ce se pare că ar trebui să fie, atunci hotarul de la Atarot (vezi cele despre v. 2) s-ar întinde întru totul într-o direcţie sudică, în jos până la Bet-Horon. Atunci, secţiunea aceasta ar putea fi socotită ca parte a hotarului de est al lui Efraim.

Iosua 16:6

6. Ieşea spre mare. Pentru claritate, propoziţia aceasta ar fi trebuit legată de propoziţia finală a versetului 5. „Bet-Horonul de sus” este menţionat aici în locul „Bat-Horonului de jos” din v. 3. Dar cele douălocalităţi erau foarte aproape una de alta, şi poate că menţionarea separată a celor două indică faptul că amândouă aparţineau lui Efraim. De aici hotarul ieşea spre mare trecând de Ghezer, aşa cum a fost deja amintit în v.3.

Micnetat. „La” nu este în textul original. Scriitorul a început să delimiteze hotarul de nord, şi propoziţia nu trebuie pusă în legătură cu precedenta. Micmetat este descrisă în cap.17,7, ca fiind înainte de Sichem, probabil ceva mai la est sau sud-est.

Se întorcea la răsărit. În mod literal, „se întorcea spre răsărit”. Traseul se crede a fi de la Tapua (vezi v.8) nord-est de Micmetat, iar apoi spre est până la Taanat Silo.

Taanat-Silo. Se crede a fi acelaşi ca şi Chirbet Ta anah el-Foqa sau Ain Tana, o localitate de ruine la sud-est de modernul Nablus, care este în apropiere de vechea aşezare Sichem.

Spre răsărit prin Ianoah. Probabil Chirbet Yanun, acum o ruină la 8 mile sud-est de Nablus.

Iosua 16:7 7. Atarot. Nu Atarot din v. 2 şi 5, ci o cetate necunoscută pe hotarul de nord al lui Efraim aproape de valea Iordanului. Evident că era în jos pe creasta văii, pentru că textul spune „Din Ianoah pogora la Atarot.” Numele înseamnă „coroane”.

Naarata. Numită Naaran (1 Cronici 7,28). O cetate la est de Efraim, probabil la cca 2 1/2 mile la nord de Ierihon. De aici hotarul se întindea spre sud şi ajungea la hotarul Ierihonului, Ierihonul însuşi aparţinând luiBeniamin.

Iosua 16:8 8. Din Tapuah mergea spre apus. Tapuah, înseamnă „măr”. În conformitate cu cap.17:7 Tapuah era la sud şi probabil ceva mai la vest de Micmetat. Acum scriitorul începe să descrie mult mai amănunţit jumătatea vestică a hotarului de nord. Se crede că Tapuah a fost cam la 8 mile sud de Sichem. De aici hotarul merge înspre vest până la râul Cana.

Pârâul Cana. Din nou, cuvântul pentru „râu” folosit aici este cuvântul pentru „torent de iarnă”. El este numit Cana „locul trestiilor”, de la trestia şi stuful cel mult al lui. Hotarul urma râul acesta până la mare.

Iosua 16:9 9. Cetăţile deosebite. În mod literal, „cetăţile, separările”, adică „cetăţile puse deoparte”. Acestea au fost cetăţile puse deoparte din teritoriul lui Manase pentru fiii lui Efraim, dintre care este amintită numai Tapuah (cap. 17,8). În cap. 17,11 se află o listă a cetăţilor lui Aşer şi Isahar care au fost date lui Manase. În schimb Manase a îngăduit lui Efraim să aibă unele din cetăţile lui. Această împărţire mutuală şi cedare de teritorii de la unul la altul, avea să tindă spre a da naştere la solidaritate între diferitele seminţii, prevenind dezbinarea. Interesul seminţiilor mai tari avea să fie slujit prin completarea cuceririi teritoriului atribuit celor mai slabe. Când ajutăm pe alţii ne ajutăm pe noi. Coeziunea celor zece seminţii, în contract cu Iuda mai târziu, până ce a venit ruptura, îşi poate avea începutul în felul în care a fost împărţit teritoriul la început. Timp de sute de ani probabil că un simţământ de gelozie şi de amărăciune, contra lui Iuda, a pricinuit durere în inima celor din cetăţile nordice, din cauza mărimii teritoriului ei, în contrast cu al lor.

Iosua 16:10 10. Ei n-au izgonit. Împotriva efraimiţilor este adusă o învinuire pentru că n-au izgonit pe canaaniţi din Ghezer. În loc de a-i izgoni, au fost puşi la bir. Motivul adevărat probabil că a fost lăcomia, astfel ca efraimiţiisă poată profita de slujirile lor. Cetatea şi locuitorii ei n-au fost nimiciţi până pe vremea lui Solomon, când Faraon, împăratul Egiptului, a luat Ghezerul şi l-a dat fiicei lui, nevasta lui Solomon (1 Regi 9,16).

Îngăduind acestor străini să stea în mijlocul lor, efraimiţii au pus în pericol propria lor spiritualitate. Istoria de mai târziu a acestei seminţii îi arată căzând în totală idolatrie până ce Dumnezeu a fost constrâns să

declare prin profetul Său „Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!” (Osea 4:17). Soarta lui Efraim şi a seminţiilor asociate ar trebui să ne slujească de avertizare să nu ne înjugăm împreună cu necredincioşii (2 Corinteni 6,14).

A mărturisi părtăşie cu acei care iubesc pe Domnul, fără a începe în mod hotărât izgonirea din viaţă a acelor obiceiuri care leagă pe cineva de această lume, este a fi în pericol de sucombare faţă de răul pe care aceste obiceiuri îl vor produce sigur în viaţă. Un creştin nu poate aştepta să păstreze prietenia lumii, să continue legăturile sale cu persoane cu înclinaţii lumeşti, ca înainte de convertire, fără să fie influenţat de ele. Singura noastră siguranţă este să izgonim din viaţă tot ce tinde spre rău (vezi cap. 17,18).

Iosua 17:1 1. O parte a căzut prin sorţi. Iacob preferase pe Efraim înaintea lui Manase (Geneza 48,17-20) chiar dacă Manase era întâiul născut. Acum Efraim a fost onorat prin descrierea în primul rând, a părţii lui. Cu toate acestea Manase era întâiul născut şi trebuia să aibă o „parte îndoită” (Deuteronom 21,17), care era dreptul lui. Capitolul acesta se ocupă mai întâi cu teritoriul atribuit lui Manase la vest de Iordan, dar se face referire şi la partea atribuită deja jumătăţii de seminţie la est de Iordan.

To wit (engl.). Cuvintele acestea sunt adăugate şi versetul ar putea fi tradus mai bine: „Lui Machir... şi al lui a fost Galaadul şi Basanul.” Motivul acestei atribuiri este arătat în propoziţia parantetică, „pentru că era un bărbat de război”. Machir însuşi, pe vremea aceasta trebuie că nu mai trăia. El i se născuse lui Manase în Egipt, şi dacă ar fi trăit, ar fi fost cam în vârstă de 200 de ani. Probabil că el s-a distins uneori în luptă, sau descendenţii lui au avut poate un spirit războinic, şi numele lui a fost reţinut de ei. În orice caz, Moise şi Iosuaau recunoscut iscusinţa acestei familii la război şi au fost gata să le încredinţeze lor hotarul ţinutului Basanului.

Iosua 17:2 2. Celorlalţi fii. În realitate, numele enumerate sunt strănepoţii lui Manase, pentru că ei sunt fiii lui Galaad (Numeri 26,28-34), care este fiul lui Machir, care este fiul lui Manase. În Numeri 26,30 „Abiezer” este scris Iezu, probabil din greşeală de transcriere. Celelalte nume sunt identice. Pe de altă parte, dintr-o comparaţie cu 1 Cronici 7,14-19, poate părea mai rezonabil a se considera aceste şase nume ca nume ale familiilor de seamă iar nu în mod necesar ca nume de fraţi.

Iosua 17:3 3. Ţelofhad. Hefer, unul din fiii lui Galaad amintiţi mai înainte, avusese un fiu numit Ţelofhad, care a murit în pustie fără nici un fiu. Totuşi, Ţelofhad avusese cinci fete (Numeri 26,33.24; 27,1-5). Tinerele femei au trebuit să fie apărătoarele propriilor cauze înaintea lui Moise spre a păstra moştenirea şi numele tatălui lor. Hotărârea pe care a dat-o Moise sub îndrumarea lui Dumnezeu a fost că femeile trebuie să moştenească moştenirea tatălui lor cu condiţia ca ele să se mărite în cadrul seminţiei lor aşa încât să se păstreze proprietatea în propria lor seminţie. De fapt, surorile s-au căsătorit cu verişorii lor, şi astfel au împlinit legea (Numeri 27,6-11; 36,10-12). Incidentul acesta dovedeşte o consideraţie mai mare a drepturilor femeilor decâtse admite în general pentru acea vreme. Este stabilit principiul că o femeie nu este un simplu bun mobil, fără nici un drept pentru ea. Oriunde au fost stabilite principiile adevăratului Dumnezeu, acolo statutul sexului feminin a fost ridicat.

Iosua 17:5 5. Zece părţi lui Manase. În mod literal, „sorţii lui Manase, zece”. Versetul enumera şase familii inclusiv a lui Hefer. Având în vedere că fiul lui Hefer a murit fără să lase fiu, cinci fete ale lui Ţelofhad au primit partea tatălui lor. S-ar părea că partea lui Hefer a fost împărţită în cinci. Aceasta face zece părţi în total.

Iosua 17:7 7. Aşer până la Micmetat. Mai întâi este descris hotarul de sud al lui Manase, adică hotarul următor lui Efraim. Descrierea începe cu cetatea Aşer, care, atât cât putem constata se afla undeva pe drumul dintre Sichem şi Betşan (Seythopolis) la aproximativ 15 mile de Sihem. Poate că acesta este modernul Teyăşit. Din punctul acesta hotarul mergea spre Micmetat, care era în faţa Sihemului, sau ceva spre est (vezi despre cap. 16,6). Sihemul este modernul Nablus aşezat între muntele Garizim şi muntele Ebal.

Ducea la dreapta. Evreii cugetau la direcţiile lor aflându-se cu faţa spre răsărit, care era partea din faţă. La dreapta ar fi sudul, mai ales când cuvântul ebraic pentru „dreapta”, yamin, este precedat de articol şi de prepoziţia el (spre), ca aici. Astfel că, de la Micmetat hotarul se întorcea spre sud, până la locuitorii din En-Tapuah. Cetatea Tapuah aparţinea lui Efraim, dar ţinutul învecinat aparţinea lui Manase. Evident că linia s-a apropiat de limitele exterioare ale cetăţii, iar de acolo se întorcea spre apus.

Iosua 17:9 9. La miazăzi de pârâu. Cuvântul pentru „pârâu” de aici este cuvântul care înseamnă „torent de iarnă”. Unii identifică acest curs de apă cu Abu Zabura, alţii cu Nahr el Kassab, în care este reţinut vechiul nume de Pârâul trestiei. El este probabil pârâul care se varsă în Mediterana la nord de Iope.

Cetăţile acestea ale lui Efraim. Nu este lămurit care anume erau aceste cetăţi. La ele se mai face referireşi în cap. 16,9, şi se poate că Tapuah a fost una din ele. Celelalte nu sunt numite, dar este lămurit că Efraim avea cetăţi în teritoriul lui Manase, şi Manase avea cetăţi în teritoriile lui Isahar şi Aşer. Acestea au fost aranjamente speciale intervenite între seminţii cu scopul de a face anumite ajustări teritoriale spre a mulţumi populaţia. Aceasta indică un grad de unire care exista între seminţiile amintite cel puţin în perioada timpurie a existenţei lor.

Iosua 17:10 10. Se întâlneau. Având în vedere descrierea teritoriilor lui Efraim şi Manase în care Manase se află la nord de Efraim, de-a lungul teritoriului lui Efraim, antecedentul „ei” (Engl. „they”) pare oarecum obscur. Dar,având în vedere descrierea de mai înainte şi declaraţia în continuare din v. 11, probabil că (în engleză „they”) „ei” se referă la manasiţi. Atunci propoziţia s-ar înţelege, „şi ei (adică manasiţii) se învecinau cu Aşer la nord, şi cu Isahar la răsărit.” În conformitate cu cap. 19,26, seminţia lui Aşer se întindea spre sud până la muntele Carmel, iar seminţia lui Manase se întindea până la Dor şi cetăţile lui (vezi v. 11), care erau în vecinătatea Carmelului. În felul acesta rezultă că aceste două seminţii au format o joncţiune la Marea Mediterană.

Iosua 17:11 11. Bet-Şean. În mod literal, „casa odihnei”. Aceasta era o cetate din seminţia lui Isahar care a fost atribuită lui Manase. Ea era într-un loc strategic la joncţiunea a două văi importante, şi anume, adânca vale a Iordanului şi Valea Izreel. Este posibil ca, din cauză că Manase era o seminţie războinică, şi astfel un bun apărător al lui Israel, s-a socotit că este înţelept a îngădui lui Manase să echipeze această fortăreaţă şi să locuiască în ea. În perioada NT, Bet-Şean a fost una din cele mai mari din cele zece cetăţi greceşti cunoscute ca Decapolis, şi a fost numită Scythopolis. Pentru arabii moderni, ea este cunoscută ca Tell el Huşu, aproape de modernul Beisan (Bet-Şan) care perpetuează numele cel vechi.

Ibleam. Astăzi cunoscut ca Tell Bel ameh. Aceasta era de asemenea o cetate puternic fortificată, fiind oparte din seria de fortificaţii care se întindeau de la Bet-Şan până la ţărmul Mediteranei. Ea era aşezată cam la13 mile nord-nord est de Samaria, pe drumul spre Meghido. Împreună cu Bet-Şan ea a fost dată probabil lui Manase pentru motive de apărare cât şi pentru a procura spaţiu vital.

Dor. Un port la Mediterana din moştenirea lui Aşu, dar dat lui Manase. El se afla între capul Carmel şi Cezareea din epoca NT.

En-Dor. Cetatea aceasta era pe muntele Moria, cam la 4 mile sud de muntele Tabor şi la 6 mile sud-est de Nazaret. Vrăjitoarea la care a recurs Saul în strâmtorarea lui, locuia la Endor (1 Samuel28).

Taanac. O cetate care domina una din trecătorile spre câmpia Ezdraelonului. Ea se afla la 5 mile sud-est de Meghido şi era locul unei fortăreţe pe drumul de la muntele Carmel spre drumul principal pe direcţia nord-sud dintre Iudeea şi Galileea. Ruinele ei sunt cunoscute astăzi ca Tell Ta’anak.

Meghido. O importantă cetate strategică dominând câmpia Ezdraelonului. Ruinele ei au fost identificate cu movila numită Tell el-Mutesellim. Se pare că în spatele cedării acestor cetăţi strategice către seminţia lui Manase, au fost nişte motive de ordin militar.

Trei înălţimi (engl. „three countries”) În mod literal, „trei ale înălţimilor”. Septuaginta traduce, „şi a treia parte din Mafeta, şi satele ei.” Cea siriacă are „trei sate”. Traducerea RSV traduce aceasta „a treia este Nafat”. Un număr de comentatori iau această expresie ca referindu-se la cele trei cetăţi enumerate mai înainte care erau aşezate pe munţi sau trei înălţimi, şi anume, En-Dor, Taanac, şi Meghido – trei cetăţi de munte, spredeosebire de cetăţile câmpiei.

Iosua 17:12 12. Să rămână. (engl. dwell, „locuiască”). Aceasta arată îndărătnicia canaaniţilor în refuzul de a fi izgoniţi din acest teritoriu. Ea mai poartă în sine şi ideea de necredinţă şi de laşitate a israeliţilor. Dacă ei ar fi dat pe faţă efortul necesar, Dumnezeu ar fi lucrat cu ei spre a le da victorie deplină.

Iosua 17:13 13. La un bir. Septuaginta traduce „i-a făcut ascultători”. La acest compromis probabil că a dus lăcomia. Banii şi puterea fac un drum lung spre a linişti conştiinţa multora. Totuşi banii fără dreptate nu pot niciodată să îmbogăţească o cauză dreaptă. Mulţi oameni vor ajunge condamnaţi la judecată pentru că au iubitaverea mai mult decât pe Dumnezeu. Dumnezeu doreşte bărbaţi cu credinţă şi curaj care nu vor fi cumpăraţi sau vânduţi nici prin bani, nici prin putere sau onoare.

Iosua 17:14 14. Un sorţ. Aici, Efraim şi Manase sunt privite ca o singură seminţie, seminţia lui Iosif. Cel puţin aceasta era în favoarea lor să fie consideraţi acum în felul acesta. Probabil că ei şi-au amintit de făgăduinţa şi profeţia lui Iacob (Geneza 48,22) în care bătrânul patriarh i-a dat lui Iosif o parte mai mult decât fraţilor lui. Dar, în acelaşi timp, se pare că în mod voit au uitat că fraţii lor primiseră o parte dincolo de Iordan. Un spirit egoist şi apucător totdeauna uită cât fusese deja primit. Manase şi Efraim probabil că au comparat partea lor cu ceea ce primise Iuda. Şi apoi, de asemenea, ei au putut să se gândească că Iosua fiind din seminţia lui Efraim le va arăta o favoare specială. Dar Iosua a fost un bărbat prea mare spre a se supune faţă de o astfel depropunere egoistă ca aceea a seminţiilor lui Efraim şi Manase.

Un popor mare. Atitudinea fiilor lui Iosif este repetată astăzi de mulţi. Acei care au o părere înaltă despre ei, adesea cred că mărimea lor ar trebui recunoscută de către Dumnezeu şi oameni; şi dacă aceasta nu este recunoscută, atunci ei susţin că este ceva greşit atât la Dumnezeu cât şi la oameni. În cazul în discuţie, dacă urmaşii lui Iosif erau un popor mare din cauza binecuvântării Domnului, atunci ei ar fi trebuit să privească spre El pentru binecuvântări continue mai degrabă decât să ceară de la Iosua mai mult decât partea lor.

Totdeauna este pericolul ca atunci când oamenii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu, ei să atribuie aceastăbinecuvântare vreunui merit oarecare al lor. Acesta poate fi motivul pentru care nu primesc mai mult din binefacerile Cerului. Ei sunt înclinaţi să interpreteze greşit aceste favoruri, şi în timp ce dau crezare lui Dumnezeu cu buzele, în inima lor ei tot timpul dau crezare eului lor.

Iosua 17:15 15. Dacă sunteţi. Iosua era prea înţelept pentru a lua în discuţie susţinerea efraimiţilor şi manasiţilor. De fapt, el le-a spus: „Dacă sunteţi un popor mare prin binecuvântarea lui Dumnezeu, Dumnezeu vă va binecuvânta în continuare în cucerirea ţării. Voi sunteţi în stare să vă purtaţi de grijă. Duceţi-vă în vastele păduri ale Palestinei centrale şi luaţi-le în stăpânire”. Reiese clar din aceste afirmaţii că o mare parte a Palestinei centrale era pe acea vreme o pădure mare şi slab populată. Faptul acesta ajută la explicarea strategiei atacului lui Israel sub Iosua, asupra centrului ţării, aşa fel încât forţele canaaniţilor au fost împărţite la începutul campaniei. În felul acesta israeliţii au putut să lovească cu toată forţa lor oştile din sud, şi învingându-le, să se întoarcă asupra oştilor din nord.

Fereziţilor. Vezi cele despre cap. 3,10.

Refaimiţilor (engl. „giants”- uriaşi). Ebraicul rephaim (vezi despre cap.12:4).

Iosua 17:16 16. Nu ne va ajunge. În mod literal, „nu se află”, adică „nu există”, sau „nu este de căpătat”. Muntele

pe care îl cereau aceste seminţii, nu era pentru ei. Acesta ar fi fost prea greu de curăţit şi de pregătit pentru agricultură. Ei doreau valea, dar aceea era stăpânită de canaaniţi care aveau arme puternice.

Care de fier, nu care cu cadrul de fier, ci care cu îmbrăcăminte de fier. Unii au negat existenţa obiectelor de fier pe acea vreme; totuşi, obiectele de fier găsite în mormântul regelui Tutankamon sunt din acelaşi secol şi dovedesc existenţa şi folosirea fierului în acea vreme (vezi şi Geneza 4,22). Aceste arme erau formidabile unelte de luptă, dar fiii lui Iosif ar fi trebuit să-şi aducă aminte că Dumnezeul lor era mai mare chiar decât aceste „cară de fier”.

Iosua 17:17 17. Un singur sorţ. Seminţiile acestea nu trebuiau să denigreze moştenirea lor numai ca un singur sorţ, pentru că în realitate ea era suficient de mare dacă aveau s-o stăpânească toată. Suindu-se în pădure şi curăţind-o, erau în măsură să dubleze teritoriul lor. Este vădit că o mare parte a teritoriului lor era împădurit pe acea vreme (vezi despre Deuteronom 8:7).

Iosua 17:18 18. Ieşirile ei. Dacă ei aveau să cureţe pădurea şi să ocupe muntele, aveau să fie în stare să stăpânească toate văile. Stăpânind toate defileurile ţinutului, ei aveau să fie în măsură să-i izgonească pe canaaniţi în ciuda formidabilelor lor care de fier.

Veţi izgoni. Aceasta a fost porunca finală către seminţiile cele laşe. O poruncă asemănătoare se dă şi pentru acei care ocrotesc păcate care asaltează. Nu trebuie tolerată nici o singură mânjitură. Toate viciile corupătoare trebuie izgonite din inimă. Orice pretext de toleranţă sau compromis aduce sigur ruina. Adesea noi putem privi la păcatele noastre cum a privit Israel la carele de fier şi să avem simţământul că nu le putem birui. În felul acesta ne liniştim conştiinţa punând asupra lor un „bir” şi le îngăduim să rămână. Tema şi lipsa de credinţă şi de curaj sunt aliaţii lui Satana. Dar porunca lui Dumnezeu răsună prin veacuri, „Tu să-i izgoneşti”. (vezi şi despre cap. 16,10).

Ellen G.White Comentează

14,15 PP 513

16-18 PP 514

Iosua 18:1 1. Silo. Care înseamnă „Cetatea odihnei”. Probabil că numele acesta a fost dat aşezării din cauză că cortul întâlnirii Domnului era, cel puţin acum, la odihnă după o peregrinare de mai bine de 40 de ani. S-ar părea că ar fi putut fi ales Sihemul, o localitate din apropierea muntelui Ebal şi Garizim, care într-un anumit sens, fusese deja consacrat lui Dumnezeu. Dar evident că Silo a fost locul ales de Dumnezeu pentru a aşeza locaşul Său (Deuteronom 12:5,11,14). Existau trei motive pentru care această aşezare era potrivită: (1) era centrală, (2) era protejată şi izolată, (3) era în seminţia lui Efraim al cărei membru era Iosua. În felul acesta, el, ca şi conducător al naţiunii, putea să aibă cu uşurinţă acces la sanctuar ori de câte ori avea nevoie să consulte pe Dumnezeul lui Israel. Săpăturile au verificat afirmaţia care se află în Judecători 21:19, care dă locul aşezării ei (Silo n.tr.) ca fiind „la miazănoapte de Betel, la răsăritul drumului care suie din Betel la Sihem”. Astăzi este cunoscut ca Silun, şi este aşezat între două dealuri joase la răsărit de drumul principal care merge de la Ierusalim la Sichem pe un loc la 9 mile nord de Betel şi 3 mile sud-vest cu Lebona. El era aşezarea cea mai centrală pentru toate seminţiile, şi chivotul a rămas aici timp de aproape 300 de ani până ce a fot luat de filisteni pe vremea lui Eli (1 Samuel 4,1-11; PP 514).

Ţara era supusă. Regiunea înconjurătoare fiind supusă şi cele trei seminţii, Iuda, Efraim şi Manase, intrând în stăpânire, nu mai era nimic care să împiedice mutarea cortului întâlnirii de la locul lui ocrotit din Ghilgal, la această aşezare centrală. Aceasta s-a făcut chiar înainte de împărţirea restului ţării între cele şapte seminţii rămase.

Iosua 18:3 3. Veţi lenevi...? Pentru că timp îndelungat israeliţii au dus o viaţă nomadă, le era greu să facă o

schimbare. Ei se îmbogăţiseră cu prada canaaniţilor şi trăiau în belşug. Ei păreau a fi absorbiţi mai mult de comoditatea prezentă şi de cruţare de sine decât de a obţine moştenirea lor. Ca şi constructorii Babilonului din vechime, ei erau satisfăcuţi cu starea lor prezentă de a trăi toţi la un loc. După câte se pare, ei nu aveau degând să se răspândească peste tot şi să desfacă buna societate. Chiar de la început, planul lui Dumnezeu a fostca omul să se răspândească pe faţa pământului mai degrabă decât a se îngrămădi într-un singur loc. De îndată ce oamenii au pierdut vederea spirituală, au dat pe faţă o tendinţă de adunare la un loc, şi de căutare a protecţiei omului mai degrabă decât de a se încrede în ocrotirea lui Dumnezeu.

În aceasta există o învăţătură pentru noi. După ce am fost convertiţi cu adevărat la Dumnezeu şi am primit documentul nostru pentru viaţa veşnică, grija noastră cea mai mare ar trebui să fie să lucrăm pentru a intra în stăpânirea acelei moşteniri veşnice. Dar prea adesea, ca şi cele şapte seminţii, noi ne mulţumim cu avantajele materiale ale acestei vieţi şi nu simţim îndemnul de a urmări bunurile noastre viitoare. Nouă ne estedat îndemnul apostolului: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică” (1 Timotei 6:12).

Iosua 18:4 4. Trei bărbaţi. Nu este sigur dacă aceasta înseamnă 3 bărbaţi din fiecare dintre cele 12 seminţii sau 3 bărbaţi dintre cele 7 seminţii care au rămas; probabil că ultimele, deoarece interesate erau cele 7 seminţii. Celelalte îşi trimiseră deja moştenirea lor. Aceasta ar face în total 21.

Să facă un plan. În mod literal, „să o scrie”. După cât se pare, bărbaţii trebuiau s-o descrie, numind cetăţile, dimensiunea cetăţilor, valoarea diferitelor regiuni pentru agricultură, cultivarea legumelor, creşterea vitelor, etc., aşa fel încât să se poată fixa cum trebuie valoarea impozitului acestor proprietăţi. Având aceste date delegaţia trebuie să împartă după aceea teritoriul întreg în şapte părţi. Ideile acestea sunt în armonie cu raportul lui Iosif Flavius asupra cazului (Antiquities v.1. 21). Cu privire la sarcina lui Iosua el spune: „El le-a mai dat o însărcinare de a întocmi limita acelei părţi de ţară care era cea mai rodnică, şi aceea care nu era bună.” Şi mai departe, „Iosua a socotit că pentru seminţii ţara trebuie să fie împărţită prin evaluarea bunurilor ei, mai degrabă decât mărimea dimensiunilor ei, întâmplându-se adesea că un acru a unor sorţi a fost echivalent cu o mie de alţi acri.

Iosua 18:6 6. Şapte părţi. Un raport scris al ţării împărţite în şapte părţi în conformitate cu justa apreciere a valorii ei trebuia să fie adusă înaintea lui Iosua aşa fel ca el să poată arunca sorţi pentru seminţii înaintea Domnului.

Arunca sorţul. Vezi cele despre cap. 7,14; 14,2. Diferitelor seminţii nu le era îngăduit să-şi aleagă partea lor. Ţara trebuia împărţită în mod just. Instrucţiunile au fost: „Celor ce sunt în număr mai mare să le dai o parte mai mare, şi celor ce sunt în număr mai mic, să le dai o arte mai mică... Dar împărţirea ţării să se facă prin sorţi (Numeri 26:54,55). Cuvintele acestea înseamnă că trebuie să fi fost părţi inegale de teritorii pentru seminţii mai mari deşi seminţii mai mici, dar poziţia fiecărei seminţii trebuia să fie stabilită prin sorţi, aşa fel că „orice hotărâre vine de la Domnul” (Proverbe 16,33). Nu ni se spune cum a fost adusă la îndeplinireregula aceasta în cazul lui Iuda, Efraim şi Manase, care au primit primii moştenirea lor. E posibil ca mai întâi să se fi măsurat o întindere suficientă de teritoriu pentru a dispune de trei părţi mari. Apoi, cele trei seminţii au putut arunca sorţi, mai întâi între Iuda şi Iosif pentru părţile nordică sau sudică, şi apoi între Efraim şi Manase pentru cele două secţiuni ale teritoriului nordic. O astfel de metodă ar fi îndeplinit instrucţiunile din Numeri 26.

Iosua 18:9 9. Într-o carte. În afară de caracterizarea scrisă a trăsăturilor caracteristice ale ţării probabil că bărbaţii au întocmit şi schiţe sau hărţi ale teritoriului. Afirmaţia înseamnă că a fost făcută şi raportată o expunere geografică sumară a cetăţilor. Probabil că acesta este cel mai vechi caz de prezentare sumară a pământului într-o dare de seamă. Se poate ca meşteşugul să fi fost învăţat de la egipteni care erau buni ingineri în stabilirea graniţelor.

Iosua 18:10 10. A împărţi ţara. În conformitate cu v. 9 ţara a fost marcată de cetăţi în şapte părţi. Apoi Iosua a aruncat sorţi pentru cele şapte părţi spre a se decide care parte revine fiecărei seminţii. După aceasta el a împărţit ţara după mărimea fiecărei seminţii căreia vreo grupă de cetăţi speciale îi căzuseră prin sorţi. Unei

seminţii mai mici avea să i se micşoreze lotul, iar unei seminţii mai mari avea să i se mărească lotul prin pământ luat de la seminţia cu populaţie mai mică. Aceasta avea să fie în conformitate cu legea împărţirii dată de Dumnezeu prin Moise (Numeri 33,54).

Iosua 18:11 11. Fiilor lui Beniamin. Este evident că providenţa lui Dumnezeu a hotărât aşa ca fii lui Beniamin să primească primul lot din aceste şapte, după seminţia lui Iosif. Iosif şi Beniamin erau fraţi, singurii fii ai Rahelei; soţia iubită a lui Iacob. Mai târziu, Beniamin a dat lui Israel pe primul rege, pe Saul. Cetatea de seamă a Ierusalimului a căzut în teritoriul ei. Se pare că pentru un timp cetatea a fost posesiunea unită a lui Iuda şi Beniamin, în conformitate cu Judecători 1,8.21 şi 1 Cronici 8,28.32. Mai târziu, Ierusalimul a devenit cetatea regală a regilor casei lui Iuda.

Iosua 18:12 12. Hotarul lor. Având în vedere că moştenirea lui Beniamin se afla între hotarul 267 de nord al lui Iuda şi hotarul de sud al lui Efraim, cetăţile amintite pe aceste hotare au fost deja comentate în capitolele 15 şi16.

Iosua 18:14 14. Pe la miazăzi. (engl. „corner of the sea”). În mod literal „partea mării”, adică hotarul se continua pepartea apuseană. În ebraică cuvântul pentru „mare” este adesea folosit pentru „apus”, având în vedere faptul că marea Mediterană se afla la apus (vezi Exod 27,12; 38,12). Cu această interpretare literală este de acord atât Septuaginta cât şi trad.Siriacă.

Chiriat-Baal. Israeliţii i-au schimbat numele în Chiriat-Iearim, „cetatea pădurilor”, pentru a înlătura amintirea lui Baal (vezi Iosua 15,9; Numeri 32,38). Hotarul de apus se întindea până la această cetate de pe hotarul lui Iuda. De aici el se întorcea spre răsărit şi atingea hotarul de nord al lui Iuda, aşa cum este descris în cap. 15:5-9. Undeva, de-a lungul hotarelor lui Beniamin se afla locul sacru unde a fost înmormântată Rahela (Geneza 35,16-19), dar poziţia exactă a mormântului ei este necunoscută (Notă adiţională la 1 Samuel1).

Iosua 18:17 17. Ghelilat. Care înseamnă „cercuri”. Evident aceeaşi cetate ca Ghilgal din cap. 15,7.

Iosua 18:21 21. Cetăţile seminţiei. Acestea erau împărţite în două grupe, prima cuprinzând 12 cetăţi în partea estică, iar a doua, 14 în partea vestică. Unele din ele au fost deja remarcate în descrierea hotarelor lor.

Ierihon. Adică, locul Ierihonului. Sub blestemul din cap. 6,26, cetatea nu mai trebuia reclădită (vezi 6,26).

Emec-Cheţiţ (engl. „Valley of Keziz”). Deoarece scriitorul dă o listă de cetăţi se pare mai probabil că această expresie ar trebui redată ca nume propriu, „Emec-Cheţiţ”. Există un Wadi el-Cheţiţ la răsărit de Ierusalim, dar amplasamentul cetăţii este necunoscut.

Iosua 18:22 22. Bet-Araba. Vezi cele despre cap. 15,6.

Ţemaraim. Cetatea aceasta a fost identificată cu ruinele numite Rasez-Zeimara, la nord-est de Wadi el-Cheţiţ, aproape de drumul de la Ierusalim spre Ierihon. Ţemaraimiţii sunt amintiţi în Geneza 10,18 ca un trib canaanit.

Betel. Vezi cele despre Geneza 28,19. Cetatea a trecut în mâinile lui Efraim când seminţia lui Beniamina fost aproape exterminată (Judecători 20). La împărţirea regatului, sub Ieroboam, deşi seminţia lui Beniamin s-a unit cu Iuda, Betelul a fost privit ca parte a regatului nordic al lui Israel la hotarul sudic al lui Ieroboam. Aici a fost locul unde Ieroboam a ridicat unul din viţeii de aur (1 Regi 12,29-33).

Iosua 18:23 23. Avim. Deoarece în enumerare Avim urmează de îndată după Betel, şi Ai, care era aproape de Betelnu este amintit, s-a presupus că Avim este identic cu Ai (vezi cele despre cap. 7,2). Alţii îl identifică cu Chirbet-Haiyan la sud de Ai.

Para. Poate că Chirbet el-Farah pe Wadi Farah la vest de Ierihon cam jumătate de drum spre Ierusalim.

Ofra. Poate că aceeaşi Ofra din 1 Samuel 13,17 şi Efraim din 2 Cronici 13,19 (Efraim, Ioan 11,54), şi identificat acum cu et-Taiyibeh. Nu trebuie confundată cu Ofra din Judecători 6:11, care probabil că era în Manase.

Iosua 18:24 24. Chefar-Amonai şi Ofni. Ambele cetăţi amintite numai aici, şi ambele necunoscute.

Gheba. Care înseamnă „deal”. Nu aceeaşi ca Ghibea lui Saul. Gheba şi Ghibea fără îndoială că nu erau departe una de alta, deoarece amândouă erau aproape de Rama (Ezra 2,26; Neemia 7,30, Isaia 10,29).

Iosua 18:25 25. Gabaon. Care înseamnă „un deal”, şi aflându-se cam la 5 mile nord-vest de Ierusalim pe drumul spre Iope. Ea era cetatea de seamă a gheviţilor, a căror locuitori au făcut în mod viclean un legământ cu Iosuaşi Israel, cum este raportat în cap. 9. El este modernul el-Jib.

Rama, care înseamnă „înălţime”. Rama a fost ceea ce a devenit mai târziu hotarul între Iuda şi Israel conform cu 1 Regi 15,17.21.22, la o mică distanţă de Betel. Dacă aceasta trebuie să fie identificat cu Rama luiSamuel nu este sigur (vezi nota adiţională la 1 Samuel 1).

Beerot. O formă de plural care înseamnă „izvoare”. El era aşezat cam la 9 mile nord de Ierusalim. Oraşul modern el-Bireh se crede a fi pe locul lui.

Iosua 18:26 26. Miţpe. Înseamnă „cetate de veghe”. Arheologii moderni sunt împărţiţi în ceea ce priveşte locul Miţpei (Miţpa) lui Beniamin. Albright urmează pe Robinson, care cu o generaţie în urmă a fixat locul Miţpei la Nebi-Samwil, o ridicătură înaltă cam de 1/2 milă, dominând Ierusalimul şi 4 mile sud-vest de Tell en-Naşbeh. Pe de altă parte, William F. Bacle şi asociaţii lui susţin că Miţpe este Tell en-Naşbeh, pe care l-au excavat ei. Tell en-Naşbeh este la 8 mile nord de Ierusalim pe şoseaua principală spre Samaria şi Galileea. El este la nord de Rama şi Ghibea, şi la sud de Beerot.

Chefira. Ca şi Beerot, una dintre cele patru cetăţi care depindeau de Gabaon (cap. 9,17), situată în apropiere de Gabaon la nord-vest de Ierusalim.

Iosua 18:27 27. Rechem, Iirpeel, Tareala. Poziţia nici uneia dintre acestea, inclusiv Moţa (v. 26), nu este cunoscută.Ele sunt amintite numai aici.

Iosua 18:28 28. Ţela. Amintită în 2 Samuel 21,14 ca fiind locul unde se află mormântul lui Chiş, unde au fost înmormântate rămăşiţele pământeşti ale lui Saul şi Ionatan (vezi Nota Adiţională la 1 Samuel 1).

Elef. Localitate necunoscută.

Iebus. Ierusalim. Vezi cele despre v. 11.

Ghibeat. Probabil că aceasta este Ghibea lui Saul (1 Samuel 10,26; 2 Samuel 21,6), primul centru politic al regatului lui Israel. Ea a fost identificată ca aşezarea cunoscută astăzi ca Tell el-Ful, „dealul fasolei”,şi este aşezată la 4 mile nord de Ierusalim pe drumul principal care duce spre Samaria. Pe vremea lui Saul, iebusiţii mai deţineau Ierusalimul. Ghibea fiind sediul central al lui Saul, a slujit ca post de veghe militar

asupra Ierusalimului. Aici aproape de Ghibea a atacat Ionatan pe filisteni (1 Samuel 14). Două companii de săpături executate în acest loc au aruncat lumină bogată asupra istoriei biblice despre vechea capitală a lui Saul.

Chiriat. Să nu se confunde cu Chiriat Iearim din v. 14 şi cap. 15,60, care aparţinea lui Iuda. Amplasamentul Chiriatului este nesigur, dar s-a sugerat că ar putea fi Cherteh, la apus de Ierusalim.

Moştenirea. Când se compară cu moştenirea altor seminţii, aceea a lui Beniamin a fost una din cele maimici, în privinţa extinderii. Totuşi, după Iosif Flavius, pământul ei a fost cel mai bogat. Teritoriul ocupa o poziţie strategică însemnată, iar numele multora din cetăţile lui indică prin sensul lor că ele erau situate pe înălţimi, şi deci uşor de apărat. Fără îndoială că datorită puterii ei defensive, seminţia lui Beniamin a fost odată în stare să reziste cu succes la oştile unite ale lui Israel până ce Israel a recurs la strategie (Judecători 20).

ELLEN G.WHITE COMENTEAZĂ

1-10 PP 514

7 PP 517

Iosua 19:1 1. În mijlocul moştenirii. Iosua poruncise ca partea care a rămas din ţară, după ce Iuda şi Iosif îşi primiseră moştenirea lor, să fie împărţită în şapte părţi (cap. 18,4-6). Totuşi, se poate ca ţara să nu fi fost suficientă pentru şapte părţi aşa fel ca fiecărei seminţii să i se dea o parte satisfăcătoare. Probabil că nici conturul ţării nu a fost aşa fel încât să poată fi convenabil împărţit în şapte părţi. Deoarece Iuda primise o parte atât de mare, s-a sugerat probabil ca Iuda să împartă teritoriul ei cu vreuna din seminţii. Când a fost aruncat sorţul, partea a căzut pentru Simeon. Poate că la început, israeliţii presupuseseră că ţara este destul de mare pentru a da lui Iuda o porţiune atât de mare. De fapt, dacă poporul ar fi stăpânit toată ţara la care se gândise Dumnezeu, „de la râul Egiptului, până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15,18; comp. cu Deuteronom 11,24), Iuda ar fi putut păstra toată partea lui. Dar Israel devenise neglijent şi mulţumit. Acum hotarele trebuiau ajustate după credinţa lor. Tot aşa este şi cu noi – noi de asemenea am putea avea mult mai mult de la Domnul dacă am avea credinţa de a încerca lucruri mari pentru El. Aceste lucruri „au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10,11).

În partea căzută lui Simeon se poate vedea cât de lămurit a condus Dumnezeu alegerea moştenirii. Din cauza masacrului poporului din Sihem de către Simeon şi Levi (Geneza 34), Iacob în profeţia sa pe patul de moarte, profetizase că va împărţi aceste două seminţii în Iacob şi-i va risipi în Israel (Geneza 49,7). Levi, după cum s-a văzut deja, nu urma să aibă nici o moştenire a lui, ci urma să aibă cetăţi în diferite seminţii, iar acum Simeon avea să aibă partea sa în mijlocul moştenirii lui Iuda. Simeon a fost şi mai mult izolat, aşa încât pe timpul împărţirii lui Iuda şi Israel, în domnia lui Roboam (1 Regi 12), seminţia lui Simeon, deşi a aderat la regatul celor zece seminţii, a fost separată de teritoriul acelui regat, prin regatul lui Iuda. În felul acesta ei au fost împărţiţi în Iacob. Cu privire la seminţia lui Simeon nu mai este spus nimic în Scriptură. Ea n-a dat naţiunii nici judecător, nici profet sau altă persoană ilustră. De aceea putem presupune că seminţia aceasta a ajuns să fie absorbită de aceea a lui Iuda, şi identitatea ei individuală, probabil că în mare măsură a fost pierdută (vezi cele despre Geneza 49,7).

Iosua 19:2 2. În moştenirea lor. Scriitorul enumeră 17 cetăţi care au fost date lui Simeon, dintre care 13 au fost mai ales în Negeb, iar patru, în mare măsură în Şefela, deşi linia de demarcaţie între Negeb şi Şefela nu poate fi trasată în mod distinct. Pentru această seminţie el nu precizează nici un hotar, deoarece Simeon n-a primit atât de mult o parte hotărâtă de teritoriu, cât mai degrabă anumite cetăţi cu terenul lor înconjurător şi acestea în mijlocul hotarelor atribuite de la început lui Iuda. Multe din aceste cetăţi au fost ocupate împreună cu Iuda,şi de aceea atribuite uneori unei seminţii, iar alteori celeilalte.

Beer-Şeba, Şeba. În mod literal „Beer-Şeba şi (sau, chiar şi) Şeba”. Se pare că este lămurit că acestea sunt una şi aceeaşi cetate; altfel ar fi fost 14 cetăţi în loc de 13. Ba mai mult, în 1 Cronici 4:28, unde sunt

enumerate cetăţile lui Simeon, numele de Şeba este omis. Probabil că mai înainte a fost o cetate în acea parte, aşezare cunoscută sub numele de Beer-Şeba (izvorul jurământului), iar mai târziu când lângă izvor a fost clădită o altă cetate, aceasta a purtat numai numele de Şeba. Cetatea este la 27 mile sud-vest de Hebron pe hotarul pustiei.

Din cele 13 cetăţi (v. 2-6) şi 4 cetăţi (v. 7), este cunoscută numai poziţia uneia singure, în mod hotărât,Beer-Şeba.

Iosua 19:5 5. Ţiclag. Posibil identificată cu Tell el-Khuweilfeh, care este la sud-este de Gaza, între Beerşeba şi Debir. Deşi dată lui Simeon, ea fie că n-a fost luată de această seminţie, fie, pierdută mai târziu, pentru că ea afost dată lui David, pe vremea exilării lui de către Saul, de către domnitorul filistean Achiş (1 Samuel 27,6).

Bet-Marcabot, Haţar-Susa. Aceste două cetăţi, deşi este necunoscută aşezarea lor, probabil că au fost apropiate împreună şi nu departe de drumul principal nord-sud care duce spre Egipt. Numele lor sugerează căele au putut fi locul unde Hyksos, şi posibil mai târziu şi Solomon, au ţinut carele şi caii lor (1 Regi 10:26). Primul nume înseamnă „casa carelor”, iar al doilea „satul cailor”.

Iosua 19:6 6. Şaruhen. Aceasta era o cetate pe drumul principal dintre Palestina şi Egipt. Ea a fost identificată cu Tell el-Far’ah, care prezintă dovadă izbitoare despre fortificaţii romane, egiptene şi Hyskiosite. Ea se află camla 18 mile sud de Gaza.

Iosua 19:9 9. Prea mare pentru ei. Deocamdată ea era prea mare, dar dacă ar fi privit în viitor prin credinţă, ei n-arfi avut mai mult, decât ar fi fost nevoie pentru ei, sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar pe vremea aceasta, israeliţii începuseră să piardă din vedere planul lui Dumnezeu pentru ei şi au fost mulţumiţi să primească numai ceea ce era de ajuns pentru nevoile lor prezente. Dumnezeu a îngăduit, pentru o vreme, ajustarea, dar, chiar sub programul ajustat, era privilegiul lui Israel să mărească şi să extindă teritoriile lor până ce iarăşi ar fi fost nevoie de fiecare parte a lor. Cât de slab şi adesea egoist creşte viziunea noastră când pierdem din vedereplanul lui Dumnezeu pentru noi. Noi aducem la îndeplinire puţin, pentru că încercăm puţin, şi încercăm aşa depuţin pentru că suntem atât de înclinaţi să apreciem tăria noastră prin braţul de carne mai degrabă decât prin puterea braţului lui Dumnezeu.

Iosua 19:10 10. A treia parte. Fie că seminţiile au fost chemate în ordinea hotărâtă de Dumnezeu în prezicerea Sa prin Iacob, conform cu pre-eminenţa lor, fie că sorţul a fost tras în această ordine. Deşi Zabulon a fost mai tânăr decât Isahar, totuşi, în amândouă binecuvântările, a lui Iacob (Geneza 49) şi aceea a lui Moise (Deuteronom 33) Zabulon a venit înaintea lui. Acum din nou precedenţa este arătată în atribuirea moştenirii. În conformitate cu prezicerea lui Iacob, partea lui Zabulon era să locuiască „pe ţărmul mării, lângă limanul corabiilor” (Geneza 49,13). Iosif Flavius (Antiquities VI.1.22) susţine că stăpânirea lor se întindea de la Marea Ghenezaret până la Carmel şi mare. Dar din descrierea teritoriului din cartea lui Iosua este îndoielnic dacă hotarul lor se întindea, într-adevăr, până la mare.

Dacă ţinutul manasiţilor se mărginea cu acela al seminţiei lui Aşer (vezi Iosua 17,10), ţara lui Zabulon, în afară de unele locuri izolate, nu putea să se întindă în mod continuu până la Mediterana. Poate că Zabulon avea acces la mare prin Aşer, sau printr-un coridor care ar fi putut include regiunea portului la nord de poalele muntelui Carmel. Prezicerea a fost că Zabulon urma să fie poporul care locuieşte la portul mării, şi aceasta probabil că a fost adusă la îndeplinire printr-un aranjament oarecare cu Aşer, prin care copiii lui Zabulon aveau acces uşor la porturi şi astfel au putut să ajungă convenabil la pieţele cele bogate. S-a mai constatat şi faptul că ţara lor era străbătută de vechiul drum principal internaţional cunoscut ca „drum al mării”.

Până la Sarid. (engl. v. 10) Septuaginta (Codex Alexandrinus) este de acord cu această redare, dar Codex Vaticanus redă Esedec Gola. Traducerea siriacă redă „Aşdod”. Dar acesta nu poate fi Aşdodul filistenilor. Unele manuscrise redau „Sadud”, care înseamnă „ruine”. Există un Tell Şadud, o ruină întinsă în

partea nordică a câmpiei Ezdraelonului, la 41/2 mile sud-vest de Nazaret.

Iosua 19:11 11. La apus (engl. toward the sea = spre mare). Adică spre „apus”. Expresia înseamnă direcţia, creasta.

Mareala. Nici Mareala, nici Dabeşet nu pot fi hotărât identificate, dar trebuie că ele au fost undeva la răsărit de Iocneam. Oraşul acesta, de pe pârâul Chişon, a fost identificat de unii ca fiind Tell Qeimun.

Iosua 19:12 12. Chislot-Tabor. În mod literal, „laturile Taborului”. Socotit acum a fi Icsel, o înălţime stâncoasă pe partea de nord-vest a poalelor Taborului, care este unul din cei mai însemnaţi munţi ai Palestinei. Unii au presupus că Taborul a fost muntele de mai târziu al schimbării la faţă.

Iafia. Socotită a fi aceeaşi cu Zafa. Ea se află cam la 2 mile sud-vest de Nazaret.

Iosua 19:13 13. Ghita-Hefer. Acelaşi ca şi Gat-Hefer „teascul de vin al fântânii”, locul de naştere al lui Iona (2 Regi14:25). El este presupus a fi Khirbet ez-Zurrâ, aproape de care se vede un mormânt care se pretinde a fi acelaal lui Iona. Cetatea este la 2,75 mile (4,4 km) nord-est de Nazaret pe drumul spre Tiberiada.

Rimon... până la Nea (engl. Remmon-methoar). Sau „Rimon, care se întinde până la Nea” pe care îl susţin a fi acelaşi cu actualul Rummâneh, la nord de Nazaret, dar localitatea pare a fi prea departe spre vest.

Iosua 19:14 14. Se întorcea. Hotarul se întorcea în jurul ei (Nea) pe la partea de nord spre Hanaton. Descrierea hotarului nordic începe la Nea.

Iiftah-El. Această vale identificată cu Wadi el-Melek lângă Betleem, în Galileea. Aici hotarul de nord iasfârşit.

Iosua 19:15 15. Catat. Nu reiese clar dacă acest Catat şi celelalte cetăţi amintite i-au aparţinut lui Zabulon sau sunt notate aici numai ca cetăţi de hotar. Catat este posibilul Khirbet Qoteina, la nord-vest de Meghido. Nahalal este posibil să fie Tell en-Nahl, o cetate aproape de pârâul Chişon, la sud-est de golful Accho. Şimron a fost ocetate de seamă al cărei împărat a fost biruit de Iosua (cap. 12,20). Betleem nu este Betleem-Efrate a lui Iuda,ci o cetate la 7 mile (11,2 km) vest de Nazaret, numită acum Beit Lahm.

Douăsprezece cetăţi. Cele 5 cetăţi amintite aici sunt cu 7 lipsă din cele 12. Dacă toate cetăţile numite înlegătură cu hotarele lui Zabulon sunt numărate, sunt mai multe decât 12. Se poate că unele din aceste cetăţi să fie doar cetăţi de hotar care n-au aparţinut lui Zabulon. Unele dintre aceste nume pot să nu reprezinte deloc cetăţi, astfel că adevăratele cetăţi au putut să dea numărul de 12. Din versetul următor s-ar părea că cele 12 cetăţi au fost enumerate în lista precedentă, dar care sunt ele, este greu de determinat. Faptul că nu toate cetăţile care-i aparţineau lui Zabulon erau trecute reiese clar din cap. 21,34.35, unde Carta şi Dimna sunt amintite ca fiind date leviţilor.

Iosua 19:18 18. Izreel. În mod literal, „răsădirea lui Dumnezeu”. Acesta este un oraş pe marginea de sud a văii cu acelaşi nume. Valea este de formă triunghiulară cu baza de aproximativ 15 mile lungime, faţă în faţă cu valea Iordanului. Partea de nord se mărgineşte cu munţii Nazautului, cuprinzând muntele Tabor, iar partea de sud aei este formată de dealurile Samariei, inclusiv munţii Ghilboa. Vârful ei este o trecătoare strâmtă, prin care pârâul Chison îşi face drum spre golful Acre, fost Accho. Oraşul Izreel, numit acum Zer’in este pe pintenul munţilor Ghilboa, dominând câmpia şi cuprinzând cu privirea trecătoarea Iordanului.

Chesulat. Socotit a fi acelaşi cu Chislat-Tabor din v. 12.

Sunem. Modernul Solem, exact la răsărit de drumul principal care merge pe direcţia nord-sud de la

Nazaret la Ierusalim. El era cam la 3 mile nord de Izreel, cele două oraşe fiind pe ambele părţi ale văii lui Izreel de la extremitatea ei vestică.

Iosua 19:19 19. Hafaraim. Scriitorul nu descrie hotarele pe toate părţile lui Isahar, ci se pare că el arată numai uneledin cetăţile mai principale, motivul fiind fără îndoială că hotarele lui ar trebui să fie suficient de cunoscute, înţelegând că el se afla între Manase

Iosua 19:21 21. En-Ganam. În mod literal „fântâna grădinilor”. Probabil „casa din grădini” spre care Iehu a urmărit pe Ahazia fugarul (2 Regi 9,27). Cele mai multe din cetăţile amintite sunt necunoscute. El este posibil să fie modernul Jenîn, care se află la capătul de jos a câmpiei, cam la 7 mile sud-vest de muntele Ghilboa, pe drumulprincipal de la Megido prin Samaria spre Ierusalim.

Iosua 19:22 22. Coasta (engl. „the coast”). Mai degrabă „hotarul”. Ebraica are acelaşi cuvânt care este tradus de obicei „hotar” sau „margine”. De la cetăţile amintite, referirea probabil că este la hotarul nordic.

Taborul. Probabil că cetatea şi-a primit numele de la muntele Tabor, pe al cărui platou se crede că a fost aşezată. Cea mai mare dintre ruinele din regiune este în colţul de sud-est al platoului şi se crede a fi aşezarea Taborului.

Şahaţima. Aşezările Şahaţima şi Bet-Şemeş nu sunt definitiv cunoscute, dar probabil că şi ele au fost în partea de nord a hotarului lui Isahar spre Iordan, poate ceva mai spre nord-est.

Bet-Şemeş. Înseamnă „casa sorelui”. Să nu se confunde cu un oraş cu acelaşi nume din Iuda (cap. 15,10), şi un altul în Neftali (cap. 19,38). Numărul cetăţilor cu acest nume mărturiseşte despre întinsa răspândire a cultului soarelui printre locuitorii de mai înainte a ţării.

Şaisprezece cetăţi. Inclusiv Tabor. Altfel ar fi numai 15, ceea ce arată că Taborul trebuie considerat mai degrabă o cetate decât un munte. Moştenirea lor totală n-a fost mare, dar ea cuprindea o parte din cel maibogat pământ al ţării. Isahar a fost foarte puternic. Când a fost numărat la Sinai, bărbaţii adulţi au numărat 54.400 (Numeri 1,28.29), iar mai târziu în câmpia Sitim, ei crescuseră până la 64.300 (Numeri 26,25), fiind întrecut numai de Iuda şi Dan.

Iosua 19:24 24. Aşer. Seminţia aceasta a primit regiunea fertilă de-a lungul ţărmului Mediteranean la vest şi nord deZabulon. Există o mică nesiguranţă dacă autorul, în descrierea moştenirii lui Aşer continuă să enumere cetăţile de hotar sau menţionează doar diferitele cetăţi de căpetenie, având în vedere că cele mai multe din cetăţile menţionate sunt necunoscute. Totuşi, s-ar părea că hotarul începe de la un punct aproximativ din centrul teritoriului de pe coastă şi merge apoi spre sud până la margine, se întoarce la răsărit de Zabulon, apoiprintr-o serie de oraşe şi văi din sectorul estic până ce vine la nord spre Sidon; apoi se întoarce din nou la sud,terminând unde a început.

Iosua 19:25 25. Helcat. O cetate dată mai târziu leviţilor (cap. 21,31). Poate că modernul Tell el-Harbej, 11,5 mile (18,4 km) sud de Acre.

Acşaf. La care s-a făcut referire în cap. 11,1 şi 12,20. Poziţia ei este necunoscută, dar probabil că a fostîn apropiere de Helcat.

Iosua 19:26 26. Alamelec. Numele acesta poate că s-a păstrat în modernul Wadi el-Melec, care se varsă în Chison, dinspre nord-est.

Carmel. Poziţia aceasta fiind în mod definitiv cunoscută, ne face în stare să fixăm întinderea sudică a

teritoriului lui Aşer.

Şihor-Libnat. Unii l-au interpretat ca fiind nume de cetate, alţii ca pe un cap de uscat care înaintează în mare, iar alţii ca un râu noroios (vezi cele despre cap. 13,3). Modernul râu, numit Nahr ez-Zerka, care se varsă în mare la sud de Carmel, corespunde probabil cel mai bine acestei descrieri din cauza direcţiei în care autorul enumera cetăţile înşirate (vezi şi cap. 17,10). Pârâul acesta se varsă în mare la o mică distanţă sud de Dor. Alţii iau pe Şihor-Libnat drept o cetate din această regiune. Iar alţii îl consideră ca o cetate pe muntele Carmel.

Iosua 19:27 27. Bet-Dagon. De la Şihor-Libnat hotarul se întorcea la est spre Bet-Dagon. Aşezarea Bet-Dagon estenecunoscută, dar numele indică întinsa răspândire a cultului lui Dagon, zeul filistenilor, o veche zeitate canaanită.

Iiftah-El. Vezi cele despre versetul 14.

Cabul, la stânga. Aceasta este înţeles de către unii traducători „la nord de Cabul”; iar de către alţii „Cabul dinspre nord. Acesta este oraşul Cabul. Nu trebuie confundat cu ţara Cabul (1 Regi 9,11-13), pe care Solomon i-a dat-o lui Hiram. Dacă versetul descrie hotarul de răsărit, Cabul ar forma colţul nord-estic, de unde hotarul avea să se întoarcă în direcţia Sidonului (vezi Iosua 19:28). Iosif Flavius vorbeşte despre un Choboulo de pe vremea lui, ca fiind pe la ţărmul mării şi aproape de Ptolomais (Wars iii.c 4).

Iosua 19:28 28. Hamon. Acesta este socotit de către unii a fi actualul Umm el-Awamîd, 7 mile nord de Aczib, care este modernul ez Zîb, pe ţărmul mării cam la 5 mile (8 km) mai sus de Acre. Alţii iau Hamonul ca fiind un sat la 0,75 mile de Umm el Au’ămîd.

Cana. Aceasta se crede a fi o cetate la sud-est de Tir, probabil modernul Qânah.

Iosua 19:29 29. Coasta se întorcea (engl. „the coast turneth”) Mai degrabă „hotarul se întorcea”. Rama. Aşezarea Rama este necunoscută, dar unii au socotit a fi un oraş undeva pe ţărmul mării între Sidon şi Tir.

Cetatea cea tare a Tirului. În mod literal, „cetatea stâncii fortificate”. Faimoasa cetate de pe stâncă n-a fost clădită până cam 200 de ani mai târziu. De aceea, referirea trebuie să fi fost fie la peninsula Tir, fie la vreo altă stâncă fortificat din Aşer.

Ţinutul Aczib. În mod literal, „ţinutul Aczib”. Propoziţia înseamnă că hotarul care tocmai a fost descrisse sfârşeşte la mare în ţinutul sau regiunea care aparţinea lui Aczib. Aczib a fost identificat cu moderna cetate ez’Zib, cam 8,75 mile (14 km) mai sus de Acre.

Iosua 19:30 30. Afec. Vezi cele despre cap. 13,4. O cetate la hotarul regiunii de nord.

Douăzeci şi două de cetăţi. Nesocotind Carmelul (un munte) şi Iiftah-El (o vale), sunt numite 24 de locuri. De aceea, cel puţin două denumiri probabil că au fost oraşe de hotar, neaparţinând lui Aşer.

Iosua 19:32 32. Fiilor lui Neftali. Fiu mai mic al lui Bilha, roaba Rahelei, este preferat înaintea celui mai mare, care a fost Dan (Geneza 30,6-8), după cum Zabulon a fost înaintea lui Isahar. Dumnezeu apreciază oamenii nu după cine sunt, ci după ce sunt.

Iosua 19:33 33. Helef. Prima parte a acestui verset se traduce în mod literal, „hotarul lor era de la Helef, de la stejarul Ţaanamim”, Helef este necunoscut, dar Judecători 4:11 aminteşte „stejarul Ţaanaim”, aproape de Chedeş, care era la nord-vest de lacul Hule. În locul acesta, Iael, nevasta lui Heber Chemitul, a ucis pe Sisera

(Judecători 4:21). Numele Ţaananim e derivat de la ebraicul verb şa’an care înseamnă „a peregrina”. Definiţiaaceasta arată un loc unde erau ridicate corturile peregrinilor, ale nomazilor. Probabil că Heber a fost un astfel de nomad.

Adami-Necheb. Probabil un nume compus, Adami-Necheb.

Iordan. Descrierea hotarului începe la un punct în valea Iordanului superior mai sus de lacul Hule. Hotarul răsăritean a fost Iordanul, incluzând lacul Hule şi Marea Ghenezaret. Mai întâi are loc descrierea hotarului sudic.

Iosua 19:34 34. Aznot-Tabor. În mod literal „urechile Taborului”. Locul a fost identificat cu Umm Jebeil, în vecinătatea Muntelui Tabor. Dincolo de Muntele Tabor, frontierele aveau să le formeze Zabulon şi Aşer.

Iuda; înspre răsărit era Iordanul (engl. „Iudah upon Iordan toward the sunrising”). Moştenirea lui Iuda nu era nicăieri aproape de hotarul lui Neftali. Atunci, cum putea să se întindă hotarul lui Neftali până la Iuda pe Iordan înspre răsărit? O explicaţie notează că pe partea răsăriteană a Iordanului, când acesta părăseşte Marea Ghenezaret, au fost un număr de sate din corturi numite Havot-Jair (Judecători 10:3-5). Acest Iair a fost nepotul lui Heţron, tatăl lui Caleb, de la o soţie de mai târziu din seminţia lui Manase, dar bunicul era din Iuda. (vezi 1 Cronici 2:21,23). După legea lui Moise, fiecare din copiii lui Israel se păstra în moştenirea seminţiei părinţilor lui, şi în felul acesta posesiunile lui Iair au fost socotite ca aparţinând nu seminţiei lui Manase, ci celei a lui Iuda, şi aceasta poate să explice cum despre teritoriul lui Neftali, care era în partea opusă faţă de Havot-Iair, este spus că se întindea până la Iuda, pe Iordan spre răsărit.

Poate că o explicaţie mai plauzibilă ar fi ca teritoriul lui Isahar să se întindă în jos pe partea de vest a Iordanului până la teritoriul lui Beniamin şi Iuda. În felul acesta Isahar ar avea valea de vest a Iordanului dupăcum Gad avea valea de est (cap. 13,27).

Iosua 19:35 35. Cetăţile tari. Din cele 16 cetăţi întărite numite în versetele 35-39, Ţer, Adama, Rama, Edrei, En-Haţor, Iron, Harem şi Bet-Anat n-au fost definitiv identificate. Din cele rămase, unele urme de identificareau fost descoperite.

Ţidim. Care înseamnă „marginile”. Chefar Hattya „satul hiţilor”, amintit în Talmud, numit acum Hattîn.Acesta este situat pe câmpie la 5,5 mile (8,8 km) nord-vest de Tiberiada.

Hamat. Care înseamnă „cald”. Socotit a fi fost un sat cu băi calde ceva mai la sud de Tiberiada. Probabil că el este actualul Hammâm Ţabarîyeh.

Racat. Poate de la verbul „a izbi tare”. Socotit de unii că a fost acelaşi cu Tiberiada de mai târziu. Numele ei avea să se potrivească aşezării. Cel puţin ea era undeva în regiune.

Chineret, care înseamnă „o lăută” sau „o harfă”. O cetate întărită pe ţărmul de nord-vest al Mării Ghenezaret (Galileii). Ea îşi are numele de la forma de harpă a lacului, cunoscut mai târziu ca Ghenezaret, sauGalileea.

Iosua 19:36 36. Haţor. Vezi cele despre cap. 11,1.

Iosua 19:37 37. Chedeş. Numit în general Chedeş-Neftali pentru a-l deosebi de alte cetăţi cu acelaşi nume. Ea se află cam la 4 mile (7 km) nord-vest de lacul Hule din Galileea. Acesta era domiciliul lui Barac (Judecători 4,6,9) şi locul unde el şi Debora au adunat trupele lor pentru a lupta cu Sisera.

Iosua 19:38 38. Migdal-El, care înseamnă „cetatea lui Dumnezeu”. Situată la vest de ţinutul lacului Hule. Poziţia lui

exactă este nesigură.

Bet-Şemeş. Alta din multele cetăţi cu numele care înseamnă „casa soarelui”, dovedind întinderea cultului soarelui printre primii locuitori ai Canaanului. Cetatea a fost aşezată în partea nordică a lui Neftali.

Iosua 19:40 40. Dan. Cea mai numeroasă dintre seminţii, după Iuda, în fiecare recensământ făcut în timpul Exodului(vezi Numeri 1 şi 26). Deşi a deţinut importanta poziţie de a face paza ariergărzii în timpul marşului din Egipt, Dan a fost ultimul pentru a primi moştenirea Sa. Sorţul lui a căzut în partea sudică a Canaanului, între Iuda la est şi ţara filistenilor la vest, mărginindu-se cu Efraim la nord şi cu Simeon la sud.

Autorul nu descrie partea lui Dan prin hotarele ei, ci aminteşte doar cetăţile care erau în ea. Unele din aceste cetăţi au fost date de prima dată lui Iuda, dar partea lui Iuda fiind prea mare, unele au fost date daniţilor după cum altele au fost date simeoniţilor.

Iosua 19:41 41. Ţorea. Un oraş, probabil în Wadi eş Şarăr cam la 18 mile vest de Ierusalim. Acesta era locul natal al tatălui lui Samson, Manoah (Judecători 13,2.25). Aici s-a născut Samson şi el a fost înmormântat în Ţorea şi Eştaol (Judecători 16,31). Atât Ţorea, cât şi Eştaol şi probabil că şi Ir-Şemeş amintite în acest verset, au fost date mai întâi seminţiei lui Iuda (cap. 15,10.33). Ir-Şemeş şi Bet-Şemeş putea fi una şi aceeaşi, pentru că ele amândouă aveau aceeaşi semnificaţie. Prima înseamnă „cetatea soarelui”, iar a doua „casa soarelui”.

Iosua 19:42 42. Saalabin. Numită Şaalbim în Judecători 1,35. Poate că e modernul Selbit, un oraş din Palestina centrală, între Ierusalim şi Lidaa. Pentru un timp cetatea a fost deţinută de către amoriţi, care nu aveau să le permită daniţilor s-o ocupe. Mai târziu evreii au luat-o (1 Regi 4,9).

Aialon. O cetate, probabil în valea Aialonului, pe care amoriţii au refuzat s-o cedeze. Valea se întinde de la Ierusalim spre Mediterana, traversând dealurile Şefelei spre Lydda.

Iosua 19:43 43. Timnata. O cetate dată mai întâi lui Iuda (cap. 15,57). Evident că este aceeaşi ca Timna din Judecători 14,1-5, de unde şi-a luat Samson nevasta lui. Cetatea era sub stăpânirea filistenilor, cel puţin pentru un timp şi nu este sigur dacă daniţii au luat-o vreodată. Cetatea este identică cu moderna Tibna, cam la6 mile sud-est de Bet-Şemeş, mărginindu-se cu teritoriul lui Iuda.

Ecron. Aceasta a fost cea mai nordică din cele cinci cetăţi care aparţineau filistenilor. Ea era cam la jumătatea drumului dintre Mediterană şi platourile Iudeii (cap. 13,3). Se crede că este micul târguşor aproape de Achir care păstrează vechiul nume.

Iosua 19:44 44. Ghibeton, care înseamnă „deluros”. Poziţia lui nu este cunoscută. Se pare că daniţii n-au dobândit stăpânire asupra lui, sau, dacă au dobândit-o, trebuie că au pierdut-o din nou, pentru că el era în mâinile filistenilor, pe timpul posterior lui David (1 Regi 15,27; 16:15). La început ea a fost numită una din cetăţile levitice (Iosua 21,23).

Iosua 19:45 45. Gat-Rimon. O cetate levitică (Iosua 21,24; 1 Cronici 6,69), undeva în apropiere de Timna, dar nu identificată în mod definitiv.

Iosua 19:46 46. Iafo, care înseamnă „frumuseţe”. Principalul port din toată Iudeia, numit mai târziu Iapa. Numele modern este Iafa, care este vecin cu modernul port israelian Tel-Aviv. Nu este spus în mod hotărât că Iafa a fost o parte a teritoriului lui Dan. Declaraţia pare să însemne că hotarul venea până în faţa cetăţii dar nu o includea.

Iosua 19:47 47. Prea mic pentru ei -- În mod literal, „teritoriul fiilor lui Dan ieşea pentru ei”. Adică, acesta le-a scăpat pentru că puternicii lor vecini, amoriţii, i-au forţat să stea în munţi, neîngăduindu-le să locuiască în vale(Judecători 1:34). Aceasta i-a dus la aşa situaţie dificilă încât ei au trebuit să-şi găsească alt teritoriu unde opoziţia nu era atât de înverşunată. În felul acesta, fiii lui Dan au refuzat să ocupe teritoriul atribuit lor de Dumnezeu, care le-ar fi dat victorie deplină asupra vrăjmaşilor lor dacă ei ar fi conlucrat cu planul Lui. În loc de aceasta, ei au ocupat un teritoriu după propria lor alegere. S-a sugerat că această atitudine din partea lui Dan explică omisiunea acestei seminţii din lista seminţiilor redată în Apocalipsa 7.

Leşem. O cetate nu departe de izvoarele râului Iordan, la poalele muntelui Liban, şi numită Laiş în cartea Judecătorilor, înainte de a fi luată de daniţi. Oraşul a fost descoperit de cinci iscoade pe care daniţii i-a trimis să iscodească ţinutul de nord. Aceste cinci iscoade au raportat la întoarcere că cetatea era liniştită şi în siguranţă, neavând de a face cu alte cetăţi, fiind la mare distanţă de Sidon. Imediat au pornit 600 de oameni înarmaţi, au luat cetatea şi i-a schimbat numele în Dan. (vezi Judecători 18).

Pentru că ocuparea Leşemului a avut loc la câtva timp după moartea lui Iosua, unii au susţinut că Iosua– cartea – n-a fost scrisă de el, ci într-o perioadă mult mai târzie. Totuşi, acest scurt raport despre luarea Leşemului a fost în mod vădit inserat mai târziu de vreo persoană, scriind sub călăuzire divină, aşa fel ca să completeze raportul posesiunilor daniţilor.

Iosua 19:49 49. Lui Iosua... o moştenire. Iosua a fost ultimul care şi-a primit moştenirea. În această secvenţă vedemmărinimia acestui mare conducător. El nu s-a străduit să recolteze toate beneficiile în virtutea slujbei lui, ceea ce el ar fi putut face uşor. El s-a ferit de ispita la care sunt expuşi în mod constant conducătorii şi anume, să-şimărească propriile lor fonduri cu prea puţină consideraţie faţă de cei din poziţii mai puţin favorabile. Iosua a fost servit ultimul, deşi a fost cel mai în vârstă şi cel mai mare bărbat din Israel. El a socotit binele ţării lui maipresus de orice interese particulare ale lui. El este un mare exemplu pentru toţi acei care slujesc în locuri publice fie conducători civili, fie bisericeşti. Se observă mai departe că el n-a luat moştenirea sa fără consimţământul şi aprobarea poporului. Raportul spune că i-au dat-o copiii lui Israel. Ei iubeau pe conducătorul lor. Nu e de mirare că poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua (Iosua 24:33; Judecători 2:7). Astfel de slujire neegoistă naşte iubire, care, la rândul ei, înseamnă la ascultare. Nimeni nu are, de fapt, drept la conducere până ce n-a învăţat să slujească în mod neegoist. Hristos, care nu Şi-a plăcut Lui Însuşi (Romani 15,3), este marele exemplu de slujire neegoistă.

Iosua 19:50 50. Timnat-Serah. În mod literal, „partea rămasă”. Iosua n-a ales cea mai bună cetate din întreaga ţară, ci o cetate convenabilă în propria seminţie, nu departe de Silo, locul unde se afla cortul întâlnirii.

Iosua 19:51 51. Uşa cortului întâlnirii. Lucrarea de împărţire a fost făcută în prezenţa lui Dumnezeu şi după directivele Lui. Ea a fost făcută în mod public, pentru ca toţi să poată cunoaşte că împărţirea n-a fost rezultatul capriciului oamenilor. Astfel de cunoaştere urma să-şi aibă influenţa ei în strunirea oricărei murmurări, dar în ciuda acestui fapt, totuşi au fost nişte nemulţumiri (cap. 17,14-18). Învăţătura este şi pentrunoi. Fiecare problemă importantă a vieţii să fie adusă la „uşa cortului întâlnirii”, ca recunoaştere a autorităţii lui Dumnezeu în orice fază a vieţii.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ

49,50 PP 515

Iosua 20:2 2. Cetăţi de scăpare. Cuvântul „refugiu” vine de la ebraicul galat, care înseamnă „a contracta”, „a trage”, „a lua înăuntru”, „a primi”. De aici ideea de „azil” sau „refugiu”. Cuvântul ebraic are articolul înainte de „refugiu”, ca şi Septuaginta şi Siriaca, făcând mai hotărâtă afirmaţia cu referire la ceea ce spusese Dumnezeu mai înainte. Legea cetăţilor de scăpare este redată în mod cuprinzător în Numeri 35 şi

Deuteronom 19. Sfinţenia vieţii omeneşti este unul din marile principii ale religiei creştine, ceea ce nu este, de obicei, recunoscut în concepţiile păgâne şi ateiste. Foarte de timpuriu Dumnezeu a căutat să imprime asupra poporului Său că a pune capăt vieţii unui om în orice împrejurări, este o chestiune serioasă. Seriozitatea constă în faptul că omul a fost făcut după chipul divin şi astfel era înrudit cu Dumnezeu. După potop, Dumnezeu a declarat în mod accentuat „Dacă varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui” (Geneza 9,6; vezi şi Exod 21,12.14). Dumnezeu făgăduise un loc unde ucigaşul fără voie al unui om să poată fugi (Exod 21,13), dar pentru un criminal n-a fost luată o astfel de prevedere. Dumnezeu a căutat să reglementeze vechiul obicei de răzbunare privată, prin care pedepsirea criminalului se transmitea asupra rudei celei mai apropiate sau asupra următorului moştenitor al celui care fusese asasinat. Israel se afla singur între neamuri care să preţuiască valoarea atribuită vieţii omeneşti, şi acum, Dumnezeu îi învăţa mai departe cu privire la dreptate cât şi cu privire la îndurarea lui Dumnezeu. Dumnezeu conduce pe oameni numai aşa de repede cât sunt ei în stare să înţeleagă adevărul divin. Acest principiu este caracteristic legislaţiei ebraice dată de Dumnezeu prin Moise. Ea s-a adaptat situaţiei oamenilor, dar totdeauna a tins spre o desăvârşire pe care poporul n-a fost la început capabil s-o înţeleagă. În felul acesta, poligamia, divorţul liber, sclavia au fost tolerate pentru un timp, şi au fost decretate legi care să reglementeze aceste practici; deşi practicile acestea n-au fost nici orânduite, nici aprobate de Dumnezeu.

În mintea evreului era adânc înrădăcinat simţământul că ruda cea mai apropiată era păzitorul vieţii fratelui ei, şi din această cauză ea era ţinută să răzbune moartea lui. În loc să se opună acestui simţământ, sau să caute să-l dezrădăcineze, Dumnezeu a pus acest simţământ sub înfrânare temporară, care avea să-l împiedice de a comite nedreptate mare acolo unde în realitate nu fusese comisă nici o crimă.

Cum v-am poruncit. Spus prin Moise şi scris de el, astfel că Iosua a putut avea acces la informaţie (Exod 21,13; Numeri 35,9-34; Deuteronom 19,1-13). Astfel Pentateuhul exista probabil cam în aceeaşi formăîn care este astăzi când a fost scrisă cartea lui Iosua.

Iosua 20:3 3. Fără voie, fără să aibă de gând. În mod literal, „din greşeală neştiind”. Numeri 35,22-25 şi Deuteronom 19,4.5, procură ilustrarea a ceea ce se înţelege aici. Termenii aceştia sunt în general pentru fapte nepremeditate care au ca rezultat moartea unei persoane.

Criminalul cu voie, chiar dacă avea să caute ocrotire în una din aceste cetăţi, după cercetare, el trebuia să fie imediat pedepsit. Dumnezeu declarase că unii ca aceştia trebuia luaţi chiar de la altarul Lui, ca să poată fi executaţi (Exod 21,14).

Răzbunătorul sângelui. În trad. KJV ori de câte ori cuvântul acesta go’el, „răzbunător”, apare în forma lui de participiu, ca şi aici, împreună cu cuvântul „sânge”, el este tradus „răzbunător”, dar în toate celelalte cazuri el este tradus „răscumpărător”, „consângean”, „rudă apropiată”, „cea mai apropiată rudă”, „rubedenie”. Acest cuvânt se întâlneşte în texte ca Iov 19,25; Isaia 47,4; 48,17; 54,5 cu privire la Domnul. Pentru mintea evreului, o astfel de indicare a lui Dumnezeu avea să atragă atenţia la lucrarea rudei în dreptul ei de răscumpărare (vezi cele despre Numeri 35:12). În ce măsură trebuie să fie aplicată metafora la Hristos, nu este lămurit. Cetăţile de scăpare însele au fost un simbol al refugiului pus la îndemână de Hristos (PP 516).

Iosua 20:4 4. Să fugă. Ucigaşul trebuia să fugă în grabă mare. Toate prevederile posibile au fost făcute ca el să nu fie întârziat în fuga lui. Drumurile care duceau la aceste cetăţi erau ţinute tot timpul în stare bună. Oriunde eracruce de drumuri trebuiau puse semne arătând în spre cetatea de scăpare. Dacă răzbunătorul sângelui îl ajungea din urmă, răzbunătorul era liber să ia viaţa ucigaşului. Răspunderea de a ajunge la timp în cetatea de scăpare cădea asupra fugarului. Nici una din aceste cetăţi nu era mai departe decât o jumătate de zi de drum faţă de oricare parte a ţării (vezi PP 515-517).

Vechiul plan cu privire la cetăţile de scăpare prezintă uimitoare ilustraţii în viaţa creştină. Păcătosul trebuie să fugă la adăpostul lui Hristos (Evrei 6:18) fără întârziere. Acei care cunosc calea trebuie să pună indicatoare de-a lungul căii. O mare răspundere zace asupra acestor călăuze, iar nepăsarea ar putea da naşterela un semn care indică direcţia ce greşită inducând în eroare pe păcătosul care aleargă.

Porţii cetăţii. Era obiceiul pentru judecători, sau bătrânii cetăţii să stea la intrarea porţii pentru a face tranzacţia tuturor afacerilor legale (vezi Rut 4,1; 2 Samuel 15,2).

Să-l primească la ei în cetate. În mod literal, „să-l adune în cetate”. Auzind povestea fugarului şi fiind satisfăcuţi că, cel puţin cazul lui cerea o judecată dreaptă, actul următor aveau să-l aducă la îndeplinire bătrânii, acela de a-l lua sub ocrotirea lor. Mai târziu avea să aibă loc o nouă cercetare după care avea să se hotărască în cazul lui.

Iosua 20:6 6. Adunării. Probabil adunarea, mai degrabă, adunarea cetăţii lui decât aceea a cetăţii de scăpare (vezi Numeri 35,24.25; Deuteronom 19,12). Dacă era găsit vinovat, ucigaşul era predat răzbunătorului sângelui; dar dacă era găsit nevinovat de ucidere cu voia, adunarea avea să-l restituie cetăţii de scăpare, unde va rămâne până la moartea marelui preot.

Moartea marelui preot. După cum slujbele pentru păcat se concentrau în sanctuar şi preot, probabil că tot aşa, durata exilului fugarului era dependentă de circumstanţe în legătură cu serviciul ceremonial. Era necesar să se aibă un eveniment de deosebire spre a marca terminarea cazului astfel ca răzbunătorul să poată şti, fără dubiu, când a încetat dreptul lui legal de răzbunare.

Iosua 20:7 7. Ei au pus deoparte. În mod literal, „ei au sfinţit”, adică, au pus deoparte aceste cetăţi pentru folosire sacră. Toate acestea erau cetăţi ale leviţilor, în care locuiau aceşti slujitori ai lui Dumnezeu, deoarece ei îndeplineau slujba Domnului cu rândul. Aceste împrejurări ofereau fugarului ocazia de a studia şi comunica culeviţii care erau instruiţi în lucrurile lui Dumnezeu. De aceea, locul de scăpare putea deveni în acelaşi timp un adevărat izvor de binecuvântare pentru ucigaş, când preoţii şi leviţii l-au învăţat calea lui Iehova (vezi Deuteronom 17,8-13; 21,5; 33:9.10).

Cetăţile de scăpare erau toate la nivelul câmpiei sau pe văi, în regiuni bine cunoscute. Ele erau la distanţă potrivită unele de altele spre folosul tuturor seminţiilor. Trei erau la vest de Iordan, iar trei la est, unala nord Chedes-Golan, una în partea centrală Sihem-Ramot, iar una în sud, Hebron-Beţer. Un bărbat neliniştit care fugea să-şi scape viaţa trebuia să aibă toate avantajele. El nu trebuia să aibă de urcat un munte obositor în ultima parte a fugii lui, când putea să fie aproape extenuat. Drumurile care duceau la aceste centre trebuia să fie bune, şi cetăţile bine cunoscute. Mamele din Israel poate că au învăţat pe dinafară pe micii lor copii numele acestor cetăţi, astfel încât în anii care urmau, dacă era necesar pentru aceşti copii să fugă, ei aveau să ştie exact încotro să meargă.

În aceasta se află o învăţătură pentru noi. Astăzi există un loc de refugiu pentru păcătoşii vinovaţi. Aceladăpost este Isus. Calea este întotdeauna liberă, pe tot parcursul drumului sunt indicatoare, şi accesul la cetate este uşor. „Domnul este aproape de cei cu inima frântă (Psalmul 34:18; compară cu Psalmul 85:9; 145:18). Noi trebuie să continuăm a rămâne în acest adăpost până va trece mânia.

Chedeşul. Cuvântul acesta vine din grecescul gadash, „a fi sfânt”, care în forma lui restrânsă înseamnă „a sfinţi”. De la aceasta este derivat şi substantivul godesh care înseamnă „sfinţenie”. Cât despre poziţia acestei cetăţi, vezi cele despre cap. 19,37, La vreo 8 km nord-vest de lacul Hule din Galileea.

Sihemul. Evreişte Shechem, de la shacam, „a se ivi devreme”, „a porni devreme”, de unde „a încărca animalele de povară”. De aici este derivat substantivul shechem, „umărul” din cauza uşurinţei de a duce poverile. De la sensul acesta ideal el are sensul metaforic de „stăpânire”. Stăpânirea va fi pe umerii lui (Shechem) (Isaia 9,6). Sihemul a fost în seminţia lui Efraim între cei doi munţi: Ebal şi Garizim. Poziţia lui este astăzi cunoscută ca Tell Balâtah.

Hebron. Numele vine de la verbul chabar, care înseamnă „a uni”, „a asocia”, „a unifica”. De aici chebron care înseamnă „tovărăşie”. Pentru poziţia lui la vest de Marea Moartă şi sud-vest de Betleem, vezi cele despre cap. 14,15.

Iosua 20:8 8. Beţerul. Numele acesta este derivat din verbul başar, „a restrânge”, „a împrejmui”, deci, „a fortifica”. Numele indică, „un loc întărit”, adică o „fortăreaţă”. Poziţia exactă a Beţerului nu este definitiv cunoscută. Unii au identificat-o cu modernul Umm el Awâmid, nord de Heobon.

Ramot. De la ra’am, „a fi înalt sau înălţat”. Ra’mat este substantivul plural care înseamnă „înălţimi”, în mod figurat însemnând „sublim sau lucruri inaccesibile”. Pentru poziţia probabilă vezi cele despre cap. 13,26.

Golan. De la galah „a fi gol” (neîmbrăcat n.tr.). Poziţia ei este socotită a fi ceva la răsărit de Marea Ghenezaret (Galileii).

Iosua 20:9 9. Pentru străinul. Dumnezeu a luat măsuri pentru străin ca să se împărtăşească de binefacerile spirituale ale lui Israel. Când israeliţii au ieşit din Egipt, a fost îngăduit să-i însoţească o mulţime amestecată. Când gabaoniţii au căutat pace, Israelul a făcut pace cu ei. Când Rahav şi-a exprimat credinţa ei, Dumnezeu aprimit-o. Aşa a fost în decursul tuturor veacurilor. Dumnezeu nu ţine seamă de persoane. Pe toţi cei care vin la El, cu nici un chip nu-i va da afară (Ioan 6,37). Există o poartă deschisă pentru toţi cei care vor să vină în smerenie şi pocăinţă.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ

1-9 PP 515-517

Iosua 21:1 1. Căpeteniile de familie. Persoane de frunte care au coborât din cele trei ramuri ale seminţiei lui Levi, adică, din familia lui Gherşon, Chehat şi Merari, cei trei fii ai lui Levi.

Leviţilor. Seminţia aceasta a aşteptat să primească partea ei până ce toate celelalte seminţii îşi primiserămoştenirea lor. Amânarea până ce ţara avea să fie împărţită a fost necesară pentru ca leviţii să poată fi răspândiţi în Israel, primind cetăţi din diferitele seminţii. Cererea lor n-a fost arbitrară, pentru că Dumnezeu poruncise ca leviţii să fie bine îngrijiţi (Numeri 35:1,2).

Tot astfel a aranjat Dumnezeu şi pentru slujitorii bisericii creştine ca să fie bine întreţinuţi. „Tot aşa Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14). Dumnezeu a perpetuat sistemul zecimii şi al darurilor pentru sprijinirea acelora care duc înainte lucrarea Sa.

Eleazar. El este numit primul pe lista acelora la care au venit leviţii cu cererea lor. Dumnezeu a instruit pe Iosua să caute sfat la preot (Numeri 27,21), care, la rândul lui, avea să primească sfat de la Dumnezeu. În felul acesta reprezentantul direct al lui Dumnezeu se află pe locul întâi. Întreaga istorie a acestei perioade arată cât de strâns a lucrat Iosua împreună cu preotul. Din nefericire, uneori şi Iosua s-a abătut de la acest plan, ca în cazul gabaoniţilor (Iosua 9).

Iosua 21:2 2. Împrejurimi. Din rădăcina ebraică garash, care înseamnă „a conduce”, „a urmări”. Urmat de expresia„pentru vitele noastre”, cuvântul arată o regiune unde ar pute fi conduse vitele, cu alte cuvinte „loc de păşunat”, alături de cetate (vezi cele despre cap. 14,4).

Iosua 21:3 3. Copiii lui Israel au dat. Cererea leviţilor a fost aprobată bucuros, după cât se pare. Fiecare seminţie adat cetăţi în conformitate cu întinderea şi valoarea moştenirii ei, pentru că Dumnezeu dăduse instrucţiunea (Numeri 35:8) ca seminţia care are multe cetăţi să dea multe, şi seminţia care are puţine să dea puţine. Metoda a pus la încercare generozitatea poporului. Din cetăţile care au fost date s-ar părea că cel puţin un mare număr din ele au fost printre cele mai bune din ţară.

La distribuire, poporul avea în minte planul lui Dumnezeu că leviţii trebuiau să fie împrăştiaţi în Israel în fiecare parte a ţării. În felul acesta, leviţii aveau să fie în mijlocul poporului spre a-i învăţa în căile

Domnului atât prin cuvânt cât şi prin exemplu, şi astfel să fie o piedică pentru Israel împotriva idolatriei.

Iosua 21:4 4. Au tras la sorţi. Este probabil că, atunci când au fost desemnate de către diferitele seminţii, cele 48 de cetăţi au fost împărţite în patru grupe. Apoi s-a hotărât căreia dintre cele patru familii ale seminţiei lui Leviaveau să fie date aceste grupe. În cazul acesta, Chehat a fost socotit ca două familii, şi anume chehatiţii din linia lui Aaron, care au fost preoţi, şi restul care n-au fost preoţi. Familia lui Aaron, din care au ieşit preoţii, avea ca parte a ei 13 cetăţi care au fost date de seminţiile lui Iuda, Simeon şi Beniamin. Dumnezeu, cu înţelepciune a plănuit astfel că cetăţile care au căzut preoţilor au fost cele mai apropiate de Ierusalim, pentru că acolo avea să fie pe parcursul vremii, Cetatea Sfântă, unde avea să fie Templul şi unde avea să fie nevoie de slujbele preoţilor.

Ordinea în care a fost făcută distribuţia a fost asemenea cu ordinea de marş din pustie. Preoţii, cu Moise şi Aaron, care au tăbărât la răsărit de intrarea în cortul întâlnirii, au fost primii la rând; Chehatiţii erau la sud, iar în marş ei purtau vasele sfinte; Gherşoniţii au fost la vest, şi au urmat chehatiţilor purtând perdelele şi diferitele învelitori ale cortului întâlnirii; Merariţii erau tăbărâţi la nord, şi în ordinea de marş veneau la urmăpurtând stâlpii şi scândurile.

Din instrucţiunea dată în Levitic 25,32-34, precum şi din raportul istoriei biblice, este evident că aceste cetăţi nu erau locuite în mod exclusiv de leviţi. Având în vedere scopul distribuirii leviţilor, cu greu ar fi acesta planul lui Dumnezeu. Dumnezeu a intenţionat ca leviţii să fie în mijlocul lui Israel, iar nu să fie izolaţi de popor pe care ei trebuia să-i instruiască şi să-i călăuzească. Prin urmare cetăţile leviţilor nu erau nici ele locuite de israeliţi din alte seminţii. Ghibea lui Beniamin, dată aici leviţilor (Iosua 21,17) era locuită şi de beniamiţi după cum rezultă din istoria levitului de a cărui soţie ei au abuzat atât de oribil (Judecători 19). Şi Saul a locuit acolo. David şi curtea sa a petrecut şapte ani la Hebron, o altă cetate a leviţilor. Probabil că leviţilor le-a fost dat numai dreptul la atâtea case, în cartierele acestor cetăţi, câte aveau nevoie pentru locuit. Dacă ei trebuiau să le vândă, ceea ce se pare că aveau dreptul să facă (Levitic 25,32-34), ei aveau să aibă dreptul veşnic de a răscumpăra proprietatea. Restul locuinţelor erau ocupate de membri seminţiei căreia aparţinea ţinutul. În afara cetăţii era locul de păşune pentru vitele lor, care se întindea până la 2.000 de coţi dincolo de limitele cetăţii. Teritoriul acesta era pentru folosul lor, dar nu pentru vânzare. El era în mod permanent considerat ca proprietate a Domnului.

Există raport mai târziu despre preoţi şi leviţi ca locuind în alte cetăţi, ca de pildă, în Nob (1 Samuel 21,1). Este vădit, că, o dată cu trecerea timpului a avut loc o modificare a planului original.

Treisprezece cetăţi. Acesta pare ca un număr mare pentru fiii lui Aaron, dar nu trebuie să uităm că aceste cetăţi probabil că nu erau locuite exclusiv de preoţi, şi că încă n-au fost luate de la canaaniţi toate cetăţile enumerate.

Iosua 21:5 5. Fiii ai lui Chehat. Adică, acei care nu erau din familia lui Aaron. Acestora le-au fost date cetăţi în seminţiile lui Efraim, Dan şi Manase. Teritoriul acestor seminţii era aproape de teritoriul seminţiilor în care familia lui Aaron a primit moştenirea ei. În felul acesta, chehatiţii n-au fost separaţi departe unii de alţii.

Iosua 21:6 6. Fiii lui Gherşon. Gherşon a fost fiul cel mai mare al lui Levi (Exod 6:16; Numeri 3:17) dar moştenirea fiilor lui Chehat a fost desenată în primul rând, probabil pentru că preoţii se coborau din Chehat. Gherşoniţii au primit 13 cetăţi; Chehatiţii, mai mulţi la număr, au primit 23.

Iosua 21:7 7. Fiii lui Merari. Merari a fost fiul cel mai mic al lui Levi, şi a fost ultimul care să-şi primească cetăţile lui. Urmaşii lui au fost cei mai puţini la număr, aşa că ei au primit numai 12 cetăţi, 8 din acestea fiind la est de Iordan.

Iosua 21:8 8. Au dat... prin sorţi. Este interesant că în ebraică şi Septuaginta, cuvântul tradus „prin sorţi” vine la

sfârşitul propoziţiei, şi din această poziţie lasă impresia că el modifică verbul „poruncise”. Foarte vădit, că nu aceasta este funcţiunea lui avută în vedere şi traducerea KJV i-a potrivit poziţia aşa fel ca să-l facă să modificepe „dat”. Ideea este că Domnul a poruncit lui Moise ca gruparea cetăţilor să fie prin sorţi.

Iosua 21:9 9. Din seminţia lui Iuda şi... a lui Simeon. Este interesant a se nota că, cu excepţia Ainului (v. 16), toatecetăţile preoţeşti au fost astfel aranjate ca la urmă să cadă în regatul lui Iuda (1 Regi 12), a cărui capitală era Ierusalimul, cetatea pe care o alesese Domnul dintre toate seminţiile lui Israel ca să-şi pună Numele Lui acolo.Deşi leviţii din regatul de nord au părăsit cetăţile şi împrejurimile lor pe vremea răzvrătirii lui Ieroboam (2 Cronici 11:14), şi au trecut în Iuda, faptul că toţi preoţii, cu excepţia neînsemnată amintită mai înainte, erau deja aşezaţi, a reprezentat un mare avantaj.

Următoarele cetăţi. Lista cetăţilor levitice este redată în acest capitol, şi, cu unele deosebiri şi omisiuni, în 1 Cronici 6,54-81. Trecuseră deja mulţi ani şi probabil că unele din cetăţi au fost numite cu nume diferite. Poate că între timp au fost făcute şi unele arondări, datorită schimbării situaţiilor politice.

Iosua 21:11 11. Arba. Vezi cel despre cap. 14,15.

Iosua 21:12 12. Câmpia. În mod literal „câmpia” (engl „fields”). Este vădit că aceasta se referă la ţinutul care se afladincolo de cei 2.000 de coţi arătaţi în Numeri 35:5. După cât se pare, îndrumările n-au fost speciale numai pentru Hebron, ci doar un exemplu de regulă generală cu privire la toate cetăţile.

Iosua 21:13 13. Libna. Vezi cele despre cap. 10,29.

Iosua 21:15 15. Debir. Vezi cele despre cap. 10,38.

Iosua 21:16 16. Bet-Şemeş. Vezi cele despre cap. 15,10.

Iosua 21:17 17. Gabaon. Vezi cele despre cap. 9,3.

Ghebea. Vezi cele despre cap. 18,24.

Iosua 21:18 18. Anatot. Renumit mai târziu ca locul de naştere al lui Ieremia (Ieremia 1,1; 11,21). Numele modern al aşezării este Râs el-Karrubeh, care este la 1,25 mile (2 km) nord-est de muntele Scopus, Ierusalim, şi puţin la sud-est de Ghibea. Pe vremea lui Ieremia, ea era încă o cetate preoţească (Ieremia 1,1). Ea mai era şi domiciliul lui Abiatar şi cetatea în care a fost exilat pentru participarea la răscoala lui Adonia (1 Regi 2,26).

Iosua 21:21 21. Sihem. Vezi cele despre cap. 20,7.

Ghezer. Vezi cele despre cap. 10,33.

Iosua 21:22 22. Bet-Haron. Vezi cele despre cap. 10,10.

Iosua 21:23 23. Ghibeton. Vezi cele despre cap. 19,44.

Iosua 21:24

24. Aialon. Vezi cele despre cap. 10,12 şi 19,42.

Iosua 21:25 25. Taanac. Vezi cele despre cap. 12,21 şi 17,11.

Iosua 21:29 29. Iarmut. Vezi cele despre cap. 10,3.

En-Ganim. Vezi cele despre cap. 19,21.

Iosua 21:32 32. Chedeş. Vezi cele despre cap.12:22 şi 19:37.

Iosua 21:34 34. Iocneam. Vezi cele despre cap.12:22 şi 19:11.

Iosua 21:35 35. Nahalal. Vezi cele despre cap. 19,15.

Iosua 21:36 36. Beţer. Vezi cele despre cap. 20,8.

Iosua 21:38 38. Ramot. Vezi cele despre cap. 20,8.

Mahanaim. Vezi cele despre cap. 13,26.

Iosua 21:39 39. Hesbon. Capitala Sihonului. Împăratul amoriţilor pe care l-au bătut israeliţii când ei urcau la est de Marea Moartă din Egipt, şi-a pierdut regatul. Numele supravieţuieşte în Tell Hesbân, la aproape 15,25 mile (25,5 km) est-nord de gura râului Iordan şi 12,75 mile (20,5 km) sud-vest de Rabbath-ammon (Amman).

Iaezer. Vezi cele despre cap. 13,25.

Iosua 21:41 41. Patruzeci şi opt de cetăţi. La numărătoarea lui Israel raportată în Numeri 26,62, seminţia lui Levi număra 23.000. S-a socotit că proporţional ea a primit mai mult decât oricare altă seminţie. Totuşi, trebuie amintit că probabil n-au fost enumerate pe listă în dreptul fiecărei seminţii, toate cetăţile celorlalte seminţii, în timp ce leviţii au fost limitaţi la aceste 48 de cetăţi şi câteva sute de acri de păşune în jurul lor. Restul avea teritorii întinse care aparţineau cetăţilor lor.

S-a sugerat că fiecare dintre din cele patru diviziuni ale casei lui Levi a devenit o legătură spre a cimenta 3 dintre cele 12 seminţii împreună. În cazul gherşoniţilor, cele două ţărmuri ale Iordanului sunt legateîmpreună, două la vest de Iordan unite cu una de la est. Merariţii au fost folosiţi să lege două seminţii la est de Iordan cu o seminţie de la vest şi teritoriul israelit sud-estic cu teritoriul de la nord. În felul acesta ei au fost împletiţi cu toţii la un loc ca să poată creşte împreună în Dumnezeu. Leviţii au fost împărţiţi în Israel dar, în divizarea lor ei au devenit foarte uniţi, aducând seminţiile lui Israel împreună şi unindu-i pe toţi pentru Dumnezeul lor.

Când nu erau ocupaţi să îndeplinească îndatoririle religioase care au fost repartizate între ei, leviţii erauînvăţătorii celor tineri; cititori, transcriitori şi expunătorii Legii; istoriografi şi cronicari care au păstrat amintirea merilor fapte şi a personajelor care s-au distins. Ei trebuiau să aducă religia în viaţa de toate zilele, ajutându-se reciproc unul pe altul şi pe vecinii lor să înţeleagă nevăzutul şi să atingă standardul de popor ales a lui Dumnezeu.

Iosua 21:42

42. Aceste cetăţi. După versetul 42 şi înaintea versetului 43, Septuaginta adaugă următoarele: „Şi Iosua a încetat să împartă ţara după hotarele ei: şi copiii lui Israel eu dat lui Iosua o parte din cauza poruncii Domnului: ei i-au dat cetatea pe care a cerut-o: Tamnasahar în muntele Efraim; şi Iosua a zidit cetatea şi a locuit în ea: şi Iosua a luat cuţite de piatră cu care a circumcis pe copii lui Israel care au fost născuţi în pustie pe drum, şi i-a aşezat în Tamnasahar”. Cât de multă încredere se poate avea în această afirmaţie din Septuaginta, este nesigur.

Iosua 21:43 43. Toată ţara. Declaraţia din acest verset pare ca o contrazicere, deoarece Israel nu poseda încă toată ţara până pe vremea lui David şi Solomon, şi chiar şi atunci este îndoielnic dacă ea a cuprins tot ceea ce a intenţionat la început Dumnezeu ca ei să stăpânească. Totuşi, declaraţia spune doar că „Domnul a dat lui Israel toată ţara”. Darul era al lor în ciuda prezenţei canaaniţilor în o parte a teritoriului. A fost în planul lui Dumnezeu să nu izgonească pe toţi aceşti locuitori deodată, ci numai încetul cu încetul (Exod 23,30), pentru a înlătura pericolul de a fi năpădiţi de fiare sălbatice şi mărăcini până ce Israel, pe parcursul vremii, avea să devină destul de numeros spre a ocupa aceste regiuni.

Iosua 21:44 44. Odihnă de jur împrejur. Textul ebraic redă, „odihnă de jur-împrejur”, adică din partea neamurilor din jur. Totuşi Dumnezeu intenţiona mai mult decât o simplă odihnă de la război. Aşezarea în Canaan a fost omăsură pregătitoare pentru un mare program misionar pe care Dumnezeu plănuia să-l aducă la îndeplinire prinIsrael. Un astfel de program putea fi dus înainte numai de persoane care, în propria lor viaţă, erau reprezentanţi ai acelui plan. Scriitorul Epistolei către Evrei se referea la ajungerea acestui obiectiv spiritual în suflet şi aducerea la îndeplinire a obiectivului misionar în lume când spunea: „Căci dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi” (Evrei 4,8). Când Israel a dat greş în mod lamentabil să îndeplinească înaltul lui destin şi să intre în „odihna” lui, Dumnezeu a chemat biserica creştină săîmplinească scopul divin. De aceea „să luăm bine seama că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu (Evrei 4,1).

Iosua 22:1 1. Atunci. Ebraicul az indică faptul că desfăşurarea evenimentului a început la un anumit timp, apărut dintr-o situaţie de curând descrisă; adică, imediat după dăruirea cetăţilor pentru Levi, aşa cum este raportat încap. 21. Construcţia pare să însemne că n-a fost la sfârşitul războiului când au fost trimise acasă cele două seminţii şi jumătate, după cum au crezut unii, ci mai degrabă după împărţirea ţării celor 12 seminţii şi a cetăţilor pentru leviţi.

Iosua 22:2 2. Voi aţi păzit tot. Cuvintele din versetele 2 şi 3 amintesc făgăduinţa din cap.1:16, şi însărcinarea lui Iosua din versetul 5 aminteşte pe aceea pe care el însuşi o primise de prima dată (cap.1:7) şi găseşte mai departe paralela în ceea ce el a spus lui Israel înainte de moartea sa aşa cum este raportată în cap. 23 şi 24.

Iosua 22:3 3. De o bună bucată de vreme până în ziua de azi. (engl. „This many days”). Vezi cele despre cap. 11,18. Supunerea ţării a luat cam şase sau şapte ani. În felul acesta, seminţiile acestea au lipsit din căminul şi familiile lor o lungă perioadă de timp, în care timp au împlinit obligaţia lor faţă de fraţii lor (cap. 1,12-16). Ei au făcut tot ce au putut pentru a fi o binecuvântare pentru fraţii lor.

Este vrednic de luat în seamă că în tot timpul lungii perioade de cucerire, cu excepţia cererii seminţiei lui Iosif (cap. 17), nu este raportat nici un glas de plângere. Aceasta este în contrast cu murmurarea constantădin timpul celor 40 de ani de peregrinare prin pustie. În timp ce israeliţii erau în toiul cuceririi şi a succesului şi activităţii, ei erau mulţumiţi. Aşa şi astăzi, când biserica este activă şi când duce înainte un program progresiv împreună cu participarea tuturor membrilor ei, există de obicei remarcabilă lipsă de critică, plângeri şi murmurări.

Iosua 22:4 4. Corturile voastre. Poate că pe vremea aceasta poporul locuia deja în casele pe care le moşteniseră sau le clădiseră (Numeri 32:17), dar scriitorul le numeşte corturi pentru că acesta era cuvântul pe care erau

obişnuiţi să-l folosească în pustie pentru locurile lor de locuit. El a continuat în vocabularul lor chiar la o dată mult mai târzie.

Iosua 22:5 5. Aveţi grijă numai. În mod literal, „numai să vegheaţi peste măsură de mult”. Declaraţiile din versetul acesta sunt foarte asemănătoare în conţinut cu afirmaţiile aflate în Deuteronom 6:5; 10:12; 11:13,22; 30:6,16,20; etc., indicând că aceste cuvinte au fost deja înregistrate astfel că Iosua avea acces la ele. El devenise atât de familiar cu ele încât, când vorbea, el folosea aproape aceleaşi cuvinte ca predecesorul său, Moise. Iosua a dat drumul celor două seminţii şi jumătate cu cuvinte de sfat şi avertizare spirituală. Singura lor siguranţă se află în stricta ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu.

Să vă alipiţi de El. Cuvântul ebraic tradus aici „alipiţi” este redat „mă ţin” în Psalmul 119:31. El conţineideea de fermitate, adică „a se fixa tare”.

Iosua 22:7 7. Seminţia lui Manase. Noi nu trebuie să înţelegem din acest verset că Iosua s-a adresat din nou separat către jumătatea seminţiei lui Manase. Afirmaţia este mai degrabă o repetare, care este o caracteristică însemnată a scriitorilor VT în general, şi a lui Iosua în special. Un scriitor modern ar face trimitere înapoi, la cele scrise de el mai înainte, deja în altă parte, dar istoricul evreu repetă de fiecare dată de câte ori este necesar pentru a face darea lui de seamă clară prin ea însăşi. Exemplu de o astfel de repetare de către autorul nostru – el repetă de patru ori că leviţii nu aveau să se împărtăşească de împărţirea ţării (cap. 13,14.33; 14,3; 18,7), şi repetă de patru ori că seminţia lui Manase a fost împărţită în două părţi de fiecare parte a Iordanului (cap. 13,7.8; 14,3: 18,7 şi aici).

Iosua 22:8 8. Împărţiţi prada. Acei care au stat în Palestina de răsărit să păzească lucrurile, să reclădească cetăţile şi să poarte de grijă pentru turme şi familii trebuia să aibă parte din prada luată. Aceasta era ceea ce porunciseDumnezeu mai înainte (Numeri 31:27), şi ceea ce a instruit mai târziu David pe popor (1 Samuel 30,24).

Iosua 22:9 9. La Silo. Versetul acesta indică foarte clar că cele două seminţii şi jumătate n-au fost trimise la casele lor până ce cartierul general al lui Israel fusese mutat la Silo, a cărui mutare a fost după ce unele seminţii îşi primiseră moştenirea lor. Dacă ele n-ar fi trebuit să rămână până după împărţirea ţării, probabil că ar fi fost lăsate să plece de la Ghilgal. Faptul că nu li s-a dat drumul de acolo, este o puternică dovadă că au stat până ce a fost terminată împărţeala.

Iosua 22:10 10. Malurile Iordanului. În mod literal, „ocoalele Iordanului”, sau „sectoarele Iordanului”. Unii au socotit că expresia se referă la sectoarele fertile la răsărit de Iordanul superior, poate la regiunile de păşune fertilă din cotiturile râului Iordan. Râul curge cam 200 de mile în cotiturile lui, de colo până colo, pe scurta distanţă de 65 de mile dintre Marea Galileii şi Marea Moartă. Totuşi, această identificare nu pare să se potrivească cu specificările narative. Septuaginta şi Siriaca au numele propriu Ghilgal în loc de „maluri”. Acesta ar fi locul cel mai natural pentru seminţii spre a trece Iordanul. Drumul care trece prin Ghilgal duce la ambele hotare ale lui Ruben şi ale lui Gad. Dacă seminţiile ar fi călătorit la nord prin Iordanul superior, ele ar fi trebuit să meargă cam 100 de mile în afara teritoriului lor. Un alt loc cu putinţă de trecut ar fi fost pe la Adama, dar aceasta era tot o cale indirectă de întoarcere pentru Gad şi Ruben, precum şi un drum necunoscut. În felul acesta este numai logic să se creadă că seminţiile s-au întors pe drumul de la Ghilgal (veziPP 518). Ajungând pe „malurile” Iordanului, ei au zidit un altar pe înălţime aproape de pietrele pe care le ridicase Iosua, deşi, poate pe cealaltă parte a râului (vezi v. 11).

Ţara Canaanului. Sugerând că locul poate să fi fost pe partea de vest a Iordanului, deşi aceasta în nici un caz nu este sigur.

Izbea privirile. Mai bine, „ca înfăţişare”. Expresia indică un mare altar destul de înalt spre a fi văzut de la o mare distanţă. Cuvântul acesta mai poate să exprime înţelesul că altarul a fost zidit numai pentru înfăţişare şi pentru nici o altă folosire, ca de pildă, pentru jertfe. Totuşi, el a avut forma altarului arderilor de

tot de la cortul întâlnirii (v. 28), care avea să facă din el un amintitor al faptului că seminţiile de la răsărit erau o parte din Israelul lui Dumnezeu.

Iosua 22:11 11. Un altar. În mod literal, „altarul”. În conformitate cu v. 28 el a fost făcut după modelul altarului lui Iehova, o copie a acelui altar pe care Dumnezeu îl dăduse lui Israel, pe care să aducă jertfele lor; deci articoluldin ebraică indică acel altar.

În faţa. În mod literal, „spre faţa”. Ebraicul mul înseamnă „faţă” şi aşa este tradus în cele mai multe locuri. Din punct de vedere al direcţiilor „faţă” poate însemna răsărit, după cum „dreapta” înseamnă sud, şi „stânga” nord. Dacă aşa este folosirea cuvântului aici, atunci expresia s-ar referi la intrarea în ţara Canaanului dinspre est. Sau la ţărmul răsăritean însuşi.

Pe malurile. Aceasta este aceeaşi expresie din v. 10, şi iarăşi Septuaginta şi Siriaca redau „Ghilgal”.

În părţile. (engl. „at the passage”). Ebraicul el eber, în mod literal, „peste”. Eber mai înseamnă şi „văd”,sau „trecere”, care pare să confirme ceea ce s-a sugerat (Vezi cele despre v. 10) ca cel mai probabil loc de trecere. Cuvântul mai are, totuşi, şi sensul de „dincolo”, astfel că iarăşi, nu poate fi determinat în mod hotărât de care parte a Iordanului a fost zidit altarul. Probabil că a fost la răsărit de râu (vezi PP 519).

Iosua 22:12 12. Să se bată cu ei. Aici este o dovadă remarcabilă despre stricta ascultare a lui Israel faţă de lege şi venerarea lor pentru ea pe vremea lui Iosua. O singură abatere de la ea (Levitic 17,8.9; Deuteronom 12,5-7; 13,12-15) a fost suficientă să stimuleze credincioşia celor nouă seminţii şi jumătate şi să-i facă să meargă cu război chiar împotriva fraţilor lor. Când au auzit de ridicarea unui altar ca adaus la cel de la Silo, ei au fost gata să ia măsuri imediate ca să nu fie pângărită închinarea lui Iehova. N-a fost Iosua cel care a adunat seminţiile; ele s-au adunat de bună voie. Dar, probabil că el, împreună cu Eleazar, i-a sfătuit să amâne acţiunea până ce a fost trimisă o delegaţie la cele două seminţii şi jumătate pentru a verifica zvonul.

Iosua 22:13 13. Fineas. Fiul marelui preot şi foarte potrivit pentru această însărcinare. El a fost acela care, într-un moment critic s-a ridicat să reziste răului de la Baal-Peor (Numeri 25,7.8). Toţi cunoşteau seriozitatea lui, şi poate că nici o altă persoană mai bună n-ar fi putut conduce delegaţia.

Iosua 22:14 14. Zece căpetenii. Toate seminţiile de la vest de Iordan au fost reprezentate, împreună cu Fineas din seminţia lui Levi. Fiecare dintre cei care-l însoţeau era căpetenia familiei tatălui lor şi, probabil, adevărata căpetenie a seminţiei. O delegaţie de felul acesta, probabil că avea să reprezinte cea mai înaltă instanţă judecătorească din ţară. Pentru Israel presupusa nelegiuire comisă de cele două seminţii şi jumătate a fost considerată ca o încălcare serioasă a legii divine, şi personalul care constituia delegaţia arăta cu câtă gravitate au privit ei fapta.

Iosua 22:16 16. Ce însemnează păcatul. Această expresie înseamnă în mod literal, „ce trădare”. Chestiunea nu privea numai pe cele două seminţii şi jumătate, ci întregul Israel. Experienţele trecute arătaseră că nelegiuirile grupelor sau a indivizilor puteau să se abată asupra întregului popor. Fineas şi însoţitorii săi au atras atenţia laaceste ocazii înfricoşate că, dacă acei care au ridicat altarul ar rămâne nepedepsiţi, Dumnezeu ar putea să pedepsească Israelul întreg, ca părtaş al vinovăţiei. Învinuirea celor nouă seminţii şi jumătate a fost întemeiată numai pe un zvon care trebuia mai întâi cercetat. Este uşor să dai o interpretare falsă faptelor altora. Seminţiile apusene au greşit, dar tot aşa au greşit şi seminţiile răsăritene care ar fi trebuit să informeze pe fraţiilor despre planul de a ridica un monument. Poate că ei n-au prevăzut că are să se nască un zvon. Totdeauna este înţelept a evita evenimentul posibil, dar e de altă parte, niciodată nu este sigur a se trece la judecată întemeiată pe simpla aparenţă.

Iosua 22:17 17. Nelegiuirea lui Peor. Vezi Numeri 25,1-9; Deuteronom 4,3. Originalul cuvântului tradus aici

„nelegiuire” este aon, care adesea exprimă ideea de „vinovat” pentru faptă rea. Se crede că el vine din cuvântul awah, care înseamnă „a fi pervers”. Cuvântul englezesc „rău”, adică, ceea ce este făcut în afară de ordine, dă o idee asemănătoare despre rău, şi se află ca traducere a lui awah în Estera 1,16. Deci aon este ceea ce iese de pe făgaşul justiţiei şi bunei cuviinţe, care conţine şi vinovăţie şi pedeapsă.

N-am ridicat-o. În mod literal „necurăţată de peste noi”. La ce fel de împrejurare se referă autorul prin această afirmaţie nu se poate şti în mod hotărât, dar ruşinea, dizgraţia, mârşăvia păcatului lui Peor trebuie că amai rămas încă, şi poate că unele semne ale neplăcerii divine au continuat să mai zăbovească în adunare. Este raportat că douăzeci şi patru de mii au murit cu acea ocazie, şi este posibil ca unii din copiii acelor uniri nesfinte erau în tabără. Fără îndoială că multe din rude au simţit încă amărăciunea pierderii celor 24.000, şi cămine ruinate şi copii orfani de tată alcătuiau dovada nenorocirii. Aceasta mai poate însemna că o anumită măsură de aluat stricat a mai rămas încă printre ei, că stricăciunea n-a fost vindecată pe deplin, şi că deşi reprimată în prezent, ea mai lucra în taină, şi era probabil pe punctul să izbucnească din nou, cu violenţă proaspătă, aşa cum se lasă a se înţelege din cuvintele capitolului 24,14.23. Păcatul îşi lasă semnele lui atât asupra individului care păcătuieşte cât şi asupra acelora care sunt influenţaţi de păcatul lui.

Iosua 22:19 19. Necurată. Adică, necurat din punct de vedere ceremonial, pentru că cortul întâlnirii nu era în ţinutulacestor seminţii. Era o părere în general foarte răspândită printre cei vechi că acele ţări în care nu există loc deosebit pentru închinarea adusă lui Dumnezeu erau nesfinţite şi necurate. Dacă cele două seminţii şi jumătateaveau astfel de părere, atunci era mult mai bine să părăsească ţara şi să locuiască cu celelalte seminţii în posesiunea Domnului. Aceasta dă pe faţă un spirit foarte generos şi lipsit de egoism, o bunăvoinţă de a face sacrificii în scopul de a păstra curăţenia şi prin urmare pacea. Cu alte cuvinte, Fineas şi însoţitorii lui au fost şidispuşi şi doritori să acorde prioritate lucrurilor care trebuie căutate mai întâi. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Aceasta arată căseminţiile apusene n-au privit războiul ca o necesitate absolută, chiar dacă fraţii lor ar fi păcătuit, ci numai dacă ar fi dovedit împietrire.

Dar nu vă răzvrătiţi. Dumnezeu dăduse instrucţiuni şi porunci pentru călăuzirea poporului Său, şi orice îndepărtare de la acele porunci, mai ales cu privire la ridicarea de altare pentru dumnezei falşi, ar fi nimic mai puţin decât răzvrătire împotriva Dumnezeului cerurilor. Dumnezeu este acelaşi astăzi ca ieri (Evrei 13,8), având în vedere că principiile de drept nu se schimbă niciodată. Deşi pedeapsa pentru abaterea de la legile lui Dumnezeu, poate să fie diferită, fiecare încălcare îşi va primi până la urmă justa ei recompensă de răsplată.

Iosua 22:20 20. N-a fost singurul care a pierit. Cazul lui Acan a fost o demonstrare de cum a adus păcatul unui om neplăcerea lui Dumnezeu asupra întregii adunări. El şi toată familia lui au pierit din cauza păcatului lui şi aşa au păţit toţi bărbaţii care au căzut ucişi de oştirea cetăţii Ai. Cu cât mai mult ar fi rămas neplăcerea lui Dumnezeu asupra adunării în acest caz dacă ei ar fi trecut cu vederea acest păcat de răzvrătire în închinare prin a avea un al doilea altar. Poporul a acţionat just să fie îngrijorat în această privinţă, dar el a acţionat mai degrabă grăbit condamnând fapta înainte de a avea amănunte asupra întâmplării.

Iosua 22:21 21. Au răspuns. Cineva nu poate aprecia blândeţea răspunsului având în vedere că acuzaţia a fost făcută împotriva lui. De fapt, este mult de admirat la ambele părţi. Când acuzatorii au descoperit că sunt greşiţi ei înşişi, ei n-au schimbat temeiul lor şi n-au condamnat pe fraţii lor pentru imprudenţă, deşi ar fi putut face pe drept lucrul acesta; tot aşa, când acuzaţii prezentaseră nevinovăţia lor ei n-au învinuit e acuzatorii lor de bănuieli grăbite, nesăbuite şi nedrepte. De sigur că aici a fost cazul când „un răspuns blând potoleşte mânia” (Proverbe 15,1). Câte necazuri ale vieţii ar putea fi evitate dacă toţi ar ţine seamă de învăţămintele acestei experienţe!

Iosua 22:22 22. Domnul, Dumnezeu, Cel Atotputernic (engl. „The Lord God of gods”). Cele trei nume, El, Elohim şi Yahweh sunt repetate de două ori în ordinea precedentă. Expresia ar mai putea fi tradusă şi „Domnul dumnezeilor, Iehova”, dar şi într-un caz şi în altul aceasta a fost o puternică implorare potrivită faţă de mărimea cazului. Cele două seminţii şi jumătate au fost şocate de păcatul de care tocmai fuseseră acuzaţi, şi

înmulţirea titlurilor Dumnezeirii şi repetarea expresiei dovedesc zelul şi seriozitate în această problemă.

Iosua 22:23 23. Să ne ceară socoteală. Propoziţia poate fi tradusă „Fie ca Iehova Însuşi să cerceteze”. Chemând întreitul nume al lui Dumnezeu (vezi cele despre v. 22) de două ori seminţiile erau gata să lase cazul în mâna lui Dumnezeu şi să accepte cerinţele Lui faţă de ei, chiar dacă aceasta ar însemna viaţa lor. Această mărturie pozitivă a dat asigurare membrilor delegaţiei privitor la sinceritatea şi motivele care au dus la zidirea altarului.

Iosua 22:24 24. De frică. Cuvântul pentru „frică” este mai degrabă „îngrijorare neliniştită”, şi textul ar fi, în mod literal redat, „dacă nu din îngrijorare neliniştită de un cuvânt (lucru)”. Cele două seminţii şi jumătate au continuat să relateze care a fost cauza acestei temeri şi îngrijorări. Cu timpul, urmaşii lor, fiind aşezaţi atât de departe de cortul întâlnirii, puteau fi priviţi şi trataţi ca străini faţă de comunitatea lui Israel. În timp ce seminţiile acestea se aflau pe drum spre casele lor, probabil că ideea acestui monument a apărut în mintea lor. Dacă ei ar fi cugetat la plan mai dinainte, probabil că ei ar fi informat pe Iosua. Ei erau îngrijoraţi ca fiii lor să nu fie priviţi de celelalte seminţii ca neavând nici o participaţie la altarul lui Dumnezeu. Este adevărat, că deocamdată, seminţiile estice au fost considerate ca fraţi şi erau tot aşa de bine primiţi la cortul întâlnirii ca şi oricare altă seminţie, dar ce va fi dacă fiii lor după ei nu aveau să fie recunoscuţi? Din cauza distanţei, ei nu puteau face vizite tot atât de dese la cortul întâlnirii ca ceilalţi; şi treptat ei puteau fi lepădaţi nefiind membri deloc. Aceasta ar fi dus la indiferenţă din partea copiilor lor, şi în curând ei ar fi căzut într-o stare de nereligiozitate relativă. Pentru a anticipa o astfel de tendinţă şi spre a fi o mărturie permanentă despre faptul că ei erau o parte din Israel, seminţiile au hotărât să ridice un mare altar aproape de Iordan, aşa fel ca să poatăfi văzut de ambele părţi.

Iosua 22:28 28. Chipul. Altarul era o reprezentare exactă a altarului de la Silo şi avea să fie un martor că constructorii lui recunoşteau şi slujeau la acelaşi Dumnezeu ca şi cei care se închinau la altarul original. Probabil că dimensiunea era totuşi mult mai mare pentru a-l face bătător la ochi, dar construirea şi măsurile proporţionate erau aceleaşi.

Iosua 22:30 30. Au rămas mulţumiţi. În mod literal, „a fost bine înaintea ochilor lor”. Ei făcuseră această lucrare spre slava lui Dumnezeu, iar nu spre propria lor slavă. Acum când vina fusese lămurită, cu toate că ei înşişi se dovediseră a fi greşiţi, ei au fost mulţumiţi. Dumnezeu este adevărata legătură a frăţietăţii. Dacă suntem fraţi adevăraţi, ruşinea şi suferinţa fratelui nostru vor fi şi ale noastre, şi restabilirea nevinovăţiei celor bănuiţi de vinovăţie va lucra în noi recunoştinţă sinceră şi cordială. Dacă bărbaţii din seminţiile de la vest de Iordan ar fi acţionat din motive egoiste, ei ar fi fost prea mândri spre a se bucura de darea în vileag a falsei lor acuzaţii, şi s-ar fi străduit să găsească alt temei pentru plângere. Uneori fraţii creştini sunt aşa de mândri în părerile lor încât ei doresc victorie asupra presupusului adversar mai degrabă decât apărarea dreptăţii. Acei care trăiesc alături de Domnul, sunt gata şi dispuşi să admită eroarea lor şi sunt mai îngrijoraţi de adevăr, decât a convinge pe alţii că ei au dreptate.

Iosua 22:31 31. Aţi izbăvit. Cuvântul ebraic az tradus aici „acum” subliniază faptul că într-adevăr acţiunea avusese loc. În general este tradus „atunci, dar aici el ar fi putut fi foarte bine tradus „prin urmare”. El înseamnă urmare de acţiune şi toată propoziţia se putea traduce, „Prin urmare, în loc de a aduce asupra noastră pedeapsă grea, de care ne-am temut, voi aţi lucrat aşa fel încât ne-aţi izbăvit de pedeapsa de care ne-am temut”.

Iosua 22:33 33. N-am mai vorbit. În mod literal „n-am spus”. În 2 Samuel 21:16 se află o folosire asemănătoare a cuvântului „spus” în propoziţia, „Şi Işbi-Benot... a voit să omoare pe David”. Textul ebraic redă, „spus să omoare”, adică, a avut drept scop sau a intenţionat. Aşa şi aici, poporul a renunţat la intenţia de a „se sui”. Declaraţiile delegaţilor lor i-au convins că aceasta nu era necesar, şi drept urmare au abandonat ideea în întregime.

Iosua 22:34 34. Ed. Cuvântul ebraic pentru „martor”. Cu toate acestea, cuvântul acesta nu se află în original, cel puţin în copiile obişnuite, deşi se spune că unele din manuscrisele de mai târziu îl conţin, dar el se află în traducerile arabă şi siriacă. Septuaginta tălmăceşte: „Şi Iosua a dat un nume altarului copiilor lui Ruben şi a copiilor lui Gad şi a jumătăţii din seminţia lui Manase, şi a zis: Aceasta este o mărturie în mijlocul lor că Domnul este Dumnezeul lor”. Traducătorii KJV au redat în mod cuvenit cuvântul cursiv, deoarece acesta estecuvântul vădit cerut de sens.

Din întâmplările din acest capitol pot fi învăţate unele învăţăminte importante: primul, chiar cele mai bune intenţii sunt adesea rău înţelese şi oferă pricină de bănuială, şi de aceea, atât pe cât este posibil, să se evite orice aparenţă rea; în al doilea rând, este mult mai bine să fim geloşi pe fraţii noştri cu o gelozie pioasă decât să fim nepăsători faţă de mântuirea lor, chiar dacă am greşit în temerile noastre; în al treilea rând, chiar dacă suntem acuzaţi pe nedrept, este bine să ascultăm liniştiţi la învinuire şi apoi în spiritul umilinţei să facem o apărare îngrijită. Acei care au dreptate totdeauna îşi pot îngădui să fie calmi şi politicoşi.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1-34 PP 517-520 8 PP 518

34 PP 519

Iosua 23:1 1. De multă vreme. Vezi introducerea la cartea lui Iosua p.172 pentru discutarea vârstei lui Iosua. Conform informaţiilor existente, Iosua a fost cam în vârstă de 83 de ani când a intrat Israel în Canaan. Fiind cu 5 ani mai în vârstă decât Caleb, el era de 90 de ani la sfârşitul cuceririi ţării. După cap. 24,29, el era în vârstă de 110 ani când a murit. Dacă socoteala noastră este corectă, şi dacă evenimentele din acest capitol au avut loc în timpul ultimului an al vieţii lui Iosua, trebuie să fi trecut 20 de ani de când Domnul dăduse odihnă lui Israel (cap. 21,44; 22,4). Această lungime de timp i-a permis lui Iosua să observe că unul dintre cele mai mari pericole pentru Israel constă în a fi corupţi prin relaţiile intime cu canaaniţii.

Iosua 23:2 2. Bătrânii lui. Cei convocaţi au reprezentat cele patru nivele, sau grade, de distincţie civilă: bătrânii sau prinţii seminţiilor, căpeteniile sau capii familiilor, judecătorii care tălmăceau şi dădeau decizii în conformitate cu legea, căpeteniile oştii sau magistraţii care executau deciziile judecătorilor. Eleazar, marele preot se afla de faţă, precum şi Fineas, fiul său; fără îndoială că şi Caleb cu vârsta lui înaintată era acolo, şi poate că şi Otniel şi mulţi alţii.

Locul acestei adunări nu este precizat, dar deoarece în capitolul următor (v. 1) este amintit Sihemul, ca loc pentru cea de a doua adunare, se crede că locul pentru prima adunare a fost Timnat-Serah, localitatea de domiciliu a lui Iosua. Totuşi, ea se poate să fi fost tot aşa de bine şi la Sihem, sau chiar în alt loc, ca Silo.

Eu sunt bătrân. Cu câţiva ani mai înainte, Dumnezeu i-a amintit lui Iosua vârsta lui cea înaintată. „Tu aiîmbătrânit, ai înaintat în vârstă”, declarase El (cap. 13,1). Acum, Iosua însuşi simţea efectele vârstei, şi el însuşi a declarat, „Eu sunt bătrân, înaintat în vârstă”, în mod literal, „eu sunt bătrân, eu am împlinit zilele”. Probabil că era în ultimul lui an, adică, în al 110-lea an al lui (cap. 24,29).

Iosua 23:3 3. Pentru voi. În mod literal, „înaintea feţei voastre”, adică, înaintea israeliţilor în luptă. Canaaniţii erau ucişi pe măsura înaintării lui Israel în luptă.

Iosua 23:4 4. V-am dat. Aici, ca şi în cap. 13,1-7, şi după aceea în Judecători 2,33 este recunoscută în mod distinct natura premergătoare şi parţială a cuceririi realizată de Iosua. Dumnezeu a dat lui Israel să stăpânească ţara precum şi asigurarea că El va merge înaintea lor să izgonească neamurile rămase pe măsură ce ei erau în stare şi destui spre a umple şi lua locul lor.

Iosua 23:5 5. Le va izgoni. Iosua foloseşte aici pentru „izgoni” acelaşi cuvânt care se află în Deuteronom 6:19 şi 9:4, un cuvânt oarecum neobişnuit folosit numai de 11 ori în VT. El poate să indice că Iosua citează din Deuteronom, şi că acesta din urmă a existat în formă scrisă pe vremea lui Iosua.

Iosua 23:6 6. Puneţi-vă toată puterea (engl. „Be ye therefore very courageous”). În mod literal, îndemnul este redat, „şi voi să fiţi foarte tari”. Curajul vine şi din putere fizică, şi spirituală. Curajul este important pentru toţi creştinii cei vii. Se cere curaj să-L mărturiseşti pe Hristos prin exemplu şi cuvânt în faţa batjocurii. Se cerecuraj să se reziste la ispită şi să faci binele în mijlocul unei lumi ostile. Se cere curaj să învingi egoismul. Se cere curaj să recunoşti o greşeală. Dar Domnul ne spune prin Iosua, „Voi să fiţi foarte tari” să faceţi lucrurile cele drepte.

Tot ce este scris. Să observăm universalitatea poruncii, „tot ce este scris în carte”. Nu există nici o rezervă sau excepţie – nici o alegere de doctrine favorite sau de sarcini plăcute, ci „tot ce este scris”, trebuie să fie citit, crezut şi ascultat.

Iosua 23:7 7. Să nu vă amestecaţi. În mod literal, „nu intraţi la aceste naţiuni”. Israeliţii deşi locuiau printre aceste neamuri, nu trebuiau să se amestece cu ele. Orice asociere, nu importă, cât de nevinovată putea să pară, puteaduce la contacte mai intime care aveau să ademenească până la urmă sufletul de la Dumnezeu. O astfel de interdicţie mai este încă în vigoare. Porunca NT este, „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi”(2 Corinteni 6:14). Rezultatele nenorocite ale dispreţuirii voite a acestei porunci se văd adesea în vieţile celor tineri, care, în pofida sfatului, intră în legături de căsătorie cu necredincioşii. În afară de faptul că dau de un cămin în care adevărata armonie nu poate niciodată să domnească, ei mai descoperă adesea şi o creştere a dezgustului faţă de religie care mai curând sau mai târziu are ca rezultat o despărţire completă de Dumnezeu. „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?” (Amos 3,3).

Să nu rostiţi. Pentru instrucţiunile lui Moise cu privire la aceasta vezi Exod 23:13 şi Deuteronom 12:3. Nici numele acestor zei nu trebuiau folosite, şi nici măcar amintite.

Să nu-l întrebuinţaţi în jurământ. A jura pe vreun zeu era de fapt a-l recunoaşte ca martor şi răzbunător în cazul călcării contractelor, şi efectiv un obiect potrivit pentru închinare religioasă. Aceasta ar însemna, atunci, că Israel nu putea face nici un legământ cu idolatrii, pentru că singura cale de a-l face, obligatoriu aveasă fie pentru idolatri să jure pe zeul lui şi aceasta ar însemna o recunoaştere a zeului către israelit.

Iosua 23:10 10. Unul singur. Iosua foloseşte iarăşi în acest verset cuvintele lui Moise aşa cum se află în cântarea lui raportată în Deuteronom 32,30.

Iosua 23:11 11. Vegheaţi dar cu luare-aminte. În mod literal, „luaţi seama peste măsură de mult asupra sufletelor voastre”. Poate că pericolul avea să fie mai mare acum, după ce israeliţii se aşezaseră comozi în ţară, ca iubirea lor pentru Dumnezeu să se întoarcă spre altceva. Scripturile, atât cele ale VT cât şi ale NT, scot în evidenţă preeminenţa iubirii. Puterea poate să fie plăcută, înţelepciunea şi frumuseţea pot fi fermecătoare, iar bogăţiile pot să dea un anumit prestigiu şi sens siguranţei, dar viaţa nu constă în acestea. Iubirea le înlocuieştepe toate. Ascultarea se supune faţă de glasul care strigă: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exod 20,3). Dar iubirea răspunde „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul” (Psalmul 8,1). Ascultarea refuză să ia în deşert Numele Domnului, în timp ce iubirea exclamă „sufletul nostru suspină după Numele Tău” (Isaia 26,8). „Nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (Fapte 4,12). Ascultarea refuză să calce Sabatul, dar iubirea zice: „Sabatul va fi desfătarea ta ca să sfinţeşti pe Domnul (Isaia 58:13). Aşa ar trebui să fie cu toate poruncile divine. „Iubirea este împlinirea Legii” (Romani 13:10).

Iosua 23:12 12. Vă veţi uni cu ele prin căsătorii. În mod literal, „veţi deveni rude prin căsătorie”. A trecut timp

îndelungat mai înainte ca Israel să înveţe cum să trăiască în lume fără să fie din lume. Aceasta n-au învăţat-o decât după robia babiloniană, şi când au învăţat-o, aceasta a fost curând denaturată într-un exclusivism fariseic.

Iosua 23:13 13. O cursă şi un laţ. Probabil, mai degrabă, „un laţ şi o capcană” (vezi Exod 23,33; Numeri 33,55). Implicaţia este că rezultatele cele rele sunt acoperite ca să nu fie observate. Societatea coruptă este insidioasă în atracţiile ei. Mai întâi sunt puse laţurile şi cursele, şi bicele şi spinii nu vin până ce victima nu este asigurată.Oamenii stricaţi abat pe cei curaţi prin viclenie. Ei, în mod instinctiv, ascund părţile lor cele mai rele în timp cedescoperă pe cele bune ale lor, înşelând astfel prada lor. Uneori chiar virtuţile celor curaţi ajută la lucrarea de nimicire. „Iubirea... nu cugetă la rău” şi bărbatul nevinovat este ispitit să spună despre seducătorii lui „Despre oamenii aceştia s-au spus lucruri nedrepte. Ei sunt mai buni decât ceea ce s-a spus despre ei.”

Bici. Acestea ar fi pentru a mâna pe israeliţi pe drumul pe care ei n-ar voi să meargă. Dar odată ajungând în cursă ei aveau să fie mânaţi ca boii în jug.

Spini. În ochi, aceştia ar indica orbire, deoarece un spin în ochi ar orbi pe individ. Tocmai aşa avea vrăjmaşul să scoată ochii lui Israel, bineînţeles prin idolatrie.

Iosua 23:14 14. Pe calea pe care merge tot ce este pământesc. Mai degrabă, „pe calea tuturor de pe pământ”. Iosuastă în faţa acestui inevitabil sfârşit al căii cu calm şi încredere. El nu este un sfârşit ciudat, pentru că toţi oamenii din trecut, în afară de Enoh şi Ilie, au ajuns la această destinaţie. Singura excepţie în viitor vor fi acei care vor fi schimbaţi la venirea lui Isus (1 Corinteni 15:51-54). Iosua murea pe deplin mulţumit de Dumnezeu şi de ceea ce făcuse Dumnezeu. El murea cu interes spiritual pentru cei care rămâneau, iar mărinimia caracterului său consta în faptul că el însuşi a fost aşa de mult ascuns în spatele măreţiei faptelor lui eroice, şi Dumnezeul care l-a condus în ele. Marea lui întrebare era, „Ce vor crede ei despre Dumnezeul meu după plecarea mea? Ei îl cunosc acum pe El, dar îşi vor mai aduce aminte?”

Iosua 23:16 16. Dacă veţi călca. În mod literal, „în călcarea voastră”. Ideea este „oricând călcaţi” sau „dacă călcaţi”şi mergeţi să slujiţi altor zei. Dumnezeu presupune că poporul Său va fi credincios. El nu-i încearcă înainte ca să-i binecuvânteze. El dă oamenilor din belşug în prezent ca El să-i poată pregăti să se bucure încă şi mai multde îmbelşugata îndurare din viitor. Deşi Dumnezeu prevede necredincioşia care vine, El nu reţine, pe temeiul acesta, darurile Sale. A fi un vas al îndurării, înţelepciunii şi binecuvântării lui Dumnezeu este cel mai minunat privilegiu, dar aceasta atrage după sine şi cea mai hotărâtă răspundere. A te abate de la Dumnezeu şi adevărulSău în faţa darurilor Sale, este a atrage judecata proporţional cu lumina primită.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1-16 PP 521, 522

1-3,5,6 PP 521;

14-16 PP 522.

Iosua 24:1 1. Iosua a adunat. Adunarea din cap. 23 fusese o adunare a conducătorilor şi poporului în care Iosua a păsat asupra răspunderii de a izgoni vrăjmaşul, şi îi avertizase cu privire la pericolele de a neglija împlinirea acestei porunci. El le-a adus aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu de a fi cu ei, şi de răspunderea lor de a duce la îndeplinire un astfel de program. Acum Iosua a adunat pe reprezentanţii seminţiilor la Sihem, pentru a le face un ultim apel. În alegerea Sihemului a fost o mare potrivire. Aici a fost dat de prima dată lui Avraam legământul (Geneza 12,6,7); în imediata apropiere se pare că Iacov l-a reînnoit (Geneza 33,19,20), şi sub un stejar de lângă Sihem scosese el „dumnezeii străini” ai familiei sale (Geneza 35,2-4), după cum le aminteşte Iosua acum israeliţilor (Iosua 24,33); tot aici fusese reînnoit şi legământul după căderea Aiului (Iosua 8,30-35). N-a existat un loc mai potrivit decât Sihemul pentru cuvintele de despărţire ale lui Iosua şi unde să

poată fi reînnoit legământul lui Israel cu Dumnezeu.

Ei s-au înfăţişat. Aceşti conducători ai lui Israel, în număr, poate, de mai multe sute, s-au prezentat înaintea Domnului. Cu această ocazie fusese adus de la Silo chivotul (PP 523).

Iosua 24:2 2. Aşa vorbeşte Domnul. Iosua începe vorbirea sa în forma solemnă folosită de profeţi şi prezintă pe Dumnezeu Însuşi ca vorbind prin propria sa persoană. Din aceasta s-ar părea că Iosua a fost şi profet şi conducător.

Râului (engl. „Flood”). Ebraicul nahar, „râu”. Referirea este la Râul Eufrat, lângă apele căruia se afla Ur din Haldeea.

Slujeau altor dumnezei. Iosua a cerut poporului să-şi amintească faptul că strămoşii lor fuseseră idolatrica acei pe care israeliţii îi exterminau acum. Numai harului lui Dumnezeu se datora faptul că israeliţii erau acum într-o situaţie mai favorabilă. Era un mare pericol ca ei să uite stânca din care au fost tăiaţi şi să cadă iarîn idolatrie.

Iosua 24:3 3. Eu am luat. Traducerea siriacă redă: „Eu am condus”. În întreg versetul acesta care relatează experienţa lui Avraam, Dumnezeu este prezentat ca Acela care a împlinit toate faptele cele mari din viaţa lui Avraam. Avraam s-a supus în smerenie stăpânirii divine. Viaţa lui a devenit o pildă de credinţă (Romani 4,1-11; Galateni 3,6-9, comp. cu Iacov 2,21-23). Dumnezeu a fost doritor să conducă pe descendenţii lui Avraam la aceeaşi experienţă a credinţei.

Iosua 24:5 5. Am lovit. În mod literal „lovit” (engl. „plagued”), dar de obicei în ideea unei lovituri de la Dumnezeu.

Iosua 24:7 7. Cu ochii voştri. Trecuse mai bine de o jumătate de secol de la ieşirea părinţilor lor din Egipt, şi este probabil că un mare număr din cei prezenţi văzuseră lucrurile pe care le făcuse Dumnezeu în Egipt şi nimicirea egiptenilor în Marea Roşie. Nefiind mai în vârstă de 20 de ani pe vremea răzvrătirii de la Cades ei aufost exceptaţi de la sentinţa teribilă de nimicire care a trecut pentru toţi cei ce treceau de această vârstă (Numeri 14).

Iosua 24:9 9. A pornit la luptă împotriva lui Israel. Din istoria raportată în Numeri 23 şi 24, precum şi în Judecători 11:25, s-ar părea că Balac în realitate niciodată nu s-a angajat în lupta cu Israel. De aceea, în acest loc este spus că „a pornit la luptă” împotriva lor pentru că el a avut de gând să facă astfel, făcând planuri şi pregătiri în acest sens. Dumnezeu consideră intenţia faptă. Starea de spirit care dă naştere la săvârşirea unei fapte păcătoase voite este esenţa păcatului; fapta însăşi nu este decât executarea intenţiei. (Matei 5:28).

Iosua 24:10 10. V-a binecuvântat. Mai degrabă, „v-a binecuvântat cu tărie”. Construcţia de aici este asemănătoare cu aceea din Geneza 2,1 7 „Vei muri negreşit”. Accentuarea unei astfel de construcţii este uneori greu de tradus. Textul pare să vrea să spună că, în ciuda tuturor aşteptărilor şi a intenţiei hotărâte a lui Balaam, Dumnezeu l-a făcut să binecuvânteze cu tărie pe Israel.

Iosua 24:11 11. Locuitorii Ierihonului. (engl. „men of Iericho”). În mod literal, „domni ai Ierihonului”. Cele şapte triburi canaanite care urmează, nu par a fi identice cu ei ci, mai degrabă, adăugate la domnitorii Ierihonului. Cuvântul „luptat” este acelaşi ca cel tradus „pornit la luptă” (v. 9), şi trebuie considerat aici în înţeles asemănător. Poporul din Ierihon n-a luptat în mod activ. Ei s-au limitat la operaţiuni defensive, care, desigur, că şi ele constituie război.

Iosua 24:12 12. Viespe bondărească. Ori „viespile”, sau „viespi”. În textul ebraic forma este identică cu cea găsită în Exod 23,28 şi Deuteronom 7,20, unde Dumnezeu a făgăduit să trimită înaintea poporului lui Dumnezeu viespi bondăreşti spre a supune ţara. Acum Iosua a spus că Dumnezeu trimisese viespi bondăreşti înaintea poporului Său şi izgonise pe cei doi împăraţi ai amoriţilor. Raportul de mai înainte a acestei biruinţe declară că aceşti regi şi popoarele lor fuseseră lovite cu sabia lui Israel (Numeri 21,24,35). Se vede lămurit că victoriastrălucită asupra acestor împăraţi nu s-a datorat iscusinţei săbiei şi arcului, ci, mai degrabă binecuvântării speciale a lui Dumnezeu. Atunci, se pare că viespile bondăreşti sunt simbol al ajutorului dat de Dumnezeu spre a aduce succesul oştirilor lui Israel. Figura este potrivită. După cum viespile bondăreşti aveau să producăconsternare şi panică în tabără, tot aşa Domnul avea să trimită teama, groaza, cutremurarea şi confuzia în tabăra neamurilor pentru a-i face incapabili de luptă (vezi Deuteronom 2,25; Iosua 2,11).

Unii văd în aceste viespi bondăreşti pe egiptenii pe care Domnul i-a folosit să slăbească neamurile canaanite ca astfel să le facă o pradă uşoară pentru israeliţi (vezi Exod 23,28).

Iosua 24:14 14. Dumnezeii. Septuaginta şi siriaca redau, „dumnezeii străini”. La Sihem a fost tocmai locul unde erau adunate acum seminţiile, unde Iacov a îndepărtat dumnezeii străini care erau în familia lui, şi i-a înmormântat sub un stejar (Geneza 35,2,4). Se poate că israeliţii au păstrat pe unii din idolii canaaniţilor supuşi ca o curiozitate sau ca o amintire, iar acum se aflau în pericolul de a privi la ei cu veneraţie. Tendinţa spre idolatrie a început să se dezvolte în Egipt (Ezra 20,6.7). Ea a continuat să fie o caracteristică de seamă a poporului din pustie (vezi Exod 32; Amos 5,25,26; Fapte 7,39-43), cum fusese în Egipt (Ezechiel 20,6,7). Iosua ştia că chiar acum idolatria era practicată în mod secret de către unii dintre israeliţi, chiar dacă de curând ei şi-au exprimat, în aparenţă, marele zel împotriva oricărei înfăţişări a acesteia (Iosua 22). Astăzi, mulţi care fac mare caz de creştinism, întocmai ca şi israeliţii îngrijesc cu drag câte un idol secret în inimile lor. În cele din urmă un astfel de idol, dacă nu este îndepărtat, va anula întreaga viaţă creştină şi se va dovedi nimicitor de suflet.

Iosua 24:15 15. Alegeţi astăzi. Porunca de a sluji Domnului nu exclude alegerea. Orice slujire care nu este de bună voie este fără folos. Dumnezeu pune înaintea oamenilor viaţa şi moartea şi îi îndeamnă să aleagă viaţa, dar El nu împiedică alegerea lor contrară, şi nici nu-i ocroteşte de rezultatele ei naturale.

Casa mea. Acei care sunt conducători în lucrarea lui Dumnezeu trebuie să aibă o grijă deosebită ca aceicare sunt în grija lor, şi mai ales acei din propriul lor cămin (1 Timotei 3:4,5), să urmeze pe calea neprihănirii. Iosua s-a hotărât ca el şi casa lui să slujească Domnului indiferent ce făceau alţii. Uneori alegerea de a sluji luiDumnezeu devine un fapt singular. Dar „să nu te iei după mulţime să faci rău” (Exod 23,2). Acei care sunt pe calea spre cer trebuie să fie gata, în ciuda oricărei opoziţii, să facă ceea ce face cel mai bun, iar nu ceea ce fac cei mai mulţi. Iosua fusese vădit credincios faţă de Dumnezeu toată viaţa Sa. El a fost hotărât să rămână credincios până la urmă. Ultimul lui apel către popor a fost să urmeze pilda sa de consacrare, iar demnitatea şisimplitatea vieţii lui a adăugat putere greutăţii cuvintelor lui.

Iosua 24:16 16. Departe de noi. În mod literal, „să avem parte de profanare de la servire”, adică „dacă vom lepăda pe Iehova, putem fi profanaţi sau blestemaţi”.

Iosua 24:19 19. Voi nu veţi putea să slujiţi. Din punct de vedere gramatical este o oarecare dificultate în a lega pe „dacă” (engl. „if”; rom „când”) din versetul 20 cu această declaraţie, totuşi sensul este apropiat şi probabil că a fost intenţionat. Sensul ar fi atunci „Negreşit că nu putem sluji lui Iehova dacă Îl lepădăm pe El şi slujim altor dumnezei. El este un Dumnezeu gelos şi nu poate împărţi locul şi autoritatea Sa cu alţi dumnezei.”

Pe de altă parte, declaraţia din versetul 19 probabil că s-a intenţionat să aibă forţa ei proprie. Declaraţia, „voi nu veţi putea sluji Domnului”, poate să facă referire la neputinţa morală a omului însuşi de a da ascultare poruncilor divine. Iosua n-a spus numai că „voi nu puteţi sluji lui Iehova alături de alţi dumnezei”. El a mai afirmat, „voi nu puteţi sluji deloc lui Iehova prin propria voastră putere”. În această

recunoaştere, Iosua, cu secole înainte de apostolul Pavel, a enunţat marele principiu al îndreptăţirii prin credinţă. În ajungerea acestei îndreptăţiri atât omul cât şi Dumnezeu au de făcut o parte de lucrare. Dumnezeu nu poate face nimic pentru noi fără consimţământul şi conlucrarea noastră. Tot astfel, noi nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Credinţa şi faptele sunt ca două vâsle ale unei bărci pe care trebuie să le folosim în mod egal. Este partea omului să aleagă calea cea dreaptă şi apoi să se apuce să meargăpe ea, recunoscând întru totul completa lui dependenţă faţă de Dumnezeu. Este partea lui Dumnezeu să se îngrijească de puterea care ajută. El este tot timpul gata să împlinească partea Sa din contract. Întrebarea este,vom împlini şi noi partea noastră? Vom alege noi să alungăm răul şi să reţinem binele? Ne vom apuca noi în mod activ să facem din obiectivele alegerii noastre o realitate?

Iosua 24:20 20. El se va întoarce. Afirmând posibilitatea căderii din har. Dacă n-ar exista o astfel de posibilitate, versetul acesta ar fi fără sens.

Iosua 24:23 23. Scoateţi. Vezi cele despre versetul 14.

Iosua 24:24 24. Poporul a zis. Poporul şi-a afirmat de trei ori credincioşia faţă de Iehova, adăugând astfel solemnitate la declaraţia lor şi reconfirmând legământul lor (vezi despre Exod 19:8; 24:3,7).

Iosua 24:25 25. Legi. Derivat dintr-un cuvânt care înseamnă „a tăia”, de aici sensul, „ceea ce este cioplit”, sau „ceea ce este gravat”. Cuvântul „porunci” (engl. „ordinance”) este în mod mai obişnuit tradus „hotărâri”. Gravarea putea să fi fost pe stânca pe care a ridicat-o Iosua ca monument.

Iosua 24:26 26. Iosua a scris. Adică, cuvintele legământului şi legile şi poruncile (v.25). Raportul a fost pus împreună cu cartea legii lângă chivot (PP 524).

Aceasta este a doua „secţiune” din cărţile scrise ale VT. Prima este aceea a lui Moise din Deuteronom 31,9. Următoarea după a lui Iosua este aceea a lui Samuel (1 Samuel 10:25). Bărbaţii aceştia nu s-au considerat ca scriitori de cărţi distincte, ci ca autorizaţi de a adăuga partea lor la cartea deja scrisă, de a scrie ceea ce le-a fost încredinţat „în cartea legii lui Dumnezeu”. Unitatea Sfintei Scripturi se vede astfel că a fost ocaracteristică esenţială a Bibliei încă de la început.

Piatră mare. Vezi cele despre versetul 25.

Supt stejarul. Este posibil ca acesta să fi fost stejarul sub care a îngropat Iacov idolii (Geneza 35,4).

Iosua 24:27 27. Martoră. Piatra durează. Gravarea de pe ea rămâne pentru totdeauna ca un martor tăcut, după ce gravorii au murit, pentru generaţiile următoare.

Iosua 24:29 29. În vârstă de o sută zece ani. Vezi cele despre cap. 23,1. Numele lui Iosua a apărut de prima dată în istorie când era în vârstă de peste 40 de ani (Exod 17,9). De atunci au trecut mulţi ani bogaţi în evenimente, iar acum un mare bărbat de stat îşi încheia viaţa. Dar însemnată sau obscură, fiecare viaţă trebuie să aibă un sfârşit. Iosua n-a numit nici un succesor. Nimeni din familia sa nu i-a luat locul. De fapt, urmaşii lui niciodată n-au fost amintiţi în istorie, şi se poate chiar ca el să nu fi avut copii care să-i poarte numele. Dar faima lui este mai mare, amintirea lui mai durabilă decât ar putea vreo familie pământească s-o transmită.

Iosua 24:30 30. Muntele Gaaş. Pentru adăugarea Septuagintei la acest verset vezi cele despre cap. 5:2.

Iosua 24:31

31. Care cunoşteau. Generaţiile viitoare au neglijat să revadă istoria trecută, şi astfel au uitat ce făcuse Dumnezeu pentru strămoşii lor. Astfel de cunoştinţe le-ar fi ajutat să înţeleagă bunăvoinţa lui Dumnezeu de a face acelaşi lucru pentru poporul Său din zilele lor. Aşa este şi astăzi. „Noi nu avem să ne temem de viitor, numai dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul, şi învăţăturile Sale din istoria noastră trecută” (LS 196).

Iosua 24:32 32. Oasele lui Iosif. Actul înmormântării oaselor lui Iosif, deşi relatat aici după raportul despre moartealui Iosua, probabil că a avut loc înainte de aceasta, în timpul adunării de la Sihem descrisă în acest capitol. Nu este nimic în original care să împiedice verbul de a fi tradus „fuseseră îngropate”, înţelegându-se astfel că înmormântarea avusese loc cu câtva timp mai înainte.

Iosua 24:33 33. Eleazar. Probabil că el a murit cam în acelaşi timp cu Iosua, sau curând după aceea.

Dat fiului său Fineas. În mod literal, „muntele lui Fineas”. După cum cetăţile atribuite preoţilor se aflau în loturile lui Iuda, Beniamin şi Simeon, această porţiune se poate să fi fost dată marelui preot în Muntele Efraim de bună voie de către popor ca loc al reşedinţei şi la o distanţă convenabilă de Iosua şi cortul întâlnirii.Locul se poate că a fost numit „muntele lui Fineas”, pentru că probabil că Fineas a locuit aici mai mult timp decât tatăl său Eleazar.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ.

1-33 PP 522-524

2 PP 125

10 SR 181

14 PP 523

14,15 GT 141

15 DA 520; Ed. 289; Ls 292

MH 176; PP 523; SR 181

TM 63; 2T 565; 4T 351; 8T 120

16,17 SR 182

16,19,21 PP 524

24,26 SR 182

24-29,31 PP 524