Introducere-in-Stiintele-Comunicarii.pdf

7/17/2019 Introducere-in-Stiintele-Comunicarii.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/introducere-in-stiintele-comunicariipdf 1/164

Universitatea Constantin Brâncu şi - Facultatea de Litere şi Ş tiin ţ e SocialeIntroducere în ştiinţa comunicării – Suport de curs – anul I

Lector univ. drd. Monica Munteanu

Lector univ. drd. Monica Munteanu 1

CURS I

INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

Definirea obiectului, a conceptului de comunicare

„ A tr ăi în societate înseamnă a comunica” spune Bernard Voyenne.

Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii noştri idei,informaţii, sentimente este o tr ăsătur ă fundamentală a omului, devenind o

necesitate vitală.

Pe drept cuvânt, acelaşi teoretician francez afirmă că „schimbul de

informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de

importante ca şi respiraţia pentru organism”.

Dacă Pascal îl definea pe om drept „trestie cugetătoare”, iar Bergson ca

homo faber, fiinţă care fabrică unelte şi inventează tehnici, şi mai fundamental

decât un constructor de maşini, omul este, pentru antropologul Claude Levi-

Strauss, înainte de orice, un locutor, o fiinţă care vorbeşte.

Cum bine ştim de la Aristotel, natura nu creează nimic f ăr ă un anume

scop (telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat

(=semnul distinctiv al speciei noastre) ca să intre în legătur ă cu semenii săi, ca

să comunice.

Teoria comunicării este însă o ştiinţă relativ nouă.

Datează de aproximativ jumătate de secol, iar aparenta claritate a denumirii

noii discipline ascunde o capcană, întrucât aduce cu sine întreaga încărcătur ă de






ambiguităţi şi conotaţii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen

al sintagmei.

Aflat într-o spectaculoasă creştere de popularitate, atât în limbajul uzual cât

şi în terminologia unor tot mai diverse domenii ale ştiinţelor sociale (şi nu

numai) conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi

tinde să se constituie într-o permanentă sursă de controverse.

În dorinţa de a înţelege acest proces de proliferare semantică, cercetătorii

americani Frank E. X. Dance şi Carl E. Larson au încercat, în urmă cu aproape20 de ani, să adune într-o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori,

limitându-se la cele mai reprezentative 126 de formulări.

S-a observat cu acest prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al

biologiei, sociologiei sau ştiinţelor informaţiei (cibernetică, telecomunicaţii etc),

termenul este utilizat într-o accepţiune particular ă, specializată, aflată nu o dată

în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii.

De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, „comunicarea este o

acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de

comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manier ă adaptativă

pentru unul sau pentru ambii participanţi”.

Însă un sociolog sau un psiholog – care nu concep comunicarea în absenţa

unui subiect dotat cu conştiinţă – ar fi înclinaţi să accepte, mai degrabă, definiţia

dată de Carl I. Hovland, Irving I., Janis şi Harold H. Kelley: „Comunicarea este

un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei

verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.






Paradoxal, în semiotică (=ştiinţă a semnelor) comunicarea nu poate fi

definită. Mai exact, există două repere extreme:

1. în sensul larg , comunicarea este orice transfer de informa ţ ie. Prin

aceasta se depăşesc mult limitele semioticii (de pildă, comunicarea intre

generaţii).

2. George Mounin în Istoria lingvisticii spune că într-o sală de teatru, de

exemplu, nu se petrece un act de comunicare. Aceasta întrucât un proces

de comunicare are loc atunci când cele două instan ţ e – emi ţătorul şi

destinatarul – î şi schimbă rolurile şi fluxul de semnifica ţ ii inversat serealizeaz ă prin acelaşi tip de semne. Într-o sală de teatru, chiar dacă şi

spectatorii comunică cu cei de scenă, o fac prin aplauze, râsete, plâns,

etc.,dar nu prin acelaşi tip se semne ca şi actorii.

Aici e o contaminare, o comuniune. Mounin e filolog şi nu acceptă decât

comunicarea grefată pe limbajul verbalizat.

Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intenţionatemiţătorul cu ceea ce a înţeles destinatarul.

Inten ţ iile emi ţătorului de comunicare sunt semnificaţii intenţionale.

Ceea ce rezult ă din decodaj constituie semnificaţii finale.

Vom întâlni diferite situaţii:

Semnificaţii intenţionale / semnificaţii finale.E R






Decalajul exact (egalitate totală între cele 2 Emiţător şi Receptor).

Este un caz limită, un reper.

Decalajul amplificator ,

în care tot ceea ce a vrut

să spună emiţătorul a fostînţeles, dar destinatarul

înţelegea mult mai mult.

Decalajul relativ, în

care destinatarul

înţelege doar o partedin ceea ce a vrut să

spună emiţătorul.

E R

Decalajul aproximativ,

în care se doreşte maimult, dar ce se pierde.

Decalajul aberant, în

care cele două sfere suntexterioare, printr-o

situaţie fizică a stimulilor

(absorb pragul minim de

receptare). Decalajul

aberant poate fi şi

rezultatul faptului că

textul poate are o

încărcătur ă

informaţională atât de

mare, încât depăţeţte total

capacitatea de receptare a






destinatarului.

În concluzie, se observă că justa cumpănă dintre definiţia precisă, dar

restrictivă (de pildă cea oferită de filologul George Mounin), care nu-l satisface

decât pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris, şi cea cu

caracter general, dar vagă (de exemplu, profesorul britanic de telecomunicaţii

Colin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele”), de

care, până la urmă, nu e nimeni mulţumit, r ămâne dificil de realizat.

Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării

se datoresc în mare măsur ă vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult

decât milenarei sale existenţe a acumulat progresiv conotaţii ce îngreunează

mult misiunea celui care încearcă astăzi să-i expliciteze conţinutul. Apreciem că

restituirea semnificaţiei iniţiale, printr-un demers de natur ă etimologică, poate

contribui la luminarea sensului de bază al cuvântului, uşurând distincţia dintreceea ce reprezintă substratul peren al conceptului şi notele conjuncturale,

efemere, adăugate de un context istoric sau altul.

Se presupune că la temelia formării verbului latin communico, – are ar sta

adjectivul munis, -e, al cărui înţeles era „care î şi face datoria, îndatoritor,

serviabil ”. Acest din urmă cuvânt a dat naştere unei familii lexicale bogate, din

care reţinem adjectivele immunis = ” scutit de sarcini, exceptat de îndeplinirea

unei datorii” (la Tit Liviu immunis militia figurează cu înţelesul de „scutit de

serviciul militar”), de unde şi sensul actual „exceptat de la contractarea unei

boli”, communis = ”care î şi împarte sarcinile cu altcineva”, iar mai târziu, în






epoca clasică, „ce apar ţ ine mai multora sau tuturora”, (sursă a sensului derivat

„obi şnuit, banal ”).

Acesta din urmă, prin mijlocirea derivatului său communicus îl poate

explica pe communicare, termen însemnând la început punerea în comun a

unor lucruri de indiferent ce natur ă .

Apoi , o dată cu r ăspândirea creştinismului, s-a conturat sensul

sacramental, euharistic, cuvântul desemnând împărt ăşirea credincio şilor în

cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu.

Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirea românească”

reliefează faptul că românii nu au reţinut decât înţelesul cultual, ecleziastic, al

latinescului communicare, moştenit sub formă de cuminecare (= a se împărt ăşi

de la; a se împărt ăşi întru ceva). În acest sens, filosoful român scrie:

„Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de

semnifica ţ ii şi în ţ elesuri; cuminecarea e de subîn ţ elesuri.”1.

Wilbur Schramm, în studiul său Procesul comunicării, se refer ă la acelaşi

înţeles al termenului: „Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cu

cineva. Adică încercăm să împărt ăşim o informa ţ ie, o idee sau o atitudine.”

Preluarea recentă, pe cale savantă, şi a sensului laic al cuvântului,

reprezentat de neologismul comunicare, a condus la apariţia unui dublet

etimologic ce dă seama de ambivalenţa procesului de comunicare, de dubla sa

dimensiune, comunitară şi sacră.

1 Wilbur Schramm, Procesul comunicării, p. 190, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987.






„Comunicarea st ă la baza organizării sociale, coagulând şi controlând

raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajează totodat ă şi aspira ţ iile lor

„verticale”, într-o mi şcare ascensional ă către planurile superioare ale

realit ăţ ii”2.

Nu putem să nu observăm paralela semnificativă cu dublul statut al

cuvântului, care, pe lângă înţelesul comun, situat în sfera semantică a

comunicării, îl are şi pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare.

Cu privire la „axa orizontal ă” a comunicării atragem atenţia asupra faptuluică, de obicei, conceptul de comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul

de transmitere a ideilor (unul din cele şase componente intrinseci

comunicării).

Dacă în secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul

precizat anterior, începând cu secolul al XVI-lea, o dată cu dezvoltarea şi

modernizarea căilor de comunicaţie (poşta, drumurile), el capătă o nouă semnificaţie: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în secolele XIX şi XX,

o dată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicaţie (tren,

automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea să

însemne, de fapt, transmitere, adică difuzare.

În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu cineva aflat la

distanţă, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; în epocile moderne,

comunicarea înseamnă un transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”, nu numai

de „bunuri şi persoane”. Se modifică, o dată cu aceasta, nu numai sensurile

conceptului de comunicare, ci şi modurile şi mijloacele comunicării.

2 Mihai Dinu, Comunicarea, Ed Algos, p. 15, Bucureşti, 2000.






De la comunicarea directă, care presupune obligatoriu prezenţa fizică în

acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea

indirectă, mediată (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).






CURS II

MODELE ALE COMUNICĂRII - A

În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele,

ce pot fi grupate în funcţie de sensul schimbului de informaţii, de interacţiunile

rezultate etc.

De pildă, Ioan Dr ăgan operează cu clasificarea modelelor matematice

(modelul teoriei informaţiei, modelul cibernetic), modele lingvistice, modele

sociologice (modelul Scharamm, modelul Gerbner ş.a.m.d.).

Alţi autori le clasifică în modele lineare, circulare şi interactive (R. Rieffel).

În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele maireprezentative modele de comunicare, structuri cu grad mai ridicat de viabilitate

pentru domeniul relaţiilor publice.

1. Modelul Shannon şi Weaver (1949)

Inginerii C. E. Shannon şi W. Weaver, angajaţi ai laboratoarelor Bell

Telephone din New York au căutat să maximizeze eficienţa transmiterii

semnalelor prin telefon unde radio.

Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicării,

aplicabilă şi în alte situaţii de transfer informaţional decât cele amintite, punctul






de plecare fiind lucr ările lui R. V. L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima

dată cuvântul „informaţie” în sensul său matematic (1927).

În linii mari, modelul propus de cei doi are următoarea structur ă:

Schema Shannon – Weaver prezintă traseul unui mesaj care, elaborat de osursă, este codificat de un transmiţător sub forma unor semnale, ce parcurg un

canal, pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a

intervenţiei unei surse de zgomot, după care parvin la receptorul ce le

decodifică, restituind mesajului forma iniţială şi încredinţându-l astfel

destinatarului.

Meritul fundamental al schemei este că, deşi concepută în vederea

explicării unor aspecte specifice sferei telecomunicaţiilor (cum am precizat mai

sus), ea ne îngăduie să înţelegem mai bine esenţa oricărei comunicări, de la

transmiterea ereditar ă a caracterelor biologice, până la discursul poetic, muzical

sau cinematografic. C. Shannon a avut ideea de a stabili o relaţie între informaţie

şi incertitudine, în sensul că informaţia reduce incertitudinea.

Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment

este egală cu cantitatea de incertitudine care este asociată înaintea acestui

eveniment.

Măsurând incertitudinea, Shannon ne ofer ă o unealtă pentru măsurarea

informaţiei (incertitudinea depinde de doi factori – numărul de evenimente






posibile, cu cât sunt mai numeroase cu atât incertitudinea celui care se va

produce este mai mare, şi probabilitatea de producere a fiecăruia dintre

evenimente).

O primă distincţie importantă pe care o pune în evidenţă schema amintită

este cea dintre sursă şi transmiţător. Sursa produce mesajul, dar, în general, ea

nu dispune şi de mijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie.

Ne confruntăm aici cu principalul paradox al comunicării, proces a căruira ţ iune de-a fi este vehicularea de în ţ elesuri, care, prin însăşi natura lor, nu

pot fi vehiculate.

Termenul global mesaj acoper ă o mare varietate de realităţi, pe care le

desemnăm în limbaj curent prin cuvinte ca: gânduri, sentimente, idei, tr ăiri,

emoţii, stări de conştiinţă.

Nici una din manifestările menţionate ale psihicului uman nu poate fisesizată direct de un dispozitiv material, fie acesta chiar atât de complex ca

foarte sofisticatele noastre organe de simţ.

De aceea, entitatea emiţătoare se vede obligată să procedeze prin

substituţie: ea încredinţează unor semnale materiale, perceptibile senzorial,

misiunea de a reprezenta indirect, prin procur ă, produsele impalpabile ale

conştiinţei şi afectivităţii.

Înlocuirea nu înseamnă însă transport, aşa încât acestea din urmă r ămân şi

pe urmă principial netransmisibile.

Aspectul cel mai spinos al comunicării, paradoxul ei rezidă tocmai în

această contradicţie dintre nevoia interlocutorilor de a-şi transmite mesaje şi






imposibilitatea practică în care se află ei de a emite şi recepţiona altceva decât

semnale.

Conceptul de sursă reclamă la rândul său anumite clarificări.

Există numeroase situaţii în care emiţătorul nu face decât să repete

cuvintele unei ter ţe persoane.

În genere oricine preia, conştient sau nu, idei, expresii ori citate enunţate

anterior de altcineva nu poate fi privit drept enunţătorul exclusiv şi unic al

mesajelor transmise.De fapt, cum bine ştim, prin gura sa vorbesc alţii: familia, educatorii,

prietenii, grupul de apartenenţă socială sau profesională, opinia generală, spiritul

epocii, etc.

Dacă judecăm, aşadar, mesajele prin prisma originalităţii lor, iar sursa –în

lumina „dreptului de autor” asupra celor enunţate, vom fi nevoiţi să

concluzionăm că nu există decât surse colective şi că prin intermediul oricărui

cuplu de comunicatori, stau în fond, de vorbă, mari mulţimi de indivizi,cunoscuţi sau necunoscuţi.

Transmiţătorul poate fi şi el multiplu, dar în cu totul alt sens decât sursa.

O condiţie sine-qua-non pentru ca semnalele să ajungă la receptor este ca

ele să posede o natur ă compatibilă cu cea a canalului de transmisie.

Astfel, comunicarea sonor ă e posibilă numai dacă mediul fizic interpus

între cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil.

În modelul propus de Shannon şi Weaver observăm că actul de comunicare

este identificat cu informa ţ ia, iar informa ţ ia , cu transmisia de semnale.






Pe de altă parte, comunicarea este văzută ca proces linear, unidirecţional.

Or, tocmai aici se află principal ă limit ă a modelului – nu exist ă feed-back

(cel ce modifică atât mesajul cât şi relaţia comunicaţională în sine).

Nu există, de asemenea, nici o referire la importanţa contextului în care are

loc comunicarea şi care o poate influenţa.

Cu toate minusurile lui, acestui model îi dator ăm debutul a ceea ce avea să

devină „studiile comunicării”.

2. Schemă generală a comunicării după modelul lui W. Schramm (1954)

SemnalSursa Destinatar

Câmpulexperienţei

Câmpulexperienţei

Interpret Codificator Decodificator

Codificator InterpretDecodificator

Decodificator InterpretCodificator

Mesaj

Mesaj






Pe baza modelului Schannon şi Weaver, Wilbur Schramm a elaborat

propriul model, al cărui principal merit r ămâne acela de a fi subliniat natura

interactivă a procesului de comunicare.

Schramm afirmă că în esenţă, procesul de comunicare constă în

„punerea în acord a receptorului cu emiţătorul, cu privire la mesaj”, ceea ce

implică două momente importante –codificarea şi decodificarea mesajului.

Codificarea constă în faptul de a traduce mesajul într-un limbaj adecvatatât canalului de transmitere, cât şi receptorului, adică transformarea unei idei, a

unei opinii, ş.a.m.d. în mesaj, constituit din semnale organizate după convenţiile

unuia sau mai multor coduri (vom reveni mai pe larg asupra noţiunii de cod).

Altfel spus, a codifica înseamnă a pune într-o formă inteligibil ă ,

accesibil ă şi transmisibil ă semnalele şi simbolurile.

Decodificarea se refer ă la „retraducerea” mesajului de către receptor, laextragerea semnificaţiilor necesare, adică înţelegerea şi interpretarea semnelor

codificate ce compun mesajul.

Al doilea model Schramm demonstrează natura interactivă a procesului

de comunicare, ceea ce presupune existenţa unui „câmp de experienţă” atât la

nivelul emiţătorului, cât şi la cel al receptorului, ca o condiţie absolut necesar ă

„armonizării” celor doi.

În desenul de mai sus observăm o zonă de suprapunere a celor două

câmpuri de experienţă, deci „experienţa cumulată” a celor ce comunică.






Cu cât această suprafaţă este mai mare, cu atât comunicarea este mai

eficientă.

În completarea modelului său, W. Schramm relevă calitatea de interpret a

individului aflat în rela ţ ie comunica ţ ional ă: el este în acelaşi timp atât

codificator cât şi decodificator de mesaj.

Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicării –

feed-back ul (retroacţiunea), reacţia de r ăspuns la un mesaj în scopul elabor ăriialtui mesaj, ceea ce confirmă circularitatea procesului comunicaţional.

3. Modelul H.U.B. (1974)






Modelul circular al comunicării sau modelul concentric, cum mai este

numit în literatura de specialitate, apar ţine unui grup de cercetători format din

Ray Hiebert, Donald Ungarait şi Thomas Bohn.

El este inspirat de ideea din ce în ce mai r ăspândită în anii 1970, că

procesul de comunicare nu urmează o schemă simpl ă , linear ă , ci că leg ăturile

dintre emi ţător şi receptor sunt mult mai complexe şi mai variate decât s-a

crezut până atunci.

Prin urmare, s-au propus modele concentrice, în spiral ă , în elice, ş.a.m.d.

ale comunicării, toate insistând asupra capacit ăţ ii receptorului de a selec ţ iona,

a interpreta şi a reinterpreta mesajele.

Modelul de faţă este aplicabil în cazul comunicării de masă

(mediatizată), care implică în realitate o negociere sau o tranzac ţ ie continuă

între emi ţător şi receptor (ceea ce justifică reprezentarea într-o formă dinamică).Vom observa un ansamblu de elemente concentrice şi o serie de acţiuni şi

retroacţiuni continue.

Într-o primă etapă, comunicatorii (redacţia unui ziar sau a unei televiziuni)

produc mesaje ce trec mai întâi prin diferite stadii de comunicare (coduri), sub

forma informaţiilor scrise sau audiovizuale.

Anterior difuzării, acestea sunt filtrate de controlor, adică de profesioniştii

ce decid asupra procesului de selecţie.

În fine, mesajele sunt emise prin media (ziar, televiziune). Într-o a doua

etapă intervin „regulatorii”, ce pot fi grupuri de presiune, instituţii (asociaţii) ce






pot exercita o anumită influenţă asupra media, prin urmare pot afecta conţinutul

şi eficienţa mesajului.

Urmează filtrele informaţionale de ordin fizic (oboseala receptorului, de

pildă) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). În fine, mesajele ating

audienţa şi provoacă anumite efecte.

Modelul integrează în schemă „zgomotele” (acestea pot fi specifice

canalului de transmitere-imagine sau sunet de o slabă calitate, ori semantice,

cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil), adică acele elemente care

afectează calitatea comunicării (şi eficienţa ei), retroacţiunile (r ăspunsulreceptorilor spre comunicatori ori controlori), precum şi amplificarea (acordarea

unei mai mari importanţe unei anumite informaţii sau personalităţi prin raport cu

celelalte).






CURS III

Modele ale comunicării - B

(format slides – ataşat material power point)

odele ale com unicării

odele ale com unicării

Prof. Monica Munteanu, 1.06.2006






I. INTRODUCERE – cadrul conceptual

1. Ce este comunicarea (definiţie)

• Disciplină relativ nouă – primele concepte despre o ştiinţă acomunic ării apar în sec. al XIX-lea – a cărei definire cunoaşte un

proces de proliferare semantică (în 1976 cercetătorii americani Larsonşi Dance numărau peste 126 de formulări);

• Explicaţia constă mai ales în faptul că termenul COMUNICARE este

folosit de majoritatea disciplinelor: biologie, sociologie, fizică,

matematici, ştiiţele informaţiei etc.;

• Etimologic: communis = ,,care î şi împarte sarcinile cu altcineva”;

communicare = punerea în comun a unor lucruri, aducerea laolaltă,relaţionarea;

(lb. română: termenul a pătruns iniţial cu sensul ecleziastic, euharistic

cuminecare = ,,împărtăşirea credincioşilor ” vs. excommunicare =,,interdicţie de a primi împărtăşania ” (sens ecleziastic) şi ,,punerea înafara legii ” (sens laic).






PERSPECTIVA FUNCŢIONALIST Ă/ SISTEMIC Ă

Biologul Edward O. Wilson: ,,Comunicarea este o acţiune a unui organism sau a

unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organismsau ale altei celule, într-o manier ă adapătivă pentru unul sau pentru ambiiparticipanţi”.

Filosoful american Charles Morris, Foundations of the theory of signs,1939- ,,punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr delucruri”- exemplul radiatorului care comunică temperatira obiectelor din jur;- ,,orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de

comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul ”.- în lb. engleză nu se face distincţia semantică între comunicare şi comunicaţie,

de aceea trebuie să facem distincţia între ,,mijloc de comunicare ” şi ,,mijloc decomunicaţie ”- exemplul aerului care poate reprezenta ambele ipostaze;

Louis Forsdale - Perspectives on Communication, 1981: ,,Comunicarea eprocesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor

semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli” (presupuneexistenţa unui consens privitor la codul ăn care are loc transmiterea informaţiilor).

Charles Morris - propune trihotomia: COMUNICAREA =SINTAX Ă + SEMANTIC Ă + PRAGMATIC Ă

ComunicareaComunicarea umanumană ă

Comunicarea umană se ocupă de sensul informaţiei verbale,prezentată în forma orală sau scrisă şi de cel al informatiei nonverbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şifolosirea spaţiului.

comunicare verbală - orală şi scrisă comunicare non verbală comunicare paraverbală.






TRIUNGHIUL COMUNICARIITRIUNGHIUL COMUNICARII

55%

38%

7%

ce spui

cum spui

cum exprimi

Nivelul logic

Nivelul paraverbal

(ton, volum, vitezade rostire...)

Nivelul nonverbal

(expresia facială,

poziţia, mişcarea,

îmbr ăcămintea...)

(cuvinte)

Ierarhia nevoilor umaneIerarhia nevoilor umane -- MaslowMaslow

AutoperfecAutoperfecţţionarea, stima de sineionarea, stima de sine

Nevoi cognitiveNevoi cognitive

de cunoade cunoaşşteretere şşii î î nnţţelegereelegere

Nevoi esteticeNevoi estetice

Nevoia de recunoaNevoia de recunoaşştere a realizărilor tere a realizărilor

Nevoia apartenenNevoia apartenenţţei la grup / familieei la grup / familie

Nevoia siguranNevoia siguranţţei zilei de mâineei zilei de mâine

Nevoi fundamentale fiziologiceNevoi fundamentale fiziologice

Nivelul logic






Modelul retoricModelul retoric Apărută odată cu democraţiile greceşti (Atena şi Roma), retorica a avut cascop practic reglementarea modului de comunicare publică în agora;

Definită de Aristotel ca ,,facultatea (dynamis) de a găsi toate argumenteledisponibile pentru un caz dat”;

Funcţie primordial persuasivă, dar şi funcţie justificativă, demonstrativă saudeliberativă

Prima teorie a comunicării umane se crede că a fost elaborată de către

Corax din Siracuza (secolul V î.H), când cetãţenii din Siracuza au rãsturnatconducerea tiranicã şi au stabilit reguli de convieţuire democratice;

Corax a scris cartea "Arta retoricii", în care aratã cetãţenilor diferite moduriconcrete de comunicare în cadrul unor procese de recuperare a averilor

Modelul retoricModelul retoric

Platon acceptă retorica în viaţa academicã greacã, laconcurenţã cu filosofia, doar ca studiu al comunicăriiinterumane, ridicând astfel comunicarea din sferapragmatică la aceea de ştiinţă

Din această perspectivă, studiul comunicării umaneparcurge cinci etape:

1. studiul cunoaşterii (conceptualizarea),2. studiul sensului cuvintelor (simbolizarea),3. studiul comportamentului uman şi al modurilor

de abordare a vieţii (clasificarea)

4. studiul aplicãrii practice (organizarea)5. studiul instrumentelor de influenţare a oamenilor(realizarea).






,,,,RetoricaRetorica”” lui Aristotellui Aristotel

Persuasiunea cuprinde 3 elemente interdependente:

ETHOSUL (partea morala sau caracterul), LOGOSUL (partea rationala) PATHOSUL (partea emotionala sau pasiunea).

Fiecare element este necesar, dar nu poate realiza persuasiunea de unul singur.

Orientată spre vorbitor, dar urmărind în modraţional efecte emoţionale asupra auditorului pecare vrea să-l convingă de adevărul celor susţinute

Tehnica şi ,,arta” persuasiunii

Apelează trei dimensiuni ale spiritului – morală.raţională şi emoţională.

Modelul de comunicare al lui AristotelModelul de comunicare al lui Aristotel

Vorbitorul/

oratorulStrategia

discursuluiAuditoriul

Ethos(autoritatemorală)

Logos(raţional)

Pathos(emoţional)

Model centrat pe

vorbitor

Model centrat pevorbitor

Strategie

persuasivă

Strategiepersuasiv

ă

Scop şi efecte preconizate: demonstraţie – argumentaţie, dar şi manipulare, seducţie






Modelul retoric romanModelul retoric roman Un model al sistemului de comunicare aparţinând primilor filosofi romani

apare în jurul anului 100 î.H. Acest model cuprindea cinci "acte": primul se numea

1. "invenţia" - se referă la decizia asupra a ce era de spus;2. "stilul“ - alegerea cuvintelor celor mai adecvate pentru a exprima

ceea ce era de spus;3. "angajamentul" – organizarea a ceea ce era de spus în pãrţi

distincte;4. "memoria“ - prin care se pãstrau, pânã la prezentarea conţinutului,

stilul şi organizarea discursului;5. "livrarea", respectiv rostirea mesajului.

În aceastã perioadã apare şi distincţia dintre teoria şi practica comunicãrii; teoria

va fi reprezentată de retorică iar practica de oratorie.

Spre deosebire de modelul grecesc, acesta se axează mai ales pe tehnicadiscursului.

ModeleModelelele informainformaţţionaleionale(procesuale)(procesuale)

Se bazează pe t ransmiterea ,,informaţiei” sau a ,,mesajului” prin prin ,,codificare” şi,,decodificare”

Lasswell formula (1948)Shannon and Weaver (1949)Gerbner (1956)Westley & MacLean (1957)






ModeleModelelele informainformaţţionaleionaleModelul lui Harold D. Lasswell

Cercetător american în domeniul ştiinţelor politice, Lasswell, prezintă, într-unarticol din 1948 una dintre cele mai cunoscute formule din domeniul comunicării. El susţine că un act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde laurmătoarele întrebări:

Cine?Ce spune?Cum?Cui?Cu ce efect?

Cine?

Emiţător

Ce spune?

Mesaj

Cum?Mijloc de

comunicare

Cui?

Receptor

Cu ce efect?

Efectul

Modelul lui Harold D. Lasswell

Cum?Mijloc de

comunicare

Ce spune?

Mesaj

Cine?

Emiţător

Cui?

Receptor

Cu ce efect?

Efectul

Pentru fiecare dintre aceste întrebări Lasswell a identificat un câmp decercetare

Analizacontrolului

organizaţiilor

Analizaconţinutului

Analizacanalelor decomunicare

Analizapublicului

Analizaefectelor

Modelul lui Lasswell a fost criticat pentru că nu ia în considerare feed-back-ul,

factorul contextual şi alte forme de comunicare, în afar ă de comunicarea cu ajutorulmass-media.






ModelulModelul ShannonShannon -- Weaver Weaver

Schema canonică a comunicăriiSchema canonică a comunicării,,

TRANSMIŢĂTOR SURSĂ CANAL RECEPTOR DESTINAŢIE

MESAJ SEMNAL SEMNAL MESAJ

BRUIAJCOD COD

Claude Shannon, Warren Weaver - The Mathematical Theory of Communication, 1948

Distincţia SURSĂ – TRANSMIŢĂTOR: sursa produce mesajul, dar, îngeneral, ea nu poate dispune şi de mijloacele necesare pentru a-l facesă ajungă la destinaţie;Spre exemplu o persoană care vorbeşte la telefon - în acest caz,telefonul are valoare de emiţător

TRANSMIŢĂTORUL are funcţia de a ,,traduce”, printr-un COD

informaţia de tip mesaj în informaţie de tip semnal pentru a facilitatransmiterea acesteia prin CANALUL de comunicare = CODIFICARE;Acelaşi exemplu: transformarea mesajului în impulsuri electrice şi

transmiterea acestora printr-un fir electric cu valoare de canal de

transmitere, până la alt dispozitiv telefonic cu valoare de receptor;

RECEPTORUL ,,traduce”, prin acelaşi COD, informaţia-semnal îninformaţie-mesaj = DECODIFICARE;

Informaţia ajunge la DESTINAŢIE sub formă de mesaj, adică înaceeaşi formă în care a fost transmisă de la SURSĂ;






SURS Ă DESTINAŢIETRANSMIŢĂTOR codificare

RECEPTOR decodificare

MESAJMESAJ

Dacă în sistemele informatice tehnice (telefonie, telegrafie, media, digitală,multimedia etc.) TRANSMIŢĂTORUL şi RECEPTORUL sunt sistemecomplexe de codificare independente faţă de sursa sau destinaţia mesajului,

în comunicarea interumană directă codificarea şi decodificarea mesajuluisunt competenţe individuale ale emiţătorului şi ale destinatarului.

SEMNAL

SURS Ă

MESAJ

COD

TRANSMIŢĂTOR

Codificarea mesajuluiCodificarea mesajului î î nncomunicarea interumană directăcomunicarea interumană directă

SEMNAL=semn lingvistic,limbaj nearticulatgest, etc.






Termenul global de MESAJ acoperă realităţi care rămân inaccesibilesistemelor noastre senzoriale – manifestări ale psihismului uman:

sentimente, trăiri, emoţii, stări de conştiinţă, produse ale fanteziei etc. Distincţia MESAJ - SEMNAL constă tocmai în faptul că transmiterea

mesajului este limitată de necesitatea codificării acestuia în semnalemateriale care limitează sensul.

Asemenea unei aure invizibile, mesajul necodificat în semnal rămâneinaccesibil interlocutorului, care primeşte astfel numai acea parte amesajului pe care cel care îl emite o poate codifica:

MESAJ CODIFICATsentimente

trăiri

emoţii

stări de conştiinţă

MESAJ

Procesul decodificării presupune acelaşi mecanism de limitare ainformaţiei:

1. Chiar dacă destinatarul mesajului este cunoscătorul aceluiaşi COD,competenţele de utilizare a acestuia nu pot fi identice cu ale celui carea emis mesajul;

2. De asemenea, în procesul de decodificare intervin mecanismeleincontrolabile ale psihismului uman ale receptorului: emoţii,sentimente, trăiri, stări de conştiinţă etc.

Un alt factor care contribuie la modificarea informaţiei transmiseprintr-un anumit CANAL de comunicare este, aşa cum rezultă dinschema canonică a lui Shannon şi Weaver, BRUIAJUL sau ,,sursa dezgomot” (cauze fizice, materiale sau morale).






Modificările mesajuluiModificările mesajului î î n procesuln procesul

comunicăriicomunicăriiDacăDacă::MMSS == MesajulMesajul produsprodus dede sursasursa actuluiactului de comunicarede comunicare,,MC1MC1 == MesajulMesajul codificatcodificat prin codul comun, darprin codul comun, dar prin competenprin competenţţeelele

individuale ale emiindividuale ale emiţţătorului privind utilizare a coduluiătorului privind utilizare a codului – – la nivelulla nivelulsistemului de transmisie al acestuia,sistemului de transmisie al acestuia,

MBMB == MesajulMesajul lala ieieşşireairea dindin canalulcanalul dede transmisietransmisie, modificat de factorii, modificat de factoriide bruiaj, materiali sau morali,de bruiaj, materiali sau morali,

MC2MC2 == MesajulMesajul decodificat prin codul comun, dar prin competendecodificat prin codul comun, dar prin competenţţeleeleindividuale ale receptorului privind utilizarea codulindividuale ale receptorului privind utilizarea codului,ui,

MDMD == MesajulMesajul acceptat de destinatar, potrivit mecanismelor psihiceacceptat de destinatar, potrivit mecanismelor psihice

proprii,proprii,

Atunci mesajul transmis la momentul T1 repr Atunci mesajul transmis la momentul T1 reprezintă următoareaezintă următoareasuccesiune desuccesiune de neidentităneidentităţţii::

MC1MS MC2 MDMB

SURS Ă TRANSMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR DESTINATAR

Mecanismepsihiceindividuale

Competenţeindividuale deutilizare acodului

comun

Bruiajfizic,materialsau

moral

Competenţeindividuale deutilizare acodului

comun

Mecanismepsihiceindividuale

Modificările mesajuluiModificările mesajului î î n procesuln procesulcomunicăriicomunicării






Modificările mesajuluiModificările mesajului î î n procesuln procesul

comunicării verbale lingvisticecomunicării verbale lingvistice

Ce doreştesă

comuniceemiţătorul

Ce spunede fapt

Ce setransmitepe caleaaerului,

în pofidazgomotului

Ce înţelegeinterlocu-

torul

Cecrede cădorea

emiţătorulsă-i

transmită

Modele lingvistice (semiotice)Modele lingvistice (semiotice)

RomanRoman JakobsonJakobson -- Lingvistic ă Lingvistic ă şşi poetic ăi poetic ă, 1960, 1960 -- Componentele actului deComponentele actului decomunicare verbalăcomunicare verbală::

““Cel care se adresează Cel care se adresează ((„„transmitransmiţţătorulătorul””) trimite un) trimite un mesajmesaj destinataruluidestinatarului((„„receptorulreceptorul””).).

Pentru ca mesajul săPentru ca mesajul să--şşii î î ndeplinească funcndeplinească funcţţiunea, el are nevoie deiunea, el are nevoie deunun contextcontext la care se refer ă la care se refer ă (sau,(sau, î î ntr ntr --o nomenclatur ă mai echivocăo nomenclatur ă mai echivocă, de un, de un„„referentreferent””),), pe care destinatarul săpe care destinatarul să--l poată pricepel poată pricepe şşi care să fie sau verbali care să fie sau verbalsau capabil de a fi verbalizat; de unsau capabil de a fi verbalizat; de un codcod î î ntru totul, sau cel puntru totul, sau cel puţţin par in par ţţial,ial,comun atât expeditorului, câtcomun atât expeditorului, cât şşii „„destinataruluidestinatarului ”” ((sau, cusau, cu alte cuvintealte cuvinte, c, comunomuncelui care codează celui care codează şşi celui care decodeazăi celui care decodează);); î î n fine, are nevoie den fine, are nevoie de contactcontact,,conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doiconducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi, c, care le dă are le dă posibilitatea să stabilească posibilitatea să stabilească şşi să meni să menţţină comunicareaină comunicarea..””






ComponenteleComponentele şşi funci funcţţiile actului deiile actului de

comunicarecomunicare lingvisticlingvisticăă

CONTEXT/REFERENT

TRANSMIŢĂTOR/

EMIŢĂTOR

RECEPTOR-

DESTINATAR

CONTACT

MESAJ

COD

Funcţiareferenţială

FuncţiaEmotivă/expresivă

Funcţiametalingvistică

Funcţiaconativă

Funcţiafatică

Funcţiapoetică

EmiEmiţţătorulătorul şşi receptoruli receptorul

CatherineCatherine KerbratKerbrat – – OrecchioniOrecchioni, 1980, 1980

Trebuie f ăcută distincţie clară între MODELUL DE PRODUCŢIE şiMODELUL DE INTERPRETARE;

COMPETENŢELE sunt cele care contează în comunicare careintegrează limba aşa cum o posedă sau crede că o posedă fiecare:

COMPETENŢE LINGVISTICE COMPETENŢE PARALINGVISTICE COMPETENŢE IDEOLOGICE COMPATENŢE CULTURALE.

Codificarea şi decodificarea mesajului, atât la nivelul emiţătorului, câtşi al receptorului/ destinatarului, se face în funcţie de cele 4 tipuri decompetenţe.






EmiEmiţţătorulătorul şşi receptoruli receptorulModelul de producModelul de producţţieie şşi modelul de receptarei modelul de receptare

Constrângeriimpuse deuniversul

discursului

EMIŢĂTOR RECEPTOR

COMPETENŢELINGVISTICE

COMPETENŢEPARALINGVISTICE

COMPETENŢEIDEOLOGICE

COMPETENŢE

CULTURALE

Constrângeriimpuse deuniversul

discursului

COMPETENŢELINGVISTICE

COMPETENŢEPARALINGVISTICE

COMPETENŢEIDEOLOGICE

COMPETENŢE

CULTURALEDETERMIN ĂRI

PSY

DETERMIN ĂRIPSY

CODIFICARE DECODIFICARE

MESAJ

CANAL

MODELUL DE PRODUCŢIE MODELUL DE RECEPTARE

Noile modele comunicaNoile modele comunicaţţionaleionale






Noile modele comunicaNoile modele comunicaţţionaleionale – –

universul comunicauniversul comunicaţţionalional Apar ca reactie la modelele inspirate de paradigmele structural-functionaliste,care au dominat multa vreme scena teoretica a analizei comunicarii

Comunicarea nu se reduce la transmiterea „informaţiei” sau a „mesajelor” princodificare şi decodificare sau prin indicaţii ale intenţiilor comunicative

Comunicarea trebuie inteleasa ca o comprehensiune reciproca, caintercomprehensiune (acces la subiectivitatea altuia, la intenţiile si motivele sale)

Aceste demersuri consacr ă alte unităţi de analiză - persoana, grupurile,raporturile intersubiective, experienţa vieţii cotidiene.

Modele complexe care iau in considerare circularitatea comunicarii (alternanţa

participanţilor la procesul de comunicare în rolurile de emiţător şi receptor),deosebirile individuale în stapânirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor şi alatitudinilor în procesul comunicării, importanţa contextului social şi cultural alschimbului, inclusiv în cazul comunicării de masă.

SCOALA DE LA PALO ALTOSCOALA DE LA PALO ALTO((ColegiulColegiul InvizibilInvizibil))

Paul Watzlawick şi Don Jackson – membri ai ,,Colegiului Invizibil”- Une logique

de la communication, 1972;

Poziţia teoretică a şcolii se bazează pe considerarea comunicării ca fenomensocial integrat

Încearcă prin „gramatica” (sau „logica comunicării”) să construiască o punte delegatur ă între aspectele relaţionale şi cele organizaţionale, între mecanismele carereglează raporturile interindividuale şi cele care reglează raporturile sociale.

Teza fundamentală: Totul este comunicare - Comunicarea este noul termencare exprima relatia omului cu lumea;

Comunicarea furnizeaza regulile de intelegere pentru toate lucrurile din lume,deoarece stiinta, arta sau practicile cotidiene nu sunt decat sectoare continute incomunicarea care le inglobeaza.

Studiul patologiei comportamentului comunicaţional (Don Jackson, psihiatru laMental Research Institute, California).






Palo AltoPalo Alto – – Axiomele comunicării Axiomele comunicării Comunicarea este inevitabilă.

- imposibilitatea de a nu comunica;- nu putem sa nu comunicam;- comunicarea nu se mai reduce astfel la limbajul verbal si, mai ales, la

intentionalitate.

Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel

de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai;- orice comunicare nu se limiteaza sa transmita o informatie, ci induce inacelasi timp un comportament ;

- un raport interesant se manifesta intre cele doua aspecte ale comunicarii:cu cat o relatie este mai spontana si sanatoasa, cu atat aspectul de relatie

al comunicarii trece in plan secund.- invers, relatiile bolnave se caracterizeaza printr-o dezbatere fara sfarsitasupra naturii relatiei, iar continutul comunicarii sfarseste prin a-si pierdeorice importanta.

Palo AltoPalo Alto – – Axiomele comunicării Axiomele comunicării

Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de

cauza efect sau stimul raspuns- studiul interactiunii sau schimbului de mesaje intre parteneri - rolurile pecare si le asuma sau le revin partenerilor îi determina de fiecare data ca„stimuli” sau „raspuns” ai secventei comunicationale;

Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica- termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital

atunci cand opereaza cu o logica binara de tipul 0 si 1 si analogic, in cazulutilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori;

- numai in comunicarea interumana sunt posibile cele doua tipuri (omuleste singurul gen de organism capabil sa utilizeze cele doua moduri decomunicare, digitala si analogica);

- cele doua tipuri de comunicare nu exista paralel sau complementar; elepot sa coexiste si sa se completeze in orice mesaj.

- dupa toate probabilitatile, continutul se transmite digital si relatia

analogic.






Orice proces se comunicare este simetric sau complementar, daca el se

întemeiază, respectiv, pe egalitate sau diferenţă- în comportamentul comunicational se pot distinge sisteme simetrice in

care partenerii adopta un „comportament in oglinda”, (intemeiat peegalitate) si sisteme complementare, centrate pe diferenta (de exemplu,doctor-pacient, profesor student);

Comunicarea este ireversibila- proprietatea oricarei comunicari de a produce, odata receptata, un efectoarecare asupra celui ce a primit-o, mai intens sau mai slab, prompt saumanifest cu intarziere;

Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare- unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia dintre noi atragedupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le conferaacelorasi cuvinte.

Palo AltoPalo Alto – – Axiomele comunicării Axiomele comunicării






CURS IV

Structura şi funcţiile comunicării la Roman

Jakobson

A. Structura comunicării

Modele lingvistice (semiotice)Modele lingvistice (semiotice)

RomanRoman JakobsonJakobson -- Lingvistic ă Lingvistic ă şşi poetic ăi poetic ă, 1960, 1960 -- Componentele actului deComponentele actului decomunicare verbalăcomunicare verbală::

““Cel care se adresează Cel care se adresează ((„„transmitransmiţţătorulătorul””) trimite un) trimite un mesajmesaj destinataruluidestinatarului

((„„receptorulreceptorul””).).Pentru ca mesajul săPentru ca mesajul să--şşii î î ndeplinească funcndeplinească funcţţiunea, el are nevoie deiunea, el are nevoie de

unun contextcontext la care se refer ă la care se refer ă (sau,(sau, î î ntr ntr --o nomenclatur ă mai echivocăo nomenclatur ă mai echivocă, de un, de un„„referentreferent””),), pe care destinatarul săpe care destinatarul să--l poată pricepel poată pricepe şşi care să fie sau verbali care să fie sau verbalsau capabil de a fi verbalizat; de unsau capabil de a fi verbalizat; de un codcod î î ntru totul, sau cel puntru totul, sau cel puţţin par in par ţţial,ial,comun atât expeditorului, câtcomun atât expeditorului, cât şşii „„destinataruluidestinatarului ”” ((sau, cusau, cu alte cuvintealte cuvinte, c, comunomuncelui care codează celui care codează şşi celui care decodeazăi celui care decodează);); î î n fine, are nevoie den fine, are nevoie de contactcontact,,conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doiconducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi, c, care le dă are le dă posibilitatea să stabilească posibilitatea să stabilească şşi să meni să menţţină comunicareaină comunicarea..””

Indiferent de modelul asupra căruia ne îndreptăm atenţia, procesulcomunicării presupune, deci, un transmiţător (emiţător, vorbitor), care trimite

un mesaj unui destinatar (receptor, ascultător); mesajul se raportează la un

context. Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie să fie comun

celor doi parteneri aflaţi în contact.






Cea mai simplă structur ă a comunicării – e vorba de cunoscuta relaţie din

cadrul triadei: emiţător, mesaj, receptor –, ne-o propune pentru prima dată Karl

Buhler, în cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie:

E R

Contex / mesaj / conţinut /

Scop Contact / cod /limbaj

Codare / decodare

Ulterior, Roman Jakobson i-a adăugat încă trei componente: C.C.C.– Cod,

Canal, Context3.

Această relaţie de comunicare se realizează în felul următor: emi ţătorul

lansează un mesaj, care va fi înscris într-un cod (limbaj). Înscrierea mesajului

într-un cod se nume şte codare. Destinatarul (receptorul) va realiza o ac ţ iune dedecodare, de descifrare a mesajului transmis.

EMIŢĂTOR RECEPTOR

M mesaj

F feed-back

3 Roman Jakobson, Probleme de stilistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964






Componentele actului de comunicareComponentele actului de comunicare

lingvisticlingvisticăăEmiEmiţţătorulătorul şşi receptoruli receptorul

Operează Operează î î n interacn interacţţiune;iune; ÎÎntrntr--o conversao conversaţţie sunt reversibili;ie sunt reversibili; Statutele lor nu sunt identice:Statutele lor nu sunt identice:

sunt personalităsunt personalităţţi diferite,i diferite, cu determinări psihice diferitecu determinări psihice diferite , , cucu back back --groundground cultural diferit,cultural diferit, cu competencu competenţţe diferite privind utilizarea coduluie diferite privind utilizarea codului

comun,comun, cu modalităcu modalităţţi diferite de exprimarei diferite de exprimare paraverbalăparaverbală ((ton,ton,

volum, vitevolum, viteză de rostire etcză de rostire etc.),.), cu modalităcu modalităţţi diferite de exprimare noni diferite de exprimare non--verbală verbală (expresia(expresia facialăfacială , pozi , poziţţia, miia, mişşcarea,carea, î î mbrăcăminteambrăcăminteaetc.).etc.).

Caracteristicile emiţătorului:

1. Motivaţia de transmitere a mesajului (de ce vrea să comunice).

2. Pregătirea socială, educaţională şi culturală.

3. Abilitatea de a comunica experienţa sa anterioar ă.

4. Relaţia personală şi situaţională cu receptorul.

5. Atributele psihologice şi fiziologice.

Caracteristicile receptorului:

1. Obiectivele, atitudinile şi motivaţia de primire a mesajului.2. Diferenţa de pregătire socială, educaţională şi culturală între emiţător şi

receptor.

3. Relaţia personală cu emiţătorul.

4. Atributele psihologice şi fiziologice.






5. Experienţa anterioar ă în situaţii similare.

6. Diferenţa în bogăţia de informaţii între emiţător şi receptor.

Mediul

Cum am amintit, comunicarea este o necesitate vitală a omului. Făr ă ea

existenţa este de neconceput. Componentă fundamentală a vieţii, a progresului, a

culturii şi a civilizaţiei omenirii, comunicarea (=schimbul de idei, de atitudini,

de sentimente) presupune o relaţie complexă între un emiţător (E) şi un receptor

(R), un mecanism dinamic al medierii, cu implicaţii profunde în modelareaumană.

Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil şi se

manifestă atât în medierea tehnică (universul calculatorului), cât şi în medierea

umană.

Medierea din perspectiva subiectului uman este o formă de refuz al rolului

pasiv în comunicare, de reconstrucţie din partea subiectului receptiv, demenţinere a identităţii de sine în acest proces, de afirmare a exigenţelor umane

prezente permanent în actul informaţional, deci, o formă a subiectivităţii, mai

precis o manifestare a intenţionalităţii (=depăşirea de sine însăşi a intenţiei în

actul gândirii), ca proprietate fundamentală a conştiinţei umane.

Caracteristicile mediului:

1. Mediul ambiant total de ordin social, politic, economic în momentul

comunicării.

2. Mediul total în trecutul în care au fost plasaţi emiţătorul şi receptorul.

3. Schimbări previzibile ale acestui mediu.






Feed-back-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj, în felul acesta el

poate verifica dacă mesajul a fost primit şi înţeles corect. El poate fi pozitiv

(încurajează sursa să emită similar) sau negativ (descurajează), intern (provine

din percepţia subiectivă a emiţătorului) sau extern (provine de la altcineva),

imediat (la un discurs politic vezi reacţia imediată) sau amânat (mass-media

tradiţionale:cartea, articolul).

Feed-back-ul e folositor nu numai pentru emiţător, ci şi pentru receptor; eleste o formă sui-generis de comportament în comunicare.

Etapele feed-back-ului 4

1. Anvergura transferului.

2. Urgenţa efectuării transferului comunicaţional.

3. Perturbaţia existentă în sistem, în raport cu mesajul respectiv.

4. Lipsa de pregătire sau abilitate de a stabili calea transferului.5. Lipsa educaţiei necesare pentru interpretarea informaţiei transferate.

6. Controlul informaţiei (emiţătorul verifică dacă şi în ce măsur ă

mesajul/informaţia a ajuns la receptor, iar acesta îi ofer ă emiţătorului

oportunităţi de a exercita influenţă asupra lui).

Mesajul şi codul

Transferul realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia pleacă de

la E şi devine informaţie pentru R . Transferul are loc între două entităţi orientate

4 Ion Haineş, Introducere în teoria comunicării, p. 22.






către un scop: E are scopul de a oferi, R trebuie să fie predispus să recepteze. În

anumite situaţii, pot apărea mesaje întâmplătoare – mesajele sunt discontinue.

Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă:

mesajul este totdeauna foarte concret, nuanţat, determinat de loc, de timp,

de starea psihologică a emiţătorului;

codul, dimpotrivă, e abstract, având un număr redus de semne.

Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu,în timp ce codul, cel lingvistic, de pildă, conţine numai 28 de semne, cu

ajutorul cărora se formează cuvintele, atunci când avem în vedere codul scris.

Mesajul este mai bogat decât codul verbal, iar codul verbal este mai

bogat decât codul scris.

Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi:

vorbirea, gestul, mimica, privirea, ş.a.m.d., în timp ce codul scris e mult mai

sărac, are la dispoziţie unele semne de punctuaţie şi unele categorii gramaticale.

De aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din

trăsăturile comunicării.

Codul este acea convenţie tacită sau explicită în virtutea căreia se

recunoaşte existenţa unei relaţii de tip funcţional între ceea ce semnifică ceva şi

ceea ce este semnificat.

Codul poate fi o relaţie între semn şi ceea ce e desemnat în cadrul axei

paradigmatice (=priveşte relaţia dintre semnul pe care îl utilizez într-un enunţ şi






setul de semne de care el a fost prelevat; e o axă „in absentia” şi dă seama de

principiul selecţiei în constituirea textului), dar elemente de cod există şi în plan

sintagmatic (axa sintagmatică priveşte relaţia existentă între semnele coprezente

în text; prevalează principiul combinării) – unele mai evidente (de pildă,Vasile îl

bate pe Gheorghe, Gheorghe îl bate pe Vasile), altele mai ascunse şi generatoare

de conotaţii (exemplu: Preţul calului frumos a fost plătit de x; Preţul frumosului

cal a fost plătit de x – în a doua propoziţie e întărită aura ce înconjoar ă

subiectul).

Ca noţiuni conexe ale codului avem: codaj sau codificare, decodaj sau

decodificare.

Codajul este actul prin care o serie de semnificaţii sunt transpuse prin

intermediul regulilor într-un anumit text care foloseşte un limbaj anumit. Orice

codaj este într-un anumit sens un transcodaj (nu există semnificaţii în sine).

Decodajul sau transcodajul se refer ă la trecerea unui text dintr-un cod în

altul (ex: din telegraf în cod normal).

Subcodurile sunt acele elemente de cod care ţin de semnificaţii conotative.

Cu privire la geneza codurilor precizăm că procesul de constituire a unui

semn presupune două tipuri de acţiuni:

a. repetiţia (prin care se fixează o anumită relaţie între semnul vehicul şi

semnificaţie).

De exemplu, când citesc un text prin anumite semne, îmi formez

spontan un mod special de marcare în funcţie de ceea ce vreau să

ar ăt prin acel marcaj.






Dacă sistemul este preluat de alţii, se realizează socializarea

codului. Umberto Eco în „Tratatul de semiotică” reexaminează

distincţia kantiană între judecăţi sintetice şi judecăţi analitice.

Judecăţile sintetice după Immanuel Kant sunt acelea în care

predicatul nu aduce nimic nou faţă de subiect.

De exemplu: „toate corpurile au întindere”. Predicatul e inclus în

subiect, semnificaţia e strict relaţională.

În schimb, enunţul „Toate corpurile au greutate” are relevanţă. E o

judecată analitică.Umberto Eco contestă această distincţie între judecăţile sintetice şi

cele analitice şi propune înlocuirea lor prin judecăţi factuale şi

judecăţi semiotice sau semantice.

Judecăţile factuale sunt acelea care aduc ceva nou.

Dacă spun: Mussolini a intrat în Roma la data de ..xxx…– aceasta

este o judecată factuală, deoarece termenul Mussolini trimite la o

noţiune ce nu are în componenţa ei această marcă semantică.Dacă, însă, această frază este spusă după zece ani, ea va deveni o

judecată semantică, pentru că deja cuvântul Mussolini trimite la

conţinutul semantic Mussolini care este un semem.

O frază de tipul: „Mussolini a băut o cafea la patru ore după ce a

intrat în Roma” nu are nici o şansă de a deveni o judecată semiotică.

b. când vorbim de informaţie nu ne referim doar la informaţia gnoseologică

- în realitate se depozitează şi stările afective.

Într-un sens ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe cea de

limbaj.






Cod şi semn

În ciuda credinţei potrivit căreia cuvintele au un înţeles, ele sunt, de fapt,

lipsite de vreo semnificaţie intrinsecă. Mai exact, ele sunt semne, iar acestea au

un caracter arbitrar. Ferdinand de Saussure în „Curs de lingvistică generală”,

publicat în 1916, arată în mod expres că natura semnului este arbitrară.

Între partea materială a semnului lingvistic (semnificant) şi conceptul pe

care îl reprezintă (semnificat), nu există relaţie intrinsecă. Nu există o legătur ă internă între cutare semnificat: sor ă, de exemplu, şi

lanţul fonic pe care îl reprezintă (s-o-r-ă).

„Ideea de sor ă nu este legată prin nici un raport interior cu şirul de sunete

care îi serveşte drept semnificat”5

De pildă, secvenţa de sunete „cor” înseamnă pentru român o formaţievocală, pentru francez – un instrument muzical, pentru latin – inimă şi aşa mai

departe.

Definiţia acceptată a codului condiţionează comunicarea de existenţa unui

repertoriu de semnale împărtăşite atât de emiţător cât şi de receptor, ceea ce ar

presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le

codifică.

Există însă o listă completă, explicită şi unanim acceptată a

echivalenţelor convenite dintre cuvinte şi înţelesurile lor?

5 F. de Saussure, Cours de linguistique generale, p. 100, Payot, reeditare, 1986.






Existenţa dicţionarelor explicative ar părea să pledeze pentru un r ăspuns

afirmativ.

La prima vedere, dicţionarul se prezintă într-adevăr ca o listă de

corespondenţe care ne ofer ă cheia codificării lexicale a noţiunilor, în acelaşi fel

în care, de pildă, „alfabetul Morse” ne dezvăluie modul în care literele şi

cuvintele alcătuite din ele sunt codificate în sistemul binar al punctelor şi

linioarelor.

Făcând abstracţie de unele abateri, am putea vedea în dicţionar expresia

unui cod şi în limbă modalitatea practică de utilizare a acestuia în comunicareainterumană.

De fapt însă, raporturile dicţionarului cu limba vorbită sau scrisă sunt de o

cu totul altă natur ă decât cele ale „alfabetului Morse”.

În general, dicţionarele nu fac decât să consemneze un uz lingvistic,

eşuând, în schimb, sistematic atunci când încearcă să îl impună, adică să joace

efectiv rolul de instrument de codificare a gândurilor vorbitorilor.Dacă există un oarecare acord asupra conţinutului noţiunilor pe care le

exprimă unităţile lexicale, acesta se limitează la sfera denotaţiei, singura, de

altfel, pe care încearcă să o circumscrie definiţiile din dicţionar.

Dar nesfârşitele nuanţe în care se colorează cuvintele ca urmare a şirului

irepetabil de întâlniri cu ele ale fiecărui vorbitor în parte constituie un

patrimoniu netransmisibil, o proprietate exclusivă, pe care mijloacele noastre

de comunicare nu ne îngăduie s-o transfer ăm minţii şi sensibilităţii

interlocutorilor.






Cuvintele constituie simple semnale fizice (=semnificanţi) care nu

transportă sensuri. Ele pot într-adevăr deştepta în conştiinţa receptorului un

înţeles, dar aceasta numai dacă înţelesul se află deja acolo.

În concluzie, lucrurile se desf ăşoar ă în felul următor: emiţătorul doreşte să

comunice un sens s1 pe care îl codifică, potrivit experienţei sale lingvistice

personale, prin cuvântul c.

Însă pentru cel ce primeşte mesajul, c înseamnă, mai mult sau mai puţin,

altceva; el se asociază în mintea receptorului cu un înţeles s2, care constituie, larândul său, o rezultantă a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din

trecutul biografic-comunicaţional al persoanei respective.

Idiolectul –despre care ne vorbesc sociolingviştii – nu constă atât în

repertoriul mijloacelor lingvistice de care dispune un locutor particular într-un

moment determinat al vieţii sale, cât în înţelesurile pe care le atribuie acesta

cuvintelor în acel moment.

De pildă, înţelegem sensul cuvântului dragoste în moduri diferite la 10, 20,

40 sau 60 de ani, din cauza acumulării în timp a experienţelor, reale sau

simbolice, legate de acest sentiment complex. Altfel formulat, comunicarea e

minată de faptul că transmiţătorul şi receptorul nu operează cu un acelaşi cod.

Din acest punct de vedere, comunicarea verbală deţine totuşi o poziţie

privilegiată.

În ciuda dificultăţilor menţionate mai sus, există aici convenţii acceptate

(un pact semantic minimal), ce limitează marja de incomprehensiune la valori cu

mult mai mici decât în cazul comunicării non-verbale.






Revenind la problema de bază a procesului de comunicare – legată de cod –

subliniem încă o dată faptul că necoincidenţa dintre codul transmiţătorului şi

cel al receptorului limitează drastic posibilităţile comunicării.

Cod şi limbaj

Am enunţat – la începutul discuţiei despre cod (ca fiind elementul cel maiimportant din structura comunicării) – faptul că, ideea de cod cade exact pe

ideea de semn şi pe cea de limbaj.

Ne vom opri în continuare la altă componentă a comunicării, şi anume la

limbaj, la mijlocul de transmitere a ideilor, şi facem precizarea că de cele mai

multe ori comunicarea este confundat ă cu limbajul .

Pentru Levi– Strauss, omul este înainte de orice, un locutor, o fiinţă care

vorbeşte.

De ce să reţinem, printre toate semnele distinctive ale speciei umane,

limbajul mai degrabă decât vreo altă tr ăsătur ă caracteristică?

Într-un fel, limbajul nu este decât unul din elementele care caracterizează

ceea ce se cheamă cultura umană, adică ceea ce omul „adaugă naturii”, ceea ce

nu primeşte de la ascendenţii săi prin ereditate biologică, ci în care fiecare

generaţie trebuie să se iniţieze prin învăţare.

Învăţăm să vorbim limba noastr ă la fel cum suntem iniţiaţi în tehnica,

ştiinţa şi religia noastr ă.






Este clar însă că limbajul joacă aici un rol cu totul privilegiat: el nu este

numai un element al culturii printre altele, ci şi vehiculul tuturor celorlalte

deprinderi culturale.

Dacă copilul învaţă să cunoască obiceiurile, regulile morale, credinţele

civilizaţiei în care s-a născut, etc este mai întâi pentru că i se vorbeşte şi pentru

că în prealabil a învăţat să înţeleagă şi să vorbească limba sa maternă.

Vorbirea este – cum sublinia în antichitate Aristotel – semnul distinctiv al

omului considerat ca animal social (zoon politikon).

Limbă/Limbaj

În limba română limbaj şi limbă sunt folosite cu sensurile corespunzătoare,

evitându-se confuzia amintită anterior.

Termenul de limbaj are două accepţii:a. subordonat termenului de limbă;

b. supraordonat termenului de limbă (limbaj verbalizat);

limba apare ca principala formă a limbajului, alături de limbajul pictural,

gestual, cinematografic, etc.

Limbajul omenesc este convenţional

În Cuvânt înainte la „ Elemente de lingvistică general ă”, Andre Martinet

evocă anecdota nostimă a tirolezului care, „întorcându-se din Italia, lăuda în faţa

compatrioţilor frumuseţea acestei ţări, dar adăuga că locuitorii ei sunt de bună






seamă nebuni de vreme ce se încă păţânează să numească cavallo ceea ce orice

om cu judecată ştie că este un Pferd .

Şi este foarte adevărat că copiii sunt atât de obişnuiţi să identifice cuvintele

din limba lor maternă cu lucrurile pe care le desemnează, încât le este destul de

greu la început să înţeleagă însăşi existenţa limbilor str ăine. Dar multiplicitatea

limbilor ne arată în mod evident transcendenţa gândirii în raport cu cuvintele,

contingenţa cuvintelor în raport cu gândirea.

În Curs de lingvistică generală, publicat în 1916 Saussure arată în mod

expres că natura semnului este arbitrară. Între semnul lingvistic (pe care

semiotica îl numeşte semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă

(semnificat), nu există relaţie intrinsecă.

Nu există legătur ă internă între un anume semnificat: mamă, de exemplu, şi

lanţul fonic care îl reprezintă (m-a-m-ă).

Saussure întrebuinţează expresia „ semn”, pe care o prefer ă simbolului,

pentru a desemna elementele limbajului şi a sublinia caracterul lor arbitrar.

Totuşi, în general, termenii semn şi simbol se deosebesc: dacă, într-un fel,

orice simbol este un semn, adică un lucru care ţine locul altui lucru, un

semnificant care trimite la un semnificat, trebuie precizat că raportul simbolului

cu ceea ce simbolizează el nu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre

semn şi semnificat.

Simbolul seamănă cu ceea ce simbolizează, el nu se limitează să reprezinte

într-un mod cu totul convenţional şi arbitrar realitatea simbolizată, ci o






încarnează, ea tr ăieşte în el. Astfel balanţa este în sens propriu simbolul justiţiei

al cărei ideal de precizie şi de impar ţialitate matematică îl evocă.

Simbolul nu este arbitrar, el nu poate fi înlocuit cu orice, în vreme ce pot

substitui f ăr ă inconvenient cuvântul (semnul) sister cu vântului „sor ă”.

Ideea esenţială care trebuie reţinută plecând de la analizele saussuriene este

aceea că limbajul constituie, mai degrabă decât un fapt natural, o instituţie.

Faptul universal al vorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indică

f ăr ă îndoială că funcţia simbolică este naturală omului.

Dar pluralitatea limbilor vădeşte caracterul instituţional al fiecărui cod

lingvistic.

(Se poate merge mai departe pentru a sublinia că funcţia simbolică nu era

de drept supusă vorbirii. Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi; cuvintele aufost preferate gesturilor din motive practice. Darwin aprecia că populaţiile

primitive au eliminat foarte repede limbajul prin gesturi pentru că pe de o parte

el mobilizează întregul corp, iar pe de altă parte este impracticabil în condiţii de

întuneric.)

Folosirea vorbirii este ea însăşi instituţională.

Surdul congenital r ămâne mut dacă nu este educat (neauzind sunetele, el nu

are înclinaţia de a le produce în mod spontan).






(Se poate chiar afirma, împreună cu Ombredane, că vorbirea „nu are organe

proprii ci numai organe de împrumut”.6 Laringele, vălul palatului, limba sunt,

„la origine organe de respiraţie şi alimentaţie şi se menţin ca atare atunci când

vorbirea se constituie şi se esercită”. E adevărat că bolile limbajului au permis

localizarea centrilor cerebrali ai vorbirii.)

Ombredane are dreptate, f ăr ă îndoială, să spună că „limbajul este o funcţie

în definitiv indiferentă faţă de organele senzoriale şi motorii pe care leîmprumută pentru folosinţele sale (....)

Limbajul este o activitate simbolică, artificială, care se exercită prin

intermediul unor organe angajate iniţial în activităţi de alt ordin.”

Vorbirea este mai curând o instituţie socială decât un instinct biologic.

Benveniste: „limbajul reproduce lumea, dar supunând-o organizării sale proprii”.7 Se poate ar ăta pe baza unor exemple speciale că în fapt practica

socială a fiecărui popor este aceea care decupează, din realitatea non-lingvistică,

domeniul acoperit de fiecare cuvânt. Studiul argoului arată foarte clar legăturile

limbajului cu practica socială.

Concluzionăm afirmând că limba reflectă practica socială şi – cum

remarcam la începutul acestui subiect – cu cuvintele lui Roman Jakobson: „nu

există proprietate privată în domeniul limbajului, aici totul este socializat”. Cu

6 L’Aphasie et l’élaboration de la pensée explicite, pp. 282-283, P.U.F.7 Benveniste, Probleme de lingvistică general ă, p. 25.






alte cuvinte, limbajul ne apare înainte de toate ca transmitere de informaţii.

Comunicarea nu are sens f ăr ă informaţie.

Teoria informaţiei

(facultativ)

Reamintim mai întâi că cuvântul informaţie are două sensuri tradiţionale. Unul – sensul

aristotelic – vrea să spună comunicare a unei forme, a unei structuri specifice, a unei organizări

calificate care vine să „informeze” o materie iniţial omogenă: sculptorul „informează” un bloc de

marmur ă omogen, îi dă de exemplu forma de statuie a lui Hermes. Celălalt sens apar ţine limbii

curente: transmitere a unui mesaj.

Pentru cel care practică relaţiile publice ambele sensuri ale informaţiei sunt importante, cu un

accent evident însă (dacă vrea să convingă anumite publicuri) pe sensul aristotelic al informaţiei.

Pentru fizician, al doilea sens al informaţiei se asociază cu primul: o maşină informaţională

transmite o formă, o „structur ă specifică circular ă”.

În esenţă, informaţia constă aşadar în comunicarea eficace a unei structuri.

Plecând de aici putem sesiza, cel puţin aproximativ unul din principiile fundamentale ale teoriei

informaţiei: informaţia este contrariul entropiei (respectiv informaţia creează ordine, entropiadezordine).

Informaţia este trecerea de la informal la formă, de la omogenitate nediferenţiată la o structur ă

specifică.

Dimpotrivă, entropia este o distrugere, o dezorganizare, o întoarcere la omogen.

(Să presupunem că o parte ab a unei bare AB este adusă la o temperatur ă superioar ă restului

barei. Al doilea principiu al termodinamicii implică faptul că în mod progresiv temperaturile

diverselor regiuni ale barei se egalizează. Diferenţa de temperatur ă între segmentul ab şi restul lui AB

scade până când temperatura devine omogenă în toată bara. Entropia (care a crescut pe tot parcursul

acestui proces de destructurare, de întoarcere la informal) este atunci la maxim.






Dacă îmi scriu numele pe nisip, comunic o informaţie (în sens curent) şi, în acelaşi timp, dau

acelui nisip o formă, o structur ă. Bineînţeles, suflul vântului va distruge rapid această structur ă, va

şterge informaţia; nisipul redevine omogen.Acest proces care distruge informaţia este destul de asemănător cu entropia.).

Cum s-ar putea însă măsura informaţia?

Înf ăţişările ei sunt, precum am ar ătat mai sus, infinit de variate.

Există informaţie într-un articol de ziar, dar şi în schimbarea de culoare a semaforului sau a

obrazului unui prieten, în memoria computerului dar şi în Sonata nr. 32 a lui Beethoven, ş.a.m.d.

O unitate de măsur ă comună a unor fenomene atât de variate va trebui, desigur, să facă

abstracţie de toate tr ăsăturile lor particulare, oricât de importante sunt acestea.

De obicei, informaţia se refer ă la întâmplări, la evenimente, la ceva ce s-a petrecut sau se petrece

în momentul de faţă, la un proces al cărui rezultat nu ne este încă cunoscut înainte de primirea ştirii.

Or, nu întotdeauna aflarea rezultatului unui atare proces ne surprinde, căci se poate întâmpla ca,

încă înainte de a surveni deznodământul, noi să îl cunoaştem deja, fie în urma experienţei, fie în urma

unei deducţii logice. Noutatea unei veşti e cu atât mai mare cu cât datele de care dispuneam nu ne

îngăduiau să prevedem desf ăşurarea evenimentelor.

Prin urmare, informaţia este cu atât mai bogată cu cât elimină o cantitate mai mare de

ignoranţă, de incertitudine.

Numai existenţa mai multor variante de desf ăşurare a evenimentelor, confer ă caracter

informaţional producerii acestor evenimente.

Pe de altă parte, e limpede că pe măsur ă ce numărul de variante creşte, posibilitatea noastr ă de a

o ghici pe cea care se va realiza efectiv se reduce, iar aducerea la cuno ştinţă a deznodământului ne va

elibera de o incertitudine mai mare, furnizându-ne ca atare mai multă informaţie.

În concluzie, producerea unui eveniment furnizează cu atât mai multă informaţie cu cât

acesta este mai puţin probabil.

Ziariştii ştiu foarte bine acest lucru, iar specialiştii în relaţii publice trebuie la rândul lor să ţină

cont de el.






Definiţia hazlie, dar banalizată prin citare excesivă pe care ziariştii o dau ştirii de presă (faptul

că un câine a muşcat un preot nu e o ştire, în timp ce faptul că un preot a muşcat un câine este una)

confirmă întocmai cele spuse mai sus.

În general, entropia informaţională r ămâne parametrul esenţial prin intermediul căruia putem

estima cantitativ caracterul de noutate sau, dimpotrivă, banalitatea mesajelor transmise în procesul de

comunicare.

Dificultatea maximă de a ghici ce urmează să se întâmple se asociază valorii celei mai mari a

entropiei, iar cunoaşterea anticipată cu certitudine a deznodământului anulează entropia procesului.

După cum reiese din cele spuse mai sus, în teoria comunicării, conceptul de informaţie e luat sub

aspectul de cantitate de informaţie, aşa cum îl şi defineşte Umberto Eco în Tratatul de semiotică

generală: informaţia „semnifică o proprietate statistică a sursei, şi anume desemnează cantitatea de

informaţie ce poate fi transmisă.” 8

Există mai multe tipuri de informaţie: actuală / potenţială, originală / reprodusă, condensată

(articolul ştiinţific) / rarefiată (articolul de popularizare), utilă / inutilă, veche / nouă, directă /

indirectă, imediată / târzie, durabilă / trecătoare, profundă / superficială, explicată (pedagogică) /

comentată, informaţia pe care o deţine o sursă de autoritate, informaţia simbolizată etc.

Competenţa informaţională presupune o abilitate de a comunica, specifică atât emiţătorului câtşi receptorului, de a o primi şi reţine.

Valabilitatea informaţiei e dată de verosimilitatea ei (dacă e plauzibilă sau absurdă) şi de

autoritatea sursei, care trebuie să se bazeze pe argumente, dovezi, judecăţi.

8 Umberto Eco, Tratatul de semiotică general ă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p 57.






CURS V

Structura şi funcţiile comunicării

B. Funcţiile comunicării

În cunoscuta sa Teorie a limbii , din 1934, Karl Buhler defineşte actul

comunicării lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică, ceea ce îl

determină să adopte, pentru prima dată, termenii, astăzi consacraţi, de emiţător,

mesaj şi receptor.

Buhler constată că vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu

emiţătorul, ca reprezentare în raport cu mesajul şi ca apel în raport cu

destinatarul. Astfel, el distinge funcţiile expresivă, reprezentativă, apelativă.






După cel de-al doilea r ăzboi mondial, profitând şi de achiziţiile conceptuale

ale teoriei informaţiei, lingvistul Roman Jakobson (şcoala formală rusă)

completează tabloul funcţiilor comunicării, propunând o clasificare ce are în

vedere şi alte elemente ale procesului, cum ar fi codul şi canalul de transmisie.

De asemenea, el operează distincţia dintre forma şi conţinutul

mesajului, ataşând funcţii distincte acestor două componente.

În general formaliştii ruşi (şi în particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul că fiecare funcţie a limbajului se grefează pe un constituent al situaţiei

de comunicare. Astfel, vom avea un emiţător, un mesaj (text). Roman Jakobson

opune mesajul codului (între cele două componente raportul e de autonomie):

Cod -------------------- mesaj

Limbă ----------------- vorbire

Structur ă -------------- evenimentAbstract --------------- concret

Esenţă ----------------- fenomen

Normă ----------------- utilizarea normei

Sistem ----------------- proces.






ComponenteleComponentele şşi funci funcţţiile actului deiile actului de

comunicarecomunicare lingvisticlingvisticăă

CONTEXT/REFERENT

TRANSMIŢĂTOR/

EMIŢĂTOR

RECEPTOR-

DESTINATAR

CONTACT

MESAJ

COD

Funcţiareferenţială

FuncţiaEmotivă/expresivă

Funcţiametalingvistică

Funcţiaconativă

Funcţiafatică

Funcţiapoetică

După Roman Jakobson structura comunicării cuprinde: emiţătorul, mesajul

(textul), contextul, canalul, codul, receptorul; lor le corespund cele şase funcţii

ale limbajului.

1. Funcţia emotivă constă în autoproiectarea emiţătorului în text şi mai

precis prezenţa identificabilă a emiţătorului în text (de pildă, am fost bucuros că

am văzut expoziţia „Lumini şi umbre – patru secole de pictur ă franceză”). Într-o

poezie lirică ponderea funcţiei emotive e mai mare decât într-o poezie etică sau

într-un tratat de istorie.

2. Funcţia poetică constă în autoreflexivitatea textului, centrarea textului

asupra lui însuşi, ceea ce duce la faptul că textul nu mai poate fi ignorat în

procesul de receptare, că e văzut şi ca text. S. Langer vorbeşte de simboluri

prezentative faţă de simboluri reprezentative – cuvinte folosite în mod obişnuit.






Se ştie că, spre deosebire de limbajul ştiinţific, pentru care ceea ce contează cu

precădere este despre ce se vorbeşte, limbajul poetic pune accentul pe cum se

spune. Cel dintâi privilegiază semnificatul, cel de-al doilea semnificantul.

Îndăr ătul cuvintelor dintr-un text ştiinţific se văd înţelesurile pe care ele ni le

dezvăluie, pe când cuvintele unui poem sunt, în mare măsur ă, opace, ele

reţinând atenţia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice

încercare de a le înlocui cu sinonime să distrugă poeticitatea textului.

3. Funcţia referenţială se refer ă la faptul că limbajul trimite la o realitateexterioar ă, la altceva decât la sine. De exemplu, mă duc la libr ărie ca să cumpăr

ultimul roman scris de Umberto Eco.

4. Funcţia metaligvistică constă în faptul că textul conţine în el indicaţii de

cod; câteodată aceste indicaţii sunt explicite. De pildă, fraza: semnul – în

accepţia lui Ferdinand de Saussure – este conexiunea intrinsecă dintre

semnificant şi semnificat. De cele mai multe ori indicaţiile sunt implicite. Eleorientează decodajul. Perifrazele explicative care precizează accepţiunea în care

trebuie înţeles un termen, gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care

trebuie decodificat mesajul apar ţin sferei metalingvisticului.

5. Funcţia fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de

comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. „Alo”-ul cu care începem o

convorbire telefonică nu exprimă nimic privitor la noi, la interlocutorul nostru,

la mesajul pe care dorim să-l transmitem şi nici măcar la cod, căci, dat fiind

caracterul internaţional al acestui cuvânt, cel care îl recepţionează nu se poate

baza pe el pentru a deduce în ce limbă dorim să-i vorbim. În schimb el ne ajută

să stabilim contactul, marchează deschiderea canalului. O funcţie similar ă o au






gesturile sau formulele de salut. Foarte multe semnale fatice însoţesc

comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care se reconfirmă mereu

păstrarea contactului, mişcări ale capului, confirmări verbale, ş.a.m.d.

6. Funcţia conativă (nu are legătur ă cu conotaţia; provine din verbul latin

conor, conari, conatus sum=a se sfor ţa) e orientarea către destinatar şi se observă

în reacţiile comportamentale imediate ale acestuia. Este prezentă în mecanismele

persuasive, în elementele de retorică.

Forma verbală conativă prin excelenţă este modul imperativ. În calitatea sade artă a construirii discursurilor persuasive, retorica avea în vedere tocmai

valorificarea potenţelor conative ale comunicării interumane.

Potrivit concepţiei lui Jakobson, cele şase funcţii pe care el le-a definit

coexistă practic în orice comunicare.

Diferită de la caz la caz este numai ierarhia lor de importan ţă, stratificarea

rezultată constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale.În acest sens el subliniază că: „Deşi distingem şase aspecte fundamentale

ale limbii, am putea totuşi cu greu să găsim mesaje verbale care să îndeplinească

numai o funcţie. Diversitatea constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva

funcţii, ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiilor. Structura verbală a unui mesaj

depinde, în primul rând, de funcţia predominantă9.

Unul dintre marile merite ale clasificării propuse de Jakobson este acela că,

deşi ea a fost elaborată pentru a explica fapte de limbă, se dovedeşte perfect

extrapolabilă la toate modalităţile de comunicare.

9 p. 353....77DM p. 98






Aspectele scă pate din vedere de Buhler, şi anume cele legate de controlul

canalului şi de recursul la metalimbaj, au câştigat în însemnătate o dată cu

aprofundarea studiului non-verbalităţii de către cercetătorii ce gravitau în jurul

celebrului Institute of Mental Researche, întemeiat în 1959, de către psihiatrii

Paul Watzlawick şi Don D. Jackson în localitatea Palo Alto, lângă San

Francisco.

Paloaltiştii porneau de la ideea că, pentru a cunoaşte în adâncime

mecanismele proceselor de comunicare, trebuie să studiezi situaţiile în care

acestea sufer ă dereglări sau blocaje. În urma cercetărilor de ordin medical,semiologic şi terapeutic ei au formulat câteva importante principii ale

comunicării interumane, numite de la început axiome ale comunicării (vezi şi

Cursul II):

1. „Comunicarea este inevitabilă” sau, într-o formulare mai apropiată de cea a autorilor, „Non-

comunicarea este imposibilă”. Dacă acceptăm că orice comportament are o anumită valoare

comunicativă, că nu doar mimica şi gesturile, ci şi absenţa lor este elocventă, vom putea

accepta uşor această „axiomă”. Este suficient să ne gândim la cazul de „non-comunicare” al

omului care tace. Poziţia corpului, coloraţia obrazului, orientarea privirii, expresia gurii şi alte

numeroase indicii, unele aproape insesizabile,dar totuşi percepute subliminal, ne ofer ă

indicaţiile metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale.

2. „Comunicarea se desf ăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de al doilea

oferind indicaţii de interpretare al celui dintâi”. Se spune că „tonul face muzica”. Vorbitorii

acordă planului relaţional o importanţă decisivă şi dacă neînţelegerile de ordin informaţional

pot fi aplanate prin apelul surse – căr ţi, persoane competente, dicţionare – cele ce privesc

relaţia generează adesea conflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetătorilor de la

Palo Alto e tocmai aceea că atenţia acordată comunicării distruge comunicarea. Indiciul cel

mai evident că o relaţie este în curs de destr ămare e chiar grija cu care participanţii urmăresc

simptomele relaţiei. Doi oameni între care lucrurile nu mai merg ca înainte îşi vânează

reciproc indiciile non-verbale de natur ă să demonstreze că celălalt e de vină. Concluzia este că

mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine exact atunci când nu le percepem.

3. „Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau

stimul-răspuns.” De exemplu, un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii, argumentând că






altfel aceştia comit greşeli, în timp ce ei se plâng că greşesc tocmai pentru că sunt prea mult

supravegheaţi. Există tendinţa de a considera lanţul comunicării drept segmentabil în acte bine

delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, în toate cazurile, conflictul întemeindu-se pe faptul că ceea ce unii considerau cauză era pentru alţii efect. În realitate, procesul

comunicării urmează principiul spiralei (=în comunicarea interpersonală, o segmentare

obiectivă în cauze şi efecte este principial imposibilă; acumulările încetează de a mai fi

discrete, edificiul comunicării înălţându-se continuu, prin contribuţia greu discernabilă a

tuturor participanţilor), comunicarea e continuă, iar mesajele se intercondiţionează într-o

manier ă complexă, căci dacă Henri Bergson afirma că: „gândim numai cu o mică parte din

trecutul nostru, dar cu întregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufletească originar ă, dorim şi

acţionăm”10, faptul r ămâne perfect valabil şi în ceea ce priveşte actele comunicative.

Comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să căutăm o cauză unică pentru fiecare

replică pe care o dăm celorlalţi. Cu atât mai mult cu cât există şi o intertextualitate a

comunicărilor, cu efecte asemănătoare celor dintr-o experienţă fizică şcolar ă: apa călduţă pare

rece pentru mâna ţinută anterior în apă fierbinte. La fel, efectul unei comunicări depinde de

conţinutul comunicărilor anterioare. De exemplu, când o expresie nepoliticoasă vine din partea

cuiva care a fost foarte amabil şi atent cu tine, ea te pune pe gânduri sau e primită ca afront;

rostită, în schimb, de cineva care înjur ă mai tot timpul, ea poate fi percepută aproape ca o

mângâiere.

4. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică”. Termenii provin dincibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o logică binar ă şi

analogic atunci când se utilizează logica cu o infinitate continuă de valori. De exemplu, când

suntem întrebaţi dacă pâinea e proaspătă e greu să r ăspundem numai prin da şi nu; ne

confruntăm cu o infinitate de posibilităţi, pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre

lingvistice nu reuşeşte să o acopere. Pentru a descrie exact gradul de prospeţime a pâinii, ar

trebui să dispunem de o mulţime deopotrivă infinită şi nenumărabilă de cuvinte distincte, ceea

ce e principial imposibil, deoarece, prin însuşi modul în care sunt alcătuite, cuvintele vor fi

întotdeauna numărabile. Intonaţia cu care sunt pronunţate poate însă varia continuu, de unde

concluzia că modalitatea lingvistică de comunicare este una digitală, în vreme ce modalitatea

paralingvistică are caracter analogic. Tot preponderent analogice sunt şi gesturile.

Există o strânsă legătur ă între „axiomele” 2 şi 4: componenta informaţională a comunicării e

transmisă cu precădere pe cale digitală, pe când cea relaţională prin mijloace analogice.

Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relaţiei.

10 Henri Bergson, L’evolution creatrice, Paris, Alcan 1914, p. 5.






5. „Comunicarea este ireversibilă”. Această afirmaţie trebuie pusă în legătur ă cu proprietatea

oricărei comunicări de a produce, o dată receptată, un efect oarecare (intens sau mai slab,

efemer sau de lungă durată, prompt sau manifestat cu întârziere, s.a.m.d.) asupra celui care a primit-o; efectul există întotdeauna. Dator ăm comunicării – nemijlocite sau mediate (de

lecturi, vizionări, audiţii) – cu semenii o parte însemnată din ceea ce numim personalitatea

noastr ă. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai în sensul că, o dată produs, el

declanşează un mecanism ce nu mai poate fi dat înapoi. După ce l-am jignit pe un interlocutor,

efectul spuselor noastre s-a produs, iar scuzele sunt tardive. Căinţa uşurează sufletul dar nu

anulează natura ireversibilă a comunicării.

6. „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau

complementare”. În principiu, egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie

una din condiţiile unanim recunoscute ale comunicării eficiente. Snobismul comunicaţional,

neacordarea dreptului la replică minează procesul de comunicare. Pe de altă parte, realizarea

unei egalităţi veritabile r ămâne un deziderat aproape imposibil de atins. Există două tipuri

principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile participanţilor

r ămân neschimbate pe parcursul comunicării. Profesorul şi studentul la cursuri, medicul şi

pacientul pe timpul consultaţiei se menţin unul faţă de celălalt în raporturi fixe, ce elimină din

start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare. Interacţiunea personală – cea dintre

prieteni, colegi, soţi – nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor.

7. „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”. Înţelesul cuvântului nuexistă nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor – nefiind un

căr ăuş al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial (caracterul arbitrar al semnului) –

îl poate evoca receptorului numai în măsura în care acesta îl posedă deja. Unicitatea

experienţei de viaţă şi lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage după sine necoincidenţa

sensurilor pe care locutori diferiţi le acordă aceloraşi cuvinte. Pentru ca, totuşi, înţelegerea să

se realizeze, este necesar ă o „negociere” a sensurilor. Ajustarea la care se refer ă această

„axiomă” reprezintă tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicări adevărate. El este cu

atât mai dificil de obţinut cu cât interlocutorul (în cazul relaţiilor publice e vorba de

publicurile unei organizaţii) ne este mai puţin cunoscut, cu cât între „câmpurile” noastre de

experienţă subzistă deosebiri mai importante. Nu ne putem ameliora comunicarea dacă nu

ţinem seama de inevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne acomodăm cu

codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice, mai precis cu ideolectul

său.






CURS VI

Moduri şi mijloace de comunicare 1

A. Comunicarea verbală






Marshall McLuhan, în Galaxia Gutenberg (1962), consider ă că istoria

omenirii se împarte în patru mari etape, criteriul de clasificare fiind mijloacele

de comunicare, iar nu factorii social-economici, care au – după cum se ştie – un

rol determinant în societate. Aceste patru etape sunt:

a. era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale);

b. era scrisului, al cărei început McLuhan îl situează în Grecia antică

după Homer;

c. era tiparului (1500-1900);d. era electronică, specifică epocii POSTmoderne şi aflată în plină

desf ăşurare.

După alţi cercetători, cele patru etape se reduc în fond la trei tipuri

fundamentale de cultură (în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate), şi

anume:

1. Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare estevorbirea şi care privilegiază, ca simţ, urechea. Este etapa ce

corespunde „gândirii sălbatice” a lui Levi-Strauss şi „mentalităţii

primitive” a lui Levi-Bruhl.

2. Cultura vizuală, care este legată de imprimat şi care privilegiază

ochiul ca organ de simţ. Ea este o cultur ă mecanică, fragmentar ă,

specializată. Ca şi Levi-Bruhl, McLuhan insistă asupra separ ării

nivelurilor afectiv-obiectiv. Vederea devine anestezic în raport cu

celelalte simţuri. Consecinţele societăţii alfabetizate sunt

individualismul, centralismul şi raţionalismul.

3. Cultura electronică, audiovizuală (era Marconi) este un nou tip de

arhaism, de tribalism. Aceasta pentru că e o etapă mitică, globală, o






reîntoarcere la instantaneitate, sincronic şi imploziv. Omenirea

revine acum la stadiul de culegătoare de bunuri, de data aceasta sub

formă de informaţii; „marfa centrală este informaţia şi bunurile

tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor”11. Simţurile

restabilesc între ele o coexistenţă raţională, deşi se manifestă o

predominanţă a urechii. Această cultur ă este, în opinia lui

McLuhan, o cultur ă superioar ă, legată îndeosebi de utilizarea

televiziunii, ca mijloc de comunicare. Se manifestă o distanţare de

individualism şi de cosmopolitism şi o revenire la „tribalism”;„lumea tinde să devină o mare familie, un sat global”.12

Un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare, Bernard

Voyenne, consider ă că există patru moduri de comunicare (în esenţă aceleaşi

ca la McLuhan):

a. comunicarea directă;

b. comunicarea indirectă; c. comunicarea multiplă;

d. comunicarea colectivă.

În continuare, vom încerca să le caracterizăm succint pe fiecare dintre ele:

1. Comunicarea directă

Cum am precizat la început „a tr ăi în societate înseamnă a comunica”, iar

Bernard Voyenne preciza în continuare că „schimbul de informaţii, de idei,

11 Haineş, p. 27. 12 Gina Stoiciu, Orient ări opera ţ ionale în cercetarea comunicării de masă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1981, pp. 31-32.






intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia

pentru organism”13.

Actul comunicării se realizează prin mijloace de transmitere a

informaţiilor de către o persoană spre o altă persoană, de către o persoană spre

un grup de persoane sau de către un grup de persoane către alt grup de persoane.

În cazul comunicării directe, între parteneri se stabileşte un anume tip de

relaţii, pe care sociologia le numeşte relaţii primare.

Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O persoană – emiţător – intr ă în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau,

eventual, cu un număr dintre aceştia din urmă, prin intermediul unui sistem de

transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie

cunoscută de ambele păr ţi care comunică”

Comunicarea are loc imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel

conexiunea inversă, feed-back-ul, prin care raporturile dintre emiţător şi receptorse modifică, primul devenind receptor, iar receptorul emiţător. Are loc un

dialog, un schimb permanent de idei, f ăr ă nici un intermediar. Aceasta este

comunicarea interpersonală.

Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Toate

celelalte tipuri de comunicare nu reprezintă decât substitute ale acesteia.

Ea este limitată în spaţiu şi în timp, fiind condiţionată de obligativitatea

existenţei unui sistem fizic de legătur ă între cei doi parteneri, f ăr ă a putea

asigura continuitatea relaţiilor dintre ei.

13 Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine, 1962, p. 11.






Comunicarea directă înseamnă:

a. comunicare prin cuvânt (comunicarea verbală – de care ne-am ocupat

în mod special în capitolul anterior);

b. comunicare prin gest, privire (comunicarea umană non-verbală).

a. Comunicarea umană verbală.Oralitatea

Comunicarea verbală a fost (şi va fi) aproape continuu prezentă în

discuţie, fie sub forma referirilor directe (este vorba de capitolul rezervat

structurii comunicării), fie în arierplan, ca termen de comparaţie şi reper teoretic

pentru analiza altor forme ale comunicării (ce urmează să le descriem în cadrul

comunicării umane non-verbale).Calitatea de cod a limbii a fost analizată anterior, ocazie cu care s-a

insistat şi asupra arbitrariului semnului lingvistic şi asupra faptului – cu

consecinţe deosebit de importante pentru procesul comunicării – că înţelesurile

cuvintelor nu se află decât în mintea vorbitorilor şi nicăieri altundeva.

Vorbirea este o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare.

Tipuri de comunicare orală






Există mai multe tipuri de comunicare orală, fiecare cu tr ăsăturile sale

caracteristice: - intervenţia - exprimarea unui punct de vedere personal, cu

argumente, într-o discuţie liber ă.

- alocuţiunea - o comunicare scurtă, spontană, prilejuită de un eveniment

festiv, cu mare încărcătur ă afectivă.

- toastul - un discurs foarte scurt, având o formulă de început şi de sfâr şit,

prin care se exprimă ur ări (cu prilejul unei mese festive), în cinstea cuiva, prin

ridicarea paharului.

- discursul sau cuvântarea - comunicarea prin care se susţine, argumentat,în faţa unui auditoriu, o problemă, o idee.

Discursurile pot fi: politice, culturale, ştiinţifice, solemne, ocazionale.

Din categoria cuvântărilor cu caracter academic fac parte conferinţa, lecţia

publică sau prelegerea.

Există prejudecata că oralitatea ar constitui o abatere de la norma

lingvistică, pe care numai comunicarea scrisă e îndreptăţită să o reprezinte.În realitate, nu avem nici un motiv să plasăm comunicarea orală pe o

poziţie inferioar ă în raport cu cea scrisă, ba chiar, dimpotrivă, dacă ne gândim că

cea dintâi este incomparabil mai eficace ca liant social decât cea de a doua.

Oralitatea prezintă, nu mai puţin decât scripturalul, un sistem propriu de

reguli şi norme, doar că sensibil mai bogat şi mai complex, datorită intervenţiei

factorilor extra– şi paralingvisticii şi a influenţei decisive a cadrului situaţional.

Cuvântul rostit acţionează incomparabil mai puternic, posedă un

magnetism, generator nu o dată de efecte hipnotice (magnetism util în

persuasiunea publicurilor – dacă e vorba de relaţiile publice).






Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge şi de a emoţiona.

Pentru aceasta, vorbitorul trebuie să respecte regulile logicii formale (logica

aristotelică), precum şi procedeele stilistice, prin care se realizează

expresivitatea comunicării: interoga ţ ia şi invoca ţ ia retorică , exclama ţ ia,

apostrofa, reticen ţ a, suspensia, aluzia, dubita ţ ia, depreca ţ ia etc.

În discursul oral intervin elemente ale comunicării non-verbale, cum ar

fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, t ăcerile, debitul verbal, repeti ţ iile,

modula ţ iile tonului, replicile în suspensie, enun ţ uri incomplete, ambiguitateaetc.

Tocmai pentru că erau conştienţi de importanţa pentru comunicare şi a

elementelor paraverbale, autorii şi copiştii de manuscrise au simţit nevoia unor

semne grafice destinate marcării intonaţiei.

Dialogul

O tr ăsătur ă fundamentală, specifică numai omului, este capacitatea

de a dialoga: „ Animalele reac ţ ionează la semnale, nu r ă spund la întrebări,

pândesc, nu se întreabă , atacă , nu contrazic. Ele comunică între ele, dar nu

dialoghează. Omul este însă prin esen ţ a sa o fiin ţă dialogal ă.” 14

Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil să

dialogheze cu ceilalţi, prin conversaţie, cu sine însuşi, prin meditaţie.

„ Desf ăşurându-se atât în prezen ţ a vorbitorului cât şi a ascult ătorului,

dialogul, prin intona ţ ie, accent, mimică şi gesturi, este singurul mijloc de

14 Ion Haineş, Introducere în teoria comunicării, p. 12.






comunicare capabil să pă streze un oarecare echilibru între sensibilitate şi

intelect ” (idem).

Dialogul realizează cel mai bine feedback-ul şi, totodată, echilibrul dintre

individual şi social, afectiv şi raţional, mijloc şi scop.

El presupune o confruntare liber ă de păreri, capacitatea de a pune întrebări

şi de a primi r ăspunsuri, un schimb dialectic de argumente, o demonstraţie a

caracterului democratic al relaţiilor dintre parteneri.

Tipuri de dialog:

a. de informare reciprocă (atunci când poziţiile partenerilor coincid);

b. de influenţare (intenţia de a schimba opinia interlocutorului);

c. de comunicare (asumarea reciprocă a unei soluţii).

În toate tipurile de dialog, deosebit de importante sunt condiţiile

desf ăşur ării lui: intenţia, contextul, auditoriul (gradul lui de cultur ă), stareasufletească, adecvarea la subiect ş.a.m.d.

Discursul

Trebuie, de asemenea, să facem distincţia între dialog (schimb dialectic

de argumente) şi discurs, care intr ă în sfera retoricii, ca artă producătoare de

persuasiune.

Discursul este comunicarea orală a unui mesaj într-o formă unitar ă,

riguros organizată (a se vedea tipurile de comunicare orală descrise anterior).

Structura oricărui discurs presupune – conform elocinţei clasice – un

exordium (prin care se urmăreşte captarea atenţiei şi a bunăvoinţei), o naratio






(o expunere, în care se enunţă o temă, talonată uneori de o contratemă, urmată

de laitmotive şi de argumentatio) prin care oratorul îşi desf ăşoar ă for ţa

cuvântării, pentru ca în recapitulatio să realizeze o peroraţie, o concluzie a

întregului discurs.

Curs VII







B. Comunicarea umană non-verbală

Faptul că şi-a creat un mod de comunicare ce îi apar ţine în exclusivitate –

limbajul articulat – nu l-a împiedicat pe om să utilizeze, şi încă pe scar ă largă,

mijloacele non-verbale.

Prin for ţa împrejur ărilor nu toate s-au putut bucura de o dezvoltare egală,

şi pentru motivul că organismul uman nu dispunea de posibilităţi fizice

comparabile cu cele ale unor animale, în ceea ce priveşte, de exemplu,comunicarea luminoasă, cromatică sau electrică (dar în toate aceste domenii

ingeniozitatea umană a compensat zgârcenia naturii, imaginând dispozitive

artificiale pentru care necuvântătoarele ar avea motive să ne invidieze).

Comunicarea umană non-verbală se realizează pe următoarele căi:

1. Limbajul gesturilor15

În cartea sa Sisteme de comunicare umană, Lucia Wald ne ofer ă o

definiţie a gestului, în sens larg, şi anume: „orice mişcare corporală,

involuntar ă sau voluntar ă, purtătoare a unei semnificaţii de natur ă comunicativă

sau afectivă”. În cadrul acestui limbaj, autoarea distinge gesturile propriu-zise –

mişcări ale extremităţilor corpului (cap, braţe, degete) şi mimica –mişcări ale

muşchilor feţei.

Pantomima reprezintă „un sistem organizat de gesturi şi mimică, capabil

de a se substitui vorbirii sonore, în special ca acţiune dramatică” idem.

15 Lucia Wald, Sisteme de comunicare umană , Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 128.






Gesturile constituie un mijloc auxiliar, de subliniere sau evidenţiere a

expresiilor sonore. Faţă de limbajul sonor, limbajul gesturilor are un randament

mai redus, dar compensează acest lucru, prin faptul că posedă un grad mare

de universalitate (=are un caracter arbitrar mai mic, ţine mai mult de simbol şi

mai puţin de semn).

Pentru Quintilian, de pildă, gesturile reprezentau o limbă internaţională.

Gradul de folosire a gesturilor difer ă în funcţie de vârstă (ele sunt mai

frecvente la copiii decât la adulţi), de gradul de cultur ă şi civilizaţie (sunt mai

numeroase la populaţiile tribale decât la cele civilizate), de spaţiul geografic(mai frecvente la meridionali decât la cele nordice), de gradul de afectivitate al

comunicării.

Din cercetările întreprinse de specialişti, s-a ajuns la concluzia

caracterului convenţional al gesturilor (mai redus însă decât în cazul limbajului

verbal), datorită faptului că aceeaşi mişcare poate avea semnificaţii diferite sau

chiar opuse la diferite popoare.De exemplu, la unele popoare, cum ar fi grecii, turcii, bulgarii, indienii,

înclinarea capului înseamnă nu, iar scuturarea lui da, deci invers decât la noi.

Lucia Wald dă şi exemple în acelaşi sens: scoaterea limbii înseamnă în

multe păr ţi ale globului batjocur ă, în timp ce în Tibet este semn de respect.

În genere, există două situaţii tipice de folosire a gesturilor, şi anume:

- când gesturile reprezintă un auxiliar al limbajului

sonor;

- când gesturile, din motive sociale sau patologice,

reprezintă – temporar sau permanent – unicul mijloc

de comunicare.






Pentru anumite domenii de activitate, cum ar fi oratoria, teatrul

(pantomima), muzica (dirijatul, baletul), cinematografia (filmul mut), gestul

capătă un rol fundamental.

În antichitate exista arta oratorică, în cadrul căreia, alături de cuvânt,

gestul avea o extraordinar ă funcţie estetică şi expresivă, care contribuia la

impresionarea şi convingerea afectivă a receptorului.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru arta spectacolului, tragedia greacă, pentru

arta pantomimei, balet, pentru teatrul romantic, etc. unde „limbajul trupului ”,

dinamica corporal ă, ca şi expresia feţei, mimica „comunică”, într-un limbaj

specific, o multitudine de semnificaţii, de mare intensitate.

E adevărat, există şi în cazul lor un caracter convenţional al comunicării

(cum de altfel am precizat mai sus), dar mult mai mic, poate şi pentru că de cele

mai multe ori codul respectiv este cunoscut de ambele păr ţi.

Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre regulile de politeţe, salut,

despre etichetă despre „limbajul trupului”, ca manifestări gestuale care

diferenţiază oamenii în funcţie de aria geografică şi gradul de cultur ă, vârstă şi

temperament.

Alături de kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul trupului, al

comunicării prin gest şi mimică – a apărut o nouă ştiinţă, proxemica ( proxemia)

– din englezescul proximity = apropiere, vecinătate).






Antropologul american Edward Hall înţelege prin proxemică modul în

care omul percepe şi î şi structurează spaţiul, distanţele de interacţiune

personală, socială şi publică precum şi maniera în care îşi construieşte şi

organizează microspaţiul, îşi stabileşte distanţele faţă de ceilalţi oameni în

cadrul vieţii cotidiene.

Edward Hall observă că aceste distanţe de interacţiune variază după

distanţele sociale, după prejudecăţile indivizilor, dar mai ales după cultura de

apartenenţă.16

Proxemica afirmă, în esenţă, că instinctul teritorial – atât de important înviaţa animalelor – e departe de a fi dispărut la om. Dimpotrivă, manifestările

sale s-au diversificat şi nuanţat, în concordanţă cu evoluţia raporturilor sociale.

Din acest punct de vedere, Desmond Morris distinge trei tipuri

principale de teritoriu: tribal, familial şi personal.

În ceea ce priveşte teritoriul tribal, de la bandele de r ăuf ăcători, până la

partidele politice, toate grupurile, asociaţiile de orice fel simt nevoia de a-şidelimita zona de acţiune, marcându-şi teritoriul şi apărându-l prin mijloace

specifice, într-un mod nu mult diferit de cel al haitelor de lupi în căutare de

pradă.

Caracterul tribal al teritoriilor colective se observă şi în apariţia în spaţiul

acestora a unor manifestări „primitive”, de genul intonării unor cântece de luptă.

Tr ăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atât în modul de

organizare a locuinţei, cât şi în manifestările familiei atunci când ea se află în

deplasare, la munte, la mare.

16 Hall E. T., The Hidden Dimension, Doubleday& Co, New York, 1966.






Dacă urmărim comportarea pe plajă, vom observa că cea dintâi familie

sosită în zori la plajă are libertatea de a se aşeza absolut oriunde doreşte, dar

prima grijă a membrilor ei este aceea de a-şi delimita şi marca un teritoriu, pe

care îl consider ă inviolabil.

Următorii veniţi nu se vor aşeza niciodată în imediata vecinătate, ci mult

mai departe, distanţele dintre „proprietăţile” familiale scăzând treptat, pe măsura

aglomer ării plajei.

Teritoriul familial e reprezentat prin două ipostaze, şi anume, ipostazamobilă a lui –constând în învelişul invizibil al automobilului în care se

deplasează familia aflată în week-end, şi ipostaza imobilă – casa de locuit.

E.T. Hall vede în locuinţa europeană din secolele XIII–XX paradigma a

ceea ce el numeşte „spaţiile cu organizare fixă”.

În distribuţia încă perilor acestui tip de cămin familial, zona cea mai

intimă, cea a dormitoarelor este amplasată la etaj, ca un veritabil cuib, ea fiind

protejată de câteva linii de fortificaţii succesive.Gr ădina din faţa casei constituie nu atât un obstacol, cât un spaţiu a cărui

str ă batere îl obişnuieşte pe vizitator cu gândul că a pătruns pe un teritoriu în care

libertatea sa de acţiune este îngr ădită.

La polul opus se plasează, după Hall, casa tradiţională japoneză, exemplu

tipic de „spaţiu cu organizare variabilă”, în care, prin simpla deplasare a unor

panouri mobile se modifică distribuţia încă perilor şi unde, r ămânând practic

locului, îţi poţi schimba tipul de activitate.

Dintre toate tipurile de spaţii menţionate, cel personal s-a bucurat de cea

mai mare atenţie din partea cercetătorilor.






Aceştia au delimitat patru zone caracteristice, fiecare dintre ele fiind

subîmpăr ţită la rândul ei în câte două subzone, după cum urmează:

b. Zona intimă. Se întinde de la suprafaţa epidermei noastre până la o

distanţă de cca 45 cm de aceasta. Comunicarea tactilă şi cea

olfactivă ocupă aici un loc privilegiat. Rolul vorbirii este mult

diminuat, contactul ocular este, în general, slab, ochiul adaptându-

se cu dificultate apropierii excesive. Subzona apropiată se întinde

între 0–15 cm. Relaţia sexuală şi lupta sunt singurele raporturiinterumane compatibile cu această distanţă minimală. Toate

tr ăsăturile comunicaţionale menţionate sunt împinse aici la limită.

Mesajele transmise sunt aproape în exclusivitate afective sau

puternic colorate afectiv.

c. Zona personală (45–125 cm). Cuprinde, la rândul ei, o subzonă

apropiată (45–75 cm) şi una îndepărtată (75–125 cm). Ceadintâi, presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori.

Mesajul olfactiv al interlocutorului r ămâne perceptibil şi atingerea

oricând posibilă, dar ponderea comunicării verbale creşte şi

contactul ocular devine mai bun.

În subzona îndepărtată ne simţim mult mai în largul nostru. Ea corespunde

distanţei obişnuite dintre doi oameni ce conversează pe stradă. Desigur, limitele

menţionate ale zonei personale nu sunt aceleaşi în toate mediile, societăţile şi

culturile, ci ele variază în limite destul de largi, în funcţie de parametrii

psihologici, socio-culturali, temperamentali, demografici. De exemplu, distanţa






personală este mai mare în cazul locuitorilor de la ţar ă decât în cel al or ăşenilor,

obligaţi să tr ăiască în spaţii mai aglomerate.

d. Zona socială (1,25–3,60 m). Este spaţiul negocierilor impersonale,

al relaţiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost total

înlăturat. Subzona apropiată (1,25–2,20 m) presupune comunicarea

verbală cu o voce plină şi clar decupată pe fondul eventualelor

zgomote de fond. Frontiera interioar ă a teritoriului social este

marcată prin amplasarea de obiecte tampon: ghişeul, biroul, tarabaetc. Subzona îndepărtată (2,20–3,60 m) adaugă două conotaţii noi:

sublinierea distanţei ierarhice şi nevoia de linişte. Transgresarea

limitelor stabilite se încarcă întotdeauna cu o anumită semnificaţie.

e. Zona publică (peste 3,60 m). În cadrul ei comunicarea îşi pierde

aproape total caracterul interpersonal. Ea se adresează uneicolectivităţi, iar discursul este mai formalizat. Volumul glasului

creşte, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare

ascultător în parte, deşi continuă să poată urmări reacţiile publicului

şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie de acestea. Tocmai

amploarea acestui feedback distinge subzona apropiată (3,60–7,50

m) de cea îndepărtată, legătura funcţionând bine în primul caz (de

pildă, relaţia profesor – elevi în timpul orelor de curs) şi la un nivel

foarte scăzut în cel de al doilea (de exemplu, discursuri politice în

faţa unor mari mulţimi).






În cadrul comunicării umane non-verbale intr ă, de asemenea, şi limbajul

tactil, strâns legat de spaţiul personal amintit anterior, la kinezică sau kinetică.

Prin limbaj tactil înţelegem atingerea, sărutul, îmbr ăţişarea, bătaia pe

umăr –ca forme vechi ale comunicării prin care se stabileşte o relaţie de

intimitate, pentru manifestarea unui sentiment de compasiune, de dragoste,

simpatie, protecţie, ş.a.m.d.

Comunicarea umană nearticulată este o altă modalitate a comunicării

umane non-verbale; este una dintre cele mai vechi forme de comunicare şicunoaşte o mare diversitate de manifestări: strigătul, tusea, râsul, oftatul,

fluieratul etc.

Scopul acestuia este de apel sau de avertizare a unor parteneri aflaţi la

distanţe mari, de coordonare a unor acţiuni colective, de satisfacţie şi bucurie, de

durere (oftatul), de dezaprobare (tusea).

Comunicarea cromatică, manifestată prin modificarea culorii obrazului,transmite ideea unei puternice emoţii., de durere sau de bucurie.

Desigur, comunicarea umană non-verbală implică şi limbajul muzical,

limbajul plastic, limbajul cinematografic, toate trei fiind modalităţi specifice

de comunicare, deosebit de importante – ce fac în primul rând obiectul de studiu

al esteticii şi al artelor respective.

2. Comunicarea indirectă






Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicare

indirectă, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare

radicală a tipului de mesaj, ca şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi

receptor.

Cum spune Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevărată „ruptur ă

între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului”.

Prin urmare, scrierea inaugurează un nou tip de comunicare, prin care se

suprimă condiţionarea materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şise creează posibilitatea transmiterii unei informaţii nedeformate, autentice,

obiective în timp şi în spaţiu.

R R

R R

R

R

R

E R

Schema comunicării indirecte (prin scriere)

(după Bernard Voyenne)

– lipsa de apropiere fizică;

– transmitere în lanţ cu posibilitatea declanşării de ecouri asupra indivizilor

sau grupurilor;

– r ăspunsul este mult mai lent decât în comunicarea directă.

Istoria scrierii

(facultativ)






Istoria scrierii ne trimite în urmă cu zeci de mii de ani, până la desenele rupestre din epoca

preistorică , la reprezent ările de oameni şi animale de pe pere ţ ii pe şterilor ale omului primitiv. (cam

acum 20000 de ani sau, şi mai înainte, cam acum 50000 de ani, când se înregistrează o serie detr ă sături – puncte, linii, spirale – care reprezint ă o transpunere grafică a unor semne specifice

gândirii mitice). Antropologul Andre Leroi-Gourhan consider ă că cele mai îndepărtate vestigii ale

scrierii datează de acum 35.000 de ani î.Hr. şi că ele reprezint ă „linii gravate în os sau în piatr ă , mici

incizii echidistante ce aduc mărturia despăr ţ irii reprezent ării prin figuri de imaginile figurative

concrete şi dovezile celei mai vechi exprimări a manifest ărilor ritmice.”17 Ini ţ ial, desenele au avut o

func ţ ie multipl ă (magică , artistică , de comunicare). O etapă care precede apari ţ ia scrierii este

pictografia. Ea este un sistem primitiv de scriere care const ă în exprimarea ideilor prin desene

figurative (pictograme) cu valoare real ă sau simbolică. Folosirea pictogramelor a constituit prima

încercare de a fixa vorbirea, dar ea era prea limitat ă pentru că putea reprezenta obiecte concrete, dar

nu putea reda articularea frazei. Este un început de scriere pentru că î şi propune să comunice ceva,

dar nu e o scriere propriu-zisă , pentru că nu reproduce ideile în succesiunea lor. Treptat,

pictogramele vor începe să fie dispuse linear, ceea ce va constitui o treapt ă fundamental ă în

transformarea lor în scriere. La originea scrisului se afl ă , de asemenea, motive economice: nevoia

„contabilizării” unor produse agricole ce erau puse în circula ţ ie, întocmirea unor liste, inventare de

bunuri etc. De la pictografie se trece la ideografie , adică la un sistem de notare a ideilor prin semne

care reprezint ă obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit în scrierea hieroglifică egipteană

(hieroglife= imagini sacre) şi chineză pentru a nota o idee sau un cuvânt. Singura scriere ideografică pă strat ă până ast ă zi este scrierea chineză.

Ideogramele au fost notate la început cu linii curbe, apoi cu linii drepte, până când semnele au

cunoscut aspectul de cui, cuneo, de unde denumirea de scriere cuneiformă. Scrierea cuneiformă a

fost folosit ă de sumerieni, care între 5000 şi 4000 î. Hr., în regiunea corespunzătoare actualului Irak

de Sud, cunoscuser ă o civiliza ţ ie înfloritoare şi cărora le este atribuit ă inventarea scrierii.. Scrierea

cuneiformă s-a r ă spândit în Orientul Apropiat şi a continuat să fie scrierea de circula ţ ie pentru multe

secole.

Hârtia apare în secolul al II-lea d. Hr. în China, se r ă spânde şte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în

Asia, iar în secolele al XI-lea şi al XII-lea în Europa.

O formă de tranzi ţ ie între scrierea fonetică (silabică ) şi alfabet este scrierea feniciană – un sistem de

22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior, ele au fost

ad ăugate de greci). Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci (în jurul anului 775 î. Hr),

acesta a devenit str ămo şul tuturor alfabetelor occidentale.

17 Andre Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvântul , Ed, Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 259.






Ultima fază a scrierii o reprezint ă scrierea alfabetică – este cel mai evoluat, cel mai comod şi cel mai

u şor adaptabil. Scrierea alfabetică este ast ă zi folosit ă de popoarele civilizate în toat ă lumea; are

avantajul de a folosi litere ce reprezint ă sunete izolate, şi nu idei sau silabe (e imposibil să cuno ştitoate cele 80.000 de simboluri ale scrierii chineze, este greu să st ă pâne şti chiar cele 9.000 de

simboluri folosite practic de intelectualii chinezi şi e infinit mai simplu să folose şti numai 22, 24 sau

26 de semne). Simplificarea alfabetului a contribuit la marea r ăspândire a scrierii . Marea realizare

a acestei inven ţ ii const ă – cum spuneam – în reprezentarea fiecărui sunet printr-un singur semn.

Câ ştigurile generate de descoperirea scrierii alfabetice sunt imense. Trecerea de la canalul auditiv la

cel vizual înseamnă de fapt:stimularea gândirii abstracte, a creativit ăţ ii, a activit ăţ ii intelectuale, a

disciplinării ei, a capacit ăţ ii de aprofundare prin lectur ă. Scrierea înseamnă precizie, logică ,

perenitate, durat ă – o desprindere de prezent, o comunicare cu trecutul şi chiar cu viitorul. Marshall

McLuhan consider ă că o dat ă cu inventarea scrierii, începe „Galaxia Gutenberg”, care a adus atâtea

beneficii lumii. Concomitent, autorul atrage aten ţ ia şi asupra pericolelor pe care le prezint ă scrisul

pentru omenire. El vorbe şte despre scindarea culturii şi civiliza ţ iei grece şti, despre faptul că

schizofrenia (dedublarea personalit ăţ ii umane) este o consecin ţă inevitabil ă a alfabetizării.

Despăr ţ irea între lumea oral ă şi cea vizual ă , între inimă şi minte, între inteligen ţă şi pasiune, între

ra ţ iune şi sensibilitate – sunt cele două tendin ţ e care caracterizează lumea Greciei antice şi care ar

duce, la dezvoltarea unilateral ă a individualismului, ra ţ ionalismului şi na ţ ionalismului. În

antichitate, Platon considera şi el că scrisul prezint ă un mare neajuns prin caracterul de indiferen ţă ,

de impasibilitate, de impersonalitate fa ţă de oralitatea exprimării, mult mai vie, mai expresivă ,autentică. Prin intermediul mitului lui Theuth, socotit inventatorul scrisului, Platon î şi exprimă

scepticismul cu privire la capacitatea scrierii de a fi un leac împotriva uit ării: „C ăci scrisul va aduce

cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţ inerea de minte; punându- şi

credin ţ a în scris, oamenii î şi vor aminti din afar ă , cu ajutorul unor icoane str ăine, şi nu dinăuntru,

prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai g ă sit nu e f ăcut să învârto şeze ţ inerea de minte, ci doar

readucerea aminte”.18

Ca o solu ţ ie la scindarea de care s-a vorbit, McLuhan propune reîntoarcerea la lumea oral-auditivă ,

la retribalizare, la instaurarea unui „sat” global, dar nu prin printr-o proiec ţ ie în trecut, ci în viitor

prin constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibil ă datorit ă cuceririlor erei

electronice: radioul şi televiziunea.

3. Comunicarea multiplă

18 Platon – dialogul Phaidros, Opere vol IV, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc, 1983, p 466.






Un rol important în simplificarea semnelor şi în difuzarea scrierii l-a avut

apariţia tiparului. În secolul al XV-lea, în jurul anului 1450, la Mainz, în

Germania, Johanes Gutenberg (1400–1468) a inventat tiparul cu litere de metal,

cu caractere mobile, care în cursul aceluiaşi secol s-a r ăspândit în toată Europa.

În China, tiparul de lemn era cunoscut încă din secolul al XI-lea.

Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoriacomunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic

infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea informaţiei scrise,

propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al difuzării.

E

R3

R3

R3R3

R3

R1

R2

R4

Schema comunicării multiple (prin imprimate)

(după Bernard Voyenne)

- Aceleaşi caracteristici ca şi în cazul comunicării

indirecte (prin scriere), dar mesajele sunt multiple şi

transmise razant, prin propagare.






- Comunicarea multiplă are un caracter puternic

socializat.

Tipografia a f ăcut din cultur ă un bun de consum, o marf ă uniformă şi

repetabilă. Această marf ă, care alimentează setea de cunoaştere, nevoia

informării rapide şi exacte, se materializează în două produse ce ţin de

civilizaţia omului modern, şi anume: cartea şi presa.

Prin omogenitatea şi liniaritatea ei, prin caracterul portabil, prinmultiplicarea ei, cartea a reprezentat o lectur ă accesibilă unui public foarte larg,

dar, în acelaşi timp, a provocat o ruptur ă între spirit şi inimă, favorizând

egocentrismul, logocentrismul, „detribalizarea” individului prin izolarea

vizualităţii, impusă de lectura textului.

Tiparul revoluţionează nu numai tehnica editării, ci şi modul de gândire şi

de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor „într-un univers subiectivde libertate şi spontaneitate f ăr ă margini”, după cum afirmă McLuhan p. 258.

Tiparul este „tehnologia individualismului”.

Cartea a însemnat o creştere extraordinar ă a vitezei de citire a textului

tipărit, o gândire mai rapidă şi mai profundă, o posibilitate de adâncire în

semnificaţia textului prin revenire şi meditare asupra lui.

În acelaşi timp, cartea nu este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci şi

o formă materială concretă, o marf ă; ea are nevoie de pieţe de desfacere, de

difuzare.






În acest context, se stabileşte o anumită relaţie între emiţător şi receptor,

între public şi autor, iar între ei intervine un al treilea personaj, editorul, care

finalizează procesul de comunicare prin tipărirea căr ţii.

Ziarul, în sensul actual al cuvântului, ceea ce înseamnă periodicitate,

continuitate, informaţie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial,

preţuri accesibile, a apărut în Europa 17 mai 1605 la Anvers, în Ţările de Jos.

Este vorba de publicaţia să ptămânală Die Niewe Tidjingles (Noutăţile din

Anvers), considerată primul periodic din lume.Dacă în secolul al XVII-lea, caracterul domuninant îl reprezintă presa

periodică, în secolul imediat următor se vor dezvolta în primul rând cotidianele

(în 1702 ziarul londonez „The Daily Courant”, în 1777 primul cotidian francez

„Journal de Paris” etc.). Î

n secolul al XIX-lea, presa va cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, datorată

şi dezvoltării industriei, concurenţei, spiritului comercial, perfecţionării căilor de

difuzare.Este etapa marilor cotidiene, a apariţiei presei moderne, a agenţiilor de

presă instituţionalizată, a comunicării de masă, când presa devine o modalitate

modernă de comunicare, adresându-se unui public larg – are nu mai receptează

pasiv mesajele şi care se constituie într-o opinie publică, instaurându-se astfel o

nouă relaţie între emiţător şi receptor şi canalul de difuzare a informaţiilor. În

ţara noastr ă primele ziare au apărut în 1829: Curierul românesc, la 8 aprilie,

editat la Bucureşti de Ion Eliade R ădulescu, Albina românească, editată la Iaşi,

la 1 iunie, de către Gheorghe Asachi, Gazeta de Transilvania, editată la Braşov,

de către George Bariţ.






Atât în cazul căr ţii, cât şi în cel al ziarului putem vorbi de funcţiile

textului: discursivă, documentar ă şi iconică.

a. Comunicarea indirectă, realizată prin intermediul scrisului, înseamnă

transformarea discursului oral în text. Între cele două există asemănări şi

deosebiri. Astfel, discursului oral îi este specifică redundanţa, în timp ce

textul se caracterizează prin precizie, claritate, ordine şi structură logică a

ideilor. Dar , uneori, textul poate reproduce discursul, caracterul scriptic fiind

aproape imperceptibil. Impresia de oralitate este atât de profundă încât nu avemnici un moment senzaţia că ne aflăm în faţa unui text. Acesta este cazul multor

scriitori care urmează îndeaproape limba vorbită.

b. Funcţia documentară a textului presupune o eliberare totală de

redundanţa oralităţii, o capacitate maximă de analiză şi sinteză, un caracter

informativ şi reflexiv, ceea ce înseamnă înscrierea sa într-un cod, care , pentru a

fi descifrat, cere un efort de înţelegere. Expresia valorică supremă a funcţieidocumentare a textului este cartea.

c. Textul este imagine, atât în cazul căr ţii, şi mai ales în cazul ziarului.

Prin urmare, el are o funcţie iconică. Punerea în pagină (în cazul ziarului, al

căr ţii) are o importanţă deosebită pentru cititor, pentru atragerea sau respingerea

lui, pentru comunicarea cu el. Alcătuirea unei pagini de ziar cu titluri subtitluri,

rubrici speciale, la care se adaugă fotografii, desene, caricaturi etc. – are un rol

important asupra impactului cu cititorul.

4. Comunicarea colectivă






Efectele apariţiei tiparului, şcolarizarea masivă, revoluţia industrială,

dezvoltarea oraşelor, a poştei şi mijloacelor moderne de comunicaţie, invenţiile

specifice erei electronice –vor duce la apariţia unor noi modalităţi de

comunicare şi a unor noi relaţii între oameni, cu consecinţe în plan social şi

psihologic.

Dacă în comunicarea directă, indirectă şi multiplă emiţătorul de mesaje

este unul singur, în cazul comunicării colective – prin intermediul ziarului,

radioului şi televiziunii – atât emiţătorul cât şi receptorul devin două

grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează o emisiune de radio şi ceicare-l citesc sau audiază.

Altfel formulat, comunicarea se socializează, devine colectivă.

Mesajul însuşi se socializează.

Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă, multiplă

şi colectivă.

Procesul comunicării colective se realizează prin intermediul unor grupuri

sociale specializate, şi anume: cei care constituie antreprenorii de presă şi personalul lor.

Mesaje pierdute

E

EE

E

E

E

E

E

EE

E

E

E

E

E

R

R R

R

R R

R

R

R

R R

R

R

R

R

Schema comunicării colective (după Bernard Voyenne)






– Emiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, aceste înseşi fiind

compuse fie din indivizi, fie din grupuri mai mici.

– Mesajele trebuie în mod obligatoriu, să treacă printr-un organ de informare.

– Mesajele multiple sunt foarte numeroase. Receptarea lor periodică tinde către

permanenţă.

Bernard Voyenne vorbeşte în cartea sa „La presse dans la société

contemporaine” despre trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul

presei19

, care o diferenţiază de toate celelalte forme de comunicare, şi anume:a. caracterul instantaneu, pentru că aduce veşti aproape în acelaşi timp cu

desf ăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;

b. permanenţa, pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere şi jalonează istoria în

continuitatea ei;

c. caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment.

În cazul comunicării colective se vorbeşte despre comunicarea de masă şi,mai nou, despre mass-media (mijloace de comunicare de masă). Între

comunicare de masă şi mass-media nu există o suprapunere totală de

sensuri. Mai exact, când avem în vedere obiectul comunicării, vorbim despre

comunicare de masă, difuzare masivă (în engleză, mass communication), când

avem în vedere instrumentele, înţelegem tehnicile, mijloacele de difuzare,

informare colectivă, masivă sau de masă (în engleză, mass-media). În sfâr şit,

când avem în vedere produsele – ansamblul mesajelor destinate unui mare

public – vorbim despre comunicaţiile sociale, colective sau de masă, mesaje de

difuzare socială, colectivă sau de masă, adică, în engleză, mass communications.

19 Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine, p. 25






Fenomenul complex al mass-media face obiectul diverselor ştiinţe, cum ar fi:

sociologia mass-media, psihologia socială, lingvistica, cibernetica, teoria

informaţiei, semiotica etc. În definirea conceptului mass-media, trebuie să avem

în vedere două aspecte esenţiale:

a. ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scar ă de masă în condiţiile

civilizaţiei tehniciste (drept conţinut);

b. mijloacele tehnice de creare, elaborare şi difuzare de mesaje (ca

instrumente de comunicare de masă).

Componentele mass-media (radioul, televiziunea, cinematograful, cartea, marea presă, discul, publicitatea etc.) se impun cercetării20 din cel puţin două puncte de

vedere: din punctul de vedere al conţinutului (a ceea ce se transmite) şi din

punctul de vedere al modelării conţinutului (cum se transmite). Tehnicile

moderne sunt cele amintite mai sus, la care se pot adăuga şi telefonul,

magnetofonul, casetofonul, iar mesajele folosite sunt valori culturale preluate şi

adaptate la limbajele de comunicare de masă.

Cercetătorul american H. D. Lasswell, în lucrarea sa „Structura şi funcţiacomunicării în societate” (1948), a determinat direcţiile majore ale cercetării

comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice acţiune de comunicare,

trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? Ce

spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?

Astfel, cine? vizează studiul emiţătorului; ce? vizează analiza de conţinut a

comunicării; prin ce canal? vizează analiza canalelor de comunicaţie, a mediului

(presa scrisă, radio, televiziune, cinema, video etc.); cui? vizează analiza

publicului, a modului de receptare a mesajelor; cu ce efect? are în vedere analiza

scopului, a eficacităţii comunicării.

20 Gina Stoiciu, Orient ări opera ţ ionale în cercetarea comunicării de masă, Ed. Ştiinţifică, p. 16.






Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune?

(mesaj şi mijloc de comunicare) şi cine? (producător şi receptor). El consider ă

că: „Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care

comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării”.

Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă, deoarece se

bazează pe o tehnologie modernă (tiparul, telegrafia, telefonul, cinematograful,

radioul, televiziunea), pe o revoluţie industrială, dar şi pe apariţia unor

organizaţii comerciale interesate atât în producţia de masă, cât şi în difuzarea de

masă, aducătoare de profit. Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa (e vorba de presa modernă, care posedă toate posibilităţile pentru apariţia

unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă). Inventarea

rotativei, de exemplu, între anii 1860–1870 în Statele Unite ale Americii, în

Anglia în Franţa, avea să însemne imprimarea a 12.000–18.000 de exemplare pe

or ă. Cercetătorii consider ă că vârsta de aur a marilor cotidiene este aceea a

anilor 1890–1920, marcată de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje

impresionante. În Franţa se tipăreau 9 milioane de exemplare în 1914, iar înS.U.A., în 1920 –27,8 milioane de exemplare.

Evident, secolul al XX-lea aduce o extraordinară diversificare a

presei, atât în planul tehnicii de imprimare, cât şi în cel al calităţii ziarelor, al

comercializării şi difuzării lor.

Constatăm existenţa unei prese politice, a unei prese a elitelor intelectuale,

a unei prese specializate, a unei prese pentru femei, pentru copii, a unei prese

literar-artistice etc.

O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost

determinată de tehnologia electronică. Ea marchează apariţia telegrafului






(inventatorul american S.F.B. Morse a realizat un aparat electromagnetic pentru

telegrafie, brevetat în 1840), a telefonului (în 1876, omul de ştiinţă american

Alexander Graham Bell a inventat telefonul), fonografului (Thomas Edison, în

1877 şi-a patentat fonograful), radioului (brevetat în 1896, inventat de fizicianul

italian Guglielmo Marconi), cinematografului, televiziunii.

Apariţia televiziunii este, desigur rezultatul unui lung şir de invenţii în

domeniul electricităţii, al radiofoniei şi cinematografiei, deci a unui canal audio-

video.Germania realizează primele experienţe publice de televiziune în 1928,

Anglia în 1929, Franţa în 1932.

Astăzi, televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii, chiar şi în

ţările „lumii a treia”. Ideea „satului global” – de care vorbeşte McLuhan – este

totuşi departe de a se înf ă ptui; cauza fundamentală fiind inegalităţile dintre ţările

dezvoltate, care deţin 95% din staţiile de emisie de televiziune, şi ţările în curs

de dezvoltare, care deţin doar 5%.

La toate acestea se adaugă o nouă cucerire a epocii moderne:

calculatorul/ computerul. Cu ajutorul lui, informaţiile pot fi păstrate şi

prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate.

Prin capacitatea sa excepţională de a memora cantităţi imense de date, se

modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul că pătând un rol

fundamental în evoluţia societăţii în general, a presei, în special.

Calculatorul devine nu numai o bancă importantă de date pentru ziare, ci

şi un mod modern de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor în pagină etc.

Calculatorul posedă un mare potenţial comunicativ, prin introducerea

tehnologiei informatice care, în esenţa ei, este comunicaţională.






Procesul informatizării produce transformări substanţiale în sfera

comunicării.

Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat

doar cunoscătorilor, ceea ce provoacă o anumită inegalitate în procesul

comunicării.

În acelaşi timp, se observă tendinţa de mondializare a contextului

comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie acomunicării, adică de asigurare a accesibilităţii ei.

În lucrarea lui Alvin Toffler 21, e pusă următoarea întrebare: „Va fi

computerul eroul comunicării?” R ăspunsul este f ăr ă echivoc: „Computerul va

universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar,

mai ales, în forme ale viitorului comunicaţional.

La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii şi va

păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera filosofuluiantic devenea idealul limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va da

fiinţă unei noi realităţi, existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va

aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la

participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”.

Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Internetului, cu

multiplele sale posibilităţi de comunicare, vom fi de acord, împreună cu Alvin

Toffler, că „noul sistem mass-media este un accelerator de powershift” (putere

în mişcare). Totul este ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o

conlucrare complexă, pe diverse planuri.

21 Alvin Toffler, Powershift / Puterea în mi şcare, Ed. Antet, 1995, p. 349.






Curs VIII


Conceptul de comunicare de masă – Mass-media

Conceptul de mass-media este mai nou şi este necesar ă o definire a lui:

„Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină,

transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în general, în principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare şi se traduce, în

general, cu expresia comunicaţiilor de masă (...). Deci: media = mijloace de

comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public,

un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept

caracteristică esenţială marea lor for ţă, putere, vasta lor rază de acţiune. Nu

există nici o îndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea

şi televiziunea (...). Cinematograful se înscrie în aceeaşi categorie (...). Presa,

pentru aceleaşi motive, este considerată ca fiind unul dintre principalele mass-

media (...). Cartea (...), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de

asemenea, să fie încadrate în categoria mass-media. De asemenea, afişul

publicitar. Se poate considera, aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall






McLuhan, că şi cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de

comunicare... Chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii

interpersonale decât ca emiţători către marele public.”22.

Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă, mijloace ale

comunicării de masă nu există o sinonimie perfectă. Între comunicare de masă,

înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare, şi mijloace de comunicare –

instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor – există

diferenţe clare, care trebuie avute în vedere. Expresia mass-media nu trebuie să

înlocuiască noţiunea de comunicare de masă. Însăşi expresia mass-mediaconţine mai mult decât pe aceea de mijloace.

Conceptul de mass înseamnă un public numeros, dar poate fi înţeles şi ca o

amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă,

ca o standardizare a consumului cultural şi, în acelaşi timp, ca un nivel scăzut de

receptivitate. În acest fel, conceptul de comunicare de masă este definit în sens

unilateral, creându-se în mod artificial o ruptur ă între cultura înaltă, a elitelor

sociale şi cultura de masă, producţia de masă, receptarea de masă.În definirea conceptului de comunicare de masă trebuie să avem în vedere

faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns

legate de civilizaţia tehnicistă, ceea ce implică unele trăsături specifice:

– În cazul comunicării de masă, comunicarea se socializează, devine

colectivă. Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din

indivizi, iar mesajele, care nu mai reflectă doar părerea unui singur individ, ci a

întregului grup, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul,televiziunea).

La rândul lor, destinatarii comunicării formează grupuri vaste, colectivităţi

umane, ceea ce constituie socializarea audienţei. Cum afirmă cercetătorul

22 Jean Cazeneuve, La société de l ubiquité, Denoël Gonthier, Paris, 1972, p. 9.






francez Bernard Voyenne: „presa de masă reprezintă conversaţia tuturor cu toţi

şi a fiecăruia cu celălalt.”

– O altă tr ăsătur ă a comunicării de masă se refer ă la caracterul

unidirecţional şi mediat al comunicării. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt

separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit prin intermediul unei

tehnologii moderne, specifice „erei electronice”.

– De asemenea, reacţia grupului receptor mesaje faţă de grupul

emiţător este lentă, chiar de indiferenţă. Când ea se produce, receptorii devin,

la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje.

Vom încheia discuţia prezentă despre modurile şi mijloacele de comunicare

trecând în revistă funcţiile mass-media în societatea contemporană – dat fiind

importanţa sporită a acesteia astăzi:

a. Cea mai importantă funcţie a presei, a mass-media, în general, este aceea

de a informa. Raţiunea apariţiei presei aceasta a fost: de a informa, de aînregistra, de a comunica (=schimb de informaţii) ce se întâmplă în lume.

Informaţia este sângele viu al unui ziar. Drama omenirii ia naştere ca

urmare a faptului că descoperirea se face mult mai repede decât

informarea. Faptele evoluează prea repede pentru ca omul să poată lua

cunoştinţă clar ă de ele. Sociologul american Alvin Toffler, în „Puterea în

mişcare”, consider ă că lupta pentru putere va înseamnă lupta pentru

stă pânirea informaţiilor (natura puterii se schimbă în funcţie de

cunoaştere, şi are loc o „alchimie a informaţiei”). În opinia sa, cele trei

principale surse ale puterii sunt, violenţa, averea şi cunoaşterea, iar

cunoaşterea devine resursa centrală a economiei avansate. Avuţia

înseamnă, deci, informaţie. Între cel trei surse ale puterii intervine o






dinamică a schimbării în favoarea celei din urmă. Societatea viitorului va

fi, în sensul cel mai democratic,o societate a informaţiei sau nu va fi

deloc.

b. A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea formativă,

modelatoare, de a exprima şi forma opinii, comportamente, mentalităţi, de

a contribui la ridicarea nivelului general de cunoaştere şi de educaţie a

populaţiei în domeniile culturii şi civilizaţiei.

„The medium is the message”, afirma Marshall McLuhan, dar tot el adăuga:

„the medium is the massage”.

Altfel spus, mijlocul repezintă mesajul, mijlocul influenţează modul de

receptare a mesajului, el nu r ămâne neutru.

„Mijlocul are valoare de mesaj formativ” este o idee fundamentală a întregii

opere a lui McLuhan.

Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de diverse criterii,subiective sau obiective, de diverse interese, personale sau de grup, de gradul

general de cultur ă al ziariştilor, de etica lor profesională, de receptorii acestor

ştiri.

c. A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială. După cum

se ştie, ştirile sunt acelea care vând ziarul. Într-o societate democratică,

schimbul liber de informaţii, accesul liber la informaţie sunt necesare ca

aerul pentru organism. Dar sunt ştiri şi ...ştiri. O informaţie este rezultatul

unei selecţii (subiective), a unei opţiuni, a unui filtru (gazetarul, grupul

acţionar, redacţia). Între emiţătorul şi receptorul de informaţii poate să

existe o identitate de interese, valori şi atunci funcţia formativă a presei






are un rol benefic, dar când nu există această identitate, funcţia amintită se

transformă în manipulare, care are drept scop (mascat) denaturarea

adevărului, abaterea voită de la informaţia exactă, obiectivă. Marile

agenţii de presă au transformat informaţia în marf ă, ele vând şi cumpăr ă

informaţii aducătoare de profit. Cele două mijloace consacrate de

manipulare a maselor sunt publicitatea şi propaganda. Imensele cheltuieli

ce se fac în lume pentru publicitate au drept scop formarea la clienţi a unei

convingeri capabile să-i transforme în cumpăr ători. Arta de a convinge

presupune afirmaţia şi repetiţia, variaţia aspectului anunţurilor. Un marerol în publicitate îl are ilustraţia, ca şi metoda imaginilor comparative.

d. A patra funcţie a mass-media este cea recreativă, de divertisment.

Omul modern tr ăieşte sub o continuă stare de stres, supus zilnic

bombardamentului informaţional care-i artificializează viaţa, rupându-l de

natur ă, de trebuinţele sale fundamentale fireşti, falsificându-i opiniile.

Marea masă de oameni mediatizaţi, iradiaţi cu informaţii contradictorii,confuze are, de cele mai multe ori, sentimentul de obiect şi nu de subiect, de

asistenţă pasivă la evenimentele care o afectează.

De aici, nevoia de apărare, de relaxare, de divertisment.

Prin urmare, r ăspunzând la această nevoie, mai toate ziarele publică glume,

caricaturi, radioul şi televiziunea au emisiuni speciale de umor.

Astăzi însă,divertismentul nu mai este un simplu divertisment, pentru că

reprezintă în ultimă instanţă, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a unei

opţiuni.

În fond, ultimele două funcţii mass-media, cea comercială şi cea recreativă,

au tot un rol formativ (pozitiv sau negativ după caz).






Alvin Toffler observă rolul imens al televiziunii (o numeşte piaţă de imagerie

în extindere) şi puterea ei extraordinar ă de influenţare, care se datorează

caracterului de spectacol, dar care adesea zugr ăveşte o imagine falsă a realităţii.

El vorbeşte despre substratul intenţionat al acestui spectacol, dar şi despre

conţinutul neintenţionat, prezent în toate programele şi reclamele de televiziune.

Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de către spectator. Totul se

îndosariază în minte,formând o parte din banca generală de cunoştinţe despre

lume a persoanei respective. Din acest motiv, simpla distracţie nu mai este

simplă.






CURS IX

Barierele comunicării

Având în vedere importanţa realizării unui acord, unei compatibilităţii –în

cadrul procesului de relaţii publice – între codul unei anumite organizaţii şi

codurile diverselor publicuri, vom insista, într-un capitol de sine stătător, asupra

celor mai importante obstacole ce pot să apar ă în cadrul comunicării dintre cei

doi poli.

Aşadar, în comunicare, intervin diverse obstacole23 şi anume:

a. bariere fizice (distanţa, spaţiul); b. bariere sociale (concepţii diferite despre viaţă, Weltanschaung-uri

diferite);

c. bariere gnoseologice (insuficienţe ale experienţei, volum precar de

cunoaştere, dezvoltarea redusă a gândirii);

d. bariere socio-psihologice (obiceiuri, tradiţii, prejudecăţi);

Sau, după o altă clasificare:

a. bariere geografice (distanţa în spaţiu);

b. bariere istorice (informaţia este invers propor ţională cu timpul care

desparte un anumit eveniment de comunicarea despre el);

23 vezi Maria Cornelia Bârliba, Paradigmele comunicării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1987, p. 62.






c. bariere statalo-politice (în funcţie de regimul politic care nu permite

circulaţia informaţiei pe o scar ă mai largă);

d. bariere economice (lipsa mijloacelor financiare);

e. bariere tehnice (lipsa tehnicii care să accelereze circulaţia informaţiei);

f. bariere lingvistice (slaba cunoaştere a limbilor str ăine);

g. bariere psihologice (particularităţile percepţiei, memoriei, convingerilor,

precum şi a celorlalte caracteristici ce ţin de personalitate);

h. bariere de rezonanţă (informaţia nu corespunde întotdeauna nevoilor

individului, nu intr ă în „rezonanţă” cu acestea).

Se observă că există o multitudine de factori care pot să se transforme în

„bariere” în calea comunicării. Nicki Stanton consider ă că „individualitatea

noastr ă este principala barier ă în calea comunicării”. Prin această afirmaţia,

consider ăm că autorul se refer ă în primul rând, la faptul că adultul – spre

deosebire de copil – se „osifică” în prejudecăţile (angoasele) sale. Diferenţele de

percepţie sunt, după opinia lui Stanton, doar r ădăcina altor bariere decomunicare: „Modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele

noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi,

educaţie, ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor recepta

situaţiile în mod diferit”24. El crede, de asemenea, că lipsa de cunoaştere

(cunoştinţe reduse), lipsa de interes, lipsa de încredere, dificultăţile de

exprimare, emotivitatea, personalitatea puternică a emiţătorului şi a receptorului

(„ciocnirea personalităţilor”), condiţiile de comunicare pot constitui bariere în

calea comunicării.

Să ne îndreptăm atenţia asupra câtorva dintre ele:

24 Nicki Stanton, Comunicarea, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, 1995, pp. 3-4.






Criza ideii de obiectivitate în cunoaştere determină o îndoială cu privire la

posibilitatea comunicării.

Pentru ca această îndoială să dispar ă, ar trebui să existe un limbaj universal

neutru care să mijlocească traducerea unor limbaje în altele, ceea ce, practic, este

imposibil.

Pentru a se realiza o comunicare, trebuie să existe un limbaj / cod comun,

dar limbajul – după cum am reliefat mai sus (la structura comunicării) – nuînseamnă vocabular.

Sunt situaţii când există un vocabular comun, dar limbajul este diferit.

Comunicarea va fi, în acest caz, incompletă sau imposibilă.

Pe de altă parte, putem întâlni un vocabular diferit, dar un limbaj comun.

Comunicarea devine incompletă sau la limită, imposibilă sau este

întreţinută iluzia comunicării, nefiind conştientizată diferenţa dintre limbaj şivocabular.

Prin urmare, dificultatea comunicării ţine de marea diversitate a

limbajelor (a se vedea în acest sens subpunctul tratat anterior).

Conţinutul semantic al limbajului ţine, la rândul său, de orizontul cultural al

vorbitorului, iar acesta de orizontul său de viaţă.

Prin orizont de viaţă înţelegem totalitatea experienţelor unui individ (grup

uman) circumscrise sistemului de trebuinţe şi mijloacelor de satisfacere a

acestuia, sistem determinat de locul individului sau grupului în structura grupată

a societăţii, precum şi de locul acesteia în cadrul civilizaţiei umane.






În funcţie de natura limbajului, a concepţiilor despre lume (=Weltashaung),

a orizontului cultural sau orizontului de viaţă, actul comunicării difer ă de la un

individ la altul.

Comunicarea se realizează foarte rar sau nu se realizează niciodată atunci

când există convingerea că alte orizonturi culturale sunt nesemnificative sau

chiar inferioare (elitismul, eurocentrismul, panamericanismul, panslavismul,

rasismul) sau datorită convingerilor că actuala diversitate economico-politică,socio-profesională, etnico culturală a lumii este fie o stare eternă a lumii, de

nedepăşit, fie depăşibilă prin strategii de tip imperialist.

Accidentele de comunicare ţin de competenţa lingvistică a vorbitorilor sau

– în cazuri mai grave – de stările patologice, precum şi de clivajele culturale,

care duc la relativism în comunicare.

Bineînţeles cele două cauze de bază ce duc la eşec în comunicare (le-am

dezvoltat anterior) sunt: omniprezenţa zgomotului (a se vedea modelul

comunicării de la Shannon şi Weaver) şi necoincidenţa dintre codul

transmiţătorului şi cel al receptorului.

Repetăm, în ciuda credinţei inoculate de şcoală, potrivit căreia cuvintele au

un înţeles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificaţie intrinsecă (a se vedea

caracterul arbitrar al semnului lingvistic comentat anterior, la structura

comunicării).






În ciuda existenţei unui vocabular comun, nu există un limbaj comun, de

aceea de multe ori dialogul dintre doi interlocutori se realizează ca un „dialog al

surzilor” în planul semanticii.

El va însemna un prilej de conflict în planul pragmaticii (de exemplu, în

procesul de relaţii publice, în această situaţie, coordonata de comunicare va

bloca cealaltă coordonată importantă, pe cea de management) şi un prilej de

disconfort în plan psihologic.

Situaţia ideală a comunicării presupune aceleaşi tehnici de problematizareşi aceeaşi organizare mentală.

Astfel de situaţii poate pot fi întâlnite în laboratoarele ştiinţifice din cadrul

aceloraşi şcoli de gândire (unde instrucţia este relativ identică), în comunităţile

închise, unde orizontul vieţii are o mare continuitate în timp, ceea ce determină

continuitatea şi omogenitatea orizontului cultural.

Relativitatea comunicării nu ţine numai de incompetenţa lingvistică, ci şi deo cauză mai adâncă, şi anume, de natura cunoaşterii.

Limitele comunicării se manifestă şi în comunicarea dintre orice grupuri

umane, etnice, clase sociale, socioprofesionale, partide politice, sexe, generaţii

etc.

Cum este posibilă comunicarea când există limbi diferite, paradigme

diferite, în lipsa unui limbaj neutru?

Prin convertire, prin trecerea de la o paradigmă la alta a cel puţin unuia

dintre interlocutori.






Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică.

Pe baza lor, cel ce se instruieşte învaţă să formuleze şi să rezolve probleme

noi.

Conceptul de paradigmă a fost impus în filosofia ştiinţei de către Th. Kuhn

şi el a intrat în ultimii douăzeci de ani în filosofia socială, în psihologie,

sociologie, antropologie.

Subliniam mai sus că eşecul în comunicare e determinat în principal dedouă cauze: necoincidenţa codurilor folosite şi intervenţia zgomotului.

Prima deficienţă poate fi înlăturată (cel puţin par ţial), printr-un efort de

acomodare, convertire (cum precizam anterior), prin familiarizarea cu modul de

a comunica al interlocutorului.

Cât priveşte cea de-a doua piedică, şansele de-a o anihila total sunt minime,dată fiind omniprezenţa bruiajului (măcar şi numai a celui psihologic, ce

supravieţuieşte chiar şi în condiţiile în care toate celelalte riscuri de perturbare

fizică a semnalelor au fost înlăturate).

Totuşi practica istorică, dar şi cea personală a fiecăruia dintre noi, ne

sugerează o modalitate relativ simplă de a contracara efectele neplăcute ale

„zgomotului”.

De pildă, când avem de transmis cuiva la telefon un nume important,

însoţim rostirea cuvântului în cauză de enumerarea câtorva substantive proprii,

nume de persoane foarte cunoscute, din ale căror iniţiale se compune acesta.






Toate aceste substantive (ajutătoare) sunt redundante, adică parazitare,

inutile?

Evident, nu sunt inutile din moment ce procedeul îl ajută pe interlocutorul

nostru să recepţioneze mesajul exact în forma dorită de noi.

În limbă, redundanţa este omniprezentă şi se observă că un nivel mai

ridicat al ei se asociază, aproape întotdeauna, cu o posibilitate sporită de

detectare şi înlăturate a erorilor.

Altfel spus, redundanţa contribuie la detectarea şi corectarea erorilor de

transmisie.

Un plus de redundanţă asigură un plus de siguranţă în transmiterea

întocmai a mesajului.






CURS X

TEHNICI DE STUDIU AL COMUNICĂRII - 1

1. INTERVIUL

Interviul este o formă de comunicare stabilită între două persoane care nu se

cunosc. Ea are ca scop adunarea informaţiilor asupra unui fenomen precis. M.

Grawitz defineşte interviul ca: „un procedeu de investigaţie ştiinţifică, care

utilizează un proces de comunicare verbală, pentru a aduna informaţi, în

relaţie cu un scop fixat”.

A. În sens restrâns, interviul ştiinţific este o metod ă de investiga ţ ie

caracterizat ă de un ansamblu de tehnici şi proceduri specifice care permit

instituirea unui proces de comunicare verbal ă în vederea ob ţ inerii unor

informa ţ ii aferente scopului urmărit de cercetare;

B. In sens larg, interviul ştiinţific este între ţ inerea unei comunicări –

investiga ţ ia este cu atât mai productivă cu cât aria cercetat ă este mai lejer ă ,

exist ă mai pu ţ ine restric ţ ii.






Există o serie de factori care faciliteaz ă interviul în analiza comunicării :

Factori legaţi de context - unii dintre aceşti factori se raportează la

situaţia însăşi a interviului, alţii la intervievator şi alţii la intervievat.

a) Între factorii lega ţ i de situa ţ ia însăşi trebuie considerat în principal

durata şi locul .

Este important să se prevadă cât se poate de exact timpul ce va trebui să

fie consacrat unei întrevederi şi de a pune în temă subiecţii.

Locul unde se va desf ăşura interviul trebuie de asemeni să fie planificat cugrijă în funcţie de obiectul cercetării.

Locul poate avea o influenţă asupra modalităţii în care respondentul

percepe statusul şi rolul său, disponibilitatea sa de spirit, deschiderea sa la

întrebări etc.

b) Între factorii lega ţ i de intervievat trebuie mai ales să considere

pertinen ţ a temei ; acesta trebuie să corespundă preocupărilor intervievatului din

momentul întrevederii.Intervievatul trebuie să ştie cu exactitate care este rolul său din acest punct

de vedere, pentru a nu apare disfuncţionalităţi în relaţia sa cu intervievatorul.

Acesta din urmă trebuie să se asigure că intervievatul reconstituie bine

realitatea-pentru aceasta el poate să cear ă intervievatului probe scrise sau dări de

seamă oficiale care să vină în sprijinul a ceea ce el spune.

Alte elemente ale situaţiei de întrevedere sunt legate de anchetatorul

însuşi . De exemplu, sexul sau aspectul său fizic pot influen ţ a aceast ă situa ţ ie.

Prin urmare, cadrul său de referinţă sau opiniile sale pot influenţa

obiectivitatea sa în formularea problemelor/întrebărilor sau în înregistrarea

r ăspunsurilor.






În fine, nivelul limbajului pe care îl utilizează trebuie să fie accesibil

intervievaţilor. Intervievatorul trebuie, prin intermediul limbajului, să motiveze

persoana să r ăspundă indicându-i că toate r ăspunsurile posibile sunt valide.

Există numeroase criterii de clasificare ale interviurilor:

A. După momentul de desf ăşurare al investigaţiei prin interviu;

B. După scopul cercetării - de exemplu, el este de un anumit fel dacă exist ă cercetare de tip informa ţ ional şi este de alt tip dacă cercetarea este de

ac ţ iune;

C. După nivelul de profunzime urmărit în adunarea informaţiilor;

D. După gradul de obiectivitate al cercetătorului şi al celui cercetat.

E. După domeniul în care este folosit:

(a) obiectul (realitatea) cercetat - adică problema cercetată;

(b) indivizii investigaţi (care constituie şi o realitate investigată dar sunt şi

furnizori de informaţii).

După obiectul studiat :

1. Interviul documentar - urmăreşte îndeosebi obţinerea unor cunoştinţe

de care dispun indivizii în raport cu procesele şi fenomenele studiate;

2. Interviul de opinie - urmăreşte sesizarea reacţiilor subiective în raport

cu fenomenul studiat;






3. Interviul de atitudine - urmăreşte obţinerea de informaţii referitoare la

comportamente, atitudini ca atare ale subiectului în raport cu fenomenele sau

procesele studiate;

4. Interviul de personalitate - urmăreşte obţinerea de informaţii care pun

în prim-plan personalitatea integrală ca atare a subiecţilor investigaţi-este cel

mai complex din punct de vedere al aspectelor cognitive, de opinie, afective-ne

ofer ă date globale, semnificative asupra felului în care participă indivizii la

fenomenele studiate.

F. După modalitatea de adunare a datelor: există interviul dirijat şi

interviul semi-dirijat - diferenţa esenţială între aceste două tipuri de interviu se

află în conţinutul interviului care este structurat în primul caz şi semi-structurat

în cel de-al doilea.

Această diferenţă serveşte deci la calificarea mijlocului utilizat pentru

adunarea datelor.

1. Interviul dirijat - interviul dirijat seamănă cu un chestionar în care nufigurează decât întrebări închise, cu excepţia faptului că acest chestionar este

aplicat de un intervievator. Ansamblul cadrului de referinţă, adică limbajul

adecvat problemei, structurarea temelor, ordinea progresului întrebărilor şi

diferitele categorii de r ăspunsuri, este definit dinainte. Persoana intervievată

trebuie să se situeze în raport cu acest cadru, ea trebuie să intre în el pentru a

r ăspunde într-o modalitate corectă la întrebări.

2. Interviul semi-dirijat - marile teme ale interviului sunt definite

dinainte, dar ordinea în care ele pot fi abordate este liber ă şi categoriile din

interiorul acestor teme funcţionează în mod liber.






Rolul intervievatorului constă fundamental în a lăsa intervievatul să

vorbească, şi a-i propune acestuia anumite teme dacă acesta nu le abordează pe

aceste în mod spontan. Interviul semi-dirijat convine pentru aprofundarea unui

domeniu dat sau pentru a urmări evoluţia unui domeniu deja cunoscut.

I. După profunzimea (adâncimea) lor:

1. Interviul extensiv - este mai superficial, se realizează la o scală

de masă-de regulă este centrat pe problema investigată şi nu pe tr ăsăturile persoanei investigate;

2. Interviul în profunzime - este centrat mai ales pe individ-accentul cade

pe persoanele investigate, pe capacitatea lor de a furniza cat mai multe

informaţii prin sensibilizarea personalităţii lor.

În interviul în profunzime de regulă operatorul de interviu nu sugerează

domeniul de interes studiat-interviul de acest tip este centrat pe individ,urmărind în mase mari de indivizi (care formează un eşantion) repetabilitatea

anumitor structuri motivaţionale-unele structuri motivaţionale sunt generale în

ciuda bogăţiei motivaţiilor individuale.

Operatorul pentru acest tip de interviu procedează în general „directiv”- el

îşi urmăreşte insistent scopul, întrebările adresate celui intervievat sunt foarte

centrate pe scop, deşi vin din direcţii diferite.

3. Interviul non-directiv sau cu r ăspunsuri libere - se caracterizează prin

preciziunea temei dar formularea întrebărilor şi evantaiul informaţiilor adunate

astfel este foarte variată, astfel încât gradul de libertate al r ăspunsului este foarte

mare pentru intervievator şi operatorul de interviu.






Singura restricţie este tema-în cazul interviului non-directiv intervievatul

se poate exprima şi în legătur ă cu fenomene la care nu a participat direct, să-şi

exprime opiniile bazate pe aparatul analogic al gândirii omului-solicitând

informaţii despre faptele la care nu a participat el face analogia între faptele

cunoscute şi în acest fel fapte transferul la faptul solicitat-în interviu se cer

informaţii despre fapte cunoscute nemijlocit.

4. Interviul central sau focalizat - este axat pe o anumită problemă

particular ă cunoscută direct de intervievat dar cu o mare libertate de mişcare din

partea operatorului de interviu.

Acest tip de interviu este centrat fie pe temă, fie pe intervievat.

2. FOCUS-GROUPUL

A fost folosit pentru prima dată în anii’40 pentru a determina eficacitatea programelor de radio destinate pentru întărirea moralului trupelor americane

aflate în r ăzboi. După anii ’50 devin un instrument de cercetare a pieţii, apoi din

anii ’60 redevin un instrument important în cercetarea academică.

Tipuri de focus-group:

1. Focus-grop simplu: Un grup este invitat să discute pe baza unui ghid de

discuţie care cuprinde întrebări deschise şi în prezenţa unui moderator

care invită pe fiecare participant la grup să discute , să-şi spună părerile şi

opiniile. Se foloseşte aceeaşi procedur ă pentru mai multe grupuri pentru a

se putea compara datele între ele.






2. Focus-gropul extins: În acest caz participanţilor la grup li se

administrează înaintea discuţiei un chestionar care include problemele

care vor fi discutate în timpul grupului.

Caracteristicile focus-group-urilor

Focus-grupul constă dintr-un mic număr de oameni care sunt adunaţi de

cercetător pentru a discuta un subiect dat.

Discuţiile de tip „focus” nu sunt structurate deşi în unele cazuri subiecţilorli se cere să completeze un chestionar.

Grupurile în acest caz au mai puţin de 10-12 persoane-numărul fiind mic,

nu se pot generaliza rezultatele obţinute în acest caz la nivelul întregii populaţii.

Pentru că grupul este aleator şi membrii sunt aleşi pe baza unei

caracteristici comune, se spune că grupul are o validitate externă redusă.

Etapele cercetării de tip focus-grup

1. Recrutarea participan ţ ilor la focus-grup - Recrutarea se face pe baza

unui chestionar de recrutare, în funcţie de obiectivele studiului, de informaţiile

pe care le avem despre grupul ţintă şi de caracteristicile acestuia.

Chestionarul de recrutare cuprinde o scurta prezentare a operatorului şi a

firmei care realizează studiul, scopul întâlnirii, tema generală a discuţiei,

întrebări filtru, întrebări nespecifice, întrebări de natur ă demografică şi întrebări

despre coordonatele persoanei chestionate (număr de telefon, disponibilitate de

timp în zilele în care sunt programate discuţiile de grup).






Întrebările filtru se formulează în funcţie de obiectivele cercetării şi sunt

cele care “filtrează” subiecţii astfel încât să ne asigur ăm că aceştia sunt exact

persoanele de care avem nevoie.

2. Ghidul de interviu - Ghidul de interviu este instrumentul principal de

lucru în focus grup. Întrebările din ghidul de interviu trebuie

• să respecte o succesiune logică, să decurgă logic unele din altele,

• să par ă spontane, fireşti,

• să acopere toate obiectivele propuse,

• să permită obţinerea unor informaţii complete în timpul alocat discuţiei.În ghidul de interviu se pun întrebări deschise, subiecţii fiind puşi în situaţia

de a relata, de a povesti ceva (o experienţă o opinie), de a explica o atitudine, un

comportament.

Numărul de întrebări nu trebuie să fie foarte mare, căci trebuie să ţinem cont

de faptul ca la fiecare întrebare vom avea 8 - 10 r ăspunsuri şi, în plus,

comentariile subiecţilor la r ăspunsurile altor persoane din grup sau întrebările

suplimentare venite din partea moderatorului.

3. Desf ăşurarea discu ţ iei şi analiza rezultatelor - Discuţiile trebuie

înregistrate video sau audio şi supravegheate discret de sponsorul

cercetării.

Cercetătorul sau un înlocuitor al lui serveşte drept moderator.

Moderatorul are câteva sarcini important: a menţine discuţia centrată pe tema

de cercetare (de obicei acesta este un produs sau un serviciu); a garanta şi a

asigura că discuţia nu este dominată de unul sau doi participanţi mai importanţă;

a încuraja pe toţi subiecţii să discute liber.






De obicei o discuţie de grup de o or ă sau două este înregistrată şi studiată în

profunzime-analiza comentariilor participanţilor poate fi în totalitate anecdotică

sau observaţională sau poate implica tehnici ale analizei de conţinut pentru a

număra temele recurente sau a măsura intensitatea cu care acestea sunt

dezbătute.

Referitor la numărul de grupuri necesare-nu există un număr fix, unele

proiecte solicitând numai 1-3 iar în altele fiind nevoie chiar de 10. Regula

principală este ca atunci când interviurile nu aduc nimic important, interviurile

ar trebui stopate.

3. OBSERVAŢIA PARTICIPATIVĂ.

Observaţia este o formă de cercetare calitativă, diferită de cercetarea

cantitativă.

De exemplu, cercetarea audien ţ ei a fost deseori criticat ă pentru că a

furnizat numai descrieri uni-dimensionale ale rela ţ iilor oamenilor cu mass

media.

Ea ne spune câte aparate TV sunt deschise dar nu ce fac oamenii în timp

ce urmăresc TV sau dacă chiar îl urmăresc.

Ş i dacă ei se uit ă la TV chiar îl urmăresc atent sau se gândesc la altceva,iau masa etc.?






D. Morley a observat că cercetarea asupra audienţei TV nu măsoar ă

vizionarea ci altceva: prezenţa unui aparat TV deschis şi o persoană în aceeaşi

camer ă cu el.

Ea presupune motivaţia de a urmării TV şi faptul că decizia de face acest

lucru este una individuală.

Ea nu pune sub semnul întrebării contextul în care s-a f ăcut această

alegere (cine are acces la aparat, ce altceva se mai face în prezenţa lui, unde în

altă parte se merge în casă etc.).

Ca urmare a acestor probleme Morley argumentează că: „tipul de

cercetare pe care trebuie să o facem implică identificarea şi investigarea tuturor

diferenţelor dincolo de categoriile atot-cuprinzătoare ale «urmăririi TV» ... noi

trebuie să ne concentr ă asupra modalităţii complexe în care vizionarea TV este

întrupată în mod inevitabil în şirul complet al practicilor cotidiene ... Noi trebuie

să studiem vizionarea TV...în «localizarea sa naturală»”.

Observaţia implică o varietate de metode de cercetare care permit

accesul direct la comportamentul social care este analizat.

Ea poate sau nu să ofere avantaje în raport cu alte metode şi abordări, dar

ea este o parte importantă din arsenalul cercetării comunicării.

Cercetarea observaţională poate fi împăr ţită în mai multe tipuri în funcţie

de trei criterii:

a. Dacă observatorul ia sau nu parte la activităţile indivizilor observaţi;

b. Dacă observaţiile sunt structurate sau non-structurate;

c. Dacă comportamentele observate apar în localizări naturale sau artificiale.






Figura. Gradul de structur ă al localizării observaţionale.

Localizare

naturală

Localizare

artificială

Nestructurată Cercetare de

teren complet

nestructurată

Studiu de

laborator

nestructurat

Structurată Cercetare deteren structurată

Studiu delaborator complet

structurat

A. Tipurile metodelor observaţionale - termenul de „observaţie”

ascunde de fapt o mulţime de abordări de cercetare, pe care le putem clasifica în

trei categorii mari: (a) observaţia simplă; (b) observaţia participativă; (c)

etnografia.

1. Observa ţ ia simpl ă - reprezintă situaţia în care observatorul nu are nici o

relaţie cu procesele şi oamenii pe care îi observă, care nu sunt conştienţi că

asupra lor se exercită o activitate de cercetare.

De exemplu, un proiect de cercetare poate fi interesat de audien ţ a

cinematografului - cum par oamenii să aleag ă ce film să vad ă la un„Multiplex”.

Cercet ătorul poate administra un chestionar care să cuprind ă întrebări

legate de acest lucru sau poate petrece câteva seri urmărind ce oameni vin la

„Multiplex” şi ce filme aleg ei să vizioneze.

Gradul destructur ă

impusă deobservator






O cerinţă fundamentală a observaţiei simple este accesul liber în

localizarea de cercetare (aceasta din urmă fiind una „naturală” sau din „viaţa

reală”).

De exemplu, cercetarea experimental ă – care implică observa ţ ia unui

comportament controlat al vizionării TV de către copii şi are loc într-un

laborator de psihologie social ă - este diferit ă de „observa ţ ia simpl ă” în sensul

definit anterior .

2. Observa ţ ia participativă reprezintă situaţia în carecercetătorul ia parte la activităţile oamenilor observaţi.

Termenul de „observaţie participativă” este folosit deseori în sens larg

pentru a descrie observaţia în care are loc o participare redusă a cercetătorului.

De exemplu, este evident că observa ţ ia participativă va fi folosit ă mai

mult în domeniul consumului media decât în cel al produc ţ iei media, pentru că

sunt pu ţ in acei cercet ători care pot deveni membrii ai unei echipe de produc ţ ie

media.Observaţia participativă este deseori considerată drept cea mai pur ă formă

de cercetare calitativă pentru că ea apare în localizările naturale şi îi cere

cercetătorului să înţeleagă lucrurile din punctul de vedere al participantului la

cercetare.

În această abordare, cercetătorul într ă în locul de cercetare şi, observând,

discutând şi participând la aceleaşi activităţi ca participanţii la cercetare,

încearcă să înţeleagă lumea ca şi ei.

3. Etnografia este a treia formă de observaţie-termenul descrie actual o

descriere difuză a oricărei cercetări calitative care implică observaţia extinsă sau

chiar intervievarea, pe parcursul unei perioade de timp, a unui număr de indivizi.






B. Din punct de vedere al structurii activităţii de cercetare se pot

diferenţia sunt două tipuri de observaţie:

a. Observaţia structurată – aceasta implică clasificarea şi cuantificarea

comportamentelor conform unei scheme prestabilite- se realizează o

“analiză de conţinut” a comportamentelor .

b. Observaţia nestructurată - caz în care cercetătorul redactează

comentarii despre evenimentele care au loc dar f ăr ă a avea o schemă

predefinită de urmărire a lor.

C. După forma sa observaţia este :

1.Observaţia directă - caz în care cercetătorul ia parte la evenimentele care

se întâmplă;

2.Observaţia indirectă - caz în care cercetătorul utilizează o camer ă ascunsă pentru a înregistra evenimentele şi analizează ulterior imaginile.

De exemplu acesta este cazul cu analiza modului în care oamenii ac ţ ionează

acasă în fa ţ a TV pentru a vedea cât timp r ămân ei în fa ţ a aparatului TV şi

pentru a mă sura gradul de aten ţ ie pe care ei îl acord ă diferitelor programe TV.

D. Tipurile principale de studii observaţionale sunt:

1. Studiile de teren complet nestructurate - caracterizate de metoda

etnografică-au ca scop descrierea unei culturi particulare, deci cercetătorul

trebuie să devină „parte a culturii studiate”.






2. Observaţia complet structurată - are loc mai curând în localizări de

laborator nu în cele naturale şi are ca scop testarea ipotezelor;

instrumentul de măsurare este o listă de itemi care sunt observaţi (nu un

chestionar) care este aplicată unor grupuri ( cât mai similare posibil) în

diferite momente de timp în condiţii standardizate de laborator (identice în

orice moment).

3. Studiul semi-structurat - realizat de cercetător în condiţii naturale cu un

instrument structurat.

4. Studiul de laborator nestructurat - permite subiecţilor să acţioneze mainatural şi să fie observaţi mai obiectiv.

Realizarea studiilor observaţionale

Există mai multe stadii în procesul de observaţie:

(a) Intrarea;

(b) Sponsorizarea;(c) Planificarea;

(d) Adunarea datelor,

(e) Analiza datelor.

A. Intrarea - Prima sarcină a cercetării prin observaţie este asigurarea

accesului la situaţia şi la oamenii care vor fi studiaţi.

Deseori aceasta este cea mai îndelungată şi mai dificilă parte a procesului

de cercetare. În mod fundamental există două tipuri de localizări de cercetare:

(a) Localizarea închisă - este una la care accesul este condiţional– de

exemplu, casele particulare, organiza ţ iile media;






(b) Loca ţ iile deschise - sunt publice – de exemplu, sala de lectur ă într-o

bibliotecă , o libr ărie, holul unui cinematograf.

Cea de-a doua distincţie se refer ă la rolul observatorului, care poate fi

„ascuns” sau „deschis”:

(a) Dacă cercetătorul vrea să joace un rol deschis el trebuie să se asigure

că cei observaţi sunt conştienţi de cercetare sa şi el intr ă în situaţie ca un

cercetător;

(b) cercetătorul poate juca şi un rol ascuns, situaţie în care activitatea saca cercetător nu este dezvăluită şi motivul real pentru care se află în acel loc nu

este cunoscut. Prin combinarea acestor distincţii se poate ajunge la patru situaţii

de cercetare posibile –ca în Figura de mai jos.

Figura - Situaţiile posibile în studiile de observaţie

LOCALIZARE

Deschisă Închisă Deschisă Arena publică Intrare negociată;

acces condiţional

ROL

Ascunsă Etica adunării şi

utilizării datelor

Etica sarcinii de cercetare,

Riscul

B. Sponsorizarea - Odată ce s-a stabilit localizarea de cercetare,

activităţile cercetătorului „din teren” vor depinde de modalitatea sa de intrare.

Cine li-a facilitat accesul şi sponsorizarea (cine îşi asumă responsabilitatea

pentru el cât timp cercetează) sunt extrem de importante pentru libertatea sa de

acţiune şi de adunare a datelor.






C. Planificarea - Nici un studiu bazat pe observaţie nu este posibil f ăr ă o

planificare atentă.

Trebuie să se stabilească: ce vrem să aflăm; de ce informaţii este nevoie;

cu cine trebuie să se vorbească; ce trebuie observat; ce întrebări trebuie puse.

Toate acestea se vor schimba şi vor evolua în timpul cercetării dar trebuie

fixate clar de la început şi permanent revizuite în perioada de muncă în teren.

Munca de teren trebuie realizată după ce cercetătorul a gândit la

problemele care apar din lectura literaturii de specialitate. De exemplu, fie cazul unui studiu bazat pe observa ţ ie realizat la o sta ţ ie

de radio local ă. În literatura de specialitate exist ă numeroase studii referitoare

la acoperirea în media na ţ ionale a ştirilor despre actele violente şi crime dar

dintre acestea sunt pu ţ ine cele care se refer ă la sta ţ iile de radio locale.

Se poate ca cercet ătorul să dorească să studieze dacă rela ţ ia dintre

poli ţ ie şi reporteri la sta ţ ia de radio local ă este asemeni cu cea de la o sta ţ ie

radio na ţ ional ă.O discu ţ ie prealabil ă poate dezvălui faptul că sta ţ ia local ă de radio nu

are reporteri specializa ţ i în investiga ţ ii asupra crimelor, deci cercet ătorul va şti

ca trebuie să studieze activitatea mai multor reporteri.

El va dori să aibă şi acces la şedin ţ ele de redac ţ ie, dar el are numai o

să pt ămână la dispozi ţ ie deci este esen ţ ial ă o planificare atent ă a timpului

El planifică să participe zilnic la şedin ţ ele de redac ţ ie, va petrece două

zile în redac ţ ie urmărind procesul de editare şi observând modul în care se iau

deciziile în interiorul organiza ţ iei, alte două zile le va petrece pe teren cu

reporterii pentru a vedea cum acoper ă ştirea şi probabil o zi va implica

participarea la o audiere la tribunal.






O astfel de planificare trebuie să fie flexibil ă , acesta fiind motivul pentru

care o zi lipse şte din planul anterior, zi în care se pot întâmpla evenimente

neprevă zute.

Cercetătorul trebuie să aibă o listă cu întrebările la care trebuie să

r ăspundă în cercetare şi, alături de aceasta, să realizeze o listă cu datele care

trebuie adunate - listele sunt revizuite zilnic pentru a evita omisiunile şi pentru a

adecva planul pentru a include datele care lipsesc.

D. Adunarea datelor – Cuprinde două probleme principale: înregistrareadatelor şi organizarea datelor.

Înregistrarea datelor este o problemă practică.

În principiu regula este de „a înregistra totul” dar acest lucru este

imposibil în practică.

Pentru înregistrarea datelor va trebui ca cercetătorul să dispar ă periodic

pentru a completa aceste note de observaţie.

E şantionarea în observaţia participativă este relativ o problemă

„deschisă”.

O problemă în acest caz este cea a deciziei legate de ce episod

comportamental sau segmente de comportamente să se eşantioneze.

Observatorul nu poate fi peste tot şi nu poate vedea totul astfel încât ceea

ce este observat devine un eşantion de facto a ceea ce nu este observat.

Majoritatea observaţiilor de teren folosesc eşantionarea cu scop:

observatorii se bazează pe cunoaşterea lor anterioar ă a subiecţilor studiaţi şi

eşantionează numai acele evenimente sau comportamente care sunt importante.






Notele de teren constituie corpusul fundamental de date în orice studiu de

teren.

În ele observatorul înregistrează nu numai ce se întâmplă şi ceea ce s-a

spus, ci ţi impresii personale, sentimente, şi interpretări a ceea ce a fost observat.

O procedur ă generală este aceea de a separa opiniile personale de

naraţiunea descriptivă prin includerea primelor în paranteze.

Întotdeauna este mai bine să se înregistreze mai mult decât mai puţin.

O observaţie aparent neimportantă poate deveni extrem de preţioasă

ulteriorOrganizarea materialului obţinut este crucială pentru succesul studiului

observaţional şi ar trebui să fie un proces continuu.

Mulţi cercetători ţin un jurnal „de teren”, o practică înr ădăcinată în munca

de teren antropologică.

Se mai pot realiza note de observaţie accidentale, înregistrarea

incidentelor semnificative , r ăspunsurile proprii la munca de cercetare.

O altă tehnică este re-organizarea notelor de observa ţ ie pe măsur ă ce

acestea sunt realizate, deseori acest lucru se realizează zilnic, regulat.

Un sistem bun este relocarea notelor de observaţie pe „card”-uri indexate-

ele ar putea conţine trei categorii: oameni, localizare, subiecte.

Pe măsur ă ce activitatea în teren progresează cercetătorul va deveni tot

mai analitic şi nu descriptiv astfel încât el poate organiza ceea ce observă pe

categorii largi, care conţin tipuri de activităţi.

De exemplu, un card în cazul cercet ării asupra rela ţ iei poli ţ ie-sta ţ ie

local ă de radio ar putea fi numit ă „organizarea informal ă” atunci când

identit ăţ ile celor are au putere şi influen ţă real ă devin clare.






Notele de observa ţ ie dezorganizate anterior , care înregistrau pur şi

simplu secven ţ ele auzite şi vă zute poat ă fi codificate, prima localizarea lor spre

categorii înainte de a le transfera spre card-uri.

De exemplu, dacă se decide că rolul biroului de presă al poli ţ iei este

important, se poate realiza o list ă de categorii de tipul:

A. rolul biroului de presă al poli ţ iei:

A1: utilizarea comunicatelor de presă;

A2: telefoane date din redac ţ ie spre poli ţ ie;

A3. telefoane date de la poli ţ ie spre redac ţ ie; A4. tensiuni între jurnali şti şi poli ţ i şti.

E. Analiza datelor

Analiza datelor şi adunarea datelor sunt intim legate în studiile de

observaţii-dacă datele sunt ordonate pe măsur ă ce cercetarea progresează atunci

analiza este pe cale d a fi realizată atunci când se termină adunarea datelor.

Cel mai important lucru în cazul acestui tip de date este aplicarea

criteriului selecţiei-se aplică la ceea ce este „semnificativ” - trebuie să se

realizeze în acest caz o deplasare de la „concepte e prim ordin”, adică conceptele

şi constructele folosite de oamenii pe care cercetătorul i-a observat, spre

„concepte de ordin doi”, adică conceptele imaginate de cercetător pentru a

înţelege şi a explica localizările pe care le-a observat.

Procedeele analizei cantitative a datelor au numai o importanţă par ţială

pentru observa ţ ia natural ă /de teren („field observation”) datorită naturii

calitative a datelor din teren. În observaţia naturală/de teren („field






observation”) analiza datelor constă din interpretarea şi sortarea datelor („filing

data”) şi din analiza de conţinut a lor.

Construcţia unui sistem de sortare („filing system”) este un pas

important în observaţie-scopul sistemului de sortare („filing system”) este de a

aranja datele primare din teren într-un format ordonat pentru a permite regăsirea

lor ulterioar ă (categoriile precise de sortare sunt determinate de date).

De exemplu, într-un studiu asupra luării deciziei într-o redac ţ iecategoriile de sortare pot include titlurile: „Rela ţ ii”, „Interac ţ iune-

Orizontal ă”, „Interac ţ iune-Vertical ă” şi „Dispute”.

O observaţie poate fi plasată în mai mult decât o categorie şi este bine să

se facă copii multiple ale tuturor notelor de observaţie.

O analiză de conţinut primar ă se realizează pentru a se descoperi modelele

consistente după ce notele au fost alocate în categorii prestabilite.

Scopul general al analizei datelor în sistem de sortare („filing system”)

este de a ajunge la o înţelegere generală a fenomenelor studiate. În timpul

observaţiei cercetătorul poate analiza datele în timpul studiului şi schimba în

conformitate cu ele proiectul de cercetare.

Ieşirea din teren - un observator participativ trebuie să aibă un plan pentru a păr ăsi localizarea sau grupul pe care îl studiază.

Această problemă nu este dificilă dacă identitatea lui este deschisă dar

poate fi o problemă dacă ea este ascunsă.






În unele cazuri grupul poate să fi devenit dependent de cercetător într-un

anumit fel şi plecarea sa poate avea un efect negativ asupra grupului ca

totalitate.

În alte situaţii acest fapt poate duce la sentimente negative ale grupului

studiat de un cercetător cu identitatea ascunsă.

Rolul observaţiei

Rareori observaţia este suficientă ca o metodă independentă.Ea se pretează la utilizarea împreună cu alte metode, atât calitative cât şi

cantitative.

Eliott a subliniat că: „Unul dintre punctele forte ale observaţiei ca tehnică

de cercetare este că ea implică în mod implicit în sine alte metode ca interviul,

studiul înregistr ărilor documentare, şi al rezultatelor altor cercetări.

A pierde un eveniment este mai puţin important decât a nu obţine

r ăspunsul la o întrebare în chestionar.Observaţia acoper ă procesul total din care orice eveniment este numai o

parte”.

Această afirmaţie devine importantă actual când multe discuţii legate de

„etnografie” şi pe accentuarea exagerată a tehnicilor au transmis un sens

denaturat al complexităţilor şi cerinţelor observaţiei care ar fixa standarde pe

care puţini le-ar atinge.

Aceste dezbateri care s-au concentrat pe activitatea de redactare a studiilor

etnografice şi observaţionale pun cu acuitate problema dificultăţii calităţii de

autor („authorship”) şi obligativităţii reflexivităţii inerente acestui tip de

metodologie.






Avantajele şi dezavantajele cercetării observaţionale.

A. Avantajele principale :

1. Este o tehnică superioar ă anchetei, focus-gropului şi experimentului în

adunarea datelor despre comportamentul non-verbal şi despre

comportamentul specific fiecărei situaţii în parte.

2. Permite studiul în profunzime al indivizilor.

3. Permite înregistrarea comportamentului în localizări naturale.

B. Dezavantajele principale:

1. Observaţia non-structurată nu este precisă şi nu permite comparaţia între

cazuri.

2. Studiile de observaţie folosesc eşantioane mici şi care nu sunt compuse pe

baza unei alocări aleatoare-de unde lipsa lor de reprezentativitate şi

dificultatea de a face generalizări.

CURS X

TEHNICI DE STUDIU AL COMUNICĂRII – 2






4. ANALIZA DE CONŢINUT

Pentru descrierea şi analiza conţinutului media într-o modalitate mai

comprehensivă, o modalitate mai puţin înclinată spre selectivitatea subiectivă

este nevoie de o metodă sistematică – analiza de conţinut este o astfel de metodă

pentru analiza sistematică a conţinutului comunicării.

De-a lungul istoriei utilizării sale a fost criticată pentru caracterul său

cantitativ, pentru fragmentare de către ea a întregului textual, pentru noţiunea sa

pozitivistă de obiectivitate, pentru absenţa din cadrul ei a unei teorii a

semnificaţiei.

Ca o metodă de cercetare a comunicării, analiza de conţinut se deosebeşte

prin istoria sa îndelungată -Krippendorf citează un studiu suedez din secolul

XVIII a nouăzeci de imnuri realizat de un autor necunoscut ca unul dintre

cazurile cele mai timpuri ale analizei cantitative ale textelor tipărite.

În secolul XX unele dintre utilizările cele mai spectaculoase ale analizei

de conţinut au fost în analiza propagandei.Unii dintre sociologii cei mai importanţi ai secolului XX au fost atraşi de

ideea utilizării analizei de conţinut pentru monitorizarea „temperaturii culturale”

a societăţii, pentru stabilirea indicatorilor culturali pe termen lung comparabili

cu indicatorii utilizaţi de economişti şi politicieni în supravegherea economiei.

În anii’ 30 H. Lasswell a solicitat o „supraveghere continuă a „atenţiei lumii” -

pentru a ar ăta care sunt elemente implicate în formarea opiniei publice”

1.Definiţii şi probleme – principala problemă legată de analiza de

conţinut:

Cât de mult poate fi utilizată analiza de conţinut pentru a face inferenţe

informale de la texte la condiţiile, intenţiile şi factorii care circumscriu producţia






textelor sau de la texte la impactul lor social, influenţa lor socială, interpretarea

şi receptarea lor.

În mod fundamental, aceste probleme se refer ă la problemele „înţelesului”

şi „semnificaţiei”: Cât de mult este posibil să e intre în semnificaţia unui text fie

că aceasta este semnificaţia intenţionată de producătorii textelor sau de

semnificaţii aşa cum sunt ele „citite” şi înţelese de consumatorii/receptorii unor

texte.

Cea mai clasică definiţie a analizei de conţinut îi apar ţine lui B. Berelson:„o tehnică de cercetare pentru descrierea obiectivă , sistematică şi cantitativă a

con ţ inutului manifest al comunicării ”.

Prin definiţie analiza de conţinut este o metodă cantitativă - scopul

metodei este să identifice şi să numere apari ţ iile unei caracteristici sau

dimensiuni a textelor , şi, prin aceasta, să fie capabilă să spună ceva despre

mesajele, imaginile, reprezentările unor astfel de texte şi semnificaţia lor socială mai largă-problema este cât de multă cuantificare se foloseşte în analiza de

conţinut şi în ce grad indicatorii cantitativi pe care această tehnică îi ofer ă sunt

interpretaţi în relaţie cu problema intensităţii semnificaţiei în text, impactul

social al textelor sau relaţia dintre textele media şi realităţile pe care le reflectă.

3. Realizarea analizei de conţinut. Paşii-cheie

Procesul analizei de conţinut poate fi segmentat într-o serie de paşi clar

articulaţi-se consider ă că aceştia ar fi în număr de şase:

(a) definirea problemei de cercetare;

(b) alegerea media şi a eşantionului;






(c) definirea categoriilor analitice;

(d) construirea unei scheme de codificare;

(e) realizarea unui studiu-pilot al schemei de codificare şi verificarea

fiabilităţii;

(f) pregătirea şi analiza datelor.

2.1. Definirea problemei de cercetare-se caută un r ăspuns la întrebarea:

Ce sper ăm să facem prin analiza unui corpus de texte media?

Ce aspecte ale comunicării, rolurilor media, fenomenelor sociale,caracteristicilor textuale sper ăm să fie dezvăluite prin aceasta?

Analiza de conţinut este o metodă de analiză a textelor şi nu o teorie-ca

metodă ea nu ne spune ce aspecte ale textului trebuie analizate sau cum ar

trebui ele interpretate, aceste lucruri trebuind să vină din partea unui context

teoretic.

Analiza de conţinut nu trebuie realizată numai pentru a număra ceea ce se

poate număra din conţinutul media.Orice număr de dimensiuni ale textelor pot fi categorizate şi numărate.

Numai prin enunţarea clar ă a problemei sau obiectivului de cercetare

cercetătorul se pate asigura că analiza se concentrează asupra acelor aspecte ale

conţinutului care sunt importante pentru cercetare.

O conceptualizarea clar ă a problemei de cercetare-şi definiţia ulterioar ă a

căror aspecte şi categorii ale conţinutului ar trebui analizate-ar trebui

întotdeauna să fie ancorată în trecerea în revistă a literaturii semnificative plus a

studiilor înrudite-acestea sunt necesare pentru a nu lua totul de la început şi a

beneficia de avantajul comparaţiei cu analizele anterioare.






De exemplu, analiza ziarelor în decursul timpului, prezentarea raselor şi

a rela ţ iilor inter-rasiale în radio şi TV „prime time”, studiile prezent ării

violen ţ ei şi caracteristicile demografice ale personajelor în dramele TV

populare.

2.2. Alegerea media şi a eşantionului - nu este posibil să se analizeze

absolut toate acoperirile în media ale unui subiect, domeniu sau problemă.

Pe de altă parte, un avantaj al analizei de conţinut, spre deosebire de

analiza semiotică, este faptul că permite analiza unui mare corp de texte sauconţinuturi media.

Din motive conceptuale şi practice, analiza de conţinut trebuie să înceapă

cu alegerea şi selectarea tipului de acoperire ce trebuie analizată.

Mai întâi trebuie să se definească clar ce corpus din media va fi analizat,

descris şi caracterizat; apoi este de dorit şi necesar să se aleagă un eşantion

reprezentativ din acest corpus al conţinutului media.

În practică, aşa cum ar ăta Berelson în 1952, acest proces de definire avolumelor din media (populaţia) şi a eşantionului proceda conform paşilor

următori:

(a) alegerea media sau a titlurilor;

(b) eşantionarea exemplarelor sau datelor;

(c) eşantionarea con ţ inutului relevant .

2.2.1. Alegerea media sau a titlurilor - termenul „acoperire media „ este

atot-cuprinzător şi se poate referi la orice, de la acoperirea în ziare, radio şi TV

la reviste, cinema, reclame sau chiar buletine electronice de pe Internet.






În practică, orice analiză de conţinut a „acoperirii în media” va începe

prin precizarea mai particular ă a căror media (radio, TV, presă etc.) şi ce canal

sau titlu specific de ziare va fi analizat.

În general, alegerea media şi a titlurilor care trebuie analizate va depinde

de natura problemei sau subiectului de cercetare-mai exact, alegerea media şi a

titlurilor implică o combinaţie a considerentelor referitoare la : acoperirea

geografică (naţională vs. regională), mărimea audienţei (de masă vs. a

minorităţii), tipul de audienţă (vârstă, clasă socială, profesie, rasă, gen etc.),

caracteristicile de format şi de conţinut ale media (presă de calitate vs. presatabloid, ziarele care sprijină partidul X vs. cele care sprijină partidul Z) şi

accesibilitatea plus disponibilitatea materialului de cercetare.

2.2.2. E şantionarea problemelor sau a datelor -odată ce un mediu a fost

ales următorul pas este alegerea problemelor, datelor sau perioadelor care vor fi

analizate.

Acest fapt depinde în mod fundamental de faptul că subiectul analizei seleagă de un eveniment specific (de exemplu, un accident nuclear), o revoltă

popular ă, un r ăzboi sau dacă ea se refer ă la schiţarea unor dimensiuni generale

ale acoperirii aşa cum ar fi prezentarea femeilor, a rasei, a violenţei, a ştiinţei, a

problemelor de mediu, a sănătăţii, consumului de alcool, riscului, terorismului,

ţărilor str ăine, drogurilor.

În primul caz perioada care va fi analizată va fi definită în mod „natural”

de timpul şi datele evenimentelor la care se face referire-pentru acoperirea

specifică a unui eveniment care poate fi definită clar de datele unui eveniment,

cheia pentru înţelegerea rolului şi naturii acoperirii în media necesită analiza

acoperirii înainte şi după datele sau perioadele unui eveniment specific.






În analiza unor tipuri mai particulare de acoperire (care nu sunt legate în

mod precis de anumite date sau perioade) există mai multe modalităţi de a

obţine ceea ce noi putem numi un eşantion „rezonabil de reprezentativ” de

materiale - „rezonabil de reprezentativ” este considerat aici a însemna un

eşantion care nu este distorsionat de preferinţele personale sau profesionale ale

cercetătorului, de dorinţa „preconcepută” de a demonstra o problemă

preconcepută sau prin cunoaşterea insuficientă a media şi contextului lor social-

de aceea atunci când se decide asupra unui plan de eşantionare trebuie să fim

conştienţi de ciclurile şi variaţiile sezonale care caracterizează o mare parte dinacoperirea în media.

O strategie utilizată frecvent pentru a obţine un eşantion reprezentativ al

acoperirii TV este cea a unei să ptămâni continue - de luni până duminică-urmată

de o să ptămână compusă sau „rostogolită” care să cuprindă luni într-o

să ptămână, mar ţi în a doua, miercuri în a treia ş.a.m.d.

O altă strategie utilizată atât în cazul media tipărite sau în cel al media

audiovizuale este să se înceapă prin alegerea aleatoare a unei date pentrueşantionare, şi apoi să se eşantioneze a „n”-a zi după aceasta în întreaga perioadă

considerată.

2.2.3. E şantionarea con ţ inutului relevant - după alegerea medium-ului

sau media şi a datelor sau perioadei mai r ămâne sarcina eşantionării conţinutului

de interes.

Definirea „conţinutului relevant” ar trebui derivată în principal din

articularea problemei de cercetare şi a contextului de cercetare al studiului dar

implică şi considerente mai practice (de exemplu, cum să se limiteze volumul de

material ales pentru analiză f ăr ă a compromite cerinţa ca el să fie

„reprezentativ”).






În numeroase analize ale ştirilor TV eşantionul a fost restrâns pentru a

include mai curând principalele programe de ştiri TV de sear ă sau unele buletine

de ştiri transmise de unele canale TV - astfel de alegeri ale eşantioanelor pot fi

apărate în general pe baza „reach”-ului din cadrul audienţei (ce program de ştiri

atrage cea mai mare audienţă şi în ce parte din zi se uită mai mult oamenii la TV

- care sunt orele „de vârf”?) sau pe baza „statutului” atribuit programelor fie de

organizaţiile TV fie de audienţe.

În mod asemănător, eşantionarea în media tipărită poate fi limitată la

tipuri specifice sau genuri specifice de conţinut.Astfel, analizele generale ale acoperirii în ziare a anumitor probleme sau

fenomene tind să excludă conţinutul reclamelor, a prezentărilor meteo, desenele

sau secţiuni mai specializate (cultur ă, suplimente educaţionale au de vacanţă).

Pentru studiile care sunt interesate în principal de funcţionarea valorilor

ştirilor şi de factorii care guvernează producţia ştirilor astfel de excluderi sunt

raţionale pentru că aceste tipuri de acoperiri sunt în general mai puţin direct

conduse de valorile ştirilor şi practicile jurnalistice care se aplică în principalelesecţiuni ale ştirilor dintr-un ziar.

O ultimă sarcină care r ămâne după aceasta este cea de a identifica

articolele, reportajele şi programele care se refer ă la subiectul sau tema

analizată. Legat de aceasta apare problema „unităţii de analiză”, a ceea ce este

numărat-aceasta poate fi cuvântul individual, propoziţia, paragraful, articolul,

programul de ştiri, itemul ştire, un personaj individual, un actor sau o sursă

individuală, scena, „incidentul” (de exemplu, un incident violent, consumul de

alcool etc.).

Ca metodă cantitativă, analiza de conţinut se refer ă la cât de des apar

unele aspecte ale textului, care este proeminenţa lor în raport cu alte aspecte sau






dimensiuni (sau în comparaţie cu indicatori externi textului, de exemplu,

importanţa relativă a vârstei a treia în comparaţie cu reprezentarea propor ţională

în populaţie). Pentru ca astfel de indicatori să aibă cât de cât o semnificaţie este

decisiv ca ceea ce este numărat să fie definit.

3.3. Definirea categoriilor analitice - „Sarcina” analizei de

conţinut este să examineze un corpus ales (eşantionat) de texte

şi să clasifice conţinutul conform cu un număr de dimensiuni

pre-determinate.Aspectul cel mai dificil conceptual al oricărei analize de conţinut este să

definească dimensiunile au caracteristicile care ar trebui analizate-caracteristicile

de text care sunt extrase pentru analiză ar trebui să se lege direct de întrebările

generale de cercetare sau ipotezele de cercetare care au determinat alegerea

analizei de conţinut ca metodă.

Pentru că catalogarea şi categorizarea conţinutului comunicării este o

sarcină laborioasă şi care consumă mult timp în analiză este extrem de importantsă se includă numai acele dimensiuni sau caracteristici ale textului care se

aşteaptă să producă informaţii „folositoare” adică acele informaţii care au

importanţă pentru problemele de cercetare.

Ce categorii ar trebui incluse în analiza de conţinut?

Categoriile analitice vor depinde întotdeauna de scopurile şi obiectivele

cercetării, de contextul teoretic şi de întrebările formulate ca parte a problemei

de cercetare.

Mai exact, oricum, există un număr de categorii care vot tinde să fie

standard în orice analiză de conţinut şi anume categoriile de „identificare:

„mediul” (în ce ziar, revistă, în ce program de radio sau TV apare textul), „data”

(ziua, luna, anul), „poziţia în interiorul mediului „(de exemplu, „pagina”, în






media tipărite, sau „timpul de programare” în media audiovizuală),

„mărime/durată/lungime”, clasificarea „tip/gen” (de exemplu, conţinutul ziarelor

este deseori clasificat de-a lungul direcţiilor „reportajelor”, „ştirilor”,

„editorialelor”, „scrisorilor de la cititori”, „articole de opinie” etc., iar

programele TV sunt categorizate în termenii genurilor lor: „ştiri”, „program de

informaţii interne”, „documentare”, „concursuri”, „talk-show”, „serial dramă”,

„film”, „reclamă” etc.).

Tipologiile tip/gen au un potenţial analitic mult mai mare-diferite

formate/genuri/tipuri media fixează limite diferite pentru ceea ce poate fiarticulat şi de către cine, prin ce format/context.

Un principiu extrem de important în momentul realizării/construirii

categoriilor de codificare pentru o analiză de conţinut este că aceasta nu trebuie

să fie pur şi simplu o încercare de a aplica un set de categorii pre-concepute la

un corpus „necunoscut” de texte-cercetătorul trebuie să fie oarecum familiarizat

cu conţinutul, structura şi natura generală a materialului care trebuie analizat pentru a fi capabil să fixeze categoriile care vor fi suficient de sensibile pentru a

prinde nuanţele textelor (De exemplu, nu are rost să se utilizeze un sistem de

codificare al subiectelor acolo unde 90% din articole intr ă într-o unică

categorie).

2.3.1. Definitorii Primari / Sursă / Actori şi Atributele lor - analiza

personajelor/actorilor/surselor este importantă atât dintr-o perspectivă narativă

sau literar ă directă cât şi dintr-o teorie mult mai direct articulată a reprezentărilor

media şi a rolurilor media.

Fie plecând de la un context teoretic hegemonic, de la o perspectivă

constructivistă, de la teoria învăţării sociale sau cea a modelării sociale sau de la






un cadru al reprezentărilor sociale, analiza a cine este prezentat ca spunând sau

f ăcând ceva faţă de cineva şi cu ce atribute-cheie este esenţială pentru o

înţelegere a rolurilor media în reprezentările sociale şi ale relaţiilor de putere în

societate.

Studiile care funcţionează în mare în interiorul unui context hegemonic au

utilizat cu succes tehnicile analizei de conţinut pentru a demonstra că

problemele publice sunt definite în mass media şi pentru consumul public în

mod hotărâtor de către instituţiile, agenţiile şi interesele de putere din societate

şi că „vocile alternative” care sunt critice faţă de status-quo vor că păta mai greuun loc în media principale.

2.3.3. Vocabularul sau Alegerea Lexical ă - unele dintre primele utilizări

documentate ale analizei de conţinut s-au concentrat pe apariţia unor

cuvinte/simboluri specifice în texte (Krippendorf, 1980)

- în lucrarea sa asupra semanticii cantitative, Lasswell a fost interesat de

asemeni în vocabular şi în semnificaţia simbolică a cuvintelor-el s-a concentratasupra analizei cantitative a simbolurilor-cheie (de tip: „libertate”, „autoritate”)

şi el a vrut să construiască un dicţionar al simbolurilor şi al utilizărilor lor în

texte.

Analiza vocabularului sau alegerea lexicală este un element component

central al multor analize de conţinut, care se bazează de asemeni pe un context

lingvistic mai larg şi pe o mai largă analiză de discurs.

2.3.4. Dimensiunile Valorii sau Pozi ţ ia – este încercarea de a clasificarea

acoperirea în media în termenii judecăţilor de valoare sau aprecieri ale poziţiilor

ideologice, corectitudinii sau caracterului informativ al acoperirii.






Problema categoriilor evaluative este că ele un nivel ridicat al interpretării

din partea codificatorului – rareori ele pot fi deduse pe baza cuvintelor sau

propoziţiilor singure, dar îi cer codificatorului să considere „tonul general” al

articolului de ziar sau itemului difuzat la radio sau TV.

2.4. Construirea unei scheme de codificare - O schemă de codificare

este foarte asemănătoare cu un chestionar utilizat în anchete-ea conţine o listă de

variabile care trebuie codificate pentru fiecare program sau articol (sau o unitate

de analiză mai mică care poate fi utilizată-de exemplu, paragraf sau propoziţie).Pentru fiecare variabilă, schema de codificare fixează valorile sau

posibilităţile de codificare asociate cu variabila: astfel, variabila poate fi „titlul

ziarului” şi valorile asociate cu această variabilă ar fi de exemplu „X”, „Z”,

„W”, „Y”.

În practică, codificarea este o problemă a (a) citirii fiecărui articol; şi (b)

completării casetelor de codificare din schema de codificare cu codurile

adecvate (numere) pentru fiecare articol individual.

2.5. Studiul pilot al schemei de codificare şi verificarea fiabilit ăţ ii –

Testarea codificării unui mic sub-eşantion din materialul care trebuie

analizat ajută la dezvăluirea inadecvărilor şi/sau inconsistenţelor din sistemul de

categorii al schemei de codificare.

Există patru tipuri de probleme care pot apărea:

(1) categoriile trebuie să adere la un unic nivel de clasificare-de

exemplu, confuzia între diferite macro-categorii şi sub-categorii în interiorul

unei unice categorii de codificare (maşini, cosmetice, mâncare, băutur ă, bere-

unde „bere” este o sub-categorie a băuturilor);






(2) Un sistem de categorii care tinde să codifice şi să clasifice

principalul subiect poate să fie insuficient diferen ţ iat şi inadecvat diferen ţ iat ;

(3) O schemă de codificare poate fixa o list ă prea extinsă sau prea

diferen ţ iat ă de actori, definitori primari sau surse pentru a fi codificat ă;

(4) Capacitatea de a lega diferite categorii şi dimensiuni între ele-o

greşeal ă frecvent ă în construirea unei scheme de codificare, mai ales în cazulanalizei reclamei, este confundarea reclamei ca unitate de analiz ă cu

personajele care apar în reclamă ca unitate de analiz ă.

Chiar în interiorul categoriei personaje trebuie f ăcute diferenţe în funcţie

de variate dimensiuni: sex, vârstă, rasă etc.

Realizarea unui studiu pilot trebuie să includă verificarea gradului de

fidelitatea la procesului de codificare. Fidelitatea în analiza de conţinut se refer ă îndeosebi la consistenţă: consistenţa dintre diferiţi codificatori şi consistenţa

practicilor de codificare ale indivizilor în decursul timpului.

2.6. Pregătirea şi analiza datelor - analiza datelor trebuie să abordeze în

mod fundamental problemele sau ipotezele fixate în definirea problemei de

cercetare care poate, de exemplu, să ofere unele indicaţii despre principalele axe

de comparaţie care trebuie examinate-astfel de „axe” pot include comparaţii ale

diferitelor canale TV, canale radio, sau tipuri de ziare; ele pot fi comparaţii ale

acoperirii în timpul diferitelor perioade de timp; sau pot fi comparaţii ale

aceluiaşi gen dar care se originează ca producţie în diferite ţări.






Un punct de plecare pentru analiza de conţinut este prin a stabili pur şi

simplu distribuţiile de frecvenţă pentru principalele categorii analizate (tipuri de

ziare, actori, subiecte, tipuri de reporteri) şi apoi să se treacă la realizarea

analizelor mai complexe prin compararea dimensiunilor între ele (de exemplu,

distribuţia subiectelor în fiecare tip de soap-opera; tipurile de actori conform

fiecărei perioade de timp analizate).

5. ANALIZA LINGVISTICĂ

Într-un proiect de cercetare asupra comunicării, perspectiva semiotică

analizează modul în care semnificaţiile sunt produse în textele comunicării –

inclusiv de tipul programelor TV sau filmelor.

În acest caz sunt examinate semnele şi relaţiile dintre ele; pentru aceasta

se identifică aspectele semnificate şi cele semnificante ale semnelor şi relaţiile

care există între aceste două aspecte în interiorul unui text particular.

Din această perspectivă, acelaşi conţinut al unui mesaj comunicat poate fi

interpretat diferit de membrii unei comunităţi.

O distincţie importantă în analiza semiotică este cea dintre:

„(1). Studiul sincronic al textului – acesta este interesat de relaţiile care

există între diferitele elemente ale textului, examinează modelele opoziţiilor

pereche din text, adică ceea ce este numit «structura sa paradigmatică»;

(2). Studiul diacronic al textului media – el este interesat de modul în care

evoluează naraţiunea, se concentrează pe lanţul de evenimente, pe «structura

sintagmatică» care o formează”

O sintagmă este „ o combinaţie de elemente coprezente într-un enunţ,

definibile pe lângă relaţia de tip «şi … şi» şi prin relaţia de selecţie (un termen îl

presupune pe celălalt, nu şi invers) şi de solidaritate (relaţie de presupunere






reciprocă)”. O analiza sintagmatică consider ă textele ca un şir de evenimente

care, împreună, formează o structur ă şi implică căutarea unui pattern ascuns de

opoziţii care sunt incluse în şi produc semnificaţii.

1. Analiza de discurs - Analiza de discurs este: „un aspect al semioticii şi

o formă de lingvistică critică.”.

Termenul central în acest caz nu mai este cel de „semn”, ci cel de

„discurs”.

În acest caz se presupune că: „Discursul trebuie înţeles în cea mai largă extensiune a sa: orice enunţare presupune un locutor şi un auditor şi primul are

intenţia de a influenţa într-o anumită modalitate pe cel de-al doilea”

Ca termen, deci, „discursul” uneşte utilizarea limbajului ca text şi ca

practică.

Ceea ce noi identificăm ca discurs şi ceea ce noi identificăm ca social sunt

profund legate. Întreaga vorbire, orice text au un caracter social.

Limbajul nu este un mediu transparent prin care noi vedem lumea şi nueste nici un text cultural.

Noi ne construim sensul propriu al lumii sociale prin limbajul pe care îl

folosim, deşi orice element din acţiunea şi interacţiunea socială nu ar fi posibilă

f ăr ă limbajul pe care îl folosim, în contexte istorice şi culturale – ca mijloace.

„Analiza de discurs poate fi înţeleasă ca o încercare de a ar ăta legăturile

sistematice dintre texte, practici discursive şi practici socio-culturale ”.

Analiza de discurs reprezintă o grupare mult mai diversă de abordări decât

analiza semiotică; ea este mult mai variată ca arie de acoperire şi ca procedee de

lucru. Specificitatea acestei metode de analiză constă în tentativa de a construi

modele articulate asupra condiţiilor de producţie ale limbajului.






Discursul este construit plecând de la limbă, dar el se diferenţiază de

aceasta în următoarea modalitate: limba este un ansamblu de semne formale care

solicită procedee riguroase şi care se combină în structuri şi în sisteme.

Chiar dacă fraza este o construcţie a limbii, ea este simultan şi o unitate de

discurs.

Totuşi, fraza presupune intrarea în manifestarea concretă a limbii, în

comunicarea reală şi în acest fel se păr ăseşte domeniul limbii ca sistem de

semne şi se intr ă în universul limbii ca instrument de comunicare a cărei

expresie este discursul.Analiza de discurs este preocupată în general cu studierea unor eşantioane

extinse de vorbire sau text, cu caracteristicile structurale, stilistice şi retorice ale

lor şi cu forma de dialog sau de interacţiune comunicativă care se manifestă prin

vorbire şi texte.

Scopul şi potenţialul critic al analizei de discurs rezidă în concepţia

potrivit căreia: „relaţiile şi structurile de putere sunt întrupate în formele

limbajului cotidian şi, astfel, cum limbajul contribuie la legitimarea relaţiilorsociale care există şi a ierarhiilor de autoritate şi control”.

Prin natura sa eclectică, analiza de discurs nu este subsumabilă unei

proceduri singulare de analiză a textelor, acelaşi mesaj putând fi analizat variat,

în funcţie de ideile-cheie care stau la baza tipului de analiză de discurs realizat.

2. Analiza retorică - În sens larg, „analiza retorică” este un tip de analiză

stilistică centrată pe studiul modalităţii în care mesajul este prezentat vizual sau

textual şi pe tipurile de alegeri pe care le realizează comunicatorul.

Analiza retorică se concentrează pe o serie de caracteristici fundamentale

cum ar fi: compoziţia, forma, utilizarea metaforelor şi structura argumentării şi a

raţionamentului.






Acest tip de analiză implică o reconstrucţie a compoziţiei sau organizării

unui mesaj direct observabil şi perceptibil prin intermediul unei lecturi detailate

a fragmentelor sau unităţilor mai mari de texte sau materiale vizuale.

Prin urmare, ea implică clarificarea caracteristicilor externe formale ale

limbajului sau/şi imagisticii utilizate, punând accentul fie pe construcţia (şi deci

pe proprietăţile sintactice ale unui text), fie pe aspectele pragmatice ale

limbajului utilizat (deci pe alegerile, practicile şi strategiile comunicatorului).

3. Analiza narativă - Analiza narativă se concentrează pe structuraformală a textului dar realizează aceasta din perspectiva „naraţiunii”.

Definită simplu, „naraţiunea” este: „un text organizat secvenţial,

prezentând acţiuni şi evenimente corelate de relaţii cauzale, finale, temporale şi

de un pattern global: schema de acţiune”.

Naraţiunea se deosebeşte de alte texte printr-un început şi sfâr şit clar;

naraţiunea în sine implică utilizarea personajelor plus a scenariului/intrigii şi a

pattern-urilor care rezultă din aceasta.În acest tip de analiză sunt importante caracteristicile textului simplu şi

personajele însele plus actele lor, problemele lor, alegerile pe care le fac şi

dezvoltarea generală a acţiunii.

În analiza narativă mesajul este considerat a fi o variantă prezentată sau

editată a unei secvenţe de evenimente ale cărei elemente sunt descrise şi

caracterizate din punctul de vedere al structurii.

Procedeul analizei narative este axat pe reconstrucţia şi descrierea

structurii narative plecând de la actele, evenimentele, dificultăţile şi

secvenţialitatea evenimentelor aşa cum apar acestea din punctul de vedere al

personajelor.






4. Analiza interpretativă - Analiza interpretativă este o metodă de analiză a

textelor care provine de această dată din domeniul ştiinţelor sociale.

Există un traiect metodologic clar, metoda fiind folosită în proiecte de

cercetare din sociologie, antropologie şi etnografie.

În mare ea este subsumabilă „analizei de conţinut calitative”.

6. ANALIZA VIZUALĂ

Analiza vizuală este probabil „ruda săracă” a metodelor de cercetare îndomeniul comunicării.

Imaginea fotografică, ca semn iconic, este ambivalentă pentru că ea

este, simultan:

1. „Obiectivă”, părând să transmită scena însăşi, „realitatea exactă”; şi

2. „O variantă” (dintr-o multitudine de variante posibile) a realităţii.

Mai mult decât fotografia, filmul (artistic, de televiziune) solicită o

analiză particularizată a „codurilor” şi „convenţiilor” care guvernează producţia

sa. În plus, ca tip de discurs, el este articulat la dublu nivel – vorbire şi imagine –

utilizând astfel două mulţimi distincte, dar complementare, de „coduri” şi

„convenţii”.

Există două mari „clase” de metode de factură lingvistică din care s-

au dezvoltat metodele de analiză vizuală:

1. Metoda analizei structuralist-semiotice – centrale fiind noţiunile de:

„semn”, „semnificaţie”, „cod” şi „convenţie”.

În acest caz un proiect de cercetare este interesat să studieze „semnul

iconic” – iar aici se pot diferenţia între două mari tipuri de „semne iconice”:






1.1. Fotografia – situaţie în care nu se poate afirma că ar exista o unică

metodă, ci pot fi identificate patru abordări generale ale analizei vizuale:

(a). Imaginile vizuale ca „deformare”;

(b). Imaginile vizuale ca simbolism;

(c). Imaginile vizuale ca sisteme semiotice; şi

(d). Imaginile vizuale ca garanţi epistemici;

1.2. Filmul – considerat a fi un tip de „limbaj” semnificativ, filmul este

compus din variate „coduri” şi „convenţii”, acestea fiind de două tipuri:(1). Tehnice – Unghiuri ale camerei, mişcări ale camerei, lungimea

cadrului, lumina, perspectiva, profunzimea de câmp, sunete, efecte sonore,

muzică, efecte speciale, cadraj etc.;

(2). Simbolice – Culoare sau alb-negru, costume, obiecte, persoane

celebre, localizare, acţiune (acele elemente ale limbajului imaginii filmate care

sunt conţinute în ceea ce vede audienţa mai curând decât cele care sunt o parte a

construcţiei tehnice a filmului) etc.

2. Metoda analizei naraţiunii – de această dată sunt centrale două

noţiuni: „naraţiunea” şi „genul”.

În cazul analizei vizuale, studiul naraţiunilor filmelor (sau „naratologia”)

este definit drept: „examinarea modelelor tip «dramatis personae», a scenariului

şi a opoziţiei atât în cadrul unui unic text cât şi între diferite texte”.

„Genul” este definit, în cazul aceleiaşi literaturi de specialitate, drept: „un

tip de imagine filmată care rezultă din existenţa unor asemănări între produsele

vizuale, aceste similitudini fiind determinate de o mulţime limitată de stiluri

vizuale recognoscibile, caracteristici formale şi pattern-uri convenţionale”.






Există sub-clase de metode care vor fi subsumate fiecărui tip de noţiune-cheie

menţionată anterior:

2.1. Metodele fundamentale de studiere ale „naraţiunii” vizuale –

acestea sunt de două tipuri:

(a). Metodele abordării sintagmatice – care pleacă de la teoria

formalistă a lui V. Propp şi examinează dezvoltarea secvenţială a intrigii

narative;

(b). Metodele abordării paradigmatice – avându-şi originea în concepţiastructuralistă a lui Levi-Strauss, ele iau în considerare pattern-urile de opoziţie

care există în interiorul naraţiunii şi modul în care acestea contribuie la

dezvoltarea povestirii;

2.2. Metodele de studiere a „genului vizual” – sunt, la rândul lor de

două tipuri:

(a). Metodologii de studiu ale imaginii interesate de „categorizarea” şi„codificarea” principalelor elemente ale filmului;

(b). Metodologii ale „schimbului” – interesate de evidenţierea relaţiilor

dintre societate, industrie, „gen” şi audienţa filmului.

3.1. Tipuri de metode ale analizei vizuale

3.1.1. Metodele analizei structuralist-semiotice

A. Metodele structuralist-semiotice de analiză ale fotografiei – În

această situaţie nu se poate afirma că ar exista o unică metodă, ci pot fi

identificate patru abordări generale ale analizei vizuale:






1. Imaginile vizuale ca „deformare”;

2. Imaginile vizuale ca simbolism;

3. Imaginile vizuale ca sisteme semiotice; şi

4. Imaginile vizuale ca garanţi epistemici;

1. Metoda analizei imaginilor foto ca „deformări ale realit ăţ ii” – Este o

metodă care are la bază următoarea presupoziţie: „Analiza comparativă a

imaginilor din ştiri în întreaga presă scrisă sau televiziune poate dezvălui variaţii

interesante a diferenţierii şi partizanatului din ştiri dar nu poate să apreciezenatura deformată a unor astfel de imagini prin referire la o realitate presupusă

dincolo de reprezentările vizuale, pentru că în joc nu intr ă nici o perspectivă de

reprezentare alternativă.”. Pentru a demonstra existenţa unei manipulări vizuale

în cazul ziarelor, a unor alegeri greşite, a omisiunilor semnificative şi care

schimbă sensul unei imagini este studiat chiar procesul de producţie al

fotografiei. Metoda implică aplicarea unui procedeu în doi paşi:

Pasul 1 – Cercetătorul îi însoţeşte şi îi observă pe reporteri, echipa de

filmare sau jurnaliştii foto în teren atunci când ei aleg şi filmează sau

fotografiază imagini pentru a le include într-un produs media (de exemplu, într-

un „Buletin de ştiri”). Aceasta este o situaţie de cercetare care îi furnizează

cercetătorului o cunoaştere primă a scenelor (care vor fi ulterior transformate în

ştiri);

Pasul 2 – Cercetătorul observă munca din redacţie, mai exact procesele de

producţie, inclusiv alegerea finală, deciziile de editare şi eliminarea unor scene

sau imagini. În acest fel se evidenţiază un „complex al deciziilor de alegere şi






editare” care stau la baza editării, publicării şi includerii într-un program sa într-

un ziar a unei fotografii sau imagini.

2. Metoda analizei imaginilor foto ca simboluri – Ceea ce contează în

acest caz este puterea unei imagini de a face apel la, de a mobiliza sau de a

utiliza sentimente, speranţe şi temeri adânc înr ădăcinate. Suplimentar, în cazul

fotografiei (de ziar, de presă în general) toate cele trei aspecte ale semnului

abordate de Ch. S. Pierce (iconic, indexical, simbolic) funcţionează simultan

pentru a sprijini interpretarea şi „încadrarea” poveştilor particulare ale ştirilor. Înacest caz fotografia este considerată simultan imagine vizuală şi text. Mai mult,

sunt f ăcute comparaţii cu limbajul (de obicei scris, dar şi vorbit) care o însoţeşte

– ideea de bază în acest caz fiind că limbajul, în combinaţie cu imaginile

vizuale, evidenţiază tendinţa imaginilor vizuale de a fi „ancorate” în cuvintele

care le înconjoar ă (fie acestea într-o formă scrisă sau vorbită).

3. Metoda analizei imaginilor ca sisteme semiotice – O analiză din perspectiva „semioticii sociale”, spre deosebire de o analiză semiotică mult mai

centrată pe text, trebuie să se bazeze mai mult pe înţelegerea de către cercetător

a codurilor şi miturilor culturale din mediul social înconjur ător. În acest sens,

metoda presupune ca cercetătorul să verifice valoarea semiotică a anumitor

semne din interiorul unei imagini prin utilizarea „testului înlocuirii”: el

substituie diferite elemente (culori, elemente de proxemică, dinamică, vârstă,

gen, etnie, expresie, stil corporal, accesorii, aspecte ale limbajului care înso ţesc

prezentarea imaginii etc.) din imaginea foto analizată.

Astfel se consider ă că se poate ajunge la o înţelegere mai nuanţată şi mai

detailată a contribuţiei fiecărui element la semnificaţia generală a imaginii şi a






dependenţei sale generale de codurile şi miturile culturale dominante într-o

anumită societate.

4. Metoda analizei imaginilor ca „garan ţ i epistemici ” – este o abordare

care permite diferenţierea „epistemologiilor imaginilor vizuale” şi a utilizării

variate a imaginilor.

Metoda implică utilizarea unor „grupurilor de editare”, în care

participanţii la un grup asamblează imaginea foto din elementele componente şi

discută nuanţele semnificaţiei sale în asociere cu alegerile şi selecţiile vizuale(B. Gunter, 2000: 88).

C. Metodele structuralist-semiotice de analiză ale filmului – au la bază

presupoziţia conform căreia, fiind un tip de „limbaj” semnificativ, filmul este

compus din variate „coduri” şi „convenţii”.

Acestea sunt de două tipuri:(a). Tehnice – Unghiuri ale camerei, mişcări ale camerei, lungimea cadrului,

lumina, perspectiva, profunzimea de câmp, sunetele, efectele sonore, muzica,

efectele speciale, cadrajul etc.;

(b). Simbolice – Culoare sau alb-negru, costume, obiecte, persoane celebre,

localizare, acţiune (acele elemente ale limbajului imaginii filmate care sunt

conţinute în ceea ce vede audienţa iar nu cele care sunt o parte a construcţiei sale

tehnice) etc. Elementele tehnice care pot fi „segmentate” şi analizate în cazul

unei imagini de film sunt:

(a). Elementele tehnice; şi

(b). Elementele simbolice.






Spre deosebire de imaginea fotografică, centrată numai pe organizarea

spaţiului şi a luminii într-un cadru unic, imaginea de film este mobilă, ea

reprezintă de fapt „o dinamică a unor succesiuni de planuri”.

Într-un film elementul prim al constituirii unei astfel de flux este „planul de

filmare”.

Planurile legate împreună devin „scene”, adică o serie de planuri într-o

locaţie. Scenele devin „secvenţe” sau „blocuri de acţiune” care au un conţinut de

sine stătător.Aceste secvenţe sunt legate şi structurate conform unor procedee de

organizare narativă şi conduc la apariţia „intrigii” şi a „naraţiunii” filmate .

Metoda analizei structuralist-semiotice a imaginii de film constă în

identificarea păr ţilor distinctive ale imaginii vizuale (elementele tehnice şi cele

simbolice). Sub-etapele distinctive ale aplicării acestei metode sunt:

Etapa 1. Adunarea datelor – Numărul de filme sau programe care va fi

analizat va depinde de o serie de factori cum ar fi: problemele de cercetarestabilite, mărimea studiului etc. În literatura de specialitate se consider ă că

numărul maxim de filme pentru orice proiect de cercetare va fi de 10 de filme

analizate în profunzime;

Etapa 2. Se realizează o „transcriere” a materialului vizual selectat - se

poate face apel fie la unele „liste de transcrieri” pre-existente, sau se poate

dezvolta o „listă de simboluri (coduri) de transcriere” specifică.

Fundamentală în acest caz nu mai este „lista de transcriere verbală”, ci cea

de „transcriere vizuală” – şi de această dată avem de-a face cu segmentarea

imaginii vizuale în elementele componente (tehnice şi simbolice).






Reluăm în acest caz lista standard de transcriere vizuală prezentată

anterior. Conform codurilor de transcriere vizuală o astfel de „listă de simboluri”

poate fi de tipul:

Tabel - Elementele tehnice ale imaginii de film

Ele

ment

tehnic

Definiţie Sub-elemente tehnice componente

Prim-planul ofer ă o imagine a unei păr ţi din

corpul unei persoane (cap, braţe, picioare

etc.).

Planul-detaliu ofer ă o imagine foarte

apropiată a unei păr ţi din corpul unei persoane

(cap, braţe, picioare etc.) sau dintr-un obiect.

Planul mediu este planul tipic pentru

studiourile de televiziune şi, în el, persoanele

apar, de obicei, de la talie în sus. Persoana sau

obiectul r ămân, până la un punct, izolate,

desprinse de mediul în care se află, spre

deosebire de planul general.

Planuri

le de

filmare

Acestea sunt

„căr ămizile” din

care se

construieşte

structura tehnică

a unui film.

Planul general este adesea folosit pentru a

poziţiona sau/şi a lega o persoană de mediul

său înconjur ător. Există două tipuri de planuri

generale care fac acest lucru: (a). Planul de






acoperire care este folosit pentru a lega un

personaj de celelalte şi pentru a ar ăta relaţiile

cu acestea; (b). Planul de stabilire care este

creat în mod special pentru a oferi o percepţie

asupra zonei.

Planul care redă un punct de vedere, sau unghi

subiectiv.

Unghiul de jos este unghiul în care camera defilmare este poziţionată sub nivelul ochiului,

privind în sus către subiectul filmat. Cu alte

cuvinte, în acest caz, se filmează de jos în sus.

Unghiul tip „straight on” este un unghi de

180 de grade (camera filmează drept înainte).

În acest caz camera este situată la nivelul

subiectului.

Un

ghiul

camere

i de fil

mat

Acestareprezintă

plasarea camerei

de filmare faţă

de persoanele

sau obiectele

aflate în raza

vizuală. Unghiul

de filmare poate

fi folosit atât cu

scop estetic, cât

şi psihologic;

mult mai

important este

faptul că el se

poate adăuga la

relaţiile spaţiale

existente,

Unghiul de sus este unghiul în care subiectul

este filmat de sus.






diminuând, în

acest fel, bi-

dimensionalitate

a imaginii pe

ecran.

Obiectivele pentru unghiuri largi (sau grand-

angulare) sunt folosite mai mult la planurile

generale, deoarece furnizează o perspectivă

largă. Dacă astfel de obiective sunt folosite la

prim-planuri sau la „gros-planuri” atunci

imaginea este percepută ca fiind distorsionată.

Obiectivele „ochi-de-peşte” sunt obiective cu

focala foarte scurtă si care distorsionează

imaginea, impregnând scena cu tensiune şi

dramatism; ele nu ţin seamă de convenţiile

standard.

Teleobiectivele – ele facilitează înregistrarea

subiectelor (pe bandă) de la distanţă mai mare

si au unghiuri mici.

Obiect

ivele

Varietatea

obiectivelor

folosite este

importantă

deoarece ele pot

modifica tipul de

imagine ar ătată

pe ecran.

Obiectivele transfocator (sau zoom) permit

cameramanului să facă trecerea de la

teleobiectiv la grand-angular sau de la plan

general la prim-plan, f ăr ă a opri camera.

Această trecere direcţionează atenţia audienţei






către un anumit număr de obiecte şi/sau

persoane din cadrul filmat.

Şarful sau punerea la punct pe prim-plan sau

punerea la punct la distanţă sunt realizate prin

intermediul obiectivelor folosite şi a

profunzimii lor de câmp.

Profun

zimea

de

câmp a

câmpu

lui

vizibil

Profunzimea de

câmp este

importantă în

ghidarea

ochiului

telespectatorului

către anumite

zone sau

personaje de pe

ecran.

Profunzimea mare de câmp permite

cuprinderea întreg câmpului vizibil, în aşa felîncât toate lucrurile aflate în cadru sunt clare.

Punerea la punct facilitează concentrarea

atenţiei audienţei asupra acelei păr ţi a

ecranului pe care autorii filmului o consider ă

mai interesantă.

Mişcările camerei „Panoramicul” este mişcarea camerei în plan

orizontal sau vertical, care permite urmărirea

unui personaj sau, într-un plan stabilit,

„scanarea” scenei filmate. Dacă

„panoramicul” ca mişcare a camerei este

folosită în mod obiectiv, ea poate permite

audienţei să urmărească acţiunea în stilul unui

voyeur , ca şi cum membrii ei înşişi arobserva-o de la distanţă. Ea îi permite

regizorului să susţină concepţia unui plan, a

unei secvenţe, să îi menţină dramatismul f ăr ă

a face tăieturi la montaj.






Mişcările în plan orizontal şi vertical pot fi de

asemenea folosite într-o manier ă subiectivă –aceasta este situaţia planului tip „unghi-

subiectiv” („point-of-view shot”/„POV

shot ”), în care audienţa vede lumea prin ochii

personajului principal.

Planul de urmărire cu camera în mişcare pe un

dispozitiv special („travling” sau „dolie”)ofer ă acelaşi gen de continuitate a planului pe

care un regizor o poate dori de la o mişcare în

plan orizontal sau vertical, urmărind acţiunea

de pe un dispozitiv special, împins pe şine,

suit pe un vehicul în mişcare sau pe o macara.

Acesta permite ca acţiunea desf ăşurată foarte

rapid să fie filmată de aproape sau de la

distanţă. Spre deosebire de zoom, care pare să

str ă bată spaţiul, planul realizat cu camera în

mişcare urmăreşte evenimentul pe măsur ă ce

are loc.

Filmările lungi tind să încorporeze

panoramice verticale sau orizontale – planuride urmărire şi mişcări în plan orizontal sau

vertical

Lung

imeafilmă

rii

sau

durat

Acest element

poate modifica percepţia

audienţei asupra

timpului şi

spaţiului.Lungimea unui plan, în mod deosebit în






a

unui

plan

cadrul unui prim-plan, poate accentua

dramatismul sau atmosfera de intimitate.

Mont

a

jul

Montajul permite

asamblarea

planurilor într-o

suita

Cea mai simplă formă de montaj este tăierea

directă, acolo unde un plan este instantaneu

înlocuit de un al doilea, care poate fi apoi

înlocuit cu un al treilea etc. Montajul joacă un

rol cheie în construirea spaţiului şi timpului;

construirea timpului şi spaţiului este

subordonată logicii firului narativ din film şi,

în special, lanţului de tip „cauză-efect”.

Tehnicile de producţie pot presupune efecte

pirotehnice, optice sau trucaje digitale.

Post-producţia poate include animaţie, trucaje

sau grafică realizată pe computer.

Efect

ele

speci

ale

Efectele speciale

exploatează

calităţile imaginii

filmate în mai

multe direcţii, în

fazele de

producţie şi post-

producţie pentru a

convinge audienţa

de realitatea,

verosimilul sau

acurateţea unui

spectacol media.

Alte efecte speciale pot include: folosirea

planurilor cu o cromatică schimbată ori a

fundalurilor pentru trucaje pentru a insera,

suprapune sau combina imaginile.






Cadr

ajul

Prin cadraj se realizează poziţionarea oamenilor şi a obiectelor

care contribuie la construirea poveştii. Elementele principale alecadrajului sunt legate de distanţa la care este aşezată camera, de

alegerea obiectivelor cu care se filmează, de mişcările şi unghiul

camerei.

Iluminatul la nivel ridicat.Lumi

nile

Luminile pot fi

folosite nu numai

pentru a crea unsimţ al timpului

şi al locului, dar

şi al atmosferei şi

al personajului.

Iluminatul la nivel scăzut.

Etapa 3. Analiza elementelor simbolice ale imaginii de film – Aceste

elemente sunt, la rândul lor de mai multe tipuri:

2.1. Color sau/şi alb-negru – Folosirea imaginilor color sau alb-negru

poate transmite atât mesaje realiste cât şi mesaje purtătoare de metafore sau

expresive.

2.2. Costumele şi obiectele – Costumaţia este folosită nu numai pentru a

reda caracteristicile timpului şi locului acţiunii, dar şi pentru a oferi un spectacol

în cadrul produselor media.

Obiectele sunt, de asemenea, o sursă simbolică-cheie de informaţie în

produsele imaginii filmate. Pot avea atât rezonanţă conotativă cât şi mitică.






2.3. Vedetele şi evoluţiile lor – Vedetele sunt „idoli”, dar şi „imagini”

deosebite care poartă o putere simbolică şi sunt identificate cu anumite „genuri”

ale filmului sau cu un anumit gen de personalitate.

2.4. Sunetul – Codurile sonore pot fi împăr ţite în două categorii:

(a). Sunetul diegetic –este sunetul care provine de la scena filmată şi este

format din efectele sonore şi din dialog;

(b). Sunetul non-diegetic – este sunetul care nu provine din scena şi este

format din muzică sau din „voice over”. Efectele sonore sunt adesea folosite pentru a crea o atmosfer ă realistă, verosimilă, şi pot fi, la rândul lor, împăr ţite în

două tipuri:

(a). Sunetele care ţin de atmosfer ă – zgomote de fundal cum ar fi vântul

sau păsările care cântă etc.; şi

(b). Efectele sonore care sunt justificate – adică sunetele legate, în mod

direct, de ceea ce vedem pe ecran (explozii sau împuşcături etc.).

Atât efectele sonore, cât şi muzica pot fi examinate în contextul lorgeneric. Dialogul poate exista în două forme:

(a). Ca „voice over”; sau

(b). Ca sincron (caz în care vorbitorul este prezent pe ecran).

2.5. Punerea în scenă ( „Mizanscena” ) – Reprezintă suma tuturor

personajelor, obiectelor şi lucrurilor existente într-un cadru, conţinutul cadrului,

imaginea, set-designul , costumele, obiectele şi aşezarea lor, relaţiile spaţiale.

Prin intermediul mizanscenei toate elementele şi dispozitivele tehnice prezentate

anterior se combină şi funcţionează fiind astfel mai bine înţelese de către public

şi de către cercetător.






2.6. Locul de desf ăşurare a poveştii şi locaţia de filmare – Locul de

desf ăşurare al acţiunii filmului fixează perioada şi locul naraţiunii prezentate.

„Genurile” specifice de filme sunt legate de un anumit tip al locului de

desf ăşurare pentru naraţiunea prezentată.

Un astfel de proiect de cercetare trebuie să ţină cont de faptul că, într-un

film, toate mecanismele tehnice şi simbolice nu funcţionează izolat ci într-o

strânsă inter-relaţie.

Prin urmare, principalul obiectiv al unui astfel de proiect de cercetare este

de a demonstra modul în care se construieşte relaţia dintre elementele (tehnice şisimbolice) imaginii filmate şi mulţimea de coduri şi convenţii implicate în acest

tip de imagine.

3.2.2. Metodele analizei „nara ţ iunii”-

A. Metodele de studiere ale „naraţiunii” vizuale – sunt de două tipuri:

(a). Metodele abordării sintagmatice (care pleacă de la teoria formalistă

a lui V. Propp şi examinează dezvoltarea secvenţială a intrigii narative;(b). Abordarea paradigmatică (aceasta plecând de la concepţia

structuralistă a lui Levi-Strauss, ia în considerare pattern-urile de opoziţie care

există în interiorul naraţiunii şi modul în care ele contribuie la dezvoltarea

povestirii).

Abordările principale de studiere a naraţiunii filmului derivă în mod

fundamental din două surse:

A. Metoda abordării sintagmatice – are la bază teoria formalistă a lui V.

Propp şi examinează dezvoltarea secvenţială a intrigii narative dintr-un film.

Esenţa acestei metode constă în identificarea şi studierea dinamicii şi structurii






naraţiunii, adică în segmentarea acestui „şir” de evenimente în păr ţile

componente.

Caracteristicile-cheie ale formei dominante a structurii narative a imaginii

filmate sunt. Etapele componente ale metodei sunt următoarele:

Etapa 1. Selectarea materialului (Adunarea datelor) – Presupune alegerea

acelor materiale vizuale (filme) care urmează a fi analizate. Ca şi în cazul

analizei structuralist-semiotice este recomandat ca numărul filmelor să nu fie

foarte mare.

Etapa 2. Identificarea „structurii narative” a filmelor – În această etapă naraţiunea se segmentează în elementele componente ale intrigii sale conform

celor trei acte „standard” anterior-menţionate: Început; mijloc; sfâr şit.

Etapa 3. Aplicarea modelelor de identificare şi de analiză ulterioar ă a

structurii naraţiunii. Un astfel de model este oferit, de exemplu de „formula

echilibrului naraţiunii” propusă de T. Teodorov: naraţiunea începe, de obicei, cu

o anumită formă a stării de echilibru, urmată de un dezechilibru şi sfâr şeşte cu

redobândirea echilibrului. În formula echilibrului poate fi identificat următorul pattern:

Acest tip de model de analiză a structurii unui film (ca a oricărui alt text

literar) este interesat de identificarea:

(1). Regulilor şi structurilor fundamentale din interiorul unei unice

naraţiuni şi grup de naraţiuni;

(2). Modului în care sunt incluse elemente ideologice sau legate de mit în

structura filmului (prin restabilirea status-quo-ului, prin mijloace acceptabile

social – de tipul căsătoriei – sau în mod instituţional – închisoarea).

Etapa 4. Aplicarea „modelului sintagmatic” al lui V. Propp la naraţiunea

filmului. Mai exact, în cercetarea imaginii filmate din teoria formalistă a lui V.






Propp manualele de prezentare a metodelor de cercetare în comunicarea

utilizează două elemente componente ale naraţiunii:

1. „Rolurile” - care sunt interpretate de personaje (sunt identificate şapte

roluri sau „dramatis personae”, dintre acestea unele putând fi interpretate de

acelaşi personaj în timp ce altele pot fi interpretate de mai multe personaje:

(a). Banditul;

(b). Cel care donează sau cel care ofer ă;

(c). Cel care ajută;(d). Prinţesa şi tatăl ei;

(e). Expeditorul;

(f). Eroul;

(g). Falsul erou;

2. „Funcţiile” - care constituie intriga naraţiunii filmului. O funcţie este

definită ca: „acţiunile semnificative ale unui personaj în cadrul acţiunii

poveştii”. Numărul de funcţii ale unui personaj într-un film este limitat.Din combinarea „rolurilor” cu „funcţiile” rezultă următoarea schemă

analitică care va fi aplicată fiecărui film selectat şi inclus în analiză:

B. Metoda abordării paradigmatice pleacă de la analiza opoziţiilor care

există în interiorul naraţiunii şi a modului în care ele contribuie la dezvoltarea

povestirii. Etapele componente ale metodei sunt:

Etapa 1. Alegerea (Selectarea) materialului care urmează a fi analizat –

Este similar ă cu prima etapă din aplicarea metodei abordării sintagmatice: sunt

selectate filmele care urmează a fi analizate;






Etapa 2. Identificarea „opoziţiilor binare” din cadrul filmelor. „Opoziţiile

binare” sunt mesajele codificate pe care societăţile le produc pentru membrii lor

şi care există în structura adâncă a naraţiunilor..

Etapa 3. Schemele de „opoziţii binare” sunt aplicate filmelor selectate.

Mai întâi acestea sunt considerate ca un întreg, apoi schemele se aplică unor

secvenţe specifice din acestea (momentele decisive, secvenţele de început şi de

sfâr şit).

Etapa 4. După stabilirea opoziţiilor binare primare analiza este reluată şi

dezvoltată.

B. Metodele de studiere ale „genului vizual” sunt, la rândul lor de două

tipuri:

(a). Metodologii de studiu ale imaginii interesate de „categorizarea” şi

„codificarea” principalelor elemente ale filmului;

(b). Metodologii ale „schimbului” – preocupate de evidenţierea relaţiilor

dintre societate, industrie, „gen” şi audienţa filmuluiMetodele de studiere ale „genului” imaginii vizuale – în acest caz

definirea termenului de „gen” va depinde de ipotezele şi metodologia preferată.

Pentru a organiza unelte şi concepte adecvate metodologiile au fost separate în

două domenii principale din cercetarea „genului”, care au, la rândul lor,

subdiviziuni pentru a furniza un centru de interes:

1. Metodele „categorizării” şi „codificării’’ principalelor elemente ale

filmului. Sunt metode cu un pronunţat caracter estetic, care pot include analize

ale stilului unui „gen” şi ale valorilor artistice plus a creativităţii inerente în ele.

Subsumate lor se diferenţiază între două metode principale:






1.1. Metoda „abordării categoriilor” – Are la bază constituirea unei

„liste a elementelor-cheie” comune unui anumit „gen” de filme. Metoda

cuprinde următoarele etape:

Etapa 1. Cuprinde selectarea unui eşantion de filme care pot fi incluse

într-un anumit „gen” (film „noire”, western, de dragoste etc.). Şi de această dată

numărul de filme care urmează a fi analizate este limitat (redus).

Etapa 2. Constituirea „listei” elementelor-cheie ale „genului” analizat.

Caracterul specific al acestui instrument de lucru este flexibilitatea sa (lista are

la bază, de obicei, propriul set de criterii al cercetătorului). Un tip de „listă” poate fi cel în care elementele tehnice de producţie ale filmului sunt combinate

cu elementele sale simbolice.

Etapa 3. Aplicarea acestei „liste” la filmele selectate.

1.2. Metoda „clasificării” sau a „elementelor principale” – Pleacă de la

presupoziţia existenţei unor asemănări între filme, aceste elemente comune fiind

ceea ce defineşte filmele selectate ca apar ţinând unui „gen” specific. Seconstruieşte astfel o „schemă de clasificări”, care trebuie să fie destul de

flexibilă în categoriile sale pentru a lua în considerare varia ţiile posibile din

interiorului unui „gen” specific. Principalele elemente ale filmului care sunt

descompuse şi catalogate în tipologii sunt următoarele:

(a). Elementele de iconografie – Se construieşte o listă a „iconurilor” (cai,

puşti, pălării etc.) f ăr ă nici o referinţă sau comentariu la semnificaţia lor reală

din interiorul textului sau „genului”.

(b). „Mizanscena” – Lista va cuprinde de această dată tot ceea ce poate

apare într-un cadru filmat: localizare, obiecte, costume, relaţii spaţiale (între

personaje şi importanţa plus poziţia lor), mişcare etc.





(c). Naraţiunea – În acest caz „lista” va cuprinde elementele identificate

prin intermediul unei analize sintagmatice (de exemplu, identificarea „structurii

narative” a filmelor) sau a metodei abordării paradigmatice (de exemplu,

identificarea „opoziţiilor binare” prezente într-un film).

(d). Convenţiile narative ale „genului”.

2. Metodologia „schimbului” – Este vorba de o metodă de analiză a

imaginii vizuale interesată de relaţiile dintre societate, industrie, „gen” şi

audienţă. Acest tip de metodă caută să înţeleagă rolul „genului” ca un schimbîntre societate, industrie, audienţă şi conţinut. În acest caz au fost dezvoltate

patru modele principale.

Introducere-in-Stiintele-Comunicarii.pdf

Documents

Transcript of Introducere-in-Stiintele-Comunicarii.pdf