Un creator cu vocaţia monumentaluluiLiviu Rebreanu

I. Repere asupra operei şi a autorului

Continuator al prozei ardeleneşti, Rebreanu rămâne creatorul care a desprins romanul românesc din zodia tradiţionalismului şi l-a propulsat către modernitate. A debutat cu genul scurt, prin nuvele care anunţă marile teme ale creaţiei romaneşti: satul şi ţăranul (Glasul inimii, Dintele, Răfuiala, Nevasta, Proştii) şi războiul (Hora morţii, Coasa, Catastrofa, Iţic Ştrul, dezertor, Calvarul). Aceste nuvele vor rămâne un fel de exerciţiu stilistic dincolo de care se observă o nouă viziune, ruptă definitiv de cea semănătoristă şi integrată mai curând celor europene, căci germenii realismului fuzionau cu cei ai naturalismului, amintind de Balzac, Tolstoi şi Zola. Dar Rebreanu a simţit foarte curând tentaţia construcţiilor epice de amploare, astfel încât romanul devine specia către care se îndreaptă şi pe care o exemplifică prin câteva creaţii monumentale: Ion, un roman modern social-obiectiv şi realist, Răscoala – prin care va reprezenta realismul dur, Pădurea spânzuraţilor – operă ce deschide drumul sondajului psihologic obiectiv, Adam şi Eva, Ciuleandra, Jar.

II. Concepţia artistică

Concepţia artistică a autorului reprezintă, în linii mari, o manieră de potenţare a realismului, privit în primul rând ca expresie a raportului dintre artist şi realitate, dar şi ca valoare de cunoaştere şi nu în cele din urmă, ca stil. Rebreanu considera că arta [dar înţelegea de fapt literatura] înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se aproprie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume. Realismul este însă reformulat în spirit propriu, căci opera artistică nu poate fi doar o simplă copie a realităţii, deoarece artistul nu copiază realitatea niciodată. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei.[...] Opera de artă nu e niciodată emanaţia directă a unor experienţe anume făcute. Emoţia nu intră în artă în stare brută, luată gata din natură, ci totdeauna transformată complet prin misterioase şi insesizabile metamorfoze, care constituie însăşi taina creaţiei artistice. Creatorul poate explica numai ceea ce face conştient; partea cea mai importantă a creaţiei se petrece în subconştientul lui şi deci îi rămâne şi lui însuşi inexplicabilă. De aceea o raportare a unui personaj, a unei situaţii la realitatea brută nu este eficientă, căci un personagiu al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine ştie câte persoane văzute sau observate de mine, plus altele pe care a trebuit să i le adaog pentru a motiva anume gesturi sau fapte ale sale. Mai mult decât atât, Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii din toate vremurile. Unic e numai sufletul. Rebreanu defineşte realismul ca fiind viaţa eternizată în mişcări sufleteşti. În ceea ce priveşte concepţia asupra stilului, Rebreanu se situează mult mai aproape de dominanta realistă. De altfel el atribuia o importanţă deosebită expresiei, pe care o considera temelia creaţiei, nu însă ca scop, ci ca mijloc. De aceea afirma tranşant că De dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o intenţie. Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirile stilistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi a mişcării de viaţă. Dealtfel cred că e mult mai uşor a scrie frumos,

decât a exprima exact. Poate nu e o simplă întâmplare că toţi creatorii mari de viaţă s-au mulţumit să scrie bine şi au neglijat floricelele stilistice după care se prăpădeau contimporanii. Precum iarăşi nu trebuie uitat că tocmai stilul e mai trecător într-o operă de artă. Înscriindu-se în tradiţia prozei ardeleneşti, autorul nu neglijează nici mesajul etic subsiliar, căci Dacă priveşti arta drept creaţie, trebuie să-i atribui şi o valoare etică. Arta ca uşoară jucărie ar fi tot atât de incomprehensibilă ca şi viaţa socotită fără rost. Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om şi că trăieşte, şi chiar să-l facă om.

III. Arhitecturalul transpus în romanul Ion

Prin marile sale romane, Rebreanu se dovedeşte a fi, înainte de toate, un arhitect, un constructor de edificii monumentale, foarte atent la problemele de echilibru şi perspectivă. Critica literară a remarcat de altfel această vocaţie de constructor al unui spaţiu epic deosebit de complex şi de solid, ce articulează o viziune asupra existenţei. La definitivarea ansamblului contribuie o geometrie clasică ce constă, aşa cum preciza autorul, în împărţirea fiecărui capitol în mici diviziuni care surprind câte o scenă, câte un moment, şi lasă în sfârşit un fir liber în ţesătura generală. Opera este văzută ca un corp sferoid, se termină precum a început, conducând lectorul dinspre realitate către ficţiune şi aducându-l definitiv în realitate. Incipitul romanului se realizează mereu în spirit realist, printr-o situare spaţială a acţiunii, detaliile toponimice mimând înscrierea în real şi sporind nota de veridicitate. Unele elemente capătă valoare simbolică, pentru că în lumea ficţiunii nimic nu este întâmplător. Prima scenă se constituie într-un nucleu al acţiunii, grupând în mare personajele, surprinzând raporturile dintre ele, prefigurând chiar evoluţia relaţiilor şi având astfel valoarea unei repetiţii generale. Acest procedeu, supranumit procedeul cercului închis, fusese utilizat preponderent în cinematografia modernă şi revine în marile creaţii ale lui Rebreanu, închizând de fiecare dată o operă rotundă, sobră, echilibrată şi monumentală. În Ion procedeul este experimentat pentru prima oară de autor cu forţă şi stăpânire, astfel încât se impune ca principiu al edificiului. Romanul cuprinde două părţi, subintitulate simbolic Glasul pământului şi respectiv Glasul iubirii, anticipând cele două opţiuni care marchează destinul eroului, cele două patimi de nestăpânit care îl macină şi cărora nu li se poate opune: pământul şi iubirea. Romanul însumează treisprezece capitole, dintre care primul se numeşte Începutul, iar ultimul – Sfârşitul, iar celelalte poartă titluri scurte, predominant nominale şi având valoarea unor sentinţe: Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George. Incipitul stă sub semnul formulei realiste, printr-o amplasare spaţială ce are ca bază motivul drumului. Drumul are un dublu rol: strict funcţional, el realizează trecerea de la planul real le cel al ficţiunii iar in final închide lumea romanului. Este în acelaşi timp şi o metaforă a destinului implacabil, căci vieţile se împlinesc şi se sfârşesc fără ca voinţa umană să le poată modifica. În fragmentul de incipit drumul este personificat. El se desprinde mai sus de Armadia din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, apoi trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. El urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua-Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline. Observăm abundenţa toponimelor reale, ce imprimă romanului o puternică notă de veridicitate şi preponderenţa verbelor ce sugerează o mişcare vioaie, specifică vârstei juvenile. Finalul romanului reia imaginea drumului care acum

realizează un traseu invers celui iniţial, fiind în continuare personificat prin verbe ce redau de data aceasta o mişcare greoaie, sugerând parcă o vârstă a senectuţii. Drumul coteşte, se îndoaie, se întinde şi în cele din urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început, iar lumea romanului rămâne, aşa cum preciza chiar autorul, în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa-i proprie.... Prima imagine a satului Pripas este statică, dând impresia unui loc lipsit de viaţă. Peisajul este aproape inanimat, scufundat în zăpuşeală şi tăcere, iar prezenţa umană încă nu poate fi reperată decât prin elemente ce o presupun, cum ar fi de exemplu fuiorul de fum ce învăluie grădinile într-o ceaţă cenuşie. Acest răgaz solicitat de un narator omniscient dar foarte atent la detalii este semnalul că s-a pătruns în lumea ficţiunii, care mimează realitatea şi o concurează, redând imaginea unui sat mitic, ce se dezvăluie treptat prin semne. În acest context, crucea strâmbă pe care este răstignit un Hristos de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri, cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare devine o emblemă a unei umanităţi situate sub semnul tragicului, căci omul a uitat de Dumnezeu, iar sacrul este ignorat. În final, satul pare întinerit şi primenit, domină o atmosferă de sărbătoare, toată lumea poartă straie bune, căci se pregăteşte pentru a lua parte la sfinţirea bisericii noi, care îşi înalţă biruitoare turnul, căci sacrul s-a instaurat, şi ordinea morală revine după ce unele destine s-au consumat năvalnic. Acţiunea romanului e dispusă în două planuri principale, realizate prin înlănţiurea unor episoade narative ce se intersectează printr-o tehnică a contrapunctului, şi care sunt anticipate prin descrierea celor două gospodării: a familiei Herdelea şi a Glanetaşilor. Casa învăţătorului este tipică pentru o locuinţă din zona satului ardelenesc. Are pridvor, iar pe prichici „străjuieşte o ulcică verzuie de lut”. Uşa spre uliţă şi mai ales ferestrele care „se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare” prefigurează rolul intelectualului în comunitatea rurală. Ancorat în problemele acestuia, el veghează şi intevine pentru a corecta diferite atitudini sau comportamente. Casa familie Glanetaşu are pereţii văruiţi de curând, ceea ce înseamnă că femeia este gospodină, dar gardul e şubred, semn că bărbatul este leneş ori lipsit de mijloace materiale. Uşa e închisă cu zăvorul, sugerând o familie mai puţin comunicativă, iar „coperişul de paie parcă e un cap de balaur”, ceea ce anticipează pericolul care pândeşte din interior. Scena nucleu a romanului este situată în primul capitol. Centrul satului este în preajma cârciumii lui Avrum, unde peisajul devine animat şi umanizat. Impresionează descrierea jocului Someşana, o secvenţă cu valoare etnografică în cuprinsul romanului. De fapt, la horă e prezent tot satul, prilej pentru intenţia realistă a autorului de a surprinde o stratificare a acestei colectivităţi. Stratificarea are o natură dublă: în funcţie de vârstă şi stare civilă, pe de o parte, dar şi în funcţie de averea măsurabilă în pogoane de pământ. Dansul propriu-zis e pentru cei tineri şi necăsătoriţi, iar perechile ce evoluează acum anunţă viitoarele uniuni, căci hora e o modalitate prin care posibilele cupluri capătă acordul tacit al comunităţii. De o parte stau mamele şi babele, mărturisindu-şi necazurile şi admirând odraslele. Tinerele măritate, chiar dacă au uneori vârsta celor nenuntite, nu au ce căuta în horă. Ele stau pe margine, privind cu jind şi nădăjduind ca soţului să-i vină pofta să danseze. Mai departe e grupul bărbaţilor, total dezinteresaţi de dans, căci ei sunt acolo pentru a pune la caletreburile obşteşti. Ni se înfăţişează astfel un sat dominat de legi nescrise foarte stricte, în care rânduiala e bine ştiută şi respectată de toţi. E un sat dominat de o morală uneori nedreaptă din moment ce diferenţiază între cei avuţi şi cei lipsiţi de avere ca unic criteriu de ierarhizare. Astfel, grupul celor bogaţi include şi pe mai marii Pripasului, de unde deducem că provin din rândul acestora. Primarul este în mijlocul lor, căutând să-şi păstreze demnitatea prin vorbe şi gesturi energice, dar nu impresionează prea mult din moment ce unul dintre chiaburi îi caută fel de fel de clenciuri. Când îşi vor face apariţia familia învăţătorului şi preotul Belciug, se vor alătura aceluiaşi grup. Alexandru Glanetaşu reprezintă cealaltă categorie, a ţăranilor lipsiţi de pământ

şi avere şi implicit de demnitate, iar atitudinea lui este relevantă; el trage cu urechea ca un câine la uşa bucătăriei, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi. De asemenea relevantă pentru statutul intelectualului este şi poziţionarea lui Simion Butunoiu, fostul învăţător al satului. El stăpâneşte de pe prispă, înconjurat de ţăranii care ascultă cu evlavie palavrele dascălului, deşi acestea sunt auzite şi răsauzite. Valoarea de nucleu a scenei este dată şi de distribuţia personajelor, prin care se anticipează acţiuni şi conflicte. Ion dansează cu Ana dar priveşte către Florica, preconizându-se astfel cele două opţiuni ale eroului, Vasile Baciu îl batjocoreşte, sugerânduse astfel un prim conflict, şi totul se încheie cu bătatia dintre feciorul Glanetaşului şi George Bulbuc, anticipându-se un alt conflict ce va sta la baza sfârşitului tragic. În finalul romanului se revine la imaginea horei ce se ţine tot în bătătura văduvei lui Maxim Oprea. Unele roluri s-au păstrat: Alexandru Glanetaşu trage şi acum cu urechea la grupul celor avuţi dar este parcă mai umilit ca odinioară, iar Simion Butunoiu reţine atenţia ţăranilor cu poveşti din bătrâni. Lăutarii cântă la fel de înfocat, flăcăii şi fetele dansează cu acelaşi patos, doar Vasile Baciu pare că nu-şi mai găseşte rostul, căci imediat ce apare este admonestat de preot. Regulile nu s-au modificat după ieşirea tragică a unor personaje din scenă. Despre nenorocirea căreia le-au căzut victime Ion al Glanetaşului şi George Bulbuc s-a vorbit o vreme în sat, dar acum totul a fost dat uitării, căci viaţa îşi continuă cursul, iar peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari, sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.

IV. Valoarea monografică a romanului Ion

Numai cineva în măsură să creeze complet o lume nouă, crede Rebreanu, poate fi considerat scriitor mare. În romanul Ion el creează o lume nouă, printr-o înglobare a universului rural specific zonei transilvănene şi prin configurarea unui profil spiritual uman, elemente care fac din operă un real document cu valoare monografică. Este de altfel dezideratul marilor creatori realişti de a realiza cadrul complet şi în conformitate cu realul pentru mişcarea personajelor. Secvenţele sunt adesea dispuse contrapunctic, astfel încât o realitate sau un eveniment este surprins în egală măsură în lumea ţăranilor dar şi a intelectualilor. Prima scenă relevantă pentru caracterul monografic al romanului este hora. Hora are loc duminica, zi de sărbătoare, prilej pentru manifestări colective, aproape de cârciumă, în bătătura casei văduvei lui Maxim Oprea. Este condusă şi „regizată” de către flăcăii fruntaşi ai satului, recunoscuţi ca lideri de către ceilalţi tineri. În romanul discutat, rolul acesta de onoare îi revine lui George Bulbuc: Însărcinarea aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalţă deasupra tuturor. Muzicanţii sunt ţigani lăutari care ştiu să cânte cu atâta foc până li se rupe arcuşul şi amorţesc degetele: Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunche, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închişi, îşi sfârâie degetele pe strune şi cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior şi are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeaşi patimă cu care Găvan, un ţigan urât şi negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se opreşte să-şi acordeze vioara. Holbea şi Găvan atunci îşi îndoiesc meşteşugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când schimbă melodia. Ascultă de cel care i-a tocmit, dar uneori şi de flăcăii energici, care le inspiră teamă, şi se opresc din cântat când sunt total epuizaţi sau când au acordul dansatorilor. Dansul specific descris în elementele definitorii este Someşana, o descătuşare a unor energii clocotitoare, asemănătoare unei dezlănţuiri dionisiace. Participanţii sunt plini de vitalitate, mişcarea lor denotă energie şi pasiune. Figura ce întruchipează hora e cercul, semnificând grupul,

comunitatea, destinul. Este un dans masculin şi viril: De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapătă scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag înteţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc, ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite... Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi... Numai arar vreunul mai ţanţoş începe o chiuitură în tactul zvăpăiat al jocului cu ochii pe dos, cu gâtul răguşit. Dar după două-trei versuri, o sfârşeşte într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce mai sălbatec. Semnalul de încheiere a horei este dat, de regulă, de cel care a tocmit lăutarii, iar aceştia însoţesc grupul băieţilor cu cântece. Roman al conflictelor, chiar şi tinerii sunt scindaţi, au susţinători şi detractari. George va fi provocat de Ion care porunceşte ţiganilor să-l urmeze la cârciumă şi porneşte însoţit de o ceată de flăcăi, bănuim de aceeaşi stare socială. Din scena aceasta nu lipsesc detaliile vestimentare şi nici cele etnografice. Fetele poartă ie subţire şi albă, iar băieţii au cizme lungi şi flori la pălărie. În joc, mişcarea de bază constă în lovirea sistematică a pământului cu călcâiele. Dacă hora esta un relict heliolatric, care ţine de cultul Soarelui sfânt ca divinitate uranică, baterea pământului cu piciorul nu e numai un procedeu euritmic de coregrafie, ci şi unul cu valenţe magice de contact chtonic cu o altă divinitate supremă, Pământul-Mumă. De altfel, legătura om-pământ va apărea sub diferite forme în acest roman, având semnificaţii mitice, sau motivaţii psihologice ori pur materiale, economice. Hora de duminică este evenimentul mult aşteptat în lumea ţăranilor. Intelectualii satului participă doar pentru a păstra contactul cu acestă comunitate căreia de fapt îi aparţin. Dar tinerii din familiile intelectualilor se delectează prin alte evenimente, prilej pentru Rebreanu de a surprinde contrapunctic aceste realităţi. În fiecare duminică, se ţineau un fel de sindrofii la câte una din fetele „inteligenţei” satelor dimprejur, de altfel bune prietene, care alcătuiau un cerc deosebit, sindrofii la care de obicei nu erau poftiţi şi cavaleri, excepţie făcând cei care erau consideraţi pretendenţi la mâna gazdelor. Fetele Herdelea pregătesc evenimentul, în casă e o curăţenie desăvârşită, iar în salon este schimbat aranjamentul mobilei. Apoi sâmbătă au făcut trei feluri de prăjituri şi au copt cozonaci Se servesc dulciuri şi cafea cu lapte şi se povestesc tot felul de nimicuri, dar şi despre literatură şi se recită poezii. Prilejul etalărilor publice nu lipseşte însă, iar evenimentele prielnice sunt balul din octombrie şi serata dansantă din februarie, organizate de profesorii şi elevii liceului din Armadia. Balul are loc tot în Armadia, iar dacă hora este marcată de simplitate, celălalt eveniment este regizat în cele mai mici detalii şi realizat cu fast. Invitaţiile sunt făcute cu mult timp înainte şi trimise prin poştă, iar programul e bine stabilit, intrarea e scăldată în lumina felinarelor, pe scări aşteaptă „o întreagă armată de aranjori, cu câte o funtă tricoloră în piept”, care vin în întâmpinarea invitaţilor. Fetele şi cavalerii sunt îmbrăcaţi în costume naţionale, ceea ce dă un aer mai sărbătoresc seratei, iar sala e ornată cu scoarţe. Se cântă şi se dansează şi aici Someşana, dar nu atât de avântat ca în hora ţărănească, iar taraful de lăutari este adus de la Bistriţa: Perechile de dansatori intrau rând pe rând în sala de dans, urmate de mamele credincioase ce-şi luau locurile de pază şi admiraţie pe scaunele aşezate lângă pereţi. Aici muzica umplea aerul, iar luminiţele candelabrului din mijlocul tavanului tremurau şi picurau stearină, obligând pe cavaleri să ocolească locul primejdios. Succesiunea dansurilor are o semnificaţie anume, căci primul nu poate fi acordat oricui, iar cadrilul al doilea este al îndrăgostiţilor. La ora două se face o pauză, timp în care toată lumea se îndreaptă către bufet, iar lăutarii cântă romanţe, după care urmează programul valsurilor. Privind pe fereastră la toate acestea, Ion al Glanetaşului, venit în calitate de birjar al familiei Herdelea, exclamă fascinat: Tare-s mândre petrecerile d-voastră, domnişorule!

Din acest roman nu lipsesc nici ceremonialurile, cum ar fi nunta, naşterea şi înmormântarea. Nunta este şi ea surprinsă contrapunctic. Evenimentul este descris în lumea ţăranilor, prin căsătoria lui Ion cu Ana lui Vasile Baciu şi ulterior George Bulbuc şi Florica, dar şi în lumea intelectualităţii, prin măritişul Laurei si al lui Ghighi. Nunta este momentul când se oficiază o uniune, de obicei acceptă de familiile implicate şi chiar de comunitate. De aceea este precedată de o serie de alte manifestări, uneori marcate de pragmatism, care transformă evenimentul în unele cazuri într-un fel de aranjament care îi priveşte mai ales pe părinţi. Uneori, împotrivirile tinerilor sunt neglijate, iar acest lucru este specific lumii ţăranilor. Dar în cazul lui Ion şi al Anei, lucrurile stau altfel, pentru că fata a fost sedusă, acum este însărcinată şi, în intenţia de a-l determina pe Vasile Baciu să-şi dea pământurile ca zestre, este ignorată de flăcău. Preotul îşi asumă rolul mijlocitorului, aşa încât cheamă cele două familii într-o duminică. Învoiala este greu de făcut, căci Glanetaşii cer toată moşia, iar Baciu e dispus să dea în cele din urmă cinci locuri şi o pereche de boi, dar pământurile să fie scrise pe numele fetei. Nu cad la înţelegere atunci, totul se transformă într-o dispută continuată încă o vreme, timp în care Ana este neglijată, transformată într-un obiect de troc, ceea ce surprinde la nivelul relaţiilor interfamiliale statutul fetei. Totul se rezolvă de la sine cu două săptămâni înainte de sărbători, când Baciu primi să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie pe numele amândurora. Deocamdată după cununie, Ana se va muta la Glanetaşu, împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu viţel, o scroafă cu şapte purcei, un car nou şi altele mai mărunte ce se cuvin unei mirese şi neveste tinere . Este zestrea specifică unei fete aparţinând unei familii înstărite, şi este spre cinstea acesteia să afişeze bunăstarea. După ce se stabileşte data nunţii, se anunţă preotul, care va face pe parcursul slujbelor de duminică strigările de cuviinţă. Nunta ţărănească ţine , după obicei, trei zile, căci începe sâmbătă şi se termină luni. Sâmbăta porneşte alaiul, în căruţe, la notarul din Jidoviţa, în frunte se află tinerii vornicei, care pocnesc mereu din pistoale. În prima căruţă stau lăutarii care cântă neîncetat, urmaţi de căruţa mirilor în care stau şi druştele, apoi brişca naşilor, părinţii şi flăcăii şi fetele care chiuiau şi se zbenguiau. La notar, tinerii ce se căsătoresc sunt însemnaţi în registru, li se citeşte ceva în ungureşte, apoi revin la biserica din sat unde preotul Belciug oficiază cununia religioasă. Ospăţul se ţine la socrul mic, unde cheful este amplificat şi de câteva vedre de rachiu îndulcit. Nu poate să lipsească starostele nunţii, Macedon Cercetaşu, care vorbeşte numai în versuri, în ogradă şi în tindă sunt întinse mese, iar bucătăreasa îşi laudă mâncărurile în timp ce le serveşte. La miezul nopţii e datina să fie jucată mireasa pe bani, dar pentru că Ana e prea greoaie, îi ţine locul druşca întâi, adică Florica. Primul care dansează este mirele, Ion, care o învârti de câteva ori voiniceşte şi apoi aruncă un zlot de argint în strachina înflorită. Urmează naşul, Herdelea, care scoate o hârtie de douăzeci de coroane, dar pune pe fiul său, Titu, să danseze, după care vin şi ceilalţi nuntaşi, dăruind fiecare după cât îi lasă inima. După jocul miresei se dansează Someşana. În ziua a treia ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa îşi duce toată zestrea, în văzul lumii, pentru ca să se ştie că e fată din oameni cu stare. Nunta Laurei este ceva mai fastuoasă. Este precedată de o logodnă, la care participă şi părinţii lui Pintea, unde tinerii schimbă inelele, iar preotul Belciug spune o rugăciune. Urmează ospăţul împărătesc, unde se ţin discursuri şi se stă la taifas, iar apoi se stabileşte data şi locul nunţii. În preajma acesteia, Laura este copleşită de atenţia şi dragostea lui Pintea care îi dăruieşte un inel cu un briliant şi rubine. Cununia civilă este oficiată la Jidoviţa, iar notarul ţine un discurs patetic. Cununia religioasă are loc la biserica din Armadia, iar slujba este ţinută de şase preoţi, printre care şi Belciug, în frunte cu protopopul; nu lipseşte nici corul studenţilor care a cântat mai frumos ca niciodată. Petrecerea se desfăşoară la berăria Rahova, sala este împodobită feeric, gata să primească toată domnimea din zonă, şi este adus vestitul taraf de lăutari de la Bistriţa. În vreme ce mesenii se înfruptă din bucate, ţin toasturi şi dansează, mirii pleacă în călătoria de nuntă.

Naşterea devine un prilej de incursiune mitică, fiind un eveniment în care miracolul vieţii copleşeşte pe toţi cei prezenţi. Doborâtă de dureri cumplite, Ana naşte pe câmp, căci venise cu prânzul pentru soţ şi socri, aflaţi la muncă. Zenobia o asistă, având rolul moaştei. Faptul că Ana va naşte pe pământ nu este întâmplător, evenimentul fiind legat, în acest sens, de fertilitate, căci apariţia vieţii semnifică un mister al lumii. În optica lui Mircea Eliade, toate civilizaţiile agrare păstrează diferite credinţe privitoare la naşterea pe pământ, legând omul de ritmurile vegetale, într-o periodică uniune cu universul. Miracolul genezei îi fascinează şi îi transfigurează pe toţi. Pe faţa Anei se înfiripă un zâmbet de fericire, Zenobia radiază anunţând că urmaşul este băiat, iar Ion şi Alexandru Glanetaşu stau nemişcaţi, în picioare, cu capetele descoperite într-o atitudine cucernică, privind spre locul unde fiinţa nouă îşi cerea dreptul la viaţă. Amândoi aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa minunii ce se petrece zilnic sub privirea oamenilor şi pe care totuşi omul n-a ajuns încă s-o înţeleagă în toată măreţia ei dumnezeiască. Glanetaşu se închină cucernic, iar după dânsul şi Ion, simţindu-se ca şi când s-ar fi înălţat, îşi făcu repede cruce de trei ori. Copilul este botezat în ziua de Sfântul Petru, primind numele acestuia. Înmormântarea este un alt prilej pentru o incursiune în zona semnificaţiilor mitice din lumea satului. Este descrisă înmormântarea Anei, care s-a sinucis nemaisuportând o viaţă de umilinţe şi necazuri, iar apoi cea a lui Ion, ucis de George Bulbuc. După ce este coborâtă din ştreang, Ana este scăldată, îmbrăcată şi aşezată pe masă, cu mâinile încrucişate. La prohod vine mai tot satul, se ţin praporii, iar preotul Belciug face slujbele ce se cuvin şi se împart pomenile. Înmormântarea eroului este descrisă cu mai multe amănunte. Satul fierbe la aflarea veştii, căci nu se mai pomenise omucidere în Pripas. Pentru că Ion făgăduise pământurile bisericii, preotul a hotărât să fie îngropat în curtea lăcaşului, precum ctitorii şi din acelaşi motiv a ţinut o cuvântare în care l-a dat pildă tuturor bunilor creştini. Toată lumea a izbucnit în plâns când Ion şi-a luat prin vorbele părintelui rămas bun de la cei pe care i-a cunoscut, inclusiv de la George. Apoi a fost coborât „în pământul care i-a fost prea drag” şi oamenii au venit pe rând să arunce câte o mână de ţărână, după care Glanetaşu a făcut pomeni bogate la casa familiei Herdelea. Acest destin încheiat tragic rămâne pentru o vreme subiect de discuţie în sat, apoi intră în uitare, căci viaţa trebuie să îşi urmeze cursul. Nu doar evenimentele cruciale fac obiectul recompunerii monografice a universului rural, ci şi acţiuni simple, fireşti, cum ar fi munca la câmp, treburile de pe lângă casă, sau unele obiceiuri, cum ar fi cel al tăiatului porcului. Munca la câmp este mai ales îndeletnicirea bărbatului, dar asta nu înseamnă că femeia nu participă, mai ales dacă e mult lot. Tinerele neveste au sarcina de a duce prânzul în coşuri şi ştergare. Tot nevestei îi revine rolul de a păstra curăţenia în casă şi grajduri, de a face de mâncare şi de a se ocupa de copii. Pentru toate acestea rareori primesc puţină atenţie din partea bărbatului, ba chiar au parte şi de bătaie, iar femeia trebuie să îndure totul cu stoicism. Ana este butută şi ocărâtă de soţ, dar nici la tată nu găseşte mai multă înţelegere, iar Zenobia, cu limba ei ascuţită îşi revarsă adesea mânia. De altfel, într-o lume a patriarhatului, femeia nu e mai mult decât modalitate de înavuţire, forţă de muncă şi sursă de procreere. De aceea chiar şi căsătoriile din dragoste sfârşesc prin aceeaşi rutină şi conformare la regulă, aşa s-a întâmplat şi cu Zenobia şi Alexandru Glanetaşu dar şi cu Vasile Baciu şi răposata mamă a Anei. Tăiatul porcului este obiceiul care precede sărbătorile de iarnă şi este foarte aşteptat de toată lumea: Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate dimineţile, satul clocotea de guiţări deznădăjduite. Porcii îngrăşaţi se prefăceau în muşchi şi cârnaţi, meniţi să mai înzdrăvenească puţin pe oamenii jigăriţi de postul care parcă nu se mai sfârşea. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu atât ţăranii le doreau mai tare, lingându-şi buzele mai dinainte în vederea ospăţurilor obişnuite şi atât de mult aşteptate. Puţini sunt cei care nu-şi permit această bucurie, iar printre ei se numără şi familia Glanetaşu: În alţi ani, pe vremea aceasta, Ion, auzind guiţările, se simţea mai nenorocit ca oricând şi se înfuria văzând că, în tot satul,

numai Glanetaşu şi ţiganii nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită, ba chiar încă unii ţigani se sileau şi izbuteau să ajungă în rândul oamenilor şi să taie baremi câte un mascur . Alexandru Glanetaşu însă este considerat meşter măcelar şi este chemat de familia Herdelea, prilej pentru narator de a surprinde obiceiul la care iau parte toţi membrii, fiecare având câte un rol. Ion, învăţătorul şi Titu vor imobiliza porcul, va ajuta şi Zenobia, Glanetaşu îl va înjunghia, iar dăscăliţa va strânge sângele în lighean. Domnişoarele, prea miloase, nu asistă la toate acestea, dar s-au trezit dis-de-dimineaţă şi stau ascunse în casă, deplângând sacrificiul bietului animal. După ce porcul este tăiat, urmează bojotaia, care are loc în ogradă: Porcii fură pârjoliţi amândoi deodată. Flăcările se înălţau vesele în vreme ce Glanetaşu le plimba de ici până colo pe trupurile victimelor. Ceilalţi stăteau în jurul focului, încălzindu-şi mâinile, preţăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori câte o glumă şi trăgând în răstimpuri câte o duşcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai târziu coborâră în curte şi domnişoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace, şi-şi primiră porţiile din urechile rumenite pe care le mâncară la faţa locului, potrivit obiceiului ce rămăsese din copilărie la toate bojotăile. Munca mai grea de-abia de-acuma începea cu spintecarea, împărţirea cărnii şi a slăninii, spălatul maţelor, facerea cârnaţilor... Avură toţi de lucru toată ziua şi mai rămânea pe mâine topirea unturii şi alte mărunţişuri. Ziua se încheie prin pomana porcului, pregătită chiar de gospodina casei. Pentru ca imaginea satului ardelenesc să fie completă, nu se putea omite planul vieţii intelectualilor, de aceea nu doar evenimentele mari sunt surprinse contrapunctic, ci şi viaţa de zi cu zi. Se pătrunde în acest plan prin intermediul familiei Herdelea şi al preotului Belciug. Deşi trăiesc în sat, intelectualii au problemele lor, iar conflictele nu îi ocolesc. Uneori, involuntar, vrând mai mult să ajute, se trezesc în centrul unor dispute cu ţăranii, cum s-a întâmplat cu familia Herdelea şi Ion. Acestea se rezolvă însă de la sine, dar mai afectaţi par a fi de neînţelegerile la acelaşi nivel. Învăţătorul şi preotul par că se lasă antrenaţi într-un război al orgoliilor, iar resortul nu este doar locul de casă al învăţătorului, ci supremaţia în sat. Atunci când familia Herdelea îl sprijină şi este de partea lui Ion, preotul îl discută pe acesta din urmă în biserică, iar tânărul simte că se prăvale cerul pe el. În acelaşi sens poate fi interpretat şi rolul de mediator pe care şi-l asumă Belciug între familia Glanetaşu pe de o parte şi Vasile Baciu, de altă parte. Viaţa politică din Ardeal este surprinsă tot prin intermediul planului intelectualilor. Ţăranii nu sunt preocupaţi de problemele etnice, în schimb ele există pentru cei învăţaţi. Titu şi învăţătorul şi implică în lupta pentru sprijinirea lui Grofşoru, avocatul român candidat la mandatul de deputat. În vreme ce Titu se manifestă ca un aprig susţinător, tatăl recurge la un compromis, impus de fapt de intenţia de a fi pe placul superiorilor, căci inspectorul Horvath îi ceruse sprijinul pentru candidatul ungur. Românii din Armadia sunt alături de Grofşoru, iar piaţa geme de ţărani care nu au drept de vot, dar care sunt aduşi acolo şi îndemnaţi să strige diferite sloganuri. Herdelea vine însoţit de cinci alegători, exact cât are nevoie candidatul ungur spre a fi ales. Mai târziu, învăţătorul va fi obligat să iasă la pensie, ca sancţiune că nu i-a învăţat pe copii să vorbească ungureşte. Toate aceste elemente articulează o imagine completă a satului ardelenesc, prin tot ce are el specific.

V. Un destin scindat între glasul pământului şi cel al iubiriiIon al Glanetaşului

Prin Ion Pop al Glanetaşului, Rebreanu a realizat de fapt un prototip al ţăranului dintr-o cu totul altă perspectivă, renunţând la viziunea idealizatoare. Imaginea sa devine complexă, caracterul nu este unilateral, neavând doar calităţi, nefiind doar depozitarul tuturor virtuţilor ci exprimând şi o latură brutală, primitivă. Acesta este probabil şi motivul pentru care chiar

receptarea critică a personajului este destul de controversată. Astfel, E. Lovinescu vede în Ion expresia instinctului de stăpânire a pământului. În lupta lui disperată pentru schimbarea statutului social, omul nobil şi milos dispare, pentru a nu lăsa decât fiara. Călinescu rămâne în aceeaşi zonă a consideraţiilor, catalogându-l pe Ion drept „o brută căreia şiretenia îi ţine loc de inteligenţă”, şi încadrându-l în tipologia parvenitului, din moment ce este un Julien Sorel rural, un Dinu Păturică, dar spre deosebire de Păturică, Ion nu e inteligent şi, prin urmare, nici ambiţios. Dorinţa lui nu e un ideal, ci o lăcomie obscură.... Critica literară mai recentă tinde să-l reabiliteze, considerându-l mai curând un personaj tragic. N. Manolescu şi P. Georgescu îl numesc pe Ion o victimă a fatalităţii şi a societăţii, căci el nu se poate realiza în limitele rigide ale colectivităţii din care face parte. Caracterul de prototip este recunoscut şi de autor, care defineşte procesul de zămislire a personajului ca o suprapunere de imagini, astfel încât ceea ce ar fi putut constitui un model a fost în cele din urmă asimilat: În Ion am lucrat, într-un fel şi până la un punct, după modele vii. În orice caz, fiecare persoană din roman pornea cel puţin de la o însuţire a unui om real, luându-i, pentru orice siguranţă, şi numele adevărat. Astfel Ion Pop al Glanetaşului, eroul însuşi, a existat aievea şi se numea aproape aşa; mai mult. El trăieşte şi azi, necăjit şi amărât, copleşit de copii, vreo şapte... Cel ce poartă numele eroului din roman se ştie câte pozne şi totuşi ce carieră face înainte de-a muri asasinat. Dimensiunea fundamentală a eroului va rămâne bineînţeles legătura indisolubilă cu pământul. Realizând mai târziu un alt prototip, M. Preda avea să dezaprobe latura brutală a lui Ion, motivând simplu: Nu aşa arată ţăranul român, cum l-a văzut el. Şi nici ţăranca română. A creat prin Ilie Moromete un ţăran filozof, actor, capabil de disimulare şi de ironie, dar pentru a-i putea oferi aceste calităţi l-a situat într-o altă condiţie socială. Dacă Moromete este ţăranul mijlocaş care are pământ şi luptă să îl păstreze, Ion al Glanetaşului este ţăranul lipsit de pământ şi luptă să îl obţină. Pământul este cel care le oferă posibilitatea unui trai decent şi demnitatea în lumea satului. În construirea acestui personaj, Rebreanu pleacă de la obsesia şi legătura indisolubilă între ţăran şi pământ. Pentru a o justifica, realizează o incursiune relevantă în biografia eroului, iar notaţii de tipul: iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil şi de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mumă sunt repere fundamentale care situează opţiunea eroului nu sub semnul simplei dorinţe de parvenire ci sub cel al împlinirii umane. Pământul dă sens existenţei, iar Ion nu-şi poate accepta o viaţă în absenţa acestuia. Mai mult chiar, această incursiune biografică devine resortul pentru situarea personajului într-o frontieră tragică, în lupta cu un destin nedrept, pe care nu este dispus să îl accepte. Familia lui Ion a avut pământ şi stare, dar nu a fost capabilă să-l păstreze. Zenobia făcea parte dintr-o familie de fruntaşi, oameni cu moşiişi vite multe, drept pentru care s-ar fi putut mărita cu unul din flăcăii înstăriţi ai colectivităţii, dar ea l-a vrut pe Alexandru Pop zis Glanetaşu, un băiat care ştia să cânte foarte frumos din trişcă dar căruia nu-i plăcea munca. A primit o zestre considerabilă, dar faptul că bărbatul era leneş a condus la înstrăinarea treptată a avutului, astfel încât la moartea bătrânilor abia de mai aveau două porumbişti ciopârţite. Zenobia era harnică şi răzbătătoare, dar nu a fost suficient ca să sporească sau măcar să păstreze averea. Ion a moştenit calităţile mamei: Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moşie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei. Ion ştie că ar fi putut avea un alt destin, pământ şi ar fi fost apreciat de lumea satului, i s-ar fi cuvenit chiar toate acestea, darîn realitate este doar un sărăntoc, iar vinovaţi sunt părinţii şi destinul. Pe măsură ce creşte conştientizează că legile colectivităţii sunt foarte aspre, că neavând pământ împărtăşeşte practic destinul tatălui, iar atitudinea acestuia din scena horei va trebui să fie însuşită. Va da şi el târcoale precum câinele de pripas, fără să fie primit între ceilalţi, tratat de

sus, aşa cum este deja tratat de George Bulbuc sau împroşcat cu insulte de către cei de teapa lui Vasile Baciu. Şi Ion este harnic şi de nădejde, precum George Bulbuc, iar satul recunoaşte acest lucru, dar tot bogătanul este mai bine văzut de comunitate, numai pentru că are pământ. Vasile Baciu este un beţivan, dar îşi permite orice, tot pentru că are avere. Societatea este cea care a stabilit această unică lege, deosebit de nedreaptă, şi nu este dispusă a renunţa la ea. Complexul naşte ură, iar sentimentul s-a înrădăcinat în sufletul tânărului: Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie!. Totodată Ion îşi iubeşte existenţa de ţăran, deşi calităţile avute i-ar fi putut permite să-şi schimbe destinul. Isteţ fiind, în copilărie a devenit cel mai drag elev al învăţătorului Herdelea, iar acesta l-a bătut mult la cap pe Glanetaşu să dea băiatul mai departe la şcoala cea mare din Armadia şi să-l facă domn. Până la urmă a reuşit să-l înduplece, dar după două luni de învăţătură Ion a renunţat, nu pentru că nu ar fi fost în stare, ci pentru că îi era „mai drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul”. A păstrat însă cărţile pe care le citea şi le recitea adesea în zi de sărbătoare şi îşi păstrase obieciul de a mai cere din când în când de la învăţător câte o gazetă sau cărţi de poveşti pentru a se delecta răsfoindu-le. Iată deci că autorul nu a văzut în Ion un ţăran lipsit de inteligenţă, ci ţăranul care nu-şi poate gândi existenţa în absenţa pământului, de aceea îşi direcţionează către acesta toată energia şi speranţa. Scenele relevante sunt cele care îl fixează pe erou în activităţi tipice statutului său: Acuma, Ion cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. Când răsări soarele, roşu şi somnoros, Ion simţea o amorţeală uşoară în şale şi degetele parcă i se încleştau pe codoriştea coasei. Se îndrepta din spinare la capătul brazdelor, ştergea tăişul cu şomoioage de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu şi iar se aşeza pe lucru. Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare. Dorinţa de a avea pământ este firească şi justificată prin biografie şi prin realitatea socială, dar devine nefirească prin dimensiunile pe care le capătă. Din tipic, eroul devine atipic, căci pământul tinde să suplinească orice impuls afectiv. Alte scene semnificative concretizează o dimensiune mitică a gliei care este personificată şi faţă de care eroul simte o atracţie irezistibilă. Atitudinea lui faţă de pământ duce cu gândul la atracţia originară spre Mama Glie, de aceea omul se simte zămislit din aceeaşi substanţă: Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate [...] şi, căzând, se frământa în humă, înfrăţind, parcă mai puternic, omul cu lutul. Ion devine prototipul omului care aparţine unei societăţi tradiţionale în care, aşa cum menţiona şi Mircea Eliade (Sacrul şi profanul) munca la câmp echivalează cu luarea în stăpânire şi chiar cu actul creaţiei. Sentimentul sacralităţii naturii persistă. De aceea contemplarea pământului îi oferă lui Ion modelul de lume perfectă, un adevărat Paradis în care omul se simte mic şi neînsemnat, dar care îi oferă forţă: Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele şi nevoile atâtor suflete moarte şi vii, părea că respiră şi trăieşte. Porumbiştele, holdele de grâu şi ovăs, câmpiştile, grădinile, casele pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: - Cât pământ, Doamne!... În acelaşi timp însă iarba tăiată şi udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înţepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată privea neputincioasă, biruită, umblându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau nişte cântece de închinare. Sprijinit în coasă

pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul. În capitolul intitulat Sărutarea, scena-cheie trasează o altă dimensiune eroului. Toată disponibilitatea sa afectivă, neconsumată pentru că pe Ana nu o iubeşte iar la Florica tocmai renunţase, se îndreaptă asupra pământului, o substituire a femeii iubite. Atracţia e acum profund pasională, în conformitate cu o viziune naturalistă, luând forma aproape patologică a patimii. Gestul de a săruta pământul denotă o pornire atavică, iar senzaţiile organice reflectă o oarecare întunecare a umanului în favoarea bestialului: Vremea se dezmorţea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgârcea mereu, simţind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrenţuia dezvelind trupul negru al câmpurilor. Ion de-abia aşteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă şi să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moşiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare. Ieşi singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiştea cea mai mare şi mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor. Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în faţa lui tot, pământul... Şi tot era al lui, numai al lui acuma... Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios, îi ţintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. Îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete, cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămăseseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta gribită simţi un fior rece, ameţitor... Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită. Îşi încrucişă braţele pe piept şi-şi linse buzele simţind neîncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgăună de frica uliului. Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori. Îşi înfipse mai bine picioarele în pământ, ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina, se înclina în faţa lui...” Convins că merită un alt statut în lumea satului şi o soartă mai bună, Ion ştie că doar căsătoria cu o fată bogată i-ar putea împlini visul, iar aceasta nu putea fi decât Ana lui Vasile Baciu, căci are multă avere, iar tatăl ei nu mai e un om gospodar, e un beţivan care nu îşi lucrează cum ar trebui pământul. Hotărârea declanşează un conflict interior destul de puternic, flăcăul dându-şi seama că trebuie să renunţe la Florica, deşi îi era dragă. Un monolog interior redă întocmai tulburarea eroului: Şi văzând-o cum se leagănă în mers, ca o

trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărie şi o părere de rău: Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi! Încremeni aşa un răstimp. Dar deodată îşi reveni, scutură din cap, ca şi când s-ar încăpăţâna să-şi lepede o slăbăciune, şi-şi zise aspru: Mă moleşesc ca o babă neroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las’ că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe... Elocventă pentru hotărârea tânărului de a avea pământ este discuţia purtată cu Titu Herdelea, când Ion cere sfatul domnişorului cum să-l determine pe Baciu să-i dea pe Ana de nevastă. Peste măsură de măgulit de importanţa care i se dă, Titu îi sugerează fără să vrea ideea seducerii fetei. Joacă un timp rolul îndrăgostitului, iar în momentul când fata îi mărturiseşte că a rămas însărcinată, o părăseşte fără nici o explicaţie. Dezonorată în lumea satului, bătută crâncen de tatăl ei care află că nu George e părintele copilului ci sărăntocul, fleandura pe care o umilise la horă şi de câte ori are ocazia, Ana se transformă într-o victimă, căci Ion ştie că acum poate dispune cum doreşte de soarta ei. Întâlnindu-se întâmplător cu Vasile Baciu pe uliţele satului, Ion se comportă insolent, afirmând că nu doreşte să se însoare cu Ana, mizând pe spaima celuilalt de a nu ajunge de râsul lumii şi forţându-l astfel să cedeze pământurile. Comportamentul acesta nu scapă colectivităţii, care îşi manifestă dezaprobarea. Ion este însă nepăsător şi uneori violent, răspunzând obraznic chiar familiei Herdelea. Preotul Belciug îşi asumă rolul de mediator şi creează contextul unei întâlniri între membrii celor două familii. După discuţii interminabile, Baciu cedează pe neaşteptate şi stabileşte nunta care nu reprezintă altceva decât recunoaşterea lui Ion în statutul de învingător. După nuntă Ion realizează că odată cu pământurile va trebui să o ia şi pe Ana. Se simte străin de aceasta, dar o acceptă deocamdată, fiind prea fericit cu noul statut social pe care îl căpătase şi pe care îl afişează acum în toată înfăţişarea sa: Dealtfel şi faţă de săteni căuta să-şi arate greutatea pe care i-o dădea simţământul bogăţiei. Pe uliţă umbla cu paşii mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere. Când Vasile Baciu nu consimte să-i dea pământul, promiţându-i doar cinci loturi, reacţia lui Ion este violentă şi denotă o fire extrem de impulsivă: Atunci cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi, cu dosul palmei, repede, peste obrazul stâng. Nici copilul care se naşte nu îl umanizează şi nu îl determină să îşi schimbe comportamentul şi atitudinea faţă de nevasta lui. Bătută şi umilită de bărbat, Ana devine tot mai obsedată de moarte, dar momentul este pregătit îndelung de narator, astfel încât să declanşeze o catastrofă. Obsesia morţii ce se sădeşte în sufletul femeii determină înstrăinarea acesteia de familie şi de lume. Devine tot mai interiorizată şi absentă în toate acţiunile, pierzând chiar simţul realităţii. Oamenii o cred nebună, căci o surprind vorbind singură, iar avertismentul Savistiei cum că Ion o curtează pe Florica îi grăbesc hotărârea de a se spânzura. Moartea Anei nu provoacă mustrări de conştiinţă lui Ion care pe moment se simte chiar eliberat, putând acum să se concentreze asupra reluării poveştii de dragoste cu Florica. O nouă patimă pune stăpânire pe sufletul eroului care înţelege abia acum că Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag nu-i al tău? Înarmându-se în hotărârea de a o avea pe Florica, Ion încalcă din nou legea morală a colectivităţii şi îşi forţează încă o dată destinul. Pentru un timp pare chiar dezinteresat de pământ şi îşi canalizează toată atenţia asupra femeii iubite, apoi lupta pentru avere reîncepe, căci Vasile Baciu pândeşte ocazia de a-şi lua zestrea înapoi. Moartea lui Petrişor, copilul Anei şi al lui Ion, creează nesiguranţă, definitiv depăşită în momentul în care află că Baciu nu are nici un drept asupra moştenirii. Faptul că Florica este acum nevasta lui George Bulbuc nu pare să-l determine să renunţe, iar o primă întâlnire de dragoste se petrece pe câmp, in locul unde Ana născuse, când Ion mărturiseşte: Să ştiu de bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii!, promisiune care anticipează finalul tragic. Îi cere din nou sfatul lui Titu referitor la dorinţa de a o avea pe Florica, iar acesta îi atrage insistent atenţia să se astâmpere. Ion însă nici nu se gândeşte să renunţe, fiind parcă mânat de oarba fatalitate. Abil, sub pretextul prieteniei cu George, o vizitează adesea pe Florica, numai că Savista, oloaga adăpostită din milă de familia

Bulbuc dă în vileag relaţia dintre cei doi. George se preface că pleacă într-o noapte după lemne la pădure dar se întoarce neliniştit acasă, aşteptând să vadă ce se petrece. După un timp aude paşi în grădină şi se ridică, ia sapa din tindă, porneşte în direcţia zgomotelor. Îl loveşte pe Ion de trei ori cu toată forţa iar apoi revine în casă, mărturisind scurt: L-am omorât!. Ultimul capitol se realizează în jurul acestui episod pivot ce redă moartea protagonistului. Acesta era animat de sentimente noi, de fericire şi mulţumire sufletească, căci în sfârşit se putea considera împlinit. Trecuse pe la cârciumă iar acum se îndrepta spre casa Floricăi, fluierând vesel ca pe vremea când era holtei şi se ducea la fete, înainte de-a fi avut vreun gând de însurătoare. Dar sufletul îi era aşa de plin de bucurie, că se stăpânea să nu sară să îmbrăţişeze gardurile pe lângă care trecea şi câinii care-l lătrau ici-colo. Uitase total de George şi ignora pericolul ce putea să apară. Atunci când i-a auzit glasul, a simţit că orice capacitate de apărare i-a paralizat şi nu avea puterea de a face nimic, comportându-se chiar straniu. Fulgerător, îi trece prin minte că i-a venit ceasul morţii şi nu realizează nici un gest de împotrivire, aşteptând loviturile. Ca într-o viziune de o clipă îşi revede toată viaţa, şi abia acum constată că totul a fost zadarnic: ...începu să-şi amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să ţină coarnele plugului [...], apoi dorea să aibă pământ mult, şi Ana, şi copilul, şi Florica, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara în pridvor, şi-i părea rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui. Are câteva momente de luciditate, conştientizează că va muri, ceea ce echivalează cu o pedeapsă, pentru că durerile sunt cumplite, ca şi păcatele grele pe care le ispăşeşte prin suferinţă. Trupul tânăr şi puternic cedează greu, prelungindu-i agonia. Prin moartea în chinuri, în plan etic, Ion este absolvit. Chiar colectivitatea satului este dispusă acum să-l ierte, profund mişcată de tragedia petrecută. Doar preotul Belciug este mulţumit fiindcă făcuse o înţelegere cu ion iar acum toate pământurile reveneau bisericii, drept pentru care acceptă ca defunctul să fie îngropat în curtea bisericii, ţine o cuvântare frumoasă şi promite să-i ridice o piatră impunătoare. Mulţumit este şi Vasile Baciu care abia acum se simte răzbunat, sintetizând întregul destin al lui Ion astfel: Iaca, mi-a furat pământurile ş-acu’ l-a săturat Dumnezeu de pământ!

Alte prototipuri umane şi rolul lor în configurarea spiritualităţii satului

Configurarea umanităţii satului transilvănean se definitivează prin intermediul altor tipologii umane, aflate în echilibru sau în opoziţie cu eroul, sau figurând în lumea intelectualilor.

Galeria personajelor feminine este reprezentată prin Zenobia, tipul femeii mature, al cărei rol este de a sintetiza destinul ţărancei, Ana lui Vasile Baciu, fata provenind din familia bogată, dar nedăruită de natură, creată în opoziţie cu Florica, fata frumoasă dar săracă.

Zenobia provine dintr-o familie cu stare, a adus în căsătorie zestre, pământ şi animale, şi s-a luat din dragoste, nerespectând principiul uniunii în aceeaşi categorie socială. Destinul ei confirmă faptul că morala inflexibilă a satului nu este fără suport, deoarece calităţile de bună gospodină nu sunt suficiente pentru a feri familia de necazuri. În prezentul diegetic, ea ţine toată casa, căci pe soţ nu se poate bizui. Este vrednică, muncitoare, casa îi e curată şi proaspăt văruită, munceşte şi la câmp cot la cot cu bărbaţii, pricepută în de toate, fără să se piardă cu firea, nu ezită să intervină şi să o moşească pe Ana, când durerile naşterii o răpun. Pe ea se bizuie şi familia Herdelea dacă au multă treabă, aşa cum se întâmplă de bojotaia porcului, căci Zenobia e capabilă să trebăluiască o zi întreagă şi nu se plânge. Este caracterizată mai ales la nivelul discursului, căci vorbeşte răspicat şi înţepător, dojenindu-şi când bărbatul, când fiul, când nora, de care mereu este nemulţumită. Nu are manifestări de sensibilitate, răbufnirile ei fiind determinate de o veşnică stare de nemulţumire, generată de un destin căruia nu i se mai poate opune.

Ana figurează în tipologia fetei bogate şi este fixată în zodia unui destin tragic. Autorul o surprinde pe parcursul romanului în trei ipostaze, fiecare din acestea conturând o etapă a destinului ei în care eşuează dramatic. Mai întâi o găsim în ipostaza de tânără fată, abandonată moral de tatăl care aproape nu vrea să ştie de existenţa ei, crescută fără mamă şi îndrăgostită nebuneşte de Ion, căruia îi oferă toată încrederea. Sedusă şi apoi abandonată, judecată de colectivitate, purtându-şi cu ruşine rodul păcatului care nu poate fi ascuns, bătută de părintele său şi umilită de băiatul despre care credea că o iubeşte, Ana apare în cele din urmă şi în ipostaza de nevastă. Supusă, răbdând cu stoicism vorbele soacrei şi loviturile sau manifestările brutale ale soţului, Ana oferă totuşi iubire, vorbeşte cu blândeţe şi suferă în tăcere. Plăteşte scump neascultarea, căci ea fusese făgăduită lui George Bulbuc, dar s-a opus unui destin „aranjat” de ceilalţi, iar acum rabdă consecinţele. Pare firavă şi fără personalitate, Ion o vede ca fiind slăbuţă şi urâţică, crede că poate bărbatul ei se va schimba, dar nu poate accepta batjocura de a fi înlocuită atât de brutal cu Florica. Atunci când află că soţul bate des drumurile către casa Floricăi, îşi pierde echilibrul interior şi este suspectată de colectivitate că şi-a pierdut minţile. În suflet îi încolţeşte obsesia morţii, şi nici ipostaza de mamă nu o poate rupe din ghearele gândurilor negre cărora până la urmă le dă curs, punându-şi ştreangul de gât.

În opoziţie cu Ana, Florica e fata săracă, dar dăruită de Dumnezeu cu frumuseţe fizică, deoarece are obrajii fragezi ca piersica”şi ochii albaştri ca cerul de primăvară. Devine obiect mediat între cei doi bărbaţi din lumea ei, Ion, pe care se pare că îl iubeşte şi George, pe care îl acceptă ca soţ. Este şi ea de fapt lipsită de personalitate, şi, tipic pentru statutul femeii în această lume, se complace să finalizeze alegerile altora. Nu are simţ moral, căci nu descurajează în nici un fel declaraţiile şi manifestările de iubire ale lui Ion, deşi acesta e însurat iar ea e măritată, şi va deveni cauza nenorocirii ambilor bărbaţi. Pentru aceasta va fi aspru judecată de lumea din sat, care îl iartă în cele din urmă pe Ion, îl caină pe George, dar o condamnă pe Florica.

În planul personajelor masculine, interesează alte categorii proeminente: ţăranii avuţi (Vasile Baciu şi George Bulbuc), cei săraci (Alexandru Pop Glanetaşu), intelectualii polarizaţi pe tipologii distincte (preotul şi învăţătorul) şi tânărul în formare, Titu.

Vasile Baciu este o apariţie sporadică, şi rolul său este de a configura conflictul exterior al romanului. Este un chiabur cu mult pământ, deşi în fapt un parvenit ca şi Ion, căci provine dintr-o familie fără stare, obţinând avere prin căsătoria cu o fată bogată, pe care însă o iubea. Şi totuşi sentimentele nu sunt suficiente pentru a răsturna morala satului care nu admite asemenea uniuni, iar destinul acestui personaj confirmă din nou aceasta. Nevasta i-a murit şi i-a lăsat în grijă un copil, pe Ana, iar Vasile, fire slabă şi netrebnică, a căzut în patima băuturii. Faţă de Glanetaşu, a reuşit să nu vândă nimic din pământurile deţinute, dar nici nu se ocupă de ele, căci munca nu îi e dragă. Este foarte pornit împotriva lui Ion, pe care îl consideră hoţ, neruşinat, fleandură, sărăntoc şi îl acuză că vrea să îi fure pământurile. Vasile Baciu reprezintă o altă latură a dezumanizării, căci nu are instincte paterne, iar ura clocotitoare îndreptată împotriva lui Ion face şi din Ana o victimă. Aflând cine e tatăl copilului, Baciu îşi bate adesea fata până o lasă lac de sânge, aproape fără suflare. Nu este impresionat de suferinţa fizică şi morală a acesteia, şi când Ion o alungă, şi el îi închide uşa în nas. Până la urmă va fi exclus din comunitate, iar semnalul îl dă preotul care, în final, în scena horei ce închide lumea romanului, îl apostrofează de faţă cu toţi.

George Bulbuc face parte din aceeaşi categorie socială, este un flăcău avut, cu pământuri şi moară. Pare creat în opoziţie cu Ion, nu numai prin statut social, ci şi ca fire, căci lasă mult timp impresia unui flăcău mai aşezat, calm, reţinut în manifestări. Cu Ion este la început în relaţii conflictuale, căci el este liderul formal al flăcăilor, ca dovadă că el organizează hora, dar Ion nu se lasă mai prejos şi demonstrează că este liderul informal. În mod tacit, chiar dacă nu acţionează, intră într-un joc al ogoliilor, păstrând poziţia conflictuală.

Dacă Ion o curtează pe Ana, George nu se retrage, mizând pe înţelegerea familială, ci îi pândeşte pe cei doi. Renunţă doar atunci când demnitatea îi este călcată în picoare, şi îi spune clar lui Baciu că nu o mai ia pe Ana, pentru că celălalt a necinstit-o, dar în replică se căsătoreşte cu Florica. După căsătorie pare că devine conciliant, îngropând vechea secure a războiului şi îşi deschide casa pentru Ion, pe care îl tratează şi îl omeneşte ca pe un prieten, demonstrând un caracter destul de flexibil şi deschis. Dar rămâne fixat în tiparul specific ardelenesc, căci firea domoală ascunde în realitate un caracter pătimaş ce va izbucni violent. Când află că nevasta îl înşală cu Ion, vechea ură capătă proporţii nebănuite, iar George se transformă într-o forţă imposibil de stăpânit. Cu abilitate pune la cale un plan de răzbunare, îi surprinde pe cei doi şi îşi ucide cu sânge rece adversarul, apoi se întoarce la calmul său obişnuit, răspunzând cu exactitate la întrebările anchetatorului, asumându-şi fapta şi acordând chiar iertare Floricăi.

În planul itelectualităţii, modestul învăţător Herdelea este figura reprezentativă. El duce o existenţă banală, deşi nu fără conflicte, unele de mici proporţii, altele derivând din contextul social-istoric, puternice, care vor provoca adevărate cataclisme la nivelul conştiinţei. Este destul de sărac, are două fete cărora trebuie să le facă zestre şi un băiat care nu şi-a găsit încă rostul. Domnul Herdelea se află mult timp în relaţii conflictuale cu preotul Belciug, căci casa îi este construită pe pământul ce aparţine bisericii, dar de fapt între cei doi e un război al orgoliilor, miza fiind mai curând supremaţia în sat. Ţăranii îl respectă, iar acest lucru este evidenţiat în scena horei şi este anticipat prin descrierea casei sale de la începutul romanului. Are un caracter destul de şters, este un om comun, dar îşi iubeşte mult meseria, pe care o consideră cea mai nobilă. Demonstrează laşitate atunci când votează în favoarea candidatului ungur, pentru a face pe placul superiorilor, dar acest fapt îi va prejudicia imaginea în ochii compatrioţilor ce nutresc idealuri naţionaliste, şi va isca un nou conflict, stins însă înainte de a provoca o ruptură, cu fiul său, Titu. Herdelea îşi iubeşte mult meseria, pe care o consideră cea mai nobilă din lume, fără a avea pretenţia că face apostolat. Îşi susţine elevii şi vrea să le deschidă perspective noi, ca dovadă că a încercat să îl convingă pe Glanetaşu să-şi dea copilul mai departe la şcoală. A-i învăţa pe copii româneşte este în contextul istoric respectiv un act de suprem curaj, dar va plăti scump, căci va fi forţat să iasă la pensie şi să plece din sat, ceea ce îi va provoca o durere imensă. Învăţătorul va accepta destul de greu noua ipostază, dar în cele din urmă se va resemna şi se va complace în platitudinea unui trai tihnit, în mijlocul familiei.

Celălalt pol spiritual al satului – biserica – este reprezentat de preotul Belciug. El este realizat pe principiul contrapumctic cu învăţătorul Herdelea: pe cât de blând şi inofensiv este acesta, pe atât de orgolios şi imprevizibil este celălalt. Preotul nu are familie, şi îşi face din supremaţia în sat un adevărat ideal al existenţei sale. Trăsătura sa dominantă este orgoliul, iar aceasta îi motivează toate acţiunile şi deciziile. Învăţătorului îi aminteşte mereu că are casa construită pe pământul bisericii (un mod de a spune că este foarte sărac) şi nu este dispus de a îmbrăca haina bunului samaritean, ba merge până acolo încât trimite portăreii să-i ia din lucruri, iar asta mai ales ca să ştie tot satul. Vrând să fie considerat autoritatea supremă, se amestecă în conflictele din sat, deşi nu întotdeauna reuşeşte să le soluţioneze. După gâlceava de la horă, îl apostrofează pe Ion la slujba de duminică, iar acesta simte că i se surpă cerul. Intervine şi în conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu, deşi înţelegerea se va realiza în cele din urmă de la sine. Când Ion se ceartă cu învăţătorul, se grăbeşte să şi-l facă aliat, şi este nemulţumit când acesta calcă din nou pe la Herdelea. Este avid de avere, preluând din spaţiul în care trăia setea de pământ, iar ipocrizia sa este demascată la înmormântarea lui Ion, când rosteşte un discurs în care defunctul este dat de exemplu pentru că a cedat averea bisericii.

Maniera contrapunctică poate fi observată şi în realizarea lui Titu Herdelea, tânărul intelectual în devenire, opus din toate punctele de vedere lui Ion al Glanetaşului. Opoziţia nu derivă doar din statutul social diferenţiat, cât mai ales din profilul spiritual. Deşi Ion este cel

care vine şi cere sfat domnişorului, este mult mai matur şi mai ferm în decizii şi acţiuni decât Titu. Tânărul Herdelea se află încă în faza căutărilor idealului de viaţă. Nu şi-a aflat încă rostul, migrează de la aventurile erotice la idealurile naţionaliste, dar i se trasează fundamentul necesar de a deveni un personaj-conştiinţă. Pe deplin format, maturizat şi capabil să judece lucrurile îl vom întâlni abia în romanul Răscoala, când va asista la spectacolul tragic al ţăranilor români de dincolo de Carpaţi, şi va înţelege mai bine ca oricine că pământul este de fapt, marea problemă a existenţei ţărăneşti.

Aprecieri critice

Impresia primă, la lectura lui Ion e de suprafaţă sferică, pe care privirea alunecă mereu în căutarea punctelor de sprijin, de la un detaliu la altul, din secvenţă în secvenţă, fără a întâlni însă sublinierile aşteptate, accentele marcate ale structurii. Impresie totuşi înşelătoare. Sub suprafaţa continuă a epicului, dincolo de respiraţia naturală a întâmplărilor (pe care romancierul mărturisea a o fi căutat), există un relief al dramei, o selecţie şi un montaj al detaliilor de cronică şi frescă, organizarea compoziţională a unei infrastructuri simbolice, toate în strânsă legătură cu semantica fundamentală a operei: această relaţie poate şi trebuie să fie obiect al interpretării critice.

(N. Creţu)

Formula lui Ion nu e o formulă nici actuală, nici comodă; ea e, totuşi, formula marilor construcţii epice, pornind de la cei vechi şi ajungând la cei moderni, formula romanului naturalist, a Comediei umane, de pildă, dar mai ales, formula epicei tolstoiene...

(E. Lovinescu)

Pe Rebreanu, procedeul acesta, − să-i spunem procedeul cercului închis −utilizat până la saturaţie în cinematografia modernă, pare să-l fi încântat. Pădurea spânzuraţilor, romanul imediat următor după Ion, începe şi se încheie cu o execuţie în ştreang [...]. Precum într-o epopee, în Ion şi Răscoala, tonul ia o anumită cadenţă, încât naşterea, nunta, moartea, calmul, crisparea se înscriu în ordinea faptelor naturale. Din această geometrie a cercului nimeni nu poate ieşi, ca atare desfăşurarea epică nu poate avea decât un singur curs.

(C. Ciopraga)

Nivelul conflictului fiind acela natural-biologic, omul psihologic sau moral nu au ce căuta aici. A vedea în Ion viclenia ambiţioasă sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă. Caracteristic la Rebreanu e de altfel un anumit senzualism ce exclude idealitatea. Raporturile dintre indivizi sunt la fel de posesiveca şi acelea dintre om şi mediul lui natural. Ion sau Petre Petre [din Răscoala] posedă lumea în sensul că participă la ea prin toate simţurile.

(N. Manolescu)

Caragiale este, după cum am văzut, primul scriitor român care întrebuinţează notaţia organică cu scopul de a da o viaţă intensă descrierilor sale. Rebreanu regăseşte procedeul şi-i dă o întrebuinţare cu mult mai întinsă. Realismul este pentru el formula literaturii tari, răscolitoare.

(T. Vianu)

PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR – ROMANUL NEHOTĂRÂRII

I. Raportul realitate – ficţiune în opera literară

Romanul care a apărut în 1922 este inspirat dintr-un fapt real: unul din fraţii autorului, Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, a fost condamnat la moarte în 1917, deoarece a încercat să dezerteze, refuzând să lupta contra românilor. Referindu-se la acest tragic aspect, Rebreanu mărturisea: Fără de tragedia fratelui, Pădurea spânzuraţilor sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrescă, precum au toate cărţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului.... Romanul însă e mai mult decât biografia unui destin şi motivaţia unei acţiuni, căci surprinde o realitate cu care s-a confruntat o întreagă generaţie, angrenată într-un conflict în care nu se regăsea prin aspiraţii şi crez. De altfel, aşa cum remarca şi E. Lovinescu, deşi tratează individualul, scopul artei este totuşi de a-l ridica la genaral; în unda mobilă a vremelnicului, ea scoboară reflexul veşnicului. De aceea nu trebuie să vedem în acesastă operă doar povestea tregică a unui erou cu atestare reală, ci o dramă cu caracter general inspirată de tema războiului, în intenţia condamnării acestuia. Chiar autorul avea să respingă caracterul biografic al romanului, afirmând că ... Apostol Bologa nu are nimic din fratele meu. Cel mult câteva trăsături exterioare şi poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul în care se petrece romanul şi puţine personagii localnice: preotul, groparul, Ilona etc. Pentru zugrăvirea militarilor, am utilizat cunoştinţele şi prieteniile mele cu ofiţerii noştri. Klapka, de pildă, are multe asemănări cu un ofiţer român, azi colonel . Această trecere de la homo realis la homo fictus împlică un proces clar de transpunere, sintetizare şi transfigurare, experienţa individuală devenind experienţă general-valabilă. Chiar autorul a văzut de fapt în Apostol Bologa prototipul unei generaţii. Şovăirile lui Apostol Bologa sunt şovăirile noastre, ale tuturor, ca şi zbuciumările lui... Numai un astfel de om putea să fie personagiul central la unui roman în care lupta dintre datorie şi sentiment ameninţa mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă. Titlul s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfârşitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spânzuraţi în dosul frontului austrac dinspre Italia – se confesează autorul în volumul Mărturisiri. Ca în cazul oricărui scriitor realist, tonul romanului presupune posibilitatea de a comunica în multiple forme cu biografiile interioare, dând operei astfel senzaţia de trăire autentică.

II. Elemente de structură şi compoziţie

Structura romanului respectă regula clasică a echilibrului, aplicabilă de altfel şi în Ion. Opera cuprinde patru cărţi, fiecare în parte incluzând mai multe episoade narative (între 6 şi 11) şi delimitând un alt cerc al eliberării interioare a eroului. Astfel, sfârşitul primei cărţi sugerează ambiguitatea în care se zbate personajul: Sunt rănăit sau poate... dar şi înscrierea sa pe o orbită ce anticipează moartea. Partea a doua se încheie cu despărţirea lui Bologa de satul natal, de Marta şi de mama sa, având presentimentul unei plecări definitive. Finalul părţii a treia e legat de încercarea de dezertare a eroului şi de eşecul acestuia, iar partea a patra se încheie cu secvenţa spânzurării lui Apostol Bologa. Structural, Rebreanu rămâne fidel tehnicii exemplificate deja şi în romanul Ion, cea a cercului închis, care are privilegiul de a integra o iluzie a realului. Romanul începe şi se încheie cu o execuţie prin spânzurare. Paragraful iniţial este un fel de punere în temă şi este realizat prin viziunea unui narator obiectiv, detaşat, rece şi care descrie atmosfera tipică războiului, cu cerul cenuşiu,

spânzurătoarea sfidătoare, şi pe caporalul scund şi negricios ce îşi supraveghează oamenii la lucru. La un moment dat însă, viziunea se modifică. Detalii ale spaţialităţii sunt redate prin viziunea mediată de sentimente şi trăiri diferite ale celor de faţă. Naratorul obiectiv şi demiurg, care ştie mai mult decât lectorul şi decât personajele, transformă spânzurătoarea într-un simbol fatidic prin etichetarea nouă şi sfidătoare. Prin prisma caporalului, ce reprezintă omul simplu, animat de spaimă, viziunea se schimbă: spânzurătoarea al cărei braţ parcă ameninţa. Căpitanul Klapka propune o viziune alarmantă, încărcată cu amintiri care macină: Ridicând însă ochii şi văzând iar spânzurătoarea, se retrase câţiva paşi ca în faţa unui duşman ameninţător. Se detaşează însă, prin contrast, viziunea lui Apostol Bologa, care este neutră şi funcţională, răsfrântă şi în gesturile şi vorbele automat. Supraveghind ultimele pregătiri ale execuţiei şi nemulţumit de stadiul acestora, Bologa manifestă mult exces de zel: verifică trăinicia ştreangului, trimite după scaunul pe care să se urce condamnatul şi rosteşte fraze-şablon, precum războiul e adevăratul generator de energii. Acest comportament este contrabalansat de atitudinea lui Klapka, profund umanistă. El priveşte totul cu multă compasiune şi temperează prin vorbe blajine zelul celuilalt. De altfel, cei strânşi în jurul condamnatului se disting prin atitudini diverse: unii condamnă şi cred că osânditul şi-a meritat pedeapsa (generalul,pretorul, doctorul care constată decesul), dar alţii îşi manifestă mai mult sau mai puţin evident compasiunea (plutonierul, caporalul, soldatul cu faţa scăldată în lacrimi, Cervenco şi Klapka). Evenimentul tragic la care asistă îi determină să îşi clarifice propria conştiinţă şi să devină solidari pentru o clipă, uniţi fiind de acelaşi destin. Nu întâmplător, cei prezenţi formează o roată de oameni în jurul spânzurătorii. Confruntat cu această cumplită realitate, Bologa resimte efectele unei noi trăiri, care îl alarmează, mobilul declanşator fiind flacăra din ochii condamnatului. Întreaga dezaprobare determinată de sentimentul datoriei care îl animase până atunci se prăbuşeşte brusc, iar eroul are acum impresia că asistă la un martiraj: întocmai ca cei dintâi credincioşi care, în clipa morţii silnice, vedeau pe Hristos .... Observă cu interes fiecare gest şi orice atitudine a condamnatului: licărirea de bucurie, privirea lucitoare ce părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare. Întreaga scenă sugerează ideea că drama cea mare a războiului nu se petrece neapărat în liniile de luptă, ci mai curând în conştiinţa oamenilor care sunt constrânşi să poarte un conflict care nu este al lor, context în care moartea este văzută ca unică salvare. O parte din trăirile şi gesturile condamnatului sunt transmise lui Bologa; acesta simte că i s-a uscat cerul gurii, şi chiar că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. Este o modalitate de anticipare a destinului care va sfârşi la fel de tragic, prin spânzurare. În finalul romanului, scena spânzurătorii revine dar cu alţi actori, căci cel condamnat va fi chiar Apostol Bologa. Acesta reia, ca într-un ritual al purificării şi eliberării spirituale, gesturile şi atituddinile de odinioară ale lui Svoboda. Devine parcă la fel de nerăbdător să-şi încheie socotelile cu acest destin şi cu realitatea nedreaptă, iar privirea îi este strălucitoare, în timp ce în jurul său se întreţese un val de iubire izvorâtă din rărunchii pământului. Dacă după execuţia lui Svoboda întunericul se lasă greu ca un linţoliu, acum eroul este înconjurat de lumina ce inundă tot universul, identificându-se cu luceafărul vestind răsăritul soarelui – simbol al renaşterii naţionale. De o mare densitate de semnificaţii este şi scena nucleu a discuţiei de la popota ofiţerilor, un artificiu narativ pentru gruparea tuturor personajelor şi adâncirea conflictelor interioare. După execuţia cehului Svoboda, ofiţerii se adună la popotă şi dezbat vinovăţia condamnatului. Asistăm la o înfruntare de idei pe tema războiului, dar şi a datoriei, a patriei, a onoarei. Se vorbeşte mult, în fraze elaborate, sub forma unor discursuri, în spusele tuturor e multă retorică. Varga e omul datoriei, de aceea vorbeşte rece şi răspicat; Gross e profetul lumii utopice fără state şi războaie şi îşi rosteşte discursurile pe un ton acuzator, Cervenco este propovăitorul iubirii prin suferinţă şi se adresează patetic. Scena capătă în acest context

caracterul unui duel al punctelor de vedere. Tezele rostite sunt exclusiviste şi categorice. Două personaje tac: Klapka – din teamă şi prudenţă şi Bologa. Tăcerea sa este relevantă, căci toţi ceilalţi îşi au convingerile deja formate, doar el e singurul care caută. În felul acesta devine deschis către experienţe definitive şi tragice.

APOSTOL BOLOGA – PERSONAJUL CU UN DESTIN MARCAT

Ca şi în cazul lui Ion din romanul omonim, autorul a refăcut biografia personajului central printr-un amplu fragment retrospectiv.Descendenţa lui Apostol Bologa poate deveni marca unui destin de excepţie, anticipându-i astfel evoluţia. În acelaşi timp, datele oferă motivaţii multiple la nivelul unor opţiuni cum ar fi înrolarea în armata austro-ungară dar şi dezertarea, precum şi la nivelul unor atitudini. Mama lui Apostol este fiica doctorului Hogea, primul medic din Parva, la rândul său un vrednic urmaş al fostului subprefect din vremea revoluţiei şi domniei lui Avram Iancu . S-a căsătorit de tânără cu avocatul Iosif Bologa, fiul cel mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie rămăsese ca un trofeu amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui Horia şi tras pe roată, la Alba- Iulia, după potolirea ţăranilor. Nutrind idealuri înalte, Iosif Bologa a izbutit să ajungă cel mai tânăr condamnat din procesul Memorandului, fiind închis timp de doi ani. Deloc întâmplător, ca şi cum ar trebui să reia un destin probat în sensul eroicului, Apostol se naşte chiar în zilele când tatăl său aştepta, la Cluj, condamnarea. Proiectarea pe acest traseu ar putea conduce către un caracter ferm, asemănător celui al tatălui. Apostol este însă crescut de mamă şi copleşt de sensibilitatea şi religioazitatea acesteia, ceea ce îi imprimă un spirit mistic puternic, astfel încât primele amintiri ale copilăriei sunt legate de un Dumnezeu bun, blând şi iertător care, în schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruieşte oamenilor bucurii pe pământ şi veşnică fericire în cer. Întoarcerea tatălui va schimba întreaga existenţă a copilului care va fi orientat acum către o instrucţie serioasă, care să îi permită să înţeleagă că viaţa omului numai atunci e preţioasă când urmăreşte un ideal. Dar cea mai impresionantă amintire a copilăriei a rămas revelaţia mistică de la şase ani când, în biserică fiind, micul Apostol l-a văzut pe Dumnezeu, ceea ce a fost interpretat de mamă şi de protopopul Groza ca un semn divin că băiatul va trebui să devină preot, interpretare ce l-a contrariat pe tată. Iubirea divină persistă şi în timpul anilor de liceu la Năsăud, chiar dacă acum capătă o formă temperată. Apostol este un elev silitor, iar succesele şcolare îl apropie de tatăl său, pe care îl respectă şi îl admiră tot mai mult. În discuţiile pe care cei doi le poartă, Iosif Bologa îşi sfătuieşte fiul să se conducă mereu în viaţă după norme morale şi mai ales să nu uite niciodată că este român: Ca bărbat, să-ţi facă datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!... Sfatul tatălui se va regăsi ulterior în cele două opţiuni ale eroului care îi oferă posibilitatea de a se reprezenta într-o dublă ipostază: mai întâi ca om al datoriei, mai târziu ca român. Moartea neaşteptată a părintelui produce o dramă în conştiinţa lui Apostol care simte acum că l-a pierdut pe Dumnezeu. Acest eveniment tragic îl va determina să-şi preţuiască mai mult tatăl, devenit între timp model. Îndepărtarea de Dumnezeu va atrage după sine şi îndepărtarea de cariera preoţească, iar drept urmare eroul se înscrie la facultatea de filozofie. Fondului mistic i se opune acum o mare sete de cunoaştere. Apostol se dedică studiului, este remarcat de profesorul de filozofie, devine un apropiat al acestuia şi îl cunoaşte pe Varga, nepotul său. Devenind un intelectual, Apostol este obsedat de ideea de a-şi dedica viaţa unui ideal şi îl găseşte în datoria faţă de stat. Întors la Parva, se logodeşte cu Marta, fiica avocatului Domşa şi din orgoliu, nesuportând admiraţia fetei pentru tinerii în uniformă, pleacă pe front, convins de altfel că aşa îşi îndeplineşte şi datoria faţă de ţară. Aici urmează o şcoală de artilerie, devine ofiţer, este trimis pe linia frontului, rănit şi decorat de trei ori, apoi înaintat la gradul de locotenent şi membru al Curţii Marţiale.

Prezentul narativ îl surprinde pe Apostol Bologa în acest moment, dar personajul va parcurge un traseu interior al regăsirii de sine şi al eliberării. Urmărind ipostazele personajului de la ofiţerul preocupat de conştiinţa datoriei până la condamnatul care îşi doreşte moartea, se poate vorbi de o adevărată dramă a nehotărârii dar şi de treptele unei eliberări şi regăsiri de sine. Acest destin este mereu marcat de o dublă opţiune sau de imposibilitatea de a opta atunci când e necesar, dar şi de substituiri succesive de situaţii.

A. Copilăria – homo religiosus în formare Lipsa tatălui şi dragostea excesivă a mamei fac din micul Apostol un copil excesiv de sensibil. Are înclinaţii mistice şi are alura unui homo religiosus în formare. Evenimentul crucial pare a fi viziunea mistică din biserică, în urma căreia este convins că l-a văzut pe Dumnezeu.

B. Adolescenţa – negarea ipostazei homo religiosus Este dominată de personalitatea puternică a tatălui care devine model. Moartea acestuia îi provoacă prima criză în conştiinţă, căci are certitudinea că l-a pierdut pe Dumnezeu, ceea ce reprezintă de fapt o substituire a primei ipostaze.

C. Constituirea idealului Instruirea pe care o parcurge în perioada studiilor la Budapesta îi fundamentează o nouă concepţie de viaţă. Urmând îndemnul tatălui, dar interpretat într-o manieră personală, Apostol devine omul datoriei, iar mai presus de orice situează datoria faţă de stat. Ipostaza homo religiosus dispare complet, spre marea dezamăgire a mamei. Nici argumentul acesteia că românii din Ardeal nu aparţin nici unui stat nu îl determină să nu facă din înrolarea în armata austroungară dovada ataşamentului faţă de noul ideal. Episodul de dragoste cu Marta îi relevă orgoliul şi îi provoacă suferinţă.

D. Convingerile încep să se clatine Condamnarea şi execuţia lui Svoboda strecoară primele îndoieli în sufletul eroului. În scena execuţiei se comportă maşinal, prin gesturi automate, reacţii ce exclud îndoiala. Războiul i-a imprimat un sistem de norme clare, care înlătură orice tip de problematizare şi prin care principiile reci funcţionează normal, fiind imediat traduse în acţiune. Excesul de zel al lui Bologa este mai curând un truc menit să sublinieze, prin contrast, apropiata dezarticulare a concepţiilor personajului. Bologa se află în scena execuţiei într-o stare de agitaţie simptomatică, gesturile şi vorbele sale fiind încercări de a se convinge că vechile idei nu şi-au diminuat forţa. Impresia că fundamentul convingerilor este de nezdruncinat va fi infirmată de discuţia de la popotă, unde nesiguranţa este tradusă prin ezitare şi tăcere.

E. În căutarea unui nou ideal (substituirea situaţiei C) Apostol descoperă cu groază că şi-a trăit şi construit viaţa pe o eroare gravă, ceea ce provoacă multă confuzie. Se retrage tot mai mult în interioritate, drept pentru care nu mai participă atât de însufleţit la ceea ce se petrece în jurul său. Klapka este singurul care va remarca frământarea lui Bologa şi îl descrie astfel: - Eşti o inimă de aur, Bologa!... Te-am văzut aseară cum te-ai chinuit, urmă căpitanul. Toată seara şi toată noapte. Şi te-am înţeles. Poate că numai eu te-am înţeles, fiindcă eu... Mărturisirea lui Klapka privind adevăratele motive ale transferării sale declanşează în Bologa o profundă tulburare. Devine tot mai legat de Klapka, simţind că împărtăşesc un destin comun. Acum conştientizează adevărata dramă a războiului. Privirea din ochii condamnatului Svoboda i s-a prelins în suflet, ca o imputare dureroasă. Devine obsedat de

această privire şi de cea a spânzuraţilor cehi de care îi povesteşte Klapka. Vechile convingeri au dispărut, iar eroul conştientizează aceasta: Ce ridicol am fost cu concepţia de viaţă – se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii niciodată?” Simte nevoia să-şi renege trecutul pe care acum îl simte gol, „ca o pungă de hârtie model. Noua descoperire începe să-l umanizeze. Simte că îi este teamă de moarte şi, involuntar, se gândeşte la dezertare. Devine mai cald, are chiar un impuls confesiv şi se adresează ordonanţei sale, Petre, un om simplu, de prin părţile natale. Acesta împărtăşeşte o concepţie populară legată de război, considerându-l pedeapsa lui Dumnezeu. Îşi canalizează toată energia către un nou scop: distrugerea reflectorului din liniile ruseşti, dar această nouă preocupare nu mai ţine de zelul ofiţerului preocupat de a-şi face datoria, ci de nevoia echilibrării interioare prin faptă. Totodată, în eventualitatea unei reuşite, ar putea avea ocazia de a cere un favor generalului Karg de a-l muta de pe frontul românesc. În nopţile de veghe apare din ce în ce mai concret gândul dezertării, gând stăruitor, ca o muscă pe care în zadar vrei să o alungi: Pe asemenea vreme poţi trece la duşman fără frică”. Distrugerea reflectorului nu îi oferă satisfacţii de învingător, ci declanşează un nou proces de conştiinţă, „mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloşie... Conştientizează mutaţia de semnificaţie a reflectorului, căci lumina acestuia reprezenta lumina mântuitoare.

F. Dezertarea – o unică soluţie (substituirea situaţiilor C şi D) După distrugerea reflectorului, Bologa trece drept un erou, fiind chemat de generalul Karg şi felicitat. Profitând de situaţie, Apostol solicită acestuia să fie transferat pe frontul italian, cerere care îl determină pe general să devină brusc suspicios şi arogant, considerându-l pe român suspect. Vestea că vor lupta pe frontul românesc devine între timp o certitudine, şi îl aruncă pe erou într-o suferinţă interioară cumplită. El îşi va împărtăşi gândurile într-o discuţie cu Klapka, din care se evidenţiază faptul că acum nutreşte alte idealuri, că datoria faţă de stat nu mai reprezintă principiul fundamental al existenţei lui, mai mult, personajul îşi reneagă trecutul. Văzându-i hotărârea, Klapka anticipează sentinţa ulterioară: Atunci te cheamă spânzurătoarea!

G. Datoria de român (soluţionarea ipostazelor B şi E) Hotărârea de a dezerta suportă o primă amânare pentru că, într-un atac de noapte, este rănit. În convalescenţa petrecută în spital, este obsedat de o nouă dilemă: viaţa sau moartea. Devine tot mai absent, atitudine considerată de Varga suspectă, din această cauză îl avertizează că, din câte se pare, în sufletul său este deja un dezertor. Vechea prietenie din studenţie nu mai este fondată, căci cei doi sunt separaţi de acum de concepţii total diferite. Revenit la regiment, Bologa este repartizat la o coloană de muniţii, dar întreaga sa existenţă pare să renască sub o altă zodie. Omul datoriei a dispărut, iar acum Bologa trăieşte pur şi simplu un proces de umanizare, concretizat într-o recuperare a neîmplinirilor din trecut. Revede un prieten din copilărie, preotul Boteanu, de care se simte legat prin apartenenţa la acelaşi neam, şi se îndrăgosteşte de Ilona, fata groparului Vidor, alături de care trăieşte o iubire adevărată. Devine fericit, simţind că viaţa sa abia începe, dar este din nou aruncat în incertitudini, complexul de vinovăţie acţionând mai puternic atunci când este pus în situaţia de a fi translator pentru un grup de prizonieri români şi când primeşte o aspră mustrare din partea unuia dintre ei: Locul d-tale ar fi dincolo, nu aici, domnule... Dar români ca dumneata... Ceea ce îl doare acum este faptul că noul ideal nu poate rămâne o noţiune rece, el trebuie transpus în faptă, căci într-adevăr, Bologa simte că locul lui nu mai e aici, e de partea cealaltă a baricadei. Se îmbolnăveşte şi obţine un concediu, ocazie cu care se întoarce acasă în Parva, unde are senzaţia unei vindecări sufleteşti, toate acţiunile sale având caracterul unei eliberări de trecut. În acest sens rupe logodna cu Marta, dându-şi seama că nu îi leagă

sentimente reale, dar gestul este interpretat de familia acesteia drept o dovadă de şovinism. Momentul veghii la piatra de mormânt a tatălui echivalează cu un transfer de personalitate, eroul abia acum înţelege îndemnul părintelui său şi conştientizează că trebuie să-şi facă datoria ca român, căci aparţine unui lung şir de martiri. Privind spre turla bisericii inundată de soare, îşi simte sufletul inundat de dragoste de viaţă, şi un nou gând i se înfiripă: Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu. Personalitatea lui Bologa este acum total transfigurată, omul datoriei a dispărut şi a lăsat loc renaşterii spirituale sub ipostaza românului şi a unui homo religiosus. Apostol Bologa împrumută prin această ultimă dimensiune ceva din personajele dostoievskiene, căci reia revelaţia mistică a unui Alioşa din Fraţii Karamazov.

E. Împlinirea destinului – un sens al existenţei Plecarea din satul natal are valoarea unui gest de adio, eroul trăind intens fiecare moment al existenţei sale, ca într-o premoniţie sumbră. De aceea cere iertare Martei şi lui Plăgieşu, iar faţă de mama sa îşi revarsă toată afecţiunea. În aceeaşi categorie a gesturilor de bun-rămas se înscriu şi participarea la slujba de Înviere, ca şi logodna grăbită cu Ilona de care îl leagă sentimente reale. Bologa pare acum preocupat de arderea rapidă a unor trepte ale existenţei sale. Trezindu-se în faţa unei noi situaţii dramatice, renumit fiind în completul de judecată de la Curtea Marţială, eroul se adânceşte din nou în acel complex de vinovăţie. În drum spre cartierul general, are prilejul să vadă alţi ostaşi spânzuraţi, dar conştiinţa îi este atât de tulburată încât transformă imaginea într-un tablou halucinant, ca şi cum s-ar afla într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârşit... Şi în fiece copac al pădurii nemărginite, de-a lungul şoselei nesfârşite, i se părea că atârnă alţi oameni, mereu alţii, toţi cu ochii după el, cerându-i socoteală.... Pentru moment se simte ca în ziua judecăţii de apoi, iar privirile lui Svoboda par a-l mustra. De data aceasta ştie precis că nu ar mai putea osândi, şi decide să dezerteze, fără a avea răgazul unei pregătiri minuţioase. Ilona îi ghiceşte gândul şi vrea să îl ajute, dar Apostol nu acceptă să o sacrifice. Este ferm convins că va reuşi, dar se simte străin de sine însuşi, iar momentul când este arestat pare a fi o eliberare, resimte o oboseală cumplită şi nu-şi doreşte decât să se odihnească.

F. Drama degradării umane şi moartea eliberatoare În episodul în care Bologa aşteaptă momentul propriei judecăţi, textul devine introspectiv, dominat de monolog interior. Comportamentul pretorului, atitudinea lui Varga şi a generalului Karg ca şi toată desfăşurarea procesului sunt tot atâtea prilejuri ale degradării care obosesc cumplit personajul căruia nervii încep să-i cedeze, încât ajunge să implore: Omorâţi-mă! Omorâţi-mă!... În aşteptarea verdictului, personajul trece de la teama de moarte şi speranţa că va fi achitat la aşteptarea acesteia, dezgustat de viaţă. Totuşi, personajul se comportă în limitele umanului, căci până în ultima clipă crede într-o minune salvatoare. Mai mult inconştient, redescoperă valoarea iubirii creştine. Ultimele clipe echivalează cu o purificare interioară, eroul fiind surprins într-o ipostază apoteotică. În jurul său se întreţese un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului, înconjurat de lumina ce inundă tot universul, identificându-se cu luceafărul vestind răsăritul soarelui şi atingând sublimul trăirii mistice prin senzaţia contopirii cu Dumnezeu.

Mărci ale evoluţiei interioare a eroului Apostol Bologa este un intelectual, având astfel predispoziţie către o răsfrângere în universul interior, cu un destin marcat în sensul eroicului, ceea ce îl determină să nu poată sfârşi ca un om comun. Autorul i-a trasat în mod voit o traiectorie în sensul unei evoluţii spirituale, aşa cum o demonstrează şi notaţiile din perioada când lucra la subiectul acestei cărţi:

Principii (Premisa) Apostol e cetăţean, o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiţă într-o maşină mare; omul nu e nimic decât în funcţie de stat. (Termenul mediu) Apostol devine român; pe când statul e ceva fictiv şi întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet şi aspiraţii, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai devotament şi disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frăţească. (Concluzia) Apostol devine om. În sânul neamului, individul îşi regăseşte Eul său cel bun, în care sălăsluieşte viaţa şi dragostea pentru toată omenirea. Numai într-un Eu conştient poate trăi iubirea cea mare, universală – religia viitorului. Treptele acestei evoluţii pot fi surprinse mai ales la nivelul discursului personajului, care marchează trecerea de la o gândire funcţională la o gândire adâncă, expresie a procesului de interiorizare şi decantare a conştiinţei. Pe parcursul romanului, sensul unor cuvinte precum viaţa, moartea, onoarea, datoria, războiul, iubirea se schimbă. ViaţaO viaţă de om nu e îngăduit să primejduiască viaţa patriei!

O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobândi omul în viaţă!

Cine ştie dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă?

Viaţa omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet.

Moartea Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii...

Moartea, zise Apostol, privind iar în faţă, cu o umbră de surâs pe buze.

Orice mormânt e un lăcaş de iubire.

Onoare / datorieEu nu afirm că statul nostru e bun![...] Nu afirm deloc... Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria...

Mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul.

Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta! Nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului...

Războiul Războiul e adevăratul generator de energiiâ

IubireaÎn trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simţea nenorocit şi-l băteau gânduri de moarte.

Atunci îi apăru în suflet Ilona şi îndată simţi o cîldură binefăcătoare, ca şi cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumină uriaşă, în care se cuprindeau toţi oamenii şi toatî lumea. Fericit, cu privirile strălucitoare, şopti în neştire: Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit.

Impulsurile, originea reacţiilor interioare sau exterioare sunt tentative analitice în care prozatorul adoptă instrumentarul dramaturgului. Funcţia gesturilor devine la Rebreanu un mod fascinant de incursiune în omenesc. Parafrazându-l pe P. Valery, am putea afirma că gesturile unui asemenea personaj sunt metafore. În mod evident, tot arsenalul de reacţiii exteriorizate comunică ceva din esenţa personajului. Nu acţiunea în sine îl interesează pe Rebreanu, ci resortul interior care o avansează. Mişcările feţei şi ale membrelor, privirea, diversele palori servesc la punerea în scenă a secvenţelor epice. Mai ales privirea este exploatată de Rebreanu, şi ea exprimă fervoare, durere, groază. Sadoveanu atribuia acesteia o funcţie transcendentă, apropiată de expresivitatea picturilor murale bizantine. Marii realişti precum Balzac sau Tolstoi cereau însă privirii cât mai multă precizie. Rebreanu preferă să noteze prin aceasta stări dramatice. De exemplu, după execuţia cehului Svoboda, faţa căpitanului Klapka răspândeşte bunătate şi blândeţe, dar în ochi îi tremura o spaimă pe care încerca s-o ascundă sub un surâs prefăcut şi rece. Un dialog al privirilor are loc în momentul execuţiei cehului între bologa şi Klapka, iar Apostol devine ruşinat. La popota ofiţerilor, ochii lui Bologa dau relief unei stări de confuzie. Când află că va fi transferat pe frontul românesc, ochii lui Apostol ard, îi tremură genunchii şi respiră greu, şi îl podidesc lacrimi de groază. Se observă că Rebreanu apelează la notaţii succinte, sintetice, plasticizante, amintind de tehnica lui Henry James şi Stendhal. Alte elemente care dau relief stărilor interioare sunt inima şi creierul. Inima are rolul de a înregistra unele traume morale extreme, dar surprinde şi evoluţia la nivel afectiv, tot aşa cum creierul redă ascensiunea în plan cognitiv. Zguduit de tragedia celor spânzuraţi, despre care se vorbeşte între ofiţeri, locotenentului Apostol Bologa îi clocotea inima şi creierii îl usturau. Întâlnindu-se cu Varga ce îl suspecta deja, Bologa „îi simţi în inimă privirea ca un cuţit”. Deconcertat de exuberanţa Martei, care discută cu un ofiţer maghiar, Bologa se sprijină de stâlpul cerdacului, cu chipul schimbat, ca şi cum ar fi primit în inimă un junghi. Pregătindu-se pentru drumul către spânzurătoare, Bologa trece prin traume interioare foarte puternice: Pieptul i se umfla sub puterea loviturilor inimii rănite în care sângele se zvârcolea ca într-o temniţă de plumb. Examinând tehnica notaţiei rebreniene, observăm că naratorul porneşte mereu de la un nivel senzorial pentru a ajunge şi a analiza reflexele în conştiinţă. Prozatorul devine în egală măsură anatomist şi moralist, dar un moralist tragic. Uneori, naratorul e mai preocupat de a reţine unele detalii evidente, care ţine locul sondării penumbrelor sufleteşti. Relevantă este, din acest punct de vedere, secvenţa ce îl înfăţişează pe Bologa în aşteptarea sentinţei. El simte cum prin creieri îi trece un fior de foc, cum îi sfârâie celulele cenuşii, iar mai târziu, în faţa ştreangului, cămaşa îi era udă de sudori calde.

Funcţia naturii Rebreanu nu este un îndrăgostit de natură, nu are simţul peisajului. Ca orice realist, scriitorul nu poate atribui naturii decât funcţionalitatea unui cadru, în interiorul căruia însă plasează elemente simbolice. Asemenea cadre alcătuiesc în Pădurea spânzuraţilor o poetică a atmosferei. Nu întâmplător, romanul se deschide cu un tablou care configurează toată atmosfera specifică războiului: apăsătoare, ameninţătoare şi tragică. Cerul cenuşiu de toamnă este comparat cu un clopot uriaş de sticlă aburită, notaţie a unui cosmos ce închide orice perspectivă şi claustează fiinţa umană. De altfel, întreg peisajul este mărginit de bornele morţii: În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo şi n-ar mai vrea să intre nimeni. Singura realitate ce se oferă omului este aceasta: un cerc al morţii din care lipseşte perspectiva absolutului, căci orizontul este la rândul său închis. Spiritul este condamnat să trăiască spaima neantului, căci nu i se oferă nici un punct de sprijin, satul din vale fiind învăluit în negură şi fum, iar biserica pare părăsită, cu turla spintecată de un obuz. Tot ceea ce are o legătură cu transcendenţa este

sau distrus, sau orientat către teluric. Ca într-un ritual al anihilării umanului, spânzurătoarea e „sfidătoare” şi îşi orientează braţul către câmpia neagră. Natura este îmbibată de fiorii morţii, omul îşi trăieşte spaimele şi se simte neputincios, căci voinţa îi este paralizată într-o lume a morţii. Cromatica are acelaşi rol de a configura universul mortuar. Noaptea va fi de altfel preferată, ca şi înserarea, toamna, vântul şi ploaia rece, toate sunt de fapt simboluri ale nonvitalului. Elementele care vor deveni termeni de contrast ţin de registrele luminii. Prima notaţie de acest tip apare legată de privirea lui Svoboda. Flacăra din ochii condamnatului este asimilată de conştiinţa lui Bologa, marcând o primă treaptă a iluminării sale interioare, dar va fi extrapolată şi asimilată în exterior de lumina reflectorului. În total dezacord cu această atmosferă grea se realizează cadrul din satul Parva. Natura pare că învie, soarele străluceşte blând, iar eroul apare învăluit într-o lumină protectoare. Şi pentru că acum are loc acea regăsire a fiinţei religioase, turla bisericii e adesea scăldată în lumină. Finalul romanului propune însă un mesaj optimist, în ciuda destinului tragic rezervat eroului. Cercul morţii va fi în sfârşit rupt, iar prin simbolurile propuse acum se configurează un spaţiu sacru. Execuţia are loc în zori, căci jertfa nu mai este inutilă, ea prevesteşte eliberarea de mai târziu. Pe cer se mai află câteva stele întârziate, în zare se profilează cu măreţia cuvenită unei morţi martirice crestele munţilor, apare şi luceafărul vestind răsăritul soarelui, simbol al renaşterii naţionale.

Aprecieri critice

Putem conchide acum că romanul psihologic al epocii dorice este unul al evenimentelor critice şi al reflectării lor într-o conştiinţă pe care o traumatizează: impactul în constituie totdeauna o revelaţie; iar consecinţa e de obicei o modificare radicală a felului de a concepe existenţa şi de a o trăi. Acesta fiind modelul, el devine relevant numai întrucât e repetat de mai multe ori în cuprinsul romanului: caracterul de repetiţie îi asigură în fond buna funcţionare. Rezulatatul palpabil al repetării îl constituie faptul că aproape toate evenimentele exterioare şi interioare sunt guvernatede un fel de lege a crizei

(N. Manolescu)

Din altă serie morală decât eroii din Ion este Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor. El e un suflet torturat, conştiinţa muncită de întrebări cărora nu le poate răspunde. Nu se adună într-o energie interioară unică şi masivă (o patimă) de nestăvilit. Nu primeşte nici compromisul cu lumea care ar face din el un resemnat între mulţi alţii. Prea complicat ca să nu dea frământărilor sale un limbaj de o reflexivitate cam ceţoasă, personajul este totuşi în esenţă o nouă ipostază a omului comun, a omului pur şi simplu, în confruntare cu un uriaş Mecanism (războiul, Puterea) care încearcă să-l anexeze.

(N. Creţu)

Liviu Rebreanu – ctitor al romanului realist modern

A. Nuvelele – nuclee ale marilor romaneIon are drept nucleu nuvele precum Ruşinea şi Nunta.Răscoala are ca punct de pornire nuvela Proştii.Pădurea spânzuraţilor este anticipată de Catastrofa, Datoria şi Iţic Ştrul, dezertor

Aceste nuvele anticipează în mare parte nu doar tematica, ci şi atmosfera şi conflictele din viitoarele mari romane.

B. Concepţia artistică – o opţiune clară pentru realism− Obiectul artei nu este frumosul ci pulsaţia vieţii: Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii.− Creaţia literară este văzută ca sinteză: A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi [...]. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. − Personajul este tipic: Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile.− Necesitatea sincerităţii în artă şi extirparea lirismului: Sinceritatea este calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat.− Realismul nu neagă angajarea: Dacă priviţi arta drept creaţie, trebuie să-i atribui şi o valoare etică.... Literatura, sub orice formă s-ar înfăţişa, înseamnă nu numai o zugrăvire, ci şi o interpretare şi deci într-un fel o critică mai mult sau mai puţin directă a lumii şi societăţii în care trăieşte scriitorul.

C. Tematica romanelor lui Rebreanu – de esenţă realistă a. Satul, ţăranul şi pământul− Ion – o dramă a pământuluiPământul este văzut ca valoare materială supremă (Vasile Baciu), valoare etică şi morală (satul dar şi Ion), unică raţiune de a fi, pasiune care evoluează şi care devine distructivă, anihilând fondul omenesc. − o dramă generată de verbul a aveaLumea satului judecă indivizii după numărul de pogoane, context în care ion se simte exclus din comunitate, în ciuda faptului că este harnic şi săritor. Atâta timp cât nu are pământ, personajul este dominat de această pasiune, care îi controlează existenţa. Când intră în posesia pogoanelor, sufletul se deschide către împlinirea prin eros, dar îl conduce în mod tragic spre thanathos.

− Ion – o dramă a ţăranuluiDrama pământului generează o dramă a ţăranului. Eroul este judecat prin prisma unei morale necruţătoare; a fi sărac este un stigmat social. Morala societăţii îi declanşează şi îi motivează acţiunile. Ţăranul lui Sadoveanu are tendinţa să se izoleze, al lui Rebreanu refuză fuga din social, el încearcă să se conformeze tiparului. Este o victimă a societăţii şi a destinului şi transformă şi pe ceilalţi în victime. Proiecţia destinului său şi a celor din preajma sa este către tragic.

− Răscoala: în funcţie de verbul a avea pământ, lumea se împarte în două categorii:cei care au (boierii de tradiţie ca Miron Iuga, pentru care pământul e o legătură de natură morală; boierii tineri ca Grigore Iuga pentru care pământul devine o dramă; boieroaica împătimită după lux ca Nadina pentru care pământul e o povară; arendaşii care văd în pământ doar o valoare materială, în timp ce pentru politicieni e doar subiect de discuţii) şi cei care nu au, adică ţăranii pentru care pământul e sensul vieţii, o necesitate strictă pentru a nu muri de foame.

b. Războiul− În Pădurea spânzuraţilor, războiul este un mijloc de limpezire a conştiinţei. Eroul pleacă la război într-un moment de criză, iar evoluţia lui este de ordin interior şi este declanşată de neconcordanţa dintre concepţie şi viaţă, dintre teorie şi faptă.

− Războiul devine o dramă umană. Apostol Bologa descoperă pe front că războiul nu e „adevăratul generator de energii” ci o crimă faţă de conştiinţa şi sufletul individului, de aceea va alege dezertarea.

D. Romanele rebreniene – creaţii profund realistea. Eroii sunt tipuri general-umane:

Ion şi Petre Petre se înscriu în tipologia ţăranilor lipsiţi de pământ; George Bulbuc este tipul ţăranului avut; Învăţătorul Herdelea, învăţătorul Dragoş şi Titu Herdelea – tipul cărturarilor; Miron Iuga – tipul boierului de viţă veche; Grigore Iuga – tipul boierului emancipat; Apostol Bologa – tipul intelectualului patriot.

b. Împrejurările în care evoluează sunt tipice: munca la câmp, evenimente ale satului, gestionarea avuturilor, frontul.

c. Documentarea precede elaborarea, iar geneza vizează un fapt real:Ion – cazul unui ţăran care a intrat în posesia unei averi necinstind o fată; scena cu un ţăran care a îngenuncheat şi a sărutat pământul.Răscoala – evenimentele din 1907.Pădurea spânzuraţilor – drama fratelui scriitorului

d. Acţiunile sunt proiectate pe un fundal realistSatul este urmărit în toate aspectele şi manifestările specifice: hora, munca la câmp, naşterea şi botezul, nunta, înmormântarea.Satul – un loc al conflictelor între bogaţi şi săraci (Ion şi Vasile Baciu), dar şi la nivel interetnic (Herdelea şi autorităţile maghiare).Problematica satului românesc dintr-o anumită perioadă: cauzele care au dus la izbucnirea răscoalei din 1907, desfăşurarea evenimentelor şi înăbuşirea.

e. Violenţa – o realitate a lumii celor umiliţiRomanele rebreniene sunt în egală măsură drame ale condiţiei umane umilite care se revoltă. Este o revoltă a firii contra societăţii abuzive. Umanitatea sa e aceea a unei brutalităţi necesare, a determinismului violenţei. Eroii cunosc mult prea bine greul pământului şi toate cercurile existenţiale, mai ales cele ale posesiunii şi erosului. Eroii sunt animaţi de patimi vulcanice şi devin adevărate forţe dezlănţuite ale naturii primitive.

f. Stilul cenuşiu, anticalofil

E. Elemente de modernitate în creaţiile rebrenienea. Elemente clasice:

Rebreanu preferă compoziţia clasică, echilibrată:− Ion – două părţi, subintitulate sugestiv Glasul pământului şi Glasul iubirii.− Răscoala reia această formulă: Se mişcă ţara şi Focurile. Este vizibilă o gradare a tensiunii narative. Fiecare parte conţine între 6 şi 12 capitole, fiecare capitol mai multe episoade. Titlurile capitolelor sunt scurte, predominant nominale, rezumând esenţialul şi având valoarea unor sentinţe.− Pădurea spânzuraţilor conţine patru părţi, corespunzând traseului eliberării interioare prin care trece eroul.

b. Tehnici moderne:− tehnica cercului închis – preluată din cinematografia modernă.Romanul este văzut ca un corp sferoid, el se temină precum a început, prin acelaşi tablou foarte puţin modificat: Ion (descrierea drumului), Pădurea spânzuraţilor (scena unei spânzurări), Răscoala (discuţia din tren pe tema ţăranului).

− valoarea de repetiţie generală a primelor pagini şi tehnica scenelor nucleu (scena horei, a discuţiei de la popotă, discuţia din tren)− introducerea unor elemente cu valoare anticipativă− contrapunctul – tehnică narativă de dispunere a planurilor epice − sondarea în interiorul personajelor, introspecţia (Pădurea spânzuraţilor)− analiza psihologică şi autoanaliza (Ciuleandra)

Caracterizarea personajului Ion

Plan de idei

I. Introducere:1. Vocaţia profund realistă a autorului şi victoria obiectivităţii romanului românesc:

Ion – „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române” (E. Lovinescu). 2. Biografia unui personaj: inspiraţia din realitate nu a omis corectarea şi

transformarea destinului, astfel încât în final să rezulte un erou complex într-o lume elementară, creaţia covârşind realitatea: „Nu se poate pune să trăiască într-o carte copia fidelă, fotografia psihologică a unui individ din viaţă [...] deşi pornite de undeva, aceste pesonagii se înfăţişează numai în forma pe care am vrut să le-o dau eu.” (L. Rebreanu).

3. Înscrierea în tipologii: Ion – personaj eponim central ( în jurul său se realizează firul narativ) − veridic (descinde chiar din realitate, deşi o depăşeşte) − complex, realist, dar cu rădăcini naturaliste: „Marcaţi de la început de o ereditate nefastă, eroii naturalişti sunt, într-un fel, trăiţi de propriul destin...” (N. Manolescu) −reprezintă magistral tipologia ţăranului, realizată într-o manieră obiectivă, fără exagerări idealizatoare: „... romanul se organizează totuşi în jurul unei figuri centrale, un erou frust şi voluntar. Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă...” (E. Lovinescu); „.. .nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci exponenţi ai clasei şi generaţiei”. (G. Călinescu)

II. Cuprins1. Statutul social al eroului şi rezumarea acţiunii: mai întâi este fixat în categoria celor

mai săraci din sat, jignit şi umilit la horă de Vasile Baciu (se analizează scena horei din perspectiva discrepanţelor sociale şi rolul lor în configurarea mentalităţii colective). Motivaţia de a avea pământ este complexă, şi nu poate fi redusă doar la simpla sete de înavuţire, iar acest lucru este demonstrat prin biografia realizată de narator. Copilăria eroului conţine date importante care îi vor explica alegerile. Devine bogat silindu-l pe Vasile Baciu să-i dea fata de nevastă şi apoi toate pământurile. Revine la pasiunea pentru Florica, fata pe care o iubea, dar această nouă opţiune îl va înscrie pe un destin tragic, finalizat prin moarte violentă.

2. Arta portretului total:− portretul fizic este adaptat modelului frumuseţii masculine tipice zonei

transilvănene (specificul ardelenesc evidenţiat şi la Slavici): Ion este chipeş, cu o statură impozantă, cu o privire expresivă, căci ochii îi trădează trăirile interioare, de aceea sunt când vicleni, când plini de ură, când sfidători. Vestimentaţia este la rândul ei tipică zonei şi îi trădează condiţia.

− portretul moral îi demonstrează complexitatea.Este receptat diferenţiat de critica literară: „bruta căreia viclenia îi ţine loc de deşteptăciune” (Călinescu), un erou stendhalian şi atunci mai curând un parvenit social fără

simţ moral (Lovinescu) deşi „ A vedea în Ion viclenia ambiţioasă sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă”, astfel încât eroul e mai curând „victima măreaţă a fatalităţii biologice” (N. Manolescu). Trăsăturile morale pot argumenta practic ambele perspective. În copilărie se dovedeşte cuminte, isteţ şi harnic, deşi refuză şansa de a se rupe de pământ şi a se înscrie pe traiectoria unui destin de excepţie. Hărnicia pare moştenită de la mama sa, căci îi place să muncească şi nu fuge de muncă, oricât ar fi de grea. Nu poate fi discutat decât în relaţie profundă cu pământul, de care îl leagă sentimente foarte puternice (interpretarea celor două scene semnificative: cositul şi sărutarea pământului). Urăşte pe cei avuţi şi se înarmează cu multă forţă interioară în decizia de a obţine avere, statut şi demnitate. Este viclean şi pune la cale un plan de seducere a Anei Baciu, fără a fi în nici un fel mişcat de suferinţa acesteia. Devine lacom, căci nu se mulţumeşte cu ceea ce îi dă Baciu ca zestre pentru fata lui, recunoscând că doreşte tot pământul. Este impulsiv şi brutal în relaţia cu Ana, nici copilul care se naşte nu îl umanizează, ba chiar s-ar putea spune că nu are instincte paterne. Demonstrează imoralitate, căci îşi manifestă pasiunea pentru Florica deşi aceasta este măritată. Destinul finalizat tragic are şi o valoare moralizatoare.

3. Mijloace şi procedee de caracterizare:a. caracterizarea directă:

− naratorul îi schiţează dominantele de caracter în reconstituirea biografică de la începutul romanului;− celelalte personaje îl receptează în chip diferit, în funcţie de relaţia pe care o dezvoltă, astfel încât eroul este subordonat tehnicii pluriperspectivismului: „e băiat cumsecade..., e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ” (doamna Herdelea), „un stricat şi un bătăuş, ş-un om de nimic” dar mai târziu un bun creştin (preotul Belciug), un „hoţ”, un „sărăntoc”, „o fleandură” (Baciu), în vreme ce pentru Ana el este „norocul” ei.− autocaracterizarea prin monolog interior oferă personajului viaţă interioară: „Mă moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las’ că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe...”

b. caracterizarea indirectă – predominantă− faptele îi argumentează caracterul;− limbajul îi oferă veridicitate, expresia este simplă, nuanţată în funcţie de interlocutor: respectuoasă faţă de învăţător, preot sau Titu, ironică faţă de Vasile Baciu, tăioasă în anumite circumstanţe chiar faţă de părinţi.− gesturile şi mimica îi trădează intenţiile (afectuos la început, bajocoritor când e stăpân pe situaţie, cinic, răbufnind de ură când îl încurcă în planurile sale – atitudinea faţă de Ana devine relevantă)

4. Relaţia cu celelalte personaje – predominant conflictuală (George Bulbuc, Vasile Baciu, Simion Lungu, chiar familia Herdelea), pentru că Ion este de fapt un răzvrătit împotriva unei ordini inumane a lumii sale şi a unui destin implacabil.

III. ÎncheiereInterpretarea opiniei lui E. M. Forster: „... romanul realist este istoria unui eşec” şi

relaţionarea cu destinul acestui personaj.