Ion De Liviu Rebreanu (comentariu)

Anul 1920 inseamna nasterea romanului romanesc realist-obiectiv-dur, sincron cu romanul european, asa cum proponea criticul literar E. Lovinescu In “Istoria literarurii romane contemporane” E. Lovinescu apreciaza necesitatea unor mutatii estetice pentru evolutia romanului romanesc : renuntarea la idilizarea vietii satului, la acea nota patriarhala traditionalista in favoarea obiectivitatii, ilustrarea mediului urban si a personajului intelectual cu o constiinta profunda, superioara. Romanul lui Rebreanu raspunde acestor imperative partial, dar criticul recepteaza opera drept capodopera prin impresia de viata autentica si prin sufletul epopeic. Rebreanu se situeaza la confluenta dintre traditie si inovatie, incheie epoca samanatorismului si poporanismului, care oferisera o viziune idilica asupra taranului roman si se inscrie ca viziune intre curentele culturale europene: “Rebreanu este neindoielnic un artist obiectiv”(N. Manolescu, Arca lui Noe) Specie a genului epic in proza, romanul se dezvolta pe mai multe planuri narative, are unul sau mai multe conflicte, actiune complexa, in care nu intervine naratorul, caci focalizarea este 0, naratiunea se face la pers aIIIa din perspectiva heterodiegetica, naratorul fiind demiurg, omniprezent , omnipotent, ubicuu. Materialul epic este distribuit pe momente ale subiectului, iar modurile de expunere au functie epica in discursul narativ: descrierea fixeaza cronosul si toposul, anticipeaza anumite evenimente: naratiunea are functie de reprezentare a realitatii prin absenta marcilor afective; dialogul concentreaza epicul si dinamizeaza actiunea , iar monologul surprinde trairile interioare ale eroului. Titlul romanului este eponim, structura bipolara, cele doua parti cu titluri metaforice avand fiecare 6 si 7 capitole cu titluri sinteza: “Inceputul”,Zvarcolirea, Iubirea , Noaptea, Copilul, Rusinea, Streangul, George, Sfarsitul. De asemenea romanul este corp sferoid, se deschide si se inchide cu imaginea drumului care serpuieste printre coline si da buzna in satul Pripas. La inceput este tanar, alearga sprinten, iar la sfarsit este monoton, batatorit “huruie mereu” sugerand trecerea timpului si participarea la dramele umane: “Din soseaua care vine de la Carlibaba… lasand Jidovita, drumul urca … inainteaza vesel, neted ca sa de a buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline.” Metatextual, el separa viata reala de lumea fictiunii, cititorul participa la dramele satului si apoi iese pe acelasi drum demult sosea, metafora pentru viata; pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput. Elementele genetice marturisite de Rebreanu sunt :

- imaginea unui flacau imbracat in straie de sarbatoare, care saruta pamantul ca pe o ibovnica - o fata necinstita de un tanar bicisnic este batuta crunt de tatal ei ptr ca nu-si recunoaste vina

( aceasta scena va deveni nuvele “Rusinea”, nepublicata)- un tanar se plange ca nu are pamant avand in glas o suferinta, o lacomie si o pasiune aproape

bolnavicioasa, vorbea despre pamant ca despre o fiinta vie si adorata. Aceste elemente au reprezentat scheletul romanului, dar au fost framantate, complicate spre a conferi

dinamism, veridicitate si iluzia vietii. Literatura realista este si mimesis cata vreme iluzia vietii este mai presus de iluzia artei.

Romanul doric se deschide cu fixarea cronotoposului in timpul primului razboi mondial, intr-o geografie fictiva, pe valea Somesului, caci Rebreanu zugraveste satul ardelenesc cu trimitere la Pripas, unde se desfasoara actiunea, la Rmadia, unde se afla tribunalul, la Jidovita , locul notarulu , la Magura si Lucsa, satele prin care colinda Titu Herdelea , alter-ego al naratorului.

Tema romanului este problematica pamantului problema pamantului mi-a aparut ca insasi problema vietii romanesti, venic de actualitate, indiferent de eventualele solutionari ce I s-or da in anumite conjuncturi.

Primelel pagini ale operei surprind dimensiunea sociala sa satului, caci Rebreanu pune in scena personaje tipice din toate categoriile sociale, aflate intr-o ierarhie certa: Hora satului, “hora a sortii” prezinta stratificarea sociala: flacaii si fetele bateau Somesana, cu vigoare, descatusand energiile intr-o pagina etnografica memorabila, prin portul popular traditional: chiaburul Stefan Hotonog, fruntasii satului Toma Bulbuc, primarul , Florea Ioncu stateau p prispa, discutau, nu se amestecau in hora poporului. De asemenea naratorul urmareste planul intelectualitatii reprezentat de Zaharia Herdelea, invatatorul si preotul Belciug numit ironic Pamatuful ,detasati si ei de petrecerea poporului.

Cei foarte saraci, “ca degetul”, erau umiliti, pentru ca nu aveau pamant: “Al. Glanetasu, ca un caine la usa bucatariei trage cu urechea ca un caine, la usa bucatariei trage cu urechea , dornic sa se amestece in vorbe, sfiindu-se totousi sa se vara intre bogatasi”. Lipsa pamantului echivala cu lipsa demnitatii, ceea ce justifica revolta lui Ion. La hora incepe conflictul exterior intre Vasile Baciu si Ion. Cititorul afla ca Ion o curteaza pe Ana, uratica , dar cu vite si pamanturi, cu toate ca ii era draga Florica , fata vaduvei lui Maxim Oprea, frumoasa, dar saraca.

Violenta imbogatitului Vasile Baciu se justifica, el isi dorea un ginere bogat , pe G. Bulbuc, nu un sarantoc, talhar precum Ion.

Conflictul interior este distrugator, cata vreme Ion nu armonizeaza cele doua blesteme si crede ca poate razbuna voamea de pamant a tuturor generatiilor. Metodele lui sunt gregare, agresive, caci Vasile Baciu refuza sa i-o dea pe Ana , iar jugnirea este atat de puternica, incat alimenteaza razbunarea.

Folosind tehnica contrapunctului la nivel microtextual, naratorul prezinta aceeasi tema in planuri diferite, drama lui Ion si a altr personaje din planul taranimii fiind dictata de o vorba inconstienta a lui Titu Herdelea, autorul moral al “Rusinii”, “ Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie, trebuie sa-l silesti”

Actiunea este alternanta si inlantuita, planurile paaralele, Rebreanu urmarind esential, lumea taraneasca si subsiliar lumea intelectualitatii rurale Capitoulul “Rusinea” este edificator pentru solutia pe care a gasit-o Ion, necinstind-o pe ana intr-o scnea cu elemente naturaliste. Din aceste moment incepe cosmarul Anei batuta crunt de Vasile Baciu si de Ion.

Daca initial eroul se raporteaza la pamant dintr-o nevoie fireasca de a-l munci pentru ca ii era drag ca o mama “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” dupa ce a silit-o pe Ana devine monstros de o lacomie inumana si vrea tot pamantul Vasile Baciu.

In fata pamantului , eroul are atitudini diferite. Se simte mic , cat un fierme in fata universului si exclama infiorat “Cat pamant! Doamne”. Se apleaca smerit , cucernic, “isi coboara fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud … il cuprinse o pofta salbateca sa imbratiseze lume, s-o crampoteasca-n sarutari… si-n sarutarea aceasta grabita un fior rece , ametitor” (fiorul mortii), scena simbolica, premonitorie. Atitudinea eroului fata de Ana se justifica in plan uman , el se degradeaza moral si victimizeaza cu nonsalanta pe toti cei cu care intra in relatie : lui Vasile Baciu ii ia tot pamantul purtandu-l la judecata , pe Ana o bate cu bucurie inumana, pe ai lui ii umileste nesocotind orice sfat , isi uraste tatal, o brutalizeaza pe Zenobia, iar pe Florica o minte pana la casatoria cu G. Bulbuc. Glasul pamantului a strivit tot ce era omenesc in sufletul lui Ion, pana in momentul in care Ana s-a sinucis si copilul a murit. Moartea Anei s-a este anticipata de doua scene memorabile: carciumarul Avrum se sinucide, Dumitru Moarcas se stinge usor in timp ce se barbierea. In crunta ei suferinta, dupa nunta lui G. cu Florica, Ana pricepe ca a fost victima , o fantosa in mainile lui Ion:”norocul meu, norocul meu”

Indiferenta lui Ion atinge apogeul, desi moartea Anei echivala cu un pas pierderea pamantului, iar

moartea lui Petrisor l-a eliberat de obsesia pamantului. Intervine la fel de brutal si devastator celalalt glas , al iubirii. Ion cesocoteste statutul Floricai de femeie maritata si o curteaza, alimentand gelozia barbatului si barfa satului. Savista , femeia nefericita, cu un destin dramatic, ii dezvaluie lui George dragostea dintre Florica si Ion cu o frecventa ce grabeste razbunarea lui George. Scena uciderii lui Ion este a unui artist veritabulm gradatia evenimentelor acumuleaza tensiuni mari, carora se subordoneaza si natura premonitorie. Ion vine de la carciuma, se simtea ca un flacau, bause mult, dar nu era beat, vericirea intalnirii cu iubita ii inunda sufletul si ratiunea. El ignora orice fel de pericol, se apropie de casa lui George, intra in curte , in vreme ce broastele oracaiau cumplit, George era acasa,se intorsese din drum intr-o hotarare teribila, statea langa Florica si astepta. Loveste cu sapa pana cand simte ca l-a omorat. Stilul abrupt, cenusiu, bolovanos , frazele eliptice surprind gesturi capitale: “ce-ai facut omule/L-am omorat.” Ion mai are puterea sa se tarasca sub nuc, cu trupul arzand de suferinta, sa rememoreze viata lui urata, sa fie scarbit de sangele amestecat cu ploaia rece si sa exclame: “chiar ca un caine!” Deznodamantul este tragic- Ion a platit trufia de a ignora toate legile decalogului, George a fost inchis ptr omucidere, iar Florica impietrita de durere a ramas singura. Caracterul de monografie a satului ardelenesc se justifica in aspectele legate de evenimentele fundamentale din viata omului: nunta, botezul, inmormantarea; obiceiurile de Craciun, portul popular, gura satului, hora, scoala si autoritatile Inmormantarea lui Ion este fastoasa, dupa tipicul spatiului traditional: cu flamuri, cu brad, bocitoare, preoti. “Ar fi trait o suta de ani ! “ exclama medicul atunci cand vaduva lui D. Moarcas il gaseste mort. Destinul lui Ion motiveaza aprecierea lui N. Manolescu : “personajele seamana cu niste masive forte ale naturii. Au dimensiunile crailor din epopee” Celalalt plan narativ surprinde dimensiunea istoriei satului romanesc in raporturile cu stapanirea austro-ungara: planul intelectualitatii rurale, este sustinut de Zaharia Herdelea, invatatorul sovaielnic, in conflict cu autoritatille, cu o constiinta oscilanta intre legalism si nationalism. Este modest, ii sustine greu pe cei trei copii: Laura, Ghighi, si Titu, dar isi camufleaza nefericirea printr-o atitudine demna, retrasa. Ingratitudinea lui ion este nefasta, invatatorul fiind destituit din functie ptr ca l-a ajutat pe Glanetasul. In relatie cu preotul se afla in conflict atenuat la sfarsit, caci Belciug isi implineste visul ridicarii unei biserici noi in satul Pripas. Acelasi drum ne scoate din opera, dupa ce am participat la toate evenimentele satului romanesc. Domina figura lui Ion care este o bruta in acest “Poem epic solemn ca un fluviu american, o capodopera de maretie linistita” ANA este donna campestra (femeia pamantului) in mentalitatea pcelor doua brate de munca, producatoare de copii, o victima a lui Ion pe care priveste cu vanitate , orfana , nu intuieste abjectia eroului, se lasa sedusa de acesta , determinandu-si o viata de cosmar . Dupa nasterea lui Petrisor , iese din scena in mod tragic , gasind “ in sinucidere liniste”. In concluzie , “ION” este un roman realist obiectiv dur, doric, prin perspectiva narativa, prin stilul anticalofil: “ frazele considereate singure sun incolore, ca apa marii tinuta in palma … cateva sute de pagini cu tonalitatea neagra-verde si urletul marii.”