Listă de abrevieri

C.P.(pen) Codul Penal al RomânieiC.P.P.(pr.pen.) Codul de Procedură Penală al RomânieiC.S. Codul SilvicC.Civ. Codul CivilC.P.J. Culegere de Practică JudiciarăC.S.J. Curtea Supremă de JustiţieC.D. Culegere de DeciziiM.O. Monitorul Oficial al RomânieiH.G. Hotarârea GuvernuluiO.G. Ordonanţa GuvernuluiO.U.G. Ordonanţa de Urgenţă a GuvernuluiEd. Edituraed. EdiţiaI.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiepct. Punct(ul)p. Paginapg. Paginaurm. UrmătoareleMc Metru cubMp Metru pătratlit. Literaal. Alineatart. Articol(ul)R.D. Revista „Dreptul”R.S.T. Revista de Ştiinţe PenaleR.D.P. Revista de Drept PenalR.R.D. Revista Română de DreptR.C. Revista „Criminalistica”R.N.P. Regia Naţională a Pădurilor

1

„Elemente metodologice ale investigării infracţiunilor la regimul silvic”

PARTEA I

PRIVIRE ASUPRA OCROTIRII JURIDICE ŞI PROTECŢIEI FONDULUI SILVIC

CAP.I. ASPECTE INTRODUCTIVE. ACTUALITATEA ŞI IMPORTANŢA PROTECŢIEI FONDULUI SILVIC

1. Consideraţii generale asupra pădurii – factor determinant în evoluţia omenirii

2

Lumea vegetală, această măreaţă realizare a naturii, sursă a tuturor bunurilor materiale, izvor nesecat de sănătate, bucurie şi bogăţie sufletească a omului, deschide multe pagini interesante în faţa celui ce vrea să o privească mai îndeaproape, care va folosi excursiile, călătoriile sale nu numai pentru a găsi un loc unde să-i priiască mai bine mâncarea sau să-şi cureţe mai comod maşina, ci va căuta să înţeleagă această lume naturală care îl înconjoară, îl desfată, îl odihneşte. Adevărata fericire este a celor ce cunosc şi nu a ignoranţilor, ignoranţa facându-l pe om indiferent, iar indiferenţa creşte încet dar ireversibil1.

Pădurea, noţiune cu valoare de simbol pentru omenire, sau ar trebui să fie un simbol, semnifică şi reprezintă însăşi o întruchipare a existenţei noastre. Mediul forestier, înţelegând tot ce ţine de pădure, constituie prima condiţie pentru menţinerea şi dezvoltarea omului. Lucrări de istorie a culturii universale menţionează că primul obiect folosit de către om a fost un băţ cu care a scormonit în pământ în căutare de hrană. Pădurea este o componentă complexă şi vitală a ecosistemelor Terrei şi, printr-o varietate de procese ecologice, asigură stabilitatea bazinelor hidrografice, protecţia apelor şi calitatea aerului, conservarea unei diversităţi de habitate pentru faună şi floră2.

Pădurile, supranumite şi „plămânul” verde al Pământului, prin funcţiile pe care le au, reprezintă un patrimoniu deosebit de bogat al omenirii. Privind munţii noştri acoperiţi cu păduri, fără să vrei te gândeşti la veşnicie, scria C. Giurescu3.

În evoluţia concepţiei despre pădure s-a ajuns treptat la constatarea caracterului ei complex de ecosistem. La constituirea pădurii participă o mare diversitate de specii vegetale şi animale. Astfel se estimează că la alcătuirea pădurii româneşti participă peste 200 specii lemnoase, circa 1000 specii ierboase şi numeroase alte specii de muşchi, licheni, ciuperci, alge, bacterii, plante parazite şi semiparazite, precum şi un impresionant număr de specii animale, păsări, reptile si peşti, microorganisme.4

Pădurile sunt organizate, există şi funcţionează după legi proprii şi se află în raport de condiţionare cu mediul în care se dezvoltă, fiind puternic influenţate de condiţiile de mediu, şi la rândul lor influenţând puternic puritatea mediului înconjurător.

Pădurile au existat de peste 500 milioane de ani şi au apărut datorită algelor verzi care au părăsit marea şi au reuşit să se menţină la locul de întâlnire dintre apă şi uscat. Evoluţia algelor a necesitat încă 100 milioane de ani pentru a da naştere, în perioada Siluriană, unei flore de uscat.5

Teritoriul României de azi, în perioada Daciei Romane, era acoperit de păduri în proporţie de circa 70%6.

În ţinutul Carpato-Danubian pădurea a existat dintotdeauna. Documente scrise (Pop, E.,1943) atestă prezenţa pădurilor în spaţiul românesc într-o proporţie de 60 –

1 Ilie Muşat-Pădurea-scut şi bogăţie a naturii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 19802 Ioan Milescu-Pădurea şi omenirea, Ed. Ceres, Bucureşti, 1990, pg.33 Constantin Giurescu-Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până azi, Ed. Ceres, Bucureşti, 1976, pg.644 Mihai Daia-Silvicultura, Ed. Ceres, Bucureşti, 2003, pg.15-165 Ioan Milescu, op.cit., pg.96 Constantin Giurescu, op.cit., pg.64

3

70% din mărimea teritoriului. Istoricul C.C. Giurescu citează însemnările călătorului Veranesis din sec. al XVI-lea care afirma că Soliman Magnificul s-a temut să ocupe Ţările Române” deoarece sunt foarte bine apărate de munţii cei mai abrupţi, de pădurile cele mai grele de străbătut…”.

În anul 1573 francezul Blois de Vigenere, referindu-se la Moldova, scria: ”Este o ţară muntoasă şi împădurită, anevoios de străbătut”. Negustorul italian Bartolomeu Locadello referindu-se la Muntenia scria: ”Are câmpii întinse şi păduri nesfârşite”, iar consulul austriac Raicevich scria că în Muntenia „pădurile se întâlnesc peste tot, atât în câmpii cât şi în văi şi munţi. Pădurile sunt imense, cu arbori înalţi şi de cea mai bună calitate”.

În Ţara Românească, în anii 75-74 Î.C., existau codri nesfârşiţi care l-au făcut pe generalul roman Caius Seribonius Curio să se retragă cu oastea sa.

Într-un document din 22 februarie 1697, din timpul lui Constantin Brâncoveanu, sunt menţionate mai multe păduri ce ocupau suprafeţe întinse de teren: Mărgineanca (Prahova), Pădurea Pustnicului, Pădurea Câmpulungului, Rucărului, Dragoslavele etc.

Transilvania, care înseamnă „Ţara de dincolo de păduri” era ea însăşi o ţară de păduri fiind descrisă în anul 1583 de către francezul J. Bougars ca fiind „toată numai dealuri cu păduri ca un parapet”7, iar un alt autor preciza că în Transilvania „sunt codri mari şi păduri nesfârşite”8. Cele mai întinse păduri erau în Maramureşul de astăzi.

În Moldova primele denumiri de păduri sunt menţionate într-un document din timpul domniei lui Alexandru cel Bun (06.08.1413) dar şi în hărţi, un exemplu constituindu-l harta grecească a Moldovei tipărită la Viena în 1804 realizată de F.L.Güssefeld. În aceste documente se menţionează numele unor întinse „dumbrăvi” şi „bucovine”, adică păduri de fag.

Suprafaţa împădurită din România s-a micşorat dramatic în epoca modernă şi contemporană cu circa 3.800.000 ha 9 iar după alţi autori cu circa 5.000.000 ha10. Această situaţie s-a datorat defrişărilor masive produse în zonele de câmpie, deal şi chiar la munte pentru obţinerea de locaţii pentru aşezări umane sau pentru extinderea suprafeţelor agricole.

Una dintre personalităţile de seamă ale ştiinţei româneşti care şi-a manifestat îngrijorarea profundă faţă de starea pădurii româneşti a fost Emil Pop care, în 1963, scria că în ultimele secole fondul forestier al ţării a pierdut cel puţin 5 milioane ha pădure. Potrivit datelor statistice, în mai puţin de 100 ani, adică din 1829 si până în 1925 au fost defrişate aproape 3 milioane ha, dintre acestea aproape 1 milion ha pădure au fost distruse prin aplicarea Legii din septembrie 1924 privind înfiinţarea de păşuni comunale.

O situaţie dramatică pentru pădurea românescă s-a produs şi după decembrie 1989 şi, din nefericire, continuă şi astăzi.

7 Jacques Bougars-Călători străini în România, Bucureşti, 1971, pg.1598 Giovani Antonio Magini-Georgrafia cioe Deserttione Universalla de la Terra, Venetia, 15889 Constantin Giurescu, op.cit., pg.10010 Ion Ionescu de la Brad, Agricultura româneasca în ţinutul Mehedinţi, Bucureşti, 1868, pg.130

4

În anul 2000 suprafaţa fondului forestier naţional ocupa suprafaţa de 6.366 mii ha, iar în anul 2004 ocupa suprafaţa de 6.382 mii ha ceea ce reprezenta 26,8% din suprafaţa totală a ţării, România situându-se din acest punct de vedere pe locul 17 în Europa. Deşi la total suprafaţă se observă o uşoară creştere la păduri situaţia este inversă: în anul 2000 existau 6.223 mii ha iar în anul 2004 6.222 mii ha.

În anul 2004 proprietatea publică asupra fondului forestier naţional reprezenta 78,9% iar proprietatea privată 21,1%. Ceea ce este de remarcat este tendinţa crescătoare a proprietăţii private în defavoarea suprafeţei proprietate publică, datorită continuării procesului de retrocedare.

La sfârşitul anului 2005, din suprafaţa de 6.396.986 ha reprezentând fondul forestier naţional, 4.234.135 ha sunt păduri proprietate publică a statului administrate de RNP – Romsilva, iar diferenţa de 2.162.851 ha aparţin unităţilor administrativ- teritoriale, persoanelor juridice şi persoanelor fizice.

Fondul forestier pe picior însumează un volum total de 1.350 milioane mc (39% răşinoase, 37% fag, 13% stejar şi 11% alte foioase), - volumul mediu de masă lemnoasă la hectar fiind de 217 mc, iar creşterea medie anuală la hectar de 5,6 mc.

În raport cu natura funcţiilor social-economice, pădurile României sunt structurate astfel: cu funcţii speciale de protecţie 52,1% şi cu funcţii de producţie şi protecţie 47,9% (a se vedea schema alăturată).

STRUCTURA PĂDURILORPE GRUPE FUNCŢIONALE

Distribuţia fondului forestier pe altitudine se prezintă astfel: în zona montană pădurile ocupă 58,5% din suprafaţa totală, în zona de deal 34,8%, iar în zona de câmpie

5

(unde se înregistrează cel mai mare deficit de pădure) 6,7% din suprafaţa totală (a se vedea schema alăturată).

Distribuţia fondului forestier pe regiuni de dezvoltare şi judeţe este neuniformă. Suprafeţe mai mari se înregistrau în anul 2004 în judeţele: Suceava – 435 mii ha, Caraş Severin – 389 mii ha, Hunedoara – 310 mii ha, Argeş – 277 mii ha, Bacău – 271 mii ha, Vâlcea – 270 mii ha, Maramureş – 263 mii ha, Neamţ – 259 mii ha şi Gorj – 248 mii ha.

Pentru a compensa suprafaţa de pădure exploatată anual au fost executate lucrări de împădurire, atât prin plantaţii cât şi prin semănături directe. În anul 2004 au fost împădurite 14.100 ha, reprezentând 0,2% din suprafaţa fondului forestier iar în anii anteriori au fost efectuate împăduriri pe următoarele suprafeţe: 12.701 ha în anul 2000, 13.539 ha în anul 2001, 16.448 ha în anul 2002 şi 14.772 ha în anul 2003.

În raport cu populaţia actuală România dispune de 0,27 ha/locuitor situându-se cu mult sub media mondială şi cea europeană ocupând locul 10 în Europa şi locul 13 după procesul de împădurire. Procentul de împăduriri este de 65 la munte, 28 la dealuri şi numai 7 la câmpie. Pe regiuni geografice pădurea este situată în procent de 58,5 în zona montană, 32,7 la dealuri şi coline şi doar 8,8% la câmpie şi în lunci. Compoziţia pădurii pe grupe de specii este de 30,7% răşinoase, 31,7% fag, 18,2% cvercinee, 11% alte foioase tari şi moi.

Din nefericire situaţia statistică nu reflectă situaţia reală din teren unde fondul forestier este supus unui atac continuu prin defrişări necontrolate, neautorizate sau prin alte acte ilicite. Chiar dacă, statistic, suprafeţele de teren au rămas în cadrul fondului forestier naţional volumul de masă lemnoasă existent pe aceste terenuri este foarte mult diminuat.

Tendinţa de diminuare a suprafeţelor împădurite s-a manifestat practic în toate statele lumii civilizate şi, după părerea specialiştilor, această tendinţă va continua.

6

REPARTIŢIA PĂDURILOR PE MARI ZONE ALTITUDINALE

Totalul suprafeţelor împădurite pe glob se ridica în anul 2000 la 3869 milioane ha, din care Europa deţinea o suprafaţă de 1039 milioane ha cu un procent de împădurire de 46.

Dezvoltarea societăţii umane, practic în toate ţările, dezvoltarea tehnică, diversificarea progresivă a produselor pe bază de lemn şi creşterea continuă a populaţiei şi implicit a consumului, au determinat exploatări masive a materialului lemnos din păduri şi direcţii noi în folosirea lemnului. La ora actuală se exploatează şi se foloseşte, prin prelucrare mecanică şi biochimică, întreaga biomasă a pădurii.

În lucrarea „Starea lumii 2000” (Lester R.Brown şi alţii), autorii scot în evidenţă faptul că la începutul sec. al XXI-lea cel puţin 7 tendinţe modelează viitorul civilizaţiei: creşterea populaţiei, creşterea temperaturii, micşorarea resurselor de apă, scăderea suprafeţei de teren agricol şi dispariţia de specii de animale şi de plante, decăderea industriei pescuitului. Scăderea pădurii influenţează direct cel puţin 3 din aceste tendinţe: scăderea resurselor de apă, încălzirea atmosferei şi dispariţia de specii de animale şi plante. Prognozele pentru următorii 50 de ani sunt de-a dreptul sumbre inclusiv în ceea ce priveşte pădurile. Se estimează că suprafaţa împădurită pe persoană va scădea de la 0,56 ha în prezent la 0,38 ha în 2050.

De mii de ani pădurile sunt supuse diferiţilor factori care au condus la diminuarea suprafeţelor împădurite, principalul factor, în afara fenomenelor naturale, fiind cel uman: noi aşezări umane, infrastructură, terenuri pentru culturi agricole şi păşuni etc. Numai între 1960 si 1990 ţările în curs de dezvoltare au pierdut o cincime din păduri. În prezent despădurirea pentru alte utilizări ale solului se produce într-un ritm anual de 11 milioane ha, iar în ţările dezvoltate din occident se împăduresc anual câteva mii de ha de teren abandonat de agricultură sub presiunea supraproducţiei de produse agricole.

În condiţiile diminuării suprafeţei pădurilor populaţia umană înregistrează o creştere anuală de 80 milioane oameni şi se aşteaptă o creştere de 2% pe an a nevoilor de lemn. Această tendinţă se aşteaptă a fi pentru cel puţin următorii 50 de ani. Cu 2%, adică 400 miliarde USD, produsul brut mondial, pădurea reprezintă al cincilea sector de activitate economică după petrol, construcţii, vehicule şi maşini unelte. Comerţul mondial cu produse forestiere s-a multiplicat de 3,5 ori din 1960 până azi.

În lucrările de specialitate şi în literatura silvică, în general, s-a vorbit şi se vorbeşte de o multitudine de funcţii ale pădurii, de foloase diverse pe care pădurea le dă omenirii. Se înţelege prin „funcţie” acţiunea prin care este angajată o pădure în raport cu obiectivele social-economice.11

Specialiştii clasifică funcţiile pădurii în următoarele categorii: funcţia de alimentaţie, de apărare, funcţia economică, funcţia de protecţie, funcţia ecologică şi funcţia socială sau de recreere.12

Alţi autori grupează funcţiile pădurii în funcţii materiale (de alimentaţie şi de producţie) şi funcţii nemateriale (funcţia de protectie şi cea socială sau de recreere).

11 Ioan Milescu, Economia forestieră, Grupul Editorial Crai Nou-Muşatinii, Bucovina Viitoare 2002, pg.17512 Nicolae Pătrăşcoiu, Tudorel Toader, Grigore Scripcaru-Pădurile şi Recreerea, Ed. Ceres, Bucureşti, 1987, pg.4

7

În cercurile de specialitate este acceptată ideea că întinderile silvestre îndeplinesc funcţii de protecţie şi producţie; prin existenţa sa o pădure exercită două sau mai multe funcţii: producerea de men, protecţia apelor şi a solului, purificarea aerului, ameliorarea factorilor climatici şi industriali dăunători, producerea de materii prime pentru industria alimentară şi farmaceutică (fructe, seminţe, rădăcini, bulbi, coajă, răşini, vânat etc.)13.

În epoca contemporană au dispărut, cel puţin în ţările civilizate, total sau parţial, funcţiile de apărare sau cea de alimentaţie. Din acest motiv ne vom opri numai asupra celor trei funcţii deosebit de importante: economică, de protecţie şi funcţia socială.

a. Funcţia economicăCând vorbim de pădure în general, despre foloasele ei, ne gândim în primul rând la

lemn, lemnul pentru construcţii, pentru mobilă, pentru industria celulozei şi hârtiei şi încă pe scară largă pentru foc. Dar foloasele pădurii sunt mult mai numeroase.

Un foarte elocvent exemplu îl constituie cel al Suediei, ţară care se găsea într-o situaţie disperată în timpul celui de-al doilea razboi mondial datorită lipsei resurselor de materii prime, cărbune, petrol, textile, alimente etc. Pentru rezolvarea problemei s-a apelat la… pădure.

Guvernul a format o comisie în fruntea căruia a numit un mare forestier-Erick Lundh. Această comisie a organizat producerea a mari cantităţi de alcool din lemn pentru a putea fi utilizat drept combustibil la motoare pentru transport şi la lucrările agricole. Multe vehicule de transport au fost modificate ca să funcţioneze cu gaze obţinute din lemn în loc de petrol. Chiar şi pentru industria de încălţăminte a fost produsă o piele sintetică tot din lemn. Vitele au fost hrănite cu furaje obţinute din lemn. Din speciile de calitate mai slabă şi din cioate s-au obţinut 13 milioane tone anual combustibil pentru încălzire14.

Şi în trecut dar şi în prezent pădurea a constituit şi constituie o mare bogăţie naturală şi o importantă sursă de venituri. Aceasta este şi principala cauză a săvârşirii infracţiunilor silvice-fuga după câştig şi dorinţa de îmbogăţire. Aceste fapte au luat amploare în epoca contemporană, în trecut lemnul fiind exploatat numai pentru nevoile de viaţă ale omului (încălzire, construcţii, confecţionarea de unelte) lemnul neavând atâtea utilităţi ca în prezent.

Se apreciază că în anul 2000 volumul de masă lemnoasă pe picior însuma 421.214 milioane mc, la nivel global, din care circa 36% este constituit din păduri de răşinoase. În proporţie de 88% lemnul pe picior din păduri de răşinoase se cantonează pe teritoriul fostelor ţări sovietice, America de Nord şi Canada. În ţările europene se estimează un volum de circa 20 miliarde mc. În intreprinderile cu profil forestier din ţările comunităţii europene lucrau (în anul 1995) 2,4 milioane salariaţi (5% din totalul forţei de muncă industriale şi agricole) realizându-se o producţie în valoare de 150 milioane Euro, ceea ce reprezintă 3% din PIB a statelor respective15.

13 Ioan Milescu-Economia forestieră, op.cit., pg.3014 Ilie Muşat, op.cit.15 RNP-Cartea pădurarului, 1997, pg.6; Mihai Daia-Silvicultura, Ed. Ceres, Bucureşti, 2003, pg.15-16

8

Dacă în anul 1950 ţările europene exploatau 286 milioane mc produse lemnoase (din care 167 lemn lucru) în anul 2000 s-a ajuns la cantitatea de 400 milioane mc din care 380 lemn lucru. În România în ultimii ani s-au exploatat cantităţi mari de lemn, respectiv: 2000-14.285 mii mc, 2001-13.410 mii mc, 2002-16.383 mii mc, 2003-16.692 mii mc, 2004-17.082 mii mc (date obţinute de la Institutul Naţional de Statistică).

Până în anul 1990 s-au exploatat volume mai mari de masă lemnoasă faţă de cele normale, ceea ce a accentuat dezechilibrul claselor de vârstă şi a condus la creşterea peste nivelul normal al ponderii arboretelor tinere. Volumul mediu al pădurii româneşti este de 217 mc/ha (locul 4 în Europa) iar creşterea medie anuală este de 5,6 mc pe ha. Cota anuală de tăieri este estimată în perioada actuală la 14,5 milioane mc, fiind inferioară creşterilor curente anuale.

Pe lângă produsele principale ale pădurii, o valoare economică importantă o au şi aşa-zisele produse secundare ale pădurii, în special pentru industria alimentară, farmaceutică sau chimică. Numai în anul 2004 s-au recoltat următoarele cantităţi de asemenea produse: răchită – 4.030 tone, seminţe forestiere – 62 tone, fructe de pădure –9.192 tone, ciuperci comestibile – 1560 tone, plante medicinale – 946 tone, puieţi forestieri 43.152 mii buc. şi pomi de iarnă 183 mii buc. La aceste cantităţi nu sunt adăugate cele recoltate de persoanele fizice în mod individual pentru consum propriu sau mic comerţ (chiar şi neautorizat).

Nu trebuie să uităm şi să neglijăm veniturile deosebite care se realizează din turism având ca destinaţii locaţii turistice şi de agrement din fondul forestier.

b. Funcţia de protecţieNumeroşi economişti, silvicultori şi proprietari de păduri, se ocupă de evaluarea

funcţiilor productivă şi protectivă ale pădurii. Evaluarea economică a serviciilor de protecţie ale pădurilor este legată de un anumit nivel de dezvoltare a societăţii umane. Pornind de la acest nivel, se apelează la „indicatori de utilitate”, susceptibili de a exprima în bani influenţa pădurii asupra climatului şi a altor factori de mediu. Cu titlu de exemplu:

- costul împăduririi sau reîmpăduririi pentru crearea pădurii- raportul costuri/beneficii- beneficiul rezultat din existenţa pădurii generatoare de influenţe favorabile

pentru protecţia mediului şi a sănătăţii oamenilor- costurile de substituire, respectiv costul instalaţiilor care pot asigura aceleaşi

efecte ca şi pădurea

9

Evaluarea economică a resurselor forestiere contribuie la trecerea de la o gospodărire silvică orientată pe producţia de lemn la una bazată pe utilizarea complexă a pădurii. În multe ţări europene o astfel de preocupare a devenit realitate economică. Aceasta pe considerentul că funcţiile de protecţie exercitate de păduri au calitatea de a menţine la timpul prezent valori economice care, deteriorate odată cu declinul pădurilor, nu mai pot fi obţinute prin lucrări ulterioare de reconstrucţie ecologică decât cu foarte mare greutate, cu mari cheltuieli şi într-o perioadă îndelungată de timp.

Legislaţia forestieră din multe ţări cuprinde de peste 2 secole reglementări cu privire la obligativitatea ocrotirii pădurilor în scopul protejării debitului apelor, conservării solului, apărării instalaţiilor de transport şi cinegetic. La Conferinţa de la Stockholm (1972), Barbara World şi Rene Dubois au dezvoltat în lucrarea „Un singur pământ”, ideea că pădurea exercită la nivelul biosferei un rol complex prin proprietăţile sale la suprafaţa solului: reflexicitate, capacitate de a absorbi căldura, capacitate de emisiune în undele infraroşii etc.16

Prezenţa pădurii în spaţiul geografic generează infuenţe favorabile asupra factorilor de mediu – aerul, apa, solul şi substratele litologice, flora şi fauna – nu numai în teritoriul pe care îl ocupă ci şi în afara acestuia. Prezenţa pădurii asigură echilibrul ecologic.

Datorită geomorfologiei, teritoriul României cuprinde în proporţie de 55% relief accidentat, iar 45% se află sub influenţa climatului continental aducător de secetă şi viscole. Având în vedere această situaţie, pădurea de la munte şi dealuri are o importanţă hidrologică şi antierozională deosebită iar cele din câmpie au un efect major de protecţie climatică a agriculturii.

Pădurea are un rol hotărâtor în asigurarea stabilităţii terenului, de ameliorare a factorilor climatici şi de stabilitate hidrologică, precum şi de purificare a atmosferei.

Ecosistemele forestiere au constituit dintotdeauna haina protectoare a formării şi evoluţiei învelişului solurilor.

Pădurile mai au rolul de a reduce din intensitatea vântului, măresc umiditatea aerului, favorizează producerea ploilor, absorb praful din atmosferă şi reduc zgomotele. Poluarea fonică are ca rezultat accelerarea pulsului, contracţia vaselor sanguine, intensificarea activităţii musculare şi a secreţiei glandelor, obosind creierul. Capacitatea de muncă a persoanelor cu afecţiuni cardio-vasculare scade la 60% faţă de normal când zgomotul atinge 93 de decibeli. Perdelele de arbori fac posibilă izolarea de stradă a casei sau a grupului de locuinţe pe care dorim să le protejăm. Vegetaţia îndeplineşte rolul unui ecran acustic datorită masei foliare care absoarbe vibraţiile sonore. În Florida o fâşie de pădure lată de 30 m, instalată de-a lungul unei şosele, reduce zgomotul produs de circulaţia automobilelor cu 8 – 11%. În Germania s-a stabilit că în comparaţie cu câmpul liber, pădurea realizează o diminuare a zgomotului între 5 şi 15 foni la fiecare 100 m distanţă. Se atribuie perdelelor forestiere, constituite din arbori şi arbuşti, capacitatea de a reduce zgomotul într-o proporţie de până la 10 decibeli, ceea ce poate reprezenta în unele cazuri, o diminuare de 50% a zgomotului aparent. De aceea s-au plantat şi se 16 Ioan Milescu-Economia forestieră, op.cit., pg.32-33

10

plantează perdele de protecţie de-a lungul marilor artere de circulaţie, în zonele industriale, în zonele agricole etc17.

Pădurile cu funcţii speciale de protecţie cuprind toate arboretele destinate protejării unor obiective economice şi social-culturale, precum şi cele din apropierea marilor oraşe, staţiuni balneoclimaterice ori sunt constituite ca rezervaţii naturale sau de interes ştiinţific.

Un exemplu deosebit de elocvent în acest sens este cel al Chinei care plantează păduri în jurul capitalei pentru a apăra oraşul de furtunile de nisip în perspectiva asigurării desfăşurării în bune condiţiuni a viitoarelor Jocuri Olimpice. Un alt aspect al funcţiei de protecţie, deosebit de important, este acela al protecţiei animalelor sălbatice. Prof.dr.doc. Victor Giurgiu arăta următoarele la lucrările Sesiunii Ştiinţifice din 23 martie 2001, „Cercetarea ştiinţifică pentru gestionarea durabilă a pădurilor”: „performanţele pădurii româneşti sub raport ştiinţific se manifestă şi ca un formidabil tezaur cinegetic de interes european şi mondial (5,6 mii urşi faţă de 8-9 exemplare în Franţa, 2-3 în Cehia, lipsă în Anglia, Germania etc.; 3.000 exemplare lupi faţă de 4-6 exemplare în Germania) ”18.

Ca o concluzie cu privire la importanţa celor două funcţii, economică şi de protecţie, ale pădurii, este exprimarea făcută de George Stătescu în Revista Pădurilor nr.4/1886 vis-a-vis de conceptul de polivalenţă a fondului forestier: „valoarea lemnelor fiind nepreţuită în viitorul nostru economic şi influenţa binefăcătoare a arborilor fiind nesfârşită asupra agriculturii naţionale, interesul ce trebuie a purta pădurilor este dintre cele mai capitale”.

Importanţa funcţiei de protecţie a pădurii va rezulta şi în urma analizării impactului asupra mediului înconjurător a diminuării suprafeţelor împădurite.

c. Funcţia socială sau de recreerePoetul Vasile Alecsandri, în poezia „Lunca din Mirceşti”, face parcă o radiografie a

acestei funcţii a pădurii numai şi prin următoarele versuri:„Umbra ta răcoritoare, adormită, parfumată, Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată, Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriţiEa la sânul ei atrage călătorii fericiţiŞi-i încântă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitarePrin o magică plăcere de parfum şi de cântare”.

Pădurea a constituit dintotdeauna o sursă de recreere şi de frumuseţe inegalabilă. C. Giurescu, în lucrarea sa „Istoria pădurii româneşti” scria: „Printre ceasurile fericite ale vieţii mele sunt cele pe care le-am petrecut în pădure”.

Pădurile din jurul centrelor urbane din multe ţări ale lumii sunt destinate să satisfacă cerinţele de recreere ale populaţiei. La nivel mondial se apreciază că pădurile

17 Ioan Milescu-Economia forestieră, op.cit., pg.22918 Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice-ANALE-Lucrările sesiunii ştiinţifice din 23.03.2001, vol.I, 2001, Ed. Tehnică Silvică, Bucureşti, pg.5

11

cu această funcţie se întind pe o suprafaţă de aproximativ 136 milioane ha, 20,5 în fostele ţări sovietice, 5,8 milioane ha în SUA, 2,4 milioane ha în Franţa, peste 4 milioane ha în Germania ş.a.m.d.

Pădurea impresionează fiinţa umană prin vitalitate şi armonie, masivitate, varietatea culorilor şi nuanţelor, încântă privirea şi trezeşte dorinţa de viaţă. Prin puritatea aerului, conţinutul de ozon şi ioni negativi cât şi alte caracteristici, asigură o influenţă deosebit de puternică asupra sănătăţii fizice dar şi psihice a omului. Un exemplu îl poate constitui şi parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale.

Anumite boli (exemplu: TBC) nu se pot trata decât numai în condiţii de aer deosebit de curat şi cu anumite proprietăţi curative date tot de pădure. Aşa se explică amplasamentul sanatoriilor pentru anumite categorii de bolnavi.

Potrivit studiilor şi anchetelor efectuate în străinătate (Bichlemaier, 1989; Zundel-1991 s.a.) oamenii merg la pădure, în timpul liber pentru odihnă în proporţie de 34%, pentru că au posibilităţi uşoare de acces 21% şi pentru că se află în apropierea oraşului 17%. Dintre cei interogaţi preferă pădurea ca spaţiu de recreere pentru aerul curat 30%, plimbare 21%, excursie 14%, observare de animale şi plante 18%, culegere de ciuperci, flori, seminţe etc – 8%. În Franţa, cu o populaţie de peste 55 milioane locuitori, se petrec în medie pe an 85 milioane zile vacanţă la munte, 165 milioane zile vacanţă la ţară şi 120 milioane zile vacanţă la mare.

2. Impactul reducerii pădurii asupra schimbărilor climatice şi a mediului înconjurător. Opţiuni şi demersuri privind creşterea rolului pădurilor din ţara noastră.

Conferinţa de la Rio de Janeiro a formulat exigenţele mileniului al III-lea în ceea ce priveşte „conservarea şi gospodărirea resurselor” incluse în „Agenda 21”, între care se regăsesc şi cele referitoare la combaterea despăduririlor:

- pădurile sunt o sursă de cherestea, de lemn de foc şi alte bunuri; ele joacă, totodată, un rol important în conservarea solului şi a apei menţinând o atmosferă sănătoasă şi păstrând diversitatea biologică a speciilor de plante şi animale;

- pădurile sunt regenerabile şi dacă sunt gospodărite într-un mod compatibil cu conservarea mediului, pot produce bunuri şi servicii în sprijinul dezvoltării;

- în prezent pădurile sunt ameninţate în întreaga lume de o degradare scăpată de sub control şi de conversia lor spre alte folosinţe, ca urmare a presiunii umane crescânde;

- se înregistrează o extindere a agriculturii, un păşunat excesiv, tăieri neviabile, o combatere necorespunzătoare a incendiilor şi a vătămărilor datorate poluării aerului;

- daunele provocate pădurilor şi pierderea lor conduc la eroziunea solului, reduc diversitatea biologică şi habitatele vieţuitoarelor sălbatice, degradează bazinele

12

hidrografice şi reduc cantitatea de materiale lemnoase necesare dezvoltării umane, reduc numărul de arbori care pot reţine dioxidul de carbon;

- supravieţuirea pădurilor depinde de recunoaşterea şi protejarea de către oameni a valorii lor ecologice, de reglare a climei, sociale şi economice.

Rezultă din aceste concluzii privind starea pădurilor şi zonele asupra cărora diminuarea suprafeţelor împădurite au un efect major:

- echilibrul hidrologic şi ecologic;- clima;- protecţia florei şi faunei;- solul;- sănătatea oamenilor (în special prin calitatea aerului şi apei);- economia naţională.

Într-un studiu relativ recent, Agenţia Europeană de Mediu apreciază că începând din perioada preindustrială şi până în zilele noastre, gazele cu efect de seră au crescut cu o cantitate echivalentă cu o creştere de circa 50% a CO2. Consecinţa unui asemenea fenomen a fost creşterea temperaturii aerului la suprafaţa pământului, începând din anul 1900 cu aproximativ 0,6 grade Celsius. La scară regională este evidentă schimbarea unor extreme sau a unor indicatori ai variabilităţii climatului, cum ar fi: mai puţine îngheţuri în tot mai multe regiuni întinse sau o creştere a ponderii precipitaţiilor în rândul evenimentelor climatice extreme. Pagubele datorate dezastrului legate de evenimente climatice extreme au crescut dramatic. Asupra schimbărilor climatice pădurea are un impact hotărâtor, cei mai importanţi factori fiind: precipitaţiile, frecvenţa dintre precipitaţiile totale şi evapotranspiraţii, umiditatea solului, frecvenţa evenimentelor climatice extreme, cum sunt perioadele secetoase sau excesiv de călduroase, temperatura şi durata sezonului de vegetaţie.

La scară globală, ca urmare a efectului creşterii temperaturii se va realiza o schimbare a zonelor de vegetaţie către poli, fiind afectate latitudinile mijlocii şi mari; în emisfera noastră, pădurile boreale se vor deplasa către nord spre tundră, în timp ce zona de vegetaţie mediteraneană şi stepele subtropicale se vor muta spre zona temperată.

Tot mai mult ne întrebăm nedumeriţi ce se întâmplă cu lumea, ce rol au oamenii în această schimbare climatică globală? Vedem cum norii poluanţi plutesc în atmosferă, nivelul dioxidului de carbon creşte, gheţarii eterni se topesc, suprafaţa zăpezilor arctice se reduce simţitor, nivelul oceanului planetar se ridică încet dar sigur. Incendiile de păduri se înmulţesc, aerul devine irespirabil, anii secetoşi sunt tot mai deşi, vremea rea se dezlănţuie sub formă de furtună, uragane şi tornade acolo unde nici nu te aştepţi (inclusiv în România), ariditatea şi deşertificarea terenurilor agricole se extinde. Inundaţii şi secete se produc în aceleaşi zone fără nici o noimă, izvoarele munţilor seacă, iarna nu mai este la fel de aspră, primăvara vine mai devreme, toamna ca anotimp climatic dispare şi se intră direct în iarnă, numărul zilelor fierbinţi din timpul verii creşte constant. Plantele xerofite, caracteristice florei mediteraneene se extind către nord.

13

Multe dintre cele mai periculoase insecte ale lumii pentru agricultură, de origine tropicală, se adaptează rapid şi invadează noi habitaturi aducând pagube imense, reapar boli despre care se ştia că sunt de mult eradicate. Ţărmurile mărilor şi oceanelor se erodează, în unele locuri plajele se pierd sub apă, iar în altele apar coaste aride şi pustii.

În epoca preindustrială concentraţia de bioxid de carbon din atmosferă era de 270 părţi per milion (ppm), măsurate în aerul fosil prins în calotele de gheaţă şi zăpadă din Antarctica. În anul 1958 s-a constatat o concentraţie a CO2 de 315 ppm iar în anii 2000 – 2002 această concentraţie a crescut la 360 ppm. Dacă se va merge în acelaşi ritm, în anul 2100 temperatura medie globală va fi mai mare cu 2o, fapt ce va avea consecinţe nefaste asupra vieţii pe Terra.

Pădurile joacă, în schimb, un rol determinant în atenuarea schimbărilor climatice, iar câteva exemple pot fi edificatoare în acest sens.

De secole tăiem pădurile distrugând singura sursă nepoluantă, de purificare a atmosferei prin eliberare de oxigen şi înglobarea carbonului din aer şi din sol în biomasă. De pildă, pentru producerea unei tone de lemn arborii consumă şi stochează 1,8 tone dioxid de carbon şi eliberează în atmosferă 1,3 tone oxigen. În zilele însorite 1 ha de pădure pune în libertate 180 – 200 kg oxigen şi absoarbe circa 220-280 kg carbon fixându-l în lemn. Într-un sezon de vegetaţie, 1 ha de pădure poate absorbi şi fixa în biomasa sa o cantitate de carbon eliminată de 200 persoane prin procesul de respiraţie. Pentru a asigura necesarul de oxigen unui individ pe un an întreg este nevoie de producţia de oxigen a 3 arbori maturi, în plină dezvoltare. Un fag viguros de circa 25 m înălţime, cu frunziş bogat şi o coroană cu diametrul de 15 m, produce într-o oră 1,7 kg oxigen ceea ce reprezintă necesarul unui om pe trei zile. În schimb, 1000 km parcurşi de un automobil consumă oxigenul necesar unui om pentru un an de zile.19

Între problemele prioritare înscrise pe ordinea de zi a celei de a 15-a Sesiuni ordinare a Comitetului Pădurilor din cadrul FAO, ale cărei lucrări s-au desfăşurat în perioada 12 – 16 martie 2001 la Roma, la punctul 9 s-a regăsit cea referitoare la „schimbările climatice şi Protocolul de la Kyoto: Chestiuni cheie privitoare la păduri”, principalele aspecte în legătură cu această problematică au fost următoarele:

- pădurile acţionează ca adevărate rezervoare care captează carbonul în biomasa acumulată şi în sol antrenând o absorbţie majoră a CO2 atmosferic;

- schimbările survenite în utilizarea terenurilor şi, în primul rând, cele care au la bază despăduririle în zonele tropicale reprezintă la ora actuală circa 20% din emisiile de CO2 datorate acţiunii omului;

- pentru a cuantifica contribuţia pădurilor la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră se impune necesitatea punerii la punct a unui inventar global pe termen lung a surselor şi al rezervoarelor de stocaj al carbonului;

- după aprecierile Grupului Interguvernamental al Experţilor asupra evoluţiei climatului (GIEC) în intervalul 1995 – 2050 fixarea carbonului la scară mondială decurgând din reducerea ritmului despăduririlor, din regenerarea

19 Ing.Ion Munteanu, Schimbările climatice globale în Revista Pădurea şi Viaţa nr.1/2005, pg.39-41

14

naturală a pădurilor şi din intensificarea plantaţiilor şi a practicilor agroforestiere, ar putea conduce la o reducere cu 12 – 15% a emisiilor de CO2.

Să vedem, concret, şi alte câteva atribuţii deosebite ale pădurii de influenţare majoră asupra mediului înconjurător şi de asigurare a echilibrului ecologic:

- pădurea este unanim recunoscută ca fiind şi un excelent depoluant al atmosferei: 1 ha de pădure de molid reţine 32 tone praf, de pin 56 tone, iar de fag 63 tone; procesele metabolice din interiorul biocenozelor forestiere conferă pădurii însuşiri de filtru biologic absorbant şi de ecran viu prin care se produc efecte de purificare a atmosferei din jur. Pădurile îmbogăţesc aerul cu ioni negativi iar anumite specii de arbori şi arbuşti elimină substanţe antimicrobiene cu efect distructiv asupra unor viruşi;

- pădurea este un foarte bun şi indispensabil reglator hidrologic; s-a constatat că pădurile au un rol benefic asupra precipitaţiilor, acestea fiind mai mari cu circa 20% faţă de zonele geografice fără păduri;

Pe de altă parte, copacii interceptează precipitaţiile căzute deasupra pădurii şi reţin o mare cantitate de apă prin intermediul frunzişului, ramurilor şi trunchiurilor, evitându-se astfel spălarea solului. S-a constatat că, de exemplu, în cazul arborilor de molid 66% din precipitaţii trec prin coroane şi 33% sunt interceptate de arbori.

Dar se întâmplă şi fenomenul invers, respectiv de eliminare de apă în atmosferă prin procesul cunoscut sub numele de evapotranspiraţie. De exemplu, un arboret de fag elimină într-o zi de vară circa 40 mc apă/hectar. În anii secetoşi pădurea elimină mai multă apă decât cea provenită din precipitaţii.

Dezechilibrul hidrologic produs şi în România a avut efecte deja în ultimile decenii, dar parcă în ultimii ani aceste efecte au fost mult mai grave şi de o mai mare amploare raportat la suprafaţa ţării. Cel mai recent exemplu şi cel mai elocvent este acela al valurilor de inundaţii din anul 2005. Ca şi în situaţiile anterioare, din păcate, atât unele autorităţi cât şi presa, aproape în integralitatea ei, au evidenţiat sau au pus accentul pe o multitudine de cauze, unele de ordin obiectiv altele (cele mai multe) pur subiective, scăpând însă din vedere una dintre cauzele cele mai importante, sub aspectul efectelor pe termen mediu şi lung, care favorizează producerea inundaţiilor catastrofale. Este vorba despre tăierea necontrolată şi, în consecinţă ilegală, a pădurilor în numeroase zone ale ţării, dar mai ales în cele de deal şi de munte.

Prin însăşi trăsăturile şi însuşirile sale ca ecosistem forestier, cel mai complex şi mai stabil dintre ecosistemele terestre, pădurea a reprezentat dintotdeauna un adevărat scut protector împotriva viiturilor, a alunecărilor de teren, a fenomenelor torenţiale. Prezenţa pădurii pe versanţii dealurilor sau munţilor, în lungul albiilor râurilor interioare şi nu în ultimul rând în apropierea localităţilor, permite exercitarea directă a uneia din multiplele sale funcţii de protecţie, respectiv „funcţia de protecţie a apelor” având următoarele principale efecte favorabile:

- micşorarea volumului de apă care se scurge la suprafaţa solului; coeficientul de scurgere ştiinţific stabilit, ale cărui valori sunt cuprinse în intervalul 0 – 1, 0 variază, în funcţie de gradul de împădurire, de la 0,24 pentru un grad de

15

împădurire de 90% la 0,41 pentru un grad de împădurire de 57% şi la 0,67 în cazul unui grad de împădurire de numai 13%;

- reducerea vitezei scurgerilor de apă la suprafaţa terenului, cu importante efecte atenuante asupra debitelor de viitură;

- creşterea cantităţii de apă provenită din precipitaţii infiltrată în straturile inferioare ale solului;

- reducerea debitelor maxime ale viiturilor determinate de ploile torenţiale; în acest sens s-a constatat ca în bazinele hidrografice cu precipitaţii mai mari de 75 ml, care pot genera viituri mari, debitul maxim specific variază invers proporţional cu procentul suprafeţei împădurite.

Pădurea, acolo unde ea există este „casa apelor” aşa cum spune un dicton; tot aşa cum, acolo unde dispare pădurea se instalează „desfrâul apelor” cu întregul său cortegiu de necazuri care se revarsă asupra întregii comunităţi 20.

- protecţia solului; Profesor G. Ionescu Siseşti scria în Revista Pădurilor nr. 1/1926: „În regimurile în care pădurile au fost conservate, în care păşunile sunt exploatate raţional, debitul râurilor este foarte regulat, nu se formează torenţi, nu se distruge solul, primejdia inundaţiilor este redusă la minim. În regiunile în care pădurea a fost sacrificată şi pantele au rămas goale, scurgerea apei la suprafaţă în urma unei ploi torenţiale sau topirea zăpezii atinge 75% din cantitatea totală şi numai restul de 25% se infiltrează în sol, aşadar 3/4 din masa totală de apă se precipită instantaneu la vale, formează torenţi care dărâmă totul în drumul lor, umflă râurile care ies din maluri şi produc inundaţiile”.

În România, în prezent, peste 2,8 milioane ha din totalul suprafeţei împădurite, îndeplineşte funcţia de protecţie din care 1165 mii ha pădure îndeplinesc funcţia de combatere a eroziunii solului şi prevenire a alunecărilor de teren.

În condiţii de despădurire pe versanţi, apare procesul de spălare a litierei şi solului, apar procese de eroziune accelerată la suprafaţă şi în adâncime. Apele care se scurg la vale produc viituri care transportă şi acoperă cu mâl terenurile de cultură.

În contextul în care, prin cele prezentate mai sus a rezultat cu claritate rolul şi importanţa pădurilor cât şi impactul pe care lipsa acestora îl poate produce asupra lumii înconjurătoare în care trăim, în ultimă instanţă asupra vieţii noastre, este firesc să se încerce cuantificarea şi concretizarea opţiunilor şi demersurilor care se consideră a fi necesare din perspectiva creşterii rolului pădurilor în protejarea mediului înconjurător.

Prezentăm câteva din aceste opţiuni şi demersuri specifice ţării noastre şi particularităţilor fondului forestier al României:

1. Stoparea fenomenului de reducere a suprafeţei fondului forestier, în special, pe seama pădurilor retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor de drept ai acestora (statisticile oficiale mentionează că în perioada 1990 – 2001 au fost tăiate ilegal circa 50 mii ha pădure din cele circa 400 mii ha retrocedate ceea ce înseamnă circa 8%. Pe plan mondial, după ultimile statistici ale FAO, în aceeaşi perioadă, procentul de dispariţie a pădurilor a fost de circa 3%.

20 Dr.ing.Ion Machedon-Inundaţiile şi pădurea, Revista Pădurea şi Viaţa nr.1/2005, pg.4-5

16

Totodată, trebuie precizat că la suprafaţa menţionată mai sus se mai adaugă alte circa 50 mii ha brăcuite şi/sau degradate).

Pericolul însă nu a trecut! Există deja semne clare, îngrijorătoare, care ne avertizează că acţiunile de distrugere a pădurilor, în special a celor din proprietatea privată aparţinând persoanelor fizice, dar şi din proprietatea publică locală, continuă şi se pot amplifica în perioada următoare în contextul în care procesul de retrocedare a pădurilor continuă. Pentru stoparea fenomenului se impun cel puţin următoarele măsuri care se regăsec şi în „Strategia pentru dezvoltarea durabilă a silviculturii în perioada 2000 – 2020”:

- intensificarea acţiunilor de pază a pădurilor prin intermediul structurilor RNP sau prin cele ale proprietarilor de păşuni private;

- creşterea rolului şi eficienţei actului de control exercitat de structurile statului privind respectarea regimului silvic;

- perfecţionarea legislaţiei silvice existente şi adoptarea unor acte normative noi vizând integritatea fondului forestier şi gestionarea durabilă a pădurilor;

- sprijinirea proprietarilor de păduri în asigurarea unei bune administrări silvice;- implimentarea în sistemul cadastrului forestier a unui mecanism de control al

integrităţii fondului forestier public şi privat.

2. Extinderea suprafeţei pădurilor şi a altor forme de vegetaţie forestieră, în concordanţă cu tendinţele pe plan mondial, exprimate în documentele oficiale ale FAO, cu planurile de amenajare complexă a teritoriului şi cu principiile dzvoltării rurale.

3. Creşterea calităţii ecosistemelor forestiere, prin ameliorarea compoziţiilor de împădurire şi a materialelor de reproducere.

4. Adoptarea unor măsuri şi organizarea unor manifestări şi acţiuni de sensibilizare a opiniei publice şi a factorilor de decizie, asupra rolului şi importanţei pădurilor în atenuarea schimbărilor climatice.

Numai prin concertarea tuturor acestor factori şi a altora, va fi posibilă, într-o perioadă nu prea îndepărtată, reinstituirea şi dezvoltarea unei conştiinţe forestiere, în primul rând la proprietarii de păduri şi apoi la publicul larg, condiţie fundamentală pentru promovarea unei concepţii ecologice moderne, pentru protejarea şi conservarea mediului înconjurător.21

3. Cooperarea internaţională în domeniul protejării pădurilor

21 XXX- Strategia dezvoltării durabile a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020, MAPPM, Bucureşti, 1999; XXX – Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, 2000

17

Importanţa pădurii pentru viaţa pe pământ în general şi pentru omenire în special a fost recunoscută de toţi specialiştii şi de toate guvernele statelor lumii încă din antichitate, bineînţeles cu o anumită evoluţie şi diferenţiere în aprecierea funcţiilor pădurii. În epoca contemporană, odată cu dezvoltarea accentuată a civilizaţiei umane, când integritatea pădurii se află în mare pericol, cel puţin sub acţiunea a doi factori- defrişarea necontrolată şi poluarea, statele dezvoltate ale lumii au simţit nevoia unei cooperări între ele pornind de la concluzia evidentă că neprotejarea pădurilor poate avea consecinţe dintre cele mai grave asupra omenirii în general, nu numai asupra populaţiei unui stat sau altul. Efectele dispariţiei pădurilor nu se resimt numai în interiorul granitelor unui stat ci asupra unor mari regiuni sau chiar continente.

Din păcate, cu toate cele peste 20 Conferinţe şi Congrese internaţionale, nu s-a reuşit înlăturarea pericolului, iar efectele se văd în fiecare zi pe tot globul.

Cele mai importante astfel de întruniri oficiale internaţionale în legătură cu pădurea şi mediul înconjurător au fost: Conferinţa de la Paris din 1901 – prima conferinţă mondială pe probleme de silvicultură; Conferinţele de la Roma din 1922 şi 1926 când s-a organizat primul Congres forestier modial (19 aprilie – 05 mai 1926); Congresul de la Budapesta din 10 – 14 septembrie 1936; Conferinţa de la Quebec din octombrie 1945, prin care s-a înfiinţat Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO); Congresul forestier mondial de la Seatle din 29.08.1960 (sub egida ONU); Conferinţa de la Nairobi din 1971 pe tema deşertificării; Convenţia de la Berna din 19.09.1979 la care România a aderat prin Legea nr. 13/1983 privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatului.

La 30.10.1980 Adunarea generală a ONU a proclamat ca responsabilitate istorică a statelor protejarea naturii în interesul generaţiilor prezente şi viitoare. Această proclamare a responsabilităţii a fost considerată ca o fază pregătitoare a adoptării Cartei Mondiale a Naturii.

Simpozionul organizat de Uniunea Internatională a Institutelor de Cercetări Forestiere, din septembrie 1984 de la Strasbourg, pe tema impactului omului asupra pădurii; Congresul Forestier Mondial din Mexic care s-a desfăşurat în perioada 01 – 10 iulie 1985; Conferinţa de la Paris din 05 – 07.02.1986 (la care au participat şefi de state şi de guverne din peste 60 ţări); Conferinţa de la Rio de Janeiro din 03-04.06.1982 care a adoptat documentul intitulat „Agenda 21” şi „Declaraţia de la Rio”; Conferinţa de la Kyoto din 11.12.1997, care s-a finalizat printr-un protocol şi la care România a aderat prin Legea nr. 3/2001, Conferinţa Ministerială de la Lisabona din iunie 1998; Conferinţa pe probleme de mediu şi dezvoltarea durabilă de la Bucureşti din perioada 29 – 30 aprilie 2001, la care au participat 15 şefi de state ori miniştri pe problemele de mediu din regiunea noastră geografică; Conferinţa asupra dezvoltării durabile a pădurii şi pe probleme de mediu de la Johannesburg din 26.08 – 05.09.2002 şi care a reunit circa 60 mii de participanţi.

Prin dobândirea cu timpul a unui statut propriu, Congresele şi conferinţele internaţionale pentru silvicultură, cooperarea naţiunilor lumii în domeniul protejării pădurii au dobândit continuitate şi o destul de bună consistenţă.

18

În cadrul FAO s-a constituit Departamentul forestier în care funcţionează comisii regionale alcătuite din specialişti care cooperează permanent cu autorităţile statelor pentru salvarea şi protejarea pădurilor de la tăieri masive, eroziuni, defrişări pe suprafeţe întinse, desfăşurarea unor activităţi de regenerare ale unor terenuri pe care s-au aflat păduri, combaterea fenomenului de uscare a pădurilor datorită ploilor acide, exploatarea dezastruoasă a pădurilor tropicale. În ţara noastră a fost înfiinţată şi funcţionează din anul 2002 Comitetul Naţional Român FAO.

Pentru protejarea pădurilor s-a încercat o cooperare internaţională şi pe plan penal dar elaborarea unor standarde pentru o astfel de colaborare s-a dovedit a fi dificilă întrucât faptele şi procesele dăunătoare pentru păduri nu sunt uşor de înscris în tiparele stabilite în normele legale ale fiecarui stat.

O cauză a eficienţei reduse a cooperării internaţionale în acest domeniu este şi interesul diferit, nemărturisit oficial al unor state, în special cele dezvoltate, interes diferit de obiectivele internaţionale.

Dintre toate aceste manifestări internaţionale specialiştii consideră că două dintre ele ar fi fost cele mai importante întrucat în cadrul acestora s-au formulat principii, criterii şi măsuri menite să contribuie la o cât mai bună gospodărire a pădurilor prin documentele finale adoptate. Acestea sunt: „Agenda 21” adoptată la Conferinţa din 1992 de la Rio de Janeiro şi „Declaraţia generală a celei de-a 3-a Conferinţe Ministeriale privind protecţia pădurilor în Europa”, conferinţa care a avut loc în iunie 1998 la Lisabona.

„Agenda 21”22 are următoarele prevederi principale:- în prezent pădurile sunt ameninţate în întreaga lume de o degradare scăpată de

sub control şi de conversia lor spre alte folosinţe, ca urmare a presiunii umane crescânde;

- supraveţuirea pădurilor depinde de recunoaşterea şi protejarea de către oameni a valorii lor ecologice de reglare a climei, a valorii sociale precum şi a celei economice;

- guvernele trebuie să creeze programe naţionale de acţiune pentru dezvoltarea durabilă a silviculturii;

- ţările trebuie să creeze şi să extindă sisteme de zone de protecţie pentru conservarea anumitor păduri prin care se vor menţine sistemele ecologice, diversitatea biologică, peisajele şi habitatul vieţuitoarelor sălbatice;

- ţările au dreptul de folosire a pădurilor pentru necesităţile lor de dezvoltare socială şi economică, bazate pe strategii naţionale compatibile cu dezvoltarea durabilă.

În documentul oficial al FAO23, intitulat „Situaţia pădurilor Lumii 2001”, în partea a III-a – Dialogul intenaţional şi iniţiativele privind sectorul forestier, un spaţiu amplu

22 MAPM-Agenda pentru schimbare-o versiune accesibilă a Agendei 21 şi a celorlalte acorduri de la Rio, Bucureşti, 199323 FAO-Situation des forets du monde – 2001, Rome, 2001

19

este rezervat aspectelor referitoare la criteriile şi indicatorii pentru gestionarea durabilă a pădurilor.

În prezent circa 150 ţări participă la 9 mari sisteme de criterii şi indicatori pentru gestionarea durabilă a pădurilor. Sunt de reţinut iniţiativele privind criteriile pentru gestionarea durabilă a pădurilor tropicale stabilite de Organizaţia Internaţională a Lemnului Tropical; procesul Pan-European privind criteriile şi indicatorii gestionării durabile a pădurii-„Procesul de la Helsinki”; Procesul de la Montreal privind criteriile şi indicatorii gestionării durabile a pădurilor temperate şi boreale din afara Europei; Propunerea de la Tarapoto, privind criteriile şi indicatorii pentru gestionarea ecologică viabilă a pădurilor amazoniene; Procesul pentru zona de deşert a Africii; Procesul pentru Orientul Apropiat etc.

Referindu-ne la Europa, se cuvine să menţionăm promtitudinea cu care, cel puţin organismele naţionale şi europene în materie de păduri, au reacţionat prin iniţierea şi organizarea unor manifestări, forumuri şi conferinţe menite să concretizeze şi să aplice principiile şi ideile convenite la Rio. În acest sens, începând cu anul următor acestei conferinţe, au fost organizate până în prezent 4 conferinţe ministeriale europene pentru protejarea pădurilor: Strasburg 1993, Helsinki 1995, Lisabona 1998 şi Viena 2003.

Aşa cum am arătat mai sus, cel mai important document al acestor forumuri a fost „Declaraţia …” adoptată la Lisabona24 prin care statele participante şi-au luat o serie de angajamente şi au fost stabilite cele 6 criterii Pan Europene pentru gestionarea durabilă a pădurilor.

În finalul acestei conferinţe ministeriale au fost emise următoarele rezoluţii:a. Rezoluţia L1 – „Oamenii, pădurile şi silvicultura”, în care se precizează că

„trebuie încurajate structurile de cooperare, în special organizaţiile proprietarilor de păduri, pentru dezvoltarea capacităţii lor de a aplica practicile de gestionare durabilă a pădurilor. Tot în acest document sunt menţionate ca acţiuni de viitor:

- dezvoltarea dialogului cu publicul şi elaborarea de programe eficiente pentru a se cunoaşte mai bine beneficiile aduse societăţii de gestionare durabilă a pădurilor;

- promovarea programelor de educaţie şi instruire, în special al celor elaborate pentru proprietarii şi gestionarii de păduri, concentrându-se asupra noilor oportunităţi şi tehnici de producţie a bunurilor şi serviciilor pentru pădurile gestionate durabil

b. Rezoluţia L2 – „Criterii pan europene, indicatori şi directive la nivel operaţional pentru gestionarea durabilă a pădurilor „, al cărei obiect principal îl reprezintă promovarea, dezvoltarea şi implementarea criteriilor şi indicatorilor naţionali pentru gestionarea durabilă a pădurilor, care vor avea la bază

24 XXX-Troisième Conference Ministerièlle pour la Protection des Forêts en Europe-Declaration generale et Rezolutions adoptées, Lisbone, 1998

20

criteriile şi indicatorii pan europeni” ca un cadru de referinţă şi având în vedere condiţiile specifice ale ţărilor respective.

4. Dezvoltarea durabilă şi protecţia pădurii naţionale în procesul integrării României în Uniunea Europeană

Gestionarea durabilă a pădurilor, în accepţiunea modernă a sintagmei, s-a pus pentru prima dată la nivel global şi foarte tranşant, în contextul preocupărilor şi documentelor privind definirea conceptului universal de dezvoltare durabilă adoptate la Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992 şi apoi aprofundată la Johannesburg în anul 2002.

În raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (CMED) intitulat „Viitorul nostru al tuturor” (1989), „dezvoltarea durabilă” este definită ca fiind „dezvoltarea care răspunde nevoilor generaţiilor actuale fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface necesităţile lor”. O altă definiţie curentă a conceptului de „dezvoltare durabilă, acceptată de trei dintre principalele organizaţii internaţionale active în domeniul protecţiei mediului înconjurător, este aceea a unei „dezvoltări care ameliorează calitatea vieţii, respectând totodată capacitatea de recepţie a sistemului biologic al planetei”.

După acelaşi raport al CMET, consecinţa unei dezvoltări durabile presupune:a. un sistem politic care asigură o participare efectivă a cetăţenilor la

luarea deciziilorb. un sistem economic în măsură să producă excedent şi un nivel de

cunoştinţe tehnice într-o manieră autoreglabilă şi susţinută c. un sistem social capabil să soluţioneze tensiunile provocate de

dezvoltarea mai puţin armonioasăd. un sistem de producţie care respectă obligaţia prezervării bazei

ecologice pentru dezvoltaree. un sistem tehnologic aflat în permanenţă în căutarea de noi soluţiif. un sistem informaţional care favorizează modele comerciale şi

financiare durabileg. un sistem administrativ care trebuie să fie flexibil şi dotat cu capacitatea

de autoreglare.

În acest sens este interesant de cunoscut „Principiile de la Rio” care au stat la baza tuturor deciziilor statelor lumii în ceea ce priveşte gestionarea pădurilor25:

- popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura- dezvoltarea de azi nu trebuie să submineze dezvoltarea şi necesitatile de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare

- naţiunile au dreptul suveran de a-şi exploata propriile lor reurse, dar fără a provoca prin aceasta daune mediului de dincolo de frontierele lor

25 MAPM-Agenda pentru schimbare…, op.cit.; MAPM-Mediul şi dezvoltarea durabilă, de la Rio la Johannesburg, Bucureşti, 2002

21

- naţiunile trebuie să elaboreze legi internaţionale care să prevadă compensarea daunelor pe care activităţile de sub autoritatea lor le provoacă în zone din afara graniţelor lor

- naţiunile trebuie să aplice o abordare precaută pentru protecţia mediului; nu este permisă invocarea incertitudinii ştiinţifice pentru amânarea măsurilor eficiente de prevenire a degradării mediului

- pentru realizarea unei dezvoltări durabile, protecţia mediului trebuie să constituie o parte integrantă a procesului de dezvoltare şi nu trebuie să fie considerată izolat de acesta

- pentru realizarea unei dezvoltări durabile şi pentru satisfacerea nevoilor majorităţii oamenilor, sunt esenţiale eradicarea sărăciei şi reducerea inegalităţilor nivelului de trai din diferite părţi ale lumii

- naţiunile trebuie să reducă şi să elimine căile de producţie şi de consum neviabile şi să promoveze politici demografice adecvate

- problemele de mediu sunt administrate optim cu participarea tuturor cetăţenilor implicaţi

- naţiunile trebuie să adopte legi eficiente cu privire la mediu şi să elaboreze legi naţionale asupra garanţiilor pentru victimele poluării şi pentru alte daune aduse mediului

- naţiunile trebuie să coopereze pentru promovarea unui sistem economic internaţional deschis care să conducă în toate ţările la creşterea economică şi la o dezvoltare durabilă

- în principiu, cel ce poluează trebuie să suporte costul poluării- dezvolarea durabilă impune o mai bună înţelegere ştiinţifică a problemei- participarea deplină a femeilor este esenţială pentru dezvoltarea durabilă.

La aceste principii de ordin general se adaugă cele din „Declaraţia de principii referitoare la păduri”, dintre care se detaşează următoarele:

- toate ţările vor participa la acţiunea de „înverzire a planetei” prin împăduriri şi conservarea pădurilor existente

- ţările au dreptul de folosire a pădurilor pentru necesităţile lor de dezvoltare socială şi economică

- pădurile trebuie gospodărite astfel încât să facă faţă nevoilor sociale, economice, ecologice, culturale şi spirituale ale generaţiilor prezente şi viitoare

- profitul obţinut de la produsele biotehnologice şi materiale genetice provenite din păduri vor fi împărţite, în termenii unui acord mutual, între ţările unde sunt plasate pădurile.

- pădurile plantate sunt pentru mediu, surse de energie regenerabilă şi materii prime pentru industrii

- utilizarea lemnului în calitate de combustibil este deosebit de importantă pentru ţările în curs de dezvoltare

22

- acestor ţări trebuie să li se acorde sprijin financiar interaţional pentru a le ajuta să-şi protejeze pădurile

- ţările au nevoie de proiecte silvice viabile, bazate pe directive pentru un mediu sănătos; acestea trebuie să ţină cont atâta de valorile economice cât şi de cele neeconomice ale pădurilor şi să nu încurajeze degradarea acestora.

- strategiile de mediu vor sprijini identitatea, cultura şi drepturile populaţiei indigene şi ale locuitorilor din zonele împădurite

- comerţul cu produse ale pădurii va fi bazat pe reguli nediscriminatorii acceptate de toate naţiunile

- vor fi instituite controale asupra substanţelor poluante care pun în pericol pădurile.

România se regăseşte între ţările care au avut, încă de la început, o participare activă la implementarea principiilor gestionării durabile a pădurilor concretizată atât în ratificarea tuturor convenţiilor şi declaraţiilor adoptate la Rio (inclusiv a Protocolului de la Kyoto), cât şi în preluarea şi adaptarea criteriilor şi indicatorilor pan europeni pentru gestionarea durabilă a pădurilor, la condiţiile şi particularităţile specifice fondului forestier românesc. În mod concret, criteriile şi indicatorii pan europeni au stat la baza fundamentării şi construirii „Strategiei dezvoltării silviculturii româneşti pe termen lung (perioada 2000 – 2020) şi mediu (2001 – 2004)”26.

Obiectivul fundamental al stretegiei îl reprezintă protejarea şi gestionarea durabilă a pădurii românesti. Caracterul permanent al acestui obiectiv impune ca mijloacele specifice prin care urmează a se realiza să fie actualizate periodic prin corelarea lor cu dezvoltarea social economică a ţării la un moment dat.

Se apreciază că direcţiile prioritare ce trebuie avute în vedere în etapa actuală, se referă la următoarele aspecte:

a. pentru protejarea fondului forestier naţional – trebuie acţionat prin: perfecţionarea structurilor instituţionale şi promovarea în continuare a legislaţiei silvice, fără a se neglija nici un moment acţiunile şi măsurile pentru formarea conştiinţei forestiere a populaţiei;

b. pentru gestionarea durabilă a pădurilor, direcţiile de acţiune vor fi, în principal următoarele: stabilirea criteriilor şi indicatorilor specifici pentru realizarea gestionării durabile, ce se pot aplica pădurilor româneşti cu cele mai bune rezultate; creşterea suprafeţei ocupate de păduri, în special prin împădurirea terenurilor din afara fondului forestier afectate de fenomene dăunătoare (eroziune, alunecări de teren etc); conservarea diversităţii naturale a pădurii şi asigurarea sănătăţii şi polifuncţionalităţii acesteia; accesibilizarea întregului fond forestier national; dezvoltarea cercetării ştiinţifice.

26 XXX-Strategia Dezvoltării Durabile a Silviculturii româneşti în perioada 2000 – 2020 –MAPPM, Bucureşti, 1999

23

În mod concret, pentru transpunerea în realitate a obiectivului strategic fundamental au fost identificate 18 obiective strategice principale, pentru fiecare dintre acestea fiind menţionate măsurile şi acţiunile de realizare. Aceste obiective principale sunt:

- perfecţionarea structurilor instituţionale şi promovarea reglementărilor din silvicultură în concordanţă cu necesităţile economiei naţionale şi cu cerinţele reglementărilor Uniunii Europene

- asigurarea integrităţii fondului forestier naţional- extinderea suprafeţei pădurilor şi a altor forme de vegetaţie forestieră, în

concordanţă cu planurile de amenajare complexă a teritoriului şi cu principiile dezvoltării rurale27

- crearea cadrului conceptual al gestionării durabile a pădurilor- asigurarea prin amenajament a cadrului necesar gestionării durabile a pădurilor- conservarea biodiversităţii şi asigurarea stabilităţii, sănătăţii şi

polifuncţionalităţii pădurilor- creşterea gradului de accesibilizare a Fondului Forestier Naţional- ameliorarea ecoregională a compoziţiilor de împădurire şi a materialelor de

reproducere- extinderea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor, diferenţiate

regional, în vederea asigurării stabilităţii şi calităţii acestora- reconstrucţia pădurilor necorespunzătoare ecologic şi economic şi ameliorarea

calităţii solurilor forestiere- ameliorarea stării de sănătate a pădurilor- gestionarea durabilă a fondului cinegetic naţional şi a celui piscicol din apele

de munte- realizarea sistemului informatic al silviculturii- intensificarea procesului de trecere a silviculturii la economia de piaţă- integrarea în structurile europene forestiere şi dezvoltarea cooperării

internaţionale- dezvoltarea cercetării ştiinţifice- perfecţionarea pregătirii profesionale şi managementului silvic- promovarea susţinută a educaţiei silvice şi a formării conştiinţei forestiere a

populaţiei şi a factorilor de decizie- creşterea rolului şi a aportului silviculturii la dezvoltarea rurală.

În plan regional european, de o mare importanţă pentru România a fost Summitul pentru mediu şi dezvoltare durabilă în regiunea Carpato Danubiană găzduit de România în aprilie 2001.

În ţara noastră, în urma desfăşurării procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra pădurilor, au apărut o serie de mutaţii noi în ceea ce priveşte caracteristicile şi structura proprietătii asupra pădurilor, cele mai relevante fiind:27 XXX-Dezvoltarea Rurală în România-Cartea verde, raport final la proiectul Phare Ro 9505 – 04-03, MAA, Bucureşti, 1998

24

- diversificarea formelor de proprietate prin revenirea, practic, la situaţia dinaintea naţionalizării pădurilor (1948)

- precizarea unor condiţii obligatorii de îndeplinit de către proprietarii persoane juridice, în cadrul pădurilor proprietate indiviză

- încurajarea persoanelor fizice proprietari de păduri, în vederea asocierii, în scopul asigurării condiţiilor minimale pentru gestionarea durabilă a pădurilor ce le deţin

- precizarea modalităţilor (pe baze opţionale) de administrare a pădurilor pentru diferitele categorii de proprietari persoane juridice şi pentru asociaţiile proprietarilor persoane fizice, astfel încât, indiferent de opţiune, în final să se realizeze gestionarea durabilă a acestor păduri.

Analizând categoriile de proprietari de păduri vis-a-vis de programele de dezvoltare durabilă a pădurilor în ţara noastră, se naşte o întrebare: cât de pregătiţi conceptual, profesional şi financiar sunt proprietarii de păduri pentru a putea gospodări aceste păduri conform criteriilor şi indicatorilor pan europeni? Realitatea ne conferă, din păcate, răspunsuri pe cât de variate pe atât de crude:

a. o primă categorie de proprietari o consituie cei care, după numai un an de zile s-au chiar mai puţin de la intrarea în posesie, nu mai au pădure. Din motive diferite (teama de abrogare a legii şi de a li se lua pădurea înapoi, dorinţa sau lacomia de îmbogăţire rapidă, ignoranţa altora etc), aceşti proprietari şi-au decimat cu bună ştiinţă pădurile producând şi un impact asupra mediului încojurător deja dezastruos pentru aceste zone. Pentru aceste situaţii, singura soluţie viabilă este refacerea pădurii distruse, dar aceasta presupune zeci de ani.

b. O a doua categorie de proprietari sunt aceia care, deşi nu şi-au distrus pădurile pe care le-au primit, nu ştiu ce să facă cu ele, în primul rând cum să le păzească şi cum să le gospodărească.

c. Cea de-a treia categorie de proprietari de pădure este reprezentată de persoane, îndeobşte de la ţară, de ţărani care au mai avut pădure şi din al căror suflet, cei peste 40 de ani de naţionalizare, nu au putut şterge nici dragostea şi nici respectul profund pentru pădure. Din păcate, aceşti proprietari, desi nu concep cu nici un chip să-şi distrugă pădurea, se confruntă cu serioase probleme privind paza şi gospodărirea pădurilor, resimţind din plin nevoia unor grabnice reglementări legale în acest sens.

Deci, în aceste condiţii, se mai naşte o întrebare: cum este mai avantajos pentru proprietari să-şi gospodărească pădurea, în mod individual sau în asociaţii de proprietari?

Înainte de a decide pentru care din cele două forme de gospodărire ar trebui optat, este necesar a se lua în considerare realităţile ce caracterizează pădurile care au devenit proprietate privată, sub toate aspectele, începând cu suprafaţa acestora. Trebuie luate,

25

apoi, în calcul aspectele legate de posibilitatea efectivă a proprietarilor de a asigura paza şi protecţia acestor păduri contra dăunătorilor şi incendiilor, toate acestea fiind condiţionate de asemenea, de suprafaţa pădurilor respective, dar, în foarte mare măsură, şi de posibilităţile financiare, de vârsta şi starea sănătăţii proprietarului şi, nu în ultimul rând, de distanţa de la domiciliul acestuia până la pădure.

Prin legislaţia actuală, ultima completare aducându-se prin O.U.G. nr. 139/2005, sunt stabilite regulile şi regimul asigurării pazei şi gospodărirea pădurilor, aspecte pe care le vom trata într-un capitol următor.

Între modalităţile concrete prin care Uniunea Europeană se implică în facilitarea procesului de aderare a ţărilor central şi est europene, în domeniul agriculturii, se regăseşte sprijinul Comunităţii Europene pentru implementarea măsurilor de pre-aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală, cunoscut sub denumirea de Programul „SAPARD”28. Obiectivele comune ale programului, aşa cum sunt acestea prevăzute în art.1 al Reglementării Consiliului Europei nr. 1268/1999, sunt:

a. contribuţia la implementarea acquis-ului comunitar referitor la politica agricolă comunitară şi politici înrudite;

b. rezolvarea priorităţilor şi problemelor specifice pentru adaptarea durabilă a sectorului agricol şi a zonelor rurale în ţările aplicante.

Pentru a beneficia de fondurile alocate prin Programul SAPARD, România a adoptat şi prezentat Comisiei Europene Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare rurală pentru perioada 2000 – 2006, al cărui strategie grupează măsurile propuse în 4 direcţii prioritare:

1. îmbunătăţirea accesului la pieţe şi a competitivităţii produselor agricole prelucrate

2. îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală şi agricultură3. dezvoltarea economiei rurale4. dezvoltarea resurselor umane

În cadrul categoriei de măsuri care vizează „Dezvoltarea economiei rurale”, se regăseşte măsura 3.5. – „Silvicultura”, în cadrul căreia vor fi finanţate prin fondurile alocate peste 5000 de proiecte.

Obiectivele generale ale măsurii 3.5.:- îndeplinirea angajamentelor luate de România în cadrul Conferinţei Pan

Europene privind protecţia pădurilor- menţinerea şi dezvoltarea funcţiilor economice, ecologice şi sociale ale

pădurilor în zonele rurale, creşterea gradului de accesibilitate a pădurilor- creşterea rolului pădurii în îmbunătăţirea calităţii mediului, extinderea

suprafeţei împădurite, împădurirea terenurilor degradate, scăderea efectelor secetei, reducerea procesului de deşertificare

28 XXX-programul SAPARD pentru România (2000 – 2006)

26

- promovarea unei administrări şi dezvoltări durabile a pădurilor, întreţinerea şi îmbunătăţirea resurselor forestiere

- atingerea obiectivelor prevăzute în Planul Naţional de Dezvoltare, în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului, precum şi în Strategia de dezvoltare a silviculturii.

Măsura 3.5. – silvicultura este structurată pe 6 submăsuri, respectiv: împăduriri, pepiniere, exploatări forestiere, îmbunătăţirea prelucrării lemnului şi marketingului produselor forestiere, drumuri forestiere, asociaţii de proprietari de pădure.

Prin această măsură se urmăreşte ca cel puţin 50% din suprafeţele care vor fi retrocedate (peste 1 milion ha) să beneficieze, începând cu implementarea programului SAPARD de şansa unei administrări în regim silvic, care să respecte legislaţia aferentă în vigoare.

Ceea ce mai trebuie subliniat este faptul că, de prevederile programului SAPARD, mai exact spus de fondurile alocate în aplicarea măsurii Silvicultura, vor beneficia numai proprietarii de păduri persoane fizice şi unităţile administrativ teritoriale care deţin păduri proprietate publică locală.

În vederea urmăririi şi aplicării unitare a progranmului SAPARD, a fost creată, prin O.U.G. nr. 142/21.09.2000, Agenţia Naţională SAPARD, ca organism de implementare tehnică şi financiară a Programului special de preaderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală, instituţie cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, acreditată în conformitate cu Normele şi reglementările Uniunii Europene.

Cap.II. REGIMUL JURIDIC AL FONDULUI FORESTIER NAŢIONAL

1. Privire asupra legislaţiei actuale care regelementează silvicultura în România

În prezent, izvorul specific în materie silvică îl reprezintă Codul Silvic din 1996, care cuprinde regulile de bază privind fondul forestier, administrarea şi exploatarea acestuia, faptele ilicite ce aduc atingere valorilor sociale silvice protejate, precum şi răspunderea juridică ce se angajează în urma săvârşirii unor asemenea fapte29. Codul Silvic a fost adoptat prin Legea 26/04.04.1996 şi a suferit modificări şi completări prin: O.G. 96/1998 – privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, Legea nr. 141/1999 – pentru aprobarea O.G. 96/1998. La rândul ei, O.G. 96/1998 a suferit mai multe modificări şi completări prin următoarele acte normative: O.U.G. nr. 98/2003, Legea nr. 33/2004, Legea nr. 120/2004, Legea nr. 29 Dr.Lucreţia Dogaru, Codul Silvic Român-prezentare evolutivă, Ed. Universităţii Petru Maior, Târgu Mureş 2002, pg.255-257

27

513/2004, Legea nr. 183/2005, O.U.G. 83/2005, O.U.G. 139/2005, O.U.G. 177/2005, Legea 38/2006 şi L.149/2006.

Atât Codul Silvic cât şi O.G. 96/1998 au fost completate şi modificate, aşa cum am arătat, prin O.U.G. nr. 139/05.10.2005-privind administrarea pădurilor în România, asupra conţinutului căreia vom reveni la analizarea regimului silvic.

Dar, înainte de a prezenta alte acte normative, vom reveni cu o mică prezentare a Codului Silvic în vigoare.

Prin adoptarea acestui cod s-au abrogat în mod expres Legea nr. 3/1962 (Codul silvic anterior), precum şi alte acte normative adoptate anterior anului 1990 (printre care cea mai importantă fiind Legea nr. 2/1987- privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională şi menţinerea echilibrului ecologic, cu câteva excepţii: art.9, art.35-39 şi anexa nr. 2).

Reglementările prezentului Cod Silvic (cu modificările ulterioare) sunt corelate cu dispoziţiile legale adoptate în materia reconstituirii dreptului de proprietate privată, în general şi, privind pădurile în special.

În art.1 al Codului silvic este introdusă noţiunea de „fond forestier naţional” precizându-se în mod expres categoriile de terenuri ce alcătuiesc acest fond, indiferent de natura dreptului de proprietate,. Prin această prevedere, toţi proprietarii de păduri sunt obligaţi să respecte regiumul silvic şi prevederile din amenajamentele silvice.

Codul silvic actual clasifică pădurile după funcţiile pe care le au şi după importanţa lor economică.

Din reglementările actualului cod silvic rezultă că toate activităţile ce se desfaşoară în legătură cu fondul forestier sunt subordonate principiului prevenirii, prevenire care planează asupra factorilor negativi ce atentează la integritatea fondului forestier. Sunt precizaţi în acest sens factori ce pot implica acţiunea umană sau nu, precum şi atribuţiunile pe care le au organele specializate în administrarea şi asigurarea protecţiei fondului forestier naţional.

Acest cod, asemenea şi celor anterioare, cuprinde norme privind administrarea şi exploatarea fondului forestier pe categorii de terenuri şi pădure, norme privind paza şi protecţia pădurilor, şi norme speciale în materie penală (inclusiv de procedură) menite să sancţioneze faptele penale prin care se aduce atingere fondului forestier naţional.

Codul silvic constituie cadrul legal general al ocrotirii pădurilor şi a altor terenuri cu vegetaţie forestieră din fondul forestier naţional, dar conţine prevederi similare şi cu privire la astfel de terenuri situate în afara fondului, deci necuprinse în amenajamente silvice.

Cel mai important act normativ în domeniu, dupa Codul silvic, considerăm că este O.G. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional. Acest act normativ a fost impus de transformările structurale privind proprietatea asupra pădurilor ca urmare a reconstituirii acestui drept şi înţelegerea greşită a dispoziţiilor Codului silvic, profitându-se şi de o oarecare ambiguitate a unora din prevederile acestuia. Acest act normativ a venit să întărească ideea şi principiul potrivit căruia „indiferent de forma de proprietate, strategia de punere în valoare

28

economică, socială şi ecologică a pădurii este un atribut al statului” şi „fondul forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului silvic”.

Ordonanţa 96 cuprinde dispoziţii pentru următoarele domenii: conţinutul regimului silvic, administrarea fondului forestier naţional pe categorii de proprietari, controlul respectării regimului silvic, scoaterea terenurilor din fond, finanţarea administrării fondului, răspunderi şi sancţiuni.

Faţă de codul silvic, O.G. 96/1998 introduce o nouă infracţiune (defrişarea vegetaţiei forestiere) şi introduce la două din infracţiunile prevăzute în Codul silvic (tăierea sau scoaterea din rădăcini şi, respectiv, distrugerea prin incendiere) în mod expres ca subiecţi activi pe proprietari sau deţinători. În plus faţă de codul silvic ordonanţa prevede şi contravenţii.

Prin aplicarea prevederilor Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările ulterioare, suprafaţa de pădure retrocedată individual persoanelor fizice pentru care nu există obligativitatea administrării prin legislaţia în vigoare a ajuns la circa 1,5 milioane ha, aspect ce făcea greu de realizat controlul aplicării şi respectării regimului silvic. Acest lucru a impus adoptarea imediată unui act normativ care să completeze legislaţia în vigoare, respectiv a Codului silvic şi O.G. 96/1998. Aşa a apărut O.U.G. 139/05.10.2005 asupra conţinutului căreia, aşa cum am spus, vom reveni.

Pe lângă aceste acte normative pe care le considerăm principale, mai amintim unele care prezintă importanţă prin prisma investigării infracţiunilor la regimul silvic: Legea 81/1993 – privind determinarea despăgubirilor în cazul unor pagube produse fondului silvic şi cinegetic; O.U.G. 98/14.10.2003 – privind unele măsuri de întărire a pazei pădurilor proprietatea persoanelor fizice (care conţine şi o dispoziţie penală); Legea 31/2000 – privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice; Legea nr. 289/15.05.2002 – privind perdelele forestiere de protecţie; OM 225/1997 – regulament privind forma, evidenţa, păstrarea şi folosirea ciocanelor silvice; OM 758/18.10.2004- pentru aprobarea Normelor tehnice privind confecţionarea dispozitivelor de marcat material lemnos rotund, OM 635/2002 – pentru aprobarea Normelor privind stabilirea termenelor, modalităţilor şi perioadelor de exploatare a masei lemnoase; HG 427/23.03.2004 – pentru aprobarea Normelor privind circulaţia materialelor lemnnoase şi controlul acesteia şi al instalaţiilor de transformat lemn rotund, modificată prin HG 2183/30.11.2004; OM 264/26.03.1999 – pentru aprobarea normelor tehnice, silvice privind gospodărirea vegetaţiei forestiere.

2. Conceptul de fond forestier naţional. Trăsături şi conţinut

Conceptul de fond forestier naţional este formulat încă în articolul 1 din Codul Silvic: pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură,

29

producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamente silvice în condiţiile legii, indiferent de natura dreptului de proprietate, constituie fondul forestier naţional.

Trăsăturile fondului forestier naţional: - elementele componente ale fondului forestier naţional sunt limitativ

prevăzute de lege;- fondul forestier naţional este supus regimului silvic;- este amenajat pe baza unor studii denumite amenajamente silvice;- constituie o avuţie de interes naţional, indiferent de forma de proprietate;- strategia de punere în valoare a fondului forestier naţional şi de

administrare este un atribut al statului;- statul exercită controlul asupra respectării dispoziţiilor legale privind

fondul forestier naţional.Conţinutul fondului forestier naţional aşa cum este prevăzut în Codul Silvic:

- pădurile care reprezintă orice teren care este acoperit cu vegetaţie forestieră şi are o suprafaţă mai mare de 0,25 ha.

Prin dispoziţiile art.2 lit.d din O.U.G. 139/2005, termenului de „pădure” îi sunt adăugate alte elemente de definire: „pădure” înseamnă o suprafaţa de teren de cel puţin 0,25 ha, pe care se găsesc arbori ale căror coroane acoperă cel puţin 10% din suprafaţă. Arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m, la maturitate, în condiţii normale de vegetaţie. Definiţia termenului include şi: pepinierele forestiere şi plantajele care fac parte integrantă din pădure, drumurile forestiere, căile de acces, poienile şi alte goluri din pădure, ecosistemele forestiere situate în parcurile naţionale, parcurile naturale, rezervaţiile naturale şi alte zone forestiere protejate, perdelele forestiere de protecţie constituite din arbori ocupând o suprafaţa mai mare de 0,5 ha, cu o lăţime mai mare de 20 m, şi jnepenişurile din zona alpină.

- terenurile destinate împăduririi şi cele care servesc nevoilor de cultură, protecţie ori administraţie silvică:

terenurile în curs de regenerare, cele degradate şi poienile stabilite prin amenajamente silvice să fie împădurite;

pepinierele, solariile, plantaţiile, culturile de răchită şi cele cu arbuşti ornamentali şi fructiferi;

terenurile destinate asigurării hranei vânatului şi animalelor din dotarea unităţilor silvice;

terenurile date temporar în folosinţa personalului silvic; terenurile ocupate de construcţii şi cele aferente acestora,

drumuri şi căi ferate forestiere, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale, dotări tehnice specifice sectorului forestier.

După forma de proprietate, conform art.3 din O.G. 96/98, fondul forestier naţional este constituit din:

- fondul forestier naţional proprietate publică

30

- fondul forestier naţional proprietate publică a unităţilor administrativ teritoriale

- fondul forestier naţional proprietate privată a unităţilor de cult- fondul forestier naţional proprietate indiviză a persoanelor fizice (foşti

composesori, moşneni şi răzeşi şi moştenitorii lor)- fondul forestier naţional proprietate privată a persoanelor fizice.

3. Regimul silvic. Regimul juridic al fondului forestier.Definiţii. Privire comparativă

Regimul silvic este reglementat prin dispoziţiile O.G. 96/1998 aprobată şi modificată prin Legea 141/1999, Legea 75/2002 si O.U.G. 139/2005.

Încă de prin sec.al.XVI-lea s-a simţit necesitatea, în Franţa, de a se supune pădurile unui regim particular. De la Francisc I şi până la Henric al IV-lea numeroase ordonanţe au determinat regimul cărora erau supuse pădurile aparţinând regelui, principilor, comunităţilor religioase şi, în anumite cazuri, chiar cele particulare. Toate aceste dispoziţiuni formează în parte cunoascuta ordonanţă din 1669, prima reglementare în acest sens. Prima lege care a prevăzut un regim silvic pentru pădurile din ţara noastră a fost Codul silvic din 188130.

Definiţie: Regimul silvic reprezintă un sistem unitar de norme cu caracter tehnic, silvic, economic şi juridic, referitoare la amenajarea, paza, protecţia contra dăunătorilor, exploatarea şi regenerarea pădurilor, în vederea gestionării durabile a ecositemelor forestiere.

Conform dispoziţiilor O.U.G. 139/2005 pădurile, în raport de folosinţa lor, sunt de folosinţă forestieră şi de folosinţă silvopastorală. Pădurile de folosinţă forestieră sunt constituite din pădurile incluse în fondul forestier naţional existente la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă şi din vegetaţia forestieră de pe păşunile împădurite având consistenţa, stabilită în conformitate cu normele tehnice în domeniu, mai mare de 0,4. Pădurile de folosinţă silvopastorală sunt constituite din vegetaţia forestieră cu consistenţa de cel mult 0,4, situate pe terenul din afara fondului forestier naţional existent la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă.

Pentru asigurarea gestionării durabile a pădurilor, indiferent de forma de proprietate, este obligatorie asigurarea serviciilor silvice în mod unitar pentru acestea, la nivel naţional.

Prin servicii silvice se înţelege totalitatea activităţilor cu caracter tehnic ce se execută de ocolul silvic în scopul aplicării regimului silvic. Serviciile silvice sunt o componentă a administrării pădurilor.

Conform art.3 din O.U.G. 139/2005, proprietarii pădurilor, indiferent de forma de proprietate şi de mărimea proprietăţii, sunt obligaţi să asigure serviciile silvice prin 30 Dr.Gh.Nedici, Constantin Gr.C.Zotta-Tratat de Drept Silvic Român, Bucureşti, Tipografia Penitenciarului Văcăreşti, 1935, op.cit., pg.15-17

31

ocoale silvice autorizate. Responsabilitatea respectării regimului silvic aparţine atât administratorului cât şi proprietarului de pădure.

O.G. 96/1998 face trimitere la respectarea, activitatea de aplicare a regimului silvic, la o serie de norme specifice, conţinutul acestora fiind:

normele tehnice reglementează activităţile de amenajare şi regenerare a pădurilor, protecţie a pădurilor împotriva dăunătorilor, îngrijire (degajări, curăţiri, rărituri), punere în valoare a masei lemnoase şi de exploatare a lemnului atât pentru pădurile proprietate publică cât şi pentru cele proprietate privată.

normele economice se referă la totalitatea obligaţiilor financiare ce revin proprietarilor de păduri pentru asigurarea regenerării pădurilor, stării de sănătate a acestora, efectuarea lucrărilor de amenajare, îngrijire şi punere în valoare precum şi la modalităţile de finanţare;

normele juridice cuprind totalitatea reglementărilor cu specific silvic (legi, hotărări şi ordonanţe ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură).

Regimul juridic al fondului forestier naţional este reglementat în Codul Silvic şi este caracterizat de principalele trăsături menţionate mai sus. Dispoziţiile legale care constituie regimul fondului forestier naţional pot fi sintetizate în următoarele:

- dreptul de proprietate asupra terenurilor care fac parte din fondul forestier naţional se exercită, indiferent de titular, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei silvice; deci pot exista restrângeri sau impuse anumite condiţii acestui drept faţă de dreptul comun.

- toate raporturile juridice, organizatorice, economice, tehnice privind fondul forestier naţional sunt supuse legislaţiei silvice şi nu dreptului comun cu care numai se completează.

- regimul juridic al fondului forestier naţional reglementează administrarea fondului forestier, amenajarea, reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor, protecţia pădurilor, paza fondului forestier, exploatarea masei lemnoase, asigurarea integrităţii şi dezvoltării fondului forestier, controlul circulaţiei materialelor lemnoase, controlul instalaţiilor de transformat lemn rotund în cherestea.

Noţiunile de regim juridic al fondului forestier naţional şi de regim silvic nu sunt identice. Regimul silvic este un sistem unitar de norme cu caracter tehnic, silvic, economic şi juridic, referitoare la amenajarea, paza, protecţia contra dăunătorilor, exploatarea şi regenerarea pădurilor. Regimul juridic al fondului forestier naţional are un conţinut mai larg incluzând regimul silvic, pădurile fiind o componentă a fondului forestier naţional dar cuprinde dispoziţii şi cu privire la celelalte componente: drumuri

32

forestiere, terenuri ocupate de construcţii etc. care nu sunt neapărat de ordin silvic propriu- zis: cumpărările de terenuri, reglementări privind reducerea suprafeţei fondului forestier naţional, transmiterea temporară de terenuri prin închiriere, folosirea temporară a terenurilor, amplasarea construcţiilor industriale etc.

4. Domenii ale regimului silvic. Reglementări privind administrarea, amenajarea, exploatarea şi paza. Controlul respectării regimului silvic.

Regimul silvic, aşa cum prevede O.G. 96/98, cuprinde următoarele domenii:- amenajarea fondului forestier naţional- administrarea fondului forestier naţional- gospodărirea şi exploatarea- protecţia şi paza- controlul respectării regimului silvic

Conform dispoziţiilor art.8 al.1 al O.U.G. 139/2005, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare (20.10.2005) toţi proprietarii ale căror păduri sunt supuse regimului silvic aveau obligaţia să asigure prin ocoale silvice administrarea pădurilor sau să asigure serviciile silvice pentru acestea. După acest termen se autorizează pentru tăiere numai masa lemnoasă care provine din păduri administrate sau în care sunt asigurate servicii silvice în condiţiile prezentate prin Ordonanţa de Urgenţă.

4.1. Amenajarea pădurilor Conform art.5 din O.U.G. 139/2005, pentru toate pădurile supuse regimului silvic

se elaborează amenajamente silvice. Amenajamentul silvic se întocmeşte la nivel de unitate de bază şi este de 2 tipuri: amenajament de tip.1 – se întocmeşte un singur amenajament pentru toate proprietăţile forestiere mai mici de 100 ha/proprietar, cuprinse în teritoriul administrativ al unei localităţi; amenajament de tip II – se întocmeşte câte un amenajament pentru fiecare proprietate forestieră mai mare de 100 ha/proprietar sau pentru fiecare suprafaţă rezultată prin asocierea proprietarilor, dacă aceasta este mai mare de 100 ha.

Conform art.9 din O.U. 139, începând cu data intrării ei în vigoare se interzice efectuarea de studii sumare de amenajare.

În esenţă, amenajamentul este instrumentul tehnic de organizare cu continuitate a producţiei pădurii şi a recoltării produselor acestora în vederea satisfacerii pentru moment şi în viitor a nevoilor generale31. În cadrul amenajamentului se urmăreşte realizarea unui raport de echilibru între creşterea anuală a arborilor care compun o pădure şi cantitatea de masă lemnoasă ce se cere a se exploata anual pentru nevoile industriale şi consumul populaţiei. Se stabilesc modalităţile cele mai adecvate ca o pădure să exercite integral funcţiile sale de protecţie şi producţie. Se preconizează

31 RNP-Cartea pădurilor, op.cit., pg.327-334

33

măsurile cele mai eficiente de ameliorare, refacere şi dezvoltare a fondului forestier, astfel încât să se asigure o permanentă creştere a producţiei şi productivităţii pădurii.

Proiectul de amenajament cuprinde elemente privind mărimea şi structura arboretelor, volumul şi creşterea acestora, cantităţile de lemn şi alte produse ale pădurii care se pot recolta anual cu indicarea locurilor în care urmează a se efectua lucrările respective de recoltare, măsuri de amelioarare a stării fitosanitare şi a compoziţiei arboretelor, de împădurire a suprafeţelor neregenerate, necesarul de instalaţii de transport şi construcţii forestiere etc.

La noi în ţară, primele începuturi ale activităţii de amenajare se situează după anul 1800. Primul amenajament tipărit a fost întocmit de către NR Danilescu în anul 1886 pentru pădurea Morunglavu din fostul judeţ Romanaţi. Conform dispoziţiilor cuprinse în O.G. 96/1998, amenajarea fondului forestier naţional, constă în elaborarea de amenajamente silvice care constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate a statului şi stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice şi social economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor.

4.2. Administrarea fondului forestier naţional, constă în stabilirea competenţelor între structurile organelor silvice de stat sau cele proprii ale unităţilor administrativ teritoriale sau composesorate ori asociaţiuni de moşneni şi răzeşi, respectiv structuri silvice private. De asemenea, cuprinde şi dispoziţii legale privind organizarea pădurilor aparţinând altor proprietari decât statul, pe cantoane, districte sau brigăzi şi ocoale silvice. Tot acest domeniu reglementează şi modul de încheiere a contractelor de administrare de către aceşti proprietari cu autoritatea silvică centrală de stat.

În vederea respectării obligaţiilor legale, proprietarii de păduri individuali sau constituiţi în asociaţii pot administra pădurile pe bază contractuală prin structuri silvice autorizate, pe principiul teritorialităţii. Administrarea fondului forestier proprietate publică a comunelor, oraşelor, municipiilor şi a celor proprietate privată în diviza sau a unităţilor de cult, instituţiilor de învăţământ ori altor persoane juridice se poate face şi prin structuri silvice proprii autorizate în condiţiile legii.

În înţelesul O.G. 139/2005 prin „administrarea pădurilor” se înţelege totalitatea activităţilor cu caracter tehnic, economic şi juridic desfăşurate de ocoalele silvice în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor. Prin „gestionare durabilă, înţelegându-se administrarea şi utilizarea pădurilor astfel încât să îşi menţină şi să îşi amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea şi în aşa fel încât să asiguare, în prezent şi în viitor, capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale permanente la nivel local, regional, naţional şi global, fără a crea prejudicii altor ecosisteme.

4.3. Gospodărirea şi exploatarea fondului forestier, cuprinde dispoziţii atât cu privire la reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor cât şi cu privire la modalităţile de exploatare a masei lemnoase şi a celorlalte produse specifice fondului forestier, respectiv cele care se recoltează din acesta, denumite produse nelemnoase:

34

vânatul, peştele, fructele de pădure, seminţele forestiere, ciupercile comestibile, plantele medicinale şi aromatice, răşina etc.

4.4. Paza pădurilor şi a celorlalte terenuri cu vegetaţie forestieră din fondul forestier naţional se execută în conformitate cu dispoziţile cuprinse în OM 15/1988 – privind Regulamentul de pază, O.G. 98/2003- privind unele măsuri de întărire a pazei pădurilor proprietatea persoanelor fizice şi în O.U.G. 139/2005 (considerăm că noţiunea de „servicii silvice”, folosită de această ordonanţă, cuprinde şi serviciile de pază).

Protecţia şi paza fondului forestier cuprind măsuri şi dispoziţii legale privind asigurarea integrităţii şi chiar a dezvoltării fondului forestier, reglementarea modului de vânzare a terenurilor din fondul forestier naţional, a reducerii suprafeţelor din acest fond prin ocupare sau scoatere definitivă ori temporară de terenuri, schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor. În acelaşi timp sunt prevăzute măsuri destinate a asigura paza propriu-zisă a pădurilor în vederea prevenirii tăierilor ilegale, distrugerii sau degradării vegetaţiei forestiere, păşunatului abuziv, braconajului şi a altor fapte infracţionale sau contravenţionale. În acelaşi domeniu se încadrează şi măsurile pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurilor, măsurile de prevenire a incendiilor.

4.5. Controlul respectării regimului silvicLegislaţia silvică prevede exercitarea controlului respectării regimului silvic ca

fiind obligaţia autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură precum şi a inspectoratelor silvice teritoriale aflate în subordinea acesteia.Sunt prevăzute atribuţiunile organelor de control şi răspunderiile acestora. Separat sunt prevăzute faptele care constituie infracţiuni, tratamentul penal şi organele cu drept de constatare cât şi dispoziţii de procedură penală.Separat într-un alt act normativ (Legea 31/2000) sunt prevăzute faptele care constituie contravenţii.

Principalele atribuţiuni ale Direcţiei Generale pentru Controlul aplicării regimului silvic, prin organele centrale şi teritoriale sunt prevăzute în art.21:

a. controlează modul de respectare a dispoziţiilor legale în domeniul silviculturii precum şi a normelor specifice regimului silvic

b. analizează şi controlează modul de respectare a prevederilor amenjamentelor silvice

c. controlează activitatea de exploatarea a masei lemnoased. controlează aplicarea şi respectarea dispoziţiilor PSI în pădurie. controlează activitatea de reparare şi întreţinere a drumurilor forestieref. constată faptele contravenţionale în domeniul silviculturii şi exploatării

pădurilorg. constată faptele infracţionale în domeniul silviculturii şi exploatării pădurilor

şi sesizează de îndată organul de poliţie în conformitate cu prevederile art.207 şi 209 C.P.P.

h. verifică sesizările scrise cu privire la abaterile comise în fondul forestieri. organizează, supraveghează şi coordonează serviciile publice cu specific

silvic, administrarea fondului forestier, altul decât proprietate publică de stat

35

În vederea respectării reglementărilor referitoare la regimul silvic, proprietarii de păduri şi deţinătorii cu orice titlu au următoarele obligaţii:

a. să elaboreze, prin unităţi specializate autorizate, amenajamanete silviceb. să asigure paza pădurilor în vederea prevenirii tăierilor ilegale, distrugerii

sau degradării vegetaţiei forestiere, păşunatului abuziv, braconajului şi altor fapte infracţionale sau contravenţionale

c. să execute lucrările necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurilor

d. să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilore. să efectueze lucrările de împădurire şi de ajutorare a regenerării naturale (în

termen de cel mult 2 ani de la exploatarea masei lemnoase)f. să efectueze lucrările de întreţinere a plantaţiilor şi regenerărilor naturale

până la realizarea stării de masivg. să execute la timp, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice şi

ale normelor tehnice specifice, lucrările de îngrijire a arboretelor- degajări, curăţări, rărituri, tăieri de igienă

h. să execute tăieri de arbori numai după punerea în valoare şi elibererea documentelor specifice de către personalul silvic autorizat

i. să asigure în conformitate cu prevederile amenajamanetelor silvice şi actelor normative în vigoare întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere aflate în proprietate.

5. Noţiuni privind evaluarea, exploatarea şi circulaţia materialelor lemnoase

Produsele lemnoase ale fondului forestier sunt cele care se recoltează din acesta:- produse principale, rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor- produse secundare, rezultate din tăieri de îngrijire a arboretelor tinere- produse accidentale, rezultate în urma calamităţilor şi din defrişări de pădure

legal aprobate- produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală- alte produse: arbori şi arbuşti ornamentali, răchită, puieţi şi diferite produse din

lemn.Volumul maxim de masă lemnoasă ce se poate recolta anual din păduri se aprobă

prin hotărâre a Guvernului, în limita posibilităţii stabilite prin amenajamentele silvice pe fiecare unitate de producţie şi pe natura produselor.

Produsele lemnoase ale pădurii se recoltează pe bază de autorizaţie de exploatare şi caiet de sarcini eliberate de unităţile silvice. Evaluarea, estimarea acestor produse se face prin acte de punere în valoare (APV) întocmite de unităţile silvice şi se valorifică pe bază de licitaţii, cu excepţia celor exploatate în regie proprie de unităţile private.

36

Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice şi ale Normelor privind stabilirea termenelor, modalităţilor şi perioadelor de exploatare a masei lemnoase.

Arborii destinaţi a fi tăiaţi se vor marca, în prealabil cu ciocane silvice de către personalul silvic în conformitate cu normele tehnice.

La exploatarea materialeleor lemnoase, ocoalele silvice, agenţii economici şi persoanele fizice autorizate au obligaţia să folosească tehnologii de recoltare şi de scoatere a lemnului din pădure care să nu producă degradarea solului şi a malurilor apelor, distrugerea sau vătămarea seminţişului utilizabil, a arborilor nedestinaţi exploatarii sau peste limitele admise prin instrucţiunile prevăzute la art.42 din Codul silvic.

Circulaţia materialelor lemnoase, aşa cum am mai arătat, este reglementată prin Normele aprobate prin HG nr. 427/2004 modificate prin Hg 2183/2004.

În prima parte, actul normativ defineşte câţiva termeni utilizaţi: materiale lemnoase, provenienţa materialelor lemnoase, documentul de provenienţă, circulaţia materialeleor lemnoase, avizul de însoţire, controlul provenienţei, deţinătorul.

În cap.II, Normele reglementează 2 categorii de documente: cele de provenienţă şi cele de însoţire a materialelor lemnoase. Mulţi le confundă, inclusiv unii funcţionari din cadrul organelor de control, dar, acestea sunt distincte.

Documentele de provenienţă a materialelor lemnoase sunt, dupa caz: actul de punere în valoare, bonul de vânzare, factura fiscală.

a. actul de punere în valoare (APV) – este documentul primar de provenienţă a materialelor lemnoase rezultate din masa lemnoasă pe picior inventariată şi/sau marcată în conformitate cu prevederile legale pentru a fi exploatată;

b. bonul de vânzare-este documentul secundar de provenienţă a materialelor lemnoase comercializate, în situaţia în care în actul de comerţ cel puţin una din părţi este persoană fizică.

Bonul de vânzare se foloseşte în cazul vânzării materialeleor lemnoase de către:- unităţile silvice, persoane fizice, persoane juridice şi alţi detinători legali, către

persoane fizice- persoane fizice către persoane juridice

Bonul de vânzare face dovada provenienţei materialului lemnos până la prelucrarea sau punerea în operă a materialului lemnos respectiv.

c. factura fiscală pentru materiale lemnoase, este documentul secundar de provenienţă pentru: masa lemnoasă pe picior comercializată între persoane juridice şi materialul lemnos comercializat între persoane juridice.

Conform dispoziţiilor HG 2183/2004, când vânzătorul este persoana impozabilă plătitoare de TVA se foloseşte bonul de vânzare fiscal. De asemenea, atunci când vânzătorul este persoana impozabilă neplătitoare de TVA se foloseşte factura simplă.

Documetul de însoţire a materialelor lemnoase pe durata transportului cu orice mijloc de transport este avizul de însoţire pentru materiale lemnoase. Termenul de

37

valabilitate a avizului este de maximum 24 ore de la data şi ora plecării transportului (excepţie fiind transportul pe CFR).

Avizul se eliberează pentru fiecare mijloc de transport în parte iar pe versoul acestuia se aplică dispozitivul dreptunghiular, folosindu-se în acest scop tuş sau vopsea.

În Norme şi în HG 427 sunt prevăzute şi categoriile de emitenţi a acestor documente cât şi categoriile de organe cu drept de control a provenienţei şi circulaţiei materialelor lemnoase.

Conform art.12 din Norme, materialul lemnos rotund, cioplit sau ecarisat, care are o dimensiune minimă a secţiunii transversale la capătul subţire de 8 cm, cu excepţia cherestelei şi a lemnului fasonat în steri sau în grămezi de crăci şi care se tranportă în baza avizului de însoţire, se marchează pe fiecare piesă cu dispozitivul dreptunghiular specific persoanelor prevăzute la art.10 al.1 din norme de personalul împuternicit să elibereze avizul de însoţire.

Pomii de Crăciun se identifică individual cu sigiliul crotaliu al cărui model este prevăzut în Anexa nr. 3 la norme.

Normele prevăd reglementări privind atribuţiunile unor categorii de transportatori, controlul depozitelor de materiale lemnoase şi instalaţiilor de transformat lemn rotund.

Conform art.20 din Norme, se interzic primirea, depozitarea şi /sau prelucrarea materialelor lemnoase de către deţinătorii de depozite şi/sau instalaţii de prelucrare a lemnului, dacă materialele lemnoase nu sunt însoţite de avize de însoţire care să ateste provenienţa lor legală. Deţinătorii de depozite de materiale lemnoase sau de instalaţii de tranformat lemn rotund au obligaţia să înregistreze şi să ţină evidenţa într-un registru special atât a intrărilor cât şi a materialeleor rezultate prin debitare sau prelucrare cu indicarea celor expediate şi specificarea avizelor de însoţire care atestă provenienţa acestora.

6. Evoluţia reglementărilor în materie privind regimul silvic şi protecţia pădurilor în România

Regimul de folosire a pădurilor a fost, în toate timpurile, o creaţie a nevoilor economice şi, astfel, a fost subordonat reformelor şi prefacerilor politice şi sociale în cursul istoriei. Câtă vreme se găseau păduri din belşug n-au existat preocupări de a le reglementa folosirea. Dimpotrivă, defrişarea constituia un merit excepţional. Aceasta era echivalentă cu desecarea unei mlaştini sau a unei bălţi.

Pe măsură ce populaţia s-a înmulţit, folosirea pădurilor s-a intensificat în aşa grad încât aprovizionarea cu lemne şi folosirea celorlalte produse ale pădurii s-a îngreunat simţitor.

Regimul de apărare a pădurilor din interese individuale a durat şi el multe secole şi a încetat numai atunci când a apărut teama unei lipse generale de lemne. Pentru a evita asemenea perspective a intervenit, din spirit de prevedere, autoritatea publică, impunând norme pozitive de îngrijire a pădurilor şi punând oprelişti în exploatarea

38

domeniului forestier. Menţinerea pădurilor nu mai era acum dictată de interese de ordin individual ci impusă de considerente de ordin obştesc de natură a asigura societăţii materiile de primă necesitate.

După natura scopurilor urmărite legiuirile silvice din această epocă se pot încadra în două faze de evoluţie:

- în prima fază, legiuirile sunt preocupate de grija de a satisface din păduri nevoile materiale de lemne ale populaţiei

- în a doua fază, domină cu tărie preocupările în legătură cu foloasele imateriale ale pădurilor; această fază începe a se afirma atunci când, ca o consecinţă a dominării exagerate a elementului material, pădurile dispar şi încep să se ivească efectele dezastruoase ale activităţii intense de exploatare; funcţiunile sociale ale pădurilor câştigă treptat în importanţă.

Toate legislaţiile forestiere ale tuturor statelor au parcurs aceste etape de evoluţie, etape care au durat uneori secole. Tranziţii bruşte nu s-au înregistrat nicăieri, s-a trecut lent de la o etapă la alta pe măsură ce s-a simţit nevoia de a apăra bunurile forestiere împotriva unor folosinţe exagerate şi s-a identificat rostul adevărat al pădurilor în viaţa popoarelor32.

F. Fried33 enumera, din cursul istoriei, câteva impresionante cazuri ale unor state care, ignorând importanţa pădurilor şi trecând peste ordinea naturală a lucrurilor au defrişat pădurile pe regiuni întregi şi au provocat natura, atrăgând astfel adevărate catastrofe asupra lor. Un exemplu clasic în această privinţă este Imperiul Roman care din falsă echitate şi utilitate individuală, a tolerat economia de jaf în păduri, lăsând să se despădurească cele trei peninsule mari din sudul Europei pe care există azi statele Grecia, Italia şi Spania. Pe măsură ce au dispărut pădurile din aceste ţinuturi fertilitatea solului a scăzut iar clima s-a schimbat ceea ce a adus cu sine o depopulare treptată a acestor ţări. Odată cu aceste transformări a apus şi puterea Imperiului.

Stingerea străvechiului Imperiu Maya, aşezat pe Platoul Guatemalei şi înconjurat de munţi bogaţi în păduri, se datoreşte, după Fried, aceleiaşi acţiuni de provocare a naturii prin întinsele despăduriri practicate. Poporul Maya şi-a atins culmea înfloririi culturale şi a prosperităţii sale economice în vremuri antice. Puterea de expansiune a acestui popor l-a îndemnat să defrişeze şi să colonizeze versanţii munţilor ce înconjurau platoul fertil. La început, activitatea s-a dovedit a fi rentabilă prin bogatele recolte anuale ale solurilor proaspăt desţelenite. Acţiunea de despădurire a dus însă cu timpul la o dezechilibrare a forţelor naturii şi treptat a dezlănţuit catastrofe hotărâtoare asupra soartei statului Maya. Fiind lipsit de păduri, solul fertil de pe coastele munţilor a fost spălat de ploi şi dus la vale pe platou unde a împotmolit reţeaua canalelor de irigaţie create în favoarea culturilor, transformând ţara bogată de odinioară în smârcuri nesănătoase. Stâncile din jurul platourilor, împreună cu mlaştinile ivite la poalele lor, au favorizat apoi formarea unei clime tropicale provocând malaria şi febra galbenă a căror violenţă a silit poporul Maya să emigreze din acele ţinuturi.32 Dr.Vasile Sabău-Evoluţia economiei forestiere în România, Publicaţiile Societăţii „Progresul silvic”, 1946, pg.1-333 Ferdinand Fried, Wende der Weltwirtschoft, Berlin, 1940

39

În istoria mai recentă, victime ale acţiunilor de despădurire necontrolată au fost şi SUA şi China34.

a. Regimul silvic în Transilvania şi BucovinaDacă Herodot numea odinoară Egiptul „un dar al Râului” (cu referire la fluviul

Nil), tot astfel I.Lupas considera Transilvania „Un dar al muntelui şi al codrului”35. Această afirmaţie voia să scoată în evidenţă bogaţia în păduri a Transilvaniei, atât ca suprafaţă cât şi ca diversitate şi valoare a materialului lemnos existent în acestea şi a funcţiunilor imateriale ale pădurilor.

Încă în prima jumătate a veacului al XIX-lea şi-a făcut loc în opinia continentală o nouă concepţie despre însemnătatea pădurilor şi din privinţa binefacerilor ideale ale acestora, nu numai materiale.

Prima lege silvică modernă aplicată în teritoriile locuite de români, scrisă şi în limba română, care pe lângă măsurile de apărare a pădurilor din interese economice, conţine măsuri de conservarea pădurilor pentru a le asigura funcţiuni fizice, este Legea austriacă din 03.12.185236. Această lege s-a aplicat în Bucovina începând din anul 1852 şi în Transilvania de la 01.01.1958. Această lege face parte din primele legi de pe continent care s-au preocupat mai insistent de latura imaterială a funcţiilor pădurii, căutând să reformeze temeiurile gospodăriei silvice după principii moderne de cultură şi conservare a pădurilor.

Principalele prevederi de regim silvic ale Legii Austriece:- tratament juridic special pentru pădurile care împiedicau formarea lavinelor de

zăpadă sau de pietriş şi evita surpările de stânci, alunecările de pământ etc.- personalul însărcinat cu administrarea pădurilor de protecţie trebuie să depună

un jurământ special în care se obliga să respecte acest regim- suprafeţele exploatate trebuiau cât mai grabnic reîmpădurite- în pădurile de codru situate la mari altitudini se aplicau numai tăieri grădinărite- limitarea defrişărilor (lăzuirilor) de păduri în sensul că nu se putea ceda solul

forestier culturii agricole fără o autorizaţie specială- reglementări privind păşunatul, adunarea litierei şi facerea de frunzare- reglementări privind modul de marcare şi exploatare a arboretelui- autorităţile poliţieneşti erau obligate să efectueze anchete pe baza denunţurilor

primite referitoare la acte îndreptate asupra vegetaţiei forestiere- proprietarii pădurilor erau obligaţi să-şi organizeze paza şi supravegherea

pădurilor, inclusiv prin angajarea de personal tehnic silvic.Legea silvică austriacă considera delicte şi se pedepseau conform procedurii

prevăzute de codul penal următoarele fapte comise fără ştirea şi învoirea proprietarului: - adunarea uscăturilor şi doborâturilor- vătămarea arborilor tineri şi bătrâni

34 Dr. Vasile Sabău, op.cit., pg.3-1035 I.Lupas, Realităţi istorice în Voevodatul Transilvaniei din sec.XII-XVI, Bucureşti, 1938; O.Witting, Începuturile dreptului penal silvic în Transilvania, în Revista Pădurilor nr. 10-11/193236 Legea de păduri s.selbe.Buletinulu Guvernului Provinciale pentru Ardealu, Anulu 1857, I, Sepciune, X, Manunchiu Estradatu si Tramisu in 23 octombre 1857

40

- distrugerea sau smulgerea puieţilor şi tăierea nuielelor etc- însuşirea coajei de pe arborii căzuţi, cojirea rădăcinilor, tăierea vârfurilor,

cracilor etc- colectarea sevei, răşinei, ciupercilor, fructelor forestiere, rădăcinilor etc- adunarea litierei, buruienilor, ierbii, muşchiului etc- ridicarea turbei, a pământului, a lutului, a pietrişului şi a altor substanţe minerale- formarea şi utilizarea altor drumuri în pădure decât cele destinate anume şi

întârzierea în pădure fără autorizarea personalului de pază- păşunatul vitelor în păduri străine, introducerea în pădure a mai multor vite şi de

alte categorii decât cele permise de lege sau nerespectarea porţiunilor destinate a se păşuna etc.

Această lege a fost aspru criticată de cercurile ungureşti, printre cele mai de seamă obiecţiuni fiind aceea că scopul principal al legii ar fi fost numai conservarea pădurilor fără a căuta să se asigure mulţumitor gospodărirea pădurilor statului sau a celor comunale.

Astfel, Legea austriacă a fost abrogată în anul 1867 şi a fost pusă din nou în aplicarea Legea nr. 34/1811 „pentru rândul ce vine a se ţine cu pădurile”.

La 11.06.1879 s-a decretat pentru Ungaria a doua lege silvică de însemnatate epocală pentru economia silvică a Transilvaniei.

Această lege a constituit unul din cele mai de seamă acte de legiuire săvârşite dupa întemeierea noului Stat maghiar37 fiind inspirată puternic din legiuirile germane instituind pentru păduri un regim conservativ întemeiat pe ideea interesului colectiv şi pe ordine în spiritul econiomic. Accentuarea acestor idei în textele legii s-a făcut sub influenţa Congresului silvic internaţional de la Viena ţinut cu câţiva ani înainte de promovarea legii, Congres în care s-a dezvoltat amplu importanţa ideală a pădurilor din punct de vedere internaţional. Sub acest raport Legea silvică ungară din anul 1879 depăşeşte cu mult nivelul legiuirilor anterioare aplicate pădurilor din ţară şi poate chiar nivelul legiuirilor din multe state europene.

Expresie a concepţiilor economice liberale, legea era extrem de îngăduitoare faţă de proprietarii particulari ale căror păduri nu erau supuse regimului silvic decât numai dacă deserveau scopuri imateriale. În art.1 al legii se precizează că folosirea şi administrarea pădurilor se reglementează numai în măsura în care nu se încalcă drepturile câştigate de proprietar sau uzufructuari.

Una din criticile aduse legii ungare din 1879 a fost aceea a tratamentului juridic diferit a unor fapte penale privind regimul silvic. Legea din 1879 a calificat, de exemplu, furtul de materiale fasonate ca delict pedepsit de codul penal iar tăierea şi însuşirea arborilor de pe picior le-a considerat delicte silvice penalizate după o procedură mai puţin severă. Ori tocmai tăierile de pe picior aduc pagubele cele mai insemnate în pădure, şi ca atare, ar fi trebuit ca acest delict să fie mai aspru pedepsit. Cercetătorii dreptului au găsit originea acestei concepţii greşite a legii silvice din anul 1879 (care, din păcate se păstrează şi în zilele noastre după dispoziţiile actualei legislaţii silvice!) în 37 Bedo Albert, A Kepviselo has a torvenyjavaslatot letargyalta, Erdeszeti Lapok, 1879, pg.273

41

legiuirile germane care, la rândul lor, au moştenit acest principiu din ordonanţele forestiere ale evului mediu, când furtul lemnelor tăiate era socotit un delict mult mai grav decât tăierea arborilor de pe picior. În evul mediu lemnul nu avea valoare decât în măsura în care era tăiat, fasonat şi apropiat de locul de consumaţie. Privind strict pe criterii economice, sigur că lemnul fasonat şi transportat la drum uşor accesibil include cheltuieli suplimentare, deci are o valoare mai mare.

Legea ungară din 1879 a fost aplicată până în anul 1923.În anul 1898 a fost promulgată a doua lege de bază, nr.XIX, pentru administrarea

de către Stat a pădurilor comunale şi a altor păduri şi terenuri degradate. Această lege a supus administrării statului pădurile şi terenurile degradate proprietatea foştilor urbanişti, împreună cu pădurile composesoratelor.

b. Regimul silvic al pădurilor din vechiul regat Prima manifestare oficială din vechiul regat care s-a ocupat de importanţa pădurilor

din considerente de ordin imaterial, este Mesajul Regal de deschidere a corpurilor legiuitoare din 15.11.1874. Dar, până la apariţia unei legi silvice în acest sens a mai trecut timp. Înainte de a se face un pas hotărâtor în această privinţă, s-a consultat şi un specialist străin în persoana lui Bougnet de la Gray, asupra problemelor economiei forestiere şi a organizării serviciului silvic.

După o documentare temeinică (cu concluzii cuprinse într-un raport)38 expertul forestier francez a găsit pădurile ţării într-o stare cu totul îngrijorătoare, neputându-se delimita hotarele dintre agricultură şi silvicultură.

Expertul afirma că „Nu am văzut în nici o ţară efectele distrugerii acestor acoperişuri naturale (n.n. pădurile) ca în România”.

Ca rezultat al tuturor demersurilor în acest sens, la 24.06.1881 s-a promulgat „Codicele Silvic”39.

Cu toate criticile aduse şi a febrilei activităţi de a-l modifica sau completa (vezi proiectul de cod silvic din 1893 întocmit de T G Petraru, N R Danielescu şi G Statescu)40 şi cu toate dispoziţiile inaplicabile, lipsurile şi exagerările sale, codicele silvic a rămas în vigoare timp de aproape 30 de ani.

Bunele intenţii ale silvicultorilor, de a asigura propăşirea economiei forestiere naţionale, prin publicarea unei noi legiuiri, se realizează de abia în luna aprilie 1910, odată cu promulgarea Codului silvic (M.O.nr. 8-9 din aprilie 1910).

Noua lege, elaborată timp de aproape două decenii, întregeşte dispoziţiile Codicelui silvic din 1881 şi supune regimului silvic şi pădurile Casei Şcoalelor, ale Casei Bisericii, ale judeţelor, ale aşezămintelor de cultură naţională, ale fundaţiilor private, ale societăţilor anonime şi ale oricăror altor persoane juridice, împreună cu pădurile

38 Raportul lui A.B.de la Gray, publicat în lucrarea „Notiţe economice asupra tăierii pădurilor din Terra”, de P S Antonescu Remusi, pg.99-11339 Lege „Codicele Silvic”, votată în şedinţa Senatului de la 16.05.1881 şi a Adunării Deputaţilor din 19.06.1881, Bucureşti, Imprimeria Statului 1889, care a deschis o nouă etapă în evoluţia legislaţiei silvice româneşti.40 G. Stătescu-Noul proiect de lege asupra Codului silvic şi organizării serviciului silvic, Revista Pădurilor nr.4/1936, pg.1-6

42

moşnenilor sau ale răzeşilor stăpânite în devălmaşie şi pădurile particulare „de protecţie”.

c. Regimul silvic din România întregităMultiplele probleme în faţa cărora era pusă administraţia forestieră în primii ani

după Unirea de la 1918 nu au permis unificarea imediată a legislaţiei, motiv pentru care, până la 17.06.1923, legile silvice moştenite de la regimurile politice anteriaore au rămas în vigoare. În această perioadă s-au efectuat tăieri masive de păduri determinate de nevoia de lemne necesare construcţiei distrugerilor provocate de război şi pe fondul perioadei de improvizaţie legislativă. Situaţia impunea înfrânarea ritmului dezordonat al tăierilor de păduri.

Primul act normativ apărut în acest context a fost Decretul Lege nr. 2596/25.06.1919 (M.O. nr. 55/26.06.1919) care prevedea revizuirea amenajamentelor şi regulilor de exploatare din vechiul Regat şi a modificat şi unele dispoziţii ale Codului silvic din 1910. Dar, actul normativ a creat un haos şi o dezordine şi mai mare în exploatări.

La 16.09.1920 (M.O. nr. 131/16.09.1920) a fost emis Decretul Lege nr. 3775 pentru modificarea Codului silvic şi a Decretului Lege nr. 2596/1919 dar fără a avea repercursiuni pozitive asupra situaţiei practice care exista41.

La data de 06.07.1921 a fost promulgat regulamentul pentru aplicarea Legii modificatoare a Codului silvic şi a Decretului Lege 2596/1919. Acesta a limitat tăierile rase atât în pădurile de molid cât şi în pădurile în al caror amestec predomină această specie.

Pentru a ridica starea socială a ţăranilor şi a repune pe ţăranii de peste munţi în drepturile lor strămoşeşti s-a promulgat la 20.07.1921 (M.O. nr. 93/30.07.1921) Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Crişana şi Maramureş, de o covârşitoare importanţă pentru economia forestieră naţională. Potrivit dispoziţiilor art.24 al.e din Lege, se puteau expropria şi păduri pentru crearea de păşuni. Aceasta este dispoziţia pe baza căreia s-au defrişat aproape 800.000 ha de pădure în Transilvania.

Prin exproprierile făcute s-a modificat esenţial structura proprietarilor de păduri.Recomandări şi critici au fost făcute în vremea respectivă de către specialişti în

silvicultură, în special la partajarea pădurilor de stat şi exproprierea pădurilor particulare, în primul rând42.

Cu toate că această reformă a corespuns unei imperioase nevoi sociale, totuşi, judecata din punct de vedere economic forestier, ea nu a corespuns scopurilor urmărite. Greşeala care s-a făcut a fost în special destrămarea, pulverizarea fondului forestier prin împărţirea în loturi mărunte în care nu se putea face o cultură raţională. De asemenea, în

41 Ioan Timoc-Problema unificării legilor silvice, Revista Pădurilor nr. XXXIV/1922, pg.441-45542 Ioan Timoc-Reforma agrară pentru Transilvania şi înfiinţarea pădurilor şi păşunilor comunale, Revista Pădurilor 1921, pg.212-215; V. Precup-Pădurile şi reforma agrară în Transilvania, Revista Pădurilor nr. XXXIV,/1922, pg.207-319; P.C. Georgescu-Priviri generale asupra administraţiei silvice, Revista Pădurilor XXXIV, 1922, pg.285-306; Mihai Boldur-Politica forestieră a României de la 1919 până în prezent, Revista Pădurilor XXXIV, 1922, pg.16-20

43

mod cu totul inutil, s-au defrişat păduri pentru păşuni, rezolvarea problemei păşunatului neputându-se obţine prin defrişări.

Pentru a apăra domeniul forestier împotriva activităţilor distrugătoare a exploatatorilor forestieri, s-a promulgat la 30.07.1921, Legea pentru reglementarea cumpărării de păduri destinate exploatării (M.O. 93/30.07.1921) care limitează la 5.000 ha întindere de pădure ce poate fi achiziţionată de o societate de exploatare.

Primul pas important spre modificarea legislaţiei silvice s-a făcut prin Legea din 14.03.1920, pentru combaterea insectelor vătămătoare pădurilor de răşinoase, cu aplicabilitate pe întreg cuprinsul ţării.

La 15.06.1923 s-a promulgat Legea pentru extinderea aplicaţiunii dispoziţiilor Codului silvic din 1910 şi a Legii modificatoare din 18.09.1920 în tot cuprinsul României (M.O. nr. 59/17.07.1923). Pe data publicării acestei legi în M.O. toate legile, regulamentele, instrucţiunile etc. existente în provinciile alipite, au fost în întregime abrogate. Legea a mai majorat de 10 ori amenzile, despăgubirile şi valorile materialelor lemnoase prevăzute în cod.

Lipsurile Codului silvic s-au împlinit prin adoptarea mai multor legi şi regulamente: Legea pentru satisfacerea trebuinţelor normale de lemn de foc şi de costrucţie ale populaţiei rurale din vechiul regat etc. (M.O. 140/01.07.1924) cu Regulamentul de aplicare (M.O. 86/16.09.1925), Legea modificatoare a art.14 din Legea pentru satisfacerea trebuinţelor de materiale lemnoase din 15.06.1929 (M.O. nr. 129); Legea pentru pădurile de protecţie din 20.04.1935 (M.O. nr. 94); Legea pentru protecţia monumentelor naturii din 07.07.1930 (M.O. nr. 148); Legea pentru organizarea Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (M.O. 68/23.03.1926); Legea sanitară şi de ocrotiri (M.O. 154/14.07.1930); Legea din 28.06.1930 pentru ameliorarea terenurilor degradate (M.O. 141); Legea pentru administrarea pădurilor (M.O. 90/25.04.1930); Legea de organizare a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor nr. 1986 (M.O. 255/02.11.1936).

Până în anul 1943, legislaţia în domeniul silvic-forestier ajunsese foarte stufoasă: 86 de legi şi 26 regulamente forestiere, 109 legi şi 20 regulamente de legi în legătură cu pădurile, 23 jurnale ale Consiliului de Miniştri care privesc direct pădurile şi alte două în legătură cu pădurile, precum şi 106 deciziuni privitoare la păduri şi alte 22 în legătură cu pădurile.43

Această situaţie provoca o complicaţie deosebită operei de legiferare şi îngreuna aplicarea practică.

6.1. Prezentare evolutivă a Codului Silvic Român44

Actele normative de bază şi reprezentative în materie silvică editate începând cu sec. al XVIII-lea, în provinciile româneşti au fost: Orandueala de pădure pentru Bucovina, dată de împăratul Iosif al II-lea în anul 1786; Codicele silvic de la 1881 din

43 Vasile V Vasiliu-Legiuiri forestiere-indicator cronologic şi alfabetic 1910-1943, Bucureşti, 1944, pg.1-1044 Dr.Lucreţia Dogaru-Codul Silvic Român-prezentare evolutivă, Ed. Universităţii Petru Maior, Târgu Mureş, 2002; I.C. Demetrescu-Îndreptar asupra legilor noastre silvice, Imprimeria Centrală Bucureşti, 1939, pg.22

44

Vechiul Regat; Codul silvic român din 1910 şi Codul silvic din 1962. Vom prezenta în continuare cele mai importante reglementări ale acestor legiuri.

a. Orândueala de pădure pentru BucovinaEste menţionată în doctrină ca fiind cel mai vechi cod silvic românesc. Această

legiuire a urmat dupa legiuirea silvică din Transilvania apărută în anul 178145, fiind considerat cel mai vechi cod silvic românesc.

Această legiuire cuprinde un sistem de principii generale precum şi norme ce reglementează buna gospodărire a pădurilor prevăzând că dreptul de proprietate asupra pădurilor aparţine numai moşierilor şi, ca urmare, aceştia vor putea revendica pădurile de la alte persoane şi de la comunităţile săteşti. Rezulta din prevederile acesteia că a fost dată în interesul clasei sociale dominante. Legiuirea dată de Iosif al II-lea cuprinde:

- principii generale privitoare la conservarea pădurilor- reguli cu privire la necesitatea marcării speciilor de arbori- reguli cu privire la transmiterea obligaţiilor şi la răspunderea juridică- este fundamentată ideea instituirii unui personal de specialitate şi este

introdusă noţiunea de „amenajament” forestier- sunt tratate pericolele ce pândesc pădurea şi sunt date porunci de

interzicere a unor activităţi dăunătoare- norme prin care este interzis păşunatul, îndeosebi a caprelor „care sânt cel

mai mult stricătoriu dobitocu de pădure”- îndrumări pentru aşezarea întreprinderilor pe lângă păduri- reguli de gospodărire a pădurilor comunale şi răzeşeşti- delictele silvice a căror săvârşire atrag pedepse, precum şi dispoziţii

privind cercetarea acestor fapte şi aplicarea sancţiunilor.

Un lucru ce este interesant în legătură cu delictele este modul de individualizare a pedepselor, în funcţie de starea socială a persoanei şi vinovăţia acesteia dar şi de cuantumul pagubei.

b. Codicele silvic de la 188146

Acest Cod silvic constituie prima lege cadru de reglementare şi ordonare a relaţiilor forestiere din vechiul regat fiind şi prima lege în materie apărută după Unirea Principatelor Române, având ca sursă de inspiraţie Codul forestier francez din anul 1827.

În prima parte a codului sunt arătate organele prin care se exercita controlul personalului silvic şi se aplică dispoziţiile acestuia, precizându-se că organul tutelar al pădurilor supuse regimului silvic este Administraţia Domeniilor si Pădurilor Statului. În Titlul II al Codului sunt menţionate pădurile supuse regimului silvic. În acelaşi titlu este introdusă pentru prima data în limba română noţiunea de „regim silvic”, fără a i se da însă o definiţie legală de către legiuitor.

45 Dr. L.Dogaru, op.cit., pg.13-1546 Idem, pg.63-65

45

O altă dispoziţie pozitivă este aceea prin care se impune constituirea amenajamentelor silvice făcute de o comisie specială şi apoi aprobate prin „Decret regesc”. Fără existenţa acestor amenajamente nu se puteau efectua exploatări ale pădurii.

Legea tratează şi problema defrişării pădurilor, lucru permis dupa obţinerea unui „aviz motivat” iar pentru pădurile nesupuse regimului silvic era permisă defrişarea de către proprietari fără nici un aviz. La sfârşitul Titlului III sunt prevăzute faptele comise în pădurile supuse regimului silvic printre care tăierea fără drept a arborilor de orice vârstă şi esenţă, furtul de lemne tăiate sau de arbori căzuţi, smulgerea plantaţiilor, incendierea pădurii, păşunatul etc. Cu privire la sancţionarea delictelor silvice legea suferă prin aceea că nu prevede o gradare logică a pedepsei, existând un singur regim penal indiferent de forma culpei.

Regulamentul pentru aplicarea dispoziţiilor din codul silvic de la 1881 cu privire la pădurile supuse regimului silvic (promulgat la 18.04.1885) încearcă să corecteze anumite formulări şi defecte ale Codului silvic tratând în mod amănunţit problema amenajării pădurilor statului şi ale particularilor supuse regimului silvic şi a defrişării pădurilor supuse acestui regim.

c. Codul silvic din 08.04.191047

Acest cod abroga în întregime Codul silvic din 1881 suportând apoi mai multe modificări, aşa cum am mai arătat mai sus, în 1919, 1920, 1921 şi 1923.

Aplicarea sa a fost extinsă în anii 1921 şi 1923 la nivelul tuturor provinciilor româneşti: vechiul Regat, Basarabia, Bucovina şi Ardeal. Ca urmare abroga la nivelul Ardealului şi Bucovinei Legea silvică ungară XXXI din 1879, Legea austriacă pentru pădurile comunale din 02.07.1897, cea pentru pădurile composesorale şi Legea silvică austriacă din 07.03.1906 despre pădurile nesupuse regimului silvic. La nivelul Basarabiei se abroga Legea silvică rusă din 1776 aplicată de la anexarea austriacă în 1812.

Codul încearcă să limiteze excepţiile de la regimul silvic, astfel încât agenţii silvici ai statului să aibă în administrarea ori în puterea lor de control şi supraveghere o cât mai mare suprafaţă de pădure, fără a fi exceptate pădurile aparţinând instituţiilor care aveau un serviciu bine organizat sau pădurile moşnenilor sau răzeşilor. Prin aceste dispoziţii s-a urmărit supunerea proprietarilor pădurilor intrate sub regim silvic la toate obligaţiile ce decurg din aplicarea acestuia.

Istoricul Constatin C. Giurescu apreciază caracterul modern al acestei legiuiri datorită măsurilor menite să asigure o exploatare şi dezvoltare durabilă a pădurilor, dar în acelaşi timp se şi întreabă: „oare de ce nu se aplică un regim uniform tuturor pădurilor din ţară?” lăsând să se înţeleagă că diferenţierea este datorată interesului unor moşieri cu suprafeţe mari de păduri care urmăreau să-şi eschiveze proprietăţile de la regimul silvic.

47 Ibidem, pg.115-117; C.C. Ivanovici, Codul Silvic din 08.04.1910, Tipografia V. Mracek, Buzău, 1937, pg.84; Acelaşi autor şi lucrare, Tipografia Sfintei Monastiri Neamţu, 1945, pg.99-100; I.C. Demetrescu, op.cit., pg.22

46

Prin dispoziţiile Codului Silvic se urmărea lărgirea sferei subiectelor ce răspund pentru nerespectarea legii, precum şi aplicarea unor sancţiuni care să asigure atât pedepsirea făptuitorului cât şi repararea prejudiciului.

S-au prevăzut exact situaţiile care impun întocmirea amenajamentului silvic, modul de întocmire, precum şi sancţiunile aplicabile persoanelor care îl încalcă. Legea instituie, de asemenea, reguli stricte cu privire la exploatarea pădurilor şi măsurile ce trebuiau luate pentru păstrarea unui echilibru ecologic şi pentru îngrijirea păşunilor, măsurile căzând atât în sarcina proprietarilor cât şi în aceea a anumitor organe ale statului.

Codul silvic de la 1910 consacra noile tendinţe ce se manifestau în cadrul formelor asociative de proprietate, cu privire la individualizarea proprietăţii asupra pădurilor ce le aparţin, drepturile şi modul lor de exercitare, precum şi organele reprezentative. Legiuirea silvică reglementează şi dreptul de preemţiune în cazul înstrăinărilor făcute de moşneni sau răzeşi, consacrând acest drept ca aparţinând statului la cumpărarea de păduri răzeşeşti sau moşneneşti.

Un întreg capitol (VI) din cod este consacrat pazei pădurilor statului asigurată de agenţii silvici, precum şi poliţiei pădurilor.

Delictele şi contravenţiile silvice, precum şi pedepsele prevăzute sunt tratate în detaliu având şi un pronunţat scop preventiv. Faţă de legiuitorul de la 1881, codul din 1910 cuprinde dispoziţii noi cu privire la cuantumul pedepselor şi individualizarea lor, incriminează noi fapte, dă forţă probatorie actelor încheiate de organul silvic, responsabilizează părinţii pentru delictele săvârşite de copiii lor etc.

Adoptarea Codului silvic din 1910 s-a făcut într-un context internaţional, în special european, de modernizare a legislaţiei în domeniul silvic forestier. Astfel, în 1902-1903 s-a adoptat un nou Cod Silvic în Elveţia şi, în aceeaşi perioadă sunt luate măsuri legislative asemănătoare în Italia. În Ducatul Wurtemburg legea conferă statului puterea de supraveghere a tuturor pădurilor particulare.

Codul silvic de la 1910 prin reglementările sale moderne pentru acea perioadă poate fi considerat că a realizat o reformă silvică şi a reprezentat un triumf al sistemului de drept românesc de la începutul sec.XX, care nu mai admitea aplicarea în acest domeniu a unor dispoziţii cutumiare.

d. Codul silvic din 1962 (adoptat prin Legea nr. 3/28.12.1962)Elaborarea acestui cod silvic a răspuns în mare măsură imperativelor politice ale

orânduirii socialiste instaurate după cel de-al doilea război mondial. Tendinţa de golire a conţinutului dreptului de proprietate privată, ori de limitare a caracterelor acestuia, manifestat în orânduirea socialistă este prezentă şi cu privire la păduri.

Încă din anul 1947, prin adoptarea Legii nr. 204, statul socialist şi-a asigurat controlul asupra circulaţiei tuturor pădurilor.

În anul 1948, prin efectul direct al Constituţiei din 13.04., toate pădurile au trecut în proprietatea exclusivă a statului prin naţionalizare. Codul silvic din 1962 a stipulat în art.1 că pădurile şi terenurile cu vegetaţie forestieră sunt proprietate de stat şi alcătuiesc fondul forestier naţional.

47

La baza elaborării codului silvic din 1962 a stat concepţia „de reglementare legală unitară a regimului de gospodărire silvică în care sens prin dispoziţii de principiu să se dea liniile directoare pe baza cărora se asigura integritatea fondului forestier şi buna lui gospodărire”.

Legea cuprinde norme generale privind administrarea, gospodărirea şi apărarea fondului forestier, este structurată pe 7 capitole şi cuprinde 51 de articole care stabilesc regimul juridic al circulaţiei bunurilor ce alcătuiesc fondul forestier precum şi regulile aplicabile în materia gospodăririi şi protecţiei acestuia.

În cap.I se defineşte noţiunea de fond forestier şi de regim silvic stabilindu-se categoriile de bunuri supuse acestui regim. Cap.II cuprinde norme generale cu privire la subiectele de drept, drepturile reale principale prin care se înfăptuieşte administrarea fondului forestier şi regimul juridic al circulaţiei terenurilor forestiere. În cap. III şi IV sunt inserate norme cu privire la gospodărirea fondului forestier, la paza şi protecţie pădurilor şi a terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră. În capitolele următoare sunt stabilite norme cu privire la circulaţia materialelor lemnoase şi sunt prevăzute faptele ce constituie contravenţii şi infracţiuni silvice48.

Elaborarea Codului silvic din 1962 reprezintă atât supunerea pădurilor unui regim unitar în scopul dezvoltării lor durabile, cât şi un pas politic al guvernării de la acea vreme: asigurarea păstrării în patrimoniul statului a acestei surse financiare deosebit de valoroase, prin instituirea unui regim de control şi sancţionare sever.

Cu toate dispoziţiile care au îngrădit sau anulat dreptul de proprietate, aceasta nu înseamnă că administrarea pădurilor de către stat nu a avut un efect pozitiv din perspectiva conservării şi gestionării lor, ba din contră.

6.2. Noul Cod silvic (proiect)La nivelul MAPDR există, în proiect (publicat pe site-ul ministerului) Codul silvic

care, dacă va fi adoptat, va abroga prezentul cod (Legea nr. 26/1996) cât şi alte acte normative care reglementează domeniul silvic (O.G. 96/1998; O.U.G. 139/2005 etc).

Încă din art.1 este prezentat scopul legii şi anume, „crearea cadrului de reglementare pentru gestionarea durabilă a pădurilor în vederea ameliorării continue a condiţiilor de mediu şi de viaţă, indiferent de titularul dreptului de proprietate”.

Noul Cod silvic conţine dispoziţii referitoare la:- Titlul II – administrarea pădurilor

O dispozitie de noutate este înfiinţarea ocoalelor silvice bugetare (finanţate atât de la buget cât şi din surse proprii) destinate a administra şi a asigura servicii silvice pentru proprietarii de păduri persoane fizice care nu au contract cu un ocol silvic privat sau de stat şi au proprietăţi de maxim 30 ha/proprietar, şi a pădurilor proprietate de stat acolo unde nu se pot constitui ocoale silvice de stat.

- Titlul III – Gestionarea durabilă a pădurilor Capitolul I – Amenajarea pădurilorCapitolul II – Conservarea biodiversităţiiCapitolul III – Regenerarea şi îngrijirea pădurilor

48 I. Buceloiu, A. Sitaru-Codul Silvic comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pg.148

48

Capitolul IV –Asigurarea integrităţii şi dezvoltării păduriiÎn art.36 este prevăzută o dispoziţie foarte importantă; administratorul pădurii

proprietate publică a statului ia măsuri de lichidare a enclavelor şi de corectare a perimetrului pădurii prin schimburi şi/sau cumpărări de terenuri în numele statului, pe bază de acte autentice. Sunt prevăzute în continuare şi condiţiile în care se poate face schimbul de terenuri.

Capitolul V – Perdelele forestiere de protecţieCapitolul VI- Ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate; Creşterea

suprafeţei pădurilorCapitolul VII – Paza pădurilorCapitolul VIII – Prevenirea şi stingerea incendiilorCapitolul IX – Asigurarea stării de sănătate a păduriiCapitolul X – Produsele specifice păduriiCapitolul XI – Exploatarea materialelor lemnoase şi prelucrarea primară a

lemnuluiCapitolul XII – Circulaţia materialelor lemnoaseCapitolul XIII – Accesibilizarea păduriiTitlul IV – Obligaţiile proprietarilor de păduri şi ale ocoalelor silviceTitlul V – Cercetarea ştiinţifică de specialitateTitlul VI – Conştiinţa publică forestierăTitlul VII – Controlul aplicării şi respectării regimului silvicTitlul VIII – Răspunderi şi sancţiuniCapitolul I – Stabilirea şi sancţionarea infracţiunilor silvice

În legătură cu modul de reglementare a infracţiunilor silvice în proiectul noului cod silvic, doresc să fac câteva observaţii.

În primul rând, tehnica de reglementare este destul de stufoasă şi relativ greu de înţeles, în special pentru persoanele fără pregătire juridică.

De exemplu, în art.130 se prevede că încălcarea art.30 constituie infracţiune. Art.30 reglementează excepţiile de la prevederile art.29, care reglementează la rândul lui „reducerea suprafeţei pădurilor de folosinţă forestieră”. Consider că era mai simplă o incriminare de genul „reducerea suprafeţei pădurilor, indiferent de folosinţa lor, prin orice mijloace, pentru alte scopuri sau obiective decât cele prevăzute în art.30, constituie infracţiune”.

La infracţiunea prevăzută în art.131, similară cu cea prevăzută de actualul cod silvic în art.96, s-a introdus sintagma „ori a reperelor de identificare a limitelor de proprietate” însă s-a scos expresia „ori a reperelor de marcare”. Consider inoportună excluderea „reperelor de marcare” ca obiect material al infracţiunii.

Art.132 prevede fapta similară din art.97 din actualul cod silvic, existând însă şi câteva deosebiri: introducerea acţiunii de „rupere” ca modalitate de comitere, însă s-a exclus obiectul material al infracţiunii constituit de „lăstari”. Ori, în regenerarea naturală, practic, lăstarul este echivalentul puietului.

49

Se păstrează criteriul valoric de incriminare şi pentru formele agravante iar celelelate forme de agravare rămân aceleaşi.

O prevedere nouă este reglementarea din alineatul penultim (6) al art.132: „în cazul în care se dovedeşte că prejudiciul adus pădurii a fost produs cu ştirea sau cu acordul personalului silvic, nivelul minim valoric al calificării faptei ca infracţiune silvică se stabileşte la de 2,5 ori mai mare decât preţul mediu al unui mc de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei”. Deşi reglementarea mi se pare potrivită, totuşi consider că legiuitorul nu a mers până la capăt. Oricum, aşa cum m-am mai exprimat, nu împărtăşeşc ideea incriminării faptelor silvice după criteriul valoric, cel puţin în forma de bază. Totuşi, dacă legiuitorul în situaţia complicităţii personalului silvic a înţeles să coboare pragul minim de incriminare a faptei, consider că în aceste cazuri fapta trebuia să constituie infracţiune indiferent de valoarea prejudiciului. Nemaivorbind de pericolul social al acestor fapte, curajul cu care infractorul acţionează, de regulă în asemenea situaţii infracţiunea silvică este în concurs cu infracţiuni de corupţie sau în legătură directă cu infracţiuni comise de personalul silvic: abuz în serviciu, delapidare, infracţiuni de corupţie etc.

Infracţiunea prevăzută în art.133 este similară cu cea prevazută în art.102 din Codul silvic actual, respectiv aceea de păşunare, cu unele excepţii introduse de noua reglementare. Conţinutul infracţiunii nu mai cuprinde norma de trimitere la fapta de „distrugere sau vătămare”, aceasta subînţelegându-se atâta timp cât pentru existenţa infracţiunii este necesar producerea unui prejudiciu. De asemenea, nu mai sunt menţionate în sens limitativ elementele de vegetaţie obiect al infracţiunii (arbori, puieţi sau lăstari), aspect pozitiv având în vedere că într-o pădure se poate distruge prin păşunare şi altceva, exemplu, plante medicinale, fructe de pădure, ciuperci, prevăzute pentru recoltare etc.

Legiuitorul prevede forme agravante, după criteriul valoric sau în funcţie de repetarea faptei în termen de un an, şi pentru infracţiunea de păşunare similar infracţiunii de „tăiere”.

De asemenea este prevăzută încă o treaptă de agravare dacă fapta se comite „în timpul nopţii” şi „în pădurea situată în arii naturale protejate”.

Art.134 incriminează separat fapta prevăzuta în art.132, dacă s-a comis în perimetrele de ameliorare în care s-au realizat lucrări de împădurire, indiferent de valoarea pagubei. Diferenţa faţă de infracţiunea prevăzută în art.132 făcând-o doar „locul comiterii”, din punct de vedere tehnico-legislativ consider că era mai potrivită reglementarea în acelaşi articol, sub forma: „dacă locul comiterii este situat în perimetrele de ameliorare în care s-au realizat lucrări de împădurire, fapta prevăzută în al.1 constituie infracţiune indiferent de valoarea prejudiciului şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, iar dacă valoarea prejudiciului depăşeşte limitele prevăzute în alineatele următoare, maximul pedepsei este cel acolo prevăzut şi care se majorează cu 2 ani”. Altfel se poate ajunge la o interpretare greşită a legii, săvârşirea infracţiunii în zonele respective să fie sancţionată mai blând, indiferent de prejudiciu.

50

Apreciem norma de trimitere la sancţiunile prevăzute de codul penal pentru infracţiunea de furt prevăzută în art.135 din Proiect.

Dispoziţiile cu carater procedural penal au rămas, în esenţă, aceleaşi cu cele prevăzute în actualul cod silvic.

Proiectul noului cod silvic poate constitui, în esenţă, un pas important, în primul rând spre unificarea legislaţiei silvice şi coerentizarea acesteia. Dar, consider că acest Proiect încă poate „suferi” multe îmbunătăţiri.

CAP.III. INFRACŢIUNILE LA REGIMUL SILVIC. ELEMENTE CONSTITUTIVE. TRATAMENT JURIDIC PENAL ŞI ASPECTE DE DREPT PROCESUAL-PENAL

DIN PERSPECTIVA INVESTIGĂRII CRIMINALISTICE

Secţiunea I – Privire generală asupra infracţiunilor silvice

1. Noţiuni. Definiţii. Reglementarea juridică a infracţiunilor silvice

Infracţiunea, conform art.17 din codul penal, este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală. Prin lege penală înţelegând pe lângă codul penal şi legi speciale cu dispoziţii penale. Prin aceste trei trăsături, infracţiunile se deosebesc de alte fapte dar nu pot sta la baza deosebirii între ele, deci o infracţiune de alta. Fiecare infracţiune conţine elemente care o diferenţiază de alta, conţinutul infracţiunii fiind prevăzut în norma de incriminare şi poate fi definit ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune49.

Prin conţinutul infracţiunii se determină cadrul, tiparul legal în care se vor înscrie faptele concrete săvârşite în realitatea socială50.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta51.

Nerespectarea regimului silvic şi a regimului juridic al fondului forestier naţional atrage răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Reglementarea infracţiunilor silvice este făcută prin mai multe acte normative, legi şi ordonanţe ale guvernului care au fost adoptate începând cu Legea 26/1996 (Codul Silvic). Acest act normativ a fost modificat şi completat cu O. G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional aprobată, completată şi modificată prin Legea 141/1999, Legea 75/2002 şi O.U.G. nr. 98/2003

49 Costică Bulai-Manual de drept penal, partea generală, Ed. All, 1997, pg.16650 Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache-Drept Penal Român, partea generală, Casa de Presă şi Editură ŞANSA, 2002, pg.9551 Costică Bulai, op.cit., pg.170 şi urm.

51

prin care s-a modificat art.31 din O.G. 96/98 care incriminează încălcarea prevederilor art.9 din ordonanţă.

Aceste succesiuni de modificări şi completări, chiar reveniri la reglementări anterioare (vezi modul de stabilire a pagubei), au produs confuzii în aplicarea dispoziţiilor legale privind constatarea, urmărirea penală şi chiar judecata infracţiunilor silvice. Cele mai mari probleme au apărut la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul aplicării legii penale în timp. Cu privire la acest aspect vom reveni după caracterizarea infracţiunilor.

Codul silvic, în art.96 la 103 incriminează următoarele fapte: art.96 – ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a

unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier naţional, precum şi distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare;

art.97 – tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră prevăzute la art.6.;

art.98 – furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale, ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, cu sau fără drept, din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră;

art.99 – falsificarea ciocanului silvic de marcat; art.100 – folosirea fără drept sau contrar

dispoziţiilor specifice a ciocanului silvic de marcat;

52