Investeşte în oameni! Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 1: „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societaţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.2: “Calitate în învăţământul superior” Titlul proiectului: „Curriculă îmbunătăţită şi forme interactive de predare-învăţare pentru specialităţi din programul de studii de licenţă de la facultaţi de medicină” Contract: POSDRU/86/1.2/S/63827 Beneficiar: Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu”, Cluj Napoca Coordonator proiect: Şef lucrări dr. Raed Arafat

Intubaţia orotraheală

Definiţie: plasarea în trahee a unui tub flexibil de plastic, cu ajutorul căruia se pot asigura o ventilaţie şi o

oxigenare adecvate, precum şi protecţia căilor aeriene împotriva aspiraţiei.

Pregătirea echipamentului: echipament de protecţie pentru personalul medical, laringoscop cu lame

drepte şi/sau curbe, sonde de intubaţie de dimensiuni potrivite pacientului (se vor pregăti încă două sonde: cu 0,5

mai mică şi mai mare decât cea aleasă), mandren, pensa Magill, seringă de 10 ml, aspirator, sondă rigidă Yankauer,

sondă de aspiraţie flexibilă, balon de ventilaţie cu mască adecvată vârstei, conectat la oxigen, leucoplast sau

dispozitive de fixare a sondei de intubaţie, trusa de resuscitare (figura 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7).

Se utilizează laringoscopul rigid, cu lame de diferite mărimi: curbe, tip MacIntosh utilizate mai ales la

adult şi drepte tip Miller, mai ales pentru copii.

Sondele sunt clasificate în funcţie de diametrul intern; o sondă de 8 va avea deci diametrul intern de 8

mm. Pentru adult, sondele de 7, 7, 5 şi 8 mm acoperă toate situaţiile anatomice posibile, cu menţiunea că pentru

femei se folosesc în general sonde de calibru mai mic. Sondele endotraheale pot fi cu sau fără balonaș.

Figura 1: trusă pentru

intubaţia traheei

Figura 2 Sondă rigidă Yankauer de aspirat din

cavitatea bucală

Figura 3 Pensa Magill utilizată pentru extracţia corpilor străini

vizibili prin laringoscopie

Figura 4 Laringoscop cu lame curbe (MacIntosh)

Figura 5 Lame drepte de laringoscop (Miller)

Figura 6 Sondă endotraheală cu balonaş și mandren

Figura 7 Sonde endotraheale fără balonaş

Verificarea echipamentului: funcţionarea laringoscopului, menţinerea inflată a balonaşului sondei de

intubaţie, echipamentul pentru aspiraţie, echipamentul de ventilaţie: balon, mască, sursă de oxigen.

Tehnica intubaţiei orotraheale

Poziţionarea corectă a pacientului este o condiţie de care depinde reuşita manevrei. Hiperextensia capului

și poziţionarea anterioară a masivului facial prin plasarea unui sul sub occiput permite alinierea, în cursul

laringoscopiei, a orificiului traheal şi a incisivilor superiori (fig. 8).

Figura 8: Poziţia corectă a pacientului în timpul laringoscopiei directe

Preoxigenarea eficientă se obţine după ce pacientului i se administrează O₂ 100% timp de cel puţin 2 min.

printr-o mască facială.

Se deschide gura pacientului prin încrucişarea „în foarfece” a policelui şi indexului de la mâna dreaptă. Cu

mâna stângă se introduce vârful lamei laringoscopului prin comisura bucală dreaptă, se încarcă limba şi se

avansează până la vizualizarea epiglotei. Se plasează lama laringoscopului în şanţul gloso-epiglotic şi se efectuează

o mişcare în sus şi înainte; se vor evita mişcările de rotaţie pentru a evita lezarea dinţilor (figura 9). Sonda de

intubaţie curbată în forma literei J, concavitatea orientată în sus, se introduce cu mâna dreaptă în orificiul glotic,

printre corzile vocale. Când balonaşul distal nu mai este vizibil, se opreşte progresiunea sondei şi se umflă

balonaşul cu 10 ml de aer. Sonda se fixează după ce se verifică poziţia endotraheală. Pentru a facilita introducerea

sondei în trahee se folosește un mandren flexibil care va imprima sondei curbura dorită. Pentru direcţionarea

sondei se poate folosi pensa Magill.

Figura 9 Laringoscopia directă

Tehnica intubaţiei nazotraheale

Se va alege o sondă de intubaţie cu diametrul cu 0,5-1mm mai mic decât cel care s-ar utiliza pentru

intubaţia orotraheală. Sonda de intubaţie se va introduce în fosa nazală cu bizoul orientat spre sept, apoi va fi

rotată cu concavitatea orientată în jos. Progresia sondei se va face treptat pentru a nu leza cornetele sau pata

vasculară. Poziţionarea sondei poate fi facilitată prin: flexia capului, laringoscopie directă și ghidarea sondei cu

ajutorul pensei Magill (figura 10).

Figura 10 Intubaţia nazotraheală

Criterii de confirmare a intubaţiei corecte

Clinice: vizualizare directă a plasării sondei traheale, auscultaţia toracelui în patru puncte (medioaxilar şi

medioclavicular, bilateral și auscultaţia la nivel epigastric), rezistenţa redusă întâmpinată la ventilaţia cu balon,

condens la nivelul tubului traheal.

Capnometrice: Detectarea CO2 expirat (End Tidal CO2 - ETCO2) este o măsură obiectivă a poziţionării

corecte a tubului traheal (fig. 11, 12, 13). Aceasta trebuie să fie constantă pe parcursul a 6 ventilaţii succesive.

Există dispozitive colorimetrice care indică o concentraţie a ETCO2<0,5% la apariţia unei culori violet, o

concentraţie între 0,5 şi 2% la culoarea bej şi > 2% la culoarea galbenă (fig. 14). Dispozitivele electronice utilizând

spectrometria în infraroşu afişează o valoare numerică. Măsurătorile cele mai avansate afişează concomitent o

valoare numerică şi o curbă; atât sensibilititatea cât şi specificitatea acestora sunt de 100% şi sunt utilizate pentru

verificarea reluării circulaţiei spontante după un stop cardiac.

Fig. 11 Aspectul curbei de capnografie înainte şi după intubaţie, cu observarea absenţei expirului, urmat de

eliminare crescută de CO2 imediat după IOT, apoi stabilizarea valorilor.

Complicaţiile intubaţiei endotraheale: intubaţia esofagiană, intubaţia unei bronhii, pneumotoracele,

hemoragie orofaringiană, leziuni de corzi vocale, fracturi dentare (fragmentele dentare pot fi aspirate în căile

aeriene inferioare), vărsături și aspiraţie bronşică.