IONA  

Opera literară „Iona” de Marin Sorescu a apărut în perioada postbelică (1968), este piesa de debut a autorului şi face parte din trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”.

„Iona” este o dramă neomodernistă, adică o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.

Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa iese din clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică a căutării spirituale a individului, alcătuită sub forma unui monolog dialogat, care cultivă alegoria şi metafora.

Tema piesei este singurătatea, neliniştile şi frământările omului confruntat cu propriul destin. Textul este inspirat din mitul biblic al omului înghiţit de peşte, căruia Marin Sorescu îi dă o altă semnificaţie.

Subiectul fabulei biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar. Eroul lui Sorescu se află încă de la început „în gura peştelui”, neavând posibilitatea eliberării, chiar dacă el nu a săvârşit niciun păcăt. De altfel, parabola dramatică încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care " nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.Structura textului dramatic

Piesa este alcătuită din patru tablouri: primul şi ultimul se desfăşoară afară, în exterior, iar în tablourile doi şi trei, acţiunea are loc în burta peştelui. Rolul indicaţiilor scenice (didascaliilor) este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic

În Tabloul I, acţiunea se petrece afară, Iona fiind un pescar ghinionist care îşi doreşte să prindă peştele cel mare – să i se întâmple ceva spectaculos, să fie norocos, fericit, fiind sătul de „fâţele” prinse până atunci – sătul de evenimentele banale, de întâmplările mârunte ale vieţii.

Pentru a-şi amăgi neputinţa, dar şi pentru a-şi simula succesul profesional, Iona poartă mereu cu sine un acvariu din care să poată pescui oricând cu succes, peşti care au mai fost prinşi odată, ceea ce semnifică amăgirea omului lipsit de satisfacţii cu mici reuşite.

Finalul primului tablou îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş şi încercând zadarnic să scape.

În Tabloul al II-lea, acţiunea se petrece în „interiorul Peştelui I”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia instinctului de supravieţuire. Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă.

Iona găseşte un cuţit cu care se joacă, semn al libertăţii de acţiune, care îi dă speranţa că poate scăpa, ieşi din această situaţie. El încearcă, în acelaşi timp, un şantaj sentimental, adresându-se peştelui: „Dacă mă sinucid?”.

În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească „pescăruşii mai laşi" şi vântul, „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.

Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care a înghiţit, la rândul său, Peştele I. Eroul are acum alături de el o „mică moară de vânt”, simbol al zădărniciei şi al donquijotismului.

Apar doi pescari, surdo-muţi, care „nu scot niciun cuvânt”. Fiecare cară în spate câte o bârnă, simbolizând oamenii resemnaţi, care-şi duc povara destinului fără să-şi pună întrebări şi fără să caute motivaţii. Chiar şi alături de ei, Iona rămâne singur cu propria conştiinţă.

În acest tablou mai apar elemente cu semnificaţie simbolică, cum ar fi infinitatea de ochi care-1 privesc pe erou, simbolizând fiinţele încă nenăscute, oameni captivi ai propriei condiţii de a fi născut.

Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, respirând acum alt aer. Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată. Meditând asupra relaţiei dintre om şi Divinitate, Iona nu are nicio speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire. Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate.

Şi deodată se regăseşte: „Eu sunt Iona!”. Constată că viaţa de până acum a fost pe drumul greşit, dar nu renunţă: „plec din nou”. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi, care semnifică evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.

Mijloacele de caracterizare ale eroului, Iona, sunt specifice personajului dramatic (limbajul, gesturile, acţiunile simbolice, indicaţiile autorului), dar modul de expunere este exclusiv monologul

Iona, personajul principal, este un pescar pasionat ce întruchipează omul obişnuit care năzuieşte spre libertate, aspiraţie şi iluzie, idealuri simbolizate de marea care-l fascinează.

El încearcă să-şi controleze destinul şi să-l refacă. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare a omului singur cu omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine.Concluzie.

„Iona” de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă, o parabolă dramatică prin renunţarea la distincţia dintre specii, valorificarea mitului biblic, lipsa conflictului şi a intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei, aducând o înnoire radicală în teatrul românesc.