Metode avansate in stiintele socio-umane.pdf

7/23/2019 Metode avansate in stiintele socio-umane.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/metode-avansate-in-stiintele-socio-umanepdf 1/82

METODE AVANSATE DE CERCETARE SOCIALĂ

NOTE DE CURS

2014



2

CUPRINS

1. Metodologia cercetărilor sociologice

2. Etapele cercetării sociologice

3. Metode şi tehnici de investigaţie sociologică

4. Metodologia cercetării calitative a fenomenelor sociale

5. Măsurarea opiniilor şi atitudinilor

6. Tehnici utilizate în luarea deciziilor şi rezolvarea de probleme



3

1

Metodologia cercetărilor sociologice.

Metode, tehnici, procedee şi instrumente de lucru

Metodologia (grec. methodos = drum şi logos = ştiinţa) desemnează ştiinţa efectuării

cercetării. Este vorba despre « o disciplină generală în care se dezvolt ă modalit ăţ ile de realizarea cunoa şterii ştiin ţ ifice şi prive şte ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vie ţ iisociale ». (Mărginean, I., 2000, 53)

Dacă iniţial prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării (Fawcett, I., Downs, F., 1992),accepţia actuală tinde să confere metodologiei statutul de ramură a filosofiei, strâns legată deepistemologie, deşi încă nu se poate vorbi despre o metodologie generală. Există doarmetodologii particulare, cum este şi metodologia cercetării sociologice. (Vlăsceanu, L., 1982,15-21)

Metodologia cercetării sociologice reprezintă o analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate înrealizarea şi finalizarea cercetării sociale. Are un caracter normativ şi formulează strategii deinvestigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât şi cai de obţinere a unor rezultate

valide din punct de vedere ştiinţific.» (Vlăsceanu, L., 1993, Dic ţ ionar de sociologie, 353-355)În accepţia extinsă, metodologia este definită ca un domeniu al epistemologiei. Se

realizează astfel o evaluare filosofică a tehnicilor precum şi a aspectelor conceptuale, teoretice şide cercetare ale cunoaşterii.

În accepţie restrânsă metodologia se referă doar « la tehnicile şi strategiile angajate înmanipularea datelor, f ăr ă a se pune problemele validit ăţ ii şi ale adecvării cercet ării ». (Jary, D.,Jary, J., 1991)

Principala sursă de variaţie a metodologiilor în practica socială o constituie (conform I.Mărginean, 2000, 53-97) concepţia teoretică în funcţie de care sunt elaborate definiţiileobiectului studiat. La aceasta se adaugă formularea în timp de prescripţii în legătură cu realizareacercetărilor empirice, în condiţii de diversitate opţională. « Întrucât în sociologie nu exist ă încă o

paradigmă unică , ci structuri teoretice alternative, care uneori sunt concurente, alteoricomplementare, fiecare teorie sociologică major ă a tins să- şi formuleze propria metodologie. »(L.Vlăsceanu, 1993)

În literatura de specialitate exemplele sunt numeroase: E. Durkheim a formulat « regulilemetodei sociologice », adecvate concepţiei sale despre societate, M. Weber a construit o« metodologie concordantă cu sociologia interpretativă » etc.

În funcţie de modelul teoretic general aplicat în vederea explicării vieţii sociale, C. Zamfir(1979) considera că analiza societăţii se poate face abordând, fie o strategie idealistă, fie ostrategie materialistă. În sfârşit, L.Vlăsceanu (1982, 37-42) distinge tot în funcţie de modelulteoretic general aplicat pentru explicarea vieţii sociale, două practici metodologice

complementare: cea obiectivă si, respectiv, practica metodologică interpretativă.Pentru desf ăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la comportamentelecolective şi individuale, trebuie luate în considerare patru principii : (Chelcea, S., 2001, 55-59)1. Principiul unit ăţ ii teoretic-empiric (cu alte cuvinte, cercetarea observaţională, directă, trebuiesă confere valoare de adevăr intuiţiei teoretice : un exemplu este acela al descoperirii planeteiNeptun, intuită teoretic (în 1843 şi 1846) a exista cu mult timp înainte de descoperirea eipractică).2. Principiul unit ăţ ii în ţ elegere-explica ţ ie pleacă de la constatarea că, numai cunoaştereaintuitivă a socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate eronate. Acest principiupune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şicomportamentale. R. Boudon (1969) subliniază că « metoda comprehensivă, singură, nu este

suficientă în cercetarea sociologică, dar ea î şi are aplicabilitate în ştiinţele socio-umane,valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta » (Chelcea, S., 2001, 57)



4

3. Principiul unit ăţ ii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergent ă a metodelorstatistice şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu,analiza de conţinut).4. Principiul unit ăţ ii judecăţ i constatative-judecăţ i evaluative presupune angajarea morală acercetătorului în sprijinul valorilor înalt-umaniste şi a idealurilor naţionale. I.Mărginean concepemetodologia de cercetare pe câteva mari componente, respectiv (Mărginean, I., 2000, 54-97):

a) Componenta teoretică. Este componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii metodologicecare să îndeplinească rolul de ghid al cercetării (prin sistemul conceptual specific) cât şi în fazelede realizare şi finalizare (interpretare, explicare, comunicare a rezultatelor).

În ceea ce priveşte normativitatea metodologică ea constituie un « set de reguli ale uneibune cercet ări… fiind destinat ă să realizeze un inventar de probleme ce trebuie rezolvate înefectuarea unei cercet ări, precum şi ca proceduri de rezolvare, respectiv cum să ac ţ ioneze »(Mărginean, I., 2000, 55). Prin conceperea normativităţii metodologice se lasă o largă libertatecercetătorului pentru a decide cum să realizeze o cercetare. Există însă o singură condiţie : să respecte codul deontologic profesional de efectuare a cercetărilor, ceea ce presupune calificareadecvată, corectitudine şi obiectivitate.b) Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor

de lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.c) Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor cercetării şia construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului ştiinţific al sociologiei.« A teoretiza înseamnă , înainte de toate a ordona, a sistematiza rezultatele primare aleactivit ăţ ii de cunoa ştere, şi apoi a integra teoriile par ţ iale în teorii cu grad mai înalt degeneralitate. » (Mărginean, I., 2000, 73)

R.Merton (1968) în « Social Theory and Social Structure », introduce noţiunea de « teoriede rang mediu » înţeleasă drept un set de propoziţii interrelaţionate logic şi de la care se potderiva uniformităţi empirice. Teoria de rang mediu se situează, subliniază Merton, între detaliileelaborate în baza ipotezelor implicate în cercetarea de zi cu zi pe de o parte, şi, pe de altă parte,teoriile generale ale sistemelor sociale. Teoria de rang mediu pleacă de la idei simple (ipotezespecifice) care sunt testate pentru a fi confirmate/infirmate empiric. R.Merton sistematizează atributele teoriilor de rang mediu în cinci clase :a) Teoriile de rang mediu reprezintă un set limitat de asumpţii de la care sunt derivate ipotezeleşi confirmate în investigaţia empirică;b) Deşi au valoare explicativă independentă, aceste teorii sunt integrate într-o reţea mai largă derelaţii ;c) Sunt suficient de abstracte pentru a se ocupa de diferite sfere de comportament social şistructuri sociale, trecând dincolo de generalizările empirice ;d) Fac distincţie între nivelurile macro şi microsocial ;e) Sunt compatibile cu o varietate de sisteme de gândire sociologică şi pot fi integrate în teorii

generale. (Marginean, I., 2000, 73-75)În acord cu obiectivele cercetărilor, Fawcett şi Downs (1992) identifică trei tipuri deteorii : teorii empirice sau descriptive, teorii explicative, bazate pe analize corelaţionale, şi teoriipredicative (ce presupun cercetări experimentale). Aşa cum am mai menţionat, ne vom ocupa destudiul teoriilor şi al paradigmelor în ştiinţele socio-umane într-un capitol separat. Să ne

întoarcem însă la analiza realizată de L.Vlăsceanu (1982) referitoare la metodologia cercetării înştiinţele socio-umane. Există, spune Vlăsceanu, patru clase de elemente ale metodologieisociologice :

a) enun ţ urile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura paradigmatică aunei teorii şi convertite în principii metodologice de orientare a abordării realităţii sociale ;

b) metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta) ;

c) tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice de ordonare,sistematizare şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificaţiilelor teoretice ;



5

d) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică pe bazadatelor empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice.(Vlăsceanu, 1993, Dic ţ ionar de sociologie, 354)

L.Vlăsceanu preia şi dezvoltă analiza lui P.Lazarsfeld (1965) referitoare la temelemetodologiei care, ar putea fi schematizate astfel :1. delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice,

2. analiza conceptelor (clarificarea înţelesului acestora, corectitudinea definirii lor, analizalimbajului utilizat),3. analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare (aici fiind inclusă şi respectarea regulilor de

alcătuire a instrumentelor de lucru),4. analiza raportului metode-tehnici utilizate,5. formalizarea raţionamentelor.

Concluzia lui L.Vlăsceanu este aceea că putem vorbi de două surse referenţiale aleconstituirii metodologiei sociologice. Prima sursă o reprezintă teoria sociologică : « teoriasociologică este scopul şi premisa cercet ării ; metodologia este sistemul de norme, tehnici şimetode prin care o teorie este testat ă , controlat ă şi dezvoltat ă empiric » (Vlăsceanu,L., 1982,15-27). A doua sursă o reprezintă metodele şi tehnicile de cercetare consacrate în istoria

dezvoltării sociologiei.-Propoziţiile formulate la nivel teoretic se convertesc explicativ în principii metodologice.-Teoria, luată ca referinţă, sugerează pe de o parte ipotezele sau problemele cercetării, iar

pe de altă parte metodele şi tehnicile de investigare.-Prin analiza metodologică se reconstruieşte în plan teoretic realitatea socială. (Vlăsceanu,

1982)S. Chelcea (1992, 25-30) spre exemplu, reprezintă schematic relaţia dintre căile de

cercetare astfel:

Nivelul teoretic al cercetării (Metodologie)Metode M1 M2 ....................... Mn MetodeTehnici T1 T2 ........................ Tn TehniciProcedee P1 P2 P3 .................. Pn ProcedeeInstrumente de investigare I1 I2 I3 I4 ............... In Instrum.de investigareNivelul empiric al cercetării

Sursa: Chelcea, S., 1998, p. 34

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă, în ştiinţele socialemodelul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţiiobiective. În ştiinţele socio-umane, termenul de metoda se foloseşte în accepţiuni foarte variate,asociindu-i-se când un sens prea larg (metoda statistică, metoda experimentală), când unul prea

îngust (Chelcea, 2001, 48).M.Grawitz (Gravitz, M.,1972, 18) remarca faptul că în ştiinţele umane, noţiunea de metoda

este ambiguă, utilizându-se fie la singular (metoda comparativă, etc.), fie la plural (metode deculegere a datelor, etc.)Gândirea metodică asigură coerenţa logică internă şi concordanţa imaginilor noastre mintale curealitatea obiectiva.

Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie şi presupune ,,înlănţuirea ordonată a maimultor tehnici” (Friedman, 1961, 44) care, la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri deutilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumulde la teoretic la empiric sau traseul oper ţ ionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorulexemplu: ,,dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare...

prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) cainstrument de investigare’’.



6

La fel am putea detalia şi în ceea ce priveşte metoda observaţiei în cazul unei anchete deexplorare: ca tehnică ar putea figura în acest caz ,,observaţia participativă’’, un procedeu pentruacest tip de observaţie ar fi modalitatea de înregistrare a datelor iar ca instrument de investigare –ghidul de observaţie.

Apărută sub presiunea unor insuficienţe ale funcţionării socialului, sociologia a evoluatprin proliferarea metodelor până la a-şi contura metodologii de investigare bazate pe o anumita

concep ţ ie epistemologică.Numărul metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor criterii de grupare prin care să sesurprindă apropierea sau convergenţa lor.

După criteriul temporal, J.C.Plano (1993, 97) vorbeşte de metode longitudinale sau,,viziunea în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.) şi metode transversale sau,,viziunea în lăţime’’ (observaţia, ancheta, testele etc).

Dacă se cercetează, exemplifică autorul, performanţele academice ale unui grup destudenţi se poate recurge la metoda longitudinală, ceea ce presupune cercetarea aceluiaşi grup petoată durata colegiului sau facultăţii ori se poate folosi metoda transversală ceea ce înseamnă cercetarea simultană a mai multor grupuri – câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin metodalongitudinală studiul se va termina în câţiva ani în timp ce, prin metoda transversală, studiul se

încheie într-un singur an.După criteriul func ţ iei îndeplinite (Coanda I., 1987, 202-203) în procesul cercetării

putem vorbi de:a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea conceptelor etc.);b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia, analiza de

conţinut etc.).După criteriul credibilit ăţ ii datelor (Miftode, V., 1982, 59) obţinute în cercetare se poate

face distincţia între metode principale şi metode secundare. Primele (observaţia, experimentul,documentarea) oferă informaţii cu valoare de fapte şi înlesnesc o cunoaştere predominantsociologică iar secundele (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor,tehnica sociometrică) oferă informaţii cu valoare de opinie şi permit o cunoaştere predominantpsihosociologică.Metodele sociologiei ar putea fi clasificate şi după alte criterii: numărul unităţilor sociale luate înstudiu (metode statistice şi metode cazuistice), după gradul de corelare şi asociere în cercetare,după gradul de implicare a cercetătorului în provocarea manifestărilor socialului ş.a.m.d.

Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune acelaşi J.Plano, metoda ştiinţifică presupune următoarele momente:

a) ,,identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;b) formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;c) raţionare deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga implicaţiile

problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;d) culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;e) analiza cantitativă şi calitativă a datelor;f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei” (Plano, J. 1993, 96).

Septimiu Chelcea (2001, 48-50) clasifică metodele în funcţie de patru criterii:a) Astfel după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc

descoperirea relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele şi procesele social-umanela un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observaţia, ancheta sociologică, etc.) şimetode longitudinale (care studiază evoluţia fenomenelor în timp: biografia, studiul decaz, anchete Panel).

b) După criteriul reactivit ăţ ii (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra

obiectului de studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentulsociologic, experimentul psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta,



7

sondajul de opinie, biografia socială provocată, etc.) şi metode de observa ţ ie (studiuldocumentelor sociale).

c) După numărul unit ăţ ilor sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice cepresupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de exemplu, sondajul deopinie, ancheta sociologică, etc.) şi metodele cazuistice ce se referă la studiul integralal câtorva unităţi sau fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.).

d) În sfârşit, după locul ocupat în procesul investiga ţ iei empirice distingem între metodelede culegere a informa ţ iilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren,anchete), metodele de prelucrare a informa ţ iilor (metode calitative şi metodecantitative) şi metodele de interpretare a datelor cercetării (ne referim la metodelecomparative, metodele interpretative, etc.)

A.Giddens (2001, 589) distinge ca metode principale folosite în sociologie: munca de teren (sauobservaţia prin participare), anchetele (prin chestionare standardizate şi chestionare cu întrebărideschise), cercetarea documentară (prin analize istorice şi combinare comparativă) şiexperimentul.

O metodă proprie de cercetare pentru ştiinţa sociologiei este propusă de Petre Andrei(1975, vol.2, 352-362) : când vorbim despre obiectul de studiu al sociologiei, “societatea în

unitatea şi diversitatea laturilor sale, în integralitatea sa”, “în nici un caz nu se mai poate vorbidespre întrebuin ţ area metodei naturaliste în explicarea vie ţ ii sociale”.Pentru ştiinţa sociologiei, susţine Andrei, “metoda cea mai adecvată nu poate fi decât ceaintegralistă, cu ajutorul căreia se studiază orice proces şi fenomen social prin prisma totuluisocial, prin raportarea acestuia la viaţa socială în integralitatea sa.” (Andrei, 1975, 352-362)Metoda integralistă este determinată, în concepţia lui Andrei, de faptul că viaţa socială este multmai complexă decât natura, “mult mai schimbătoare decât aceasta”.

Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definită drept “ansamblu de prescripţii metodologice(reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sferaproducţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaţie), precum şi în cadrul altoracţiuni umane (tehnici de luptă, sportive, etc.)” ( Dic ţ ionar de filosofie, 1978, 692).Definiţia dată termenului de “tehnica” utilizat în ştiinţele sociale şi comportamentale esteambiguu pentru că, nu întotdeauna se fac distincţiile cuvenite între metode şi tehnici sau tehnicişi procedee.În majoritatea cazurilor, pentru depăşirea dificultăţii de identificare a metodelor si, respectiv, atehnicilor de cercetare, lucrările apar sub titlul ” Metode şi tehnici” (Chelcea, 2001, 49).

Chelcea (2001, 49-50) defineşte tehnicile de cercetare subsumate metodelor ca referitoarela demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu. Aceleiaşi metode îi sunt subordonatemai multe tehnici. Fiecare tehnică poate fi aplicată în modalităţi diferite.

Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor deinvestigare.

Instrumentele de investigare, la rândul lor, sunt unelte materiale de care se foloseşteanalistul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor (fişa de înregistrare, aparat, etc.)“ Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de investigare, se subsumează

perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativă” (Chelcea,2001, 50). Recurgerea la o modalitate sau alta de cercetare ţine, de adecvarea ei la specificuldomeniului şi la obiectivele urmărite. Respectarea cerinţei adecvării priveşte toate elementele, fieacestea metode, tehnici şi procedee de lucru, fie forme de instrumente de cercetare.Totodată, este posibil să utilizăm mai multe metode, tehnici, procedee şi instrumente în studiulaceluiaşi domeniu.



8

2

Etapele cercetării sociologice

Procesul de cercetare cuprinde, după A.Giddens, mai multe trepte distincte care încep dinmomentul declanşării investigaţiei şi sfârşesc atunci când descoperirile ei devin disponibile înforma scrisă. (Giddens, 2001, 577-600).

Iată cum schematizează A.Giddens etapele procesului de cercetare:1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.“Cea mai bună cercetare sociologică începe cu probleme care reprezintă, totodată, şi enigme(adică, n.n.) … un spaţiu gol în “înţelegerea noastră” (Giddens, 2001, 579).

Din ce motiv se schimbă schemele de credinţă religioasă? Din ce cauză femeile sunt slabreprezentate în posturile cu un statut înalt? etc. Problemele de cercetare pot fi sugerate delipsurile din literatura existentă, de dezbateri teoretice sau de aspecte practice din lumea socială.2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei. Cercetătorul trebuie să sefamiliarizeze cu cercetările existente referitoare la subiect.3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. Ce vrei să probezi? Care este relaţia dintrevariabile? Dacă cercetarea se vrea eficientă, ipoteza trebuie să fie formulată în aşa fel încât

materialul faptic să ofere dovezi care, fie o vor susţine, fie o vor infirma.4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de cercetare(experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente). Alegerea depinde de obiectiveleglobale ale studiului, precum şi de aspectele comportamentului ce urmează a fi analizat.5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.7. Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare. Care este semnificaţia lor? Înce fel se relaţionează cu descoperirile anterioare? De regulă publicat sub formă de articol saucarte, raportul de cercetare oferă informaţii precise referitoare la natura cercetării căutând, înacelaşi timp să justifice concluziile rezultate. Multe dintre rapoarte indică şi întrebările la care nus-au dat încă răspunsuri, sugerând astfel posibile cercetări ulterioare.



9

ALEGEREA

TEMEI

STUDIULBIBLIOGRFI

FORMULAREA

IPOTEZELOR

ELABORAREAMETODOLOGIEI

CULEGEREA

DATELOR

ANALIZA

DATELOR

IPOTEZELE

S-AU

CONFIRMAT?

DANU

RAPORTREFORMULĂM

IPOTEZELE

ETAPELE

CERCETĂRII:



10

Citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea (S.Chelcea, Univ.Buc., 1991) consideră că, într-oinvestigaţie sociologică trebuie urmate următoarele etape:

I) Determinarea obiectului investiga ţ iei.Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii:A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al iniţiatorilorinvestigaţiei şi cu metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de factorii tehnici (nivelul de

calificare al personalului de cercetare şi al personalului auxiliar, precum şi de termenulcalendaristic al investigaţiei – acordăm o treime din timp muncii de teren, iar două treimi munciide prelucrare. R.Boudon distinge trei categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul uneiinvestigaţii:

a) Studiul societăţilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub raportul schimbărilorsociale (aşa cum au f ăcut E.Durkheim şi M.Weber), fie din punct de vedere al sistemului social

însuşi (ca în cazurile lui T.Parsons şi G.Murdock);b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor în contextul social concret în care

sunt situaţi (este cazul cercetării lui Stouffer);c) Studiul unităţilor naturale, a grupelor, instituţiilor, comunităţilor (este cazul

cercetărilor lui F.White, M.Crozier). S.Chelcea adaugă acestei liste de probleme sociologice ce

pot face obiectul investigaţiei sociologice, încă două clase de probleme:d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca industrială a populaţiei din

mediul rural, integrarea tineretului, etc.e) Studiul structurii sociale, a mobilităţii şi omogenităţii sociale, precum şi al sistemului

de statusuri şi roluri sociale.B) Definirea opera ţ ională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor în“evenimente observabile”.Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la nivelulobservaţiei şi experimentului de semnele convenţionale sau simbolurile ce apar la nivelulconstrucţiilor teoretice. Definirea operaţională permite numărarea şi măsurarea evenimentelor(cu condiţia obligatorie a specificării procedeului şi al materialelor utilizate pentru asigurarearepetabilităţii măsurării).C) Opera ţ ionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice. Aceasta presupune găsireaindicatorilor sociologici şi gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca fiind semnulexterior, observabil, măsurabil, care se află faţă de indicat fie într-un raport de corespondenţă totală, fie de corespondenţa sociologică. Prin utilizarea corectă a indicatorilor se asigură traducerii conceptelor sociologice în concepte operaţionale un grad înalt de validitate.D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt reţinuţi doar indicatoriinecesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de conţinere şi,respectiv, puterea lor de discriminare.E) Construc ţ ia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei

sociologice. În construirea indicilor trebuie să fie urmate etapele:a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime;b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi +1”);c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie.

II) Preancheta.Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică. Are ca scop fixarea obiectivelor şi constă

în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile. În cadrulpreanchetei se estimează costul întregii investigaţii; se stabileşte termenul calendaristic de

încheiere a cercetării; se prevăd dificultăţile din teren legate de desf ăşurarea investigaţiei şi, nu înultimul rând, se studiază bibliografia aferentă problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicit ă a ipotezelor cercet ării.

În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce se prevăd afi obţinute. Aşa cum am precizat într-un capitol anterior, ipoteza reprezintă enunţul relaţieicauzale într-o formă ce permite verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este



11

explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmate sauinfirmate parţial sau total (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire aipotezelor este următoarea (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991): considerăm teoriasociologică drept un sistem de ipoteze confirmate cu nivel maxim de generalitate. Din aceastadeducem ipotezele de nivel intermediar (teoriile cu rază medie de generalitate), urmând ca dinultima categorie menţionată să extragem ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel minim, direct

testabile prin cercetare empirică. Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteze direct testabile.

Sursa: (Chelcea, S., 1998, p. 47)Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc testarea relaţiei dintrevariabile, trebuie precizat ce fel de legături considerăm că există între fenomene: de prezenţă, deabsenţă sau de modificare a caracteristicilor. Ipotezele de lucru trebuie formulate în termenii“dacă… atunci…” sau “cu cât… cu atât…”.

IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaţiei de referinţă care va fiinvestigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei sociologice. De la caz la caz,universul anchetei va fi mai mult sau mai puţin lărgit.

V) Alcătuirea e şantionului, pornind de la unitatea de eşantionare cea mai adecvată (individ,grup, etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste nominale, etc). Trebuiestudiată aici atât problema mărimii eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se admiterori de 4-6%, ceea ce permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 depersoane).

Un studiu realizat de G.Gallup în S.U.A. a arătat că, la nivelul întregii populaţii dereferinţă, probabilitatea de eroare scade astfel: dacă la un eşantion de 100 de persoaneprobabilitatea de eroare este de 15%, la un eşantion de 900 de persoane, ea este de 5%. Pentru uneşantion de 10.000 de persoane, probabilitatea de eroare scade la 1.5%. Cu alte cuvinte, cu cât

volumul eşantionului este mai mare, cu atât probabilitatea de eroare este mai mică.Pe poziţie adversativă, J.Stoetzel face precizarea că şansa de eroare depinde numai de

tehnica de eşantionare şi de volumul eşantionului, şi nu de raportul mărimea eşantionului –

universul anchetei.Este, deci, importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din populaţiainvestigată. În funcţie de problematica investigaţiei, de existenţă unei baze de sondaj convenabile(fişiere, liste, instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de costul anchetei, cercetătorulalege un model de eşantionare (eşantionare aleatoare simplă, eşantionare aleatoare stratificată,eşantionare Panel, eşantionare pe cote, randomizare, etc.).

VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în func ţ ie de metodologia cercet ării.Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehniciletrebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri.De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare, este important să ştim că acestatrebuie ”dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei indirecte (respectiv de

cercetare a documentelor).VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa standardizăriiinstrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul

Ipoteze de nivel maxim(t. sociologica)Ipoteze de nivel

intermediar(t. cu raza medie)

Ipoteze de nivel minim(ip. de lucru)

Date empirice

1

2

3a 3b 3c …3n



12

de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor. De exemplu,pretestarea chestionarului demonstrează accesibilitatea limbajului şi a terminologiei folosite. Prinpretestare a instrumentului de cercetare se obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-oformează cel ce răspunde cu privire la problematica cercetării şi la instrumentul de cercetareutilizat.Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul calculat,

dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul anchetei.VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă etapa de finalizare a instrumentelorde cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină). IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare. X) Prelucrarea datelor şi a informa ţ iilor ob ţ inute. Informaţiile obţinute din aplicarea în teren

a instrumentelor de cercetare sunt clasificate, înseriate şi pregătite pentru prelucrareamatematică. Prelucrarea presupune codificare şi tabulare. Codificarea datelor este operaţia deatribuire fiecărei categorii de informaţii a unui număr sau literă. În cadrul codificării, informaţiilese condensează, se sistematizează şi se normalizează. Codificatorul face analiza şi interpretareainformaţiilor cu scopul încadrării lor în categorii exclusive. Se ridică aici mai multe problemelegate de codificare, şi anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea codurilor.

Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor codificate subforma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie.

XI) Analiza rezultatelor ob ţ inute din etapele anterioare ale investigaţiei sociologice. Înaceastă etapă se urmăreşte, ca în raport cu datele codificate obţinute din investigaţie, să seconfirme sau să se infirme ipotezele avansate. XII) Redactarea raportului de cercetare.

Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o introducere în problema studiată;un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al cercetărilor anterioare; o reformulareclară a problemei; redarea completă a procedeelor utilizate pentru culegerea şi prelucrareainformaţiilor; prezentarea detaliată a rezultatelor şi un rezumat al interpretării rezultatelor.(S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

Th.Caplow (1970) subliniază că evaluarea cercetărilor sociologice trebuie f ăcută în raportcu un sistem de criterii bine puse la punct. Este necesar, spune Caplow, să se elaboreze grile deevaluare care să cuprindă:a) problema cercetat ă – cercetăm importanţa problemei pe o grilă de evaluare de la foartesemnificativ, la semnificativ, la puţin semnificativ, la nesemnificativ.b) tehnica utilizat ă – se fac analize cu privire la reprezentativitatea eşantionului, la gradele deutilizare sau de insuficienţă ale instrumentelor.c) rezultatele ob ţ inute – analiza subliniază cât de complete sau incomplete sunt rezultateleinvestigaţiei în raport cu obiectivele propuse.d) interpretarea rezultatelor – analiza concludentei cercetării din punct de vedere al rezultatelor

teoretice (pe o scală de la teoretic la instructiv), sau al rezultatelor practice (pe o scală a utilităţii,de la foarte utile la utile şi respectiv inutile).



13

3

Metode şi tehnici de investigaţie sociologică

I. Ancheta sociologică şi sondajul în contextul metodologic socio-uman

Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigaţie sociologică,complexitatea ei este dată de ansamblul instrumentelor (chestionar, ghid de interviu, etc.) altehnicilor (de analiză, prelucrare, de codificare, etc.) pe care le foloseşte şi de faptul că adeseoriutilizează în mod complementar alte metode şi tehnici de cercetare (observaţia, analizadocumentelor etc.).

Obiectul anchetelor sociologiceSpecialitatea şi complexitatea anchetei sociologice sunt determinate în acelaşi timp de

obiectul său de cercetare foarte larg, în care intră (Cauc, I., 1998, pp. 162-163):1. opiniile, atitudinile, comportamentele2. aspiraţiile, trebuinţele, motivaţiile care stau la baza acţiunilor, conduitelor, atitudinilor.

3. cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente adeseori trecutesau inaccesibile cercetătorului

4. caracteristici demografice - structuri familiale, structuri de vârstă, structuri socio-profesionale

5. caracteristici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor - ocupaţii, venituri,servicii sociale, factori sociali – cognitivi, în general factorii socio-economici careinfluenţează viaţa şi activitatea lor.Primele trei categorii de fapte sociale constituie prin excelenţă obiect al anchetelor

sociologice.Ancheta este clasificată printre metodele descriptive. Prin ea se obţin informaţii cu privire

la fenomenele studiate, ajută la descrierea, clasificarea faptelor sociale, permite verificarea unoripoteze şi oferă date care permit explicaţii cauzale, teoretice.

Ancheta este o metodă activă de cercetare, aplicarea ei înseamnă implicit acţiune socială,proces de influenţare, instruire, educare a subiecţilor investigaţi.

Caracterul activ al anchetei constă în aceea că, prin conţinutul întrebărilor sale ea atrageatenţia subiecţilor investigaţi asupra problemelor supuse cercetării. Cu acest prilej faptenecunoscute sau puţin cunoscute pot deveni pe deplin cunoscute. Opinii, păreri latente, difuze înconştiinţa subiecţilor pot deveni, ca urmare a anchetei, clare conştiente manifeste.

Valoarea anchetei sociologice constă în faptul că permite culegerea unei mari varietăţi deinformaţii într-un timp relativ scurt şi face posibilă prelucrarea acestora cu ajutorulcalculatorului.

Limitele anchetei sociologice. În două situaţii se reduce eficacitatea acestei metode:1. existenţa unor distorsiuni (erori) cauzate de mai mulţi factori. Adeseori subiectul anchetateste sursa unei game largi de elemente distorsionante inerente subiectivităţii sale.Sentimentele, resentimentele, prejudecăţile subiectului cu privire la obiectul anchetei,capacitatea de apreciere obiectivă a faptelor, tendinţa de a motiva propriile acţiuni înlegătură cu aceste fapte, pot influenţa răspunsurile şi pot modifica adevărul despre faptelestudiate. Alţi factori: eşantionarea greşită, instrumente de anchetă greşit elaborate,operatori de anchetă insuficient pregătiţi.

2. introducerea unei rigidităţi în relaţia anchetator – anchetaţi. Ancheta cu chestionareformalizate introduce o anumită rigiditate în relaţia dintre anchetator şi subiectulanchetat. Tendinţa de formalizare excesivă a chestionarelor prin construirea de răspunsuri

precodificate la întrebările formulate este impusă de cerinţa prelucrării rapide ainformaţiilor cu ajutorul calculatorului. Există astfel o limitare şi o încorsetare arăspunsurilor, se pierd nuanţele şi elementele noi. Populaţia chestionată este obligată să



14

se adapteze, şi să se limiteze prin răspunsurile sale, la proiecţia teoretico-ipotetică acercetătorului asupra faptelor investigate.Ancheta poate fi definită drept o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale

(opinii, atitudini, motivaţii, caracteristici personale, ale mediului social etc.) la nivelul grupurilorumane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şiexplicării lor. Punctul de plecare al anchetei îl constituie întrebările pe care şi le pune

cercetătorul cu privire la fapte, fenomene sociale, asupra cărora, de regulă, nu există informaţiistatistice sau alte surse de date documentare sau de observaţie.Raportul dintre sondaj, anchetă şi cercetare sociologică - Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice, el este definit ca o „metodă destatistică de stabilire, pe baza eşantionări, a stratificării a opiniilor în raport cu diferite variabilesocio-demografice a populaţiei studiate. Sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă în cadrulsău se aplică doar instrumente de anchetă (chestionare, ghiduri de interviu) fapt care permitecolectarea de informaţii dintre cele mai variate. Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv(opinii, aspiraţii, motivaţii etc.) f ără să-şi propună confruntarea acestora cu faptele, fenomenelecare le determină şi eventualele corelaţii care se impun ca urmare a confruntării. Deci, în sondajopiniile subiecţilor constituie principala sursă (sau chiar unica) de informare asupra faptelor

studiate.- Ancheta sociologică reprezintă o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiulopiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor, adică asupra subiectivităţii umane dar nu seopreşte doar la ele. Utilizează metode şi surse complementare de informare asupra fenomenelorcercetate (observaţia, analiza documentelor). Deci, în anchetă opiniile constituie în acelaşi timpşi obiect de cercetare supus analizei ştiinţifice.- Cercetarea (investigaţia) sociologică are o sferă de cuprindere mai largă decât ancheta. Easubsumează totalitatea metodelor, tehnicilor, procedeelor utilizate pentru studiul fenomenelorsociale ca şi ansamblul normelor, principiilor şi regulilor de ordin teoretico - epistemologic înaplicarea metodelor.

Tipurile anchetelor sociologiceClasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii (Cauc, I., 1998, pp. 171-173):A. în funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desf ăşurare a anchetei distingem:

1. anchete intensive – realizate pe populaţii restrânse cu scopul de a aprofunda o temă specială sau chiar o tematică complexă. Numărul relativ mic de subiecţi este supus uneiinvestigaţii profunde şi nuanţate (cu instrumente şi tehnici variate) oferindu-se în final ocunoaştere complexă şi de adâncime a acesteia.

2. anchetele extensive – asupra unor populaţii numeroase, pe eşantioane mari valabile lascara unui oraş, judeţ, regiune sau întregii ţări. Axate pe teme speciale, ele surprindcaracteristici de ordin general, valabile la scară zonală sau naţională.

3.

anchetele calitative – sunt intensive şi pun accent pe studiul însuşirilor, caracteristicilordefinitorii ale faptelor sociale supuse investigaţiilor. Realizate pe indivizi, luaţi separat,din grupuri sau comunităţi cu caracter restrâns, ele permit studiul calitativ deprofunzime al acestora. Acest tip de anchetă se realizează în mod eficient cuinstrumente puţin formalizate şi oferă date puţin cuantificabile, în schimb permitesurprinderea nuanţată şi complexă a faptelor studiate. Datorită populaţiei restrânsesupuse anchetei este puţin reprezentativă din punct de vedere statistic.

4. anchetele cantitative – cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile serealizează pe populaţii mari, reprezentative din punct de vedere statistic. Numărul marede chestionare precodificate, aplicate pe eşantioane mari se prelucrează relativ uşor. Seaplică frecvent în studiul opiniilor, atitudinilor comerciale, electorale, culturale etc.

5.

anchetele colective – se aplică pe grupuri de oameni în vederea colectării de informaţiinecesare şi nu pe indivizi luaţi separat. În astfel de anchete nu interesează structurareaopiniilor, atitudinilor pe categorii de indivizi în raport cu anumite variabile (vârstă, sex,



15

studii etc.), ci cunoaşterea tipurilor de comportamente (atitudini şi opinii) la nivelulansamblului populaţiei investigate.

6. anchetele individuale – presupune aplicarea individuală a instrumentelor de investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cu o seamă de indicatori socio-demografici(vârstă, sex, profesie etc.),). În cadrul lor interesează opiniile distincte ale diferiţilorsubiecţi supuşi investigaţiei.

7.

anchetele directe – presupun colectarea de informaţii referitoare la subiecţii investigaţi,opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sunt implicaţi nemijlocit, participă laele, sunt inerente vieţii şi activităţii lor.

8. anchetele indirecte – se realizează de obicei asupra unor teme legate prea intim de viaţă şi activitatea populaţiei investigate, situaţie în care sunt anchetaţi fie subiecţicunoscători ai faptelor studiate, dar neimplicaţi în desf ăşurarea lor, fie se cer aprecieri,informaţii asupra comportamentelor altor persoane decât celor anchetate.

B. după conţinutul problemei investigate anchetele se mai pot clasifica în:1. anchete socio-economice – care sunt de interes naţional şi cu ajutorul lor se pot surprinde

periodic o seamă de aspecte legate de evoluţia nivelului de trai, a calităţii vieţii în rândul

diferitelor grupuri socio-profesionale, pe eşantioane reprezentative la scară naţională.2. anchetele asupra dezvolt ării zonale, rurale, urbane – studiază diferite aspecte ale

sistematizării şi modernizării localităţilor, factorii economici şi sociali de amplasare aobiectivelor industriale, de extindere şi modernizare a oraşelor etc.

3. anchete de opinie publică – legate de diferite probleme economice, politice, sociale,culturale.

4. anchete comerciale – sunt consacrate studiilor de marketing, de investigare şi prospectarea pieţei, în vederea optimizării comerţului şi influenţarea producţiei de bunuri destinateconsumului public.

5. anchete asupra mijloacelor de comunicare în masă – presupun studierea satisfacţiilor-insatisfacţiilor şi cerinţele publicului faţă de diferitele componente mass-media.Tehnici de anchetă Ancheta ca o metodă specifică ştiinţelor socio-umane, presupune un schimb de

informaţii, mai exact, o comunicare între cercetător şi indivizii umani ai realităţii socialeinvestigate, primul fiind cel care, prin intermediul chestionarului, provoacă un comportamentverbal din partea subiectului. Acest dialog are loc în două moduri:

- prin actul de comportament pe care îl presupune- prin inducerea unor probleme metodologice specifice, a căror cunoaştere este esenţială

pentru ca rezultatele anchetei să nu fie afectate.Este vorba de calea orală de comunicare - ancheta orală sau directă unde mesajul este

transmis direct operatorului şi de cea prin scris ancheta în scris sau indirectă sau de anchetă prin

autocompletarea (autoadministrarea) chestionarului.I. Ancheta orală sau directă este cea mai des folosită în anchetele cu mare audienţă lapublic (sondaje ad hoc pe probleme sociale de interes general, anchete electorale etc.) şirezultatele sunt prezentate sau comentate în mijloacele mass – media

Tehnica anchetei orale îmbracă două principii de realizare (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999,pp54-56):a) ancheta faţă în faţă b) ancheta prin telefona) Ancheta faţă în faţă se realizează fie la domiciliul, la locul de muncă şi depinde de populaţiavizată, de procedura de eşantionare, de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi umaneavute la dispoziţie. În cea mai mare parte a cazurilor se utilizează ancheta prin vizita operatorilor

la domiciliul persoanei anchetate, această formă având o serie de avantaje:



16

- ancheta la domiciliu, se impune adesea din motive ce ţin de procedura de eşantionare.Pentru alegerea eşantionului cărora li se pot aplica legităţi statistico- probabilistice estenevoie ca fiecare unitate a „populaţiei statistice” să poată fi identificată.

- ancheta orală la domiciliu este preferabilă atunci când chestionarul de aplicat esterelativ lung. Pe stradă, omul nu poate fi abordat pentru o discuţie ce ar putea dura cu maimult de 3-5 minute. La domiciliu în schimb, chiar dacă este necesară o programare,

operatorii nu întâmpină dificultăţi în realizarea unor întrevederi de până la 30-40 minute.- calitatea rezultatelor este probabil cea mai bună în această variantă tehnică a anchetei.Discutând cu omul în casa lui (în mediul obişnuit de viaţă) subiectul este mai puţin stresatşi se creează o situaţie comunicaţională bună, se instaurează un sentiment de încredere

între cei doi interlocutori. În comparaţie cu ancheta prin telefon avem avantajul de a negăsi faţă în faţă cu cel cu care discutăm fiindu-ne mai uşor să-i observăm şi să-icontrolăm reacţiile.

- ancheta directă, faţă în faţă, deci inclusiv cea la domiciliu, este cea mai pu ţ in afectat ă de fenomenul de nonr ăspuns.Madeleine Graviz consideră că, în general, succesul anchetei ar putea fi explicat pe baza

a trei factori principali:

1. reflexul de polite ţ e, este greu să refuzi, să-i vorbeşti cuiva care ţi se adresează politicos, teroagă să-l ajuţi,

2. dorin ţ a de influen ţ are - cu cât subiectului i se sădeşte o convingere mai puternică asuprafaptului că prin răspunsurile sale va putea contribui la schimbarea unor situaţii, el va fidispus să se angajeze în discuţie;

3. nevoia de a vorbi – nevoia de comunicare, de a te face înţeles de către celălalt, estenevoie de ideile de bază ale omului.

b) Ancheta prin telefon.Avantaje: rapiditate, arie largă de acţiune, costul, fiabilitatea realizării studiului pilot în condiţiireale, controlul constant al terenului, completarea imediată a chestionarului.

II. Ancheta în scris sau indirectă Ea se poate realiza prin 4 modalităţi (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, pp59-61):

1. O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la domiciliu,persoana solicitată putând completa chestionarul pe loc, în prezenţa operatorului sauoperatorul poate recupera chestionarul a doua zi.

2. O altă tehnică utilizată constă în aplicarea simultană a chestionarelor unui număr maimare de persoane aflate într-o sală.

3. Ancheta prin poştă este considerată ca fiind forma cea mai îndepărtată de anchetă.4. Ancheta realizată prin chestionare publicate în ziare şi reviste.

Comparativ cu ancheta orală, cea prin autoadministrare are:avantajele:

- costului mult mai redus- conţinutului informaţiei (se înlătură influenţa perturbatoare a anchetatorului)- înregistrarea răspunsurilor (înlătură greşelile de înregistrare şi interpretare datorate

operatorului)- anonimatul- timpul de gândire

Dezavantaje: -- nu avem certitudinea că persoana aleasă de noi este cea care răspunde la chestionar- se pierde spontaneitatea răspunsurilor (se confecţionează răspunsuri în conformitate cu

ceea ce subiectul crede că se aşteaptă de la el )- această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de non – răspunsuri

- prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate de informaţii, îndeosebila întrebările deschise datorită faptului că oamenii au mult mai scăzute abilităţile de arăspunde în scris decât sub formă orală



17

- teama de răspunsul în scris- nu putem elimina imprecizia, inconsistenţa unor răspunsuri.

II. Chestionarul

Chestionarul se dovedeşte a fi una din tehnicile cele mai des utilizate în ştiinţele socio-umane.

Psihologul francez P. Pichot (1954, p, 65) descria chestionarele astfel „teste compusedintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris subiecţilor şi se referă laopiniile, preferinţele, sentimentele, interesele şi comportamentele lor în circumstanţe precise”.

Roger Mucchielli(1968, p.8) spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat decât olistă de întrebări”.

Earl Babbie (1992, p.163) preciza că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare adatelor prin întrebările puse persoanelor sau prin întrebarea acestora dacă sunt de acord sau îndezacord cu enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere”.

S. Chelcea (Chelcea, S., 1998, p. 180) defineşte chestionarul astfel: „chestionarul decercetare reprezintă o tehnică şi corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-unansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care prinadministrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din parteapersoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.”

Foarte frecvent pentru ordonarea logică a întrebărilor se ia drept criteriu timpul, iarsubiectul este pus în situaţia de a răspunde mai întâi despre trecut, apoi despre prezent şi până laurmă despre viitor.

Un alt criteriu de ordonare este acela dat de gradul de abstractizare, mai întâi se varăspunde la întrebări concrete şi abia apoi la cele abstracte. În funcţie de temă, de universulanchetei, va prevala ordinea logică sau cea psihologică.

O anchetă în rândul persoanelor adulte cu un alt mod de cultură accentuează elementeleraţionale ale ordonării stimulilor, în timp ce investigarea adolescenţilor, de exemplu, trebuie să rezolve în primul rând problemele psihologice ale structurării chestionarului.CLASIFICAREA CHESTIONARELOR (Chelcea, S., 1998, 183-211)

I. După conţinutul informaţiilorII. După forma întrebărilorIII. După modul de aplicare

I.După conţinutul informaţiilor a) În funcţie de calitatea informaţiilorb) În funcţie de cantitatea informaţiilor

a) În funcţie de calitatea informaţiilor avem două tipuri: De date factuale De opinie

Chestionarele de date factuale sunt de tip administrativ şi se referă la fapte obiective carepot fi observate direct şi verificate de altă persoană. Întrebările de date factuale pot fi grupate în“întrebări de cuno ştin ţ e” şi “întrebări de clasificare” (de identificare).

Întrebările de cuno ştin ţ e vizează stabilirea nivelului de cunoaştere şi vor fi diseminateprintre întrebările de opinie, pentru a un crea celui care răspunde impresia că este supus unui“test de inteligenţă”. Considerăm că întrebările de identificare trebuie introduse la sfârşitulchestionarului, răspunsurile ne mai putând fi astfel modificate de reacţia de “securitate” a celui

anchetat.



18

Chestionarele de opinie - se referă la datele de ordin imposibil de observat direct; cuajutorul lor se studiază atitudinile, motivaţiile, interesele, dispoziţiile, înclinaţiile, deci tot ceea cereprezintă psihologia persoanei, trăirile ei subiective.

Exemplu de schemă de construire a chestionarelor de opinie în care întrebările închisealternează cu cele deschise:

Întrebări filtru (închise, cu răspunsuri multiple precodificate sau deschise) pentru

stabilirea gradului de cunoaştere a problemei puse în discuţie; Una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea populaţiei faţă de respectiva

problemă; Un sistem de întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) referitoare la

aceeaşi problemă Întrebări deschise vizând motivaţia opiniilor exprimate; Întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea intensităţii

opiniei.

b) În funcţie de cantitatea informaţiilor avem: Chestionare speciale – cu o singură temă. Ele se aplică mai mult în studierea

pieţei sau a comportamentului electoral. Astfel de chestionare sunt destinate apune în evidenţă anumite fenomene, mai puţin pentru a le măsura şi încă şi maipuţin pentru a le explica.

Chestionare omnibus – cu mai multe teme; sunt cel mai des întâlnite.Superioritatea chestionarelor omnibus nu rezultă din cantitatea mai mare de informaţii cu

privire la fiecare fapt sau fenomen social în parte, ci din posibilitatea de a surprinde interacţiuneaşi condiţionarea acestora. Acestea sunt specifice cercetării fundamentale. Ele permit aplicareaanalizei secundare, iar din punct de vedere al costului sunt mai ieftine. Odată stabilit un eşantion,este raţional să se urmărească mai multe teme cu ocazia aplicării unui singur chestionar.

II.După forma întrebărilor se pot distinge :- întrebări închise - întrebări deschise

Chestionarele cu întrebări închise (precodificate un permit decât alegerea răspunsurilordinainte fixate în chestionar. Gradul de libertate al subiectului este redus. Răspunsurile trebuie să se încadreze în una din categoriile propuse de cercetător. Acest lucru presupune din parteasubiectului existenţa unor opinii şi cunoştinţe bine cristalizate, iar din partea cercetătorului obună cunoaştere a realităţii sociale.

Chestionarele de opinie abundă in întrebări închise, cele mai multe fiind dihotomice(“DA”, “NU”), sau scale cu patru posibilităţi (răspunsuri în evantai)

Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate care lasă persoanelor anchetate

libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor. Aceste întrebări deschise permitculegerea unor informaţii bogate asupra tuturor temelor f ără riscul sugestibilităţii.Întrebările deschise se adresează procesului activ al memoriei, vizează momentul

complex al reproducerii în cadrul actualizării informaţiilor.Întrebările închise, în special cele precodificate multiplu se referă la celălalt moment al

procesului de actualizare, şi anume recunoaşterea. Închiderea întrebărilor duce la sporireanumărului de răspunsuri şi la reducerea non-răspunsurilor. Testarea cunoştinţelor se recomandă afi f ăcută prin întrebări deschise.

III. După modul de aplicare : chestionare autoadministrate şi chestionare administrate decătre operatorii de anchet ă

a) chestionare autoadministrate– presupun înregistrarea răspunsurilor de către însăşipersoanele incluse în eşantionul investigat. Subiecţii din anchetă formulează şi consemnează înacelaşi timp răspunsurile eliminând filtrarea informaţiilor de către o altă persoană. Prin



19

autoadministrare ei se pot exprima mai complet: prin ceea ce răspund la întrebare dar şi prin felul în care fac aceasta.

AVANTAJE:o numărul mare a celor care pot răspunde concomitent;o diminuarea efectului de interviu;o dispariţia influenţei anchetatorului asupra rezultatelor;

o nivelul superior de concentrare asupra răspunsurilor;o asigurarea anonimatului.Chestionarele autoadministrate pot fi şi chestionarele poştale, chestionare publicate în ziare

sau reviste, chestionare anexate la diferite mărfuri vândute, reprezentând o modalitate rapidă şiieftină de recoltare a informaţiilor

- Chestionare autoadministrate colectiv (numită şi tehnica a extemporalului) îmbină avantajele chestionarelor autoadministrate cu cele administrate de operatorii de anchetă.Informaţia se recoltează rapid, costul este scăzut, non răspunsurile sunt mai reduse.Chestionarele autoadministrate colectiv se utilizează în colectivităţi (şcoală, armată etc.)şi pot să cuprindă mai multe întrebări (25-50). Prin tehnica extemporaluluiautoadministrarea chestionarului poate cuprinde 30 – 50 subiecţi odată.

AVANTAJE : - informaţia se recoltează rapid- costul este scăzut- non-răspunsurile sunt scăzute.

b) chestionare administrate de operatorii de anchet ă – este modalitatea cea mai des utilizată de culegere a informaţiilor în anchete şi sondaje. Folosirea operatorilor de anchetă, chiar dacă sporeşte costul investigaţiei, asigură reprezentativitatea eşantionului, poate lămuri înţelesul

întrebărilor, permite să răspundă la chestionar orice persoană. Prin administrarea de cătreoperatorii de anchetă se realizează o comunicare interumană.

STRUCTURA CHESTIONARELOR (Chelcea, S., 1998, 230-242)În structura chestionarelor, după funcţia lor pot fi puse în evidenţă următoarele tipuri de

întrebări:1. Întrebări introductive – au rolul de a „încălzi” atmosfera, de a da subiectului sentimentul de

încredere în anchetă şi în el însuşi. Prima întrebare este bine să fie închisă pentru a permitepersoanei să răspundă f ără mari eforturi.

2. Întrebări de trecere (tampon) – au drept scop de a marca în structura chestionarului apari ţiaunei noi grupe de întrebări referitoare la o altă problemă. Prin aceste întrebări se stabileştecadrul de referinţă pentru răspunsuri şi se încearcă a se motiva aceste răspunsuri.

3. Întrebări filtru – au o funcţie contrară întrebărilor de trecere. Ele opresc trecerea unorcategorii de subiecţi la întrebările succesive reprezentând în acelaşi timp un control alcalităţii răspunsurilor.

4.

Întrebări bifurcate – care separă sensurile pro şi contra din răspunsurile subiecţilor, dar spredeosebire de întrebările filtru nu opresc subiectul de a urma succesiunea întrebărilor şi nicinu califică răspunsurile date.

5. Întrebările „de ce” – au funcţia de a provoca explicaţii în raport cu diferitele opiniiexprimate.

6. Întrebările de control – care nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, consistenţa opinieiexprimate.

7. Întrebări de clasificare (de identificare) – privind sexul, vârsta, nivelul de şcolarizare etc.Întrebările într-un chestionar nu sunt stimuli izolaţi sau elemente independente, ci se

raportează unele cu altele, se presupun reciproc în funcţie de succesiunea sau poziţia lor.

Tehnici de structurare a chestionarelor



20

1 . Tehnica pâlniei – presupune trecerea de la general la particular; subiectul este pus în situaţiade a răspunde mai întâi la o întrebare care vizează un aspect general urmând să răspundă apoi lao altă întrebare cu totul particulară.Exemplu:general: Sunte ţ i de acord/împotriva aplicării de către părin ţ i a pedepsei corporale copiilor? particular: Dumneavoastr ă aplica ţ i pedepse corporale copiilor dv.?

2. Tehnica pâlniei răsturnate – urmăreşte drumul invers de la particular la general.3. Efectul „hallo” defineşte contagiunea răspândită fie prin iradierea sentimentelor fie prinorganizarea logică a lor. Iradierea sentimentelor determină contagiunea răspunsului, poate fi

împiedicată prin plasarea acelor întrebări susceptibile de a provoca efectul „hallo”4. Efectul poziţiei – reprezintă în macroplan ceea ce este efectul hallo în microplan. Acest efecttrebuie luat în consideraţie mai ales în cazul chestionarelor omnibuz.Succesiunea temelor poate influenţa răspunsurile.5. Lungimea chestionarului – exprimă capacitatea de a alege din universul indicatorilor posibilipe cei esenţiali. În mod obişnuit 25-50 de întrebări / itemi nu obosesc nici pe anchetatori nici pecel anchetat. Chestionarele autoadministrate vor fi mai scurte decât cele administrate prinoperatorii de anchetă.

6. Design – ul chestionarului – forma estetică, punerea în pagină, răspunsurile prestabilite să fieplasate pe o singură parte pentru a demonstra seriozitatea chestionarului.

III. Interviul

Termenul “conversaţie”(“întreţinere”) corespunde mai bine noţiunii englezeşti de“interview”. Interviul, in limbaj curent, acoperă un aspect jurnalistic, adesea spectaculos, in timpce conversaţia conţine sau conservă caracterul serios şi confidenţial. Elementul comun care neinteresează este că, în ambele cazuri avem de a face cu un tête-à-tête, şi cu un raport oral intredouă persoane, dintre care una transmite celeilalte informaţiile. Rigurozitatea tehnicii distingeconversaţia(“interview”) de sensul utilizat in mod curent.

În sens tehnic, se dă interviului următoarea definiţie: procedeul de investigaţie ştiinţifică,utilizând un proces de comunicare verbală, pentru culegerea de informaţii, in funcţie de un scopdeterminat.

Clasificarea interviurilor.

Nu putem considera tehnica interviului în abstracto, ci în funcţie de tipul de comunicare,de informaţia vizată şi de cercetarea în care se inserează această. Utilizarea a cutare sau cutare tipde interviu va depinde aşadar:-fie de momentul cercetării respective (debutul anchetei, fază exploratorie cer o tehnică diferită

de cea a unei cercetări asupra unor variabile deja determinate).-fie de tipul de cercetare şi de scopul urmărit (anchetele prin sondaj asupra faptelor, opiniilor,permiţând o distribuţie cantitativă în mijlocul populaţie date, necesită un tip de interviu diferit deanchetele de motivaţie a comparării sau a celor ale atitudini mai aprofundate).Interviurile ce vizează o cercetare sau o aplicare imediată (selecţia sau angajarea lucrătorilor într-o întreprindere diferă de interviurile terapeutice de intervenţie şi de interviurile pur şi simplu deinformare.

Putem oare, printre aceste interviuri situate în contexte atât de variate (uzină, spital,stradă, domiciliu etc.), având finalităţi diferite (terapie, informare), care in realitate nu se exclud(orice interviu trebuie să informeze), a găsi o clasificare ce evidenţiază diferenţele fundamentalecare ar permite, chiar arbitrar, recunoaşterea măcar a tipurilor de interviu?

Aceste diferenţe esenţiale există. Ele depind de doi factori ce modifica elementulfundamental al interviului: comunicarea. Aceştia sunt gradul de libertate, şi nivelul profunzimii



21

şi ei conferă comunicării conţinutul său deosebit, particular şi permit distingerea diverselor tipuride interviuri.

Gradul de libertate acordat interlocutorilor se traduce prin prezenţă şi formă întrebărilor.Nivelul informaţiei primite se exprimă în bogăţia şi complexitatea răspunsurilor. Obiectivulurmărit este cel ce va determina libertatea acordată anchetatorului şi anchetatului, precum şiprofunzimea informaţiilor culese, adică tipul de interviu de preconizat. Libertatea si profunzimea

determină şi alte caracteristici: durată, număr de interviuri, numărul anchetaţilor, elementeanalizabile etc. Nu se realizează un interviu psiho-terapeutic pe baza unor întrebări scurte şiprevăzute dinainte, expediate rapid după cum nu putem organiza o anchetă de opinie, bazată pedouă mii de interviuri, lăsându-i pe anchetatori liberi să intervieveze după bunul plac, existândriscul de a ne găsi în faţă unor rezultate imposibil de comparat.

Putem clasifica interviurile pe o axa având la cele două extremităţi tipurile cele maidistincte: polul maxim-libertatea, polul minim-profunzimea.

Între aceşti doi poli se situează gradul tipurilor intermediare. Avem astfel următoreclasificare (Iluţ. P., 1997, 86-96):-Interviul clinic ( psihoanaliză, psihoterapie);-Interviul in profunzime (studiul de motivaţie);

-Interviul cu răspunsuri libere;-Interviul centrat sau “focused interview”;-Interviul cu întrebări deschise;-Interviul cu întrebări închise.Sunt detectabile, ca la observaţie, trei tipuri majore ale interviului, în funcţie de scopul şi gradullor de elaborare:

1. Interviurile spontane, prezente în derularea vieţii de zi cu zi, neorganizate şi f ără intenţia de a obţine informaţii speciale;

2. Interviurile deliberate, semiorganizate, dar f ără scop ştiinţific;3. Interviul ca metodă în disciplinele socioumane, organizat şi efectuat după anumite

rigori, cu scopul de a obţine informaţii cât mai autentice, destinate cunoaşterii sistemice, deciinterviul ştiin ţ ific (sistematic).

Categoria de mijloc este foarte diversificată, începând de la practică cotidiană, unde sespune: “voi avea o discuţie cu el (sau ea) pe această temă” sau “îl voi întreba în legătură cu acestlucru”, trecând prin interviurile organizate pentru ocuparea unui post sau câştigarea unuiconcurs, şi până la interviurile publice - reportericeşti - efectuate de mass-media.Un gen aparte de interviuri îl constituie cele clinice, de mare profunzime, utilizate înpsihodiagnostic şi psihoterapie, care pretind, din partea celui care le realizează, un înalt grad depregătire teoretico-metodologică şi o experienţă bogată în domeniu. Interviurile de mareintensitate, profunzime şi durată - deşi numite clinice - s-au extins şi în afară practicii medicale şia psihologiei aplicate, fiind utilizate şi în cercetări fundamentale.

Interviul (sistematic) a fost asumat de disciplinele socioumane ca metodă principală, din două motive esenţiale: prin el se accede direct şi interactiv la subiectivitatea umană, ceea ce nici unadin celelalte metode - cu deosebire când e vorba de un aspect cu totul relevant al acesteisubiectivităţi, şi anume inten ţ iile de viitor - nu o fac; interviul, şi chestionarul standardizat,desigur, permit strângerea de informaţii despre conduite umane foarte greu şi costisitor deobţinut altfel (să ne gândim numai la consumul alimentar sau comportamentul sexual).

Criterii de clasificare a interviurilor după:1. Conţinutul comunicării – putem face distincţie între interviurile de opinie şi interviurile

documentare2. Calitatea informaţiilor obţinute care depinde de mai mulţi factori (ex.durata convorbirii)3. Gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare şi în ceea ce

priveşte formularea, nr. şi succesiunea întrebărilor. Fără să propunem o scala putemsugera trecerea gradată de la deplina libertate a cercetătorului în cazul interviurilor non-directive până la eliminarea oricărei libertăţi de inovare în cazul interviului directiv.



22

a) interviu clinicb) interviu în profunzimec) interviu cu r ăspunsuri libere sau ghidatd) interviu centrat sau focalizate) interviu cu întrebări deschise

f) interviu cu întrebări închise

Interviurile non-directive se caracterizează prin nr. redus de întrebări, formularea lorspontană, durata nelimitată, volum mare de informaţii, răspunsuri complexe centrate pe persoanaintervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii.

La cealaltă extremă interviurile au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,se desf ăşoară într-un interval de timp limitat, au o singură întrevedere şi se centrează pe oproblemă de studiu.

a) Interviul clinic – este specific interviului non-directiv şi a fost propus ca tehnică deintervenţie psihoterapeutică b) c) Interviul în profunzime şi Interviul cu r ăspunsuri libere sau ghidat – se utilizează înpsihoterapie cât şi în cercetarea socio-umană. Interviul în profunzime este centrat asuprapersoanei dar vizează doar un aspect, un fenomen sau element, şi un persoana în întregul ei.

La ambele gradul de libertate se menţine ridicat chiar dacă tema convorbirii este prestabilită.d) Interviul centrat sau focalizat – este un interviu semi-strucurat în sensul că abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite dar întrebările şi succesiunea lor sunt prestabilite.e) f) Interviul cu întrebări deschise şi interviul cu întrebări închise - fac parte din categoria

întrebărilor structurate. În cele două tipuri de interviu, cercetătorul un beneficiază delibertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbăriisuccesiunii lor. Ghidul de interviu este o listă de întrebări care urmează a fi discutate.4. Repetabilitatea convorbirilor unde pot fi interviuri unice sau repetate.5. Numărul persoanelor participante – unde pot fi interviuri personale sau interviuri de grup 6. Statusul socio-demografic al subiecţilor7. Modalitatea de comunicare (interviuri directe, personale, face-to-face sau interviuri prin

telefon)8. Funcţia împlinită în cadrul procesului de investigare

INTERVIUL INDIVIDUALClasificarea interviului individual:1. După genul convorbirii (interviuri face-to-face sau prin telefon)2. După gradul de libertate în formularea întrebărilor de către cercetator în cursul convorbirii

avem interviuri structurate, semi-strecturate şi nestructurate 3. După numărul de participanţi

În interviul structurat întrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite.

În cazul interviului semi-structurat prestabilite sunt doar temele in jurul carora se va purtadiscutia, usi operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu.Interviul nestructurat presupune că cercetătorul poartă discuţii total libere cu anumiti

membrii ai populatiei vizate pe o singură problemă.INTERVIUL DE GRUP

Acesta se poate realiza în cele trei forme (structurat, semi-strucurat, nestrucurat). Interviulde grup chiar în versiunea lui structurată cu întrebări specifice, dinainte formulate este o metodă calitativă pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimb de replici, opinii, idei etc.

Interviul în general, şi cel de grup în mod deosebit, reprezintă o metodă calitativă şi pentrufaptul că aici un ne interesează câţi spun un lucru, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cumse modifică cele spuse pe parcurs etc.

Interviul de grup nestructurat implică mai multe şi dificile probleme de organizare, fiindplasat, după R.Muchielli la intersecţia a 4 condiţii:a) a fi un grup natural;



23

b) a discuta liber (f ără întrebări prestabilite);c) o problema din viaţa grupului;d) sub conducerea unei persoane competente.

Interviurile total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile brainstorming.Interviul de grup structurat s-a concretizat prin interviul de grup focalizat, cunoscut sub

denumirea de focus group.

Interviul de group structurat (interviu de grup focalizat) este un interviu folosit în studiide marketing, în implementarea şi rezolvarea unor probleme sociale şi în proiectarea unorcercetări sociologice.

Organizarea şi condiţiile necesare focus – grupului presupune în general aceleaşi principiişi probleme ca şi interviul de tip clasic. Diferenţa majoră constă în existenţa unor întrebăridinainte formulate. Experţii în focus – group recomandă următoarele:- întrebările să fie puţine- să fie bine alese şi formulate pentru acoperirea temei- cercetătorul să dea dovadă de flexibilitate şi o deosebire esenţială este că participanţii nu fac

parte din acelaşi grup natural ( nu se cunosc între ei)- interviul de grup structurat se poate realiza şi cu experţi – acest tip de interviu fiind cunoscut

în literatura americană ca tehnica Delphi.Interviurile total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming care au ca

scop producerea de idei şi soluţii pe marginea unei probleme.Metoda asaltul creierului (brainstorming) se aplica în stimularea creativităţii de grup prin

încurajarea asociaţiei libere a ideilor şi înlăturarea efectelor inhibitoare ale criticii. Se urmăreşteformularea unor puncte de vedere noi cu ajutorul cărora să se găsească soluţii la o problemă dată.

Modul de aplicare:-se reuneste un grup de persoane-se stabilese un lider de discuţie-se exprimă problema pentru care se caută soluţia-se emit păreri şi se înregistrează toate opiniile indiferent dacă sunt importante sau realiste sau nu-nici un punct de vedere nu e criticat în timpul reuniunii grupului-se evită discutarea consecinţelor ideilor emise

După încheierea reuniunii de grup părerile sunt evaluate şi se reţin cele mai importante.Preferabil e ca grupul de experţi să fie între 4-7 persoane, durata unei discuţii între 10-60 minuteşi să se recomande ca grupul să nu fie omogen, iar la acestea să nu participe şefii ierarhici aiexperienţelor invitaţi întrucât pot constitui un factor inhibitor.

Înrudită cu brainstorming-ul este metoda e metoda Philips 6/6 aplicata în stimulareacreativităţii unor grupuri mari.

Metoda Delphi (interviu de grup structurat) e o metoda intuitivă care permitevalorificarea unui volum mare de informaţii ştiinţifice şi tehnici deţinute de un grup de experţi.

Ea combină avantajele discuţiei în grup cu cele ale independenţei participanţilor faţă depresiunea grupului.

IV. Focus-grupul

1.Caracteristici generale:Focus-grupul este un tip special de grup, scopul lui fiind acela de a asculta, a aduna

informaţii despre o anumită problemă faţă de un produs, serviciu, participanţii fiind aleşi pe bazaunor caracteristici comune (sunt afectaţi de fenomen). Una dintre regulile Focus-grupului este dea nu forţa pe nimeni să răspundă, participanţii fiind încurajaţi să-şi spună părerea. De asemenea,

discuţia are loc de mai multe ori, cu tipuri similare de participan ţi, pentru a se crea posibilitateade a surprinde anumite curente de idei în legătură cu problema studiată. Un studiu bine realizatpresupune că discuţia să fie planificată cu mare atenţie şi desf ăşurată în mediu primitor.



24

Focus-grupul cunoaşte mai multe tipuri de abordări:1. în studiul pieţei şi comportamentului consumatorului2. în mediul universitar şi ştiinţific3.

în mediul public şi non-profitFocus-grupul, care prin enumerare, se pot transforma în definiţie: Persoane care au

anumite caracteristici şi care furnizează informaţii de calitate într-o discuţie ghidată pentru a

ajuta la înţelegerea temei studiate.

1.2. Caracteristicia. Focus-grupul presupune lucrul cu oamenii. Numărul participanţilor trebuie să fie suficient demare pentru a asigura diversitatea şi suficient de mic pentru ca toată lumea să-şi expună părerea. Când există mai mult de 12 persoane, apare tendinţa de fragmentare a grupului. Astfel,ideal este ca număr de participanţi sa fie între 5-10 persoane.b. Grupurile sunt alcătuite din persoane care se aseamănă între ele din perspectiva unui factorimportant pentru cercetător (ex: să fie tineri dintr-un anumit cartier) dar pot să difere dinperspectiva celorlalte caracteristici (venit, stare civila, sex).

În mod tradiţional focus-grupurile au fost alcătuite din persoane care nu se cunoşteau

între ele fiind considerat ideal ca participanţii să nu se cunoască absolut deloc. În ultima vremecercetătorii au început să pună la îndoială această regulă mai ales într-o comunitate în care eaproape imposibil să găseşti persoane care să nu se cunoască între ele.c. Focus-grupurile furnizează informaţii: Cercetătorii analizează deosebirile şi asemănăriledintre informaţiile evaluate din cel puţin 3 focus grupuri pe aceeaşi temă pentru a determinamaniera în care diferă opiniile persoanelor aparţinând acestor grupuri.d. Focus-grupurile au o discuţie direcţională: Întrebările utilizate sunt stabilite dinainte,formulate şi ordonate de o asemenea manieră încât să fie uşor de înţeles şi logice pentruparticipanţi.e. Utilizarea Focus-grupurilor ajută la înţelegerea punctelor de vedere, sentimentelor indivizilorlegat de anumite probleme, fenomene sociale, produse.

2. Planificarea Focus-grupurilorPlanificarea Focus-grupurilor este o sarcină importanta care implică efortul tuturor

membrilor echipei care trebuie să se pună de acord asupra scopului studiului, rezultatele la carese aşteaptă să se ajungă şi ceea ce ar trebui f ăcut, ce se poate face cu ajutorul resurselor de caredispun.

Experienţa cercetătorilor consacraţi în utilizarea Focus-grupurilor arată că este mult mailogic şi mai eficient să se înceapă cu o întâlnire între cercetători şi coabitorii studiului lămurindu-se chestiuni ca:

• problema principala care trebuie tratată •

scopul studiului• informaţiile care trebuie obţinute.

3. Situaţii în care se aplică focus-grupulAceastă metodă poate fi aplicată atunci când:

• se caută categorisirea sentimentelor şi părerilor pe care oamenii le au faţă de o anumită chestiune;

• se încearcă stabilirea diferenţelor de perspectivă dintre grupuri şi categorii diferite depersoane;

• scopul este acela de a afla care sunt motivaţiile, factorii care influenţează opiniile şicomportamentul;

• se doreşte trasarea unei linii de acţiune pentru viitor, prin testarea reacţiilor la o anumită idee;



25

• este nevoie de informaţie vastă, eficientă şi subtilă în vederea practicării unei cercetăricantitative pe scară largă

• apare nevoia de a înţelege mai bine informaţia deja obţinută prin intermediul unui studiucantitativ.

4. Situaţii în care nu se aplica focus-grupul

• când se doreşte ajungerea la un consens;• când se doreşte o acţiune de educaţie asupra participanţilor;• când cercetătorul nu este sigur că poate păstra controlul asupra participanţilor;• când pot fi aplicate şi alte metode cu rezultate cel puţin egale şi costuri mai scăzute.

5.Determinarea numărului de grupuri necesară studiuluiÎn general, saturaţia teoretică se obţine după 3-4 focus-grupuri. Dacă şi după organizarea

acestora se mai primesc informaţii atunci este necesar să se continue cu altă serie de focus-grupuri.

6. Întrebări folosite într-un interviu de tip focus-grupa. Calităţile unei bune întrebări

De obicei, un focus-grup cuprinde in jur de 12 întrebări pe un interval de 2 ore. Aceleaşi întrebări, puse individual ar dura câteva minute, dar dezvoltarea lor duce la prelungirea timpuluişi totodată la surprinderea interacţiunilor dintre participanţi, căci răspunsurile unora dau naşterede idei în mintea altora.

b. Calităţile întrebărilor folosite:1. sunt întrebări naturale într-o conversaţie, iar atmosfera este degajată 2. folosesc limbajul participan ţ ilor3. nu se folosesc prescurt ări, termeni de specialitate şi tehnici. Nu trebuie indusă ideea ca

doar unii pot răspunde4. sunt u şor de pronun ţ at (moderatorul nu trebuie să se poticnească în pronunţarea lor)5. sunt clare (trebuie sa fie înţelese de toţi participanţii)6. scurte7. deschise, fiind urmate de explicaţie sau descriere/ exemplificări şi sunt concise pentru a

nu se depăşi timpul alocat interviului8. unidimensionale, referindu-se la un singur aspect. Nu se formulează: „în ce sens acest

program a fost folositor şi practic pentru dvs?”. Există persoane care pot înţelege diferitsemnificaţia acestor termeni, ajungându-se la deturnarea întregului set de întrebări,

întrucât în acest exemplu sunt 2 întrebări.

c. Categorii de întrebări• întrebări de deschidere: sunt uşoare, dar în acelaşi timp nu sunt întrebări personale, de

identificare. Au rolul de a determina pe fiecare să intervină în discuţie încă de la început.• întrebări introductive: îl introduc pe participant în lumea temei, încurajându-l să

converseze cu ceilalţi. Ex: „care este primul lucru care vă vine în minte când auziţisintagma.............................?”. Începând cu acel moment al primului răspuns, moderatorulare primele indicii cu privire la părerile participanţilor, la viziunea lor asupra temei.

• întrebări de tranziţie: îndreaptă discuţia spre întrebările cheie după care se ghidează studiul, fiind totodată elementul logic de legătura între întrebările introductive şi celecheie. Esenţa lor se regăseşte în încercarea de a face apel tot mai mult la experienţaparticipantilor în folosirea unui anumit produs/ serviciu.

• întrebări cheie: sunt cele care conduc studiul, numărul lor variind între 2-5. Este absolutobligatoriu ca moderatorul să ştie care sunt aceste întrebări, fiind posibilă alocarea de



26

timp mai îndelungat răspunsurilor. Dacă pentru alte tipuri de întrebări sunt suficientecâteva minute, pentru cele cheie poate apărea nevoia unei dezbateri de 10-20min.

• întrebări de încheiere: pot fi de 3 tipuri:1. întrebări care vizează toate aspectele discutate;2. întrebări de sumar;3. întrebarea finală.

7. Strategii pentru găsirea participanţilor la focus-grupa. Lista

- Ideal ar fi să se găsească liste care există deja, cu persoane care corespund criteriilorcercetării.- Este o metoda ieftină, rapidă - Poate conţine numele şi alte caracteristici socio-demografice ale unor persoane care suntclienţii/ angajaţii unei firme- Trebuie să ne asigurăm că lista este actualizată. Fiecărei organizaţii care este disponibilă să pună la dispoziţie lista cu membrii trebuie să i se explice că participanţii vor fi remuneraţipentru timpul petrecut în cadrul studiului.

b. Focus-grupurile paraziteAu loc cu ocazia anumitor evenimente. Deşi participanţii au fost convocaţi cu un alt scop

(simpozion, sesiune de comunicare), are loc totuşi o reuniune a participanţilor în timpul uneimese. Astfel de focus-grupuri se utilizează mai ales atunci când dorim o reprezentare naţionala(ex: reuniunea inspectorilor generali a tuturor inspectoratelor judeţene)

c. În locaţieDin ce în ce mai des, recrutarea pentru focus-grupuri are loc în locaţii în care participanţii

vin pentru relaxare, cumpărături. Iniţial, li se pun întrebări de filtrare. În cazul în care corespundscopului nostru sunt invitaţi să participe la focus-grupul care se va întruni peste puţin timp într-un loc adecvat.

d. NominalizărileLe putem întâlni sub 2 forme:

- persoanele contactate nu participă la focus-grup dar pot indica altele cu caracteristiciasemănătoare

- tehnica „bulgărelui de zăpada” în cadrul căreia nominalizările au fost f ăcute departicipanţii selectaţi deja prin filtrare, ei indicând totodată şi alte persoane.

e. Filtrarea aleatorie

Se aleg la întâmplare mai multe numere din cartea de telefon, după care persoanele suntsunate şi selectate cu ajutorul întrebărilor filtru. Dezavantajul este numărul mare de refuzuri.Pentru evitarea acestei situaţii, se alege o persoana profesionistă care să vorbească cu subiecţii.

f. Afişele, anunţurile în ziar sau la avizierex: „Aţi cumpărat o maşina nouă în ultimul an? Dacă da, sunaţi la numărul de

telefon...........................................”.

8. Strategii de selectare a participanţilora. Trebuie stabilite clar condiţiile:

ex: filtrul 1: femeie

filtrul 2: oraşul xfiltrul 3: căsătorita a doua oară filtrul 4: mama pentru prima data



27

b. Menţinerea unui control strict asupra procesului de selecţie: cercetătorul trebuie să seimplice activ în controlul selecţie participanţilor. Există situaţii când bugetul limitat nu permitecercetătorului să se deplaseze în altă localitate dacă cercetarea se desf ăşoară acolo. De aceea,persoanelor de la fata locului trebuie să li se explice foarte clar condiţiile de selecţie. În cazcontrar, riscăm să avem în focus-grup reprezentanţi atipici care nu ne interesează în mod special.

c. Trebuie eliminată subiectivitatea: Trebuie să ne ferim să alegem persoanele din memorie(aici vorbim despre o selecţie limitată în mod diferit de ceea ce urmărim în studiu). Nu trebuie să alegem persoane doar pentru că î şi manifestă interesul faţă de o problemă, ci ele trebuie să corespundă criteriilor de selecţie.d. Alegerea aleatorie a participanţilor: este o strategie care nu se aplică decât rareori întregiipopulaţii. În cazul focus –grupului, vom recurge la un astfel de procedeu doar în cazul în carepersoanele selectate întrunesc criteriile generale, evitând subiectivitatea.

9.Determinarea oamenilor să participe la focus-grupa. Stabilirea datei, orei, locului: acestea trebuie să fie unele care să nu se suprapună cu alte

activităţi importante (sărbători legale / religioase, evenimente sportive foarte mediatizate

etc). Locul trebuie bine ales şi să fie lipsit de alte evenimente care ar putea atrage atenţia.b. Stabilirea unui contact personal cu potenţialii participanţi: un astfel de contact are loc cu

2 săptămâni înainte de întrunirea focus-grupului uneori chiar şi cu o lună. Este foarteimportant să subliniem importanţa studiului şi a modului de valorificare al rezultatelor.Se poate apela la serviciile unei persoane cu prestigiu care să facă invitaţiile.

c. Scrisoarea personalizată cu confirmare: după ce am primit acceptul participanţilor,fiecăruia îi va fi transmisă o scrisoare personalizată care va ajunge la destinatar cu osăptămână înainte de întâlnire. Scrisoarea oficială, purtând antetul instituţiei pentru carelucrează cercetătorul, va fi semnată de o persoana implicată în cercetare. Se oferă totodată câteva detalii despre întâlnire, loc şi temă.

d. Telefonul: înainte cu o zi de focus-grup, cercetătorul telefonează fiecărui participantreamintindu-i de întâlnire

e. Stimulente pentru participanţi: nu trebuie să se uite faptul că fiecare participant faceeforturi pentru a veni la focus-grup. De aceea, aproape că este imposibil să se organizezefocus-grupuri f ără stimulente pentru participanţi. Banii sunt cel mai comun stimulent şitoţi trebuie să fie plătiţi la fel. Stimulentul poate fi şi simbolic, înlocuind banii. Astfel, sepoate oferi o masă, cadouri, dar trebuie ca participanţii să ştie ce sunt aceste cadouri:calendare, broşuri, reviste etc.

10. Calităţile unui bun moderator• Să respecte participanţii şi opiniile lor;•

Să aibă capacitatea de a audia aceleaşi idei f ără a se arata plictisit;• Să asculte fiecare participant în parte şi să dea impresia că ascultă activ;• Empatie• Cunoştinţe de fond adecvate cu subiectul discuţiei;• Capacitatea de a comunica simplu, clar;• Atitudine prietenoasă şi simţul umorului bine dozat (să nu se facă ironii pe seama

cuiva)

11. Caracteristicile analizei focus-grupuluiAnaliza poate reprezenta un obstacol de netrecut pentru cercetătorul care efectuează

studii calitative. Volumul mare de informaţii şi complexitatea acestora ridică mari probleme. Nu

trebuie uitat că analiza se ghidează după scop şi de aceea depinde profunzimea şi intensitatea ei.Scopul influenţează toate aspectele studiului de la elaborarea întrebărilor până la timpul şi



28

resursele alocate. Uneori apare o nepotrivire, resursele pentru analiza şi problema. Acest aspectpoate avea 2 consecinţe:

1. o analiza elaborată a informaţiei nerelevante;2. a analiza inadecvată a informaţiei complexe, de interes major.De aceea trebuie să existe un echilibru între resursele disponibile şi informaţia analizată.

Caracteristicile analizei sunt:1. este un sistem secvenţial (intenţionat, planificat): reflectă tot ce s-a spus în cadrulgrupului, fiecare membru având posibilitatea de a răspunde dacă se ajunge la o concluzie;

2. este verificabilă: şi alţi cercetători trebuie să ajungă la aceleaşi concluzii dacă folosescdocumentele şi informaţiile pe care le punem la dispoziţie;

3. este un proces continuu.

Analiza focus grupului diferă de analiza cifrelor. Spre deosebire de analiza cantitativă,care începe când am recoltat toate datele (sau o mare parte), analiza cantitativă începe maidevreme, o dată cu primul focus grup, în acelaşi timp cu acumularea de informaţii. Este oprocedură care favorizează transcrierea conversaţiei de pe caseta, ajutând moderatorul să

înţeleagă dacă este nevoie de mai multe informaţii despre problemă.

12. Baza de analizaÎn funcţie de scopul studiului, de durata, de buget, nevoile clientului se folosesc diferite

metode de înregistrarea informaţiei ca bază pentru analiză: transcrierea, înregistrarea audio,notiţe, memoria.

a. Transcrierea: se bazează pe transcrierea integrală a discuţiei focus-grupului şi se poate întindepe 30-50 pagini. Există câteva principii care ajută la transcrierea interviului:

• evidenţierea enunţului moderatorului – litere mari, îngroşate;• folosirea peste tot a aceluiaşi stil – 1 rând intre comentarii, 2 între vorbitori diferi ţi,

număr la pagina, antet – dată, numărul grupului;• nu se transcriu pauze de genul – aaaaaaaa;• conversaţia se transcrie exact, nu se fac corectări gramaticale;• se folosesc paranteze pentru momentele în care participantul râde, întrerupe pe altcineva;• alocaţi timp suficient transcrierii (transcrierea unei conversaţii de 1 oră durează 4-6 ore);• folosirea aparatelor de calitate;• reducerea la minim în timpul transcrierii a lucrurilor care pot deranja.

b. Casetele: se ascultă casetele pe care au fost înregistrate Focus-grupurile şi apoi se elaborează varianta condensată a acestora. Astfel, vom avea o transcriere de 15-30 pagini.c. Notiţele: de obicei notiţele moderatorului sunt incomplete, schematice, el fiind atent mai mult

la discuţie. De aceea, când se face analiza se apelează la notiţele asistentului.d. Memoria: analiza pe baza memoriei cere abilităţi deosebite.

13.Strategii de analizaDe obicei este punctul în care cercetătorul se blochează, întreband ce are de f ăcut cu toate

transcrierile, notiţele, casetele. Cei mai experimentaţi cercetători în analiza focus-gruprecomandă începătorilor să utilizeze „metoda mesei încăpătoare”. Aceasta metodă utilizează otehnică de nivel scăzut, dar verificabilă in acelaşi timp. Nu este eleganta sau sofisticata darfuncţionează. Avem nevoie de:

• o camera în care să se poată desf ăşura toate materialele culese şi pot rămâne nemişcatepână la final;

• Una sau mai multe mese încăpătoare;• Transcrierile;• Carioci;



29

• Foarfece;• Panou (hârtie de ziar); etc

Transcrierile se taie în bucăţi, numerotându-se fiecare rând al transcrierii pentru a şti deunde provine fiecare citat (astfel se poate recompune întreg textul). Transcrierile pot fi listate peculori diferite. Fiecare culoare indică un anumit tip de public (ex: verde - elevi, albastru -părinţi). În plus, pentru identificarea grupurilor de acelaşi tip pot fi utilizate linii trasate în partea

stângă a fiecărei transcrieri. Se vor utiliza câte 2 copii ale fiecărei transcrieri: una de lucru şicealaltă pentru dosar. Se recomandă să nu se lucreze cu transcrieri intercalate. Dacă se începe cuanaliza primului grup se continuă cu al doilea pentru a sesiza schimbările care survin de la grupla grup. Daca analizam 10 întrebări aveam nevoie de 10 panouri, iar întrebarea se trece în susulpaginii. Hârtia cu întrebări are 3 părţi, de ex.:

1. comentariile părinţilor;2. comentariile elevilor;3. comentariile profesorilor.

Se recomandă să nu se scrie direct pe panou ci să se folosească hârtie lipită cu bandă adezivă. În scurt timp, panoul va fi plin de observaţii. Este posibil ca multe răspunsuri să nu fieoferite întrebărilor care ne interesează ci să devieze. Nu trebuie să le aruncăm ci să le punem o

cutie din mijlocul camerei. Pentru fiecare pagina se face un rezumat descriind cum a răspunsfiecare grup la întrebare. Comparăm apoi asemănările şi deosebirile. Este momentul în caretrebuie să obţinem o interpretare a lucrurilor şi să facem recomandări. Trebuie să ne decidemcăror elemente le vom acorda importanţă şi greutate. Se iau în calcul următorii factori:

• frecvenţa: nu întotdeauna lucrurile menţionate des sunt şi cele mai importante.Trebuie să fim atenţi şi să identificam o remarcă valoroasă când dam de ea;• precizia: de obicei suntem atenţi la comentariile precise, care oferă detalii;• implicarea emoţională: de obicei acordam mai multă importanţă subiectelor care

îi implică emoţional pe participanţi. Răspunsurile sunt dominate de pasiune, entuziasm,eclocvenţă;•

răspândirea: deşi se aseamănă cu frecvenţa sunt diferite. Răspândirea se referă la,care persoane au spus acelaşi lucru, iar frecvenţa – de câte ori.

14. Prezentarea rezultatului focus-grupului. RapoarteleA. Raportul scris: poate avea mai multe forme:

• Narativ: 15-30 pagini dar poate avea chiar şi 100. Pericolul extinderii excesiveeste acela de a plictisi clientul, de aceea se recomandă o anumită moderaţie.

• Raportul puncte-cheie: are doar câteva puncte cheie şi se foloseşte mai ales înstudiile de piaţă, beneficiarul studiului urmărind discuţiile din spatele unor oglinziunidirecţionale.

Indiferent de tipul de raport, trebuie ţinut seama de câteva cerinţe:

1. redactarea trebuie să fie exigentă, să treacă prin mai multe corecturi;2. limbajul să fie clar, lipsit de cuvinte întortocheate;3. raportul trebuie să fie atractiv din punct de vedere vizual, aparenţele contând mult:B. Raportul verbal: are următoarele caracteristici:1. trebuie să se ştie exact timpul pe care îl avem la dispoziţie şi cui ne adresam;2. se începe cu menţionarea lucrurilor foarte importante, mai ales dacă auditoriul esteformat din persoane care au timpul limitat;3. trebuie evitată plictiseala auditoriului;4. trebuie folosite 5-7 argumente transpuse în sintagme scurte;5. utilizarea stimulentelor vizuale, a citatelor;6. folosirea planşetelor;

7. alegerea unui raportor potrivit.C. Raportul electronic: se pot folosi retroproiectoare, videoproiectoare, computere.



30

V. Observaţia

Observaţia reprezintă metoda primară şi fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare. În activităţile practice curente, oamenii observă, fac comparaţii şi î şi organizează viaţa în funcţie de aceste informaţii. Toate ştiinţele naturii au debutat cu observaţii riguroase dela care s-a trecut apoi la experiment, alături de care, însă, observaţia, ca metoda specifică,

continuă să fie una principală.În domeniul socioumanului, fiind actori şi constructori ai lui, prin definiţie, noi observămtot timpul, suntem “condamnaţi” la a observa ce se întâmplă în jurul nostru. Deşi văzul este,desigur, elementul central al procesului observaţional, observaţia ca mecanism psihologic este oactivitate complexă, plurisenzorială, fiind însoţită automat de procesarea informaţiilor la nivelabstract (prin raţionamente şi interpretări implicite). Putem vorbi, aşadar, de o observa ţ ie

spontană, la nivel cotidian, f ără o intenţie specifică. În acelaşi cadru al vieţii sociale practice,constatăm şi observa ţ ii inten ţ ionate nesistematizate, f ăcute cu scopul de a înţelege un fenomensau o situaţie, dar f ără un studiu aprofundat. Ele se mai pot numi şi impresionistice. Aş includeaici atât pe cele ale oamenilor obişnuiţi, de genul “du-te întâi să vezi ce se întâmplă”, “observă cum e acolo”, cât şi ale unor profesionişti, care prin natura activităţii lor - ziarişti, reporteri etc. -

recurg şi la o documentare “la faţa locului”. Evident că între cele două forme de observaţieimpresionistică subzistă deosebiri în ce priveşte pertinenţa constatărilor şi, mai ales, importanţalor socială - impactul celei de-a doua prin mass-media fiind considerabil. Când observaţia esterealizată cu scopul expres de-a culege date cu caracter ştiinţific, cu mijloace specifice şi de cătrepersoane cu pregătire specială, ea se numeşte ş tiin ţ ifică sau sistematică. Între observaţiaspontană, impresionistică, şi cea ştiinţifică (sistematică) există diferenţe de esenţă, dar primeledouă nu trebuie bagatelizate cu prea mare uşurinţa, şi aceasta nu numai din motivul ca eleconstituie piesa de bază a deciziilor şi activităţilor în viaţa mundana, ci şi pentru că sunt unpotenţial rezervor de sugestii, idei şi ipoteze ale cercetării sistematice (inclusiv aleexperimentului şi anchetei). Neîndoielnic, pe de altă parte, ca în cazul autenticului cercetător alsocioumanului, observaţia spontană şi impresionistică are întotdeauna alte conotaţii decunoaştere fiind oarecum automat pusă în slujba interesului ştiinţific.

În cadrul observaţiei de tip ştiinţific (sistematic) se disting două mari tipuri: observa ţ iastructurat ă (cantitativă) şi observa ţ ia nestructurat ă (calitativă), care îndeobşte este cea

participativă. Prima presupune o grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită, actulobservaţional constând în clasarea în respectivele categorii a materialului empiric vizat. Înformele mai pretenţioase, observaţia de tip cantitativ lucrează cu scheme (legături) de variabile,urmând testarea acestora în condiţii de viaţa reală şi nu de laborator, ca fenomen provocat.

Observaţia participativă, de tip calitativ, înseamnă studierea “din interior” a uneicomunităţi, prin participarea pe o perioada mai lungă de timp - la activităţile ei, f ără a avea oschemă prestabilită de categorii sau ipoteze ştiinţifice, aceasta urmând a fi elaborată pe parcursul

cercetării sau la sfârşitul acesteia, ţintind înspre descrieri şi explicaţii cât mai complexe şiintegrale.În toate variantele ei, şi cu precădere în cea calitativă, observaţia are următoarele

caracteristici relevante, care reprezintă şi avantajele ei comparativ cu alte metode:1. Prin ea se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac,

şi nu numai ce spun ca fac, or, se ştie bine ce diferenţa enorma poate fi între fapte şi relatarea lor(prin chestionar şi interviu).

2. Comportamentul indivizilor este studiat în context natural, adică: este surprinsamultitudinea de factori ce determina şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane: e posibiladescrierea şi explicarea vieţii sociale ca proces viu, unde factorii şi “variabile” - obiective-structurale şi de ordin subiectiv-simbolic - se influenţează reciproc pe axa timpului, inclusiv

după mecanisme de feed-back, ceea ce nu e depistabil prin celelalte metode ale investigaţieisocioumane.



31

3. Fiind, de regula, nonobstructivă (nu provoacă răspunsuri), şi, în general, de lungă durată, observaţia priveşte acţiunile şi interacţiunile fireşti, comportamentul obi şnuit alsubiecţilor, tipic pentru viaţă cotidiană şi nu artificializată de experiment (sau interviu şianchetă).

4. Mai cu seamă observaţia participativă angajează şi folosirea altor metode, în particularinterviul şi analiza de documente.

Principalele probleme pe care le ridică observa ţ ia structurat ă (de tip cantitativ) pot fiformulate astfel:1. Cu toate că sistemul de codare prealabil, ce poate cuprinde categorii propriu-zise

(scale nominale), dar şi scale de evaluare comportamentale şi atitudinale (scale ordinale),reprezintă operaţionalizarea unor concepte şi ipoteze şi are - de regulă - în spate cercetărianterioare, el este pândit de pericolul ca:a. să fie prea detaliat, şi atunci scade mult validitatea de conţinut, fiindcă se pierde, se dizolvă esenţa conceptelor operaţionalizate;b. să fie prea strâns, sumar, şi atunci poate da naştere la un mai mare arbitrar în încadrareacomportamentelor într-o clasă sau alta, micşorându-se fidelitatea.

2. De altfel, deşi standardizarea în observaţia cantitativa s-a introdus tocmai pentru a

înlătură caracterul “impresionist” (subiectivist) - pe care cantitativiştii îl atribuie nu doarobservaţiei cotidiene, ci şi celei calitative - operaţia de codare nu e ferită deloc de subiectivism.S-au constatat dezacorduri semnificative între observatori (ai aceleiaşi realităţi) atât în ceea cepriveşte numărul de unităţi codate, cât şi reprezentările lor în categorii prestabilite. S-a remarcat,de asemenea. că natura şi calitatea (datelor de observaţie) depind de reprezentările observatoruluidespre grupul său sistemul social în cauză, de pildă, dacă el trebuie schimbat sau nu (Reiss, 1971).

3. Problemele suplimentare apar atunci când prin observaţia structurată se tinde lastudierea unor realităţi mai complexe şi la relaţia dintre planul comportamental şi cel alsubiectivităţii. Se ridică în acest fel serioase dificultăţi în stabilirea eşantionului decomportament, a categoriilor de clasificare şi a interpretării secvenţelor concrete de conduită.Este vorba aici de două laturi strâns legate între ele: pe de o parte, de a circumscrie unitateacomportamentală cu sens - pentru ca acelaşi act de detaliu poate intra în diferite scheme integratede conduită - şi, pe de alta parte, de a vedea semnificaţia acelei unităţi pe planul conştiinţei, alreprezentărilor şi intenţiilor, al valorilor atitudinilor.O metodă eficientă de operaţionalizare a interpretării conexiunii dintre actele de conduită şiregistrul atitudinal îl reprezintă tabelele de analiză comportamentală (apud Radu, 1974). Dateleobservaţiei sunt condensate într-un tabel cu două intrări, în care într-o parte se trec faptele deconduită, iar în cealaltă, semnificaţiile, atitudinile posibile dezvăluite de aceste fapte.Consemnându-se (în căsuţele de intersecţie) atitudinile exprimate de fiecare fapt de conduită, dintabel se desprind atitudinile care sunt confirmate mai des pe planul conduitei. Ataşarea uneiunităţi comportamentale la o anumită atitudine se face în termeni de plauzibilitate, ceea ce poate

fi menţionat în tabel prin marcaje diferite. Gradul de obiectivitate în interpretare sporeşte princonsultarea mai multor observatori sau persoane care cunosc bine subiecţii vizaţi.4. Recurgând la grile de categorii, scări de evaluare, tabele de analiză, se ajunge la

gruparea şi sistematizarea datelor observaţiei. Nu de mute ori este însă posibilă depăşireanivelului taxonomic şi calcularea unor indici şi indicatori statistici.

5. Remarcile (critice) de mai sus la adresa observaţiei de tip cantitativ vin din interiorulparadigmei pozitivist-cantitativiste, care solicită şi din partea observaţiei o mai mare rigoare(cuantificare). În comparaţie cu observaţia calitativistă ea este mai riguroasă - se asigură validitatea şi fidelitatea - şi subiectivismul cercetătorului e mult mai bine temperat. Obiecţia defond care se aduce însă observaţiei cantitativiste de către calitativişti este că ea “înghesuie” şifragmentează realitatea sociala atât de policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară

dimensiuni şi aspecte importante şi neputând reda complexitatea şi fluiditatea interacţiuniiumane.Observaţia de tip calitativ (participativă)



32

Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, specifică cercetărilor etnografice, faţă decea cantitativistă, nu consistă, aşadar, atât în aceea că prima este “impresionistică”, adică nusistematizează materialul observat, şi a doua e “ştiinţifică”, cât în faptul ca sistematizarea şicodificarea lui se face pe parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa deansamblu a colectivităţii sau pentru conturul fenomenului cercetat. Observatorii calitativişti “...caută tendinţe majore, pattern-uri şi stiluri de comportament” şi se deosebesc deci de cei

cantitativişti nu numai prin modul în care observă”... dar şi prin tipul de întrebări pe care le pun(Adler şi Adler, 1994, p.378).Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi modificate întimpul derulării cercetării prin confruntarea cu noi date.Gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie-participare pot lua diverse forme,dintre care patru sunt mai importante : participant complet, participant ca observator,observator ca participant şi observator complet (Gold, 1958). După cum e uşor de dedus, ultimă ipostază nu este observaţie participativă, ci este observaţia, de tip etnografic său naturalistic, “dinexterior”, practicată şi de Şcoală de la Chicago, prin luarea de notiţe despre “tot ce se întâmplă”,care ia astăzi şi în sociologie forma înregistrării audio şi video, fotografii, uneori combinându-secu alte metode şi constituie pilonul “sociologiei vizuale”, în care unii investesc o foarte mare

încredere.Principalele etape ale observa ţ iei calitative pot fi descrise astfel:

1. Etapa ini ţ ială a observaţiei, care, se înţelege, e precedată de alegerea locului(settlement ) cercetării (şcoală, localitate mică, etc.) şi acceptarea de către locuitori acercetătorului, presupune mai întâi o “inspecţie generală” a contextului de cercetat. Ideea este că cercetătorul trebuie să apară fresh, f ără scheme cătegoriale şi ipoteze prealabile. Spre deosebirede confraţii lor pozitivişti-cantitativişti, calitativiştii nu vorbesc despre o fază prealabilă dedocumentare în legătură cu locul şi populaţia selectată. Deschiderea epistemică maximă în etapade început nu înseamnă că lipseşte orice fel de ghidaj teoretic al observaţiei. Niciodată faptele nuvorbesc de la sine, iar cercetătorul nu poate fi niciodată total naiv. El î şi propune anumite

întrebări generale, cum ar fi: “Ce se petrece, de fapt aici ?, “Ce îi face pe oameni să se comporteastfel ?, “Pe ce principii implicite este organizat microuniversul lor social ?”. De la observaţia deansamblu se ajunge astfel la o observa ţ ie focalizat ă pe anumite aspecte şi dimensiuni alepracticilor şi interacţiunilor umane şi, eventual, pe o anumita categorie de subiecţi.

2. Odată fixat clar obiectivul investigaţiei, urmează observarea şi consemnareaminu ţ ioasă , care să cuprindă referiri la trăsăturile indivizilor, acţiunile şi interacţiunile lor,aspecte de rutină şi ritual, elemente tradiţionale şi caracteristici instituţional-organizatorice alelocului studiat. Deci, chiar dacă se folosesc mijloace audio-vizuale de înregistrare, suntindispensabile notiţele, consemnările de teren scrise. Aici se impun două cerinţe:

a) A nota minuţios nu trebuie confundat cu a înregistra totul sau orice, deoareceasemenea material ar fi greu, dacă nu imposibil de prelucrat şi analizat. H. Wolcott (1990)

remarcă în acest sens: “Sarcina critică în cercetările calitative nu este de a strânge toate datele pecare le poţi strânge, ci de a putea citi cât mai mult din ce ai strâns. Aceast ă pretinde un examenconstant de selectare a lor” (p.35);

b) Inclusiv calitativiştii recunosc că în consemnările f ăcute trebuie să primeze descrierile şi nu impresiile, sau, oricum, cele două paliere să apară distincte.

3. În etapă de observaţie focalizată minuţioasă, se conturează un sistem de codare şi uneleipoteze. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor generative ar constitui cea de atreia fază. D. Silverman (1993) o numeşte chiar “testarea ipotezelor”. Deci aici, “testare”semnifică un proces flexibil de tatonări, completări, reveniri.

4. Se ajunge astfel la genul de observaţie ce urmăreşte “saturarea teoretică a datelor”,adică la construc ţ ia teoriilor întemeiate (grounded theory), ce leagă conceptele şi teoriile într-un

întreg. La etapele observaţiei calitative, e de subliniat că, pe de o parte, ele se suprapunconsiderabil, pe de altă parte, că, deşi observaţia este “artileria grea” a investigaţiei de teren,



33

această din urmă înglobează, pe lângă fazele observaţiei, şi alte aspecte şi etape - în special ceade elaborare a raportului de cercetare.Problemele şi dificult ăţ ile - şi încercările de soluţionare - ce se ridică în legătură cu observaţiacalitativă ar putea fi grupate în trei mari clase:

1. Cele de ordin epistemologic şi metodologic se referă, în primul rând, la validarea şifidelitatea datelor culese. Am văzut că şi în cazul observaţiei structurate, unde lucrează cu

instrumente standardizate, nu întotdeauna se obţine o mare constanţă a rezultatelor, şi cercetătorii î şi fac griji vizavi de acurateţea datelor. Problema are desigur o acuitate mult sporită pentruobservaţia calitativă. Şi din perspectiva calitativistă se încearcă unele soluţii în a ofericredibilitate datelor observaţionale, printre care: folosirea de observatori multipli (preferabil desexe şi vârste diferite) şi a observaţiilor repetate pe aceeaşi realitate; testarea şi modificareagrilelor categoriale în cadrul inducţiei analitice şi generării teoriei întemeiate; folosirea îndescrierile prezentate a unui asemenea stil încât să transpună cititorul în universul socioumancercetat, să creeze senzaţia de verosimil şi autentic.

2. În al doilea rând, şi nu f ără legătură cu cele de mai sus, conceptul observaţiei calitativemizează pe caracterul natural, firesc, al comportamentului obişnuit al oamenilor. Or, prezenţacercetătorului poate afecta acest natural, inducând efecte în observaţie, în două direcţii majore:

ştiindu-se observaţi, subiecţii, conştient sau nu, î şi denaturează comportamentul; în cazulgrupurilor mici, adaugarea a încă unei persoane (a cercetătorului) face ca situaţia şiinteracţiunile să nu mai fie aceleaşi pe care le presupune iniţial observaţia.Efectele acestea însă nu trebuie supradimensionate. Chiar în împrejurarea că subiectul (saugrupul) este conştient că i se urmăresc actele de conduită, observaţia - dacă este de lunga durată -prezintă un caracter mai “obiectiv” decât tehnicile bazate pe autodescriere, deoarece cu câtrepertoriul de manifestări este măi întins şi timpul de expunere mai mare, cu atât se reducposibilităţile de simulare şi creşte transparenţă autenticului.

3. Observaţiei calitative (participative) i se reproşează că este mult prea costisitoare (catimp, personal calificat, financiar) în raport cu importanţa socială a rezultatelor obţinute. Şi f ără

îndoială că oricât entuziasm ar avea sociologii şi antropologii, ei au nevoie şi de susţinerematerială. Calitativiştii sunt preocupaţi, de aceea, şi de politică investigaţiilor, atât în sensul cât şi cum cercetătorii î şi transpun crezurile în demersul lor ştiinţific, cât şi de o politică ce priveşterelaţii cu instituţii ce alocă fonduri şi burse pentru cercetări.

4. Mai mult decât alte metode, observaţia, în particular cea calitativă, angajează problemeetice. Mai ales atunci când subiecţii nu ştiu că sunt studiaţi. Iar cercetătorii recurg la a-şi ascundeidentitatea de cercetători tocmai pentru a contracara “efectele de observaţie”. Chiar dacă e greude închipuit ca oamenii nu î şi dau seama că sunt intervievaţi sau experimentaţi, în actulobservaţional acest lucru se poate întâmplă şi s-a întâmplat.Răspunsul la întrebarea dacă cercetătorii au dreptul moral să culeagă şi să publice informaţiidespre oameni şi activităţile lor, f ără ca aceştia să ştie şi să fie de acord, nu este simplu. S-au

formulat atât argumente în favoarea unor atari cercetări, cât şi de interzicere a lor.Concepţia interdicţională are ca argument principal dreptul oamenilor la viaţă privată şiintimitate. La aceasta se adaugă împrejurarea că, de obicei, observaţia deghizată se face în locurişi pentru activităţi indezirabile social, ba chiar condamnabile. Exista, în acest fel, riscul că princercetări şi prin publicarea rezultatelor, ele să focalizeze atenţia publicului larg, şi mai grav, ainstituţiilor punitive (poliţia, judecătoria).Unul dintre argumentele pro, puţin cam cinic, dar f ără temei, este acela că, în comparaţie curiscurile de transparenţă, de “spionare” cotidiană la care suntem supuşi frecvent, studiereanoastră de catre persoane avizate, care acordă o mare atenţie păstrării anonimatului şi secretuluiprofesional, ofensele şi răul produs sunt insignifiante. Complementar este argumentul că încondiţiile în care e asigurată protecţia identităţii indivizilor, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în

cazul poliţiei şi al mass-media, cercetările de acest fel fac lumină asupra unor “teritorii ignorateşi întunecate” ale realităţii socioumane.



34

În concluzie decizia de a întreprinde sau nu cercetări de acest gen e bine să fie luată pe bazacântăririi atente a raportului dintre beneficiile ştiinţifice şi eventualele costuri pentru ceiinvestigaţi. Iar dacă decizia luată e în favoarea efectuării cercetării, se impun a fi respectate oserie de restricţii - consemnate în coduri deontologice ale asociaţiilor profesionale din domeniulsocioumanului. Aceste restricţii pot fi specifice sau generale, dintre ele cu totul importantă fiindaceea că informaţiile obţinute nu trebuie folosite în nici un fel împotriva celor de la care au fost

obţinute şi/sau la care ele se referă. Ea se aplică, evident, şi la interviu, cu care, observaţiaparticipativă este mai intim asociată.



35

4

Metodologia cercetării calitative a fenomenelor sociale

Cantitativ şi calitativ în ştiinţele socio-umaneÎn ştiinţele socio-umane se întâlnesc o serie de dihotomii, însă una care se discută cu o

frecvenţă mare este cea dintre cercetările de tip cantitativ şi cele de tip calitativ. În timp, înlimbajul ştiinţelor sociale, termenii calitativ şi cantitativ au trecut la o înţelegere spre o sferă multmai largă decât în accepţiunea lor iniţială, ajungându-se în final la constituirea a două mariparadigme. Într-un câmp al ideilor foarte vast, aşa cum este cel al ştiinţelor socio-umane,racordarea sociologilor cercetători la una sau alta dintre cele două paradigme, a fost mai multdecât firească, unii afirmând în mod deschis superioritatea sau inferioritatea unei paradigme înraport cu alta. Pe de altă parte, mulţi sociologi au văzut între cele 2, numeroasecomplementarităţi şi inferente, insistându-se asupra faptului că sociologia trebuie să utilizezeconcomitent ambele metode. Adepţii acestei idei menţionează că nu exista o realitate socială numai calitativă sau numai cantitativă. Deci, cele două metode se presupun reciproc. Ideea de acuantifica unele dintre metodele sociologice(de a introduce mîsurarea ) a fost benefică şi va

continua să rămână aşa dacă se vor respecta 2 condiţii:1. a nu se părăsi metodele calitative2. aplicarea metodelor cantitative să aiba loc atunci cand se obtin date reale si nu doar

formale.Acest rationament este argumentat prin faptul ca, o corelatie sau un calcul decovarianta nu asigura prin ele insele adevarul sociologic, ci numai in masura in carefaptele cuprinse in ele sunt reale.Ca orientare metodologica, abordarea cantitativa se plaseaza pe pozitia pozitivismului,

care este modelul de cercetare in stiintele naturii.Chiar Compte ofera termenului de sociologiealternativa lingvistica de fizica sociala, militand pentru trecerea studiului societatii sub semnulstudiilor pozitive(al stiintelor exacte).El propune deci studiul faptelor sociale cu ajutorul unormetode identice sau analoage celor din stiintele naturii, facandu-se astfel trecerea de la speculatiadespre om si societate la cercetarea efectiva.Pe de lata parte au existat voci care s-au opus uneiastfel de abordari, insistand pe deosebirea dintre stiintele naturii si cele ale culturii sispiritului.Dintre cei care sustin aceasta ideea il amintim pe Dilthey W.El a motivat aceastadeosebire prin aceea ca, socio-culturalul si istoricul sunt produsul subiectivitatii umane, almotivatiilor si intentiilor umane.De aceea, cunoasterea socio-umanului nu se poate face dinexterior, obiectiv, ci doar pe baza subiectivitatii umane.Aceasta subiectivitate sta in spatelefaptelor si proceselor care compun realitatea sociala.Astfel apare opozitia dintre comprehensiunesi explicatie.

In cadrul explicatiei, plasata pe pozitia pozitivismului, a abordarii cantitative se lucreazacu scheme cauzale, metode statistice care determina influentele unor fenomene asupra altora.Aici

se iau deci in considerare variabilele independente si cele dependente.In cazul comprehensiunii, plasata pe pozitia fenomenologica a abordarii calitative semizeaza pe subiectivitatea umana, facandu-se apel la intuitie si empatie.

Multi autori din literatura de specialitate au realizat adevarate tablouri comparative intrecercetarea calitativa si cea cantitativa.De aici rezulta o serie de asemanari si deosebiri intre cele 2tipuri de metode.

Diferente dintre abordarea calitativa si cea cantitativa:1. Cercetarea cantitativa este plasata epistemologic pe pozitia pozitivismului , a

explicatiei, pe cand cea calitativa sunt plasate pe pozitia fenomenologico-comprehensiva.(Fenomenoloia este curentul filosofic care studiaza fenomeneleconstiintei, ale sufletului prin prisma orientarii si continutului lor, facand abstractie de

omul real, activitatea lui psihica si mediul social).Deci, cercetarea cantitativa esteasemanata cu cea din stiintele naturii, pe cand cea calitativa dispune de o abordareetnologica.



36

2. In cercetarea cantitativa cuvintele cheie sunt cele de control, intindere(ex:macrosocial,global-formal), pe cand in cea calitativa aceste cuvinte sunt comprehensiune-profunzime(ex:microsocial, local, contextual)

3. Cercetarea cantitativa este preocupata de obiectivitate si generalizare, in timp ce, incea calitativa aceste chestiuni trec pe plan secundar

4. Cercetarea cantitativa este dominata de logica verificarii, iar cea calitativa de logica

descoperirii5. In cercetarea cantitativa exista un interes pentru stabilirea de relatii cauzale, corelatii,iar in cea calitativa exista un interes pentru stabilirea unei „cauzalitati” locale

6. In cercetarea cantitativa procedeele sunt codificate, fixe, aspect impus de utilizareainterviului si chestionarului standardizat, pe cand in cea calitativa procedeurile suntvariabile prin insasi natura observatiei participative, a interviului intensiv(metode de bazaale acetui stil)

7. In cercetarea cantitativa , pozitia sociologului cercetator este una neutra, distanta intimp ce in cea calitativa pozitia cercetatorului este aceea de actor participant.De aici sirelevanta parerii cercetatorului in cercetarea calitatica, in opozitie cu parerea subiectuluiin cea cantitativa

8. Datele rezultate în urma cercetarii cantitative sunt de mare fidelitate, pe când celerezultate în urma cercetării calitative sunt de o mare bogăţie

9. În cercetarea cantitativa raportul de cercetare este alcatuit din cifre, tabele, grafice. Incercetarea calitativa domina limbajul natural, uneori f ără cifre şi aproape metaforic.

Asemanari intre abordarea calitativa si cea cantitativa

1. se pleacă de la un bagaj de informaţii socio-culturale similare, obiectul cercetării fiindacelasi, dar tratat în mod diferit

2. şi şn ştiintele naturii se face apel la intuitie (intuitionism matematic)3. si in cercetarile cantitative, caracterizate prin distanta cercetator- subiect, apar

atitudini empatice(cazul chestionarelor standardizate, completate prin procura, adicaA completeaza un chestionar, asa cum crede ca ar raspunde B)

4. în cercetarile cantitative, completarea unor chestionare preponderent de intentie simotivatie se bazeaza tot pe subiectivitate umana

Caracteristicile cercetarii calitative

Referindu-ne strict la cercetarile calitative in stiintele socio-umane, un studiu poate primio astfel de calificare daca indeplineste urmatoarele conditii:

1. perspectiva comprehensiva domina cea mai mare parte a cercetarii

2.

abordarea obiectului de studiu se face amplu si deschis3. culegerea datelor de teren se face cu ajutorul unor metode ce nu presupun cuantificarealor anterioare(ex: observatia participativa, interviul nestructurat/ semistructurat, jurnalulde bord, introspectia)

4. analiza datelor este de factura calitativă, cuvintele fiind analizate prin alte cuvinte f ără efectuarea unei operatii numerice

5. cercetarea se finalizeaza printr-o teorie nu printr-o demonstratie.

Constantele cercetării calitative

Chiar dacă operatia de comparare a cercetarii calitative cu cea cantitativă a scos în

evidenta o serie întreaga de particularitati specifice fiecăruia dintre cele două, există catevaelemente constitutive în constantele care marchează cercetarea calitativă:



37

1. contactul personal prelungit cu oamenii şi mediul de cercetare, dublat de empatie şisensibilitate la cele relatate de subiect

2. planul cercetarii din perspectiva metodologica este dinamic, el evoluand in functie derezultaul la care se ajunge

3. nu exista o separare neta intre culegerea- analiza datelor, ele putand fi chiar suprapuse4. cercetatorul este principalul instrument metodologic pe parcursul cercetarii

5. nu se urmareste obtinerea de rezultate, ci descrierea, teoretizarea celor studiate6. raportul de cercetare se scrie intr-un spatiu de dialog al descoperirii/ validarii proceselor,nu intr-o logica a dovezii

Analiza datelor calitative

Daca în urma unei cercetari sunt stranse o serie de date calitative, acestea nu implicaautomat o analiza calitativa, deoarece datele calitative nu duc in mod automat la o analizacalitativa..Trebuie sa facem deosebirea intre analiza datelor calitative si analiza calitativa adatelor, deoarece analiza datelor calitative poate fi chiar si o analiza statistica(analizacantitativa).De altfel, analiza datelor calitative subsumeaza analiza calitativa (ex:analizafenomenologica, analiza teoretica) si analiza cantitativa a datelor calitative. La intersectia lor se

situeaza analiza cvasicalitativa (analiza de continut, analiza de protocol) al carei statut nu estenici calitativ nici cantitativ.In acest caz, operatiile calitative, sunt urmate de operatii cantitative.

I Cercetarea calitativă –definire

II Fazele studiilor calitative1 Planificarea studiului

-planificarea lucrării de cercetare-analizarea procedurilor şi a aspectelor deontologice

2Culegerea informaţiilor-convorbirea în cercetarea calitativă -etapele desf ăşurării convorbirii

3Analiza informaţiilor culese-scopul analizării informaţiilor-stabilirea cadrului iniţial-căutarea sensurilor şi a relaţiilor

4 Redactarea raportului-cu va arăta raportul final ?-etapele procesului de difuzare

I CERCETAREA CALITATIVĂ

a)DEFINIREExistă tot atâtea definiţii ale cercetării calitative câte persoane încearcă să odefinească. Una dintre acestea numeşte cercetarea calitativă astfel : „cercetarea calitativă estestudierea oamenilor în mediul lor natural, în viaţa de toate zilele. Ea vizează cunoaştereamodului în care trăiesc oamenii, în care vorbesc şi se comportă, precum şi a lucrurilor care îibucură şi îi supără . . .Ea ţinteşte mai ales spre cumoaşterea sensului pe care îl au pentru oamenipropriile cuvinte şi comportamente.”II FAZELE STUDIILOR CALITATIVE

1 PLANIFICAREA STUDIULUI a)PLANIFICAREA LUCRĂRII DE CERCETARE

ETAPA 1 Definirea ariei generale a problemei (studiu :femeile ce au suferit agresiunidin partea partenerilor de viaţă)



38

Studiul vizează femeile care s-au refugiat într-un adăpost pentru femei în dificultate şicare, la plecarea din adăpost, au hotărât să nu se întoarcă la parteneri. Pe scurt, vrem să ştim ce se

întâmplă cu ele în momentul în care încearcă să-şi ducă viaţa departe de foştii parteneri.

Sarcina 1 a : Analiza ariei generale a problemeiEvident, propriile interese ne vor împinge într.o anumită direcţie. Prima etapă este

determinarea acestei direcţii, în termeni generali. Calea va fi trasă punând ideile pe hârtie.O altă problemă la care trebuie să ne gândim este definirea operaţională precisă, acategoriei de subiecţi alese, pentru a şti concret pe cine studiem şi unde trebuie să mergem pentrua găsi acele persoane.

Sarcina 1 b : Restrângerea categoriei de subiecţiDefinirea obiectivului general al studiului ţine, adesea, de restrângerea categoriei de

subiecţi care ne interesează. Pe măsură ce reflectăm şi notăm ideile, implicit, ne vom restrângecategoria potenţialilor subiecţi.

Sarcina 1 c : Studierea problemelor posibile ale categoriei de subiecţi

În acest punct trebuie să ne gândim bine la ceea ce am dori să studiem la această categorie de subiecţi – pe ce probleme ne vom axa. Până nu avem o idee limpede despre ceea cenu cunoaştem în privinţa categoriei de subiecţi pe care dorim să o studiem şi despre motivelepentru care acest lucru este important nu numai pentru categoria de subiecţi, ci şi pentru noi,vom reveni la sarcina 1.

ETAPA 2 Identificarea motivelor pentru care problemele sunt dificil de rezolvatÎn această etapă trebuie găsit răspunsul la întrebarea „Şi ce dacă ?”. În viaţa tuturor există

un număr infinit de probleme f ără răspuns , însă asistentul social trebuie să găsească răspunsul laproblema studiată pentru ca rezultatele studiului pe care îl efectuează să fie folosite în modcorect.

ETAPA 3 Stabilirea volumului muncii de pregătire necesare

Sarcina 3 a : Ajungerea la un acord clarAtunci când stabilim ce volum de muncă de pregătire este potrivit pentru studiul nostru

calitativ, trebuie să nu uităm că ne ocupăm de un subiect despre care toată lumea are propriapărere. Prin urmare, este important să avem un acord clar cu conducătorul, colaboratorul, saufinanţatorul lucrării în privinţa intenţiilor noastre legate de munca de pregătire.

ETAPA 4 Alcătuirea unei hărţi conceptuale

Cu toţii alcătuim hărţi cognitive ale situaţiilor pe care trebuie să le analizăm. Creareaunor „scheme mentale” este o activitate ce apare foarte devreme în viaţă şi o folosim cu toţiipentru a face faţă solicitărilor lumii . Harta pe care o vom alcătui în legătură cu studiul va fi încea mai mare masură conceptuală, având ca scop identificarea acelor concepte de bază care nevor îndruma în muncă şi stabilirea a ceea ce înseamnă ele pentru noi.

Sarcina 4 a : Alcătuirea listei conceptelor esenţialeHarta conceptuală cuprinde mai multe concepte şi poate fi descompusă în : categoria de

subiecţi pe care dorim să o studiem şi problemele de care dorim să ne ocupăm în acest studiu.

Sarcina 4 b : Rafinarea conceptelor şi precizarea sensului lor

Unele concepte cuprinse în harta conceptuală trebuie să fie definite (cele legate decategoria de subiecţi ), iar altele trebuie să fie lăsate ca „terra incognita” (cele legate deprobleme). Cât de amănunţită trebuie să fie harta rămâne la latitudinea fiecărui asistent social.



39

Sarcina 4 c : Consultarea literaturii de specialitateMomentul în care trebuie să fie consultată literatura de specialitate este subiectul unei

controverse între adepţii cercetării calitative. Unii propun să fie amânat până după încheiereaintervievării şi după ce am f ăcut analiza. Alţii propun ca momentul consultării să fie cât maidevreme posibil.

b)ANALIZA PROCEDURILOR ŞI A ASPECTELOR DEONTOLOGICEImplică organizarea resurselor necesare studiului, stabilirea logisticii pentru efectuarealui şi abordare aspectelor deontologice.

ETAPA 5 Alegerea unui conducător ştiinţificAtunci când începem planificarea studiului trebuie să avem deja o listă de potenţiali

conducători ştiinţifici cu care am dori să lucrăm. Un potenţial conducător ştiinţific va dori,probabil, să contribuie la conceptualizarea studiului. Din acest motiv, este bine să începemtratativele cu cât mai mulţi conducători ştiiţifici potenţiali la începutul procesului de planificare.

Sarcina 5 a :Redactarea unui sinopsis al studiului propus

După ce am hotărât ce arie de probleme să studiem şi am hotărât modalitatea de cercetarecalitativă, trebuie să rezumăm toate acestea într-un document pe care să-l prezentăm potenţialilorconducători ştiinţifici.

Sarcina 5 b : Stabilirea lucrurilor pe care le doriţi de la conducătorul ştiinţificFiecare conducător ştiinţific oferă anumite avantaje şi fiecare student doreşte de la un

conducător altceva. Evident, avem nevoie de cineva cu care credem că putem avea o relaţiefructuoasă, căruia îi admirăm competenţa în domeniu, care ne va determina să muncim conformunor standarde înalte şi să realizăm o lucrare pe care să o putem susţine f ără nici o şovăială.

Sarcina 5 c: Discuţia cu conducătorii ştiinţifici potenţialiDupă ce am identificat unul sau mai mulţi conducători ştiinţifici potenţiali,le vom oferi

sinopsisul şi vom stabili o întâlnire pentru a discuta ideile noastre.

Sarcina 5 d: Stabilirea modului de colaborare cu conducătorul ştiinţificDupă ce am căzut de acord cu unul dintre conducătorii ştiinţifici pentru a lucra împreună,

termenii colaborării trebuie stabiliţi f ără echivoc. La fel de important este şi acordul asupramodului în care am dori să se desf ăşoare coordonarea: cât de des ne vom întâlni ,etc.

ETAPA 6 IDENTIFICAREA RESURSELOR NECESARE

Resursele necesare fiecărui studiu sunt foarte diferite, însă câteva aspecte comune ar fi :timpul (pentru a pregăti propunerea de cercetare, culegerea informaţiilor, întâlnirile cureprezentanţii instituţiei alese), accesul (este necesar să reflectăm cât de uşor sau de greu esteaccesul la o anumită categorie de subiecţi), echipamentul şi proviziile disponibile (deplasările,aparatele de înregistrare, echipament pentru prelucrarea datelor, hârtie, taxe poştale, cheltuieli),spaţiul(este necesar un spaţiu confortabil şi mai ales sigur, în care să nu aibă acces decâtpersoanele autorizate) şi prietenii (aceştia împreună cu familia sunt cei mai indicaţi pentru a neoferi sprijin emoţional în perioadele dificile)

ETAPA 7 ALEGEREA LOCULUI ÎN CARE SE VA EFECTUA STUDIULAlegerea locului în care se va efectua studiul înseamnă să identificăm unde putem să-i

întâlnim pe cei care alcătuiesc categoria de subiecţi vizată şi să-i invităm să participe. Este foarteimportant să discutăm cu persoane din comunităţile potenţiale vizate încă de la începutulprocesului de planificare.



40

Alegerea unei anumite comunităţi este una dintre cele mai dificile părţi ale efectuăriioricărui studiu, de vreme ce comunitatea aleasă trebuie să accepte ca noi să ne impunem prezenţape „teritoriul ei”.

ETAPA 8 IDENTIFICAREA ŞI TRATAREA CONSIDERENTELORDEONTOLOGICE

La toate studiile, în prim – plan se află consimţământul deplin conştient, păstrareasecretului şi gestionarea informaţiilor. Astfel, nu trebuie să incfludem într-un studiu nici opersoană f ără ca ea să fi fost de acord în mod explicit să participe, după ce i s-au dezvăluitintegral obiectivele urmărite, modul de utilizare a rezultatelor şi lucrurile implicate departicipare.

ETAPA 9 REDACTAREA UNEI PROPUNERIVa trebui să discutăm cu conducătorul ştiinţific deja stabilit sau cu cel potenţial, precum

şi cu alte persoane care trebuie să aprobe studiul, forma şi conţinutul propunerii.

ETAPA 10 OBŢINEREA APROBĂRILOR PRIVIND CONŢINUTUL ŞI ASPECTELE

DEONTOLOGICE

Cu toate că situaţia din sfera cercetării este pe cale să se schimbe, efectuarea unui studiucalitativ continuă să fie considerată un lucru neobişnuit, pe care unii îl privesc cu suspiciune.Este adevărat însă şi faptul că folosim o metodă în care regulule şi sandardele sunt mai puţinclare decât în cazul studiilor cantitative. Este de dorit ca la sfârşitul studiului să nu ne trezim că ni se reproşează ignorarea sau înşelarea anumitor aşteptări de care nu am fost conştienţi şi cucare nu am fost în nici un caz de acord. Cea mai bună cale de evitare a acestei situaţii estestabilirea de la început a unei înţelegeri clare, oficiale, cu autorităţile de resort.

2 CULEGEREA INFORMAŢIILOR Cea mai des folosită metodă de culegere a informaţiilor în studiile calitative este

convorbirea. Există trei tipuri de convorbiri care influenţează calitatea şi cantitatea informaţiilorculese : convorbire cu norme fixe sau standardizată (foloseşte o schemă uzuală de intervievare ceconţine întrebări specifice sau itemi ), convorbire liberă sau deschisă (operează pe baza altui setde presupuneri decât cei care folosesc modalitatea cu norme fixe ), convorbire cu norme fixateparţial sau dirijată ( există câteva întrebări formulate anterior sau cuvinte cheie folosite ca liniidirectoare).

a)ETAPELE DESFĂŞURĂRII CONVORBIRII

ETAPA 1 PREGĂTIREA CONVORBIRIISarcina 1 a : Propria pregătireAtunci când ne pregătim pentru întâlnirea reală cu un interlocutor trebuie să fim

conştienţi că nu vom extrage, pur şi simplu , informaţii de la el, ci vom realiza împreună o relaţiede parteneriat îm cercetare. Este necesar un jurnal personal în care să notăm gândurile,sentimentele şi reacţiile. El se va dovedi foarte util când vom tria informaţiile primare şi vom

încerca să înţelegem experienţa altcuiva.

Sarcina 1 b : Pregătirea terenuluiÎn funcţie de scopul studiului, există două categorii distincte de interlocutori potenţiali :

cei care nu pot da decât informaţii şi cei care , luaţi împreună, reprezintă ceea ce se petrece încadrul unei categorii de subiecţi afectaţi de o anumită situaţie (eşantion).



41

Sarcina 1 c : Pregătirea interlocutorilorDemersurile pentru obţinerea cooperării interlocutorilor încep cu un apel telefonic sau cu

o scrisoare prin care solicităm o convorbire. Indiferent care va fi modul de abordare , trebuie să fim gata să explicăm limpede scopul studiului şi cine îl patronează. Trebuie să spunem cinesuntem, cum am obţinut numele lor şi motivul pentru care îi invităm să participe, precum şi cumse va desf ăşura studiul.

ETAPA 2 ALEGEREA UNEI METODE DE ÎNREGISTRAREÎnregistrarea se referă la partea mecanică a culegerii informaţiilor obţinute prin

convorbiri, astfel încât să poată fi analizate : înregistrarea pe bandă (audio, video ), însemnărif ăcute în timpul convorbirii şi însemnări f ăcute după convorbire.

Sarcina 2 a : Înregistrarea pe bandă Înregistrarea pe bandă a convorbirilor are avantaje şi dezavantaje. Pentru interlocutor

prezenţa unui aparat de înregistrare poate fi supărătoare şi îl poate împiedica să facă dezvăluiricomplete. Cu toate acestea , este singura cale prin care se poate capta bogăţia şi subtilitateaexprimării interlocutorului. Înregistrarea video este singura cale prin care se poate capta limbajul

nonverbal al interlocutorului sau poate fi identificat cu precizie fiecare vorbitor, în cazulconvorbirii în grup. Aparatura de înregistrare ne dă, de asemenea, şansa de a ne autosupravegheaşi de a ne corecta, în special dacă suntem începători în această activitate.

Sarcina 2 b : Însemnări f ăcute în timpul convorbiriiMulţi adepţi ai cercetării calitative pledează pentru însemnările f ăcute ăn timpul

convorbirilor, pe lângă înregistrarea pe bandă. Însemnările pot servi drept copie de siguranţă încazul unor probleme mecanice. Însemnările sunt de folos şi ca ghid pentru bandă, ajutându-ne să stabilim ce anume transcriem şi ce lăsăm deoparte.

Sarcina 2 c : Însemnări f ăcute după convorbireCea de-a treia modalitate de înregistrare este consemnarea convorbirii la scurt timp după

ce s-a încheiat. Formularul obişnuit folosit pentru procesele-verbale ala convorbirilor dincercetarea calitativă este pe două coloane. În prima redăm cât mai fidel posibil conversaţia,coloana alăturată este pentru a face comentarii şi observaţii.

ETAPA 3 DESFĂŞURAREA CONVORBIRIIÎn conducerea unei convorbiri din cercetarea calitativă trebuie să se îndeplinească patru

sarcini cruciale : angrenarea, angajarea, conducerea convorbirii, încheierea.

Sarcina 3 a : Angrenarea

În îndeplinirea acestei sarcini trebuie să avem în vedere două aspecte: crearea unei relaţiisau a unui parteneriat de cercetare, câştigarea încrederii şi realizarea unui raport armonios.Sarcina 3 b :AngajareaAceastă sarcină implică obţinerea angajamentului interlocutorului de a se implica în

convorbire într-un mod serios. Este mai mult decât un simplu acord pentru convorbirea însăşi. Elreprezintă faptul că acesta înţelege scopul convorbirii şi că acceptă să lucreze în condiţiile în carese desf ăşoară ea.

Sarcina 3 c : Conducerea convorbiriiLa acest nivel trebuie să dirijăm interlocutorul către subiectele vizate de studiu. Există

două considerente speciale asociate cu sarcina de a conduce o convorbire : dinamica interviului(o

convorbire implică o interacţiune între cel care conduce şi interlocutor) şi tipurile de întrebări(dure, ocolite, pertinente, ele trebuie să ducă la „răspunsurile perfecte”.



42

Sarcina 3 d : ÎncheiereaConsiderentul principal al acestei sarcini este terminarea convorbirii într-un moment

adecvat. Modul în care încheiem o convorbire trebuie să fie la fel de bine gândit ca şi etapele şisarcinile precedente di procesul de intervievare. El implică desprinderea f ăcută cu delicateţe şirespect .

ETAPA 4 REFLECŢIA ASUPRA CONVORBIRIIImplică revederea şi analizarea procesului convorbirii, pe măsură ce se desf ăşoară. Există două sarcini asociate cu etapa de reflecţie asupra convorbirii :reflecţia în timpul acţiunii şireflecţia asupra acţiunii. Ele interacţionează intens şi se suprapun.

ETAPA 5 ÎNCHEIEREA PROCESULUIStabilirea momentului în care credem că am stâns suficiente convorbiri pentru a satisface

nevoile studiului se bazează pe reflecţiile şi analizele efectuate pe parcurs, precum şi pe nişteparametri faptici, cum ar fi timpul disponibil pentru intervievarea altor persoane.

3 ANALIZA INFORMAŢIILOR CULESE

a) SCOPUL ANALIZĂRII INFORMAŢIILORScopul analizei în studiile calitative este să examineze amănunţit, să trieze şi să organizeze

materialul obţinut, în aşa fel încât temele şi interpretările ce reies din acest proces să ofere soluţiiproblemei de cercetare originare.

b)STABILIREA CADRULUI INIŢIAL

ETAPA 1 PREGĂTIREA FORMEI TRANSCRISE A INFORMAŢIILORTranscrierile sunt înregistrările în scris ale informaţiilor, precum şi orice alte materiale scrise

pe care le-am strâns.Sarcina 1 a : Alegerea metodei de analizarePrima opţiune este analizarea informaţiilor prin metoda „tăiat şi lipit” , în care tăiem cu

foarfecele porţiuni din transcriere conform categoriilor stabilite şi apoi le grupăm în modcorespunzător. A doua opţiune este folosirea în analiză a unui program obişnuit de procesare detext. Cea de-a treia opţiune este folosirea unui program de calculator special pentru analizacalitativă ( THE ETHNOGRAPH şi ASKSam).

Sarcina 1 b : Desemnarea persoanei care va transmite informaţiileÎn studiile mai mici, vom fi , probabil, singurii răspunzători de realizarea de la cap la coadă a

fiecărei faze, însă în studiile de mare anvergură există o structură de secretariat sau un asistent decercetare.

Sarcina 1 c : Examinarea aspectelor deontologice

Pentru a respecta caracterul confidenţial promis interlocutorului, în aceste materiale nutrebuie inclusă nici o informaţie care poate duce la identificare.Sarcina 1 d : Transcrierea informaţiilor bruteÎn majoritatea cazurilor, transcrierile trebuie să literale, pentru a putea permite contextului

discuţiei să ofere cât mai multe sensuri posibil.Sarcina 1 e : Formatarea transcrierilor pentru analizareFormatul transcrierilor trebuie să asigure citirea cu mare uşurinţă şi un spaţiu suficient pentru

scrierea comentariilor.

ETAPA 2 ELABORAREA UNUI PLAN DE ANALIZARE A INFORMAŢIILOR

Sarcina 2 a : Turul de orizont al informaţiilor



43

În acest punct , este important să nu impunem informaţiilor un cadru sau nişte categorii,pentru că atunci când începem să ne familiarizăm cu informaţiile calitative, putem fi ispitiţi să le

încadrăm de la prima vedere în unităţi de sens.

Sarcina 2 b : Folosirea unui jurnal în timpul analizării informaţiilorEste recomandabil să avem un jurnal în care să înregistrăm desf ăşurarea studiului şi propriile

reacţii la problemele ce apar din analiză.

ETAPA 3 CLASIFICAREA LA PRIMUL NIVELSarcina 3 a : Identificarea unităţilor de sensÎn acest punct, informaţiile trebuie să fie organizate într-un format manevrabil. Pentru

aceasta, trebuie mai întâi să identificăm experienţele sau ideile principale ce apar între ele.Acesta este procesul de clasificare şi de comprimare a informaţiilor în „unităţi de sens”.

Sarcina 3 b : Identificarea categoriilorDupă ce am identificat unităţile de sens din transcrieri, sarcina următoare este să vedem care

dintre ele pot fi grupate împreună pe categorii. Mai ales la primul nivel de codificare, categoriileidentificate trebuie să se lege în mod logic şi simplu de informaţiile pe care le reprezintă.

Sarcina 3 c : Codificarea categoriilorCodurile nu sunt altceva decât o formă abreviată a numelui categoriei, care devine o metodă

rapidă de identificare a categoriilor. Codurile au forma unor şiruri de litere sau simboluri.Sarcina 3 d : Perfecţionarea şi reorganizarea codificăriiÎnainte de a depăşi stadiul primului nivel de codificare, este necesar să facem o ultimă

explorare a informaţiilor, pentru a ne asigura că analiza reflectă ceea ce au spus participanţii lacercetare.

Sarcina 3 e : Decizia de încheiere a activităţii respectiveSe recomandă o ultimă trecere în revistă a tuturor categoriilor, pentru a ne asigura că analiza

a fost meticuloasă.

ETAPA 4 CODIFICAREA LA AL DOILEA NIVELLa acest nivel principala activitate este identificarea asemănărilor şi a diferenţelor dintre

categorii, căutând relaţiile.

b) CĂUTAREA SENSURILOR ŞI A RELAŢIILOR

ETAPA 5 INTERPRETAREA INFORMAŢIILOR ŞI CONSTRUIREA TEORIILOR

Sarcina 5 a : Elaborarea unor sisteme de clasificare conceptuală Se impune să construim interpretări logice ale temelor, care să fie compatibile cu schemelede clasificare precedente şi cu unităţile de sens. (vizualizare printr-o diagramă ).

Sarcina 5 b : Prezentarea temelor sau a teoriilorAdepţii cercetării calitative folosesc temele şi interpretările lor pentru a elabora ipoteze

sau teorii. Acestea apar în etapa de clasificare a categoriilor pe teme.

ETAPA 6 EVALUAREA VERIDICITĂŢII REZULTATELORSarcina 6 a : Stabilirea propriei credibilităţi

Întrucât un studiu calitativ depinde în atât de mare măsură de raţiunea şi de disciplinacercetătorului, trebuie să arătăm de ce ar trebui să ni se dea crezare (pregătirea , experienţa )



44

Sarcina 6 b : Documentarea modului de asigurare a consecvenţeiChiar dacă lucrările de tip calitativ sunt influenţate de evenimentele şi relaţiile speciale ce

apar pe parcursul studiului, rămâne necesar un anumit grad de consecvenţă. (rigurozitate îndesf ăşurare convorbirilor şi în elaborarea regulilor de codificare, consemnarea detaliată amodului de luare a deciziilor )

4 REDACTAREA RAPORTULUI

a) CUM VA ARĂTA RAPORTUL ?Forma şi stilul produsului obţinut depind în mare măsură de publicul –ţintă şi de mijlocul

de difuzare ales. Adesea, studiile calitative sunt scrise în formă de carte, deoarece acest formateste foarte propice raportării detaliilor necesare.

b)ETAPELE PROCESULUI DE DIFUZARE

ETAPA 1 ÎNCEPEREA REDACTĂRIIMomentul în care începem redactarea înseamnă pur şi simplu să scriem „ceva”. În acest

stadiu nu vizăm perfecţiunea, ţinta este să obţinem o „copie de lucru”, care să poată fi revăzută şicorectată , revăzută şi corectată , încă o dată şi încă o dată . . .

ETAPA 2 REDACTAREA RAPORTULUISarcina 2 a : Folosirea terminologiei adecvateTerminologia metodologică folosită pentru raportarea rezultatelor calitative trebuie să fie

adecvată unui proiect de cercetare calitativ, astfel trebuie să demonstrăm cititorului că amrespectat cu stricteţe standardele de veridicitate ale observaţiilor şi ideilor pe care le raportăm.

Sarcina 2 b : Prezentarea dovezilor veridicităţiiExistă un set de standarde care generează dovezile veridicităţii : credibilitatea,

posibilitatea de transferare (aplicabilitatea ), fiabilitatea (consecvenţa ) şi posibilitatea deconfirmare (neutralitatea ).

Sarcina 2 c : Alegerea stilului de redactarePentru a-l ajuta pe cititor să înţeleagă mai bine tema cercetată se folosesc citate din

spusele participanţilor la cercetare . Scopul celui care conduce convorbirea/ autorului este să capteze şi să transmită schimburi personale importante. Citatele directe din replicile unuiparticipant nu trebuie să aibă referinţe şi niciodată nu trebuie să fie folosite numele reale.

Sarcina 2 d : Modul de organizare a raportuluiUn raport de cercetare calitativă bine întocmit trebuie să aibă şase părţi standardizate : un

rezumat, introducerea şi trecerea în revistă a lucrărilor de specialitate, prezentarea metodologiei,prezentarea rezultatelor şi a analizei, o concluzie sau prezentarea semnificaţiei rezultatelorstudiului, lista lucrărilor bibliografice.



45

5

Măsurarea opiniilor şi atitudinilor

Vom prezenta în acest capitol principalele aspecte care privesc construcția scalelor și

elaborarea testelor calitatea lor de tehnici de culegere a datelor și nu de procedee de analiză sauverificare. Capitolul este structurat astfel (Miftode, V., 2003, 305-344):1) caracterizare și elemente introductive;2) tehnica scalelor;3) tehnica testelor.

5.1. Caracterizare și elemente introductiveExistă o literatură bogată cu privire la problematica opiniilor și atitudinilor. Ceea ce

interesează într-o investigație sociologică nu este atât “teoria” opiniilor și atitudinilor -dezvoltată în capitole speciale de filozofie și în capitole principale ale psihologiei sociale - citehnice prin care putem ajunge la cunoașterea și diagnosticarea lor. Desigur, se impune să

studiem mai întâi obiectul social și apoi “imaginea” acestuia în conștiința oamenilor, adică fenomenele si procesele sociale obiective, f ără de care reflectarea lor sub formă de opinii șiatitudini nu poate fi de deplin înțeleasă.

Este însă imposibil să abordăm tehnicile de cercetare a unui fenomen sau proces socialf ără “a arunca o privire” în domeniul “teoriei” cu atât mai mult cu cât aceasta este implicat ă,independent de voința noastră, în prezentarea tehnicilor respective. Un punct de vedere implicatlasă însă liber un teren prea lung diferitelor interpretări și aprecieri, uneori contradictorii, și deaceea, este mult mai sigur să-l explicăm, oricât de concis.

Definițiile date atitudinii sunt diferite de la un cercetător la altul dar au un punct comun:toate specifică faptul că atitudinea “implică o stare în care individul este gata de a răspunde într-un anumit fel la un anumit stimul”. Atitudinea este “starea mintală și neuropsihologică constituită prin experiență, afirmă Allport, care exercită o influență dinamică asupra individului,pregătindu-l să reacționeze într-o manieră particulară, specifică, față de anumite obiecte șisituații.” La rândul lui, Roger Mucchielli consideră atitudinea “o manieră cronică de a trăiexperiența cotidiană și de a răspunde (sau de a refuza) solicitările lumii înconjurătoare; este“factorul de intensitate” al reacțiilor psihologice”. Atitudinea exprimă “o structură latentă șistabilă a personalității, generatoare de reacții, de opinii, idei și sentimente constante”. Această “formă” constantă, care modelează semnificațiile date lucrueilor sau ființelor și reacțiile afectivesau intelectuale ale persoanei respective sunt, pentru această persoană, “trăite și inconştiente”(Roger Mucchelli, p. 79 ). Atitudinile au, astfel, atât un sens psihologic, cât și un sens social.Substanţială și semnificativă ni se pare definiția care se degajă din lucrările sociologului

american Paul Lazarsfeld: atitudinile sunt exteriorizări și manifestări ale “structurii latente” apersonalității umane. Rămâne să vedem, desigur, ce este structura latentă, care sunt “semnele”,indicatorii și dimensiunile ei.

Elementul social este prezent în toate aceste definiţii ale atitudinii. Atitudinea – afirmă Thomas W. şi Znaniecki ( The Polish Peasant in Europe and America, 1958, vol 2) – presupunetotdeauna prezenţa unui obiect şi raportul subiectului faţă de acesta. Ea nu poate exista decât înrelaţie cu “ceva” sau “cu cineva” (atitudinea faţă de lumea externă). Nu există atitudine în ea

însăşi, izolată de obiect de "ceva”, adică de lumea înconjurătoare. Cei doi sociologi arată că atitudinea se reflectă şi se “materializează” în opinii, judecăţi, idei, sentimente (Jean Stoetzel şiPaul Lasarsfeld ). Jean Stoetzel arată că atitudinea nu se exteriorizează prin reacţii izolate,singulare, ci prin grupuri (tipuri) de reacţii care se declanşează în momentul apariţiei stimulilor

adecvaţi şi care reapar ori de câte ori se întâlnesc acelaşi gen de stimuli.Sociologul-cercetător de teren care, vrând-nevrând, întâlneşte la totpasul opinii şiatitudini este nevoit să le ia în seamă şi nu numai atât, el este obligat să le studieze şi să le



46

integreze în ansamblul datelor cercetării. În analiză lor vom reţine din teoria problemei că atitudinile se deosebesc în mod esenţial de opinii – deşi adesea se confundă, sunt privite "f ără disocieri”, îndeosebi în limbajul comun – atitudinile situându-se la un nivel mai profund, “maipuţin raţional”, decât opiniile. Atitudinile sunt mai constante – afirmă Claude Javeanu –caracterizându-se, de regulă, printr-o “permanenţă foarte mare" (Claude Javeau, p.53).

Opinia este în general "raţionalizată”, trecută prin filtrul conştiinţei şi constituie adesea o

reacţie singulară, izolată, întâmplătoare, accidentală. Desigur, atitudinile – ca “substrat alopiniilor” - sunt mai revelatoare, mai profunde şi, prin aceasta, mai semnificative pentrucunoaşterea şi diagnosticarea personalităţii subiecţilor investigaţi. În unele cazuri, atitudinile seaflă în raporturi de contradicţie cu opiniile. În asemenea situaţii vom avea în vedere faptul că opiniile nu fac altceva decât să completeze atitudinile şi conduitele subiecţilor, pe când acesteadin urmă – îndeplinesc funcţii decisive – de triere, verificare, eleiminare sau consevare aopiniilor – datele care le reflectă jucând un rol hotărâtor în stabilirea concluziilor investigaţiei.Exprimâdu-se verbal sau în scris, opiniile sunt uşor de înregistrat şi “conservat”. În ceea cepriveşte atitudinile, acestea se manifestă foarte variat – prin gesturi, mimică, pantomimă,"grupuri de opinii" interdependente şi repetate etc. şi de aceea înregistrarea, descrierea,“conservarea”, “transferul”, şi prelucrarea lor sunt operaţii care se realizează cu oarecare

dificultate şi care impune o anumită profesionalizare. Analiza şi studiul opiniilor – a tipurilor şi agrupurilor de opinii – ne ajută să indentificam şi să cunoaştem, cel puţin parţial, atitudinilesubiecţilor studiaţi.

Pentru a înţelege mai bine raportul dintre opinie şi atitudine vom prezenta o schemă încare apare şi un al treilea element – cel de concepţie de viaţă sau tip de educaţie: nivel 1 – opiniiizolate (fragruentare); nivel 2 – opinii frecvente (obişnuite); nivel 3 – atitudini (grupuri sau tipuriomogene de opinii); nivel 4 – concepţii despre procese sau fenomene sociale (grupuri deatitudini); nivel 5 – concepţie despre viaţă şi societate (grupuri de concepţii despre fenomenesociale).

Încercăm să realizăm o primă etapă a operaţionalizării conceptelor generale care exprimă caracteristici fundamentale ale personalităţii şi pe care vrem să le identificăm şi să le măsurăm(opinii, atitudini, conduite, concepţii). “Traiectoria” pe care o urmăm este următoarea: de laopinii izolate, cu totul întâmplătoare şi necaracteristice (nesemnificative) – nivelul 1 – la opiniirelativ constante (caracteristice datorită stabilităţii lor) – nivelul 2 – apoi la atitudini(caracteristice într-o măsură şi mai mare datorită nivelului profund al personalităţii pe care-lvizează) de tipul atitudinii faţă de muncă, faţă de proprietate, faţă de familie, faţă de copii etc. -nivelul 3 – cu studiul şi măsurarea cărora vrem să ne ocupăm în acest capitol şi, în fine, laconcepţiile parţiale şi totale – nivelele 4 şi 5, care sunt mult mai greu de cuantificat, mai alescând nu dispunem de date suficiente cu privire la ansamblul caracteristicilor populaţieiinvestigate.

Atitudinea ne apare astfel ca rezultând dintr-o multitudine de opinii corelate şi

interdependente, cu privire la acelaşi obiect sau aspect al vieţii, ca, desigur, ceva generat de unproces de cristalizare, definire şi generalizare a unor opinii constante. Studiul şi interpretareaunui set de opinii de acest fel, cu privire la aceeaşi parte a realităţii, ne pot duce la descoperireaatitudinii faţă de acea parte, de acel fenomen sau proces obiectiv. Atitudinea nu se reflectă înopinii izolate, singulare ci într-un ansamblu de opinii stabile şi legate între ele, complementare.Dacă la nivelul opiniilor ne putem afla în faţa unor date extrem de eterogene, începând cuatitudinile (grupuri omogene de opinii), datele trec printr-un proces tot mai accentuat deomogenizare, alcătuind grupuri de atitudini, conduite, concepţii parţiale sau totale. Adâncireatreptată a omogenizării, începând cu opiniile izolate şi terminând cu concepţiile generale despreviaţă şi societate, determină creşterea valorică (în “semnificaţii”) a datelor reţinute în raport cudatele triate şi eliminate. Reducţia (clasificare, tipologizare etc.) datelor cu privire la

personalitatea umană, la opiniile şi atitudinile acesteia, constitue unica posibilitate ştiinţifică pentru reconstruirea teoriei iniţiale şi a sistemului iniţial de concepte şi totodată pentruverificarea şi dezvoltarea acestora.



47

Atitudinile pot fi ostile sau favorabile (în raport cu obiectul vizat) aşa cum concepţiile potfi pozitive sau negative, democrate sau nedemocrate în raport cu realitatea obiectivă, cusocietatea sau cu viaţa în general. Dacă un subiect manifestă întotdeauna o atitudine ostilă faţă decopii, atunci când în preajma lui va apărea un copil (copilul = stimul), el va reacţiona agresiv.

Pentru un alt individ, care manifestă o atitudine favorabilă, prezenţa unui copil-stimul vaprovoca reacţii opuse, de bucurie sau de fericire.

Uneori utilizăm conceptul de atitudine în mod inadecvat: despre cineva care a trântit uşa(poate întâmplător) se spune că “a avut o atitudine nepoliticoasă, necontrolată sau chiarincalificabilă...” deşi individul respectiv nu obişnuieşte să trântească uşa, să reacţioneze la fel întoate cazurile identice.

În sensul propriu al termenului – afirmă Stoetzel – atitudinea se caracterizează prin aceeacă individul exteriorizează acelaşi tip de manifestări (izbeşte uşa, sparge veselă etc.) în toatecazurile în care întâlneşte acelaşi stimul, aceleaşi obstacole sau este opus aceloraşi argumente.Atitudinea are o structură complexă şi este implicată atât în cazurile în care se manifestă “opoziţie faţă de ceva”, cât şi în cazurile în care se manifestă “o conduită, un comportament într-osituaţie dată ( Roger Pinto et Madeleine Grawitz, p.547). A avea o atitudine faţă de “ceva-cineva” înseamnă a da un sens acestora, a lua o poziţie şi a manifesta un comportament, mai mult

sau mai puţin ostil sau favorabil.Toate aceste elemente constituie “structura latentă” a personalităţii, oglindită cel mai

fidel în principalul ei “sector”, în “structura atitudinală”, atitudinea implicând atât elementelerelativ manifeste ale personalităţii (opiniile, anumite aspecte ale “activităţilor” etc.), cât şielemente relativ latente ale personbalităţii (motivaţiile, conduitele, desigur atitudinile propiu-ziseetc.) ( R. Mucchielli, p.27-64).

Atitudinea comportă atât aspecte individuale (psihologice) cât şi aspecte colective(sociologice) în care sunt prezente influenţe externe. În fine, atitudinea nu este înnăscută, ci seformează treptat pe măsură ce obiectul sau fenomenul vizat este perceput, cunoscut, înţeles.

În studiul şi măsurarea atitudinilor trebuie să avem în vedere următoarele caracteristici,care pot juca rolul unor variabile sau al unor indici, trecând, astfel, la un alt nivel deoperaţionalizare, mai apropiat de datele de teren (Miftode, V., 2003, p. 310):1) gradul de conştienţă al atitudinii, adică solidaritatea sau persistenţa sa faţă de stimuliasemănători sau în situaţii diferite;2) gradul de coerenţă al atitudinii, adică corealţiile cu alte atitudini şi cu domeniul de referinţă;3) gradul de întindere al atitudinii, adică specificitatea sau generalitatea sa (de pildă, atitudineaunui individ faţă de familie este negativă dar nu într-atât încât să nu se căsătorească până laurmă; nu acceptă copii dar acceptă să fie căsătorit etc);4) gradul de intensitate al atitudinii, strâns legat de coerentă şi întinderea acesteia. Cu cât oatitudine este mai imensă, cu atât este mai întinsă şi acoperă un număr mai mare de trăsături;5) gradul de rezistenţă la schimbare a atitudinii, derivând din gradul de rezistenţă (rigiditate) şi

refuzul de adaptare la nou al individului, al intregii personalităţi (desigur, este vorba de “cazuri”de rigiditate şi inadaptare, nicidecum de o caracteristică generală a omului) ( R. Pinto et M.Grawitz, p.716).

În cercetarea şi măsurarea atitudinilor, o atenţie aparte trebuie acordată ultimei variabile-caracteristici care se referă la una din trăsăturile fundamentale ale personalităţii – rigiditatea(“forţa” de a menţine şi manifesta aceleaşi atitudini şi conduite timp îndelungat). “Indivizii sunt

în marea lor majoritate orbi şi surzi de ceva cu care nu-s obişnuiţi. Aceasta explică de ce nucitesc decât ziarele care confirmă opiniile lor, ascultă numai pe cei care sunt de părerea lor etc.… Rigiditatea îi face pe unii incapabili de a se adapta rapid şi, chiar mai mult, îi face să tolerezeambiguitatea, adică indecizia şi îndoiala” ( Ibidem).

Datorită rigidităţii şi imobilismului atitudinolr, unii indivizi devin incapabili de a mai

percepe şi înţelege realitatea, de a comunica cu ea, trăind din prejudecăţi şi stereotipuri.Previziunile asupra atitudinilor şi comportamentului acestor indivizi sunt uşor de formulat.



48

Se ajunge astfel la fenomenul de “disonanţă” (Festinger), adică la “o contradicţie între atitudineşi realitate”, datorită rezistenţei individului faţă de schimbările cerute şi impuse de evoluţiafenomenelor reale, ale vieţii în general ( L.Festinger, p.163).

Numeroase lucrări de sociologie se ocupă de atitudini şi ne prezintă date obţinute prininvestigaţii în acest domeniu al personalităţii umane. Este cunoscută, de pildă, faimoasainvestigaţie “Soldatul american”, condusă de S.Stouffer, care a consacrat un volum întreg

măsurării atitudinilor, indentificând, mai întâi, elementele mai mult sau mai puţin latente,cauzele şi componentele atitudinilor respective ( Samuel Andrew Stouffer, p. 576).O altă contribuţie la studiul atitudinilor o aduce Adorno care, în studiul sau asupra

“personalităţii autoritare” („The authoritharian personality, p.192) se ocupă de relaţiile şilegăturile dintre atitudini. El emite ipoteza că, pornind de la o atitudine sau de la o relaţie dintreatitudini, se poate prevedea apariţia altor atitudini, toate la un loc altcătuind tipul de personalitate(a se vedea concluziile la care ajunge în legătură cu tipul de personalitate autoritară fascistă).

Cercetarea presupune cunoașterea funcțiilor pe care acestea le îndeplinesc în raport cupersonalitatea. Daniel Katz vorbește de următoarele funcții (Miftode, V., 2003, p. 312):1) Funcția integrativă 2) Funcția de apărare

3) Funcția de expresie-exprimare4) Funcția de cunoaștere sau caracterizare

1. Funcția integrativă Manifestarea unor atitudini de către un individ exprimă, că și opiniile, dar la un nivel mai

profund, procesul de integrare a individului respectiv. Deoarece noțiunea de atitudine implică un„ceva” exterior, așa cum am văzut deja, un rol aparte în cercetarea personalității și a integrării eisociale îl joacă noțiunea de „grup de referinţă”, adică grupul spre care subiectul tinde, din carevrea să facă parte sau, dimpotrivă, pe care îl respinge și care se deosebește, prin acestecaracteristici, de grupul de apartenență.

Atitudinea joacă un rol integrativ întrucât individul adopta de obicei atitudini adecvatepersonalității lui, de natură pozitivă, apreciate de „ceilalţi” și respinge atitudinile care-l expununor pericole, care-i diminuează personalitatea, care îi sunt dezagreabile sau care-l facdezagreabil în raport cu ceilalți indivizi (este vorba aici doar de o tendința și nicidecum oaxiomă, deseori mai mult abstractă decât reală, această depinzând de educație și de gradul decultură). Experiență personală reușită joacă în această privință un rol deosebit.2. Funcția de apărareAtitudinile joacă și rolul unor mecanisme de apărare , explicabile de pe pozițiile psihanalizei, pe

care individul le „construieste” pentru a refula (ignoră sau deforma) anumite slăbiciuni alepersonalității lui sau anumite situații extreme care îl amenință. Cauza acestor atitudini nu se află atât în stimuli cât în personalitatea însăși, în conflicte „emotionale” provocate în prezența

stimulilor și factorilor externi. Subiectul care nu găsește un obiect asupra căruia să-și intdreptefuria (față de care să manifeste atitudinea) î și creează unul. De aceea , sunt mai mult inconștientedecât lucide.3. Funcția de exprimareUnele atitudini joacă un rol, acela de mijloc de exprimare sau exteriorizare a normelor și

valorilor de care s-a atașat individul care le manifestă. În acest caz, atitudinile dau subiectuluiposibilitatea să joace rolul social cu care intenționează să se identifice, pe care vrea să și-lintegreze.4. Funcția de cunoaștereStudiul atitudinilor duce la o adâncire a cunoa șterii omului. Fiind între altele, a ansambluri

de opinii” (stabile și interdependente), atitudinile ușurează procesul cunoașterii și caracterizării

unui subiect sau altul. Atitudinile sunt în primul rând obiect al cunoașterii dar, după cum vedemcă joacă și un rol de mijloc sau instrument de corectare a personalității umane. Atitudinilea pregatesc cadrele de referință pentru înțelegerea lumii- afirmă Pinto și Grawitz. A înțelege



49

înseamnă a introduce distincții, precizări, în același timp cu o formă stabilă de organizare. Elepermit deci o clasificare , o triere sau un raționament de informații noi, în funcție de atitudinile șiopiniile mai vechi” (R. Pinto, M. Grawitz, pp. 715-719)Prin toate acestea, atitudinile ni se înf ăţişează atât ca obiect, cât şi ca instrument decercetare şi “cunoaştere”.

5.2. Tehnică scalelorTehnică scalelor are două etape şi sarcini principale:

1. Construirea unor scări adecvate ptr fiecare caz în parte;2. Determinarea (calcularea) locului sau poziţiei pe scară ptr fiecare subiect.Sunt utilizate în acest scop mai multe procedee:

În prima etapă ele se referă la culegerea datelor, în a două etapă, la analiză lor.Construirea scalelor se face de cele mai multe ori ptr a reprezenta la un anumit nivel cantitativmaterialul informativ cules pe teren şi ptr a pune în evidenţă anumite tendinţe în desf ăşurareaevenimentului cercetat, înainte că ele să fie supuse analizei calitativeşi ptr a constituio baza ptr această din urmă. În linii generale în cadrul unei tehnici de scalare a răspunsurilor( în etapă culegerii datelor), se cere subiectului să răspundă verbal prin DA- NU la o serie de

întrebări standardizate, răspunsurile fiind notate în mod obişnuit (cazulinterviului sau chestionarului) sau direct reprezentate pe o scară de atitudini, cu mai multe trepte,

începând cu răspunsurile cele mai favorabile şi terminând cu cele nefavorabile (inversareatraiectului nu este recomandabilă), de la o aprobare totală a unei opinii sau a unei atitudini la orespingere totală a acestora. Scările de acest fel pot avea cel puţin trei trepte şi cel mult 11 trepte.Frecvent utilizată este scară cu 7 trepte.

Tehnica scalării constă astfel în a transforma variabile şi elemente (răspunsuri) calitative în variabile şi măsuri cantitative, calculând ptr fiecare subiect, în funcţie de răspunsurile date, unscor (o cifra) şi stabilind astfel o poziţie anume pe scară luată că instrument de măsurare.

Tehnca scalării poate utiliza că material de lucru datele obţinute prin interviuri,chestionare şi teste; cercetătorul apreciază valoarea şi semnificaţia răspunsurilor date de fiecaresubiect în parte, calculează punctajele şi rangurile, potrivit specificului temei. Atunci cânddispunem de o scară corespunzătoare sau când avem posibilitatea s-o construim înainte dea pleca pe teren, este recomandabil să lăsăm libertatea subiectului de a se plasa el însuşi pe oanumită treaptă a scării (potrivit tehnicii termometrului saumetrului, cele două extremereprezentând extremele opiniei sau atitudinii studiate), f ără a-i sugeră sau formula răspunsul,poziţia, treaptă pe care să se plaseze. Desigur, o asemenea, tehnică nu poate fi aplicată în toatecazurile, independent de caracteristicile “populaţiei” sau eşantionului chestionat.

Scară ne da o imagine de ansamblu asupra opiniilor şi atitudinilor cercetate, pe fiecaresubiect în parte şi pe întreaga “populaţie” investigată. Această “imagine de ansamblu”urmează să fie apoi supusă analizei calitative şi să fie corelată cu alte “imagini de ansamblu”

obţinute prin alte mijloace, cu privire la tema supusă cercetării. Este necesar căelementelereţinute să fie cele mai semnificative şi reprezentative, evitând cazurile izolate şi întâmplătoare.În situaţii speciale vom retine şi vom studia şi unele cazuri izolate.

Valoarea unei scări de atitudini constă în capacitatea ei de a reprezenta adecvat,proporţional, toate categoriile de răspunsuri, deci toate opiniile şi atitudinile subiecţilor cuprivire la obiectul cercetării. Scară trebuie să reflecte atât atitudinile extreme, indiviziisituaţi la extremităţile atitudinii, cât şi toate celelalte nuanţe distincte, caracteristiceşi mai ales semnificative pe care le conţin datele cercetării, situate pe treptele intermediare alescării.

Problemă calculării scorului în funcţie de fiecare individ este plasat pe o treaptă ascării, ridică problemă ponderii răspunsurilor. Această operaţiune este absolut obligatorie

în construirea unor scări reale, veridice, cu privire la măsurarea unor opinii şi atitudini. În cazcontrar, „imaginea de ansamblu” obţinută este distorsionantă într-o măsură maimare sau mai mică, în funcţie de disproporţiile implicate diferitelor trepte şi spatiilor dintre ele.



50

Ponderea constă în ai acordă fiecărui răspuns o valoare numerică anumită înfuncţiede importantă şi semnificaţia întrebării respective şi în funcţie desigur de valoarea răspunsului

însuşi.Se ajunge, prin cumulare, la un scor general, diferit de la un subiect la altsubiect şi de la atitudine la atitudine. Scorul general va fi apoi plasat pe scară construită sau imaginată în prealabil. Utilizând procedeul ponderii, putem evita anumite greşeli

de reprezentare: un subiect care da un răspuns favorabil la o întrebare trebuie să fie situat peo treaptă superioarăunui subiect care a dat un răspuns mai puţin favorabil la aceeaşi întrebare, însă se poate ajunge la o altă reprezentare dacă scorul general nu s-a stabilitpe baza unor răspunsuri ponderate. Dând răspunsuri diferite la alte întrebări – mai puţinsemnificative şi caracteristice – şi ignorând problemă ponderării, se poate ajunge la stabilireaunor reprezentări contradictorii, false, distorsionate şi, în ultima instanţă, ireale. Acesteanu mai pot fi supuse unei eficiente analize calitative.

Principalele procedee de notare sunt (Miftode, V., 2003, p. 314):1) Notarea de către examinatori (“rating”). Pe baza datelor obţinute pe teren, “examinatorii-experţi” notează şi clasează subiecţii în categoriile identificate în cercetare, stabilindu-le poziţiape scară de reprezentare;

2) Auto-notarea (“self-rating”). Subiecţii sunt invitaţi a se situă ei înşişi pe o scară construită înprealabil. În mod practic această scară poate avea formă unei întrebări obişnuite sau a unuiinstrument de tipul termometrului sau metrului;

Procedeul auto-notării prezintă două grave inconveniente:a) Este dificil să grupezi subiecţii pe grade de intensitate deoarece “acelaşi grad deafirmare sau de evaluare (auto-evaluare) nu corespunde efectiv la toţi subiecţii aceleaşiintensităţi a reacţiilor “ (R. Mucchielli). Notările sunt în practică foarte diferite la diferiţisubiecţi şi, de aceea, trebuie să ne mulţumim cu clasificări generale;b) Se presupune că orice atitudine sau opinie se va situă între două extreme, trecând printr-opoziţie de indiferenţă, ceea ce nu este întotdeauna cazul în realitate.

5.2.1 Construirea scărilorPentru a construi o scară de atitudini începem prin a supune subiecţilor o serie derăspunsuri în legătură cu o problemă dată.Subiecţii sunt invitaţi să “aleagă” răspunsul care corespunde opiniei lor şi astfel să se situeze peuna din treptele scării care vai fi construită. Alegerea răspunsului poateîmbrăcă forme diferite:a) Alegeri binare : subiectul este invitat să aleagă între două poziţii (răspunsuri) opuse detipul: Da – Nu; De acord – nu sunt de acord; Adevărat – Fals ; etc.b) Alegeri multiple: subiecţii sunt invitaţi să aleagă între o serie de răspunsuri posibile la oanumite întrebare, de tipul :1. Cu totul de acord sau 1. Îmi place foarte mult

2. Parţial de acord 2. Îmi place mult3. Indiferent 3. Îmi este indiferent4. Parţial împotrivă 4. Nu-mi place parţial5. Cu totul împotrivă 5. Nu-mi place deloc.

Repartiţia poziţiilor pe o scară ordonată cu 5 trepte este obişnuită în cercetările sociologice.Itemurile incluse în scară trebuiesc alese cu grijă. Acestora li se atribuie de obicei o anumită pondere sau cotă, apreciată şi stabilită de experţi sau de conducătorul cercetării.Cota exprimă gradul de intensitate al itemului în raport cu o problemă determinată.Nu este nici necesar şi nici recomandabil că itemurile să fie prezentate subiecţilor în ordineaintensităţii lor, ptr a nu îi influenţa în formularea sau alegerea răspunsului. Itemurile vor fi

prezentate subiecţilor după ce au fost amestecate utilizând tehnică fişării şi a “jocului fiselor”.Pol Debaty ( La mesures des attitudes, 1967, p. 202.) descoperă următoarele cinci reguli:1) Itemul trebuie să exprime o opinie, nu un fapt;



51

2) Itemul trebuie să fie concis, clar exprimat, pe înţelesul subiecţilor care vor fisolicitaţi să răspundă;3) Itemul trebuie să exprime o idee completă;4) Itemul trebuie să fie exprimat la formă activă. Luarea de poziţie trebuie să fie personală;5) Obiectul atitudinii măsurate trebuie să fie subiectul frazei. Itemul nu trebuie să fie exprimat

într-o formă care să şocheze sau să impresioneze “prea violent” subiectul, opiniile sau

convingerile subiectului, caz în care s-ar creă un “blocaj” în calea dorinţei subiectului de a cititoate răspunsurile cu interes şi seriozitate şi de a alege pe cel adecvat.După etapele selecţiei itemurilor pre-cotate şi ale construcţiei noilor itemuri,urmează etapă cotării subiecţilor, întrucât scopul scărilor este de a determină poziţia fiecăruisubiect pe scară.Această poziţie are la baza un calcul al cotei sau un scor care este funcţie a răspunsurilor date defiecare subiect la toate întrebările scalate şi cuantificate.Operaţia cuantificării răspunsurilor constituie principală piatră de încercare în construcţiascărilor. Un procedeu frecvent de cuantificare constă în a atribui o valoare fixăfiecăreiposibilităţi de alegere, după tipul: adevărat= 1; fals= 2.Sau de genul tabelului următor:

1) Aprobare totală……………=52) Aprobare parţială………….=43) Indiferent………………….=34) Dezaprobare parţială……..=25) Dezaprobare totală……….=1

Sumă tuturor cotelor atribuite unui subiect formează scorul lui total, scor carepoate însă include şi corespunde unei diversităţi mari de răspunsuri, uneori situate pe poziţiiopuse sau prea îndepărtate unul de altul. Din această cauza scorul total nu poate asigură o“imagine” sau o sinteză omogenă şi semnificativă dacă nu este controlată şi confruntatăcu altedate.De exemplu: dacă la un item un subiect a răspuns printr-o aprobare totală (+5) iar la alt itemprintr-o dezaprobare totală (+1) scorul lui total (6) va fi identic cu al unui subiect care a răspunsindiferent (3) la ambele itemuri, ceea ce, că semnificaţie este cu totul altceva. Analiză calitativă acelor două scoruri va fi cu totul diferită de analizăcantitativă. Este încă o dovadă că datelecifrice şi analizele cantitative nu au nicio valoare sociologică dacă nu-s însoţite deinterpretări şi analize calitative şi dacă au „pierdut” sau au abandonat elementele mai puținexacte dar mai bogate în semnificații, care au stat la originea lor.

5.2.2 Tipuri de scăriOrice cercetător se străduiește să construiască scări cât mai „obiective” și adecvate

fiecărui caz în parte. A încerca să elaborezi o scară obiectivă înseamnă a încerca să stabilești

pentru fiecare poziție (treaptă) o valoare determinat ă în raport cu care să fie apreciat (comparat)”scorul” obținut de fiecare subiect.Se cunosc următoarele două tipuri de scări:

A. Tipuri generale: nominale, ordonate, metrice-ordonate, de interval și propor ț ionale;B. Tipuri speciale: ”Bogardus”, ”Thurstone”, ”Licket”, ”Guttman”, ”Lazarsfeld” (scara

”structuri latente”), ”scala panel” etc.A- Generale

În mod practic, scările nominale nu servesc la măsurarea opiniilor și atitudinilor. Fiecaretermen are aceeași importanță (” aceeași greutate”) și deci nu există nici o ierarhie, nici un raportde ”superioritate” sau ”inferioritate” între elementele componenete. O asemenea ”scară” nu estedecât o enumerare de date, termeni sau răspunsuri între care pot fi f ăcute cel mult comparații

(”asemănător”, ”diferit” etc.)Exemplul 1: în ce jude ț locuiesc părin ț ii dv.? 1) Bacău ...............0



52

2) Iași ................13) Etc. ................2

Exemplul 2: Care sunt țările pe care le-a ț i vizitat? 1) Cehoslovacia ..............02) Polonia ...............13) Italia ................2

Spre deosebire de scara nominală, scara ordonat ă permite o clasificare și o ierarhizare arăspunsurilor, adică stabilirea pozițiilor ”superiorare” și ”inferioare”.Exemplul 1: Ce studii a ț i efectuat dv.?

1) Primare ................02) Gimnaziale ..........13) Liceale .................2

Exemplul 2: ”Notele elevului X sunt mai bune decât ale elevului Y, ale lui Y sunt maibune decât ale lui Z etc. ”

Întrucât scările nominale și ordonate neglijează distan ț ele dintre trepte (adică ”intervalul” sau ”spa ț iul” între coduri), s-au elaborat scări metrice ordonate care sunt menite să păstreze ”distanțe” sau intervale regulate egale între trepte.

Scările de interval sunt acele scări în cadrul cărora nu sunt reprezentate atitudinile saufenomenele propriu-zise, ci intervalele care cresc sau descresc într-o anumită ordine și proporție:X câștigă cu 5000 de lei mai mult decât Y, Y câștigă cu 5000 de lei mai mult decât Z etc. Scaracuprinde atât rangul cât și ”distanța” între ranguri (poziții). Scările propor ț ionale, la rândul lor,ne permit să exprimăm raportul existent între două poziții de pe scară, posibilitate care nu există

în cazul scărilor de interval. De pildă, în succesiunea vârstelor indivizilor putem spune că subiectul X, care are 60 de ani, are de 3 ori vârsta lui Y, care are 20 de ani. Pozițiile suntdeterminate în funcție de un punct de plecare- ”zero absolut”- propriu scării. În fine, uniisociologi și psihologi vorbesc de scara ra ț io (de rela ț ie), care ar fi superioară celorlalte întrucâtdă posibilitatea unei comparări exacte a raporturilor de mărime dintre obiectele măsurate. (PeterFoster, Rene König- Handbuch der empirischen Sozial forschung- volum de metodologiesociologică apărut sub redacția lui Rene König, p. 348-379).

Asemenea scări sunt puțin utilizate în cercetările sociologice. Cele mai frecvente suntscările ordonate întrucât în cele mai multe cazuri suntem puși în situația de a identifica și disociaopiniile și atitudinile ”superioare” și ”inferioare” și foarte rar suntem nevoiți să calculăm de câteori este ”superioară” sau ”inferioară”.

B- Speciale

Scara lui BogardusSau scala ”distanței sociale” (Bogradus 1925)Acest tip de scală este, se pare, cel mai vechi tip utilizat într-o măsură mai mare în

investigațiile psihosociale. Elaborată în SUA, a fost destinată ini ț ial să măsoare intensitatea

prejudecăților rasiale și naționale prin realizarea unei clasificări ra ț ionale a atitudinilor unorsubiec ț i într-o ordine ierarhică, într-o împrejurare dată. Este o scală ordonată, ”distanțele” înscriindu-se pe o traiectorie de la o poziție extremă la alta, de la superior la inferior etc.Exemplul dat de Bogardus în 1925- devenit clasic- are la origine situația specificăm SUA (unde”atitudinile rasiale” constituie încă o problemă și astăzi) și poate lua forma întrebării (Miftode,V., 2003, 319-320):

A ț i admite de bună voie și cu plăcere ca un negru să fie:1) Rudă prin alianță (căsătorie)?2) Prieten personal în clubul dv.?3) Vecin pe strada dv.?4) Coleg de muncă?

5) Cetățean al țării d-voastră?6) Turist în țara d-voastră?7) Interziceți a locui în țara d-voastră?



53

Bogardus menționează că subiecții sunt rugați să țină seama nu de individ, ci de însușirilesale personale.

Scala Bogardus are un caracter empiric dar este simplă și de aceea practică și ușor de mânuit în orice domeniu de investigație.

Bogardus a constatat că ”distanța socială” astfel determinată nu este funcție a simpatiei sauantipatiei. De pildă, pentru mulți americani, francezii au fost plasați la o ”distanță socială” mai

mare decât englezii, chiar dacă au declarat că au mai multă simpatie față de ei. Bogardus maiconstată că naționalitățile necunoscute de subiecți sunt plasate la ”distanțe” mari (pe trepteleinferioare ale scării). El a introdus o naționalitate fictivă în chestionar pentru a vedea ce vor facesubiecții și a ajuns la această concluzie.

Din tot ce scrie Bogardus pe noi ne interesează doar tehnica de lucru. Exemplul estespecific societății americane. Putem aplica această thenică în studiul opiniilor și atitudinilor cuprivire la muncă , societate, familie, prietenie, cultur ă , muzică , profesie, tehnică etc. De pildă,putem întreba și scala (Miftode, V., 2003, p. 320):

Care este rolul tehnicii în dezvoltarea personalit ăț ii umane?1) Îndeplinește un rol indispensabil unei dezvoltări armonioase..............................02) Îndeplinește un rol important, dar nu indispensabil..............................................1

3) Îndeplinește un rol secundar.................................................................................24) Îndeplinește un rol negativ, dar nu determinant...................................................35) Îndeplinește un rol ”distructiv” în formarea individului.....................................4”Distanța” dinre trepte este o ”distanță socială” întrucât ”explozia tehnicii” constituie în

condițiile societății contemporane un important fenomen și proces social.

Scala lui Thurstone Sau scala ”intervalelor aparent egale” (Thurstone, 1929- 1931). Această scală se prezintă

sub forma unei serii de propozi ț ii pe care cercetătorul (sau dezaprobării) subiecților. Acestepropoziții- întrebări sunt clasate și aranjate în așa fel încât (Miftode, V., 2003, 320- 321):

- Acordul pentru prima propoziție să indice atitudinea cea mai favorabilă în raport cuopinia pe care vrem să o măsurăm;

- Acordul cu ultima propoziție să indice atitudinea cea mai nefavorabilă (defavorabilă);- Acordul cu propoziția mediană să indice indiferen ț a sau neutralitatea (treapta zero).În general intervalele dintre diversele propoziții (”distanțele atitudinale”) sunt egale, de unde

denumirea pe care i-o dau cercetătorii- ”scara intervalelor aparent egale”. Construcția scării lui Thurstone este destul de complicată urmănd etapele de mai jos:a) Se strâng cât mai multe păreri și propoziții posibile cu privire la atitudinea sau fenomenul

pe care vrem să-l măsurăm, după care sunt redactate într-o formă cât mai clară pentru aputea fi înțelese cu ușurință de fiecare subiect;

b) Sunt supuse apoi unui grup numeros de exper ț i (în jur de 100), fiecare dintre aceștia

trebuind să claseze propozițiile într-un anumit număr de coloane- serii (7 sau 9,chiar 11,de pildă) de la treapta aprobării sau atrac ț iei celei mai puternice, la treapta dezaprobăriisau respingerii celei mai puternice a opiniei sau atitudinii respective;

c) Propozițiile repartizate de experți în mod incoerent, neomogen, neuniform (decisemnificativ) într-un mare număr de serii sunt respinse iar propozițiile care suntrepartizate în aceleași serii sau în serii vecine sunt reținute mai departe în cercetare.Fiecare propoziție este exprimată de o cifră de clasare care corespunde medianei repartiției ei în opiniile tuturor experților;

d) Urmează o nouă triere, eliminându-se propozițiile confuze, imprecise care se interferează sau se suprapun cu altele sau care implică o anumită ambiguitate. În final nu se rețindecât 15- 30 de întrebări- propozi ț ii alese în așa fel încât să fie separate prin intervale

echivalente (calculate potrivit cifrelor medianelor), obținându-se astfel un continuum dela o extremă la alta;



54

e) Propozițiile obțiunute în acest fel sunt amestecate și prezentate subiecților care acordă fiecăreia în parte un anumit număr de puncte, în funcție de opinia lor. Se calculează apoi,prin intermediul medianei, nota sau punctajul opiniei sau atitudinii ficărui subiect.

Specifică acestui tip de scală este ”intervenția experților”, menită să facă ordine în volumulde păreri și propoziții culese de la subiecți și, fapt deosebit de important, să ”obiectiveze”- dacă putem spune așa- materialul deosebit de subiectiv, caracteristic unor asemenea investigații. În ce

măsură se ating aceste obiective depinde atât de valoarea materialului cules (inclusiv de valoareaprimului eșantion de subiecți), cât și de valoarea ”grupului de experți”. Operând asupra unoropinii prin intermediul altor opinii, ”experții” nu vor putea atinge un grad superior deobiectivitate în cunoașterea și diagnosticarea.

”Experții” clasează propozițiile obținute de la subiecți potrivit următorului model:a) Poziția și nota pe scală (punctajul atribuit) potrivit aprecierii unui subiect:

+5 +4 +3 +2 +1 0 -1 -2 -3 -4 -5Aprobare totală Dezaprobare totală

( atitudine favorabilă) (atitudine defavorabilă)

b) Poziția și punctajul total, potrivit aprecierilor tuturor experților pentru o singură poziție,de pildă:Propozi ț ia: ”Navetismul este un fenomen dăunător societății și individului însuși”.1. Abordare totală ....................................................................................................... 2 experți2. ................................................................................................................................. 5 experți3. ............................................................................................................................... 10 experți4. ............................................................................................................................... 15 experți5. ............................................................................................................................... 40 experți6. ............................................................................................................................... 18 experți7. ................................................................................................................................. 6 experți8. ................................................................................................................................. 3 experți9. .................................................................................................................................. 1 expert10. ................................................................................................................................. 0 experți11. Dezaprobare totală ................................................................................................. 0 experți

Total ................................................................................................................... 100 experți100 aprecieri

Se calculează mediana distribuției răspunsurilor care va indica poziția (treapta) pe care seva situa propoziția de mai sus pe scara finală (cifra medianei dă cifra poziției). În acest fel sedetermină poziția fiecărei propoziții pe o scală posibilă (în 11 trepte, de pildă).

Se vor reține, așa cum am mai spus, numai propozi ț iile care au o distribu ț ie omogenă peo scală virtuală, care va constitui scara ierarhică ce va putea fi utilizată în măsurarea

fenomenului respectiv. Dacă scara stabilită astfel are o bună consisten ță internă, atunci subiecțiivor trebui să înțeleagă și să perceapă acelea și sensuri ale propozițiilor, să le noteze în acela și fel,când au aceeași semnificație și valoare.

Tehnica scalei lui Thurstone- afirmă M. Duverger- este interesantă prin încercarea de aelimina un anumit procent de eroare sau distorsiune ce ajutorul experților. Acestora li se cere să claseze propozițiile în funcție de opiniile personale, ci în funcție de opiniile generale, întâlnite deei frecvent la oameni. Desigur, experții sunt influențați într-o măsură oarecare de propriile loropinii. O experiență realizată în 1935 a dat însă rezultate bune: două grupuri de studenți (experți)au construit două scări aproape identice cu privire la aceeași problemă (atitudinea față deproblemele rasiale) deși aveau opinii cu totul diferite în acest domeniu (un grup era format dinalbi, celălat din negri). Coeficientul de corelație între cele două scări a fost foarte bun (. 97).”Defectul” cel mai important al scalei lui Thurstone îl constituie complexitatea construirii șietapele ei. A reuni câteva zeci de experți este o operație extrem de costisitoare și dificilă, a-idetermina să claseze (să analizeze deci) câteva sute de propoziții și opinii este la fel de greu. S-a



55

încercat, de aceea, să se construiască scări universale (în 1934) care să fie utilizate în locul celorspeciale (particulare) și care ar rezolva astfel problemele experților. Aceste scări universale audat uneori rezultate bune (identice cu cele obținute cu ajutorul experților) dar și rezultate slabe,inutilizabile (cu un coeficient de corelație foarte mic între rezultatele celor două tipuri de scări).De plidă, coeficientul de corelație între rezultatele scării Droba (1930, tema atitudinii față derăzboi, 22 propoziții) și cele ale unei scări universale pe aceeași temă și aplicată acelorași

subiecți, nu a fost decât 28.Un alt ”defect” îl contituie faptul că scala lui Thurstone presupune că spațiile dintre treptesunt egale, deși în realitate, în opiniile și atitudinile propriu-zise, lucrurile stau diferit sau, înorice caz, nu știm ”cum stau”. Se presupune că ordinea de intesitate între întrebări- stimuli(fenotipi) corespunde ordinii atitudinii (genotipi). Sensul de ordine al fenotipilor (întrebărilor) șideci valoarea atribuită atitudinii este stabilită de experți, ceea ce presupune o anumită obiectivitate din partea experților. Nu putem însă fi niciodată pe deplin convinși de obiectivitateaexperților, ei sunt oameni și nu mașini de calcul. Experiența a demonstrat că experții introduc oanumită subiectivitate, adică o anumită distorsiune în cercetare. Apoi, dacă scara construită cuajutorul experților are o bună consistență internă, ar trebui ca subiecții să înțeleagă și să noteze

întrebările în aceleași fel. Dar, nici experții, nici subiecții nu atribuie aceeași semnificație

întotdeauna acelorași întrebări stimuli. De aceea, pot apărea situații și interpretări contradictorii,invalorificabile.

Scala lui Thurstone prezintă importante incoveniențe:1. Construcția ei este extrem de complicat ă;2. Operația de scalare durează mult timp;3. Sunt necesare fonduri materiale importante;4. Calculele statistice, deși simple, sunt prea numeroase;5. Este necesar un grup important de ”experți”, pe care este greu să-l întrunești;6. Între ”populație” și ”experți” pot exista mari deosebiri în perceperea (și aprecierea)

acelorași opinii și atitudini (experții sunt în general ”intelectuali” pe când subiecții aunivele foarte diverse de instrucție și cultură);

7. nu există garanții suficiente pentru obiectivitatea aprecierilor f ăcute de experțipropozițiilor etc.

Cu toate aceste limite și defecte , scara lui Thurstone este utilă sociologului , desigur ca otehnică secundară , complementară în setul de tehnici sociologice de teren.

Scala lui LickertSau scara "cumulativă " (Miftode, V., 2003, 324-326)Prima caracteristică a acestei scări o constituie încercarea de a înlătura anumite

incoveniente întâlnite in construirea scării Thurstone.Se renunța la experți și se solicită subiecților înșiși să claseze propozițiile inițial adunate.

Se procedează astfel :1.se sbilește tema sau obiectul cercetării opiniile sau atitudinile care vor fi măsurate și seadună datele posibile, afirmății, cunoștințe, propoziții, păreri cu privire la aceasta.

2.întreg materialul informativ transcris sub forma unor propoziții (itemuri) este supusaprecierii și clasificării subiectilor stabilindu-se în acest scop un eșantion , potrivit unei scărivirtuale de tipul :

1. Aprobare totală 2. ........................................3. ........................................4. ........................................5. Dezaprobare totală

Dacă un subiect nu poate formula nici o apreciere sau calificare asupra unei propozi ții, elnu va marca nici un semn pe scară. Cercetătorul nu va ține cont de acest "non-răspuns" în analiza



56

datelor scării virtuale întrucât, la acest nivel, nu este vorba de o analiză finală a răspunsurilor, cide o fază intermediară a cărei funcție constă în stabilirea scării definitive;

3. Se atribuie fiecărui răspuns posibil o anumită notă ("cotă ")astfel :Aprobare totală 5 sau + 2Aprobare parțială 4 sau +1Indiferent 3 sau 0

Dezaprobare parțială 2 sau -1Dezaprobare totală 1 sau -24.Se calculează pentru fiecare subiect scorul total, adunând cotele pentru fiecare

propoziție -întrebare și apoi se construiește scara definitivă , potrivit mediilor calculate; această scală urmează a fi aplicată subiecților în cadrul cercetărilor propriu - zise;

5. Se calculează coeficientul de corelație între distribuția scorurilor totale și distribuțiascorurilor individuale pentru a elimina itemurile inadecvate , interferente sau nesemnificative.

Coeficientul de corelație (Pearson) se calculează potrivit formulei:6. Itemurile care nu prezintă o corelație suficientă cu scorul global sunt eliminate;

coeficientul de corelație variază între corelație nulă și corelație perfectă . Limitele (pragurile)dincolo de care itemurile vor trebui eliminate variază de la caz la caz , în funcție de mai mulți

factori , printre care numărul de itemuri . Putem stabili înca de la început, de exemplu, ca uncoeficient de corelație inferior lui 0,5 este nesatisf ăcător.

7. Se calculează în final, pentru fiecare subiect un scor general, reținând doar răspunsurilela itemurile care n-au fost eliminate , adică ale scării finale.

Pentru a putea fi pe deplin valabilă și riguroasă, scala lui Lickert trebuie să îndeplinească anumite condiții:

a) distanțele socio și psihosociale între trepte trebuie să fie egale; de pildă între aprobaretotală și aprobare parțială spatiul social si psihosocial trebuie să fie identic cu cel existent întredezaprobare parțială și dezaprobare totală;

b) gradul de aprobare față de un stimul exprimat printr-o cifră, trebuie să fie egal cugradul de aprobare -dezaprobare față de un alt stimul , dacă acesta din urmă este exprimat prinaceeași cifră.

În practică sunt numeroase cazurile în care , deși se atribuie cote egale, intensitateaopiniilor sau atitudinilor măsurate este diferită de la caz la caz .

c) când doi subiecți manifestă opinii și atitudini relativ egală sau identice față de obiectulcercetat ei trebuie să aibă scoruri egale .În practică însă scorurile individuale, deși egale, provindin cote cu semnificații diferite și deci reflectă atitudini diferite un scor mediu poate exprima depildă atât răspunsuri extreme care se anulează reciproc matematic cantitativ, nu și calitativ, casursă de semnificații cât și din răspunsuri neutre.Acest fapt constituie o limită esențială a tehniciiLickert și , de aceea credem că nu atât scorul total ne este util, ci în primul rând structura șinatura răspunsurilor pe subiecți și stimuli.

Și în acest caz , analiza calitativă de conținut a răspunsurilor trebuie să ocupe loculprincipal în raport cu calculele și analizele statistico - matematice.Tehnica Lickert are mai multe limite, printre care :1) nu întotdeauna semnificația unei cote atribuie de un subiect unui item este identică cu

semnificația aceleiași cote atribuite unui alt item; selecția și eliminarea itemurilor inutile sauinadecvate are la bază o asemenea identitate de semnificație la cote egale. Or, în practică nuputem fi siguri că există o asemenea consecvență în aprecierile emise de subiecți;

2)nu întotdeauna la scoruri egale întâlnim atitudini egale.Dimpotrivă în practică nimic nueste mai puțin sigur decât aceasta corelație pozitivă (Claude Javeau , op . cit., 71)Același scor poate fi obținut din termeni foarte diferiti:scorul 6 poate fi rezultatul a doua pozițiiextreme: 5 - aprobare totală , față de o anumită atitudine și 1 - dezaprobare totală față de o alta

atitudine sau rezultatul a două poziții neutre ; 3 - indiferența față de două atitudini diferite.Astfel că, nu scorul total ne poate informa asupra veritabilei atitudini - scriu R.Pinto siM.Grawitz - ci structura răspunsurilor date de fiecare subiect în parte;



57

3)scară dă un diagnostic mulți - dimensional , lipsit de fidelitate în analizele șiinterceptările la care este supus și prin aceasta , lipsit de valoare calitativă .Dimensiunileimplicate trebuiesc studiate separat una câte una ;

4) datele oferite au o valoare secundară și relativă . Nu trebuie să uităm mai ales faptul că scorul total nu are nici o valoare obiectivă ci doar una limitată la grupa de subiecți.Din acestpunct de vedere scară Lickert este inferioară scării Thurstone întrucât aceasta din urmă situează

subiecții nu în raport unii cu alții , ci în raport cu scara obiectivă a experților.Cu toate limitele ei, tehnica lui Lickert este utilă în cercetările sociologice. Ea ne oferă informații mai bogate decât tehnica lui Thurstone , în primul rând datorită celor 5 nuanțe înraport cu care sunt apreciate întrebarile stimuli și, în plus, este mult mai simplă și mai puțincostisitoare.

Scalograma Guttman (Miftode, V., 2003, 326-332)Cu ajutorul acestui tip de scală putem stabili ierarhia opiniilor sau atitudinilor unei

populații date față de un obiect dat . La baza scării se află ipoteza directoare potrivit căreiaadeziunea la o afirmație de un anumit grad inferior. Caracteristica principală o constituieierarhizarea de tip scalogramatic care generează caracteristica unidimensionalitații .Fiecare

poziție nu poate exprima decât o singură semnificație calitativă fapt care face posibilă calculareaunor scopuri totale semnificative , corespunzătoare fiecarei trepte în parte.

Itemurile sunt aranjate în ordine crescandă pe un continuum dat, care poate fi o scară dedistanță de tipul celei care exprimă diferite grade de dificultate in rezolvarea exercițiilormatematice:

1) 2+3 =2)136+17 =3)34,28x0,00376 =

Tehnica Guttman urmarește să elimine itemurile care nu se referă la problema studiată șisă purifice scara până se apropie de perfecțiune.Ea nu poate să se aplice decât raspunsurilordihotomizate , de tipul alegerilor binare (Da - Nu ; Adevarat - Fals ; Acord - Dezacord ). Înconstituirea scalogramei Guttman parcurge urmatoarele etape :

1) supunem subiecților un anumit număr de afirmații , propoziții sau întrebări obișnuite2) itemurile sunt clasate potrivit numărului de alegeri pozitive sau negative care au fost

formulate3) sunt eliminați itemii care par aberanți4) subiecții sunt clasificați potrivit numărului de itemi acceptați pe poziția cea mai

favorabilă sunt situați subiecții care au răspuns afirmativ la toți itemii , apoi urmează pe trepteinferioare , în ordine descrescândă , subiecții care n-au raspuns la un item , la doi itemi , s.a.m.d.

5) subiecții care au dat raspunsuri anarhice incoerente sunt eliminați din etapele

următoare ale studiului.Acesta este defectul esențial al tehnicii lui Guttmean , intrucât cu oriceeliminare pierdem date care chiar dacă par izolate , fragmentare , la început se pot dovedi extremde utile și revelatoare în analizele calitative . Intrucât aceste date nu pot fi recuperate , esteindicat să fie notate pe afișe separate , pentru a fi reluate în cadrul altor analize.

6) desemnăm prin semnul "+" raspunsurile pozitive și prin semnul "-" răspunsurilenegative ; alcătuim tabele în care subiecții pot fi notați 1,2,3,4,5,6 etc iar răspunsurile a,b,c,d,e,etc astfel :



58

În ordine alfabetică

În ordine ierarhică

Pentru un subiect anumit vom putea avea o linie de răspunsuri de tipul :

a f b d c eF subiectul (+)(+)(-) (+)(+)(-)

Există în practică o mare diferență între scalogramele reale și modelele lor ideale. Raportul seexprimă prin coeficientul de reproductibilitate , care corespunde proporției de răspunsuriprevizibile în ansamblul răspunsurilor .Astfel , pentru o scară cu 10 itemi propuși unui eșntion de100 subiecți numărul total de răspunsuri va fi de 1000 . Dacă inregistrăm 100 de răspunsuriimprevizibile sau eronate , adică răspunsuri care ies din liniile scalogramei ideale , atuncicoeficientul de reproductibilitate va fi :

1-100 =0,90 Formula generală : R=1- _E____1000 QxS

R = reproductibilitate; E = numărul total de erori

Q = numărul de întrebări S = numărul subiecțilorGuttman admite , empiric , maximum 10% răspunsuri eronate , adică un coeficient de

0,90 sau 90% răspunsuri conform scalogramei ideale . Acest procent de erori trebuie să fierepartizat în mod neselectiv în mai mulți itemi , în asa fel încât nici un item nu trebuie să includă mai mult de 20 % de erori

Scara in ansamblul ei trebuie să se caracterizeze printr-o anumită consistentă internă șiprintr-o ierarhizare a itemilor , în funcție de intensitatea semnificației lor.

Subiecții sunt clasați în ranguri stabilite în funcție de răspunsuri . Intr-un rang pot fiinclusi mai mulți subiecți.

În scalograma se citesc două triunghiuri : 1)triunghiul cazurilor pozitive (ABC) și 2)

triunghiul cazurilor negative (A'B'C'), pe fondul unui paralelogram. Semnele circumscriseexprimă poziția cazurilor aberante , izolate , care trebuiesc eliminate , pentru a se ajunge la oconsistență și ierarhie perfectă.

Itemi subiecți a b c d e f etc1 + + - + - + -2 + + + + - + -3 + + - - - + -4 + - - - - - -5 + - - - - + -

Itemi subiecți a b c d e f etc1 + + + + + -2 + + + + - -3 + + + - - -

4 + + - - - -5 + - - - - -



59

Eliminarea cazurilor aberante și a reacțiilor originale aparent surprinzătoare , nuconstituie o calitate a scalogramei și tehnicii Guttman ci mai curând un defect întrucât pentruperfecționarea scării sunt sacrificate elemente extrem de interesante în analizele ulterioare.

Am folosit procedeul scalogramei în analiza bugetului de timp liber al studenților și îndeosebi în stabilirea categoriilor la indicatorul "Aprofundarea cunoștințelor profesionale",categorii care trebui să aibă un caracter cumulativ (Vasile Miftode -Bugetul de timp al

studenților , în volumul "Tineretul , obiect de cercetare științifică ", Editura Politică, București,1969 , studiu în care prezentăm un tip de scalogramă elaborat pe baza datelor de teren, a se vedeași R.Pinto et Grawitz , op.cit.,p. )

Am urmarit, totodată potrivit tehnicii de scalare Guttman , ca orice răspuns pozitiv la o întrebare corespunzătoare din chestionar să ocupe o poziție ierarhică mai înaltă decât oricerăspuns negativ la aceeași întrebare

Am construit, ca exemplu , următoarea scalogramă 8 7 6 5 4 3 2 1 0Rang

ATreptele scăriiNr.sub.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

CONCEPȚIIGENERALEPOZITIVE(+) A

+ + + +

Concepțiiparticularepozitive (+)

+ + + + + +

Conduite pozitive(+)

+ + + + + + +

Poziții atitudinalepozitive (+)

+ + - + + + +

Grupuri de opiniipozitive (+)

+ + + + + + + + + +

Opinii constantepozitive (+)

+ + + + + + + + + + + - +

Opinii izolate

(+)(-)

+ + + + + + + + + + + + +

Opinii constantenegative (-)

+ + + + + + + + + C

Grupuri de opiniinegative

+ + - + + + + -

Poziții atitudinalenegative (-)

+ + + + + + + +

Conduitenegative (-)

+ + + + + +

Concepțiiparticularenegative (-)

+ + + + +



60

Concepțiigenerale negative(-)

+ + +C

Rang 8 7 6 5 4 3 2 1 0Concepția despre viața a tineretului industrialSursa: Miftode, V., 2003, p. 329

SCALOGRAMA INDICATORULUI"APROFUNDAREA CUNOSTINTȚELOR PROFESIONALE"

GRUPAREA RASPUNSURILORANUL II ANUL IV

Nr.crt.alsubindicatorului

SUBINDICATORI

a b c d a b c d1. Participații la orele de

consultații+ + + - + + + -

2. Studiati bibliografia despecialitate

+ + - - + + - -

3. Lucrați în cercurile științifice + - - - + - - -

Suma răspunsurilor după intensitate - 41 18 313 10 30 36 86Măsura de valorificare a răspunsurilor 3 2 1 0 3 2 1 0Ordinea ierarhică 1 2 3 4 1 2 3 4

Sursa: Miftode, V., 2003, p. 329

Formularul utilizat a fost în așa fel alcătuit încât să permită scalarea răspunsurilor.Indicatorii urmăriți au fost împărțiți în mai multe categorii de răspunsuri care îndeplinesc celpuțin două condiții: 1) acoperă în întregime domeniul investigat și 2) reflectă diferențiatatitudinea față de pregătirea profesională și utilizarea timpului liber. Fiecare indicator șisubindicator a fost împărțit în câte patru categorii de răspunsuri scalate.

La subindicatorul 2, de pildă, 41 de studenți din anul II și 30 de studenți din anul IV(gradul de intensitate "b") au dat răspunsuri pozitive, ocupând o poziție ierarhică superioară (2)față de următorul grup de 18 studenți din anul II și 36 din anul IV (gradul de intensitate "c") care,dând răspunsuri negative la aceași întrebare, au ocupat o poziție ierarhică inferioară (3).

Întrebările au fost astfel formulate încât un răspuns pozitiv la întrebarea corespunzătoaresubindicatorului extrem (3) să implice răspunsul pozitiv la întrebările corespunzătoare celorlalțisubindicatori de pe scală (1 și 2). Studenții anului IV care au răspuns că participă la activitatea

științifică (subindicatolui 3, gradul de intensitate "a") au dat răspunsuri pozitive și la primele 2 întrebări, ocupând astfel poziția ierarhică cea mai înaltă (1) și având măsura de valorificare ceamai ridicată (3).

Procedeul de scalare Guttman poate fi asemănat cu imaginea termometrului; seria deafirmații, adeziuni sau nivele (obținute prin răspunsurile la întrebări anume pregătite) esteanaloagă coloanei de mercur, adeziunea la un nivel superior implică adeziunea la nivelurileinferioare așa cum înainte de a atinge 30 de grade, mercurul trece prin toate gradele inferioare.

Tehnica "scării ierarhice", construite prin reunirea în asambluri de propoziții ierarhizate aopiniilor sau atitudinilor studiate, poate fi aplicată cu succes în anchetele de sociologieindustrială, a muncii, a educației, a opiniei publice etc. Ea este deosebit de utilă în sondajele deopinie, când vrem să măsurăm intensitatea unui fenomen social și în evaluarea comportamentelor

sociale.Tehnica Guttman prezintă anumite limite, printre care (Miftode, V., 2003, p. 330-331):



61

1. întreprinde o exagerată simplificare a răspunsurilor, eliminând date și informații care intră încontradicție cu itemii aleși, deși s-ar putea dovedi utile și reale;2. este inoperantă, inaplicabilă în numeroase cazuri în care "nu este intotdeauana sigur că cineva

care rezolvă problemele matematice va fi la fel de strălucitor în rezolvarea problemelor aparentsimple. Einstein era, se pare, în această situație - afirmă Claude Javeau.

Garantând caracterul unidimensional al itemilor (raportându-se la o singură problemă) și

înscriindu-i într-o formă scalogramatica (arătând ce este scalabil și ce nu este ), tehnica luiGuttman rămâne utilă în investigațiile sociologice, deși unii cercetători sunt de părere că "estedepășită".

Scările structurii latente ( Paul Lazarsfeld)În două dintre lucrările sale, (Paul Lazarsfeld - A conceptual introduction to latent

structure analysis și The logical and mathematical foundations of latent structure analysis.), PaulLazarsfeld vorbește de un tip de analiză care a rămas celebru în sociologie : analiză structuriilatente. În septembrie 1959, cu ocazia celei de a 6-a sesiuni a Asocia ției psihologilor de limbă franceză, Roger Daval publică și el un studiu consacrat acestei probleme. (Roger Daval -L`Analyse de la structure latente, 1959).

Atât Lazarsfeld, cât și Daval pornesc de la o constatare extrem de simplă: orice clasificare, câtde simplă ar fi, se face în raport cu un concept anumit. În științele sociale și umane însă numeroase concepte sunt imprecise, prea vagi și prea generale iar uneori chiar confuze(integrare, comportament, mobilitate, acțiune, structură, participare etc). regrupand diferiteelemente sau aspecte care nu se pot observa direct. Nu putem stabili "un clasament" al subiecților

în raport direct cu aceste concepte-variabile ( aceastea nefiind nici observabile, nici măsurabilesatisf ăcător). Se impune, de accea, să se identifice alte variabile mai precise, derivând dinvariabilele-concepte studiate, aplicând procedeele operationlizarii, ale elaborării indicatorilor.Descoperind "datele manifeste", adică itemii și indicatorii, vom putea ajunge să cunoaștem"structura latentă", adică itemii și indicatorii, vom putea ajunge să cunoaștem "structura latentă"și "variabilele latente" ale domeniului investigat. Se poate crede că Lazarsfeld s-a inspirat din"regulile" lui Emile Durkheim care afirmă, în legătură cu această, că "niciodată nu trebuie să ieica obiect de cercetare decât fenomene definite în prealabil prin anumite carcteristici exterioarecomune și că trebuie să incluzi în aceași cercetare toate fenomele care răspund la această definiție..." Pentru a studia integrarea socială, de pildă, trebuie să identificăm indicatoriisemnificativi ai acestui proces și apoi să-i studiem, să-i cunoaștem detaliat. În același fel trebuiesă procedăm în toate cazurile asemenatoare, când ne propunem să analizăm și să studiemconcepte la fel de generale ca și integrarea socială.Din punct de vedere metodologic, tehnică analizai structurii latente se aseamănă cu tehnică testelor - despre care vom vorbi mai departe - întrucât și într-un caz și în altul se pune problemă constituirii unor instrumente de cercetare capabile să ne dezvăluie sau se ne descopere " structură

latență", variabilele ei corespunzătoare - în primul caz- aptitudinea neobservabile - în al doileacaz. Fără cercetarea indicatorului aptitudinii unui subiect într-un anumit domeniu ( probe, reușiteetc), testul nu ar ajunge la nici un rezultat. Fără a identifica și a studia indicatorii structuriilatente, orice studiu sociologic și , îndeosebi, psihosociologic riscă să fie superficial, să nu poatestabili " conținutul variabilelor structurii latente" și astfel să nu poată elabora "imaginea " fidelă adomeniului investigat. Indicatorii utilizați în sutdiul unor "variabile latente" implică raspunsurtidihotomice ( Da-Nu, prezent-absent, favorabilă-nefavorabil etc.) din punct de vedere logic,analiza structurii latente se sprijină și, totodată, se aseamănă cu analiză factorială.Modelul "structurii latente" - se scrie Raymond Boudon - permite să clasificăm o populație în

funcție de o variabila latentă prin intermediul unui asamblu finit de indicatori (RaymondBoundon - Le modele des classes latentes. În Revue française de Sociologie, vol. VIII, 1962,

p.259-289; vezi și R.Pinto et M. Grawitz, op.cît., p.751.



62

Deși rezultatele tehnicii analizei structurii latente nu sunt generalizabile, nu-s valabile decâtpentru grupul cercetat, ele constituie, totuși, un material informativ complementar îninvestigațiile psihosociologice.

5.3. Tehnica testelor

Deosebirile dintre oameni au fost observate din cele mai vechi timpuri, dar numaidezvoltarea industriei in epoca moderna a impus cunoasterea lor cat mai profunda, indeosebi adeosebirilor psihologice si fiziologice, pentru a le avea in vedere in selectia, orienarea si

formarea cadrelor necesare noilor domanii de activitate umana. Din aceasta necesitate obiectivas-a nascut tehnica testelor, care are deja “o istorie”, plina de controverse si dispute “pro” sau“contra”, care a facut deja “cariera” in lumea stiintifica. In plan sociologic, tehnica joaca un rolsecundar si adesea, complementar, in ciuda importantei pe care o are in identificarea si studiulaptitudinilor .

Încă Platon in “Republica”(cartea II-a) afirma ca natura nu ne-a facut asemanatori, cifoarte diferiti din punctul de vedere al aptitudinilor si al intereselor pentru una sau alta dintre

ocupatii. Practica sociala si dezvoltarea productiei materiale, economice, au demonstrat cu si maimulta forta existenta acestor caracteristici umane si implicatia lor tot mai puternica in ansamblulvietii sociale. De aceea, s-a impus cunoasterea lor stiintifica prin diferite mijloace, intre caretehnica testelor joaca un rol principal.

În sens larg, testul este alcatuit dintr-o serie de probe sau de intrebari, cu ajutorul careiase exploreaza indirect personalitatea subiectilor supusi cercetarii. Subiectii nu sunt interogatidirect cu privire la tema anchetei, revelator si semnificativ fiind doar comportamentul acestora infata probelor testului. “Testul este o proba sau o sarcina identica pentru toti subiectii- afirma H.Pieron- care trebuie indeplinita potrivit unei anumite tehnici si constatarea reusitei sau anereusitei”. Aceasta definitie a fost acceptata inca din 1933 de “Asociatia internationala depsihotehnica”. Privit dintr-un alt punct de vedere , mai particular, “testul este o tehnica care

permite descrierea cantitativa controlabila a comportamentului unui individ aflat intr-o situatiedata, prin comparatie cu comportamentul celorlalti membrii ai grupului studiat, aflati in aceeasisituatie”.

Nu orice reactie, raspuns sau intrebare costituie un test. In aceasta privinta se constata ofolosire abuziva a acestui termen. Avem de a face cu un test atunci cand atat situatia (reactia), catsi stimulii (probele, intrebarile) sunt standardizati iar comportamentul vizat poate fi apreciatcantitativ-statistic in raport cu comporatmentul unui alt grup, aflat in aceeasi situatie. Pentru aplasa “omul potrivit la locul potrivit” (the right man in the right place”-asa cum spun engezii)este necesar sa stabilim probele cele mai adecvate profesiei sau postului de munca respectiv sitotodata sa comparam rezultatele (reactiile,raspunsurile) obtinute de la mai multi candidati. Seporneste de la iipoteza ca un anumit individ are aptitudini mai mari decat ceilalti pentru aindeplini sarcinile unui anumit post de munca, pentru a exercita o anumita profesie sau functie,adaptandu-se mai bine si mai rapid la exigentele dinamice ale muncii respective, atingand mairepede un randament superior, cu mai putine efortuei fizice si intelectuale, cu riscuri mai mici,dar cu satisfactii mai mari etc. Testele destinate selectiei profesionale trebuie sa ne ajute sadescoperim care sunt indivizii care indeplinesc conditiile mentionate mai sus, fiind “cei mai apti”pentru o anumita munca.

În istoria testelor distingem 3 momente initiale (Miftode, V., 2003, p. 333-334):

a) Scoala germană de psihofizică fundamentată de Wundt, al cărui laborator din Leipzig apus bazele psihologiei experimentale, urmând să atingă în psihologie rigoarea şi preciziafiziologiei si a fizicii;

b) Scoala americană de psihologie “a individului”, fundamentată de Cattel (1890-1895)-primul care a utilizat termenul de “mental-test”, care a pornit de la ideea eficacitatii stiinteipsihologice. Idealul oricarei ştiinţe-afirma Cattel- este de a deveni eficace. O asemenea



63

orientate utilitarista este explicabila si capata totodata importanta daca o raportam la contextulgeneral al vietii americane din epoca respectiva, caracterizata prontr-o ampla dezvoltare socio-economica , care problema adaptarii individului la noile conditii, la noile profesii si ocupatii, lanoul ritm de munca si de viata.

Vorbind inca din 1980 de “mental-test”,Cattel recomanda utilizarea masuratorilor instudiul subiectilor, apeland la termeni noi vremea respectivă (interdependenta, variabilitate,

standardizare,utilitate practica etc., desigur în domeniul psihologiei). Ideea de “a măsura”individul din punct de vedere psihologic era noua si a jucat un rol important în orientareaulterioară a studiilor în acest domeniu. A fost astfel eliminata treptat ideea despre “imobilismulomului” si a “izolarii” lui de grupurile din care face parte.Tehnica testelor implica notiunile demulime si variatie si prin acestea este legata de tehnicile statistice. Nu este intamplator faptul caarticolul lui Cattel a fost publicat sub patronajul lui Galton,creatorul biometriei şi al “statisticilorbiologice”. Biometria a deschis drumul spre psihometrie, care se bazeaza intre altele,pe calculestatistice ,precizie in masuratori,variabilitate,etc. Dar psihologii americani nu au reusit sa ajungala rezultate practice evidente si nici sa respinga hotarat spiritul psihologiei germane. A fostnevoie de interventia unui medic francez-cum mentioneaza Madeleine Grawitz-pentru a gasi,celputi provizoriu,o solutie pentru problemele puse de psihologii americani;

c)Scoala franceză a măsur ării “procesele complexe”ale individului (Binet,1857-1911). Ipoteza de la care porneste Binet se refera la faptul ca “ceea ce diferentiaza indivizii nusunt fenomenele elementare sau,cel putin – afirma Binet – tehnicile noastre nu ne permit sasesizam diferentele la acest nivel,ci procesele complexe :personalitatea,inteligenta etc.,care suntmult mai evidente,mai perceptibile si masurabile.Cu cat un proces este mai complex si maievoluat – afirma Binet – cu atat el variaza mai mult de la un individ la altul. Binet adezvoltat,astfel,psihologia diferentiala si a emancipat-o de psihofiziologia de laborator( a luiWundt,in special),limitata la masurarea senzatiilor.

Binet construieste prima “scara metrica de inteligenta” si plaseaza psihologia intr-operspectiva genetica,marcand etapele dezvoltarii intelectuale in functie de varsta,criteriu precis sicuantificabil. De altfel,in 1904, Binet este solicitat de Ministerul Instructiei Publice din Paris sastabileasca o proba in masura a diferentia “copiii subdezvoltati mintal” de “copiii ramasi inurma” datorita absentelor de la scoala,frecventei neregulate etc. Scara metrica elaborata estecunoscuta sub numele de “testul Binet-Simon” a carui idee principala consta in a grupa serii de

probe de dificultati tot mai mari,pornind de la cel mai scazut nivel intelectual si ajungand lanivelul normal pentru varsta celor cercetati.Testul a fost verificat in scolile din Paris peesantioane de elevi “normali”. Binet propune ca unitate de referinta notiunea de “varsta mintala”in masura a ne indica “intarzierea sau subdezvoltarea mintala “a unor copii(in raport cu “varstamintala” obisnuita”.

Testul cuprinde intrebari si probe care nu fac apel la cunostintele scolare,la ceea ce s-ainvatat potrivit programului obligatoriu (Zazzo afirma,in gluma,ca acest test masoara nu atat

inteligenta,cat neinteligenta copiilor).Scara metrica a lui Binet-Simon a starnit interese in lumea stiintifica,indeosebi in SUA.In1917, cand SUA trebuiau sa recruteze si sa clasifice in scurt timp mai multe milioane deoameni,s-a aplicat testul Binet-Simon(la 2 milioane de subiecti).Astfel,tehnica testelor a fostlansata in practica si de atunci s-a dezvoltat si s-a perfectionat continuu.

Utilizarea testelor presupune in principiu ca:a) indivizii sunt diferiti,au insusiri,interese si aptitudini diferite pentru profesii si ocupatii;b) aceste caracteristici individuale constituie, intr-o buna masura, cauza succesului sau a

esecului in munca;c) aceste caracteristici si elemente pot fi utilizate, iar influenta lor masurata;d) diferentele dintre indivizi pot fi astfel identificate si masurate;

e) aceste diferente sunt relativ constante;f) constanta diferentelor individuale permite stabilirea unor previziuni privindcomportamentul subiectilor, controlul si ameliorarea acestor previziuni;



64

Acestea sunt de fapt postulatele teoretice care stau la baza utilizarii testelor si din care setrag concluziile practice corespunzatoare.

5.3.1. Etapele construirii unui test

Principalele “momente” ale traiectoriei pe care o urmeaza constructia unui test sunturmatoarele (Miftode, V., 2003, p. 335):a) stabilirea semnificatiei si a campului de actiune al aptitidinii vizate in cercetare;b) cunoasterea psihologica relativa a subiectilor;c) cunoasterea teoriei psihologice de la care se porneste;d) stabilirea indicilor adecvati pentru masurarea aptitudinii (a campului ei de actiune), in

functie de gradul de dificultate al probelor (careselectioneaza subiectii);e) etalonarea testelor , adica a stabili scara adecvata identificarii si cunoasterii aptitudinii

respective (Guy Palmade).Prima si ultima sunt cele mai importante si cele mai dificile etape ale elaborarii unui test.

A stabili “campul de aplicare” si actiune a unei aptitidini inseamna a cauta situatiile (meseriile,

profesiile, posturile de munca) in care ea se manifesta cel mai mult. Pentru a masura “campul”aptitudinii se pot utiliza mai multe procedee (de pilda, notarea potrivit raspunsurilor sirezultatelor lor, reprezentarea grafica sau scalata a notelor respective etc.). A etalona un testinseamna “a stabili o scara care permite a identifica si aprecia cu usurinţă reusita unui subiect înraport cu grupul total de reusite ale unei populatii date.” ( Guy Palmade, p.128)

Să încercăm să facem o etalonare: Să presupunem că am aplicat unui esantion de 500subiecti cu test c\i50 probe-intreban. La fiecare probă-întrebare se poate da mai multe răspunsuri,dar numai unul singur este valid.Dacă atribuim fiecărui răspuns bun 5 puncte vom putea calculapentru fiecare subiect numărul de puncte înmultind numărul de răspunsuri valide cu 5 si vomputea apoi construi un grafic corespunzător. În prealabil, subiectii vor fi clasificati pe categorii(intervale) de puncte (de pildă, la 15 puncte interval).

Analiza internă a testului si a rezultatelor obtinute prin aplicarea lui ne ajută să-l îmbunătătim, să-l perfectionăm. Urmărim, mai întâi, problema gradului de dificultate al fiecăreiprobe-întrebări, exprimat prin numărul de răspunsuri valide. Dacă acest număr oscilează în jurulprocentului de 50% atunci proba este semnificativă, edificatoare, pentru scopul pe care-lurmărim (clasificarea subiectilor în functie de aptitudinile lor). Când nici un subiect nu dă răspunsul bun sau când toti subiectii dau acelasi răspuns, înseamnă că proba-întrebare respectivă nu ne ajută cu nimic si deci, trebuie eliminată din test, întrucât prin aplicarea testului urmărim:

a) selectia celor mai buni subiecţi (pentru profesia respectivă)b) eliminarea subiecţilor necorespunzătoric) realizarea unui „clasament” al tuturor subiectilor, în functie de răspunsurile date.

Pentru a rezolva aceste probleme este necesar să eliminăm probele prea dificile si cele preausoare. De asemenea, se impune a verifica validitatea internă a testului si „forta” de clasificare sitriere a fiecărei probe-întrebări.

5.3.2 Clasificarea testelor

Testul nu ne dă o cunoaștere directă, ci furnizează numai „semnele” unui anumitcomportament, ale unei anumite conceptii sau opinii sau ale unui anumit tip de personalitate si ,de aceea, este esential a asigura corespondenta exactă între „semn” si „lucrul semnificat”.Această exigentă caracterizează toate tipurile de teste utilizate în practica investigatiilorpsihosociale.

Principalele tipuri de teste în functie de scopul urmărit sunt următoarele:I. Teste analitice, prin care urmărim măsurarea unei functii individuale( senzoriale,

motrice, rectie, „abilitate” manuală sau îndemânare) sau a unei aptitudini elementare (memorie



65

„concreta”, inteligenta „verbala” etc.) sau, în fine, a unor cunostinte (teste de cunostinte, gen„examen”) ;ÎI. Teste sintetice, prin care urmărim studiul aptitudinilor complexe (pentru artă plastică,

pentru sport, pentru o anumită meserie, pentru muzică etc.)În functie de acelasi criteriu, Guy Palmade vorbeste in lucrarile sale de urmatoarele categorii

de teste:

a) teste care vizeaza „corelatii statistice controlate”;b) teste care vizeaza „solutii practice” ( legate de aspectele generale ale profesiunilor,neglijand aspectele statistice);

c) teste speciale, de tipul celor aplicate in pshiatrie, psihologie patologica si psihanaliza,cele care urmaresc studiul adaptarii la munca, factorii „profunzi” sau „latenti” ai acestuiproces etc.

Cele mai r ăspandite teste sunt testele de personalitate testele de proiective, testelesociometrice, testele de cunoastere, testele de interese profesionale, testele de inteligenta,desigur testele de aptitudini, in general si cateva tipuri speciale, intre care testele„constructive”, testele „interpretative”, testele „campurilor semnificative”, testul defrustraţie etc.

Într-o investigaţie sociologică, tehnica testelor joacă un rol secundar. Unele tipuri de testesunt- dacă putem spune aşa- „pur psihologice” şi de aceea nu ne vom ocupa decât numai deunele forme mai răspândite şi adecvate cercetării sociologice.

Desigur, nu putem delimita în mod absolut „spaţiul psihologic” de „spatiul sociologic” înaplicarea testelor, cu atât mai mult cu cât primul este determinat, în ultimă instanţă, de celde-al doilea. Rezultatele testelor nu pot fi analizate, interpretate şi valorificate independentde contextul social în care au fost obţinute. Psihotehnica a obtinut, într-o primă etapa,numeroase succese, unele spectaculoase- cum afirma G. Palmade- îndeosebi în domeniulprevenirii accidentelor de muncă. Unele studii au demonstrat însa că nu numai lipsaatitudinilor determină accidentele, ci şi multi alţi factori (grijile familiale, diferite„evenimente” din viaţa personală etc.) Testele de aptitudini pur operaţionale sunt din acestpunct de vedere, simpliste, insuficiente, întrucât nu privesc şi factorii psihosociali şi cu atatmai putin anumite trasături sintetice ale personalitatii subiecţilor (de pilda, simţul deresponsabilitate, atitudinea faţă de muncă, înţelegerea intereselor sociale, ale colectivităţiidin care fac parte cei testaţi etc.) Chiar dacă un test operaţional ar fi suficient pentru aselecţiona pe subiecţii apţi pentru o anumită profesie se ridică totuşi problema în legatură cuaptitudini hotărâtoare şi cu factorul decisiv de reuşită. Care element este hotărâtor pentru unbun sofer, rapiditatea reflexelor şi a mişcărilor, cunoştinţele practice, promptitudinea,capacitatea de decizie, prudenţa, capacitatea de sinteză, rapiditatea gândirii etc.? Practica nearată ca toate aceste însuşiri sunt necesare, dar nu şi suficiente pentru a acorda carnetul deconducere celor testaţi în aşa fel, „sub acest unghi de vedere”. Dacă s-ar face o statistică a

accidentelor de circulatie în functie de cauzele lor reale s-ar putea ajunge la concluzia că nuatît lipsa cunoştinţelor, a deprinderilor, a capacităţii de decizie, a reflexelor etc., se află laoriginea accidentelor, cât lipsa de educaţie sau lipsa de responsabilitate socială. Factorulsocial-cultural determină şi în acest cadru factorul psihologic. Chiar dacă în rândulpsihologilor există curente diferite de interpretare şi apreciere a testelor (Miftode, V., 2003,p. 338):

I. Unii psihologi acordă prioritate preciziei testelor, rigorii problemelor,fermităţii regulior de aplicare şi studiului corelaţiilor (tendinţa statistico-matematică);

II. Alţi psihologi, dimpotrivă, acorda prioritate reflexiei de ordin general,analizei datelor, studiului complex al personalitatii subiectilor (deci o tendinţă

calitativă). Aceştia din urmă pornesc de la faptul real că „fiinţa umană” estemult prea complexă pentru a fi la întregime redusă la o măsură cantitativă (R.Pinto si M.Grawitz, p.702) şi se apropie de planul sociologic de



66

interpretare. Lagache a clasificat indivizii după comportament dar nu potrivitunor indici cantitativi (reusită-nereusită?, succes-eşec? etc.), ci potrivit unorindici calitativi (cum a reuşit? de ce nu a reuşit?). El nu mai dă atenţiestructurii personalităţii, ci structurii conduitelor, nu se mai întreabă ce esteinteligenţa? şi daca „testul o măsoară în mod adecvat?”, ci care este forma deinteligenţă manifestată ? şi prin ce se caracterizează ea ?

a) Testele de personalitateAceste teste cuprind o serie de probe-întrebări (30-50, în funcţie de gradul lor de

dificultate) cu scopul de a explora aspectele „neintelectuale” ale personalităţii- cum le numestePichot- adică gusturile, sentimentele, opiniile, interesele şi dorinţele, aspectele voliţionale şiafective ale subiecţiilor. Insuficienţa acestui tip de teste constă în faptul că subiecţii înteleg şi î şidau seama repede de valoarea indicativă a raspunsului. Datorită acestui „defect”, psihotehnicaconsideră drept inutile aceste teste.

Validarea testelor de personalitate este mult mai dificilă decat validarea testelor decunoştinte sau aptitudini, întrucât probele nu comportă răspunsuri obiective adevărate. În plus,spre deosebire de chestionarele obişnuite, testele de personaliate cuprind în bună parte întrebări

„camuflate”, adică întrebari al caror obiectiv rămane „ascuns” subiecţilor. (M.Duverger, p.270)

b)Testele proiectiveNoţiunea de proiecţie aparţine, în general, domeniului psihanalitic. Potrivit teoriilor lui

Freud, „proiecţia” este un mecanism de aparare al „Eu” lui. Dacă ideea raportului dintre proiecţieşi aparare „Eu”- lui este astăzi aproape abandonată-scrie M. Grawitz- anumite postulate privindrolul proiecţiei în evolutia personalităţii sunt totusi menţionate. Comportamentul individului sereflecta în procesele dinamice- proprii oricărei personalităţi- şi în structura aplicată acestorprocese în continuă evoluţie şi în permanentă adaptare. Comportamentul constituie, cu altecuvinte, o interacţiune între personalitate şi mediu, între structura personalităţii şi factorii externi.„Acestă structură este inconştientă- scrie M.Grawitz- şi proiecţia are scopul de a descoperi.Cunoscând stimulii, se poate observa sau deduce procesul de adaptare, revelator pentru structurapersonalitatii celor cercetati” (M.Grawitz, p.704-705). Ca „mecanism” de protectie- scrieM.Duverger- proiectia „tendintelor noastre inconstiente si indezirabile” (asupra „altora”, depilda) ne permite „de a nu lua cunostinta de existenta lor in noi”. Este vorba deci, desigur, de uncaz cu totul particular al „fenomenului proiectiv”. Mult mai raspandita este, se pare, proiectiaperceptiilor anterioare asupra perceptiilor actuale. (M.Duverger, op.cit.)

Testele proiective constatau în a „confrunta subiectul cu o situatie la care el raspundeconform sensului si a rolului pe care aceasta situatie le are pentru el si conform a ceea ce simte incursul acestui raspuns” (L.K.Frank). Aceste teste incearca sa analizeze si sa cercetezepersonalitatea globala si de accea interpretarea si prelucrarea rezultatelor este deosebit de

dificila. Notarile si cotarile precise, precum si analizele statistice sunt aproape inutilizabile.Există mai multe forme de teste proiective, intalnite si sub alt nume (teste „constructive”,de pilda). Testul lui Loernfeld- al mozaicului- consta in a grupa liber 465 de mici pachete,rezultatul urmand a fi apreciat potrivit unui procedeu complex de cotare. „Testul lumii” ( tot a luiLowenfeld) solicita subiectii sa aranjeze , dupa gustul lor, un ansamblu de 150 jucarii din lemnreprezentand case, arbori, masini, oameni etc., cercetatorul notand comportamnetul subiectilor,alegerile si preferintele, aranjarea si constructia de ansamblu realizata de fiecare etc.

Celebrul psihanalist elvetian Carl Gustav Jung, (1875-1961) a elaborat testul „asociatieide cuvinte”. Cele mai cunoscute teste proiective sunt insa: testul lui Rohrschach, testul lui Murray(Thematic Apperception Test - T.A.T .) si testul lui Rosenweig (numit „testul de frustratie”), pecare nu le prezentam pe larg intrucat nu fac parte din problematica acestui volum.Cititorii au la

dispozitie numeroase lucrari de psihologie in acest sens.Tehnica testelor proiective s-a nascut in Europa, in tarile in care cercetarile psihologiceau abordat aspecte profunde- de natura calitativa- ale personalitatii, diferite in mod esential de



67

cercetarile- de natura cantitativa- realizate in SUA. Testul proiectiv deriva din tehnicilepsihometrice- in ceea ce priveste construirea si aplicarea- si din tehnica psihanalitica- in ceea cepriveste interpretarea rezultatelor. El are anumite particularitati pe care le reluam si le sintetizamastfel:

1) în cazul testului proiectiv nu exista raspunsuri juste si nici reusite, ci o marevarietate de raspunsuri posibile (care urmeaza a fi analizate si interpretate de

specialisti);2) subiectul nu cunoaste semnificatia si nici importanta raspunsurilor sau rezultatelorlui; numai indeplinind aceasta conditie testul este .... test, adica poate... testapersonalitatea unui subiect;

3) contextul in care se aplica un text este deosebit de important pentru interpretareadatelor, toate elementele raspunsului conteaza – trebuie introduse in analiza- si estenevoie de un mare numar de raspunsuri pentru a realiza o interpretare semnificativa(M.Grawitz, op.cit)

4) testele proiective cuprind, in esenta, probele prin a caror rezolvare subiectul isiproiecteaza anumite trasaturi profunde, latente, ramase „in umbra”, alepersonalitatii lui.

c) Testele de interese profesionaleIdentificarea si masurarea intereselor profesionale constituie un domeniu important al

investigatiei sociologice. Cu toate acestea, preocuparea pentru perfectionarea tehnicilor siprocedeelor utilizate in acest sens „a fost pana de curand neglijata” (Septimiu Chelcea, p.83). Inconditiile tehnice contemporane, ale industriei modernizate, randamentul muncii este mai multfunctie de personalitate, motivatie si interese, decat functie de abilitati si aptitudini. In ciudaacestui fapt, „actiunea de orientare profesionala se bazeaza inca daca nu exclusiv, cel putinpreponderent pe studierea aptitudinilor. Se supraestimeaza astfel- arata S.Chelcea- o dimensiunea reusitei profesionale. Se impune o modificare „de perspective”, un transfer al ponderii de laaptitudini si abilitati la interse si motivatii profesionale. Cercetarea sociologica, „la confluenta cupsihologia, isi aduce aportul in stabilirea criteriilor si a modalitatiilor de ierarhizare sociala aprofesiilor si in masurarea intereselorprofesionale”.

Conceptul de interes profesional a fost reconsiderat si- se poate spune – reelaborat inconditiile revolutiei stiintifice si tehnicii contemporane. In plan psihologic, el desemneaza o„structura dinamica- motivationala, care se traduce in plan comportamental prin electivitate inraport cu diferentele activităţi de muncă. Interesele profesionale orienteaza subiectiv actiunileindividului, in timp ce motivatia impulsioneaza aceste actiuni, iar aptitudinile asiguradesfasurarea lor cu succes.... Interesele, chiar daca nu pregatesc actiunea, ci doar o dirijeazaselectiv, joaca un rol central in luarea deciziei (S.Chelcea, p.84). Intrucat interesele (spredeosebire de aptitudini, de pilda) se manifesta indeosebi pe plan intelectual, decat pe plan motor-

actional- arata S.Chelcea- testele de interese profesionale constituie tehnica principala pentrudescoperirea si masurarea lor.Testul de interese profesionale elaborat de Martin Irle si adaptat de S.Chelcea este format

dintr-un formular individual in care sunt inscrise cele mai variate activitati din domeniileprincipale ale vietii economice si socio-culturale, instructiunile pentru completarea testului sitabelul totalizator, destinat schitarii profilului de interese. Formularul cuprinde totodata datele deindentificare si variabile independente: institutia organizatoare a cercetarii, locul si data aplicariitestului, numele si prenumele subiectului, sexul, varsta, locul de nastere, domiciliul actual,profesia actuala, profesia pe care doreste sa o practice in viitor, studii, daca se aplica elevilor saustudentiilor- situatia scolara (media), ocupatia parintilor etc. Septimiu Chelcea a modificat testullui Martin Irle pentru a-l adapta la specificul societatii noastre, pentru a-l pune in deplin acord

„cu realitatile socio-culturale din tara noastra”. Au fost preluate, astfel, numai 40% din cele 162de activitati inscrise de Martin Irle in testul original.



68

Testul cuprinde 9 directii de interese care grupeaza fiecare 18 activitati dupa cum urmează (S.Chelcea., op. cit., p. 86):

I. Profesii tehnice;II. Profesii artizanale;III. Profesii tehnico-ştiinţifice;IV. Profesii medico-sanitare;

V. Profesii agrosilvice;VI. Profesii comerciale;VII. Profesii administrative;VIII. Profesii literare;IX. Profesii social-educative.

Activităţile au fost astfel amplasate in „spaţiul” testului încât fiecare dintre ele sa fie înconjurată de opt activităţi specifice celorlalte opt direcţii de interese, pentru ca subiecţii sapoată „alege”, adică sa poată raporta o anumita activitate la alte activităţi diferite si astfel sa-siconştientizeze deosebirile.

Utilizand aceeaşi codificare pentru „tipurile de activităţi” sau „direcţiile de interes” (I-IX) seobţine următoarea „distribuţie spaţială” a acestora:

1 4 7 3 6 8 2 5 9 12 6 9 2 4 9 3 4 8 23 5 8 1 5 7 1 6 7 31 4 7 3 6 8 2 5 9 12 6 9 2 4 9 3 4 8 23 5 8 1 5 7 1 6 7 31 4 7 3 6 8 2 5 9 12 6 9 2 4 9 3 4 8 23 5 8 1 5 7 1 6 7 31 4 7 3 6 8 2 5 9 1

Cheia dispunerii topografice a activitătiilor este data de faptul ca nici o activitate nutrebuie sa fie marginita de o activitate din aceeasi directie si nici o activitate nu trebuie sa fiemarginita mai mult decat de o singura activitate din alta directie de interes profesional. Ideeaordonarii testului a fost preluata de prof. Martin Irle din lucrarea „Motivation Indicator”(Minneapolis, 1974) a lu G.B. Baldwin, S.Chelcea a păstrat intocmai aceasta ordonare, intrucatea asigura compatibilitatea activitatilor din cele noua directii de interes. Sarcina subiectuluiconsta din compararea succesiva a cate patru activitati din directii diferite de interes si de a sedecide pentru a efectua una din ele.

Acest mod de ordonare permite 162 de acte de alegere intre patru activitati diferite (intestul lui Kuder se propun 168 de acte de alegere in trei activitati).

Fiecare activitate poate fi aleasa de 0-4 ori, ceea ce face ca intr-o directie de interesprofesional sa poata fi obtinute 18 × 4 = 72 de puncte( sau 18×0=0 puncte). Fiind prevazute 162de acte de alegere, punctajul maxim total nu poate depasi cifra de 162. (Se admit devieri de panala ± 10 puncte). (S.Chelcea, p.87).

Testul poate fi aplicat individual sau colectiv. Se cere subiectiilor sa completeze datelepersonale (de pe prima pagina a formularului), iar apoi sa citeasca cu atentie instructiuniletiparite pe pagina a-2-a (intrucat aceste instructiuni sunt incluse in formulare, nu le maiprezentam aici).

Pentru reusita cercetarii trebuie ca subiectii sa aplice cu maxima rigurozitateinstructiunile de aplicare a testului.

Datele brute, adica totalul „alegerilor” pe directii de interese profesionale se obtin cu

ajutorul a trei grile in care sunt inscrise activitatile specifice a cate trei directii sau tipuri deactivitati. Se aplica pe rand cele trei grile, pe fata si pe verso si se inregistreaza in tabele dateleobtinute. Suma obtinuta pe ambele fete ale formularului pentru fiecare directie de interese



69

constituie valoarea bruta a directiei respective. Daca subiectul ar manifesta interes egal saudezinteres total fata de cele noua directii, atunci punctajul brut pentru fiecare directie de interesear trebui sa fie (Miftode, V., 2003, p. 343):

162 : 9 = 18 puncte.În cazul in care un subiect manifesta interese numai intr-o directie, numai pentru un tip de

activitati, el obtine, pentru acea directie sau acel tip de activitati, punctajul maxim:

18×4 =72 puncte în timp ce pentru celelalte direcţii de interese obţine:162 – 72 = 90 puncte

ceea ce înseamnă pentru restul opt direcţii in medie 11 puncte.(90:8=11.25)

Între aceste situaţii – limită- arata S.Chelcea – valorile brute se înscriu de la 0 la 72 puncte.Pe baza valorilor brute se poate trage concluzii cu privire la:

a) stadiul de cristalizare a intereselor;b) direcţia intereselor dominante;c) nivelul lor fata de valoarea maxima;d) convergenta sau divergenta direcţiilor de interese;

e) dominante de interese;f) concordanţa structurii cu profesia dorita etc. (S.Chelcea, p.89)

5.3.3. Avantaje si dezavantajeUtilizate cu îndemânare, testele pot ajuta sa se realizeze o orientare si o selecţie

profesionala care sa contribuie atât la dezvoltarea personalităţii, cat si la creşterea randamentuluimuncii, in folosul întregii societăţi. In aplicarea testelor trebuie sa se respecte atât reguliletehnice, cat si regulile socio-umane (îndeosebi respectul fata de subiect, care nu poate fi tratat caun obiect, ci ca o persoana care are dreptul sa cunoască rezultatele obţinute). În fine, concluziiletrebuie redactate cu multa prudenta de către cercetător.

Cu toate obiecţiile care le sunt aduse, testele sunt tot mai mult utilizate, deoarece sunt mijloacerapide de culegere a unor informaţii si de selecţionare a indivizilor în funcţie de anumite criterii-aptitudini .



70

6

Tehnici utilizate în luarea deciziilor şi rezolvarea de probleme

6.1. “Brainstorming”

“Brainstorming”-ul (în continuare BS), (Maier, 1970; Osborn,1963) este o foarte bună tehnică de grup pentru găsirea unor modalităţi de realizare a scopurilor propuse. Într-o primă aproximaţie, definirea BS poate fi generarea de idei pentru solu ţ ionare unor probleme. Totuşitermenul desemnează şi anumite tehnici specifice pentru generarea ideilor, inventarierea

posibilit ăţ ilor sau a alternativelor de ac ţ iune. Utilizarea BS înseamnă de fapt, identificarea a câtmai multor posibilit ăţ i de solu ţ ionare de probleme. De obicei, BS se desf ăşoară în cadrul unuigrup condus de un moderator care are şi sarcina de a facilita producerea ideilor.

Egan, (1982), a identificat câteva tehnici care facilitează procesul de producere a ideilor:1. Renun ţ area la “a judeca”. Pentru a ajuta un grup să producă idei se impune

renunţarea la critica ideilor produse de membri. Dacă ideile sunt criticate, fluxul produceriiideilor se va reduce sau stopa deoarece oamenii vor înceta să mai producă idei noi.

2. “Descătu şarea eului”. Participanţii vor fi încurajaţi să menţioneze cele mai trăzniteidei. Chiar dacă produc ilaritate, unele idei “nebuneşti” se pot dovedi utile în timp.

3. “Încurajarea produc ţ iei de idei”. Cu cât sunt mai multe idei, cu atât creşteposibilitatea ca unele dintre ele să fie utilizabile. Moderatorul va încuraja fiecare participant înparte să producă cât mai multe idei.

4. Combinarea - ajută participanţii să reunească sau să combine ideile generate şi înurma acestui proces să găsească noi posibilităţi. Acest proces, care solicită imaginaţiaparticipanţilor, este stimulat de vederea listei pe care au fost înscrise ideile.

După procesul de generare a ideilor grupul va începe să le ordoneze pe categorii, ceea ceva oferi prilejul de a comenta anumite idei sau aspecte ale acestora.

6.2. Tehnica grupurilor nominale (identificarea problemelor şi luarea deciziilor)Grupurile nominale au fost studiate şi dezvoltate de Andre Delbecq şi Andrew Van de

Ven (1971). Acest tip de grup se foloseşte pentru identificarea problemelor şi luarea deciziilor.Specificul acestui tip de grup este că indivizii lucrează în prezenţa celorlalţi dar nuinteracţionează verbal. Identificarea nevoilor este un proces complex în cadrul căruia este foarteimportant ca populaţia ţintă (potenţiala beneficiară a unui serviciu social) să-şi exprime,

înţeleagă şi articuleze problemele, nevoile şi scopurile.Anumite cercetări susţin că grupurile nominale sunt superioare “Brainstormingului” ca şi

altor tipuri de interacţiuni în grup, pentru generarea de informaţii relevante pentru problema a

cărei soluţie trebuie găsită. Cantitatea dar şi calitatea, caracterizează producţiile din cadrulgrupurilor nominale. Elementele care conferă superioritate acestui tip de grupuri sunt: abordarea nominală se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu un “joc mistic” care stimulează

interesul participanţilor; tensiunea creatoare este stimulată de sarcinile care trebuiesc rezolvate individual; evaluarea diferiţilor itemi este interzisă, ceea ce reduce substanţial presiunea asupra

exprimării ideilor “minore”, neconvenţionale. abordarea nominală înseamnă şi economie de timp.

Paşii în conducerea unui astfel de grup sunt:1. Adunarea / formarea unui grup de orice mărime (putând merge până la 100 de

persoane) şi explicarea situaţiei. Se va sublinia importanţa ideilor legate de subiectul

discuţiei.2. Împărţirea grupului mare în subgrupuri mai mici (5-8 persoane fiecare) Fiecare grupse va aşeza în jurul unei mese separate sau în scaune / bănci aranjate în cerc.



71

3. Distribuirea unor foi care conţin întrebări la care participanţii trebuie să răspundă. (de ex: ce subiecte v-ar interesa să fie tratate în cadrul acestui curs?)

4. Timp de 15-20 min. participanţii alcătuiesc individual liste cu răspunsurile pe care leconsideră potrivite.

5. Un “tour de table” sau “roud robin” va avea loc în fiecare grup, pentru fiecare item înparte. Un membru al grupului înregistrează pe tablă răspunsurile şi procesul continuă

până când nu mai sunt idei. Până la terminarea acestei etape nu sunt permise discuţiilesau evaluările.6. “Flip-chart”-urile provenite de la fiecare grup vor fi expuse / afişate. Există două

modalităţi de abordare:a) fiecare item este citit tuturor participanţilor;b) fiecare grup face o trecere în revistă a ideilor produse în grupul respectiv.Ambele modalităţi funcţionează: prima pentru grupuri mai mici, a doua pentru

grupuri mai mari.7. După ce fiecare participant se familiarizează cu toate ideile listate i se cere să le

menţioneze pe cele 5 care i se par mai importante (pe o foaie, individual)8. Aceste selecţii sunt apoi înregistrate, tabelate şi afişate. Problemele şi ideile care au

fost alese de cele mai multe ori, sunt considerate de către membri grupurilor, ca fiindcele mai importante.

6.3. Grupuri de auto-ajutorareGrupurile de auto-ajutorare au devenit, în timp, extrem de populare şi se bucură de mult

succes, fiind, într-adevăr, eficace pentru anumite tipuri de probleme personale şi /sau sociale.Definiţia comprehensivă a acestor grupuri, formulată de A. Katz şi E. Bender, (1976), ne permitesă înţelegem atât popularitatea de care se bucură cât şi eficacitatea lor.

Grupurile de auto-ajutorare sunt structuri grupale, de dimensiuni relativ mici,organizate voluntar, pentru ca participan ţ ii să- şi ofere sprijin mutual şi pentru atingereaanumitor scopuri. Aceste grupuri sunt, de regulă , formate pe criterii de similaritate, şi reunesc

persoane care convin să- şi acorde sprijin mutual, r ăspunzând astfel unor nevoi comune, precum:

• nevoia de a schima anumite practici, comportamente, atitudini, personale sausociale;

• nevoia de a depăşi anumite situa ţ ii de via ţă ,• nevoia de a şti cum să facă fa ţă unor boli şi / sau handicapuri.

Ini ţ iatorii şi participan ţ ii la astfel de grupuri consider ă că rezolvarea situa ţ iei lor nuincumbă autorit ăţ ilor, institu ţ iilor publice sau organiza ţ iilor, considerându-se ei în şi şiresponsabili şi competen ţ i pentru găsirea solu ţ iilor, prin intermediul interac ţ iunilor sociale.

În cadrul grupurilor de auto-ajutorare membrii î şi acord ă reciproc atât sus ţ inere

emo ţ ională cât şi materială. În mod frecvent ele sunt orientate de o cauză comună şi au ca scop promovarea unei anumite ideologii, a anumitor valori, prin intermediul căror ă membriiconsider ă că î şi pot defini şi afirma mai clar identitatea.

Clasificarea grupurilor de auto-ajutorare

1. Grupurile ce au ca scop dezvoltarea sau schimbarea personală. Cel mai reprezentativexemplu pentru acest tip de grup este cel al “Alcoolicilor Anonimi”. Răspândite sunt

însă şi grupurile de recuperare a persoanelor cu handicap mintal, grupurile depersoane supraponderale (“Weight Watchers” – “Pazicii Greutăţii”), şi alte asemenea.

2. În SUA sunt foarte răspândite grupurile care militează pentru o cauză, fie că aceasta

este în beneficiu personal, al familiilor, al grupurilor restrânse sau al unor categoriilargi ale populaţiei. Scopurile unor astfel de grupuri pot fi: de a schimba legislaţia, de



72

a crea noi servicii, de a influenţa o anumită politică. Exemple pot fi organizaţiilepentru apărarea drepturilor diferitelor categorii de persoane.

3. Grupuri al căror scop este de a promova modalităţi alternative de viaţă (grupuri alehomosexualilor).

4. Grupuri care oferă protecţie şi chiar adăpost persoanelor aflate în declin fizic saupsihic, sau celor care se tem de presiuni din partea familiilor sau a unor grupări

sociale, ca reacţie la anumite fapte, atitudini sau comportamente asumate public (ex-consumatorii de droguri, persoanele infectate cu virusul HIV, femeile care avortează sau sunt adeptele liberalizării avortului).

5. Grupuri mixte, care întrunesc caractersticile a două sau mai multe dintre categoriilemai sus menţionate.

Grupurile de auto-ajutorare se bazează pe:• încrederea şi libertatea participanţilor de a face confesiuni, de a dezvălui aspecte ale

vieţii personale care constituie o problemă de rezolvat;• povestirea experienţelor trecute în legătură cu respectiva problemă, ca şi expunerea

modului în care intenţionează să îi facă faţă în viitor;• apelul la ajutor şi acceptarea ajutorului din partea celorlalţi membri, în cazuri de

urgenţă (de exemplu, nevoia de a consuma alcool sau alte droguri).Există şi alte motive care contribuie la succesul grupurilor de auto-ajutorare:• Membrii acestor grupuri se pot raporta la problema respectivă “din interior”, ceea ce

le permite să-i înţeleagă şi să-i ajute pe ceilalţi în cunoştinţă de cauză.• Pentru că au trecut prin experienţe similare, sunt sensibili şi motivaţi să-şi ajute

semenii în suferinţă.• Participanţii la astfel de grupuri beneficiază şi de ceea ce se poate numi “terapia

celui care ajută”: cel care oferă ajutorul dobândeşte nu numai o stare de bine,(mulţumirea de a putea fi de ajutor), ci şi o altă perspectivă asupra propriilorprobleme (problemele sale sunt similare cu ale altora sau, ale acelora sunt chiar mai

grave decât ale sale).• Unele grupuri de auto-ajutor strâng fonduri şi dezvoltă programe comunitare (de

exemplu părinţii copiilor cu handicap mintal).• Un alt avantaj al acestor grupuri este că reuşesc să-şi realizeze scopurile cu fonduri

relativ reduse.

Grupuri de socializare

Numeroşi autori consideră că socializarea reprezintă obiectivul fundamental al oricăruitip de grup, deoarece prin activităţile de grup se urmăreşte, în general, schimbarea atitudinilor şicomportamentelor participanţilor astfel încât acestea să devină acceptabile social. Nota

distinctivă a grupurilor de socializare este aceea că , prin intermediul lor se urmăre şte explicitdezvoltarea abilit ăţ ilor sociale, cre şterea încrederii în sine ca şi planificarea unor scopuriemergente.

Grupurile de socializare pot fi organizate:• cu tineri ce au manifestări predelincvente, cu scopul de a reduce propensiunea

spre astfel de comportamente,• cu persoane aparţinând unor etnii diferite, pentru reducerea tensiunilor

interetnice,• cu vârstnici, cu scopul de a-i remotiva pentru o viaţă activă ca şi pentru a-i

implica în diferite activităţi,•

cu delincvenţi aflaţi în detenţie, cu scopul de a-i pregăti pentru reintegrarea înfamilie şi comunitate după liberare,



73

• cu viitoarele tinere mame, în perioada de sarcină, pentru a planifica viitoareleroluri,

Conducerea grupurilor de socializare reclamă cunoştinţe şi abilităţi substanţiale îndomeniile dezvoltării personale, a pregătirii pentru schimbare şi a stimulării schimbării, adinamicii de grup.Grupuri terapeutice

Grupurile terapeutice reunesc membri care se confrunt ă cu probleme de via ţă dificile,ca şi membri cu tulbur ări emo ţ ionale şi de personalitate.

Conducerea grupurilor terapeutice presupune stăpânirea în cel mai înalt grad:

• a cunoştinţelor despre dezvoltarea personalităţii, comportamentul uman, dinamica degrup;

• a capacităţilor de empatizare, receptare, reactivitate şi disponibilitate vis a vis deproblemele celorlalţi;

• a competenţelor de consiliere ca şi a tehnicilor de grup menite să creeze un climatprotectiv, de încredere, optim pentru recuperarea şi dezvoltarea personală, propiceschimbării.

Grupurile terapeutice au multe elemente comune cu consilierea individuală, deoarecescopurile lor vizează prelucrarea în profunzime a temelor personale ca şi elaborarea unorstrategii de rezolvare a acestora. Liderii grupurilor terapeutice optează de regulă pentru omodalitate de abordare specifică:

• Psihanaliza• Terapia cognitivă • Terapia experenţială • Analiza tranzacţională • Terapia centrată pe client

• PsihodramaDeşi grupurile terapeutice au început prin a fi conduse de psihologi şi psihiatri, formările în psihoterapiile de grup includ în prezent şi asistenţii sociali. Este din ce în ce mai răspândită, în prezent, în lume, utilizarea grupurilor terapeutice în practica asistenţei sociale şi aceastadeoarece, faţă de intervenţia individuală abordările de grup prezintă unele avantaje:

• în grupuri este funcţional pentru participanţi principiul “terapiei terapeutului”:membrii grupului au posibilitatea de a experimenta roluri diverse, inclusiv acela de aoferi ajutor celorlalţi (prin împărtăşirea experienţei proprii, prin distribuirea în roluride “persoană care ajută”, etc);

• grupul facilitează perceperea propriei probleme şi din perspectiva celorlalţi, sesizareafaptului că există alternative de a trăi, înţelege şi rezolva o problemă de viaţă;

• grupul reprezintă un mediu propice de experimentare şi exersare a abilităţilor derelaţionare pentru cei care întâmpină dificultăţi;

• practica a demonstrat că schimbările de atitudine, comportament şi chiar personalitatese produc mai repede în cadrul grupurilor decât în intervenţiile individuale;

• deşi efortul profesional al liderului este considerabil în cadrul grupurilor, un avantajeste că de acesta (de efortul profesional), beneficiază simultan mai multe persoane.

În concluzie, liderul grupurilor terapeutice va utiliza cunoştinţele şi abilităţileproprii consilierii individuale şi dinamicii de grup cu scopul de a ameliora disfuncţiileatitudinale şi comportamentale.

6.4. Grupuri “de întâlnire” Aceast ă denumire desemnează generic grupuri al căror scop este acela de a favorizacunoa şterea şi încrederea interpersonală prin:



74

• con ştientizarea elementelor comune ca şi a diferen ţ elor,• sensibilizarea participan ţ ilor fa ţă de o temă sau problemă • facilitarea comunicării directe.

Denumiri într-o oarecare măsură sinonime celei de “grup de întâlnire”, sunt “grup desensibilizare” şi “grup T” (Training = antrenament).

Aceste grupuri presupun relaţionarea membrilor de o manieră interpersonală foarte

apropiată, bazată pe încredere, sinceritate, deschidere şi chiar dezvăluire personală. Participanţiila astfel de grupuri sunt dispuşi să se exprime, să “î şi deschidă sufletele”, lasă să transpară sentimentele, sunt motivaţi pentru a experimenta “aici şi acum”, într-o atmosferă informală,caldă, modele de atitudini şi comportamente pe care doresc să le însuşească şi care, au constituitmiza schimbării anticipate, odată cu intrarea în grup.

În vederea realizării schimbărilor scontate grupurile parcurg un proces în trei etape (caresunt în acelaşi timp şi sarcini de grup), şi anume:

1. “dezgheţarea”2. schimbarea3. “reîngheţarea”

1. Prima etapă, “dezgheţarea”, constă în întâlnirea grupului cu scopul de a interacţiona,utilizând modele atitudinal - comportamentale diferite de cele obişnuite, care în ani şi ani deexersare au devenit automatisme, rutină.

Stilul personal de interacţiune, îndelung exersat, s-a transformat treptat într-un fel de “adoua natură” şi chiar mai mult, s-a dovedit a fi funcţional. Participanţii la grup sunt conştienţi deaceastă situaţie (care constituie şi o sursă importantă de rezistenţă la schimbare), dar pe de altă parte simt nevoia unei transformări, a unei “creşteri” personale, pe care singuri nu au reuşit să orealizeze atât datorită efortului pe care îl necesită o astfel de iniţiativă cât şi datorită disconfortului de a renunţa la ceva obişnuit, cunoscut, pentru ceva nou, incert, nevalidat.“Dezgheţul” survine atunci când este luată decizia de a renunţa la pattern-urile comportamentale

şi când participanţii sunt pregătiţi psihologic să exploreze noi căi de relaţionare în vedereaschimbării. În această etapă sunt recomandate exerciţiile structurate “de încredere”, de “aducere”a participanţilor “aici şi acum”, de familiarizare cu locul şi cu grupul.

2. Cea de-a doua etapă, cea a schimbării, este de obicei, facilitată de reacţiile spontane alemembrilor grupului, de feed-back-urile primite. Aceasta deoarece, în mod obişnuit, noi nuprimim feed-back-uri explicite la atitudinile şi acţiunile noastre, nu ştim ce efecte au acesteaasupra celorlalţi. Prin contrast, în grupuri, tocmai feed-back-urile şi sharing-urile (împărtăşireaexperienţelor şi trăirilor similare) sunt încurajate, deoarece sunt relevante pentru conştientizareamodului în care suntem percepuţi sau îi influenţăm pe ceilalţi. Odată identificat uncomportament ce trebuie schimbat, noi forme de răspuns, de interacţiune pot fi experimentate înclimatul securizant al grupului.

3. Cea de-a treia etapă este destul de nefericit numită “reîngheţarea”, deoarece nureflectă corect procesul de referinţă şi are o conotaţie ce trimite mai curând la rigiditate decât laprocesele de schimbare şi dezvoltare care îi sunt proprii. În această etapă sunt caracteristiceprocesele de “întărire” şi “fixare” a noilor modele comportamental – atitudinale achiziţionate,astfel încât ele să-şi probeze eficacitatea. Dacă noile modele nu sunt “fixate” în această etapă,participanţii la grup se vor confrunta cu o puternică tendinţă de revenire a vechilor pattern-uri.De altfel, liderul are şi misiunea de a preveni membrii, că odată cu terminarea grupului nu se

încheie şi procesul de schimbare în care au intrat, ci, că acesta este unul continuu, care trebuiesupravegheat şi în afara grupului, iar efectele schimbării se vor traduce şi prin procese decreştere şi dezvoltare personală, de asemenea, continue.

Se impune, credem, o comparaţie cu grupurile terapeutice pentru a sublinia principaladiferenţă:



75

• grupurile terapeutice au ca principal scop explorarea în profunzime a problemelorpersonale şi/sau emoţionale ale fiecărui membru şi apoi dezvoltarea unei strategiipersonale de rezolvare;

• în grupurile de sensibilizare, de exemplu, se urmăreşte, în primul rând, creştereanivelului de conştientizare în legătură cu problemele personale şi de relaţie, pentru caulterior membrii să se simtă liberi să experimenteze noile modele comportamentale.

Grupurile de întâlnire sunt utilizate foarte frecvent în domenii precum:• formarea abilităţilor în profesiile de ajutor,• formarea abilităţilor manageriale,• antrenarea clienţilor pentru dobândirea abilităţilor interpersonale,• dezvoltarea responsabilităţii civice,• pregătirea acţiunilor comunitare.Grupurile de întâlnire sunt destul de controversate datorită riscurilor pe care le comportă:• insuficient pregătite prin intermediul câtorva şedinţe de grup, anumite persoane se pot

declara lideri şi pot conduce grupurile la acţiuni şi procese periculoase, pe care nu lepot controla;

•

grupurile de întâlnire pot avea ca efect amplificarea sau acutizarea unor problemepersonale, care rămân nerezolvate datorită duratei relativ scurte de desf ăşurare agrupurilor (de exemplu, cineva poate renunţa la mecanismele de apărare obişnuitef ără a fi învăţat alte modele de interacţiune);

• unii indivizi pot avea manifestări psihotice pe parcursul şedinţelor de grup, ceea ce înseamnă că nu pentru toate persoanele grupurile constituie o modalitate favorabilă delucru;

• participanţii sunt expuşi abuzurilor celorlalţi membri dacă liderul nu impune şi nucontrolează respectarea standardelor etice;

• în cadrul grupurilor de întâlnire nu se pot produce schimbări spectaculoase, dar dacă există astfel de aşteptări din partea membrilor, şi astfel de ambiţii din partea liderilor

şi unii şi alţii vor fi decepţionaţi.



76

Curs 7

Incursiuni aplicative

StudiuProblematica HIV/SIDA în comunitate

1. Aspecte generale privind infecţia cu HIV/SIDAÎn anul 1983 cercetătorii Luc Montagnier şi Robert Gallo au reuşit să izoleze, să

evidenţieze şi să cultive virusul, iar în anul 1986 a fost numit definitiv HIV(HumanImunodeficiency Virus) de Comitetul Internaţional de Taxonomie a Virusurilor (Benea, O.E.,2004, p.4).

HIV semnifică Virusul Imunodeficien ţ ei Umane Dobândite. El atacă globulele albe alesângelui, sistemul natural de apărare al corpului fiind distrus. Dacă acest sistem de apărare estedistrus şi există în corp virusul HIV, infecţii,pe care în mod obişnuit, corpul nostru le poatecontrola, pot constitui un mare risc pentru viaţa noastră. O persoană infectată are virusul încantitate mare în sânge, spermă sau în secreţia vaginală încă de la primele zile de la infecţie. Ea

se poate simţi bine şi de aceea nu î şi dă seama că are acest virus şi că, involuntar, poate infecta şialte persoane.

SIDA, definită ca şi boală în anul 1982, semnifică Sindromul Imunodeficien ţ ei Dobândite şi defineşte cea din urmă fază a infecţiei cu virusul HIV. (Societatea Naţională deCrucea Roşie din România, 2003, pp.4-5)

Virusul HIV poate fi transmis pe trei căi (Benea, O.E., 2004, p.5):• ”transmitere pe cale sexuală • transmitere parenterală • transmitere verticală(materno-fetală)”

Principalele teste prin care se stabileşte dacă o persoană a fost sau nu infectată cu

virusul HIV sunt următoarele (Benea, O.E., 2005, pp. 23-24):1. Testul Elisa- testul depistează anticorpii anti-HIV2. Testul Western Blot- este un test de confirmare3. Testele rapide - se folosesc în situaţii de urgenţă

Odată cu apariţia acestei maladii, cercetătorii din întreaga lume au început o adevărată luptă contra-cronometru împotriva ei. Eforturile lor au căpătat contur în ultimii 10 ani, când aureuşit să dovedească eficienţa tratamentului antiretroviral în combaterea multiplicării virusului înorganismul persoanelor seropozitive.

Terapeutica infecţiei cu HIV/SIDA „constituie una dintre problemele nerezolvate alemedicinei la început de mileniu III. Încercări parţial reuşite se fac prin administrarea deAzidotimidină (AZT; Zidovuzine, Retrovir) cu Lamivudin sau cu Nevirapin, iar mai recent cu

Dideoxicitozină (DDI) şi o altă variantă a ei, DDC. Aceste medicamente încetinescmultiplicarea virusului şi progresia infecţiei cu HIV, dar nu produc vindecări. Reduc, în schimb, în proporţie de 68% riscul de transmitere a virusului de la omul bolnav la cel s ănătos”(Popescu,O., et al., 2004, p.128).

După Felicia Andrioni şi Gabriel Ciupe, „SIDA nu reprezintă doar o singură o boală, cio colecţie de boli diferite care afectează în mod specific persoanele infectate cu HIV, dar pe careun organism sănătos ar reuşi să le învingă f ără prea mare efort.” (Felicia Andrioni, F., Ciupea,G., 2011, p. 20)



77

Tabel nr.I.1. Date generale la 30 septembrie 2012 în RomâniaSursa: Compartimentul pentru Monitorizarea şi Evaluarea Infecţiei HIV/SIDA în

România- INBI „Prof.Dr. M.Balş”

Total pacienţi în evidenţa activă HIV+SIDA 9.475

Copii (0-14 ani) 237

Adulţi (peste 14 ani) 9.238Total pacienţi în tratament ARV (Antiretroviral) 7.652

Copii (0-14 ani) 188Adulţi (peste 14 ani) 7464

2. Cercetarea calitativă şi cantitativă în abordarea problematicii HIV/SIDACercetarea cantitativă caută să stabilească anumite legi generale, având ca ideal

obiectivitatea. Totodată, ea încearcă să simuleze situaţiile experimentale. Studierea în cercetareacantitativă se realizează pe scară largă şi are o eşantionare aleatoare. În acest tip de cercetare seutilizează chestionarele şi măsurătorile (Chelcea, S., 2007, p.85).

După Alina Hurubean, metoda este un mod de cercetare care utilizează anumiteprincipii, urmând anumite etape într-o manieră organizată, oferind acţiunii coerenţă şicontinuitate. (George Neamţu, coord., 2003, p. 282)

Chestionarul de cercetare reprezintă „o tehnică şi, corespunzător, un instrument deinvestigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonatelogic şi psihologic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prinautoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi

înregistrate în scris” (Chelcea, S., 2007, p.212).Interviul de cercetare reprezintă tehnica de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri a

informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru a

descrie ştiinţific fenomenele socio-umane. Interviul se bazează pe comunicarea verbală şipresupune întrebări şi răspunsuri scrise; interviul implică întotdeauna obţinerea unor informaţiiverbale (Chelcea, S., 2007, pp. 296-297).

Cercetarea realizată în lucrarea de faţă, pe baza chestionarului şi a interviului structurat,are drept scop evaluarea nivelul de cunoştinţe legate de HIV/SIDA, precum şi de a cunoaştemodul în care sunt privite persoanele cu HIV/SIDA în comunitate. Ipotezele cercetării sunt:

1. oamenii nu cunosc deosebirea dintre HIV şi SIDA;2. dacă membrii comunităţii ar fi informaţi suficient şi corespunzător cu privire la maladia

HIV/SIDA, atunci gradul de acceptare a persoanelor bolnave cu HIV/SIDA ar creşte, înrândul membrilor comunităţii;

Prezentarea şi interpretarea chestionarului:

1. Exist ă vreo diferen ţă între a fi contaminat cu HIV şi a avea SIDA ?

47%

53%

DA NU

Figura nr. 2.1. ” HIV vs. SIDA”



78

La această întrebare a reieşit faptul că 47% din persoanele chestionate au răspuns că nuexistă nici o diferenţă între a fi contaminat cu HIV sau a avea SIDA, iar restul de 53% au răspunscă există o diferenţă, şi anume „HIV reprezintă virusul iar SIDA este boala.”

2. Cunoa şte ţ i vreo persoană contaminat ă cu HIV / SIDA?

93%

7%

DA

NU

Figura nr. 2.2. ”Gradul de cunoa ştere a unor persoane seropozitive”

Din figura 2.2. se poate observa că doar 7% din persoanele chestionate cunosc cel puţin opersoană infestată cu HIV/SIDA, iar restul de 93% nu cunosc o astfel de persoană.

3. Ce reprezint ă pentru dumneavoastr ă o persoană cu HIV/ SIDA?

1416

5

4

6

22

5

1

7

10 9

24

5

0

5

10

15

20

25

15-30 ani 30-50 ani peste 50

ani

un om bolnav

un om neglijent în relaţiile

sexuale

o victimă

o persoană care nu a ştiutsă se protejeze

o persoană vinovată

pentru ce i s-a întâmplat

Figura nr. 2.3. ”Semnifica ţ ia persoanelor seropozitive”

La această întrebare, 41% din subiecţi au răspuns că pentru ei, o persoană cuHIV/SIDA reprezintă doar o persoană bolnavă, 17% au afirmat că reprezintă o victimă, 15% auspus că reprezintă o persoană neglijentă în relaţiile sexuale, 8% afirmă că este o persoană

imorală, 6% au spus că este o persoană vinovată de ce i se întâmplă, 5% au evitat răspunsul, 5%au afirmat că nu au ştiut să se protejeze şi tot 4% au răspuns altceva, la această categorie intrândrăspunsuri precum : „victimele neglijen ţ ei din 1989, sistemul medical deficitar, ghinion.”

4. Care crede ţ i că sunt modalit ăţ ile de prevenire a r ăspândirii maladiei HIV /SIDA?



79

20

1011

0

4

0

12

17

6

0 0 0

7

10

1

4

2

6

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

15-30 ani 30-50 ani peste 50 ani

reducerea numărului de

parteneri sexuali

efectuarea de analize

periodice

utilizarea prezervativului

Figura nr. 2.4. ” Modalit ăţ i de prevenire a r ăspândirii HIV/SIDA”

La această întrebare, 39% din subiecţii chestionaţi au afirmat, că principala modalitatede a preveni răspândirea infecţiei cu virusul HIV/SIDA, este „reducerea partenerilor sexuali”,urmată de „efectuarea de analize periodice” cu 27% şi „utilizarea prezervativului” cu 18%. 4%din cei chestionaţi au spus că şi abstinenţa este o modalitate esenţială pentru a prevenirăspândirea acestei maladii, în timp ce un procent de 6% au evitat să dea un răspuns la această

întrebare. Tot un procent de 6% au ales varianta „altele”, fiind date următoarele modalităţi de

prevenire: „să se evite realizarea piercing- urilor”, „să nu se utilizeze seringi nesterilizate(pentruconsumatorii de droguri)”, „mai multă atenţie”, „mai multă atenţie din partea cadrelormedicale”.

5. Considera ţ i că persoanele seropozitive ar trebui să fie obligate să î şidezvăluie diagnosticul?

46%

54%

DA NU

Figura nr. 2.5. ” Dezvăluirea diagnosticului versus păstrarea confiden ţ ialit ăţ ii”

Din graficul prezentat, a reieşit faptul că 46% dintre subiecţi sunt de părere că diagnosticul ar trebui păstrat secret, iar restul de 54% consideră că persoanele seropozitive artrebui să-şi dezvăluie diagnosticul, deoarece „să cunoască toat ă lumea, ca să ne protejăm, ca saîi ajut ăm, să ne protejăm copii, ar trebui ca la angajare/înscriere la şcoală să se specifice dacă

sunt sau nu bolnavi.”

6. Considera ţ i că problematica HIV/ SIDA este suficient mediatizat ă?

65%

35%

DA NU

Figura nr. 2.6. ”Gradul de mediatizare a problematicii HIV /SIDA.”



80

La această întrebare, 65% din subiecţii chestionaţi au afirmat că problematica HIV/SIDAnu este suficient mediatizată, spre deosebire de restul de 35% consideră că această problematică este suficient de mediatizată.

Pentru ca cercetarea să fie cât mai complexa, am încercat să îmbinăm cercetareacantitativă cu cea calitativă, realizată prin intermediul interviului.

În cadrul interviului, aplicat la o persoană seropozitivă, se poate observa faptul că discriminarea, singurătatea sunt cât se poate de reale în cadrul acestei boli, dar totodată se poateobserva faptul că voinţa omului poate depăşi orice obstacol.

1. Care este vârsta dumneavoastră?M.A.:”22 ani”

2. De când sunteţi infestat cu virusul HIV/SIDA?M.A.: ”de la vârsta de nouă ani, de 14 ani”

3. De ce sprijin aţi beneficiat în legătură cu această boală?M.A.: ”…la vârsta de 14 ani am aflat despre aceast ă crunt ă realitate de la dna dirigint ă. M-a

f ăcut să în ţ eleg că sunt la fel ca ceilal ţ i copii, acceptându-mă a şa cum sunt. …Foarte pu ţ ine persoane te sus ţ in şi sunt alături de tine în astfel de situa ţ ii”.

4.

Cum aţi fost privit de prieteni, dar la şcoală? M.A. „ În cercul meu de prieteni ştiu că am HIV majoritatea, unii au aflat întâmplător sau chiarspunându-le eu despre mine. Reac ţ ia lor a fost una pozitivă , încurajatoare, oferindu-mi o

prietenie adevărat ă. La şcoală în generală (clasa a IV sau a V), am fost discriminat ă , copiistrigau în curtea şcolii SIDOŞ II. Din clasa a IV-a şi până în clasa a VIII-a am învăţ at într-oclasă specială , unde eram 14 copii cu aceea şi problemă”.

5. Care sunt persoanele care te susţin şi pe care te poţi baza cel mai mult?M.A: ” Familia mea, fosta doamnă dirigint ă ,trei prieteni, doamna doctor C. M..”

6. Cum vi-a afectat viaţa faptul că sunteţi infectată cu HIV/SIDA?

M.A.: ”Prin faptul că trebuie să iau un pumn de pastile în fiecare zi, via ţ a mea depinzând deacele pastile, că trebuie să merg mai des la controale medicale. Nu mă pot angaja în oricedomeniu şi acolo unde pot nu cred că mi-ar ajunge zilele de concediu pentru a avea grijă a şacum trebuie şi e bine pentru sănătatea mea.”

7. Au existat situaţii în care aţi fost discriminată?M.A.: ” Din păcate da! În clasa a III-a am fost dat ă afar ă din şcoală din cauză că aveam virusul

HIV. Apoi am fost înscrisă într-o clasă specială unde se aflau copii în situa ţ ia mea. Terminând 8clase am optat pentru un liceu din ora ş dar mi-a fost respins dosarul deoarece aveam aceast ă boală. Cu ajutorul fostei diriginte am fost înscrisă la liceu, iar în prezent sunt înscrisă la

facultate. În 2005 trebuia să mă operez la un picior, a fost totul OK, până în momentul în caredoctorul a citit pe biletul de trimitere - infec ţ ie HIV-. Din acel moment s-a schimbat situa ţ ia şimi-a spus în fa ţă :este riscul prea mare şi nu sunt dispus să mi-l asum. Îmi pare rău…”

8.

Cum credeţi că ar trebui schimbată comunitatea dumneavoastră pentru ca persoaneleseropozitive să ducă o viaţă normală?M.A.: ”Părerea mea este că ar trebui să fie mai mult interes şi insistat mai mult asupra ar ăt ării

faptului că suntem perfect normali şi că putem face lucruri pe care şi cei sănăto şi le fac. Informarea corect ă despre ce înseamnă HIV și SIDA, despre faptul că luând un tratament po ţ i ţ ine sub control chiar şi 40-50 ani acest virus, ducând o via ţă normală. Încurajarea comunit ăţ ii,ar ătând practic că persoanele seropozitive nu prezint ă un pericol pentru via ţ a lor. În fond şi

până la urmă , oricine poate avea HIV sau are şi nu ştie, ţ inând cont că se află doar dacă î ţ i facitestul specific, şi de sistemul medical, condi ţ iile medicale sunt foarte, foarte, foarte precare şisunt mai pu ţ in interesate de via ţ a pacientului.”

9. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră?

M.A.: ”Viitorul meu îl văd roz! Via ţ a în sine e o lupt ă continuă , dar cel ce ne-a creat, Dumnezeu, ne-a creat cu un scop, şi anume de a învinge. M ă văd căsătorit ă la casa mea în



81

următorii 2-3 ani. M ă consider norocoasă , Dumnezeu m-a binecuvântat cu prieteni adevăra ţ i,locurile frumoase unde am fost, iar din punct de vedere material nu mi-a lipsit niciodat ă nimic.”

ConcluziiÎn urma studiilor efectuate, ipotezele iniţiale au fost demonstrate, întru-cât gradul de

cunoaştere al problematicii HIV/SIDA este insuficient, persoanele chestionate au cunoştinţemedii legate de diferenţierea între HIV şi SIDA, acest aspect putând fi explicat prin faptul că doar 47% dintre cei chestionaţi cunosc diferenţa între virusul HIV şi boala SIDA.

Se observă nivelul scăzut de cunoaştere al implicaţiilor maladiei HIV/SIDA însocietatea contemporană, astfel că, majoritatea persoanelor infestate cu HIV sau bolnave deSIDA nu sunt îndeajuns acceptate şi integrate în societate, în viaţa de zi cu zi. Dacă oamenii ar fisuficient de informaţi cu privire la semnificaţia, modul de transmitere şi de protejare împotrivamaladiei HIV/SIDA, s-ar putea constata o creştere semnificativă a gradului de incluziune socială a acestor persoane afectate.

În uram interviului aplicat unei persoane seropozitive, se poate concluziona o tendinţă discriminatorie în ceea ce priveşte persoana seropozitivă, aceasta trecând prin clipe de suferinţă,

de marginalizare şi excludere socială, refuzându-li-se dreptul la o viaţă normală, liniştită. Însă dorinţa acestor persoane de a trăi este mai puternică decât orice obstacol s-ar putea aşterne încalea lor.

Trăim într-o lume modernă, într-o lume a tehnologiei şi a informaţiei libere, dar avemtotuşi anumite prejudecăţi care ne împiedică să evoluăm din punct de vedere moral.



Bibliografie selectivă

1.

Chelcea, S., „Probleme metodologice ale cercetării sociologice”, în Chelcea, S.,Mărginean, I., Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici. Deva:

Editura Destin.

2. Chelcea, S., „Chestionarul sociologic”, în Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998).

Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici. Deva: Editura Destin.

3. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică. Metode şi

tehnici. Deva: Editura Destin.

4. Cauc, I. „Ancheta sociologică şi sondajul de opinie” în Chelcea, S., Mărginean, I.,

Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici. Deva: Editura Destin.

5. Chelcea, S. (2007). Metodologia cercet ării sociologice. Metode cantitative şi

calitative. Bucureşti: Editura Economică.

6. Cojocaru Ş., 2005 , Metode apreciative în asisten ţ a socială – Ancheta, supervizarea şi

managementul de caz, Iaşi: Editura Polirom.

7. Cojocaru Ş., 2006, Proiectul de interven ţ ie în asisten ţ a socială , Iaşi: Editura Polirom.

8. Iluţ P., (1997). Abordarea calitativă a socio-umanului, Iaşi: Editura Polirom.

9. Mărgineanu I., (2004). Proiectarea cercet ării sociologice, Iaşi: Editura Polirom.

10. Miftode, V. (2003). Tratat de metodologie sociologică. Iaşi: Editura Lumen.

11. Mihăilescu I., (2003) , Sociologie generală, Iaşi: Editura Polirom.

12. Pop, L.M., (coord.),(2002), Dic ţ ionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti.

13. Rotariu T., Iluţ P., (1999). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi: Editura

Polirom.

14. Tutty L., Rottery, Grinel, (2005). Cercetarea calitativă în asisten ţ a socială – Faze,

etape şi sarcini, Iaşi: Editura Polirom.

15. Yin, Robert K., (2005). Studiul de caz design-ul, colectarea şi analiza datelor, Iaşi:

Metode avansate in stiintele socio-umane.pdf

Documents

Transcript of Metode avansate in stiintele socio-umane.pdf