INTRODUCERE

Indiferent dacă unei persoane îi place sau nu, practic nimeni nu este în afara acţiunii unui sistem politic. Politica este un fapt de neocolit al existenţei umane. Ceea ce a permis speciei umane să supravieţuiască a fost politica.

Răspunsul la întrebarea de ce analizăm politica mi se pare evident: indiferent ce facem nu putem ocoli politica - deşi putem să o ignorăm. Acesta este un motiv suficient de puternic pentru a încerca să o înţelegem. Putem dori să înţelegem politica doar pentru a ne satisface curiozitatea sau pentru a înţelege ce se întîmplă în jurul nostru, pentru a face cele mai bune opţiuni între alternativele ce ni se oferă. Politica este o problemă extraordinar de complexă şi fără anumite cunoştinţe şi abilităţi există pericolul ultrasimplificării.

Poate să apară următoarea întrebare: dacă vrem să înţelegem politica, de ce nu am intra direct în viaţa politică pentru a acumula o experienţă directă? O analogie ar fi folositoare: cea dintre un politician şi un medic, unul avînd în grijă sănătatea comunităţii, celălalt a oamenilor care o compun. Progresul în medicină depinde mai ales de experienţa oamenilor de ştiinţă şi mai puţin de cea a practicienilor.

Deşi analogia nu poate fi impinsă prea departe, o distinţie similară ar putea fi făcută asupra modului de a dobîndi cunoştinţele politice. Experienţa în politică furnizează, indiscutabil, cunoştinţe care nu pot fi obţinute în alt mod. Aptitudinile necesare în analizarea politicii nu sunt aceleşi cu cele necesare în practicarea politicii, însă liderii politici sunt solicitaţi să ia decizii despre probleme abstracte ori teoretice, deci le sunt necesare competenţe analitice sporite.

Ceea ce este adevărat pentru liderii politici este adevărat şi pentru simplii cetăţeni. Pentru a-i judeca pe liderii politici şi partidele lor, pentru a înţelege şi a opta între diferite alternative, fiecare are nevoie mai mult decît de experinţa directă. Ţelul analizei politice este de a merge dincolo de ceea ce fiecare poate spera să înveţe din experienţa directă.

Pentru a înţelege şi acţiona inteligent, adesea putem, aşa cum face şi Robert Dahl (1984, pag. 4) să punem cîteva întrebări fundamentale:

1. Cum pot acţiona încît să ajung la un rezultat mai bun? (pentru mine, pentru familia mea, pentru afacerea mea, pentru partidul meu, ţara mea, umanitate,etc.)

2. Ce înseamnă o situţie mai bună?3. Cum se poate ajunge la o anumită situaţie în lumea reală?4. Ce înţeleg prin termenii cheie pe care îi folosesc?Fiecare întrebare reprezintă o orientare diferită faţă de realitate:- prima este orientată către descoperirea unei politici publice;- în a 2 –a întrebare există dorinţa de a descoperi valori, criterii care să aprecieze politicile

alternative;- a 3-a întrebare este orientată către descoperirea relaţiilor empirice dintre elementele lumii reale;- cu a 4-a întrebare se caută clarificarea semnificaţiei;Funcţie de întrebarea asupra căreia ne concentrăm atenţia la un moment al analizei, putem avea:- analiză de politici publice;- analiză normativă;- analiză empirică;- analiză semantică;În analiza politică actuală limitele între aceste tipuri nu sunt clar

definite. În plus există o relaţie logică între acestea: trebue să începem prin a clarifica înţelesul unor termeni, să trecem la problemele empirice, să descopărim normele şi în final să examinăm problema alegerii unei anumite politici publice. Pentru că analiza politicilor publice este cel mai complex tip de analiză, în această carte accentul va cădea mai mult asupra sa.

Folosind o altă metaforă, s-ar putea spune că munca analistului politic este asemănătoare cu cea a unui detectiv. Ei desfăşoară cam aceleaşi activităţi de rutină: urmăresc anumiţi oameni şi încearcă să înţeleagă ceea ce se întîmplă, îi întreabă despre ceea ce se întîmplă şi caută urme, dovezi ale unor acţiuni. În plus însă analistul politic ar trebui să ofere şi sfaturi viabile pentru anumite acţiuni.

Numărul celor calificaţi care oferă consultanţă atît pentru guvern sau autorităţile locale cît şi pentru sectorul privat fiind în creştere, acest curs se adresează celor care doresc să lucreze în acest domeniu şi care vor să-şi îmbunătăţească deprinderile analitice.

1. Politică şi Analiză

Cercetarea empirică şi discursul politic

Pe prima pagină un articol de ziar apărut după 11 septembrie 2001, un titlu succint: “Puterea Statelor Unite în declin”. Întoarceţi pagina şi observaţi că articolul continuă cu un subtitlu: “declinul spiritului civic erodează puterea Statelor Unite”. Titlul principal este o afirmaţie simplă, descriptivă despre schimbările în puterea Statelor Unite; a doua sugerează un motiv al acestor schimbări. Afirmaţii de acest tip sunt obişnuite în arena politică, şi tindem să le acceptăm dacă se potrivesc cu ceea ce cunoaştem deja despre politică. Scopul acestui curs este de a vă oferi unele deprinderi de înţelegere a acestor afirmaţii şi de a cerceta pentru a putea determina dacă ele sunt sau nu reale. Veţi învăţa să întrebaţi: Ce înţelege autorul prin “putere” şi prin “spirit civic”? Ce dovezi există pentru a susţine această aserţiune? Există alte forţe care acţionează cu o forţă mai mare asupra puterii unei ţări?

Întrebările despre înţelesul termenilor şi despre relaţia dintre termeni şi evenimentele reale sunt centrale pentru procesul de cercetare în orice domeniu de studiu. Ele sunt în mod special provocatoare pentru cei care studiază politica, deoarece termenii folosiţi pentru a descrie şi explica evenimentele şi ideile politice nu sunt întotdeauna clar definiţi. Ca studenţi la ştiinţe politice, nu putem să ridicăm din umeri şi să întoarcem spatele arenei politice cu un oarecare sentiment al fatalismului. Trebuie să fim cât se poate de educaţi în legătură cu limbajul şi datele politicii, pentru a aprecia cât de uşor pot ele să ne inducă în eroare, şi pentru a învăţa să le folosim mai corect şi eficient.

Această carte este dedicată îmbunătăţirii capacităţii voastre de a înţelege şi folosi discursul politic. Termenul de discurs politic include multe moduri în care limbajul politic şi informaţia pot fi utilizate, începând cu o prezentare făcută pentru a susţine o anumită politică până la afirmaţii formale ale liderilor politici, de la scrisori către un editor până la legi care trec prin Parlament, de la simple tabele statistice în articolele de ziar până la analize politice pregătite de o agenţie guvernamentală. Cartea are două scopuri: să vă ajute să vă formaţi un obicei de a gândi sistematic despre politică, şi de a vă învăţa şi antrena deprinderile de a face o analiză sau o cercetare. Ar trebui să ducă la îmbunătăţirea abilităţii de a scrie într-un limbaj politic mai eficient şi de a analiza informaţia şi datele politice cu mai multă acurateţe. Exerciţiile din această carte vă oferă posibilitatea de a vă ascuţi capacitatea de a aduna, aranja şi analiza ideile şi informaţia politică.

Aceste deprinderi analitice şi de gândire sunt importante din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, ele vă ajută să înţelegeţi mai bine dinamica şi problemele unei societăţi şi de a compara strategiile de analiză a lor. De ce este sărăcia atât de persistentă? Reforma în sistemul de protecţie socială de tipul programelor de asistenţă socială ar reduce sărăcia? În al doilea rând, aceste deprinderi vă permit să evaluaţi critic studiile de politică şi argumentele politice. Ce înseamnă când un candidat spune că stăm mai bine acum decât în urmă cu patru ani, şi un alt candidat spune că stăm mai rău? În al treilea rând, aceste deprinderi pot fi folosite pentru a defini întrebări politice interesante şi a face un design de cercetare care încearcă să răspundă la aceste întrebări. Ce fel de studiu ar fi mai util pentru a arăta de ce procente mari din cadrul populaţiei nu votează? În al patrulea rând, ele vă ajută să priviţi în viitor şi vă dau o bază pentru a construi politici care să rezolve problemele. De exemplu, deprinderile descrise în acest curs vă vor da posibilitatea de a compara costurile şi rezultatele

diferitelor politici de îngrijire a sănătăţii. În al cincilea rând, aceste deprinderi vă permit să participaţi mai eficient la scena politică. Puteţi să priviţi aceste deprinderi ca pe o importantă resursă politică. Abilitatea de a analiza informaţia, şi de a vă prezenta rezultatele cât mai eficient, va mări capacitatea voastră ca cetăţeni şi participanţi la scena politică. Cei care pot ordona şi analiza informaţia vor avea mai multe posibilităţi de a-şi exercita influenţa în scena politică.Analiza sistematică nu necesită învăţarea de noi limbaje sau procese de gândire – ci din contra. Fundamentele analizei politice sunt folosite pentru a rezolva problemele sau pentru a lua decizii în viaţa cotidiană. Această carte vă ajută să vă dezvoltaţi şi să stăpâniţi aceste date fundamentale. Explică ce sunt ele, vă arată cum se folosesc pentru a înţelege chestiunile complexe, şi vă permite să le aplicaţi în exerciţii practice. Cele mai multe texte de ştiinţă socială acoperă aceleaşi

obiceiuri de gândire şi deprinderi de analiză. Discursul politic, totuşi, are anumite caracteristici unice care pot foarte uşor să împiedice o bună analiză. Înainte de a ne întoarce la fundamentele analizei, acest capitol descrie unele caracteristici ale limbajului şi informaţiei folosite în politică. Aceste caracteristici fac gândirea sistematică să fie mai provocatoare şi mai importantă decât ar fi altfel.

2

Discurs politicComunicarea gândurilor politice relevante prin intermediul cuvintelor

Analiză politicăProcesul folosit pentru descoperirea motivelor pentru care se produce un anume fenomen politic

Politică şi Limbaj

Natura procesului politic

Discursul politic este provocator pentru cei care fac analize şi cercetări, datorită naturii procesului politic. Politica este procesul prin care o societate decide asupra regulilor, a ceea ce este valorizat şi în ce mod, cui şi când sund distribuite resursele sale (sub forma subvenţiilor, reducerilor de impozite, programelor, serviciilor publice, etc.).

Deciziile legate de resurse se bazează pe o mare varietate de activităţi ale unui set la fel de variat de actori. Există oficialităţi şi cetăţeni obişnuiţi care meditează profund la chestiunile politice şi se asigură că toate grupurile primesc o parte din

resurse. Există indivizi care încearcă să promoveze interesele unui anumit grup sau să puncteze o problemă comună a societăţii care a fost trecută cu vederea. Există actori care evită chestiunile controversate şi care nu fac decât să ducă politici în mod rigid. Există oficialităţi şi cetăţeni care sunt partizani ardenţi ai unei poziţii şi caută orice oportunitate de o proba şi promova. Acest variat mozaic de actori şi motive afectează natura discursului politic. Termenii pot fi folosiţi pentru a lămuri, persuada sau a dezorienta. Ca urmare, analiza atentă şi sistematică este şi mai dificilă şi mai controversată decât în alte domenii. Acest capitol abordează un număr de probleme ridicate de termenii politici, cu scopul de a crea o bază pentru discuţii ulterioare despre importanţa clarităţii şi preciziei.

Să considerăm un exemplu de argument politic care a devenit tot mai important în campaniile politice, şi anume, a determina dacă economia este sănătoasă şi în creştere. În timpul alegerilor din 1996, opoziţia a acuzat repetat faptul că economia este într-un declin serios, punctând factori ca deficitul bugetar şi rata şomajului. Guvernul, admiţând faptul că creşterea economică era destul de slabă, au subliniat factorii mai pozitivi, cum ar fi rata ceva mai scăzută a inflaţiei şi productivitatea crescută a industriei. Ceea ce este interesant este că ambele părţi au putut aduce dovezi pentru a-şi susţine afirmaţiile.

Cum putem noi, ca participanţi la procesul democraţie, să analizăm optim chestiuni legate de creşterea şi competitivitatea economică? Modul în care abordăm aceste chestiuni influenţează răspunsurile pe care le obţinem. O abordare ar fi formularea unei afirmaţii care se bazează pe termeni concreţi şi o comparaţie specifică, cum ar fi: “Productivitatea industrială (per muncitor) a crescut cu o rată anuală mai rapidă din 1996 până în 2000, decât în orice perioadă postrevoluţionară.” Cum putem determina dacă această afirmaţie este corectă? Evident, ar trebui găsită o sursă care prezintă productivitatea per muncitor în diferiţi ani, aşa cum ar fi un raport guvernamental. Totuşi, această abordare cere timp. Deoarece adesea este dificil de obţinut o asemenea informaţie atunci când ai nevoie de ea, sunteţi mai apţi de a face o afirmaţie de tipul: “Economia a fost mai sănătoasă în peioada 2000 -2002 decât în anii anteriori.”

Observaţi cât de diferită este a doua afirmaţie faţă de prima. Prima afirmaţie conţine itemi specifici care pot fi măsuraţi şi observaţi. Putem într-adevăr să demonstrăm dacă este adevărată sau falsă. Însă nu este posibil să observăm direct, să măsurăm sau să comparăm un termen ca creştere economică sau sănătatea economică, folosit în a doua afirmaţie. Afirmaţia în sine nu ne spune ce înseamnă acest termen. De aceea, oamenii care sunt de acord cu ea pot să caute orice fel de dovezi care să o susţină, iar cei care o resping ar putea găsi informaţii care o dezaprobă. Autorii pot să aibă în minte faptele concrete conţinute în prima afirmaţie, dar neglijează să le facă explicite. Sau poate, se gândesc la ingrediente intangibile ale sănătăţii economice, cum ar fi capacitatea de inovaţie tehnologică. Deoarece acestea sunt mai greu de definit şi măsurat, actorii politici pot să considere că e mai uşor să le lase nedemonstrate. Ei pot prefera termenul mai sănătos, datorită ambiguităţii lui, care îl face un instrument mai eficient de manevrare a sentimentului public. Deoarece termeni ca economie sănătoasă sunt prost definiţi şi extrem de vagi, ei pot să dezorienteze publicul, indiferent dacă utilizatorii lor o intenţionează sau nu acest lucru.

Un al doilea exemplu de termen ambiguu, care poate fi definit în mai multe feluri este ideea de “apărare naţională”. Liderii politici afirmă adesea că bugetul apărării este prea mic. Ascultătorii îşi pot imagina o sumă anume de bani pentru itemi clar legaţi de apărarea naţională. De fapt, există multe neînţelegeri cu ce itemi ar trebui incluşi în bugetul apărării. Bugetul cuprinde în apărarea naţională, cele mai multe cheltuieli legate de Ministerul Apărării, apărarea civilă şi părţi din Cheltuielile Ministerului de Interne, cum ar fi cele pentru grăniceri sau pentru trupele anti-tero. Acest buget nu include nimic din cele ce urmează: pensii şi scutiri către veterani; garantarea datoriei publice atribuite cheltuielilor de apărare; costurile afacerilor internaţionale, chiar dacă mai mult de jumătate din această cifră este folosită în scopuri de securitate naţională. Să răspundem la următoarele două întrebări: De ce ar trebui un om politic care susţine cheltuieli mai mari pentru apărare să fie de acord cu lista de itemi cuprinşi în cadrul “apărării naţionale” în bugetul României? De ce ar trebui o

3

PoliticaProcesul de a decide în ce mod vor fi distribuite resursele într-o societate.

persoană care consideră că bugetul apărării este în general prea mic, să fie deranjată de definiţia “apărării naţionale” din buget?

Termenii pot rămâne vagi şi pot fi definiţi de diferite organizaţii care vor pur şi simplu să-şi apere poziţiile. Această observaţie este evident adevărată pentru partidele politice şi grupurile de interes. Este de asemenea adevărat şi pentru organismele guvernului. Agenţiile guvernamentale au o înclinaţie naturală de a se identifica cu importanţa mandatului lor politic şi de a dezvolta norme şi proceduri care le întăresc tendinţele. Membrii ajung şi ei să se simtă confortabil cu procedurile pe care ei le-au stabilit şi sunt dispuşi să facă schimbări majore în programele de conducere. Ca urmare, administratorii pot să-i descurajeze pe analişti în a ridica întrebări legate de activităţile curente. De asemenea, funcţionarii guvernamentali vor să-şi îmbunătăţească statutul profesional şi îşi prezintă programele într-un mod mai pozitiv. Ca urmare, ei sunt tentaţi să utilizeze termeni care le evidenţiază performanţele.

Studiile asupra dezastrului navetei spaţiale Challenger, din 1986, furnizează dovezi despre modul în care birocraţiile pot să prezinte fals informaţiile şi să ascundă faptele. Să ne amintim că Challenger a explodat imediat după decolare provocând moartea celor şapte astronauţi de la bord. Studiile arată că NASA a adoptat nişte proceduri care permiteau oficialilor să ascundă sau să modifice cifrele reale legate de misiunile de zbor spaţial. Pentru a-şi asigura suportul pentru programele lor, oficialităţile de la NASA doreau să arate că costurile erau convenabile. Acest scop de înţeles i-a făcut să evalueze greşit costurile lansării şi să mărească prea mult numărul de zboruri pe care naveta ar fi putut să le facă. Stilul de conducere NASA accentuat aceste tendinţe. Directorul din acea vreme era extrem de intolerant faţă de critici şi, intenţionat sau nu, descuraja funcţionarii medii de a raporta orice informaţii care ar putea ridica întrebări legate de navetă sau de zborurile planificate. Ca urmare, managerii conştienţi de problemele potenţiale ale lansării rachetei, care au cauzat dezastrul, nu au raportat informaţia.

Adesea termenii nu sunt clar definiţi, pur şi simplu din motivul că politica abordează chestiuni complexe şi ambigue. Apărarea naţională este o astfel de chestiune şi este una asupra căreia există multe dezacorduri deschise. Nu este garantat faptul că, de exemplu, a cheltui pe apărare echivalează cu capacitatea unei ţări de a duce un război, căci ţările care cheltuiesc cel mai mult pe apărare, nu sunt întotdeauna cele cu cel mai puternic sistem militar. Centrul de Informaţii Militare al SUA (Centrer for Defense Information), de exemplu, susţine că cheltuielile reduse pentru apărare ar face ca Statele Unite să fie mai puternice şi nu mai slabe prin întărirea economiei naţionale, pe care, la urma urmei, trebuie să se bazeze organizarea apărării.

Termeni folosiţi în discursul politic

Politica alocă două tipuri de resurse. Resursele tangibile pot fi direct observate şi măsurate şi include hrana, îmbrăcămintea, locuinţele, armele, banii, maşinile, etc. Când măsurăm direct lucrurile care sunt distribuite de guvern, primim date empirice numite astfel deoarece ele provin direct din experienţa noastră personală, din experimentare sau observaţie. Resursele intangibile, pe de altă parte, pot fi observate numai indirect. Ele cuprind valori ca: puterea, libertatea, naţionalismul, respectul, demnitatea, egalitatea, drepturile şi dreptatea. Nu este demn de interes a aduna date empirice despre aceşti itemi deoarece ei pot fi măsuraţi doar indirect. De asemenea actorii politici vorbesc despre ei în termeni abstracţi şi nu reuşesc să-i lege de termeni concreţi sau tangibili.

Să presupunem că ne-ar interesa diferenţele dintre standardele de viaţă din Suedia şi România. Am putea construi o afirmaţie folosind termeni concreţi: “Rata mortalităţii infantile din România este mai mare decât cea din Suedia”. Termenul rata mortalităţii infantile se referă la ceva măsurabil şi ca urmare se poate dovedi dacă afirmaţia este adevărată sau falsă. Totuşi, o afirmaţie de tipul “Suedezii o duc mai bine decât românii” nu poate fi testată empiric, aşa cum este formulată. Termenul mai bine decât se referă la o calitate abstractă şi trebuie redefinit în termeni mai empirici sau mai concreţi.

Un al doilea exemplu: “Elitele sunt mai democratice decât oamenii săraci.” În mod virtual, întreaga afirmaţie conţine termeni abstracţi pentru care referinţele empirice sunt neclare: elite, democratic şi săraci. Termenul elită s-ar putea referi doar la oamenii bogaţi sau ar putea însemna oamenii care controlează organizaţiile mari sau care deţin funcţii politice. Înţelesurile concrete ale unui astfel de termen pot diferi mult de la un observator la altul. Totuşi, dacă rescriem propoziţia astfel: “Familiile cu venituri mai mari de 15 milioane pe lună manifestă o susţinere mai mare pentru libertatea de expresie şi presă liberă decât familiile cu un venit mai mic de 3 milioane”, avem termeni (venitul familiei şi exprimare a opiniilor) ai căror înţelesuri precise pot fi examinate.

4

Resurse tangibile Lucruri de valoare care pot fi observate şi măsurate direct.

Date empiriceDate adunate direct din experienţa personală, experimentare sau observaţie.

Resurse intangibileLucruri de valoare care nu pot fi observate sau măsurate direct.

Soluţia acestor ambiguităţi nu este aceea de a înceta de a ne gândi la ea. Termenii sărăcie şi elită sunt ambii termeni importanţi deoarece se referă la dimensiuni ale vieţii noastre politice care sunt semnificative, chiar dacă e greu să fim foarte exacţi în legătură cu sensurile lor sau să-i traducem în termeni concreţi. Şi după cum am subliniat anterior, lipsa de precizie a multor termeni abstracţi înseamnă că ei pot fi intenţionat utilizaţi pentru a dezinforma oamenii, pentru a promova interese particulare sau pentru a exprima emoţii puternice. În ciuda acestor câtorva probleme, termenii abstracţi nu pot fi ignoraţi. E mai bine să se acorde o atenţie specială în clarificarea discursului personal, în traducerea termenilor abstracţi în termeni mai concreţi şi în legarea lor de rezultate empirice. Aceste sarcini de lucru sunt centrale pentru deprinderile pe care le descrie această carte.

Tipuri de simboluri abstracte

Abstracţiile sunt adesea transpuse în simboluri, reprezentând o provocare ulterioară pentru analiza atentă. Ca o regulă generală, simbolurile sunt semne sau reprezentări pe care oamenii le folosesc pentru a comunica despre

lucruri ce nu pot fi uşor înţelese sau despre care nu se poate vorbi prea uşor. De exemplu, când ne gândim la România ne putem gândi la astfel de simboluri ca hărţi, steaguri, portrete de lideri, sau imagini ale unor clădiri vestite. Simbolurile care reprezintă resurse tangibile sunt numite simboluri concrete deoarece se referă la obiecte care pot fi observate şi măsurate. Spre deosebire de acestea, simbolurile abstracte reprezintă resurse intangibile şi valori care nu pot fi observate. Oamenii a căror lume politică este dominată de astfel de abstracţiuni, întâmpină mai multe greutăţi în înţelegerea realităţii.

Simbolurile au o atracţie deosebită deoarece ele pot simplifica termenii ambigui sau complecşi. Cei preocupaţi de economie şi de comparaţii între Statele Unite şi Japonia, de exemplu, se bazează frecvent pe termeni vagi cum ar fi caracter naţional şi valori culturale. Scopul este adesea de a simplifica o lume complexă şi de a face mai uşor de înţeles. Multe dintre ele se referă la mituri sau poveşti care ne asigură că putem face faţă evenimentelor. Murray Edelmann, politolog, descrie acest proces de creare a metaforelor şi miturilor pentru a aborda complexitatea:Cauzele şi remediile depresiilor, inflaţiilor, războaielor şi revoltelor care ameninţă

lumea sunt complexe şi se bazează pe decizii mai mici sau mai mari a unui mare număr de oameni. Miturile şi metaforele permit oamenilor să trăiască într-o lume în care cauzele sunt simple şi clare, iar remediile sunt vagi. În locul unei lumi empirice complicate, oamenii ţin la relativ puţine mituri simple, arhetipale, în care duşmanul conspiratoriu şi eroul salvator atotputernic sunt figurile centrale. Ca urmare, oamenii se simt asiguraţi prin ghidare, siguranţă şi încredere, în loc să se simtă paralizaţi de ameninţări, confuzie şi de o responsabilitate personală nedorită de a face judecăţi.

Oamenii preocupaţi de cunoaşterea şi înţelegerea lumii politice, trebuie să aprecieze că o mare parte din limbajul şi informaţiile despre această lume sunt adesea folosite pentru a ne ajuta să facem faţă complexităţii şi ambiguităţii politicii.

Există câteva tipuri de simboluri abstracte care includ metafore, comparaţii, analogii şi stereotipuri. Metafore şi comparaţii. Metaforele sunt figuri de stil în care un cuvânt sau o frază folosite în mod

normal într-un anumit context, sunt aplicate într-un al doilea, diferit de primul, pentru a face o comparaţie. Metaforele fac o comparaţie implicită (“Alegerile au fost o cursă de cai”), în timp ce comparaţiile introduc cuvintele ca sau ca şi (“Alegerile au fost ca o cursă de cai”).

Metaforele şi comparaţiile ne ajută să înţelegem un anumit lucru mai bine sau să trăim un nou sentiment faţă de un subiect. Stabilim asemănarea dintre două lucruri, aceste două figuri de stil ne sugerează că dacă înţelegem un lucru familiar, atunci putem înţelege şi un lucru nefamiliar. Cu toate acestea, metaforele şi comparaţiile pot împiedica gândirea limpede atunci când se fac alăturări nepotrivite sau inexacte. Când vorbitorii compară două evenimente care de fapt nu sunt chiar aşa asemănătoare sau nu au nimic de-a face cu problema în discuţie, termenii ajung să deformeze în loc să clarifice.

Dezbaterile politice despre război şi strategie se bazează adesea pe utilizarea metaforelor şi comparaţiilor. În timpul celui de-al doilea război mondial, primul-ministru britanic Winston Churchill a fost în dezacord cu preşedintele american Franklin D. Roosevelt în legătură cu amplasarea celui de-al “doilea front” aliat, din Europa de Vest. Britanicii pledau pentru organizarea invaziei prin Mediterana, atacând mai întâi Sicilia, apoi Italia, şi apoi extinzând invazia în tot sudul Europei. Americanii doreau să lanseze invazia din Franţa. Punctul de vedere britanic a prevalat, iniţial măcar, în parte, din cauza metaforei utilizate. Churchill se referea la coasta mediteraneană ca fiind “burta moale a Europei” (the soft underbelly of Europe), subliniind dramatic aparenta sa vulnerabiltate. Din păcate, câmpul de luptă italian s-a dovedit să nu fie chiar “burta fiarei”,

5

Simboluri concrete Simboluri care înlocuiesc lucruri care pot fi direct măsurate sau observate.

Simboluri abstracteSimboluri care înlocuiesc lucruri care nu pot fi direct măsurate sau observate.

ci un teren denivelat, periculos şi dificil, unde drumurile proaste şi lipsa terenurilor de aterizare au făcut asaltul extrem de dificil. Aliaţii au avut nevoie de aproape un an pentru a parcurge 800 de km şi de a ajunge în Roma.

Ce probleme sunt impuse de următorii termeni folosiţi în mod curent? Scrieţi propriile răspunsuri. Răspunsurile posibile sunt incluse între paranteze, dar şi ale voastre pot fi la fel de valabile.

Programul de asistenţă a săracilor descris ca o treaptă a unei scări. ____________________ __________________________________________________________________________________(Sugerează că cei care primesc bunuri vor continua să lupte cu sărăcia; ignoră posibilitatea că unele programe de asistenţă nu permit oamenilor să depăşească sărăcia sau că sunt programe care chiar creează o dependenţă.)

Boschetarul ca un simbol pentru cei fără locuinţă. ___________________________________ __________________________________________________________________________________(Implică faptul că cei fără adăpost sunt bătrâni şi alcoolici şi nu oameni care ar putea avea prea puţine opţiuni.)

Lumea a treia ca termen pentru naţiunile în curs de dezvoltare. ________________________ (Sugerează că naţiunile puteau fi împărţite în trei categorii: vestul industrial, blocul comunist şi naţiunile mai puţin dezvoltate; ignoră dispariţia fostului imperiu sovietic şi trece cu vederea diferenţe importante între naţiunile mai puţin importante.)

Judecată prin analogie Politicienii încearcă adesea să înţeleagă un eveniment contemporan lor judecându-l în funcţie de un eveniment istoric analog. Ei consideră că dacă descoperim un eveniment similar din trecut, putem învăţa mai multe despre

situaţia contemporană. Una din cele mai folosite analogii se referă la un eveniment din 1938, când Marea Britanie a cedat cerinţelor lui Hitler de a i se permite să anexeze o parte din Cehoslovacia. Acest act de acceptare pasivă l-a convins pe Hitler că putea să pornească la cucerirea restului Europei fără riscul de a fi pedepsit. Aşa numita analogie muncheneză este folosită oricând cineva doreşte să susţină că alţii se retrag dintr-o confruntare şi astfel încurajează involuntar agresiunea ulterioară. În timpul anilor `60, cei care apărau războiul din Vietnam au folosit analogia muncheneză, declarând că dacă forţele Statele Unite s-ar fi retras, această acţiune nu ar fi făcut decât să producă mai multă agresiune din partea Vietnamului de Nord. Şi în 1988 reînceperea negocierilor privind reducerea înarmării dintre preşedintele S.U.A. Regan şi secretarul general al PCUS Mihail Gorbaciov, criticii considerau că aceia care promovau reducerea înarmării erau în pericol de a uita lecţia de la Munchen, că pacea vine doar din putere. Aceeaşi

analogie a fost utilizată pentru a strânge coaliţia internaţională care a luptat împotriva Iraqului în 1990, după ce acesta invadase Kuweitul.

Utilitatea unei analogii depinde dacă punctele de asemănare dintre două evenimente sunt cu adevărat semnificative. În acest caz întrebarea este dacă fosta Uniune Sovietică era asemănătoare cu Germania nazistă, în dorinţa sa de a domina alte naţiuni prin forţă. Dacă nu era aşa, analogia muncheneză putea fi falsă. Analogiile istorice sunt în acelaşi timp atrăgătoare şi periculoase, tocmai deoarece oamenii care folosesc astfel de analogii, apără adesea asemănările pe care le iau în considerare. Un critic a observat că “uneori, apare cineva – Winston Churchill a fost probabil ultimul – al cărui simţ de paralelism istoric să fie suficient de corect pentru a fi un ghid de conducere a statului. Mai adesea, cei care cred că urmează „lecţiile” trecutului nu fac decât să-şi urmeze propriile prejudecăţi, fie ele sănătoase sau nesănătoase şi să le numească istorie.”

Etichetări şi stereotipuri. Folosirea de către politicieni a metaforelor, comparaţiilor şi analogiilor ilustrează utilizarea dramatică a limbajului în politică. Mai puţin dramatică, dar, probabil mai semnificativă, este folosirea etichetărilor de grup, a stereotipurilor şi a altor simboluri pentru a influenţa deciziile. Etichetările de grup bazate pe delimitări etnice sau de clasă sunt folosite de obicei pentru a-i satisface pe cei care nu reuşesc să primească resursele tangibile pe care le doresc. În acest sens, simbolurile de grup sunt ceea ce Charles Elliott numeşte “mecanism de încredere” – orice practică socială care distribuie inegal resursele şi convinge în acelaşi timp pe cei care pierd că sistemul este în fond corect şi că de fapt ei au pierdut din cauza propriilor lor deficienţe. Cel mai cunoscut exemplu este tokenism-ul1, prin care unui singur reprezentant al unei minorităţi i se oferă un tratament special. Norocul acestei persoane este exploatat pentru a sugera altora că sistemul este de fapt corect, cinstit, şi pentru a redirecţiona frustrarea altor membrii ai minorităţii.

1 Tokenism- arată acomodarea cu o cerere, principiu a unor concesiuni de regulă formale; sau integrarea reală a negrilor în şcoli şi la locul de muncă.

6

Judecata prin analogie Analiza unui fenomen prin referire la un altul, la un fenomen substitut, care corespunde foarte bine cu primul.

Cuvinte care maschează realitatea. În sfârşit, limbajul poate să facă neclare sensurile, să obtureze conştiinţa noastră faţă de realităţile neplăcute, sau să ascundă costurile alegerilor politice. În eseul clasic “Politica şi limba engleză”, George Orwell subliniază modul în care clişeele şi jargonul sunt repetate mecanic în discursule politice pentru a ascunde adevărul şi pentru a face ideile obişnuite să pară creative. Folosind fraze bogate în textură – ritm, simetrie şi cadenţă – dar golite de înţeles, conducătorii pot să ascundă adevăratul impact uman a deciziilor politice negative.

Rapoartele despre operaţiile militare au o înclinaţie specială spre acest tip de mascare. Un raport timpuriu despre războiul din Vietnam descria un tip de atac cunoscut sub numele de operaţia SLAM. SLAM însemna A Căuta, A Localiza, A Anihila, A Monitoriza, şi se baza pe o gamă completă de arme de susţinere, de la bombe strategice B-52 până la artilerie uşoară. Un raport nota că “în timpul celor 49 de zile a operaţiunii SLAM de susţinere a Con Thien am detectat un duşman bine apărat, i-am distrus proviziile şi l-am forţat să se retragă mult.” Este uşor de uitat că aceste cuvinte descriu o tehnologie letală şi că, în timpul perioadei de şapte ani, din 1965 până în 1971, 10 de miliarde de kg de muniţie au fost explodate pe teritoriul Vietnamului de Sud. La fel, comunicatele oficiale ruseşti care relatează despre ceea ce se întâmplă în Cecenia vorbesc despre „operaţiuni poliţieneşti”, sugerând publicului acţiuni normale de păstrare a ordinii, şi omiţând să precizeze că în aceste operaţiuni sunt implicaţi sute de militari, avioane, elicoptere, tancuri şi maşini blindate.

Scopul acestei discuţii asupra termenilor discursului politic nu este acela de a spune că afirmaţia politică este confuză şi falsă şi că analiza sistematică este imposibilă. De fapt scopul este de a accentua importanţa de a fi atenţi şi sistematici în folosirea acestor termeni. Definiţiile clare sunt centrale pentru toate ştiinţele sociale, însă cu atât mai mult pentru ştiinţele politice. Astfel, acest curs este preocupat de strategiile de mărire a clarităţii şi preciziei a termenilor şi definiţiilor pe care îi folosim în cercetare.

Caracteristicile datelor utilizate în discursul politic

Am observat până acum că limbajul discursului politic se bazează adesea pe termeni care sunt legaţi doar indirect de evidenţa empirică şi care ascund ceea ce se întâmplă în mod real prin suprasimplificarea realităţii sau prin promovarea unei poziţii particulare. Acest subcapitol ia în considerare modul în care şi datele cantitative pot produce suprasimplificarea sau ne pot induce în eroare. Eroare şi prejudecată

Multe din datele şi rezultatele pe care le luăm ca date, sunt pur şi simplu eronate. Un motiv extrem de simplu a fost sugerat de Sir Josiah Stamp, un oficial al Departamentului Finanţe al Marii Britanii, între 1896 şi 1919:

Guvernul dispune de statistici uimitoare. El le colectează, le adună, le ridică la puterea n, extrage rădăcina pătrată şi pregăteşte diagrame minunate. Dar nu trebuie uitat niciodată că fiecare din aceste cifre provin, în ultimă instanţă de la observatorul din sat, care le pune pe hârtie după bunul lui plac.Încă mai suntem dependenţi de versiuni moderne ale observatorului din sat, în ciuda tehnologiei noastre

din ce în ce mai sofisticate. În toamna lui 1979, de exemplu, Federal Reserve Board din Statele Unite a fost alarmată de o creştere bruscă a depozitelor monetare. S-a dovedit că un mare consorţiu bancar a raportat greşit băncii federale depozitele de care dispunea. El a declarat cu 4,5 miliarde de dolari mai mult decât avea în realitate! Economiştii depind în totalitate de informaţiile statistice oferite de guvern, multe din aceste date fiind supuse unor erori mari, şi existând şanse foarte reduse ca erorile să se anuleze unele pe altele.

Motivele pentru care apar erori în statisticile guvernamentale pornesc de la complexitatea datelor pe care guvernul le colectează şi ajung până la faptul că cele mai multe date au implicaţii politice. În 1976, Congresul Statelor Unite a stabilit o comisie de experţi care să revadă datele privind şomajul. Raportul comisiei sublinia că guvernul se bazează adesea “statistici extrem de imprecise” pentru a aloca fonduri statelor şi oraşelor, dar, în acelaşi timp, a ajuns la concluzia că nu exista nici o cale de a corecta deficienţele cu costuri rezonabile. În anii `80, cele mai respectate agenţii ale Congresului, responsabile de calcularea cifrelor bugetului – Congressional Budget Office şi The Joint Committee on Taxation – au ajuns să fie criticate pentru estimări inexacte. Unele din motivele criticii erau, desigur, politice. De exemplu, Congresul nu era dispus să suporte deficitul bugetar, astfel că a ales să ignore estimările negative ale propriului birou pentru buget, preferând să ţină cont de estimările mai optimiste ale Casei Albe.

A interpreta cifreleşi chiar a decide ce numere merită luate în seamă depinde de presupoziţiile de la care porneşti. Să observăm în ce mod au ales să vorbească despre venituri Republicanii şi Democraţii în anii `80. Republicanii erau mai dispuşi să vorbească despre “venitul mediu” ca o măsură a creşterii economice naţionale, în timp ce Democraţii tindeau să folosească “venitul median” (venitul unei persoane aflate la mijlocul unei liste de indivizi). Motivele lor erau următoarele: În anii `80 bogaţii şi-au mărit veniturile mai mult decât au făcut-o alte grupuri. Astfel, Republicanii care controlau preşedenţia în acea decadă doreau să

7

demonstreze că veniturile au crescut. Ei preferau deci să se refere la venitul mediu deoarece include veniturile câştigate de bogaţi. Democraţii, însă, erau mai dispuşi să se refere la venitul median deoarece descria ceea ce se întâmpla cu cei aflaţi la nivelul de mijloc al structurii clasiale, şi nu cuprindea veniturile bogaţilor. Deoarece nu este îngreunat de cifrele veniturilor mari, tinde să fie mai mic decât venitul mediu şi indică astfel o creştere economică mai redusă. Probleme ale măsurării

Termenii abstracţi folosiţi anterior sunt dificil de utilizat în analiză deoarece sunt greu de măsurat. Deseori este la fel de greu de măsurat termeni care sunt mai concreţi şi care par legaţi de date empirice. Gândiţi-vă cum aţi putea măsura şomajul. Biroul pentru statisticile privind forţa de muncă face supravegheri asupra locuitorilor timp de o săptămână în fiecare lună, şi notează oamenii ca fiind angajaţi, şomeri şi care nu sunt în câmpul muncii. Pentru a fi considerat şomer trebuie să nu ai un loc de muncă, să cauţi în mod activ un loc de muncă şi să fii apt de muncă. Dacă nu lucrezi dar eşti descurajat şi ai renunţat să mai cauţi un loc de muncă, sau dacă lucrezi part-time pentru că nu ai mai găsit o slujbă full-time disponibilă, nu vei fi inclus printre şomeri.

Sărăcia este un alt concept dificil de măsurat. Unele guverne au stabilit o formulă pentru a calcula necesarul de care o familie are nevoie pentru a trăi, şi sub care se consideră că oamenii trăiesc în sărăcie. Formula începe cu estimări ale costului hranei pentru o familie, pe care o înmulţeşte cu trei pentru a determina cât are nevoie o familie să cheltuiască pentru a menţine un standard rezonabil de trai. E uşor de presupus că alegerea cifrei trei ca amplificator se bazează pe dovezi obiective privind obiceiurile de cheltuire. În fond, se bazează pe o cercetare din 1955, care a determinat faptul că oamenii săraci cheltuie o treime din venituri pe mâncare. Studii mai recente estimează că săracii, în occident, cheltuie de fapt circa o pătrime din venituri pe hrană, astfel că unii ar putea considera că acest cost al hranei ar trebui înmulţit cu patru. (Întrebare: această strategie ar urca sau ar coborî linia sărăciei? Dacă costurile hranei s-ar înmulţi cu patru şi nu cu trei ar fi mai mulţi sau mai puţini oameni care trăiesc în sărăcie? Răspuns: ar creşte linia sărăciei şi ar include mai mulţi oameni printre cei consideraţi că trăiesc în sărăcie.) Există o a doua problemă la această formulă. Se bazează pe cel mai puţin generos buget alimentar oferit de Ministerul Agriculturii. (Întrebare: dacă ar fi folosit un buget alimentar mai amplu, atunci ar fi mai mulţi sau mai puţini oameni incluşi printre săraci? Răspuns: din nou, mai mulţi oameni ar fi consideraţi ca trăind în sărăcie.) Ambele aspecte ale formulei reduc suma de bani care defineşte sărăcia. În 1992, standardele stabileau, pentru Statele Unite, că o familie de patru persoane cu venituri sub 14.000$ este sub pragul de sărăcie şi este cuprinsă în programe de asistenţă socială. Definiţia are importante implicaţii politice. Conservatorii critică această definiţie deoarece cifrele despre venit nu cuprind venitul nefiscal, cum ar fi banii de pe cupoanele de hrană şi, de asemenea, nu compensează pentru raportările mai mici ale veniturilor. Dacă aceşti itemi ar fi incluşi, susţin ei, mai puţini oameni ar fi identificaţi ca trăind sub pragul sărăciei.

Sau să considerăm dezbaterile continue legate de consumul de energie şi eforturile de a măsura “energia risipită” şi “criza de energie”. Conform unui punct de vedere, Statele Unite sunt foarte risipitoare în consumarea combustibililor fosili în comparaţie cu Europa şi Japonia. Se presupune că această risipă constituie o “criză de energie”, care îmbolnăveşte economia americană şi necesită acţiunea guvernului. Un alt punct de vedre privind acelaşi fapte consideră că este nepotrivit să se compare consumul de energie în Statele Unite cu cel din Europa şi Japonia din cauza mărimii mai mari şi a climatului nordic mai rece din Statele Unite. De aceea informaţiile privind folosirea energiei în cele trei zone nu indică o criză de energie şi prin urmare nu necesită o acţiune guvernamentală.Manipularea datelor.

În fine, merită notat că statisticile oficiale pot fi folosite pentru a manipula sau influenţa opinia populară în legătură cu programele guvernamentale. S-a menţionat deja efortul Congresului de a folosi cele mai optimiste cifre privind bugetul naţional chiar şi când asta înseamnă a se baza pe cifrele Casei Albe şi nu pe studiile Congressional Budget Office. Un punct similar a fost marcat şi de fostul subsecretar al Marinei, James Woolesey, care a subliniat că în timpul administraţiei preşedintelui Carter, Departamentului de Apărare i s-a cerut să prezică o rată mai scăzută a inflaţiei decât cea care era aşteptată de economiştii guvernului. Intenţia evidentă era de a permite guvernului să menţină creşterea evident reală a cheltuielilor cu apărarea, pentru a nu mări, în acelaşi timp, bugetul apărării cu un procent mai mare de zece la sută pe an. Economistul John Kenneth Galbraith a observat că acestea erau practici obişnuite ale guvernului.

Nimeni nu poate crede serios că în trecut predicţiile oficiale aveau scopul de a reflecta ceea ce urma să se întâmple. Asta prin natura sistemului era ceva necunoscut. Predicţiile oficiale reprezentau de fapt ceea ce avea nevoie o anume administraţie să se întâmple. De aceea, aceste predicţii, dacă erau pe o perioadă mai mare de şase luni, preziceau întotdeauna mai puţină inflaţie, mai puţin şomaj şi o economie expansivă şi viguroasă. Intervalul de şase luni este important, căci un calcul amănunţit arată că aceasta este perioada în care orice predicţie este uitată.

8

Practicarea analizei riguroaseAceast curs se bazează pe o presupunere foarte optimistă: anume că o mai mare atenţie acordată înţelesurilor conceptelor şi datelor folosite de noi şi de alţii, va îmbunătăţi procesul democratic. Unii îşi pun problema dacă acest fept este valabil întotdeauna. Ei indică tendinţele a unor lideri de a simplifica şi distorsiona mesajele în campaniile electorale ale alegerilor democratice. Ei mai susţin faptul că probleme de politică sunt atât de complexe încât atât publicul cât şi experţii au dificultăţi în a desemna sau evalua politicile eficiente. Sunt multe motive de a fi îngrijoraţi de tendinţele actuale din sistemele democratice apărute odată cu creşterea complexităţii problemelor sociale şi cu creşterea nivelului de conflict. Deci sunt, de asemenea, motive de a fi optimişti dar prudenţi. Multe responsabilităţi ale politicii au fost descentralizate, şi multor grupuri şi profesionişti li se cere să inoveze şi să ofere noi soluţii politice. Există o disponibilitate crescută de a experimenta noi moduri de conducere a procesului democratic şi noi politici. Există un interes pentru noile modalităţi de a implica cetăţenii în deciziile conducerii şi de a oferi servicii publice în parteneriat cu alte organizaţii. Fiecare din aceste inovaţii măreşte oportunităţile indivizilor şi grupurilor de a-şi îmbunătăţi şi aplica deprinderile de analiză politică – fie ca cetăţeni, ca profesionişti într-un sector public, sau ca actor în sectoare private şi voluntare.

Astfel, în termeni generali, aceast curs îşi propune să vă ajute să participaţi mai eficient la sistemul democratic. Deoarece politica se bazează pe o retorică vagă şi pe date înşelătoare, după cum s-a precizat în paginile anterioare, participarea eficientă necesită gândire şi atenţie în formarea opiniilor şi în clasificarea rezultatelor care să le susţină. De fapt cursul încearcă să vă ajute să deveniţi consumatori educaţi ai limbajului şi datelor politice; să vă facă să fiţi sceptici în faţa observaţiilor simpliste, facile, şi a ideilor convenţionale despre politică; să vă ofere nişte deprinderi de gândire şi abilităţi care să vă permită să efectuaţi o analiză empirică. Capitolele următoare vă vor prezenta o serie de paşi care constituie procesul de cercetare. Deşi sunt descrişi ca paşi şi ca sarcini intelectuale discrete în cercetarea reală condiţiile sunt amestecate, liniile lor de limitare sunt rareori clare şi ordonate, iar succesiunea lor urmăreşte rareori o linie dreaptă de la început la sfârşit. Dacă aici discuţia greşeşte pe latura clarităţii şi succesiunii, asta se datorează faptului că trebuie mai întâi să învăţaţi deprinderile. Apoi, când obişnuinţa de a ancheta devine ca o a doua natură pentru voi, puteţi să vă desprindeţi de ordinea strictă impusă de această prezentare.

Cele câteva deprinderi pot fi văzute şi ca aspecte ale construirii şi desfăşurării cercetării. Există trei sarcini de bază ale procesului de realizare a cercetării. Prima este de a identifica subiectul sau întrebarea de

cercetat. A doua este de a găsi dovezi relevante pentru întrebarea respectivă. A treia este de a analiza sau interpreta această dovadă într-un mod să vă permită să răspundeţi la întrebare sau măcar să înţelegeţi mai bine întrebarea. Toţi aceşti paşi sunt la fel de importanţi şi constituie elemente esenţiale pentru designul cercetării. Lucrările despre cercetare neglijează adesea primul dintre aceste puncte. Ei pornesc de la presupunerea că aveţi o întrebare sau un subiect şi vă prezintă doar modul în care să desfăşuraţi ceilalţi dopi paşi: colectarea datelor şi analizarea lor.

O temă de bază a acestui curs este aceea că definirea întrebărilor este o parte importantă a cercetării. Puteţi privi o chestiune dată din mai multe puncte de vedere şi puteţi defini întrebări specifice în mai multe moduri. Mai departe, modul în care formulaţi întrebarea va determina modalitatea cea mai bună de a o studia. Dacă cineva vrea să studieze participarea la vot se poate, de exemplu, informa despre participare la vot în diferite ţări şi despre caracteristicile celor care votează şi a celor care nu votează. Alternativ, se poate căuta o mai bună înţelegere a atitudinilor şi sentimentelor celor care nu votează. Pentru a răspunde la prima întrebare, se adună informaţia care este deja disponibilă în documente existente şi

se poate analiza prin variate metode statistice. Pentru a răspunde la o doua întrebare se pot intervieva nonvotanţii şi se pot interpreta răspunsurile date, probabil în forme narative. Întrebările şi designurile legate de ele pot să ofere informaţii diferite şi pot să servească unor scopuri diferite. Următoarele capitole prezintă alegerile pe care le are cineva atunci când îşi formulează întrebările de cercetare şi când îşi construieşte designul cercetării. Se recomandă creativitatea în explorarea opţiunilor, luarea în considerarea a unor aspecte la care nu s-a reflectat anterior şi sistematizarea punctelor ce urmează a fi analizate.

Exerciţii

9

Designul cercetăriiProiect de cercetare care defineşte termenii, specifică afirmaţiile care vor fi testate, listează datele necesare şi modul de a le obţine, descrie testele care trebuie efectuate şi stabileşte frecvenţa de paşi pentru a completa proiectul.

Exerciţiul 1.1. Examinarea termenilor folosiţi în discursul politic

A. Urmează termenii folosiţi în mod obişnuit în discursul politic. Indicaţi care din ei sunt termeni vagi, care sunt metafore sau comparaţii. Ce implicaţii are fiecare din ei pentru înţelegerea politicii?

1. Descrieri ale hranei, educaţiei şi programelor de asistenţă sanitară ca “investiţii în resurse umane”.2. Economiştii politici spun adesea că alegerile sunt ca o piaţă, şi alegătorii sunt ca nişte consumatori

economici.3. Descrieri ale unei persoane ca fiind “de stânga” sau “de dreapta”.4. Utilizarea conceptului “valorile familiei” în campaniile electorale.

B. Să considerăm folosirea conceptului “ a ajuta oamenii care muncesc” în alegeri. Preşedintele în funcţie doreşte să demonstreze că el a îmbunătăţit condiţiile de muncă ale oamenilor şi subliniază faptul că în timpul mandatului său au fost create un milion de noi locuri de muncă. Contracandidatul, susţine că în timpul conducerii actualului preşedinte condiţia oamenilor care muncesc s-a înrăutăţit, şi susţine că 1,2 milioane de oameni au devenit şomeri. De fapt ambele afirmaţii pot fi adevărate. Cum puteţi explica acest lucru?

Execiţiul 1.2. Metafore şi simboluri abstracte

Copiaţi un articol dint-un ziar de care dispuneţi şi căutaţi apoi exemple de metafore sau simboluri abstracte folosite în discursul politic. Alegeţi un exemplu pentru fiecare şi răspundeţi la următoarele întrebări.

Metafora:_______________________________________________Care era contextul în care a fost folosită metafora respectivă? (spuneţi cine a scris-o sau rostit-o, în ce ocazie, şi aşa mai departe.)

Care sunt prezumpţiile de bază care stau la baza utilizării acestei metafore? Reuşeşte să contureze exact comparaţia pe care a intenţionat să o facă? Reuşeşte să clarifice problema sau o încurcă mai mult?

Simbol abstract______________________________________________Ce reprezintă acest simbol?

Care a fost contextul în care a fost folosit?

Care sunt prezumţiile ce stau la baza acestui simbol? Clarifică problema? Sunt potenţiale surse de eroare?

Profesiunea de analist politic

10

Ce este analiza politică ?Produsul unei analize politice poate fi un sfat care să lege o acţiune propusă cu rezultatul ei: acţiunea

A (legea, hotărârea, etc.) va avea drept consecinţă X. Sau, ceva mai complex: acţiunea A, care poate fi îndeplinită cu un grad mai mare de siguranţă prin intermediul strategiei S, va duce la costurile sociale C, pentru grupul 1 şi la beneficiile B pentru grupul 2. Oricum ar fi formulată, analiza politică are ca intenţie să informeze asupra unei decizii, în mod implicit (din A va rezulta X) sau explicit (trebuie făcut A, pentru că va rezulta X, ceea ce este bine pentru tine, pentru circumscripţia ta electorală, pentru partidul tău, pentru ţara ta).

Evident, nu orice sfat este o analiză politică. Sfatul trebue să fie legat de decizia publică şi corelat cu valorile sociale. Majoritatea analiştilor politici lucrează pentru guverne, dar şi pentru organizaţii non-profit sau de afaceri, care sunt interesate în deciziile politice ce le pot afecta activitatea. Deci, cea mai simplă definiţie ar putea fi următoarea: analiza politică este o recomandare orientată către un client, legată de o decizie publică şi corelată cu valorile sociale.

Există o multitudine de definiţii ale analizei politice din care vom prezenta doar două:- analiza politică reprezintă mijloacele de sintetizare a informaţiei, inclusiv rezultate ale unor

cercetări, informaţie necesară pentru o decizie politică (pentru a alege între mai multe alternative) şi pentru a determina viitoarele informaţii politice relevante (Walter, W, 1971).

- analiza politică este o ştiinţă socială aplicată care utilizează metode multiple de cercetare şi care are ca scop producerea şi transformarea informaţiilor relevante din punct de vedere politic pentru a putea fi utilizate în rezolvarea problemelor publice (Dumm, W., 1981).

Analiza politică şi profesiile apropiateDupă modelul oferit de Weimer şi Vining (1998, pag. 28), vom compara analiza politică cu alte cinci

paradigme:- cercetarea academică în ştiinţele sociale;- cercetarea politicilor publice;- planificarea clasică;- jurnalismul;- administraţia publică;Ne vom concentra atenţia asupra similarităţilor şi diferenţelor în privinţa a cinci caracteristici:- obiectivele majore;- orientarea faţă de client;- stilul;- constrîngerile legate de timp;- slăbiciunile generale;Rezultatele unor astfel de comparaţii sunt trecute în tabelul nr. 1.Obiectivul major al cercetării academice în ştiinţele sociale îl reprezintă dezvoltarea teoriilor ce pot

contribui la o mai bună înţelegere a societăţii. Deoarece clientul cercetării aste adevărul, ştiinţele sociale au dezvoltat metode riguroase pentru a ajunge la teorii şi pentru a le testa din punct de vedere empiric. O nouă teorie sau o nouă formă de testare empirică pot să nu aibă relevanţă imediată pentru viaţa publică. Cercetarea academică va contribui doar întîmplător la rezolvarea unei dezbateri legate de o anumită problemă politică, dezvoltarea cunoştinţelor în ştiinţele sociale formînd o bază pentru cercetări mai specifice, cu o relevanţă sporită.

În timp ce cercetarea academică încearcă să găsească relaţii între un număr larg de variabile ce descriu comportamentele, cercetarea politicilor publice se concentrează pe relaţiile dintre variabilele care reflectă problemele sociale şi variabilele ce pot fi modificate prin intermediul politicilor publice. De exemplu, în problema criminalităţii, cercetarea academică poate identifica educaţia familială ca pe un factor important. Pentru că un sistem politic democratic plasează familia în afara sferei de intervenţie publică, sunt puţine lucruri pe care guvernul le poate face pentru a întări educaţia morală în familii. Cercetătorii în domeniul politicilor publice vor lua educaţia morală ca pe un dat şi îşi vor concentra atenţia asupra factorilor aflaţi cel puţin parţial, sub control guvernamental, ca hotărîrea în aplicarea legii sau severitatea pedepselor. S-ar putea face chiar predicţii, ipoteze ce să fie testate de cercetări viitoare: dacă numărul arestărilor pentru o anumită infracţiune va creşte cu 10%, să zicem, atunci frecvenţa acelei infracţiuni va scădea cu 5%.

O linie de demarcaţie foarte fină separă cercetările în domeniul politicilor publice de analiza politică. Orientarea către client este cea care le distinge. Cercetătorii politicilor publice sunt mai puţin legaţi de cei care iau decizii. Chiar dacă unii politicieni pot fi interesaţi de munca lor, în mod obişnuit ei se consideră membri ai unei discipline academice. Câteodată, principala motivaţie în a face cercetări de politici publice poate fi câştigul financiar personal sau posibilitatea de a dobândi resurse pentru programe academice de cercetare, cercetătorii având satisfacţia de a vedea că lucrările lor influenţează o politică publică. Pentru că pun accent în

11

special pe relaţia cu alţi specialişti, cercetătorii politicilor publice sunt mai interesaţi de publicarea în reviste de specialitate decât în modul în care factorii de decizie folosesc munca lor.

Tabelul nr. 1Obiectivmajor

Client Stil Constrîngeri legate de timp

Slăbiciuni generale

Cercetarea academică în ştiinţele sociale

Construcţia unor teorii pentru înţelegerea societăţii

Adevărul aşa cum este definit în cadrul disciplinei; alţi cercetători

Metode riguroase pentru construcţia şi testarea teoriilor, în general retrospective

Foarte rar constrîngeri externe

Deseori irelevantă pentru nevoile celor ce iau decizii

Cercetarea politicilor publice

Prezicerea impactului ce îl poate avea modificarea unor variabile, modificare datorată unei politici publice

Actorii din arena politică

Aplicarea unei metodologii formale problemelor de politică publică; prezicerea consecinţelor

Cîteodată presiuni legate de un termen

Dificultăţi în ceea ce priveşte transformarea rezultatelor în acţiune guvernamentală

Planificarea clasică

Definirea şi atingerea unor stări viitoare dorite a societăţii

Interesul public definit din punct de vedere profesional

Reguli stabilite şi norme profesionale, specificarea scopurilor şi obiectivelor

Puţine presiuni pe termen scurt, pentru că se lucrează cu obiective pe termen lung

Gîndire aplicată mai mult asupra dorinţelor în vreme ce procesul politic este ignorat

Administra-ţia publică

Executarea eficientă a programelor stabilite în procesul politic

Interesul public încorporat într-un program pentru care există un mandat

Managerial şi legal

Presiuni temporale legate de rutina luării deciziilor, cum ar fi ciclurile bugetare

Excluderea alternativelor ce sunt externe programului

Jurnalismul Concentrarea atenţiei publice asupra problemelor sociale

Publicul în general

Descriptiv Puternice presiuni legate de termen

Lipsa profunzimii analitice şi a echilibrului

Analiza politică

Comparaţia sistematică şi evaluarea alternativelor disponibile actorilor publici pentru rezolvarea problemelor sociale şi politice

O persoană sau o instituţie specifică, în măsură să ia o decizie

Sinteză a cercetărilor şi a teoriilor existente pentru a prezice consecinţele diverselor acţiuni

Puternice presiuni legate de termen – terminarea unei analize este legată de o decizie specifică

Miopie ce rezultă din orientarea către client şi presiunea temporală

O altă slăbiciune a cercetării politicilor publice o reprezintă transformarea rezultatelor în politici care să poată fi implementate, consecinţele practice fiind, în general, în afara sferei de interes academic. Revenind la exemplul anterior, predicţia cercetătorului de politici publice era că dacă va spori rata arestărilor va scădea rata criminalităţii – aceasta este însă doar primul pas în dezvoltarea şi evaluarea unei opţiuni politice. Cum poate fi crescută rata arestărilor? Cât de mult va costa? Ce alte consecinţe va avea acest lucru? Cum poate fi determinat, măsurat, faptul că prezisa reducere a criminalităţii chiar se realizează? Răspunsurile la astfel de întrebări

12

reclamă informaţii specifice, care sunt lăsate pe seama analiştilor politici, care de fapt modelează opţiunile politice pentru factorii de decizie.

O paradigmă foarte diferită este planificarea clasică, o reacţie la aparenta dezordine şi la miopia rezultată din comportamentul de piaţă liberă şi din guvernarea pluralistă. Tehnica generală a planificării este, în primul rînd, de a specifica scopurile şi obiectivele ce vor conduce la o societate mai bună iar apoi de a determina cel mai eficient mod de a le atinge. Pentru o planificare eficace este necesară centralizarea autorităţii în vederea creerii şi execuţiei planului.

Ca un caz extrem, performanţele economiilor centralizate din Europa răsăriteană şi din U.R.S.S., subliniază slăbiciunile inerente ale planificării. Una dintre aceste slăbiciuni este dificultatea de a preciza scopuri corespunzătoare. Planul cincinal poate specifica ce trebuie produs, dar sunt puţine şanse ca această producţie să corespundă cu ceea ce doresc consumatorii. Altă slăbiciune este problema cunoaşterii, cauzată de nevoia de a colecta şi de a procesa informaţii pentru a înţelege şi a monitoriza direcţia de evoluţie a nenumăraţi agenţi economici.

Obiectivul administraţiei publice este mai modest decît cel al planificării: conducerea eficientă a programelor ce au fost încredinţate în procesul politic. Susţinătorii administraţiei încearcă să separe funcţia managerială de ceea ce ei cred că este corupţia politicii. Idealul este un serviciu public loial şi eficient, liber de orice interferenţă politică, dedicat implementării şi administrării programelor ce i-au fost încredinţate. Cu alte cuvinte, ştiinţa managementului este separată de arta politicii.

Atât administraţia publică cât şi analiza politică încearcă să ofere expertiză conducătorilor politici. Odată create structurile organizaţionale pentru un anumit program, administraţia publică îşi concentrează atenţia spre rutina deciziilor ce privesc personalul, bugetul şi procedurile operaţionale care ajută la atingerea scopurilor programului. Deşi analiştii politici trebuie să fie preocupaţi de problemele designului organizaţional şi de fezabilitatea administrativă, ei încearcă să influenţeze alegerea programelor prin intermediul procesului politic. Una dintre paradigme se concentrează exclusiv în a face bine ceea ce a fost deja ales, iar cealaltă ia în considerare alegerea a ceea ce trebuie făcut.

Compararea analizei politice cu jurnalismul poate părea ciudată. Jurnalismul se concentrează în mod obişnuit pe evenimente recente. Rareori i se cer predicţii despre viitor. Cînd ziariştii scriu despre politică, nevoia de a atrage un număr mare de cititori îi conduce deseori către neobişnuit şi senzaţional, şi mai puţin către rutină şi mundan. Poveşti cu victime, eroi şi bandiţi captează interesul cititorilor mult mai eficient decît discuţii nuanţate despre valorile sociale aflate în competiţie. Contribuţia lor la procesul public este de cele mai multe ori de a introduce probleme politice în agenda publică şi mai puţin de a oferi comparaţii sistematice ale soluţiilor alternative. Atît analiştii politici cît şi ziariştii au scopuri precise şi se confruntă cu puternice constrîngeri. Termene extrem de strînse conduc munca ziariştilor. Pentru că o noutate devine foarte repede o vechitură, ei sunt în faţa perspectivei de a nu putea publica pînă la ediţia următoare. Similar, sfatul analistului politic, indiferent de cît de sofisticat şi de convingător ar fi, devine inutil dacă este oferit clientului după termenul în care el trebue să ia o decizie. Rareori este cazul de mai bine mai tîrziu decît niciodată.

Termenele extrem de strînse îi conduc şi pe ziarişti şi pe analiştii politici la strategii similare în strîngerea informaţiilor. Dosare cu informaţii anterioare şi reţele de oameni care cunosc problema constituie resurse extrem de valoroase. Ele îi ajută pe ziarişti să plaseze rapid evenimentul în context. Ele joacă un rol similar şi pentru analistul politic, în plus asigurînd informaţii necesare pentru evaluarea fezabilităţii tehnice, politice şi administrative ale politicilor alternative atunci cînd timpul nu permite o investigaţie sistematică. Analiştii politici, ca şi ziariştii, îşi cultivă sursele de informaţie.

Comunicarea este o preocupare principală pentru ambele profesii. Jurnaliştii trebue să fie capabili să îşi expună poveştile într-o formă care să atragă şi să păstreze interesul cititorilor. Analistul politic trebue să facă acelaşi lucru pentru clienţii săi. Eficienţa comunicării necesită o exprimare clară - analiştii trebue să fie capabili să explice munca lor într-un limbaj care să poată fi înţeles de clienţi. Mai mult, pentru că atenţia şi timpul clienţilor constituie resurse limitate, raportul trebuie să fie concis şi convingător pentru a fi eficient.

În concluzie, ca şi cercetătorii politicilor publice, analiştii politici utilizează teorii ale ştiinţelor sociale şi metode empirice pentru a prezice consecinţele unor politici alternative. Ca şi jurnalismul, analiza politică necesită abilităţi în culegerea informaţiilor şi în comunicare. Analiza politică nu este nici atît de îngustă în scopuri ca administraţia publică şi nici atât de largă în obiective ca planificarea clasică.

Pregătirea de bază pentru analiza politică13

Analiza politică este considerată în egală măsură o artă, un meşteşug şi o ştiinţă. Pentru a integra în mod eficient arta cu meşteşugul şi ştiinţa, pregătirea în domeniu este esenţială.

În primul rând, analistul trebuie să ştie cum să strângă, să organizeze şi să comunice informaţii în situaţii în care termenele finale sunt stricte, iar accesul la persoane relevante este limitat. El trebuie să fie capabil să dezvolte strategii pentru o înţelegere rapidă a naturii problemei politice şi să propună mai multe soluţii posibile. El trebuie să fie capabil să estimeze, cel puţin calitativ, costurile şi beneficiile soluţiilor alternative şi să comunice aceste evaluări clientului.

În al doilea rând, analistul are nevoie de o anumită perspectivă pentru a încadra problemele sociale în context. Când este legitimă intervenţia guvernului? În Occident, răspunsul la această întrebare se bazează pe conceptul de eşec al pieţei - circumstanţe în care urmărirea interesului privat nu conduce la o utilizare eficientă a resurselor societăţii sau la o distribuţie echitabilă a lor. Analistului îi este necesară şi perspectiva care include eşecul guvernului, care prin intervenţia sa produce efecte sociale nedorite.

În al treilea rând, analistul trebuie să dispună de abilităţ tehnice care să îi permită o predicţie mai bună şi o evaluare mai precisă a consecinţelor politicilor alternative. Economia şi statistica reprezintă surse primare ale acestor abilităţi.

În al patrulea rând, analistul trebuie să înţeleagă comportamentul politic şi cel organizaţional, pentru a prezice sau poate pentru a influenţa adoptarea şi implementarea cu succes a unei anumite decizii. De asemenea, înţelegerea viziunii despre lume a clientului şi a posibililor săi oponenţi, îi dă analistului posibilitatea să-şi folosească datele şi argumentele mai eficient.

În al cincilea rând, analistul trebuie să dispună de un cadru etic de care să ţină cont în relaţiile cu clienţii săi. Analistul se poate afla în faţa unei dileme când interesele şi preferinţele clientului său diverg substanţial de cele ale sale în privinţa interesului public.

Etica analizei politiceAnalistul politic ce are drept client un filosof rege ar fi norocos din câteva puncte de vedere. Analistul

şi-ar putea pregăti consilierea ştiind că aceasta va fi evaluată cu grijă, după meritele sale, de un lider înţelept, care pune interesele ţării deasupra celor particulare, ale sale sau ale unui grup oarecare. Sfatul va fi adoptat şi implementat de către rege, fără a fi nevoie de strategii politice complicate. În acest caz, analistului nu trebuie să-i fie teamă că ar putea apărea un conflict între idealul profesional al promovării binelui public şi necesitatea practică de a lucra pentru un client.

Deşi se discută deseori despre analiza politică ca şi cum clienţii ar fi filosofi - regi, realitatea nu este aşa niciodată. În democraţie, la conturarea procesului politic contribuie foarte mulţi factori. Distribuţia autorităţii, prin intermediul constituţiei sau a tradiţiei, către oficialii aleşi, birocraţi, magistraţi, garantează fiecăruia o poziţie în jocul politic. Normele participării democratice asigură faptul că ei vor primi o mulţime de sfaturi şi de cereri din partea cetăţenilor faţă de care sunt responsabili, cererile putînd fi făcute fie direct, fie indirect, prin vot. Preşedinţii şi primii miniştri pot avea o poziţie mai favorabilă decât alţi participanţi însă, cu excepţia unor situaţii cu totul deosebite, chiar şi lor le lipseşte puterea de a selecta şi de a impune o anumită politică printr-o simplă directivă. Chiar şi în sistemele politice unde şeful executivului are puteri dictatoriale, limitele de timp şi de atenţie necesită delegarea deciziilor de rutină către alţi oficiali.

Din aceste motive analiştii se pot aştepta să aibă drept clienţi actori ai jocului politic ce vor avea nu doar o concepţie proprie despre binele societăţii, dar care ar trebui să cunoască şi interesele electoratului dacă doresc să rămână în acest joc. Faptul real că, în afara sălii de clasă, analiza politică nu poate fi separată de viaţa politică are implicaţii, atât practice, cât şi etice. Analiştii care ignoră interesele clientului pot fi, la rândul lor, ignoraţi de acesta. Recomandări care ignoră interesele importante ale altor actori politici vor fi greu de adoptat sau de implementat. Într-un caz extrem, dacă eficacitatea ar fi singura valoare profesională, un analist "bun" ar fi acela care şi-ar ajuta clienţii să devină actori mai buni ai jocului politic. Însă, existenţa şi a altor valori, nu totdeauna explicite, duce la apariţia unor probleme etice mai ample. Analiştii nu trebuie să piardă din vedere faptul că niciodată o valoare singură, eficienţa economică de exemplu, nu poate asigura o bază adecvată pentru o decizie publică. De aceea trebuie acordată atenţie relaţiilor ce pot să apară între analişti şi clienţi, în diversele contexte în care ei se pot afla.

a. Roluri analiticeAnaliza politică, ca şi viaţa însăşi, ne pune în faţa conflictului dintre valori. De exemplu: ar trebui

acceptată o politică publică a cărei beneficii sunt mai mari decât costurile pentru întreaga societate, chiar dacă aceasta implică nişte costuri foarte mari pentru un grup mic? Răspunsul depinde de ponderea pe care o acordăm eficienţei (a obţine cel mai bun rezultat din resursele disponibile) şi echităţii (corectitudinii cu care sunt distribuite bunurile). Aceste valori, împreună cu altele ca: protejarea vieţii umane, a demnităţii, promovarea

14

responsabilităţii şi a posibilităţilor individuale de opţiune etc., constituie criterii pentru evaluarea unor propuneri de politici.

Mai curând decât o concentrare asupra valorilor dintr-o perspectivă unică a unei anumite probleme politice, ar trebui luate în considerare valorile relevante pentru modul în care analistul ar trebui să se comporte ca şi consilier profesionist. Trei valori par a fi cele mai înalte: integritatea analitică, responsabilitatea faţă de client şi consecvenţa propriei concepţii privind binele societăţii ( Weimar şi Vining, 1998, pag. 45). Conflictele dintre aceste valori ridică pentru analist importante probleme de etică.

Pentru a înţelege mai bine natura acestor valori şi contextul în care ele devin importante, vom lua în considerare trei concepţii despre rolul pe care îl poate avea un analist. Fiecare rol acordă prioritate uneia din cele trei valori, acordându-le celorlalte două o importanţă secundară.

1. Tehnicianul obiectiv are ca valoare fundamentală integritatea analitică. El vede abilităţile sale analitice ca sursă a legitimităţii sale. Rolul analistului, din punctul său de vedere, este de a asigura o consiliere obiectivă în privinţa consecinţelor soluţiilor propuse. Tehnicianul obiectiv se simte cel mai bine atunci când îşi foloseşte cunoştinţele la cele mai înalte standarde cunoscute. De aceea el preferă instrumente provenite din ştiinţele economice, statistică şi din alte domenii ce implică metode bine stabilite.

Tehnicianul obiectiv vede clientul ca pe un rău necesar. Clientul asigură resursele care permit tehnicianului obiectiv să rezolve probleme interesante. În schimb, clientului i se oferă cea mai bună predicţie posibilă. Viitorul politic al clientului deţine un loc secund faţă de integritatea analitică în pregătirea, comunicarea şi utilizarea analizei. Analistul ar trebui să se protejeze pe el însuşi, pentru a nu fi considerat ca fiind prea apropiat de interesele clientului său. În general, el ar trebui să opteze pentru clienţi instituţionali, aceştia oferind posibilităţi mai largi pentru o analiză obiectivă.

Tehnicianul obiectiv crede că trebuie identificate valorile relevante pentru alegerea unei anumite soluţii. Când, din punct de vedere al valorilor relevante, nici o soluţie nu apare ca superioară, alegerea ar trebui lăsată pe seama clientului şi nu impusă de către analist. Analistul contribuie la binele societăţii, cel puţin pe termen lung, oferind în mod constant sfaturi lipsite de prejudecăţi, chiar şi atunci când acestea duc la adoptarea unor politici pe care el personal nu le apreciază prea mult.

2. Avocatul clientului pune accentul principal pe responsabilitatea sa faţă de client. El crede că analistul îşi datorează legitimitatea, ca participant la procesul politic, clienţilor săi care deţin funcţii în care au fost aleşi sau în care au fost numiţi sau care reprezintă anumite interese organizate. În schimbul accesului politic, clientul este servit în mod profesionist, lucru care include loialitatea şi confidenţialitatea. Ca şi medicul, analistul ar trebui să nu facă rău clientului său. Ca şi avocatul, el ar trebui să susţină în mod viguros interesele clientului său.

Într-o anumită măsură, avocatul clientului priveşte integritatea analitică în acelaşi fel în care un avocat îşi priveşte responsabilităţile în cadrul sistemului juridic. Analistul are ca principală responsabilitate faptul de a nu îşi induce niciodată în eroare clientul prin afirmaţii false sau omisiuni. Odată informat clientul, analistul poate interpreta în mod public analiza sa, în cea mai bună lumină pentru acesta. Avocatul clientului crede că integritatea analitică interzice minciuna, însă ea solicită ca informaţiile oferite clientului să nu fie total dezvăluite publicului şi nici să nu fie corectate în mod public anumite erori ale clientului.

Avocatul clientului trebuie să-şi subordoneze preferinţele politice celor ale clientului său. De aceea selectarea clienţilor contează foarte mult. Când analistul şi clientul împărtăşesc păreri similare, vor apărea mai puţine situaţii în care analistul trebuie să susţină politici care sunt în opoziţie cu concepţia sa despre binele societăţii. Dacă descoperă că părerile clientului diferă foarte mult de ale sale, analistul poate totuşi continua relaţia, în măsura în care crede că îşi va putea influenţa clientul pe termen lung. El poate vedea în acest fapt o responsabilitate educaţională.

3. Avocatul problemei crede că analiza trebuie să fie un instrument al progresului către ceea ce el consideră a fi o societate bună. El se concentrează mai ales asupra valorilor inerente rezultatelor politicii şi mai puţin asupra altor valori. El se vede pe sine însuşi ca pe un jucător legitim în procesul politic. El se poate vedea şi ca reprezentant de vârf al unui grup de interese, cum ar fi al celor ce susţin protejarea mediului sau al săracilor sau al victimelor criminalităţii sau a altora pe care el îi consideră mai puţin reprezentaţi în procesul politic.

Avocatul problemei îşi alege clienţii în mod oportunist. Clienţii incapabili sau care nu doresc să promoveze agenda politică personală a avocatului problemei ar trebui abandonaţi în favoarea unora care pot şi care vor. Analistul oferă clienţilor săi doar acele îndatoriri prevăzute expres în contractul de colaborare. Loialitatea faţă de propria concepţie despre binele societăţii are prioritate faţă de loialitatea arătată oricărui client.

15

b. Conflictele de valoriNe putem imagina fiecare dintre aceste valori extreme ca fiind acceptabil din punct de vedere etic, în

circumstanţe specifice. De exemplu, un analist care lucrează la Cotroceni se va bucura de o poziţie privilegiată în ceea ce priveşte accesul la informaţia politică. Un factor important în selecţia sa în staff-ul prezidenţial va fi, fără îndoială, modul în care este percepută loialitatea sa faţă de preşedinte. Acceptând această poziţie, el este de acord, în mod explicit sau implicit, cu un înalt grad de discreţie în probleme confidenţiale. Exceptând cazurile extreme în care acţiunea clientului ar duce la încălcarea constituţiei sau a drepturilor omului, confienţialitatea faţă de client este acceptabilă. În schimb, un consultant al unei comisii guvernamentale pentru energie atomică, de exemplu, analizând riscurile unei anumite politici nucleare, poate acţiona mai aproape de modelul tehnicianului obiectiv, plasând integritatea analitică deasupra intereselor politice ale comisiei.

În general, analistul nu trebuie să adopte nici unul dintre cele trei roluri în formele extreme. Decât să aleagă una dintre cele trei valori fundamentale ca dominantă şi să le ignore total pe celelalte două, analistul ar trebui mai curând să le ia pe toate trei în consideraţie. Problema etică implică o decizie legată de cât de mult este sacrificată fiecare valoare atunci când apare un conflict.

Cel mai serios conflict pentru un analist politic implică responsabilitatea faţă de client împotriva celorlalte valori. O varietate de factori complică raţionamentul etic: continuarea accesului la chestiunile politice, statusul actual sau viitor de angajat, încrederea clientului, reputaţia analistului.

Cum ar putea acţiona analistul atunci când cererile clientului intră în conflict cu integritatea sa analitică sau cu ceea ce el consideră a fi binele societăţii? Pentru a găsi un răspuns la această întrebare vom pleca de la modelul lui Albert O. Hirschman din cartea sa "Abandon, contestare şi loialitate”, (1999). Hirschman studiază cum reacţionează indivizii care sunt nemulţumiţi de organizaţia în care activează. Ei pot protesta încercând să schimbe organizaţia din interior, pot abandona organizaţia sau pot să îi rămână loiali. Loialitatea ajută la a determina cât de mult se poate protesta înainte de a alege abandonul.

Analistul poate exercita diverse combinaţii de protest, abandon şi neloialitate atunci când se confruntă cu conflicte de valori. Posibilităţile logice sunt prezentate în fig.1. Protestul, abandonul şi neloialitatea sunt reprezentate de cercuri, iar acţiunile care implică mai mult de o dimensiune sunt reprezentate de intersecţiile cercurilor (Weimer şi Vining, 1998, pag. 50).

protest ultimatum demisie

*

scurgere de informaţii demisie

şi dezvăliure

* a-ţi spune răspicat cuvîntulsabotaj pînă la sfîrşit

Fig. 1

Să considerăm următoarea situaţie: lucraţi într-o agenţie guvernamentală ca analist politic. Tocmai aţi primit sarcina de a dezvolta o strategie de implementare a unei politici pe care o consideraţi dăunătoare. După o deliberare atentă aţi decis că respectiva politică este suficient de rea pentru a vă crea un disconfort moral dacă aţi urma ordinele. În ce condiţii ar fi justificată din punct de vedere etic alegerea fiecăreia din modalităţile de acţiune din figura 1?

16

Aţi putea încerca să schimbaţi politica respectivă protestînd în interiorul agenţiei. Probabil veţi începe cu discuţii informale cu superiorii referitor la obiecţiile pe care le aveţi. Dacă superiorii nu au nici o intenţie de a încerca să modifice politica, puteţi să vă înaintaţi obiecţiile în mod formal, prin intermediul unor memorii, către linia ierarhic superioară. Deasemenea, puteţi cere ca sarcina să fie dată altcuiva. La un moment dat veţi epuiza, totuşi, mijloacele de protest considerate legitime de către organizaţie. Deşi aţi rămas loial acesteia, protestul dumneavoastră va implica, probabil, unele costuri personale: timpul şi energia consumate pentru exprimarea opiniei, deranjarea superiorilor, pierderea de influenţă în alte dispute viitoare.

O perspectivă foarte diferită este dacă aţi demisiona atunci cînd vi se cere pregătirea strategiei de implementare. Costurile personale vor depinde în mare măsură de oportunităţile de angajare din afara agenţiei. O bună pregătire profesională şi o bună reputaţie fac posibil un transfer uşor pe o poziţie similară. Abilităţi profesionale mai reduse şi o imagine nu prea bună pot duce la şomaj, cel puţin temporar.

Care sunt, însă, implicaţiile etice ale alegerii dumneavoastră? Dacă pregătirea dumneavoastră este esenţială pentru implementare, atunci demisia va stopa politica respectivă. Dacă totuşi politica va continua, atunci valoarea etică a demisiei este pusă sub semnul întrebării.

Combinarea protestului cu ameninţarea cu demisia, prin intermediul unui ultimatum pare să fie superioară din punct de vedere etic unei simple demisii.

Dincolo de decizia personală de demisie, poate fi o miză mai mare. De ce dumneavoastră credeţi că politica respectivă este atît de criticabilă în timp ce alţii o aprobă? Poate că răspunsul este că dumneavoastră aveţi o conştiinţă morală mai dezvoltată, sunteţi mai principial. Ar fi atunci bine pentru societate, pe termen lung, ca astfel de oameni să părăsească poziţii analitice importante?

Să considerăm acum acţiunile care implică neloialitatea faţă de client. Aţi putea ajuta la scurgerea informaţiilor despre planurile organizaţiei către un ziarist, către un parlamentar sau către orice altă persoană care ar putea perturba aceste planuri. În acest fel protestaţi în afara organizaţiei, însă o faceţi în mod clandestin. Ar trebui analizată moralitatea acestei acţiuni. Lucrând sub acoperire, clandestin, speraţi să stopaţi politica pe care o consideraţi dăunătoare, fără să suferiţi însă nici o consecinţă personală a opoziţiei, în afară doar de sentimentul de culpabilitate creat de trădarea încrederii clientului şi de acţiunea necinstită.

Valoarea confidenţialităţii nu trebue considerată doar ca o înşelare a încrederii personale. Confidenţialitatea contribuie la creşterea eficacităţii organizaţionale. Aşteptîndu-se la confidenţialitate, decidenţii politici sunt încurajaţi să caute consiliere dincolo de cercul apropiaţilor. Decizia de a viola confidenţialitatea are implicaţii nu doar pentru client, ci şi asupra aşteptărilor altora.

Aţi putea evita lipsa de onestitate susţinîndu-vă răspicat şi public punctul de vedere. O posibilitate este de a demisiona şi de a dezvălui planurile fostului client către potenţialii oponenţi. Deşi dezvăluirea, chiar după demisie, prin violarea confidenţialităţii, rămîne o acţiune neloială. O altă posibilitate este de a continua protestul, în mod public, în interiorul organizaţiei. Probabil că veţi fi exclus de la accesul la informaţii a căror dezvăluire ar produce daune politice. Vă puteţi aştepta şi la concediere sau la transferul pe o funcţie moartă, de unde, în cele din urmă, veţi fi nevoit să demisionaţi. De aceea, această perspectivă combină protestul şi neloialitatea cu un posibil abandon.

În cele din urmă aţi putea lua în considerare şi sabotajul – neloialitatea fără protest sau abandon. În proiectarea planului de implementare a politicii cu care nu sunteţi de acord, aţi putea interveni în mod subtil pentru a forţa agenţia să abandoneze implementarea la un moment dat. Însă sabotajul este suspect din punct de vedere moral nu doar pentru că presupune o acţiune ascunsă ci şi pentru că utilizează mai curînd obstrucţionarea decît persuasiunea. Doar în condiţii extreme, în care nu se pot scurge informaţii către exterior, iar căile rezonabile de protest nu există, ar putea fi justificat sabotajul. Este greu de imaginat, într-un regim democratic, situaţii care să producă astfel de condiţii.

2. Dezvoltarea întrebărilor cercetării

Formularea întrebărilor empirice

Cercetarea şi analiza clarifică imagini ale argumentelor utilizate în mod obişnuit în legătură cu problemele politice. Cu toţii, însă, analizăm evenimentele politice, adesea chiar pe cele care ne afectează direct. Gândirea sistematică în legătură cu politica începe, de obicei, când un eveniment public incitant ne atrage atenţia. De exemplu, în 2000, comentatorii politici au observat că 65% din alegătorii din ţara X au votat în alegerile prezidenţiale. Într-adevăr, s-a produs, în ultimii ani, o creştere. Cunoscând că în 1992 rata prezenţei la vot era de 63% şi în 1996 era de numai 60,1%, e normal să ne întrebăm de ce procentajul a crescut în 2000. Sau, altfel, dacă ştiaţi că în 1990 prezenţa la urne era de 84%, vă puteţi întreba de ce a scăzut. La fel, dacă aţi

17

aflat că prezenţa la vot în naţiunile industrializate, cum sunt Belgia, Austria şi Australia, este de 90%, vă puteţi întreba de ce în ţara X procentul e atât de scăzut.

Observaţi că am trecut de la o problemă de interes general, legată de prezenţa la urne, la întrebări specifice. Întrebările clarifică ce ştim şi ce nu ştim, şi unde sunt chestiunile de interes. Acest capitol vă prezintă o varietate de modalităţi de a vă formula întrebări de cercetare. Este foarte util să luaţi în considerare diferite tipuri de întrebări deoarece ele pot să vă determine să gândiţi în legătură cu evenimentele în moduri noi şi

neaşteptate. Diferitele întrebări, în schimb, conturează tipul de cercetare şi analiză pe care-l proiectaţi.

În timp ce întrebările şi designul de cercetare pot diferi, toate întrebările şi abordările legate de cercetare descrise în această carte au o caracteristică comună: toate pun întrebări empirice, înţelegând prin asta întrebări la care se poate răspunde cu date empirice, adică, cu observaţii legate de lumea din jurul nostru. Întrebările empirice se deosebesc de cele normative, sau cele de valoare. Întrebările normative produc afirmaţii normative, adică judecăţi de valoare sau preferinţe care conţin sau implică cuvinte cum sunt ar trebui, rău sau bun. Iată nişte exemple din ambele tipuri de întrebări:

“Limitările contribuţiilor la campaniile electorale îi determină pe contracandidaţi să aibă dificultăţi mai mari de a-i înfrânge pe cei aflaţi în funcţie?” (empirică)

“Ar trebui să avem o lege care să limiteze suma de bani cu care un individ poate contribui la o campanie electorală?” (normativă)

“Sunt potenţialii delicvenţi mai puţin predispuşi la infracţiuni grave dacă ştiu că există pedeapsa cu moartea?” (empirică)

“Ar fi greşit să se reinstituie pedeapsa cu moartea?” (normativă)“Ce impact ar avea reducerile impozitului pe venit asupra deficitului bugetar?”

(empirică)“Ar trebui redus impozitul pe venit?” (normativă)

Întrebările normative nu sunt empirice deoarece ele cer mai degrabă convingeri, preferinţe sau sentimente, şi mai puţin dovezi. Oamenii vor fi adesea în dezacord în legătură cu afirmaţiile de valoare. Unii sunt de acord cu pedeapsa cu moartea, alţii se opun. Deoarece argumentele privind această problemă se bazează, la urma urmei, pe convingeri privind moralitatea uciderii, datele empirice nu pot singure să finalizeze dezbaterea.

În ciuda acestor diferenţe, cercetarea empirică este foarte relevantă pentru preocupările normative. Cele mai multe dintre valorile noastre se bazează, cel puţin parţial, pe observaţii empirice. Putem să ne opunem pedepsei cu moartea deoarece am observat că deseori judecătorii se înşeală când condamnă o persoană. Totuşi, putem ignora această dovadă când afirmăm că suntem împotriva pedepsei cu moartea. Identificând şi punând întrebări în legătură cu datele empirice care stau în spatele valorilor noastre, putem să ne clarificăm acele valori şi le exprimăm mai eficient. Tocmai în acest sens major, preocupările normative şi empirice sunt relaţionate unele cu altele.

Să considerăm următorul exemplu de afirmaţie-valorare, legată de vot: “Românii ar trebui să voteze în proporţie mai mare în alegeri”. Această afirmaţie normativă ar putea fi reformulată ca o întrebare care cere dovezi empirice despre ce fel de grupuri participă mai mult la alegeri în România. Răspunsurile ar putea fi folosite pentru a susţine, sau pune la îndoială intenţiile cuiva de creştere a participării la vot.“Grupurile cu venituri mici şi minorităţile sunt mai puţin apte de a vota, faţă de grupurile cu venituri medii şi mari?”“Cei care nu se prezintă la vot au mai puţină încredere în sistemul politic?”“Cei care nu participă la vot, eşuează de asemenea şi în a participa la alte forme de acţiune civică?”

În fiecare caz, întrebarea empirică cere dovezi care să fie relevante faţă de afirmaţia-valoare originală. Dovezile empirice care suportă un răspuns de tip “da”, la oricare din întrebări, ar putea furniza o raţiune pentru afirmaţia normativă originală. Observaţi că dovezile ar fi în continuare neconcludente. Va mai trebui să decidem cât de importante sunt aceste fapte pentru noi şi dacă sunt şi alte puncte de vedere care trebuie luate în

considerare. Cu toate acestea, cunoaşterea faptului că afirmaţiile-valoare se bazează, de obicei, pe dovezi empirice ne poate ajuta să ne analizăm mai atent opiniile.

Descrierea şi explicare modelelor generaleDe cele mai multe ori, întrebările empirice politice, cer o descriere; adică, ne cer să descriem modele generale şi tendinţe. Ele merg adesea cu un pas înainte şi cer motivele sau explicaţiile pentru aceste modele. Întrebările stabilite mai înainte despre diferenţele de participare la vot de la un scrutin la altul, necesită atât descriere, cât şi explicaţie. Ele

18

Date empiriceDate adunate direct din experienţa personală, prin experimentare sau observare.Afirmaţie normativăPropoziţii care indică preferinţele sau valorile în legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple.

DescriereInformaţie despre un singur caz, ceva mai profundă, sau despre modele şi tendinţe din mai multe cazuri.ExplicaţieAnaliză care trebuie să determine de ce se produce un eveniment.

ne fac să descriem participarea la vot într-un număr mai mare de scrutinuri prezidenţiale, pentru a ne determina dacă există vreun model sau tendinţă. Am putea merge mai departe pentru a întreba care sunt cele mai importante motive pentru neprezentare la vot; adică, am putea încerca să explicăm ceea ce am descoperit. De exemplu, cercetătorii au învăţat că chiar şi numai factorul nivel educaţional contează mult în a prezice dacă oamenii vor vota sau nu. Am putea compara votanţii cu nonvotanţii, conform caracteristicilor de identificare cu un partid, atitudine faţă de candidat, gen, educaţie, statut social şi rasă, pentru a vedea în ce măsură fiecare dintre acestea este corelat cu prezenţa la vot.

De la descriere la explicaţiiDescrierile ne spun ce se întâmplă. Dacă ne interesează prezenţa la urne, putem căuta informaţii care

descriu participarea în ultimii 10 de ani, sau putem examina participarea diferitelor grupuri de vârstă sau de venit. Dacă vom colecta această informaţie singuri sau dacă folosim datele adunate de alţii, se cheamă că facem observaţii. Aceste observaţii ar putea descrie un singur caz sau mai multe. Dacă am şti pe cineva care a ales să nu voteze, am putea intervieva persoana şi am putea construi un studiu de caz examinând atitudinile şi experienţele persoanei. Sau am putea folosi datele privind alegerile adunate de guvern şi am putea face observaţii în legătură cu procentul de cetăţeni care au votat într-un anumit an. Am putea suplimenta acestea cu date adunate dintr-o anchetă largă care descrie caracteristicile votanţilor şi nevotanţilor.

După cum am notat anterior, încercăm de obicei să construim pe aceste descrieri pentru a explica de ce se produce un eveniment sau un model. Ştiinţele sociale au căutat în mod tradiţional explicaţii generale, de exemplu, motivele scăderii prezenţei la urne şi s-au preocupat mai puţin de motivele pentru care un anumit votant nu a mai vrut să voteze. Dacă un studiu se axează pe explicitarea unui caz specific, asta se face deoarece cazul ne spune ceva despre un set mai larg de evenimente. Studiile privind explozia navetei Challenger sunt de un interes deosebit pentru oficialităţile care se ocupă de explorarea spaţiului cosmic. Studiile pe aceeaşi temă sunt interesante pentru un specialist în ştiinţe sociale în măsura în care acestea pot sugera explicaţii mai generale ale unor probleme care apar în manipularea tehnologiilor sofisticate.O cale de a trece de la descriere la explicaţie este de a clasifica cazurile pe care le

descriem. În studierea participării la vot, de exemplu, se poate face o distincţie simplă între cei care merg la vot şi cei care nu merg la vot. Alternativ, se poate grupa şi mai mult populaţia distingând între categorii de indivizi, cum sunt votanţi, cei care nu sunt interesaţi, cei care aleg intenţionat să nu voteze. Nu există o modalitate unică şi corectă de a clasifica cazurile. Totul depinde de clasificări, ce oferă mai multe lămuriri într-o anume problemă şi de ce informaţii dispuneţi sau cum v-aţi decis să le adunaţi. Pentru a face prima distincţie între votanţi şi nonvotanţi puteţi găsi uşor informaţii din numărul

de voturi de la scrutinurile naţionale, pentru a efectua a doua clasificare, însă, trebuie să aveţi acces la informaţii obţinute printr-o cercetare a alegătorilor privind motivele pentru care nu votează. Dacă vă interesează caracteristicile nonvotanţilor, astfel de date de anchetă vă sunt extrem de utile.

Clasificările nu sunt nici bune, nici rele; mai degrabă ele sunt mai utile sau mai puţin utile pentru diferitele probleme cercetate. Ca un exemplu, să presupunem că aţi auzit că unui anumit oraş îi creşte populaţia şi vă întrebaţi şi dacă sunt şi alte oraşe din România care se dezvoltă sau nu în ceea ce priveşte populaţia. Puteţi pur şi simplu să formaţi o listă de oraşe marcând toate schimbările în ceea ce priveşte populaţia (Vezi tabelul 2.1).

Tabel 2.1. Rata de modificare a populaţiei din unele oraşe ale României, 1990-2000

Bacău -2,1 Iaşi -7,8Bucureşti 10,2 Oradea 3,1Călăraşi -11,9 Petroşani -20,5Constanţa 7,3 Timişoara 4,5Cluj-Napoca 4,2 Târgu Jiu -12,7

Pentru a înţelege mai bine modificările populaţiei, puteţi clasifica oraşele în grupuri. Mai întâi trebuie să alegeţi cum să le grupaţi: după mărime, după regiune, după grad de sărăcie. Oricare din aceste categorii poate fi utilă în funcţie de ceea ce vă interesează. Considerând informaţiile din tabelul 2.1 ar fi normal să le împărţim în funcţie de faptul că au cunoscut o creştere sau o scădere a populaţiei.

19

ObservaţieColectarea informaţiilor despre un eveniment, despre o persoană sau o activitate.Studiu de cazStudiu al unei singure unităţi, de obicei, în profunzime.A clasificaA categoriza cazurile în câteva grupe conform unor puncte de interes.

Creşterea populaţiei Descreşterea populaţiei

Bucureşti 10,2 Petroşani -20,5Constanţa 7,3 Târgu Jiu -12,7Timişoara 4,5 Călăraşi -11,9Cluj-Napoca 4,2 Iaşi -7,8Oradea 3,1 Bacău -2,1

Odată clasificate în această manieră, puteţi observa că oraşele care au avut scădere a populaţiei se încadrează în două grupe distincte, cei cu creşteri mari şi cei cu creşteri mici. Această observaţie vă poate determina să le reclasificaţi în trei grupe:

Creşteri ale populaţiei Scăderi mari ale populaţiei

Scăderi mici ale populaţiei

Bucureşti 10,2 Petroşani -20,5 Iaşi -7,8Constanţa 7,3 Târgu Jiu -12,7 Bacău -2,1Timişoara 4,5 Călăraşi -11,9Cluj-Napoca 4,2Oradea 3,1

O altă clasificare a oraşelor ar putea fi pe regiuni.

Moldova Muntenia TransilvaniaIaşi -7,8 Bucureşti 10,2 Timişoara 4,5Bacău -2,1 Constanţa 7,3 Cluj-Napoca 4,2

Târgu Jiu -12,7 Oradea 3,1Călăraşi -11,9 Petroşani -20,5

Astfel de clasificări vă permit să găsiţi modele. Această clasificare face ca diferenţele regionale să fie mai evidente. Puteţi folosi categoriile regionale pentru a obţine informaţii despre mai multe oraşe, pentru a vedea dacă aceleaşi tendinţe se păstrează şi dacă se adaugă mai multe cazuri. Puteţi continua cercetând dacă oraşele din fiecare regiune împărtăşesc şi alte caracteristici.

Cele mai utile explicaţii nu numai că leagă un eveniment de alţi factori, dar oferă şi o înţelegere logică a modului în care sunt ei conectaţi. Nu este suficient să spunem că accesul la educaţie explică de ce persoanele cu studii superioare sunt mai apte să voteze decât cei care au o educaţie redusă. Am dori să înţelegem de ce cei doi factori sunt legaţi. Putem specula faptul că oamenii mai educaţi sunt capabili să înţeleagă problemele supuse alegerii şi poziţiile candidaţilor, spre deosebire de cei mai puţin educaţi. Pentru a testa justeţea acestei explicaţii, putem cerceta dacă oamenii mai educaţi au o prezenţă la vot mai mare decât cei mai puţin educaţi.

Să presupunem că vrem să înţelegem motivul pentru care rezultatele descriptive indică faptul că oraşele din anumite regiuni înregistrează un declin al populaţiei, în timp ce în alte regiuni nu. Cum sunt legaţi aceşti doi factori? Diferitele regiuni au caracteristici care influenţează variaţiile populaţiei? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să examinăm caracteristicile regiunilor pentru a vedea dacă anumite diferenţe regionale sunt legate de schimbările de populaţie. Am putea cerceta în ce măsură oraşele luate în discuţie se bazau preponderent pe o singură ramură industrială pentru a vedea dacă acestea explică schimbările de populaţie înregistrate în tabelul 2.1; am putea să cercetăm ratele de şomaj pentru a determina dacă erau mai mulţi oameni fără un loc de muncă sau dacă exista un declin al industriei mai mare în Moldova decât în Transilvania; am putea să studiem ponderea şi direcţia exporturilor din fiecare oraş, etc

S-ar putea să vi se pară că nu există nici o distincţie fermă între studiile descriptive şi cele care încearcă să explice un eveniment sau un comportament. Unele din elementele folosite pentru a descrie un eveniment pot oferi posibile explicaţii pentru acel eveniment. Când am clasificat oraşele în funcţie de regiune, ne-am referit la asta ca la un studiu descriptiv. După cum s-a observat, regiunile oferă şi posibile explicaţii pentru diferitele rate de creştere a populaţiei din unele oraşe. Problema este dacă există vreo caracteristică a Moldovei care să explice de ce oraşele din acea regiune şi-au diminuat populaţia. În acest fel, categoriile care reies dintr-un studiu descriptiv pot sugera o explicaţie. Să ne amintim, de exemplu, de studiile privind participarea la vot. Descriind alegătorii, puteţi observa că tinerii ştiu mai puţin despre politică decât ştiu bătrânii. Puteţi astfel ajunge la concluzia că acestea diferenţe de vârstă şi cunoştinţe pot explica participarea mai scăzută la vot a

20

tineretului. La fel, afirmaţia că oamenii cu o educaţie superioară sunt mai apţi să voteze decât cei care au o educaţie scăzută, descrie caracteristicile acelora care votează şi oferă o posibilă explicaţie a procesului de votare.

ExerciţiiExerciţiu 2.1: Descriere şi explicare.

Tabelul 2.2 conţine informaţii despre un grup selectat aleator de zece ţări. (Observaţie: PIB – Produs intern brut, şi este o măsură standard a productivităţii economice a ţării. Termenii din paranteze vă spun ce înseamnă cifrele. Astfel populaţia Canadei este de 26,5 milioane, PIB pe cap de locuitor este de 20.470 $, iar speranţa de viaţă la naştere este de 77 de ani.) Să presupunem că vă interesează speranţele de viaţă în diferite ţări. Dacă faceţi un studiu descriptiv, puteţi folosi pur şi simplu tabelul 2.2. sau aţi putea face o descriere mai utilă clasificând ţările în funcţie de anumite caracteristici relevante.

Tabel 2.2 Caracteristici ale ţărilor selectate, 1990Ţara Populaţia

(milioane)PIB pe cap de locuitor (dolari)

Speranţa de viaţă la naştere (ani)

Canada 26,5 20.470 77China 1.133,7 370 70Etiopia 51,2 120 48Franţa 56,4 19.490 77India 849,5 350 59Coreea de Sud 42,8 5400 71Panama 2,4 1830 73Nigeria 115,5 290 52Marea Britanie 57,4 16.100 76Statele Unite 250,0 21.790 76

Mai întâi să ne gândim cum să clasificăm ţările. Apoi folosind această informaţie vom trece dincolo de descriere şi vom sugera o explicaţie pentru diferitele valori ale speranţei de viaţă.

În următoarele trei tabele de practică doar prima linie a fost completată. Completaţi voi aceste tabele.Mai întâi clasificaţi după regiune.

Tabel de practică A. Speranţele de viaţă în zece ţări, în funcţie de regiune (în ani)Europa Africa Asia America de Nord

şi de SudFranţa 77 Etiopia 48 China 70 Canada 77

Apoi, clasificaţi ţările în funcţie de mărimea populaţiei:

Tabel de practică B: speranţele de viaţă în zece ţări, funcţie de mărimea populaţieiMici (până în 99 milioane)

Medii (până în 300 de milioane)

Mari (peste 300 de milioane

Canada 77 Nigeria 42 China 70

Apoi faceţi clasificarea în funcţie de PIB: Tabel C de practică: Speranţele de viaţă în zece ţări, funcţie de media PNB pe cap de locuitor (în $ americani)

21

PIB scăzut (sub 420)

PIB mediu (421-7999)

PIB mare (8000 şi peste)

China 70 Coreea de S 69 Canada 77

Fiecare tabel de practică descrie ceva în legătură cu ţările respective. Problema este dacă unele din clasificări aduc mai mult informaţii privind speranţele de viaţă. Sugerează oare unele din ele mai multe decât altele? Să considerăm de exemplu, regiunea. Dacă ne uităm la Europa, ambele ţări au expectanţe de viaţă înalte, sugerând că regiunea poate fi o modalitate utilă de a organiza ţările. Pe de altă parte, regiunea America de Nord / de Sud include atât Statele Unite cât şi Panama, care au speranţe de viaţă suficient de diferite. (Dacă dorim să reţinem regiunea, am putea separa America de Nord şi cea de Sud în două zone.) Populaţia este chiar şi mai puţin utilă deoarece fiecare categorie cuprinde o ţară cu speranţe mari de viaţă şi alta cu speranţă mică de viaţă.

În ce măsură este PIB util pentru a clasifica ţările. Explicaţi-vă răspunsul.__________________________________________________________________________

(Este chiar util. Toate acele ţări cu un PIB mare au şi speranţe de viaţă similare. Este însă mai puţin util în descrierea speranţelor de viaţă între ţările cu venituri reduse şi medii.)

Se poate oare afirma că venitul sau PIB este o modalitate de a explica speranţele de viaţă şi de a le descrie? Dacă da, de ce?_______________________________________________________________________________________________________________________________________

(da, deoarece avem modele menţionate anterior. Vă veţi decide însă să adunaţi informaţii despre mai mult ţări, deoarece nu este nici un model valabil pentru ţările cu venituri mici şi mijlocii.)

De la explicaţii la consolidarea teoriei

Am sugerat deja că observaţiile interesante pot duce la probleme de cercetare. În mod ideal veţi avansa un pas dacă veţi lega întrebările şi căutările voastre de răspunsuri în procesul continuu de elaborare şi testare a teoriei în ştiinţele sociale. O teorie presupune că evenimentele nu sunt total întâmplătoare; oferă o explicaţie logică şi generală pentru comportamente şi evenimente. Ne forţează să trecem de la cazuri unice şi să privim tendinţele şi relaţiile care se aplică mai general. Atenţia pentru teorie ne forţează şi să ne interesăm de cercetările şi analizele altora, şi să stabilim în ce mod cercetarea noastră se integrează în cunoştinţele acumulate de ştiinţa politică.

Teoriile propun explicaţii generale pentru evenimente. În loc să spunem simplu că A se petrece oricând apare B, sau că A explică B, o teorie oferă motive pentru care A şi B sunt conectate într-un anumit fel. De exemplu, să considerăm

ipoteza lui Lispet că statusul oamenilor afectează participarea lor la viaţa politică. Teoria lui Lipset oferă o explicaţie bine elaborată a rolului pe care îl joacă statusul. Stabileşte că grupurile cu status scăzut sunt “mai puţin capabile să participe în organizaţii formale, citesc mai puţine reviste şi cărţi în mod regulat, şi deţin mai puţine informaţii privind treburile publice, votează mai puţin, şi în general, sunt mai puţin interesaţi de politică.” Cercetarea privind consolidarea teoriei va iniţia noi studii care să confirme sau să respingă teoria. Probabil că nu mai este la fel de adevărat în anii ’90 cum era în 1960, când a propus-o Lipset. Probabil este mai adevărată în unele grupuri decât în altele.

Un accent pus pe teorie înseamnă că suntem interesaţi de motivele sau de logica care leagă observaţiile. Mai înseamnă, de asemenea, că noi căutăm modele generale care sunt adevărate pentru tipuri de cazuri şi nu pentru cazuri specifice. Unul din primii paşi în derularea cercetărilor de consolidare a teorie este în mod normal acela de a examina teoriile existente şi alternative legate de subiectele care ne interesează. Vom reveni la strategiile de utilizare şi testare a teoriilor la finele capitolului şi apoi în capitolul 3.

A decide câte cazuri examinămÎn exemplele anterioare am examinat un număr de oraşe şi ţări şi am adunat informaţii despre

caracteristicile fiecărora. O altă abordare ar fi aceea de a alege unul sau două oraşe şi de a le studia mai detaliat. Aţi face astfel un studiu de caz descriptiv, un studiu intensiv a unei singure unităţi, de obicei mai în profunzime.

22

TeorieUn set de explicaţii propuse, logic sau sistematic legate unele de altele, care caută să explice sau să prezică un fenomen..

În loc să examinaţi doar câteva caracteristici pentru un număr de oraşe, aţi colecta mai multă informaţie despre unul sau două alese. Aici scopul vostru ar fi de a realiza o descriere cât mai completă. Puteţi să vă interesaţi de compoziţia populaţiei, procentul minorităţilor, şi numărul celor aflaţi sub pragul de sărăcie. Aţi putea colecta informaţii despre economia oraşului şi despre rata şomajului. Puteţi, de asemenea, aduna informaţie despre sistemul lui politic, despre istoricul său electoral. Probabil cunoaşteţi câţiva oameni din acel oraş şi îi puteţi întreba în legătură cu percepţia pe care o au despre oraşul lor.

Se pot fie compara mai multe cazuri în funcţie de câteva caracteristici, sau se poate examina un singur caz în profunzime. Fiecare abordare are limitele şi avantajele ei. Care ar fi acestea?

Comparaţii ale mai multor cazuriAvantaje__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________Limite____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Studii de caz pe câte o singură unitateAvantaje__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________Limite____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Probabil aţi observat că prima abordare, compararea mai multor cazuri în funcţie de una sau două caracteristici, vă permite să faceţi comparaţii între unităţi şi să căutaţi modele largi şi, posibil, chiar să dezvoltaţi o teorie. În al doilea rând, deoarece se bazează pe puţine caracteristici ale unităţilor pe care le studiaţi, puteţi lega cercetarea de alte studii şi teorii. În al treilea rând, este destul de uşor în genere de a găsi informaţii specifice şi comparabile pentru un număr de cazuri în diferite cărţi. Studii de caz în schimb, oferă o imagine mult mai completă a unei unităţi şi sugerează în ce fel anumite aspecte ale unui caz se leagă unele de altele. Nu ne permit însă să facem comparaţii între unităţi. În exemplul prezentat mai devreme, dacă studiaţi doar Iaşul nu puteţi şti dacă şi alte oraşe din Moldova cunosc scăderi ale populaţiei. Concluzia este că nici o abordare nu este nici corectă, nici greşită; fiecare este mai utilă pentru unele scopuri, şi fiecare răspunde la unele întrebări, dar nu şi la altele.

Ca şi cu studiile descriptive, puteţi contura cercetarea pentru a explica un eveniment fie prin examinarea unui număr de cazuri fie prin examinarea mai îndeaproape a unuia singur. De exemplu, putem intervieva mai amănunţit una sau două persoane care nu votează şi putem explora o serie de posibile explicaţii: atitudinile faţă de candidaţi, situaţia economică, nivelul educaţional, şi altele. Abordarea ar oferi o mai bună înţelegere a motivului pentru care aceste două persoane nu votează şi ar putea sugera un număr de explicaţii pe care nu le anticipasem. Pe de altă parte, nu ne-ar spune dacă descoperirile ar fi mai general valabile. Astfel, trebuie să fim mult mai precauţi în ceea ce priveşte rezultatele unui singur studiu de caz.

Altfel, am putea să ne hotărâm să examinăm câteva caracteristici pentru un număr mai mare de cazuri. Ne putem focaliza pe una sau două explicaţii despre care avem motive să credem că sunt importante, şi am putea încerca să ajungem la generalizări privind motivele votării. Explicaţiile ar fi parţiale, dar ar accentua factorii importanţi şi care au şanse de a fi general valabili pentru un număr foarte mare de cazuri. De exemplu, am putea studia datele obţinute la un sondaj electoral pe un eşantion de cetăţeni şi am putea compara nivelul educaţional al celor care au indicat că doreau să voteze. Nu am ţine cont de datele privind istoria familiei şi atitudinile faţă de politică, chiar dacă acestea ar putea oferi la rândul lor unele explicaţii, deoarece ne interesează în primul rând să aflăm măsura în care educaţia oferă o explicaţie generală pentru participarea la vot.

Fiecare abordare este utilă în felul ei şi fiecare trece cu vederea informaţii pe care ni le furnizează cealaltă. Studiile de caz sunt extrem de utile atunci când avem nevoie de informaţie de profunzime; capitolul 3 descrie ocaziile în care putem desfăşura astfel de analize. Studiile care caută explicaţii mai generale pentru un grup de cazuri sunt mai potrivite pentru cazul în care teoriile pot să ne indice ce explicaţii sunt mai profitabil de examinat (vezi secţiunea următoare). Acum puteţi să vă întrebaţi, “De ce nu ambele?” şi adeseori aceasta este de fapt alegerea ideală. Utilizaţi studiile de caz pentru a sugera explicaţii generale, şi apoi cercetaţi un număr mai mare de cazuri pentru a testa dacă aceste explicaţii se pot aplica într-adevăr la un grup mai mare.

Trei strategii de a răspunde la întrebările cercetării

23

Această secţiune descrie trei tipuri de studii care ne ajută să descriem şi să explicăm modele generale: natrativ-istorice, comparaţii şi testarea ipotezelor.

Cercetarea narativă şi istoricăUneori cea mai bună cale de a explica modele este de a construi o relatare narativă a unor evenimente

sau a unei serii de evenimente. O astfel de narare este asemănătoare studiului de caz şi se bazează pe o varietate de surse de informaţii pentru a descrie ce s-a întâmplat. Această abordarea este denumită adesea cercetarea narativă, sau istorică. În timp ce cercetarea narativă nu se limitează la studiul evenimentele trecute, cele care totuşi se axează pe trecut o fac deoarece fixarea pe trecut le permite să câştige o anumită perspectivă asupra

întrebărilor şi căutărilor lor. Esenţial este de a căuta o gamă mare de resurse şi de informaţii pentru a înţelege cât mai bine deplin ceea ce s-a întâmplat.

Interesul nostru privind participarea la vot şi alegerile, de exemplu, ne-ar putea determina să descriem alegerile din 1937, când guvernul în funcţie nu a reuşit să câştige alegerile, aşa cum se întâmplase de fiecare dată în perioada interbelică. Un studiu narativ ar descrie dinamica acelui eveniment. În ce mod au atras partidele publicul? Care au fost chestiunile majore care au mobilizat electoratul? Care a fost prezenţa la vot atunci? Cercetarea istorică poate fi aplicată şi la evenimente actuale şi recente. Teddy White, de exemplu, a scris istoriile fiecărei alegeri din Statele Unite începând cu 1960, prezentări descriptive care s-au bazat pe numeroase surse şi care ne permit o mai bună înţelegere a procesului electoral.

Cea mai bună cercetare istorică se bazează pe o serie de materiale, cuprinzând rapoarte publice, interviuri, relatări la prima-mână a participanţilor, orice care contribuie la înţelegerea precisă a ceea ce s-a întâmplat. Barbara Tuchman, istoric, ne aminteşte că astfel de studii istorice necesită o sortare a informaţiilor de care dispunem şi nu o simplă derulare de fapte. Sarcina principală, scrie ea, este de a “distila”. Cercetătorul trebuie să facă o muncă preliminară pentru cititor, să asambleze informaţia, să-i dea sens, să selecteze esenţialul, să elimine irelevantul – mai ales, să elimine irelevantul – şi să unească totul astfel încât să formeze o naraţiune dramatică curgătoare. Narativul, s-a spus, este esenţa istoriei. A oferi o masă de fapte nedigerate, de nume neidentificate şi de locuri neprecizate, este inutil pentru cititor şi este o pură lene din partea autorului.

Cercetătorii au de obicei o perspectivă asupra faptelor pe care le descriu care le permite să “distileze” şi să ofere explicaţii pentru evenimente. De unde vin aceste teorii şi perspective? După opinia lui Tuchman ele ar trebui să provină din istoria sau naraţia însăşi:

A afla ce s-a întâmplat în istorie este suficient fără a încerca prea curând de a se asigura de “de ce”. Cred că e mai sigur de lăsat “de ce-ul” deoparte până când s-au adunat toate faptele şi după ce au fost aranjate într-o secvenţă; pentru a fi exact, în propoziţii, paragrafe, şi capitole. Însuşi procesul de transformare a unei colecţii de personalităţi, date, calibre de armă, scrisori, discursuri, într-o naraţie forţează în cele din urmă şi “de ce-ul” să iasă la iveală. Va ieşi de la sine într-o bună zi din povestea care s-a petrecut. Va apărea deodată şi te va bate pe umăr, dar nu dacă cineva îl vânează de la început, înainte de a şti ce s-a întâmplat cu adevărat. Atunci va fi ascuns pe vecie.Alţii ar susţine că faptele nu vorbesc de la sine, aşa cum spune Tuchman. În schimb, oricine îşi asumă o

cercetare începe cu anumite preconcepţii şi perspective. Acestea în schimb, influenţează întrebările puse, resursele de la care se porneşte şi concluziile trase. Unul din exerciţiile de la finele acestui capitol vă cere să revedeţi câteva relatări despre războiul din Vietnam şi să determinaţi ce teorie oferă autorul pentru a explica participarea Statelor Unite la conflictul asiatic. Nu e uşor de determinat dacă aceşti autori au avut aceste teorii încă de la început în minte sau dacă explicaţiile au apărut în urma studierii războiului. Probabil ambele au jucat un rol în studiul lor – perspectivele lor originale şi dovezile pe care le descriu.

Cercetarea comparativăO altă strategie de a descoperi şi explica modele generale este cercetarea comparativă, adică, a compara un număr de cazuri şi a căuta asemănările şi deosebirile dintre ele. Această strategie combină avantaje studiului de caz cu beneficiile cercetării unui număr mai mare de cazuri. În loc de a examina un caz în profunzime, însă, cercetătorul selectează câteva cazuri şi le compară pe baza unui număr de factori. Cercetătorul începe cu o întrebare şi apoi selectează cazurile care variază în câteva privinţe interesante şi importante. Pentru a continua cu exemplul participării la vot, se pot selecta şi compara şase alegeri pentru funcţia de primar, din trei oraşe unde participarea la vot este mare şi trei în care este scăzută. Ce e asemănător şi ce e diferit în aceste cazuri? Cei cu participare scăzută au unele

24

Cercetarea narativăDescrieri ale unor evenimente, bazate pe surse multiple de informaţii, pentru a înţelege cât mai bine ce s-a întâmplat.

Cercetare comparativăComparaţia sistematică a diferitelor unităţi pentru a înţelege asemănările şi deosebirile lor..

caracteristici în comun? Cele trei oraşe cu participare scăzută sunt foarte diferite faţă de cele cu participare ridicată?

Studiile comparative au o logică foarte atrăgătoare, şi adesea sunt accesibile studenţilor pentru realizarea lucrărilor. Cheia succesului lor este alegerea potrivită a cazurilor de studiat şi alegerea factorilor prin care se compară cazurile. Puteţi selecta câteva cazuri similare în anumite privinţe şi să vedeţi dacă ele nu împărtăşesc şi alte asemănări. Crane Brinton, de exemplu, a comparat patru revoluţii majore (Rusă, Franceză, Engleză şi Americană) pentru a determina dacă există un model comun în ciuda numeroaselor lor diferenţe. Sau puteţi porni de la anumite idei pe care vreţi să le urmăriţi, idei care vor influenţa cazurile pe care le veţi alege şi modul în care le comparaţi. De exemplu, dacă aţi fi curioşi să aflaţi influenţa controversei politice asupra participării la vot, aţi putea compara câteva alegeri în care a existat o controversă politică majoră, cu câteva alegeri în care aceasta nu a existat.

Bazându-vă pe tabelul 2.2. (de la Exerciţii, de mai sus), puteţi elabora mai multe studii comparative diferite, în funcţie de întrebarea de cercetare de la care porniţi. Puteţi compara asemănările şi deosebirile dintre Canada, Statele Unite şi Marea Britanie, trei ţări care împart o moştenire comună, dar care s-au dezvoltat diferit. Dacă vă interesează federalismul, puteţi compara Canada, Statele Unite, Nigeria şi India, toate având instituţii politice federale. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre aceste ţări cu instituţii politice asemănătoare dar foarte diferite din punct de vedere al condiţiilor economice şi sociale? Sau aţi putea compara China, India şi Indonezia pentru a examina asemănările şi deosebirile dintre trei ţări cu un PNB scăzut.

Cum puteţi folosi cercetarea comparativă pentru următoarele întrebări:

“Există cereri din partea localităţilor pentru ca guvernul să le aloce fonduri speciale în vederea realizării unor obiective de politici publice locale. În mod frecvent, nu le sunt acordate aceste fonduri sau sunt alocate sume foarte mici. Cum afectează acest lucru localităţile?”

“Multe ţări africane încearcă o tranziţie de la conducere autoritară către democraţie. De ce s-a dovedit această tranziţie atât de dificilă?”

Testarea ipotezelor

Uneori puteţi avea o intuiţie bună sau o idee clară în legătură cu ceea ce vă puteţi aştepta să descoperiţi, şi vreţi să folosiţi ideea pentru a vă structura cercetarea. Sau puteţi fi interesat de o teorie pe care aţi citit-o şi doriţi să vedeţi dacă mai este încă susţinută de realitate. Când există o teorie la dispoziţie, puteţi utiliza o a treia strategie de cercetarea, testarea ipotezelor.

Anterior, ne-am întrebat dacă există o relaţie între educaţie şi votare – dacă oamenii mai educaţi sunt mai capabili să voteze decât cei cu o educaţie mai firavă. Dacă avem motive să considerăm că asta e adevărat, că există o motivaţie logică pentru ale pune în legătură, putem formula propoziţia că educaţia şi votarea sunt în legătură una cu alta, că o creştere a nivelului educaţiei duce la o creştere a prezenţei la vot. Propoziţiile stabilesc o relaţie logică între două sau mai multe fenomene sau

concepte. Ipotezele sunt aşteptări bazate pe propoziţii, dar formulate într-un mod care ne permite să le testăm empiric. Să luăm, de exemplu, propoziţia: “Oamenii foarte educaţi sunt mai capabili să voteze decât cei cu mai puţină educaţie”. Nu ştim dacă e adevărat, dar facem o ipoteză în scopul desfăşurării cercetării. Concret, propunem că doi factori – educaţia şi votarea – sunt în legătură. Această afirmaţie susţine că educaţia şi votarea sunt asociate pozitiv: cu cât oamenii au mai multă educaţie, cu atât e mai posibil ca ei să voteze.

Propoziţiile şi ipotezele sunt extrem de utile când avem unele cunoştinţe anterioare despre un subiect de cercetare şi o întrebarea de cercetare specifică la care vrem să răspundem. Ele tind să fie mai sistematice şi formalizate decât studiile istorice şi comparative. Ele ne forţează să fim foarte clari în legătură cu modul în care cercetarea noastră se leagă de teoria existentă şi dacă sau nu verifică acea teorie. Următoarea secţiune va analiza în detaliu cercetarea de tip testarea ipotezelor.

Testarea teoriei şi ipotezele

Caracteristici şi ipotezeAfirmaţii verificabile: Ipotezele sunt bănuieli, intuiţii. Iar intuiţiile sunt centrale în ştiinţele sociale. Ele sugerează că noi nu colectăm orbeşte informaţii, ci ne gândim la ce înseamnă informaţia şi ce implicaţii are.

25

PropoziţiiAfirmaţii că doi sau mai mulţi factori sunt legaţi unii de alţii.Ipoteze Propoziţii formulate astfel încât să poată fi testate empiric.

IpotezaO afirmaţie care încearcă să lege două sau mai multe fenomene, supusă testării sau demonstrării. În analiza politică, cele mai obişnuite şi utile ipoteze sunt cele care afirmă că două sau mai multe lucruri tind să fie asociate unele cu altele într-o manieră specifică.

Ipotezele sunt afirmaţii care pot sau nu să fie adevărate, dar care pot fi testate sau verificate empiric. Dacă o afirmaţie nu poate fi testată empiric, nu este o ipoteză. Trebui să putem decide dacă o ipoteză e corectă sau greşită. O ipoteză necesită să fim foarte exacţi în legătură cu dovezile relevante pentru întrebarea noastră şi să specificăm ce tipuri de dovezi vor oferi un răspuns semnificativ. Termenii pe care îi utilizează trebuie să se bazeze pe dovezile ce se pot aduna.Comparaţii: Ipotezele conţin adesea comparaţii, mai ales în ştiinţele sociale. Afirmaţia “oamenii foarte educaţi se prezintă la vot” are o utilitate limitată pentru analiza politică. Probabil oamenii cu o educaţie redusă votează şi ei. De aceea, este mai eficient să se facă o afirmaţie care compară două sau mai multe fenomene: “oamenii foarte educaţi se prezintă în proporţie mai mare la vot decât cei cu educaţie mai redusă.” Este important să se facă comparaţii explicite – chiar dacă ele sunt adesea implicite – pentru a intensifica tocmai genul de dovadă de care avem nevoie pentru a verifica o ipoteză.

Să considerăm afirmaţia “Oamenii cu venituri mici sunt mai dispuşi să voteze pentru Partidul Social Democrat.” Asta înseamnă că ei sunt mai dispuşi să voteze pentru social-democraţi decât sunt oamenii mai bogaţi? Înseamnă că sunt mai dispuşi să voteze pentru social-democraţi decât pentru liberali? Înseamnă că sunt mai dispuşi să voteze pentru social-democraţi acum decât în urmă cu patru ani? Oricare comparaţie se intenţionează a fi făcută, este important ca ea să fie făcută explicită.

Să se stabilească în ce mod sunt legate lucrurile. Nu este suficient să afirmăm că două lucruri sunt legate, sau că unul îl influenţează pe altul. Trebuie să afirmăm direcţia relaţiei sau influenţei. Astfel, în loc să spunem,

“Educaţia are influenţă asupra participării la vot”, ar trebui să spunem, “Educaţia are o influenţă pozitivă asupra participării la vot; adică, cu cât e mai înaltă educaţia primită de cineva cu atât există mai multe şanse ca el să se prezinte la vot”.

Legătura să aibă sens. În fine, nu e suficient să propunem că două lucruri sunt legate unul de altul; relaţia trebui să aibă sens. Am putea observa că există o relaţie între preţul romului în Havana şi salariile miniştrilor în România: când unul este mare, este mare şi celălalt. Dar, ar fi absurd să elaborăm o cercetare pentru a testa ipoteza care leagă aceşti doi factori, deoarece faptul că ambele cresc este circumstanţial. Anterior, când vi s-a cerut să cercetaţi dacă educaţia ar putea explica prezenţa la urne, vi s-a cerut să luaţi în considerare şi motivul pentru care s-ar putea întâmpla aşa şi dacă există vreo teorie disponibilă care să le lege pe cele două. S-a sugerat că oamenii cu mai multă educaţie ar putea înţelege mai bine problemele care s-au discutat într-o campanie, şi de aceea ar putea mai dispuşi să voteze în ziua alegerilor. Asta poate fi sau nu adevărat, dar este măcar plauzibil.

ExerciţiiExerciţiu 2.2.

Revedeţi discuţia anterioară din acest capitol privind relaţiile, şi reformulaţi-le ca ipoteze.

1. Relaţia dintre regiune şi variaţiile populaţiei oraşelor: ________________________________________________________________________________________2. Relaţia dintre speranţa de viaţă şi productivitatea economică a unei ţări:__________________________________________________________________________3. Relaţia dintre existenţa de locuri de muncă disponibile şi şomaj:__________________________________________________________________________________________

26

Caracteristicile unei ipoteze De obicei stabileşte o relaţie între

două sau mai multe lucruri.

O face la mod afirmativ (nu sub

formă de întrebare).

Poate fi testată de dovezi

empirice.

Este mai utilă când face o

comparaţie.

Stabileşte cum sunt legate două

sau mai multe lucruri.

Teoria sau logica de bază a

relaţiei are sens.

Ipoteze şi afirmaţii normative

Să ne amintim de discuţia anterioară care distinge afirmaţiile empirice de cele normative şi stabileşte că valorile se bazează de obicei pe unele observaţii empirice. Ipotezele trebuie astfel formulate încât să poată fi

testate empiric, şi deci ele nu pot să conţină norme. Putem totuşi, folosi cercetarea empirică pentru a reflecta propriile noastre valori.

Să observăm că în comparaţie cu afirmaţiile empirice şi normative arătate în chenar, “Prima formă” la reformulare nu indică motivele care stau la baza afirmaţiei normative iniţiale. Cu toate acestea, mulţi dintre termeni sunt vagi şi ar putea fi uşor interpretaţi greşit, de exemplu, “responsabilitate”. Reformularea este mai exactă, şi se pot găsi dovezi pentru a o testa în mod empiric. Pe de altă parte, afirmaţiile-valoare diferă de afirmaţiile empirice. pe de altă parte, ar trebui să fim atenţi la ideea că faptele şi valorile trebuie ţinute complet la distanţă. Putem folosi analiza pentru a afirma dacă sau nu valorile noastre sunt adevărate.

Probleme comune în formularea ipotezelor

Predicţie vagă sau trivială. Ipoteza prezice o gamă atât de mare de rezultate încât nu este prea interesantă. O modalitate de a introduce precizia este de a propune o comparaţie între valorile unei variabile.Slabă:” Autorităţile locale au dificultăţi financiare.”Mai bună: “Autorităţile locale din vechile zone industriale întâmpină greutăţi financiare mai mari decât cele din zonele dezvoltate mai recent.”

Relaţie vagă. Relaţia dintre doi termeni este vagă şi nu specifică o direcţie. Slabă: “Naţionalitatea are influenţă în alegeri.”Mai bună: “Minorităţile sunt mai dispuse să voteze cu social-democraţii decât cu liberalii.”

Afirmaţie-valoare. Ipoteza este, sau pare să fie, o afirmaţie valoare.Slabă: “Membrii Parlamentului nu ar trebui să accepte onorarii pentru discursuri.”Mai bună: “Membrii Parlamentului care acceptă onorarii pentru discursuri susţin de obicei legi care favorizează grupurile care îi plătesc.”

Se leagă de indivizi. Ipotezele propun ceva despre un individ şi nu despre un comportament sau activitate generală. Slabă: “Stolojan a fost un prim-ministru foarte popular.”Mai bună: “ Cei care au fost prim-minişti în perioade de prosperitate economică sunt mai populari decât cei care au fost prim-minişti în perioade de criză.”

Termeni din ipoteze: variabileleAm afirmat deja că teoriile şi ipotezele propun legături între două sau mai multe fenomene. Mulţi din termenii teoriilor sunt concepte, termeni abstracţi care reprezintă clase de fenomene. Am spus deja că ipotezele trebuie să utilizeze termeni empirici. Cu alte cuvinte, ipotezele trebuie să traducă conceptele din teorii în termeni concreţi care pot fi examinaţi empiric. În fine, am susţinut că teoriile şi ipotezele abordează categorii generale de lucruri, şi nu cazuri unice. Ultimul punct înseamnă că atunci când ipotezele traduc conceptul într-un termen empiric, ele nu folosesc un singur individ, cum este preşedintele Iliescu. Ele folosesc un termen empiric general, cum este preşedintele

României.

27

Afirmaţie normativăExprimă o valoare sau o preferinţă.Exemplu: “Cred că ar trebui să descentralizăm sistemul educaţional”.Reformularea empirică Exprimă o componentă empirică sau o presupunere în spatele unei afirmaţii normative.Prima formă: “Sistemul descentralizat de învăţământ ar încuraja mai multă responsabilitate din partea comunităţii pentru educaţie. Mai precis: “Părinţii sunt mai implicaţi în gestionarea şcolilor când unele decizii de bază sunt descentralizate spre şcolile locale.”

ConceptTermen abstract care se referă la un grup de fenomene.

Putem fi mai precişi cu privire la termenii unei ipoteze. Mai întâi, să nu vă fixaţi pe lucruri individuale; ele se referă la proprietăţi generale sau logice ale unor cazuri individuale – prezenţa la urne, veniturile, rata şomajului, identificare naţionalitate-partid, nivelul interesului politic, şi poziţia faţă de guvernare sunt tot atâtea exemple. În al doilea rând, aceste proprietăţi pot toate să pornească de la valori care variază. Unii pot vota adesea sau rareori; există grade de sărăcie şi de şomaj .(În acest caz, valoarea nu se referă la o normă; se referă la proprietăţile termenilor dintr-o ipoteză.) Termenii dintr-o ipoteză se numesc variabile deoarece proprietăţile la care se referă variază, sau capătă valori diferite.

Dar, aţi putea spune, termenul Partid Social Democrat este un caz unic care nu poate lua valori diferite, şi totuşi dorim adesea să-l includem într-o ipoteză. Există două răspunsuri. Primul, “Partidul Social Democrat” este de obicei abordat ca valoare sau caracteristică a unei variabile mai generale, “partid politic”. Am putea dezvolta o ipoteză care include variabila “partid politic” şi să comparăm strategiile electorale ale

partidelor social-democrat şi liberal. Dacă, totuşi, studiem strategiile electorale ale PSD, atunci ar fi o variabilă, ca în următoarea ipoteză: “Partidul Social Democrat primeşte un suport popular mai puternic în judeţele din Moldova decât în cele din Transilvania.”

Să considerăm următoarele exemple de variabile şi valori, şi să completăm spaţiile goale:

1. Variabilă: Mărimea organizaţieiValori: mare, mică

2. Variabilă: Oficiali publici aleşiValori: preşedinte, senator, deputaţi, primari, consilieri

3. Variabilă: Susţinerea pentru preşedinteValori: puternică, neutră, slabă

4. Variabilă: Ideologie politică sau credinţă politicăValori:______________________________________

5. Variabilă:___________________________________Valori: democraţie, dictatură

6. Variabilă: DemocraţieValori: stabilă, instabilă

7. Variabilă:___________________________________Valori: ortodox, catolic, protestant, mozaic, musulman

8. Variabilă:___________________________________Valori: război civil, luptă teroristă, război de guerilă, revoltă

9. Variabilă: __________________________________Valori: “Constantinescu a fost un conducător puternic”, “Constantinescu a fost un conducător slab”

Cum alegem între aceste opţiuni? Variabilele şi valorile pe care le selectăm depind de teoria pe care o testăm, de întrebările pe care le punem, sau de problema pe care încercăm să o rezolvăm. În exemplul 5, aţi indicat probabil o variabilă de tipul “formă de guvernare” sau “regim politic”. Aceste variabile sunt relevante când examinăm o teorie care compară regimurile democratice cu cele nedemocratice. Alternativ, teoria noastră ar putea compara tipuri de democraţii. Şi atunci am selecta valori ca cele din exemplul 6. Scopurile cercetării determină şi tipurile de valori pe care alegem să le definim. Să considerăm variabila “venitul familiei”. Dacă teoria noastră abordează diferitele niveluri ale venitului, putem desemna valorile scăzut, mediu, ridicat. Dacă teoria abordează condiţiile de sărăcie şi efectele politicilor de asistenţă socială, putem însă folosi valorile peste limita de sărăcie, sub limita de sărăcie.

Este important să folosim variabile, deoarece ipotezele propun comparaţii între cazuri cu valori diferite ale unei singure variabile. Comparăm prezenţa la urne a celor cu o educaţie înaltă cu prezenţa la urne a celor cu o educaţie mai scăzută: “În oraşele mari există tendinţa de a apărea greve ale angajaţilor publici”. Să revenim la chenarul intitulat “Caracteristicile unei ipoteze”, şi să indicăm ce caracteristici îi lipsesc ipotezei de mai sus. Nu face o comparaţie între câteva valori ale variabilei “mărimea oraşului”. Se poate ca şi în oraşele mici să apară astfel de greve ale angajaţilor publici. Articollee şi studiile exprimă adesea ipotezele în această manieră şi presupun, în loc să exprime, o comparaţie specifică. Revizuiţi ipoteza privind grevele astfel încât să includă o comparaţie între două valori şi să fie mai puţin vagă privind natura relaţiei. __________________________________

Să considerăm un alt exemplu: “Democraţiile tind să apară în ţările dezvoltate din punct de vedere economic”. Variabilele sunt de fapt “formă de guvernare” şi “dezvoltare economică”. Prima implică valorile

28

ValoareCaracteristică a unei variabile, sau cantitate dintr-o variabilă.VariabilăO caracteristică care poate avea diferite valori sau calităţi.

“democraţie” şi “nedemocraţie”; a doua implică valorile “dezvoltată economic” şi “subdezvoltată”. Când este menţionată doar o singură valoare, este de obicei posibil de identificat şi o a doua valoare drept condiţie opusă, ca în cazul “democraţie” şi “nedemocraţie”. Sau am putea specifica grade de valoare, ca în cazul dezvoltare economică “scăzută”, “moderată” şi “mare”. Revizuiţi afirmaţia privind democraţiile pornind de la propoziţia deschisă şi formulând o ipoteză care să respecte condiţiile date în “Caracteristicile unei ipoteze”. _________________________________

Puteţi introduce comparaţii în diverse moduri; de obicei alegerea voastră depinde de teoria pe care o exploraţi sau testaţi. De exemplu, puteţi reformula afirmaţiile iniţiale din cele două paragrafe anterioare, după cum urmează:

“În oraşele mari există tendinţa de a avea mai multe greve ale angajaţilor publici decât oraşele mici.”“Democraţia are şanse mai mari să apară în ţările dezvoltate economic decât în ţările subdezvoltate.”“Ţările dezvoltate economic sunt mai apte de a avea o formă democratică de guvernare decât una

nedemocratică.”

Uneori o ipoteză este completă, dar valorile variabilei nu sunt făcute specifice. Adesea veţi fi capabili să alegeţi ce valori vă interesează. Alegerea voastră ar fi ghidată de o serie de valori pe care le poate lua variabile, de tipurile de date de care dispuneţi, şi de interesul vostru în cercetare. Vom discuta această problemă mai detaliat în capitolul şase. Între timp, subliniem doar că pentru multe variabile puteţi alege valorile pe care să le examinaţi. De exemplu, să revenim din nou la tabelul 2.2 care cuprinde informaţii despre PIB (produsul naţional brut). Deoarece PIB presupune mai multe valori care variază el este o variabilă. Tabelul raportează zece valori ale PIB, între 120 şi 21790. Tabelul de practică C reportează tot informaţii despre PIB, dar valorile diferă. În loc de zece valori, există trei, şi sunt listate ca fiind PNB “mic”, “mediu”, “mare” şi nu neapărat ca cifre numerice. Revedeţi tabelul de practică C şi indicaţi în ce mod este definită fiecare din următoarele valori:PIB mic________________________________PIB mediu______________________________PIB mare________________________________

Valorile “mic”, “mediu”, şi “mare” ar fi putut fi definite diferit; clasificarea din tabelul de practică C a fost propusă de Banca Mondială şi este utilizată frecvent.

Trecând de la teorii la ipoteze, de la concepte la variabile, putem să desfăşurăm cercetarea pe termeni nedefiniţi în cea mai mare parte a discursului nostru politic. Capitolul 1 a subliniat ideea că trebuie să convertim termenii abstracţi în termeni concreţi, sau în termeni ce se referă la resurse tangibile. O strategie de a face asta este de a formula ipoteze şi de a selecta variabile şi seturi de valori la începutul unui studiu. Cercetarea narativă şi studiile comparative folosesc şi ele variabile şi valori. Din moment ce de obicei sunt desemnate să găsească care din variabile sunt importante, ele sunt mai puţin apte de a începe prin definirea variabilelor ce trebuie studiate, şi mai capabile să ia în considerare un număr de factori şi finalizează cu variabilele care se dovedesc a fi cele mai importante.

Sensul acţiunilorStrategiile de cercetare descrise astfel sunt desemnate să ne permită să observăm ce se întâmplă în

spaţiul social şi politic şi să caute modele generale. Chiar şi studiile de caz, care nu oferă informaţii despre modele generale în sine, sunt adesea folosite pentru a sugera întrebări de cercetare şi propoziţii care pot fi studiate prin comparaţii şi testarea ipotezei pe un număr mai mare de cazuri.

Există o tradiţie de cercetare alternativă care pune un set diferit de cercetări, şi care e adesea numită cercetare interpretativă. În mod tipic se focalizează pe indivizi sau grupuri specifice care votează şi încearcă să înţeleagă mai bine acţiunile şi intenţiile lor. Să presupunem că doriţi să aflaţi ce cred tinerii despre candidaţi, ce înseamnă alegerile pentru ei şi cât sunt de importante. În această abordare se pune mai puţin accent pe căutarea unor modele generale sau pe câteva motive mai importante pentru prezenţa la vot. În schimb, accentul se deplasează spre a descrie ce fac oamenii şi ce se înţelege prin acţiunile lor.Cei care folosesc această abordare nu sunt dispuşi să accepte comportamentul şi

opiniile ca valori evidente. Ei doresc să ştie ce intenţionează oamenii prin acţiunile lor. 29

Cercetare interpretativăCercetare desemnată să înţeleagă sensul ce stă în spatele opiniilor şi acţiunilor indivizilor.

Ei pun întrebări de tipul: Nonvotanţii se simt înstrăinaţi de procesul politic? Simt că votul este o pierdere de vreme? Simt că au o prea mică influenţă asupra evenimentelor publice? Astfel de întrebări caută sentimentele şi atitudinile fundamentale, iar cetăţenii pot să nu fie întotdeauna complet conştienţi de motivele din spatele acţiunilor lor. Cercetătorii care adoptă această tradiţie refuză să accepte în formă brută informaţiile pe care le adună, ei încearcând să interpreteze datele obţinute. Ei încearcă în special să examineze contextul unei acţiuni sau eveniment, crezând că acest context are o influenţă importantă asupra a ceea ce fac oamenii. Cercetarea interpretativă e desemnată să capteze cât mai multe dimensiuni ale comportamentului şi nu să se focalizeze pe câteva aspecte şi să caute modele generale.

Surse pentru întrebările cercetării

Există mai multe căi în care vă puteţi dezvolta ideile pentru o cercetare:1. din propriile observaţii şi experienţe2. din studii şi observaţiile altora3. din teorii privind relaţiile4. pe cale logică

Observaţii şi studii: InducţiaAm început acest capitol observând că toţi analizăm evenimentele politice, uneori mai sistematic, alteori mai puţin. Cele mai multe din analizele noastre pornesc de la experienţe personale sau de la relatări din ziare şi alte

media. Sursele de informaţie sunt exemple ale surselor primare şi secundare deja prezentate, ambele bazeazându-se pe inducţie. Prin inducţie, începem cu observaţii sau cazuri particulare şi dezvoltăm generalizări în legătură cu ele. Trecem de la particular spre general. În acest capitol când vi s-au oferit o serie de fapte şi vi s-a cerut să dezvoltaţi o propoziţie sau ipoteză, vi s-a cerut să folosiţi inducţia.Cea mai mare parte a analizei politice începe inductiv. James Madison în The federalist, a fost printre primii care a descris în ce mod erau împărţiţi americanii de către interesele lor economice. Observaţiile lui au devenit baza unei cercetări ample despre implicaţiile politice ale unei societăţi pluraliste. Tocqueville, în secolul XIX, a observat că americanii se adună în grupuri prin natura lor, şi el a pus baza studiilor ulterioare despre natura şi efectele participării. Reflectând asupra cunoştinţelor sale

despre guvernarea germană la începutul secolului XX, Max Weber a observat că birocraţiile tind să devină din ce în ce mai ierarhice. Mai aproape de noi, Richard Neustadt a observat că cei mai eficienţi preşedinţi sunt cei care sunt capabili de a-şi dezvolta şi folosi puterea personală pentru a-i convinge pe alţii. De aceea Lowi a observat că guvernele deleagă deseori puteri unor grupuri de interes şi a ajuns la concluzia că astfel ei îşi compromit serios propria autoritate. Toţi aceşti autori sunt sau au fost observatori abili ai scenei politice şi au dezvoltat pe cale inductivă întrebări de cercetare şi au continuat să le aprofundeze în scrierile lor.

Milton Leitenberg oferă un exemplu provocator de inducţie descriind o vizită pe care a făcut-o într-o zonă foarte săracă din Noua Scoţie. El numeşte această experienţă “naşterea naturală a unei ipoteze”. El s-a aşezat într-o seară pentru a observa un grup mai mare de copii care jucau un joc. Leitenberg a observat că jocul avea reguli foarte diferite faţă de jocurile jucate în mod obişnuit în Statele Unite:

Este evident, scopul acestei vânători nu era în nici un caz de a prinde o persoană oarecare ... vânătoarea în sine era o treabă destul de facilă… Dacă alegea să alerge încet, toţi ceilalţi alergau încet, şi ea nu făcea nici un efort de a-i ajunge. Această caracteristică a secvenţei o numesc “cooperarea” din lipsa unui cuvânt mai bun.

Leitenberg a speculat că acest aspect cooperativ al jocului ar putea fi legat de situaţia de depresie economică a comunităţii. Mai precis, el a emis ipoteza că acei copii creaseră un joc cooperativ pentru a se ajuta să depăşească greutăţile pe care le trăiau. El a început cu o observaţie interesantă şi a utilizat-o pentru a dezvolta o teorie despre comportamentul copiilor.

Abilitatea de a generaliza cazuri specifice depinde adesea de mărimea cunoştinţelor noastre. De aceea, poate fi necesar să ne “scufundăm” noi înşine într-o situaţie pentru a putea dezvolta întrebări de cercetare sau ipoteze specifice. Să considerăm discuţia anterioară despre declinul populaţiei din zonele urbane. O examinare rapidă a informaţiilor despre schimbarea modelelor de angajare este suficientă pentru a sugera propoziţia că zonele urbane decad deoarece ele oferă mai puţine posibilităţi de angajare. Totuşi, pot exista motive adiţionale pentru pierderea populaţiei, unele nu sunt evidente de la început. Este posibil, de exemplu, ca mai mulţi oameni să aleagă să trăiască în comunităţi mai mici, sau să aleagă să ducă stiluri de viaţă mai simple. Aceste propoziţii pot proveni doar dintr-o examinare mai în profunzime a situaţiei.

30

InducţiaPractica de a dezvolta o ipoteză pe baza observaţiilor proprii sau pe baza unor studii efectuate de alţii.

Implicându-ne într-o situaţie înseamnă adesea a face o cercetare exploratorie, sau de a practica colectarea datelor pentru a dezvolta întrebările de cercetare şi propoziţiile. De exemplu, un studiu de caz exploratoriu poate fi folosit pentru a dezvolta ipoteze care pot fi testate. Această abordare mai intensivă de colectare a datelor este potrivită atunci când ştim prea puţin despre o situaţie. După cum au precizat Martin Needleman şi Carolyn Needleman, doi politologi, ne “scufundăm” într-un subiect atunci când vrem să

Generăm idei noi – nu să testăm ipoteze prestabilite… strategia de bază a cercetării exploratorii este de a întinde o plasă cât mai largă, pentru a prinde nu doar elementele care par de la început interesante, ci şi date şi idei care par la prima vedere nerelevante sau banale… pe măsură ce studiul avansează, cercetătorul va descoperi gradual unde se îndreaptă şi ce date şi idei va folosi; nu poate şti dinainte.

Aceşti autori erau interesaţi de studierea planificatorilor urbani care lucrau pentru agenţiile locale de închiriere. Ei credeau că nu ştiu suficient de multe pentru a propune o ipoteză, că au nevoie mai întâi să intervieveze mai mulţi astfel de agenţi şi să înveţe câte ceva despre activitatea lor. Pe această bază ei au putut să propună ipoteze utile şi interesante.

Inducţia se poate baza nu doar pe propriile noastre observaţii în legătură cu ceea ce se petrece, dar şi pe studii descriptive şi observaţii făcute de alţii. Adesea metoda inductivă foloseşte ceea ce se numeşte limbaj ordinar pentru a sugera ipotezele. Caută propoziţii în relatările ziarelor privind evenimentele, în declaraţiile oficialităţilor, sau chiar în discuţiile obişnuite ale cetăţenilor despre politică. Valoarea acestei abordări este că ne forţează să căutăm presupunerile şi ipotezele pe care le fac oamenii, adesea implicit şi fără a-şi fi definit prea clar termenii.

Teorii şi logică: DeducţiaTeoriile şi logica ilustrează utilizarea deducţiei pentru a genera ipoteze. Rădăcina latină a termenului “deducţie” înseamnă “a extrage”; deci, deducţia este actul de a extrage înţelesul şi implicaţiile unei teorii sau a unui argument logic. Începem cu o teorie şi luăm în considerare implicaţiile ei, sau examinăm premisele unui argument şi vedem ce concluzii logice urmează. Deducţia trece de la general la particular, de la teorii generale la ipoteze despre cazuri particulare.O teorie bine dezvoltată în ştiinţele politice afirmă: candidaţii la preşedenţie tind să se deplaseze către centrul spectrului politic pe măsură ce campania electorală avansează. Putem deduce din această teorie generală că, în orice an electoral, un candidat îşi va

modera poziţia în perioada imediat anterioară alegerilor. Această propoziţie devine astfel o ipoteză pe care o putem testat studiind discursurile electorale. De cele mai multe ori analiza noastră va confirma această ipoteză. Cu toate acestea, am putea descoperi un exemplu de candidat care nu s-a deplasat către centru. Am putea folosi această descoperire pentru a clarifica teoria. De exemplu, am putea propune că unii candidaţi pot fi mai interesaţi de a-şi promova propria filosofie decât de a câştiga alegerile şi deci nu se vor deplasa către centru.

Putem ajunge la aceeaşi ipoteză pe baza logicii. Candidaţii doresc să câştige, de aceea ei vor încerca să facă apel la majoritatea populaţiei. Deoarece de obicei pot conta pe suportul celor care sunt de aceeaşi părere cu ei, ei nu au nevoie să apeleze la aceştia cât la cei care nu au opinii prea puternice. Ei pot astfel să le câştige suportul dacă par moderaţi şi evită poziţiile extreme. Deducţia poate fi foarte utilă pentru studenţi deoarece le permite să construiască pe baza teoriilor existente şi să nu înceapă de la zero. Noi cercetări pot produce calificări interesante sau variaţii ale unor teorii devenite clasice. Când citiţi studii de ştiinţe politice, examinaţi teoriile şi gândiţi-vă în ce mod le-aţi putea testa şi voi.

Concluzii

Acest capitol a susţinut mai întâi că cercetarea începe prin găsirea unor întrebări interesante, şi apoi că design-ul cercetării depinde de natura întrebărilor formulate. A găsi întrebarea de bază este primul pas în orice activitate de cercetare. Ne uimeşte un incident interesant sau auzim o teorie provocatoare sau o propoziţie care leagă în mod logic două sau mai multe variabile. Ne decidem atunci în ce mod să procedăm. Întrebarea se referă la un model general pentru mai multe cazuri, sau la o înţelegere mai profundă a câtorva cazuri? Întrebarea ne determină să comparăm câteva cazuri? Este nevoie să facem mai multă cercetare exploratorie înainte de a putea să ne definim cea mai utilă sau interesantă întrebare? Există o teorie rezonabilă sau o intuiţie disponibilă pe care să o putem testa ca ipoteză? Adesea întrebarea ne poate duce în mai multe direcţii şi trebuie să decidem care este cea mai fructuoasă pentru scopurile propuse. Următoarele capitole vă vor ajuta să luaţi aceste decizii.

Capitolul a descris câteva strategii pentru a stabili designul cercetării, incluzând descrierile narative, studiile comparative şi testarea ipotezelor. Am acordat mai multă atenţie celei de a treia abordări, testarea

31

DeducţiaPractica de a dezvolta o ipoteză dintr-o teorie sau dintr-o logică.

ipotezelor, deoarece este una din tehnicile cele mai folosite pentru a face o cercetare precisă şi sistematică şi care ne obligă să fim exacţi în legătură cu ceea ce vrem să ştim şi cu ce tipuri de dovezi avem nevoie. Termenii dintr-o ipoteză sunt variabile, numite astfel deoarece pot lua mai multe valori. În mod tipic vom începe cu propoziţii generale despre ceea ce sperăm să descoperim. Propoziţiile pot fi formulate dintr-o varietate de surse. Uneori le deducem din teorii dezvoltate în ştiinţele sociale sau din analiza logică a unor date. Putem să le inducem din observaţiile făcute de noi sau din descrieri furnizate de alţii. Putem elabora un studiu de caz sau o cercetare exploratorie pentru a dezvolta propoziţii pentru un studiu ulterior.

Când este posibil, putem reafirma aceste propoziţii ca ipoteze, afirmaţii testabile cu caracteristici specifice; ele trebuie să fie nişte afirmaţii şi nu nişte întrebări, trebuie să fie empirice şi deci să poată fi verificate de dovezi, şi trebuie de obicei să compare doi sau mai mulţi factori. Ipotezele nu pot fi normative şi nu pot exprima valori. Afirmaţiile-valoare însă, sunt relevante pentru cercetare deoarece ele se bazează de obicei pe descoperiri empirice de bază sau parţiale.

Vom încheia acest capitol cu un citat despre principiile de bază de care trebuie să ţină cont orice cercetător. Ghidul ilustrează importanţa construirii cercetării pe baza întrebării de la care porniţi:

Descrieţi cercetarea care urmează să se desfăşoare… Afirmaţia trebuie să identifice întrebările cercetării la care se va răspunde; stabiliţi aceste întrebări într-un context intelectual; specificaţi propoziţiile sau ipotezele care trebuie evaluate, când este cazul; descrieţi metodele care trebuie folosite şi sursele de date ce trebuie găsite; şi demonstraţi potenţialul acestei cercetări în ce priveşte aportul la cunoaştere.

Capitolul 3 va vă ajuta să clarificaţi întrebările cercetării şi să elaboraţi cel mai potrivit design.

ExerciţiiExerciţiul 2.1. Dezvoltarea propoziţiilor din descrierile narative ale unui singur caz

Unul din cele mai importante evenimente din istoria politică a Statelor Unite a fost implicarea militară în Vietnam spre sfârşitul anilor ’50 până în 1975. Acest exerciţiu vă oferă ocazia de a construi propoziţii despre evenimente istorice. Datele cu care trebuie să lucraţi provin din relatări narative şi din descrieri ale politicii pentru Vietnam a preşedintelui John J. Kennedy şi a consilierilor săi în primii ani de război.

Pe lângă practica pe care v-o oferă de a lucra cu descrieri narative, exerciţiul ilustrează utilitatea cercetărilor pe un singur caz. Un studiu de caz vă permite să dezvoltaţi propoziţii privind relaţiile dintre variabile care pot fi testate pe un număr de cazuri mai mare. De exemplu, dacă descoperim că preşedintele a luat decizia de a interveni în Vietnam datorită respectului său faţă de poziţia pro-război a opiniei publice, atunci am putea formula propoziţia că conducătorii democraţiilor sunt mai decişi să pornească un război dacă opina maselor de acasă susţine războiul. Când efectuaţi acest exerciţiu, ţineţi cont că nu căutaţi doar să învăţaţi ceva despre acest caz, ci căutaţi şi să utilizaţi cazul pentru a formula ipoteze mai generale care să explice de ce unele state intervin cu forţă militară în afara graniţelor lor.

Toate naraţiunile propun explicaţii ale implicării Statelor Unite în războiul din Vietnam. După ce veţi citi toate aceste naraţiuni, vi se cere să identificaţi în ce mod explică autorul implicarea în Vietnam şi propziţia generală (ipoteza) pe care el o oferă.

Naraţiunea nr. 1Cea mai dificilă problemă a preşedintelui Kennedy în Sud-Estul Asiei a fost problema Vietnamului. În

cele din urmă acesta a ajuns să consume întreaga atenţie a preşedintelui faţă de orice altceva din Asia. Angajamentul american faţă de guvernul de la Saigon avea deja şapte ani de aplicare. După ce Înţelegerile de la Geneva din 1954 au despărţit Vietnamul de-a lungul paralelei 17, Preşedintele Eisenhower a scris primului ministru Ngo Dinh Diem… oferind suportul american “pentru a asista guvernul vietnamez în dezvoltarea şi menţinerea unui stat puternic şi viabil, capabil de rezistenţă la orice încercări de agresiune sau subversiune prin mijloace militare”…

Dacă a fost bine că ne-am luat acest angajament în 1954 este o chestiune care îi va interesa mult timp pe istorici, dar în 1961 a încetat să-i mai intereseze pe politicieni. Chiar dacă nu am avut unele interese vitale în Vietnam înainte de 1954, scrisoarea lui Esienhower le-a creat oricum. Dacă ar fi trebuit să trasăm linia acolo unde am trasat-o, odată trasată am devenit în fiecare an mai constrânşi de ea. Dacă teoria domino-ului nu era validă în 1954 ea a primit oricum validare şapte ani mai târziu, după ce guvernele vecine şi-au pus în joc propria securitate prin abilitarea Statelor Unite în a susţine Saigonul. Kennedy… nu a avut nici o alegere decât aceea de a se descurca într-o situaţie pe care o moştenise. Politica lui Eisenhower nu ne-a lăsat nici o alternativă în 1961 decât de a continua eforturile din 1954.

32

Naraţiunea nr. 2Argumentul că nici una dintre ţările din zonă nu este esenţială pentru apărarea americană are un impact

relativ scăzut asupra chestiunii în ansamblu că, aparent, comuniştii au găsit în Asia de Sud un teren propice de a demonstra inabilitatea Statelor Unite de a rezista stresului enorm al unui război revoluţionar. În prima rundă a acestui război, francezii susţinuţi de americani au pierdut bătălia…

Toate acestea au fost o adevărată provocare pentru Statele Unite şi una pe care Statele Unite au decis să o înfrunte în Vietnamul de Sud, indiferent de costuri. În ciuda obişnuitelor declaraţii de presă Asia de Sud-est nu avea nici un fel de valoare militară… dar “valoarea negării” zonei era enormă.

Odată ce Asia de Sud–est ar ieşi de sub control american, poziţia Indiei ar deveni aproape imposibilă. Care ar fi atunci atitudinea Indoneziei poate intui oricine. Cu alte cuvinte, miza negativă a negării accesului adversarului la averea reală a Asiei de Sud-est este cu adevărat importantă. Valoarea negării zonei este cea care îi determină pe politicienii din Washington să accepte bătălia în orice condiţii, indiferent dacă regimul lui Ngo Dinh Diem sau a altuia este sau nu popular.Naraţiunea nr. 3

Preocuparea majoră a lui Kennedy nu a fost deloc Vietnamul ci China… El gândea în anii ’60 despre China aşa cum predecesorii săi gândiseră despre Rusia pe la mijlocul anilor ’40. Chiar dacă se acceptă presupunerea anterioară despre Uniunea sovietică… situaţia din Asia era foarte diferită… Totuşi Kennedy nu a făcut această distincţie. Comunismul era comunism şi trebuia reprimat oricum, chiar cu preţul sângelui şi averii americane. El învăţase… că o confruntare nucleară cu Uniunea Sovietică era periculoasă, dar trebuia să mai înveţe şi costurile teribile ale implicării într-o revoluţie. El încă vedea un monolit comunist, care nu existase decât în spatele forţei armatei ruse…

Mai este ceva evident în afirmaţiile finale ale lui Kennedy despre Vietnam. În ciuda retoricii despre auto-determinare şi de ajutorare a unei mici naţiuni hărţuite, administraţia Kennedy nu era de fapt intereasată de Vietnam şi de poporul său, ci de războiul anticomunist.Naraţiunea nr. 4Cam în perioada în care administraţia Kennedy ajungea la conducere, liderul sovietic Nikita Hruşciov a ţinut un discurs privind legitimitatea războaielor de eliberare naţională. Administraţia Kennedy a interpretat aceasta imediat ca o provocare... şi dintr-o dată oprirea războaielor de guerilă a devenit o adevărată modă… Interesul personal al preşedintelui de a lupta împotriva guerilelor a fost mediatizat, iar scrierea de cărţi antiguerilă a fost mult încurajată.

Fascinaţia războiului de guerilă reflecta oamenii şi epoca: agresivi, încrezători în rolul pe care îl joacă, care cred în ei, în carierele lor, în dreptul de a lua decizii aici şi în afară, extrem de încrezători în ceea ce reprezintă în termeni de excelenţă…

Un orgoliu deosebit domina această perioadă… toate acestea l-au ajutat pe Kennedy să provoace tot mai multe discuţii şi activităţi antiguerilă.

Indicaţii pentru exerciţiu: Pentru fiecare dintre naraţiuni, scrieţi explicaţia autorului pentru implicarea Statelor Unite în Vietnam. Reformulaţi explicaţia ca o propoziţie care să poată fi utilizată pentru studierea unui număr mai mare de cazuri pentru a înţelege de ce statele folosesc intervenţia militară în afara graniţelor lor.

Exerciţiul 2.1 Dezvoltarea propoziţiilor din naraţiuni

Naraţiunea nr. 1Explicaţie:

Propoziţie generală:

Naraţiunea nr. 2Explicaţie:

Propoziţie generală:

Naraţiunea nr. 3Explicaţie:

Propoziţie general:

33

Naraţiunea nr. 4Explicaţie:

Propoziţie general:

3. Tipuri de relaţii: de asociere şi de cauzalitate

RelaţiiAm examinat până acum două scopuri ale cercetării –explicaţia şi descrierea – şi am legat explicaţiile

de procesul continuu de consolidare a unei teorii şi de testare a teoriei. Am mai observat şi trei strategii de desfăşurarea a cercetării – naraţiunile, comparaţiile şi testarea ipotezelor – şi am examinat diferiţii termeni din ipotezele şi propoziţiile cercetării. În fine, am observat că ipotezele şi termenii pe care le conţin – variabile – ne permit să legăm preocupările cercetării de dovezi empirice. În capitolele următoare vom aborda mai detaliat natura relaţiilor. Acest capitol continuă o discuţie despre o relaţie dintre două variabile, şi prezintă câteva abilităţi necesare pentru crearea de tabele care să examineze relaţiile. Capitolul 6 revine la abordarea mai detaliată a strategiilor de măsurarea a conceptelor şi de selectare a variabilelor adecvate. Reţineţi, puteţi căuta relaţiile prin intermediul cercetării narative, comparative şi de testare a ipotezelor. De exemplu, exerciţiu 2.1 va cerut să găsiţi relaţiile pe care unii autori au căutat să le evidenţieze prin studiile lor despre războiul din Vietnam.

Asocieri între variabile

Natura relaţieiRelaţiile dintre variabile pot avea câteva forme. Când două variabile se

schimbă astfel încât schimbarea uneia este asociată cu schimbarea celeilalte ele sunt corelate, sau sunt asociate, sau co-variază. Teoria lui Lipset care explică participarea în politică, la care ne-am referit în capitolele anterioare, susţine că statusul oamenilor şi participarea lor politică sunt asociate (sau corelate, sau că ele co-variază). Oamenii cu un status mai înalt sunt mai capabili să participe la politică decât cei cu un status mai scăzut. Pe măsură ce valoarea unei variabile (status) creşte, valoarea celeilalte variabile (participare) creşte de asemenea. Lipset nu oferă doar această propoziţie, dar o sprijină pe o teorie care explică logica din spatele ei şi dovedeşte de ce el se aşteaptă ca cele două variabile să fie corelate sau asociate.

Să ne amintim că termenii asociaţie şi corelaţie descriu o relaţie în care schimbările unei variabile sunt însoţite de schimbări ale celeilalte variabile. Totuşi, nu e întotdeauna potrivit să spunem că o variabilă a cauzat sau a adus o alta. De

exemplu, priviţi informaţia din tabelul 3.1.Ce două variabile sunt descrise în tabel?__________________________ şi______________

Pe ce bază se poate trage concluzia că cele două sunt legate sau asociate?_____________________

Tabel 3.1. Ce se dă pentru caritate, pe grupe de venitVenitul Procentul din venit dat în

scopuri caritabileMai puţin de 1 mil. 2,81– 2,999 mil. 2,53 – 4,999 mil. 2,05 – 7,999 mil. 1,58 – 9,999 mil. 1,7Peste 10 mil 2,1

Informaţiile indică o relaţie, iar modelul e constant sub 8 milioane. Nu ar fi tocmai corect, însă, dacă am spune că venitul propriu-zis cauzează o creştere a nivelului banilor daţi în scopuri caritabile.

34

Corelat, asociat, covariatTrei termeni care indică faptul că există o relaţie între două variabile în care schimbările unei variabile apar odată cu schimbările celeilalte variabile.

Asociaţie pozitivă, negativăO afirmaţie că două fenomene sunt legate unul de altul, fie pozitiv - cu cât e mai mult unul, e mai mult şi celălalt – sau negativ – cu cât e mai mult din unul, e mai puţin din celălalt.

Direcţia relaţieiAsocierea poate fi pozitivă sau negativă. Într-o relaţie pozitivă variabilele se schimbă în aceeaşi direcţie. Aceasta poate fi mai bine înţeles vizualizând o astfel de relaţie. Să presupunem că ştiţi că anii de educaţie şi nivelul de venituri a patru indivizi sunt următoarele:

Individul Educaţia completă Nivelul venituluiA Clasa a 8-a 1 mil. B Clasa a 10-a 1,5 mil.C Clasa a 12-a 2 milD Universitate 3 mil.

Indicaţi în graficul următor unde se situează fiecare din aceste cazuri.

Ambele variabile sunt aranjate astfel încât valorile cresc pe măsură ce urcă şi spre dreapta. O linie care uneşte cazurile urcă de asemenea în sus şi spre dreapta, în aceeaşi direcţie cu valorile variabilelor. Astfel, spunem că relaţia este pozitivă; pe măsură ce valorile unei variabile cresc, valorile celeilalte cresc şi ele.

Invers, într-o relaţie negativă, variabilele se schimbă în direcţii opuse: una creşte pe măsură ce cealaltă descreşte. Putem propune, ca exemplu, că cu cât o ţară este mai dezvoltată economic, cu atât este mai puţin supusă violenţei interne. Care e logica din spatele acestei ipoteze? Bazându-ne pe informaţia din tabelul 3.1 putem presupune următoarele informaţii despre 5 indivizi:

Individul Nivelul venitului Procent acordat pentru scopuri caritabile

A 1 2,8B 2 2,5C 3 2,0D 4 2,0E 5 1,5

35

3 mil

2,5 mil

2 mil

1,5 mil

1 mil.

0,5 mil.

0

univers.a 8-a a 10-a a 12-a

Plasaţi indivizii în graficul următor

Descrieţi modelul pe care îl vedeţi. Ambele variabile sunt astfel aranjate încât cresc în valoare pe măsură ce urcă în sus şi spre dreapta. Modelul cazurilor, însă se deplasează în direcţie opusă. Prin urmare, putem spune că avem o relaţie negativă: cu cât e mai mult unul, e mai puţin celălalt.

Puterea relaţieiCât de tare ne permite o relaţie să afirmăm că două variabile sunt asociate? Cât de multă schimbare

trebuie să existe între cele două variabile pentru a spune să sunt corelate? Revedeţi tabelul 2.1 (capitolul II) despre schimbare numărului de locuitori în unele oraşe. Vedem că a existat o corelaţie între regiune şi nivelul populaţiei, dar nu este una perfectă. Putem totuşi spune că există o asociere în acest caz?

În ştiinţele sociale este foarte dificil să găsim corelaţii perfecte, în afară de cazul în care punem întrebări banale. Cele mai interesante întrebări teoretice implică aproape întotdeauna relaţii mai puţin perfecte. Motivul este că ştiinţele sociale lucrează cu actori umani, supuşi la o mare varietate de influenţe. Putem dezvolta teorii care prezic tendinţe generale, dar datorită variaţiilor dintre fiinţele umane şi marele număr al influenţelor asupra comportamentului lor, e foarte improbabil să găsim o teorie care prezice corect 100% comportamentul pe care îl observăm. Vor fi întotdeauna câţiva oameni care votează, chiar dacă să zicem că împărtăşesc caracteristicile celor despre care teoria prezice care nu votează.

Să revenim la întrebarea cât de puternică trebuie să fie relaţia sau corelaţia pentru a oferi un suport studiului nostru. Vom răspunde la această întrebare în această carte pe măsură ce prezentăm diferitele tehnici de raportare şi interpretare a informaţiilor, inclusiv metodele procentuale şi statistice. Răspunsul cel mai general este că precizia interpretării depinde de propoziţiile teoretice pe care le testăm şi gradul în care rezultatele noastre se compară cu descoperirile celorlalţi. Datorită numărului mare de factori care influenţează comportamentul, nu ne putem aştepta ca unul sau doi să aibă influenţa predominantă. Astfel, dacă descoperim un factor care explică măcar 10% din variaţia prezenţei la vot sau a opţiunii de vot, avem un rezultat care merită luat în considerare. În acelaşi timp trebuie să folosim expresii care să descrie cât mai exact rezultatul: “Există o asociere puternică”, “Există o relaţie dar este destul de slabă”, şi aşa mai departe.

Ipoteza nulăO cale mai uşoară de a răspunde la întrebarea noastră este de a determina dacă putem măcar respinge

afirmaţia că nu există nici o relaţie între variabile. Facem acest lucru prin aşa-numita “ipoteză nulă” şi apoi

36

1 mil 2 mil 3 mil. 4 mil. 5mil.

3.02,82,62,42,22,01,81,61,4

Pro

cent

aco

rdat

sco

puri

lor

cari

tabi

le

venit

vedem dacă o putem respinge. Ipoteza nulă (notată Ho) susţine că este o relaţie “nulă” sau nu există nici o relaţie între două variabile – de exemplu, nu este nici o relaţie între localizarea regională şi variaţiile populaţiei urbane. Primul pas în a determina dacă relaţia există este de a vedea dacă dovezile ne permit să respingem ipoteza nulă. Logica acestei strategii este că noi nu putem fi capabili de a verifica teoria, dar putem măcar încerca să elimină explicaţiile teoretice alternative.

Aplicaţi această logică datelor din tabelul 2.1 Ho va afirma că nu există nici o relaţie între localizarea regională şi variaţiile populaţiei urbane, adică, oraşele din fiecare regiune au la fel de multe şanse de a-şi modifica numărul de locuitori ca şi cele din alte regiuni. Informaţia din acest tabel este adecvată pentru a respinge afirmaţia că nu e nici o relaţie între localizarea regională şi variaţiile populaţiei. Tabelul arată că pentru cele două oraşe din Moldova, populaţia scade, iar pentru 3 din 4 oraşe din Transilvania, populaţia creşte. De aici, putem măcar respinge ipoteza de nul şi să afirmăm cu încredere că există o anume relaţie.

Să revenim la exemplul banilor în scopuri caritabile din tabelul 3.1. Dacă nu am fi văzut datele, ar fi fost rezonabil să facem ipoteza că familiile cu venituri mai mari dau un procent mai mare din veniturile lor pentru caritate decât fac cei cu venituri mai mici.

Ho – nu există nici o relaţiei între venitul familiei şi caritate.H1 – familiile cu venituri mai mari dau un procent mai mare din venituri pentru scopuri caritabile faţă

de cei cu venituri mai mici.

Ipoteza de lucru (H1) presupune că Ho este falsă. Datele indică o relaţie, astfel că Ho este respinsă. Relaţia, însă, nu susţine ipoteza de lucru, astfel va trebui să o respingem şi pe ea. Elaborăm ipoteza că ar exista o relaţie pozitivă între variabile: creşte una, creşte şi cealaltă. Se dovedeşte însă că există o relaţie negativă: creşte una, scade cealaltă. Mai mult, relaţia negativă este foarte puternică şi constantă.

Nu este însă suficient să raportăm pur şi simplu că datele resping ambele ipoteze. Să ne amintim de explicaţiile şi teoriile bazate pe înţelegerea logică a modurilor în care două variabile sunt legate una de alta. Ca urmare, am putea folosi aceste descoperiri pentru a reveni la teoria despre statusul oferit de venit şi să o regândim. Ce logică ar putea explica rezultatele pe care le-am găsit? Sunt şi alţi teoreticieni şi alte studii care au luat-o în considerare? Ce alte cercetări ar putea fi desfăşurate pentru a înţelege mai bine aceste rezultate? În acest mod există o interacţiune continuă între rezultatele cercetării şi reformulările teoretice şi cercetarea viitoare.

Uneori presupunem că există o relaţie între doi factori şi apoi căutând propriu-zis unele dovezi, constatăm că nu sunt asociate.

Construirea de tabele pentru a descrie o asociereCând avem informaţii cantitative despre două caracteristici pentru câteva cazuri, le putem trata ca variabile şi putem plasa cazurile într-un tabel, putând stabili astfel dacă variabilele co-variază, sau dacă sunt corelate. Mai întâi împărţim variabilele în câteva valori:Variabila A: Valoarea 1, Valoarea 2Variabila B: Valoarea 1, Valoarea 2

Luaţi fiecare variabilă şi determinaţi câte cazuri sau observaţii apar pentru fiecare valoare. De exemplu:

Variabila AValoare 1 Valoare 2(nr. de observaţii) (nr. de observaţii)

Pentru a vedea dacă există o asociere, adăugaţi cealaltă variabilă pentru a vedea în ce mod numărul de observaţii este împărţit când se referă la a doua variabilă. Fiecare dintre spaţiile unde se intersectează valorile se numeşte celulă.

Variabila AVariabila B Valoare 1 Valoare 2Valoare 1 Celula A Celula CValoare 2 Celula B Celula D

Putem folosi un astfel de tabel dacă dorim să testăm ipoteza lui Lipset privind asocierea dintre statusul social şi participarea politică. Mai întâi, vom împărţi ambele variabile în două valori, înaltă şi scăzută. (Putem desigur să facem şi alte diviziuni, cum ar fi înalt, mediu, scăzut). Apoi, le plasăm pe partea de sus şi din stânga

37

a tabelului, ca în tabelul 3.3. Apoi, vom face observaţii asupra diferiţilor indivizi pentru a le determina statusul şi măsura în care ei participă la politică.

Fiecare individ va tinde să fie plasat în una din cele patru celule. După ce ne-am completat toate observaţiile, vom indica totalul cifrelor din fiecare celulă. A,B,C, şi D în tabelul 3.3 reprezintă aceste cifre totale.

Lipset considera că oamenii cu status scăzut vor participa mai puţin. El spunea că toate observaţiile clasificate ca având status scăzut, vor cădea în celula marcată cu X. Putem formula ipoteza că inversul este şi el adevărat: statusul înalt este asociat cu participarea înaltă. Plasaţi un Z în tabelul 3.3 pentru a indica unde vor intra majoritatea cazurilor dacă a doua ipoteză ar fi adevărată.

Tabelul 3.3. Relaţia dintre status şi participareStatus

Participare Scăzut ÎnaltScăzută A (X) CÎnaltă B D

( trebuia să plasaţi un Z în celula D.)

Putem ilustra în ce mod tabele care prezintă asocierile pot fi folosite pentru a testa ipoteze prin următoarea cercetare. Să presupunem că un studiu făcut la comanda Ministerului Justiţiei a ajuns la concluzia că tinerii care conduc o maşină sau care au o slujbă au mai mari şanse de a avea probleme cu legea. S-a mai descoperit că tinerii proveniţi din familii dezorganizate sunt mai predispuşi la delicvenţă decât cei din familii organizate. Putem formula aceste descoperiri sub forma următoarelor ipoteze:

Ho Tinerii care conduc autoturisme nu sunt nici mai mult nici mai puţin dispuşi să încalce legea decât tinerii care nu conduc autoturisme.H1 Tinerii care conduc autoturisme sunt mai dispuşi să încalce legea decât tinerii care nu conduc autoturisme.

Ho Tinerii care provin din familii dezorganizate nu sunt mai dispuşi să încalce legea decât cei din familii organizate. H2 Tinerii care provin din familii dezorganizate sunt mai dispuşi să încalce legea decât cei din familii organizate.

Cercetătorii au luat în discuţie posibile motive pentru a lega aceste variabile. Tinerii care au slujbe şi acces la o maşină au şansa de a avea contacte exterioare contextului şcolii faţă de cei fără slujbe. Această oportunitate măreşte şansele de a intra în relaţii cu delicvenţii. Cercetătorii credeau că a doua ipoteză (H2) nu are prea mult sens deoarece este ceva normal să consideri că tinerii din familii dezorganizate sunt mai tentaţi să comită delicte decât cei din familii organizate.

Dacă construim tabelul pentru a testa aceste variabile obţinem următoarele:

Pentru ipoteza 1:Variabila 1 Acces la o maşină Valoare 1 = Da

Valoare 2 = NuVariabila 2 Probleme cu legea Valoare 1 = Da

Valoare 2 = Nu

Acces la o maşinăProbleme cu legea

Da Nu

Da A C

Nu B D

Rezultat: Studiul a descoperit că numărul de cazuri din celula A este mai mare decât numărul de cazuri din celula C, indicând că tinerii cu acces la o maşină au mai mari şanse dea intra în conflict cu legea decât cei fără maşină. Astfel, putem respinge ipoteza de nul şi să acceptăm prima ipoteză.

38

Pentru ipoteza 2:Variabila 1 Mediul familial Valoare 1 = dezorganizat

Valoare 2 = organizatVariabila 2 Probleme cu legea Valoare 1 = Da

Valoare 2 = Nu

Mediul familialProbleme cu legea

dezorganizat organizat

Da A C

Nu B DRezultat: Studiul a demonstrat că numărul din celula A este acelaşi cu numărul din celula C, astfel că nu putem respinge ipoteza de nul. În schimb, trebuie să respingem ipoteza de lucru.

Exerciţiu 3.1. Crearea de tabele pentru a arăta o asociere

Vom dezvolta un tabel în care veţi folosi date reale; va trebui să creaţi valori pentru a le folosi în tabel. Tabelul 3.4. conţine informaţii despre PIB şi despre speranţa de viaţă. Deoarece avem informaţii despre ambele variabile pentru fiecare ţară, putem folosi această informaţie pentru a determina dacă există o relaţie între PIB şi speranţa de viaţă. Este o întrebare interesantă şi logică oare? Ne putem aştepta ca PIB al unei ţări să contribuie la speranţa de viaţă, şi astfel există o logică în a ne întreba dacă sau nu sunt legate.

Ho _________________________________________________H1 _________________________________________________

Tabelul 3.4. Speranţa de viaţă şi produsul naţional brut pentru câteva ţări

Ţara PIB (dolari)

Speranţa de viaţă (ani)

Egipt 600 60Nigeria 290 52Somalia 120 48Iordania 1240 67Filipine 730 64Japonia 25430 79Statele Unite 21790 76Brazilia 2680 66Grecia 5990 77Costa Rica 1900 75

Mai întâi, priviţi la prima variabilă, PIB, şi hotărâţi în ce mod să împărţiţi ţările. [O posibilitate este de a considera PIB sub 1000, ca fiind “scăzut”]PIB scăzut (de la______ până la______ )PIB mare (de la ______până la _______ )Faceţi la fel şi cu a doua variabilă, speranţa de viaţă. Este rezonabil să consideraţi valoare “mică”, vârsta mai mică de 70 de ani, şi valoare “mare” cea de 70 sau peste. Aveţi două valori:Speranţa de viaţă mică (70 şi sub 70)Speranţă de viaţă mare (peste 70 )

Bazându-vă decizia pe valorile stabilite, completaţi următorul tabel, în care valoare “mică” sau “mare” trebui acordată fiecărei ţări la fiecare dintre variabile.

39

Ţara Valoare pentru variabila A Valoare pentru variabila BEgiptNigeriaSomaliaIordaniaFilipineJaponiaStatele UniteBraziliaGreciaCosta Rica

O privire rapidă vă spune că cele mai multe ţări au aceleaşi valori la ambele variabile. Completaţi tabelul 3.5. indicând corect titlurile coloanelor şi rândurilor şi completând celulele. Rezultatul vă va permite să determinaţi raid dacă variabilele sunt legate.

PIB (Variabila A)Speranţa de viaţă (Variabila B)

scăzut( Valoare 1) mare (Valoare 2)

Mică (Valoare 1)Mare (Valoare 2)Total

Datele susţin sau resping ipoteza Ho?___________________Datele susţin sau resping ipoteza H1?___________________

( Ar trebui să observaţi că puteţi respinge ipoteza de nul, şi că datele susţin ipoteza de lucru. Cu toate acestea, Brazilia şi Iordania sunt excepţii de la relaţia generală.)

Ce vă spune informaţia din tabelul 3.5.? Mai întâi, există în mod clar o relaţie între cele două variabile în cele mai multe din cazuri (opt din zece). Astfel, vom respinge ipoteza de nul că nu există nici o relaţie între ele.

În al doilea rând, în două ţări relaţia nu se păstrează. Care din ele?_________________Puteţi face următoarele: Puteţi stabili o relaţie notând că nu e mereu valabilă. Puteţi studia cele două ţări în detaliu pentru a vedea de ce ele variază de la modelul normal. Puteţi aduna informaţii despre un număr mai mare de cazuri pentru a vedea dacă relaţia este susţinută. Puteţi reveni şi regândi modul în cere puteţi alege valorile “mic” şi “mare” pentru a vedea dacă aceasta modifică rezultatele. Capitolele următoare vă vor ajuta să luaţi în considerare aceste opţiuni.

Relaţii cauzale şi explicativeVariabile dependente şi independente

După cum am observat anterior, unele teorii şi ipoteze stabilesc în ce mod un factor explică, influenţează sau cauzează un altul. Cauzalitatea este foarte dificil de stabilit. Nu există nici o regulă clară care să afirme când o relaţie este descrisă mai corect ca o corelaţie şi când ca o asociere cauzală. Depinde dacă are sau nu sens să spunem că A îl cauzează pe B, şi dacă nu cumva alţi factori pot fi responsabili de acest lucru. Această secţiune introduce termenii pe care îi folosim când vorbim despre relaţii cauzale şi descrie în ce mod se poate construi un tabel pentru a indica o relaţie cauzală.

Să considerăm următorul exemplu: Observăm că zonele urbane mari din Moldova pierd din populaţie, iar cele din sud şi vest cresc în mărime. O explicaţie posibilă sau o cauză a acestei tendinţe priveşte şansele de angajare. Dacă se dovedeşte că a existat o scădere a oportunităţilor de muncă în oraşele din Moldova, dar nu şi în cele din sud, putem concluziona că pierderea slujbelor în oraşele din Moldova au provocat declinul populaţiei. Observaţi că am tras această concluzie în parte pe baza dovezilor şi în parte deoarece este logică. Această explicaţie ar putea fi iniţial formulată ca o ipoteză de cercetare: “Faţă de oraşele din sud şi vest, oraşele din Moldova cunosc un declin al populaţiei deoarece nu mai pot oferi atât de multe oportunităţi de muncă cum oferă oraşele din sud şi vest.” Care sunt cele două variabile în studiul oraşelor?

Variabila 1________________________

40

Variabila 2 ________________________

Vrem să explicăm variabila tendinţa populaţiei (valoarea 1 = creşte sau e aceeaşi; valoarea 2 = scade). De aceea, această variabilă este numită variabilă dependentă. O numim astfel, deoarece dorim să ştim de ce anume depinde. Propunem ca cealaltă variabilă, oportunităţile de muncă (valoarea 1 = cresc sau rămân aceleaşi; valoarea 2 = scad) să fie variabila independentă. O numim astfel deoarece nu depinde de prima variabilă. Ipoteza noastră cauzală este că tendinţa populaţiei oraşelor (variabila dependentă) depinde de oportunităţile de muncă care există.

Să ne referim la exemplul anterior despre PIB şi speranţa de viaţă, şi să numim variabila dependentă şi pe cea independentă.

Variabila dependentă____________________________Variabila independentă____________________________

(Răspuns: Speranţa de viaţă este variabila dependentă deoarece vreţi să determinaţi de ce anume depinde. PIB este variabila independentă deoarece este rezonabil să ne întrebăm dacă el influenţează speranţa de viaţă dintr-o ţară. Se poate stabili şi inversul, dar nu ar mai avea tot atâta sens.)

Un al treilea exemplu: să ne amintim discuţia anterioară despre relaţia dintre educaţie şi participare la vot. Care dintre ele ar fi variabila dependentă?_____________ Nu veţi spune niciodată că educaţia cuiva depinde de prezenţa sa la vot. În acelaşi timp, am observat că oamenii educaţi sunt mai capabili să înţeleagă şi să acorde atenţie diferenţelor dintre candidaţi şi astfel este normal să presupunem că educaţia explică sau influenţează votarea.

Criterii de cauzalitateAcum am aflat câţiva termeni asociaţi cu cauzalitatea, putem cerceta mai detaliat logica cauzalităţii.

Am spus că o asociere indică că dacă variabilă se schimbă şi cealaltă se schimbă. Cum putem fi siguri că o schimbare o aduce pe cealaltă, sau o cauzează pe cealaltă? Cauzalitatea este extrem de dificil de dovedit. Filosoful englez David Hume a observat că afirmaţiile cauzale nu pot niciodată fi dovedite clar pe baza dovezilor empirice. El a subliniat că nu putem niciodată să observăm efectiv o legătură cauzală ci doar putem să o presupune. De aceea, nu putem demonstra cauzalitatea doar pe baza dovezilor.

Cu toate acestea continuăm să căutăm şi să vorbim despre cauzalitate şi o bună parte din cercetare este dedicată găsirii de relaţii cauzale. Blalock descrie afirmaţiile cauzale ca “presupuneri de lucru” pe care le facem chiar dacă nu putem spune că ele descriu cu adevărat realitatea.Se admite că gândirea cauzală ţine total de nivelul teoretic şi că legile cauzale nu pot niciodată să fie demonstrate empiric. Dar asta nu înseamnă că nu e util să gândim cauzal şi să dezvoltăm modele cauzale care au implicaţii indirect testabile.

41

Variabilă dependentăVariabila pe care dorim să o explicăm. Valoarea variabilei dependente este influenţată de cea a variabilei independente.Variabilă independentăVariabila pe care o propunem drept cauză a variabilei dependente.

Variabilele într-o propoziţie cauzalăVariabila dependentăVariabila de care suntem interesaţi în principal, şi care, considerăm că depinde de cea de a doua variabilă.Variabilă independentăVariabila pe care o propunem drept cauză a variabilei dependente. În cadrul acestei relaţii anume este independentă deoarece nu depinde de o altă variabilă (e).Exemplu: Schimbările în oportunităţile de muncă au dus la schimbări în mărimea populaţiei oraşelor noastre. Oportunităţile de muncă sunt variabila independentă. Se propune că oportunităţile de muncă au o influenţă asupra mărimii populaţiei, variabila dependentă..

Relaţiile cauzale trebuie să îndeplinească cinci condiţii. Mai întâi, schimbările într-o variabilă trebuie legate de schimbările dintr-o altă variabilă. Această condiţie este îndeplinită dacă cele două variabile sunt asociate una cu alta. În al doilea rând, variabila cauzală trebuie să o preceadă în timp pe cealaltă. Variabila cauzală poate să fie un eveniment anterior sau o condiţie de bază, cum ar fi venitul sau genul unei persoane. În al treilea rând, legătura dintre cauză şi efect trebuie să fie plauzibilă. Trebuie să existe o conexiune teoretică sau logică între cauza şi efectul propus. Cu alte cuvinte, natura relaţiei dintre două variabile trebuie să aibă sens. În al patrulea rând, relaţia propusă trebuie să fie în concordanţă cu alte dovezi. În fine, trebuie să fie destul de clar că

factorul cauzal identificat, şi nu alţi factori, este cel mai important. Această ultimă condiţie este probabil cea mai semnificativă şi cea mai dificil de stabilit. Multe dintre tehnicile abordate în această lucrare sunt eforturi de a demonstra asta. Unele dintre ele vor încerca să stabilească dacă unul sau doi factori sunt cauzele cele mai importante. Altele vor căuta cauzele multiple şi vor încerca să stabilească importanţa fiecăreia.

Exerciţiu 3.3. Explicarea speranţei de viaţă

Să revenim la tabelul 3.4 şi la informaţia pe care a-ţi completat-o în tabelul 3.5. Aţi descoperit că există o relaţie între PIB şi speranţa de viaţă, cu două excepţii. Este normal să mai avansăm un pas şi să elaborăm ipoteza că există o relaţie cauzală aici, că PIB al unei ţări influenţează speranţa de viaţă în acea ţară? Aplicaţi criteriile de stabilire a cauzalităţii la această ipoteză. Dacă nu sunteţi siguri, indicaţi informaţia de care aţi mai avea nevoie pentru a determina dacă un criteriu este sau nu îndeplinit.

1. Relaţie: ____________________________________________2. Plauzibilitate: ____________________________________________3. Precedenţă: ____________________________________________4. Consistenţă: ____________________________________________5. Nici o altă cauză: ____________________________________________

Pe baza răspunsurilor voastre se poate sau nu concluziona că există o relaţie cauzală între PIB şi speranţa de viaţă?Crearea de tabele pentru a indica relaţia cauzală dintre două variabile

Când creăm un tabel pentru a ilustra o relaţie cauzală propusă, trebuie să facem distincţia între variabile independente şi variabile dependente. Plasăm variabila independentă sus, astfel încât să eticheteze coloanele, iar variabila dependentă pe o parte astfel încât valorile ei să se raporteze la rânduri (vezi tabel 3.6).

Tabel 3.6. Formatul unui tabel de reprezentare a unei relaţii cauzaleVariabila independentă

Variabila dependentă Valoare A Valoare BValoare AValoare B

Să ne amintim exemplul anterior în care ne întrebam dacă schimbările oportunităţilor de muncă ar putea explica scăderea populaţiei în unele oraşe. Putem construi un tabel pentru a vedea dacă într-adevăr există o relaţie cauzală (vezi tabel 3.7).

Apariţia de locuri de muncă

42

Relaţie cauzalăO propoziţie care indică faptul că schimbările unei variabile aduc schimbări într-o

Criterii de cauzalitate Variabilele trebuie să se schimbe împreună. Schimbarea variabilei independente sau a variabilei cauzale

trebuie să preceadă schimbarea variabilei dependente. Procesul cauzal sau legătura trebuie să fie plauzibil(ă). Relaţia trebuie să fie în acord cu alte dovezi. Trebuie să fim siguri că nu este un alt factor cauza reală.

Tendinţele populaţiei Plecare din oraş Rămânere în oraşScădereAceeaşi sau creşte

ConcluziiCapitolul 2 a descris în ce mod să trecem de la întrebări şi observaţii despre evenimente politice la

afirmaţii sistematice privind relaţiile dintre evenimentele politice. Acest capitol a examinat apoi acele relaţii mai detaliat. Uneori presupunem că variabilele sunt asociate unele cu altele, alteori vrem să spunem că o variabilă o cauzează sau explică pe o alta. În ultimul caz, variabila care ne interesează cel mai mult este variabila dependentă, a cărei valoare depinde de variabila independentă. Am învăţat cum putem elabora tabele în care să plasăm dovezile empirice pentru a verifica dacă ipoteza noastră privind asociaţiile şi relaţiile cauzale este susţinută.

Acest capitol subliniază de ce este atât de dificil de stabilit cauzalitatea. Am prezentat diferite criterii pentru cauzalitate, şi am observat că cel mai dificil criteriu este nevoia de a arăta că variabila independentă pe care am examinat-o, şi nu altă(e) variabilă(e), a influenţat variabila dependentă. Criteriul înseamnă că trebuie să verificăm şi alte posibile influenţe sau variabile. Vom reveni la asta în capitolul 4.

ExerciţiiExerciţiul 3.2. Citirea tabelelorCitiţi următorul tabel, şi răspundeţi la întrebările care urmează.Atitudinile faţă de cheltuielile pentru construcţii publice a celor ce au răspuns din diferite grupuri de venit (în procente)

Grupe de venitAtitudinea faţă de cheltuielile pentru construcţii publice

scăzut mediu mare

Să se cheltuiască mai mult 48 35 29Să se cheltuiască la fel 39 47 22Să se cheltuiască mai puţin 13 18 49Total 100 100 100

1. Numiţi cele două variabile ale acestui studiu2. Există o variabilă dependentă. Dacă da, care?3. Prezentaţi valorile variabilei independente.4. Formulaţi o propoziţie scurtă şi precisă care să cuprindă toată informaţia din tabel.5. Propuneţi o scurtă explicaţie despre relaţia pe care o observaţi. Notă: nu repetaţi pur şi simplu rezultatele.

De ce credeţi că se produc aceste rezultate? Au vreun sens din câte ştiţi voi? Sunt logice?

Exerciţiul 3.2. Crearea de tabele pentru a examina relaţiiFolosind următoarele informaţii, creaţi un tabel pentru a determina dacă există o relaţie între

cheltuielile pentru apărare şi cheltuielile pentru educaţie.Mai întâi, gândiţi-vă ce vă aşteptaţi să găsiţi. Ţările cheltuiesc pe apărarea mai puţin decât pe educaţie,

aşa cum sugerează argumentul familiar conform căruia ţările au de ales între arme şi unt? Sau cei care cheltuiesc mult într-o parte, cheltuiesc tot mai mult şi în cealaltă? Cum sunt numai 14 cazuri, e normal să le împărţiţi în două grupuri, “mari” şi “mici” pentru fiecare variabilă. Trebuie să alegeţi linia cea mai potrivită de separare, probabil una care să împartă valorile fiecărei variabile aproximativ la jumătate.Ţara Cheltuieli pentru apărare ca %

din totalul cheltuielilorCheltuieli pentru educaţie ca % din totalul cheltuielilor

Austria 2,5 9,2Canada 7,3 2,9Danemarca 5,4 9,3Finlanda 4,6 14,4Franţa 6,7 6,8Germania 8,3 0,6Irlanda 2,8 11,3Italia 3,6 8,3Norvegia 8,0 9,4Marea Britanie 12,2 3,2

43

Olanda 5,0 10,8Spania 5,5 5,6Suedia 6,3 8,7Statele Unite 22,6 1,7

1. Decideţi cum veţi defini valorile “mic” şi “mare” pentru fiecare variabilă.Apărarea: Mic______________________ Mare____________________Educaţie: Mic______________________ Mare____________________

2. Creaţi un tabel şi plasaţi cazurile în celulele corespunzătoare.3. Încercuiţi ipoteza care e cel mai bine susţinută de date.

H1: Există o relaţie directă (pozitivă) între cheltuielile pentru apărarea şi cele pentru educaţie. Ţările care sunt destul de bogate pentru a cheltui mult pe una din ele, vor cheltui la fel de mult şi pe cealaltă.H2: există o relaţie inversă (negativă) între ceea ce se cheltuieşte cu apărarea şi ceea ce se cheltuieşte cu educaţia. Ţările care cheltuiesc mult într-un domeniu cheltuiesc relativ mai puţin în celălalt.

Exerciţiul 3.2. Crearea de tabele pentru a examina relaţii, IIFolosind următoarele informaţii, răspundeţi la întrebările care urmează:

Scoruri medii la testele de matematică la vârsta de 13 ani – International Assessment of Educational Progress: Canada 61; Franţa 63; Ungaria 68; Irlanda 61; Israel 62; Italia 63; Iordania 40; Coreea 73; Scoţia 61; Slovenia 56; Rusia 70; Spania 54; Elveţia 71; Taiwan 73; Statele Unite 56.Procentul de copii care se uită la televizor 5 ore sau mai mult pe zi: Canada 13%; Franţa 5%; Ungaria 12%; Irlanda 9%; Israel 20%; Italia 5%; Iordania 7%; Coreea 11%; Scoţia 22%; Slovenia 4%; Rusia 17%; Spania 10%; Elveţia 7%; Taiwan 10%; Statele Unite 20%.

1. Numiţi cele două variabile conţinute în această informaţie.__________________________2. Dezvoltaţi o ipoteză şi o ipoteză de nul despre cele două variabile.

Ipoteză_____________________________________________Ipoteză de nul_____________________________________________

3. Plasaţi informaţia într-un tabel care să vă permită să testaţi ipoteza. Asiguraţi-vă că aţi inclus etichetele şi un titlul adecvat. (Indicaţie: Împărţiţi valorile fiecărui grup în “mic” şi “mare” la aproximativ mijlocul scorurilor.)

4. Scrieţi o afirmaţie care concluzionează clar informaţia din tabel. Dacă sunteţi uimiţi de rezultate speculaţi în legătură cu o posibilă motivare al lor.

4. Explorarea relaţiilor şi elaborarea modelelor cauzale

Capitolele anterioare au descris afirmaţii care propun relaţii între variabile. Aţi aflat câte ceva despre termenii de bază şi despre logica folosită în cercetare. Am început cu relaţiile simple care sunt destul de liniare şi pe care le folosiţi pentru a începe să vă gândiţi la adevărata cercetare. Materialul din acest capitol vă cere să faceţi un pas înapoi, să vă priviţi presupunerile despre relaţii, să examinaţi teoriile alternative, să dezvoltaţi câteva propoziţii simple, şi să luaţi în considerarea designuri de cercetare alternative. Aceşti paşi fac cercetarea ceva mai complexă, dar la fel de provocatoare şi – să sperăm – la fel de distractivă.

Acest capitol abordează modalităţile de a extinde numărul de variabile şi relaţii pe are le cercetăm. Vă cere să fiţi imaginativi atunci când faceţi speculaţii despre o varietate de relaţii. Apoi capitolul ia în considerare tehnicile de reducere şi simplificare a numărului de relaţii pe care le studiem. Introduce pe scurt elaborarea de modele, adică designul unei imagini simplificate a realităţii cu un număr limitate de variabile. Următorul capitol abordează moduri de a vă elabora cercetarea pentru a testa modelele. Ambele capitole pun accentul pe ideea deja amintită că designul cercetării pe care îl alegem precum şi metodele pe care le adoptăm trebuie să fie potrivite pentru întrebarea pe care ne-am formulat-o. Nu e suficient să învăţăm diferite tehnici de cercetare; este la fel de important să înţelegem în ce mod se leagă ele de diferitele întrebări de cercetare.

Relaţii şi influenţe multipleA dezvolta şi testa ipoteze despre relaţii sau cauze este un demers complicat datorită

faptului că o influenţă conduce de regulă la o alta şi apoi la încă una. Dacă explicaţia este văzută ca un grup de factori sau un lanţ de condiţii, unele dintre aceste condiţii vor

44

Lanţ cauzalSecvenţă de evenimente relaţionate în care efectul unei variabile devine cauză pentru o a treia variabilă; cauze şi efecte multiple.

fi mai strâns legate de evenimentul care ne interesează, faţă de altele care vor fi mai puţin conectate. Figura 4.1, în care I reprezintă influenţa şi E reprezintă efectele, ilustrează un model cauzal de tipul lanţului cauzal. Figura arată cum un efect dintr-o relaţie influenţează un alt efect; adică, E1=I2, şi aşa mai departe. Astfel, în figura 4.2., variabila mai puţine slujbe este atât efectul declinului economic cât şi influenţa apariţiei sărăciei. Dacă vă interesează efectul numărul 3 (E3) ca variabilă dependentă, puteţi alege să vă axaţi pe I1, I2, sau pe I3.

Secvenţa pe care o veţi alege depinde de punctul vostru de vedere. Un lanţ de evenimente care conduce la un delict poate urma secvenţa prezentată în figura 4.2. în funcţie de variabilele care vă interesează cel mai mult, puteţi să vă axaţi pe sănătatea economică, numărul locurilor de muncă, incidenţa sărăciei, şi să arătaţi în ce fel unul dintre aceşti factori este legat de delicvenţă. Puteţi însă să priviţi toţi factorii simultan; mai adesea veţi selecta unul sau doi dintr-o varietate de posibile influenţe.

45

I1 E1

I2 E2

I3 E3

Figura 4.1. Un lanţ de influenţe

I1 E1

I2 E2

I3 E3

Figura 4.2. Influenţele asupra delicvenţei

Declin economic

Mai puţine slujbe Sărăcie Delicvenţă

O analiză asupra delicvenţei la adolescenţi oferă un exemplu a unui astfel de lanţ de influenţe. O relatarea dintr-un articol de ziar sugerează o varietate de influenţe asupra delicvenţei, şi acestea sunt prezentate în figura 4.3.

Speculaţii în legătură cu diferitele relaţiiDe ce alegem un set de relaţii pentru a le studia şi nu un altul? Adesea propoziţiile pe care le dezvoltăm

reflectă credinţele şi valorile noastre personale. Adică tindem să selectăm propoziţiile care se potrivesc cu prejudecăţile noastre despre relaţia existentă. Mai mult, mediul şi studiile urmate pot influenţa care din cele câteva influenţe vor fi accentuate de un a numit cercetător. De exemplu, cauza extinderii a ciumei poate fi privită de un bacteriolog ca fiind microbul pe care îl găseşte în sângele victimei, de un entomolog ca fiind purecii purtători de virus care răspândesc boala, de un epidemiolog ca fiind şobolanii care au scăpat de pe o navă şi au adus infecţia în port.

În ştiinţele sociale, diferenţe similare pot fi găsite între diversele discipline. Pentru a înţelege cauzele sărăciei, un sociolog se va putea axa pe presiunile existente în interiorul comunităţii, un psiholog ar putea cerceta credinţele şi valorile unei persoane, iar un politolog ar pune accentul pe distribuţia puterii şi influenţei în comunitate.

Problema este că e foarte simplu de formulat o propoziţie care să se potrivească prejudecăţilor noastre şi apoi să căutăm dovezi care confirmă propoziţia. Propoziţia poate să fie corectă sau nu, dar între timp ne hotărâm să căutăm moduri de a o demonstra şi de a le ignora pe celelalte. Să considerăm un exemplu simplu. Rezultatele la examenul de bacalaureat din ultimii ani au arătat note tot mai mici. Dar ce motive avem să le considerăm un declin? Unele motive se axează pe caracteristicile elevilor înşişi: presupusul lor dezinteres, lipsa de ambiţie, o implicare scăzută în procesul de învăţare. Cercetătorii care aleg aceste tipuri de explicaţii se axează pe oamenii care sunt implicaţi. O abordare diferită este de a lua în considerare natura educaţiei, calitatea predării, relevanţa materiilor. Probabil elevii sunt interesaţi de învăţare, dar sistemul educaţional face să le fie dificil să înveţe. O a trei abordare s-ar axa pe schimbările produse în societate. Ar putea pune accentul pe creşterea cererii de anumite profesii şi mai puţin pe învătarea mecanică a unor cunoştinţe. În acest caz, declinul notelor ar putea reflecta o scădere a cererii pentru tipurile de deprinderi incluse în examenul de bacalaureat.

Gândiţi-vă la propria performanţă, la un examen pe care a trebuit să îl susţineţi la un obiect şi propuneţi o explicaţie pentru calitatea propriei voastre performanţe. Gândiţi-vă la trei alternative care se potrivesc cu abordările mai sus menţionate: (1) caracteristicile indivizilor, (2) caracteristicile materiei, (3) caracteristicile situaţiei sau aşteptărilor cuiva.1. Rezultatul vostru la lucrare a fost

46

I1 E1

I2 E2

I3 E4

Figura 4.3. Influenţele asupra delicvenţei juvenile

Filosofia juridică care consideră că reabilitarea e mai bună decâtînchisoarea

Sentinţele uşoare produc mai puţină frică de închisoare Credinţa ţinerilor

că ei nu vor păţi nimic

Delicvenţă

I4

I5

E3

Tinerii văd delictele ca fiind ceva “bărbătesc” Delictul văzut ca

modalitate de a atrage atenţia

Bun______________ Mediu____________ Slab_____________2. A existat vreo caracteristică individuală a voastră care ar fi putut influenţa acest rezultat?____________3. A existat vreo caracteristică a materiei (subiectului) care ar fi putut produce acest rezultat?

_____________________________________________4. Puteţi găsi o altă caracteristică a culturii voastre sau a aşteptărilor pentru viitor care au contribuit la acest

rezultat?______________________________________5. Care din aceste alternative v-a venit prima în minte?________________________________

Consideraţi un al doilea exemplu. Există o dezbatere lungă şi importantă între cei care încearcă să explice evenimentele prin examinarea caracteristicilor indivizilor şi cei care tind să propună caracteristici ale situaţiei pentru a explica ce se întâmplă. Oamenii din primul grup sunt mai înclinaţi să-i facă pe indivizi responsabili pentru ceea ce li se întâmplă; cei din al doilea grup sunt mai înclinaţi să pună accentul pe constrângerile şi oportunităţile cu care se confruntă indivizii. Pentru a explica sărăcia, să spunem, se poate spune că cei care rămân săraci sunt apatici şi le lipseşte simţul viitorului. Alternativ, se poate spune că situaţia în care se găsesc săracii le oferă puţine oportunităţi şi hrăneşte resentimentele şi imaginea de sine proastă. Dezbaterea are importante implicaţii politice. Puneţi-vă întrebarea:

Cineva care este adeptul cheltuirii unor fonduri mai mari pentru educaţie ca o modalitate de a reduce sărăcia e mai înclinat să folosească prima sau a doua abordare?______________________________________

Cineva care este adeptul programelor de specializare la locul de muncă este mai înclinat spre prima sau a doua abordare?____________________________________________________________________________

(Prima abordare este mai compatibilă cu educaţia, deoarece aceasta caută în parte să îmbunătăţească imaginea de sine a tinerilor; a doua abordare e mai compatibilă cu specializarea deoarece programul caută să îmbunătăţească oportunităţile economice ale unei persoane. Puteţi susţine că specializarea afectează şi ea imaginea de sine a persoanei. Dacă acest este scopul vostru, veţi elabora un program de specializare în muncă oarecum diferit decât cel care e în principal interesat de a îmbunătăţi deprinderile tehnice ale unei persoane.

A deveni sensibili la propriile noastre abordări şi prejudecăţiPână acum am folosit termenul abordare pentru a descrie modul în care tratăm iniţial o

problemă. Acest termen sugerează că noi vedem evenimentele dintr-un punct de vedere personal şi că încercăm să găsim anumite date şi nu altele. În exemplul despre performanţa la examen, persoana care începe cu un accent pe individ va căuta să colecteze dovezi despre comportamentul şi caracteristicile individului. În mod tipic, nu va căuta date despre modul în care a fost predat cursul respectiv. E important să fim conştienţi de opinia proprie şi de gradul în care aceasta influenţează datele pe care căutăm să le găsim.Abordările şi prejudecăţile nu sunt unice în ştiinţele sociale. Thomas Kuhn a scris o

carte importantă despre gândirea ştiinţifică în care a demonstrat că cercetătorii din ştiinţele naturale au şi ele nişte asumpţii anterioare despre realitate şi despre factorii cauzali cei mai importanţi. Presupunerile noastre iniţiale şi înţelegerea iniţială a realităţii ne poate determina să căutăm anumite tipuri de dovezi şi nu altele atunci când conturăm o ipoteză. Ca urmare, ne confruntăm cu riscul de a oferi doar explicaţii parţiale pentru o problemă. În exemplul anterior despre cauzele ciumei, epidemiologul caută şobolanii de pe navă, nu microbii din sânge. Trebuie reţinute două aspecte: mai întâi, cercetarea noastră reprezintă doar un punct de vedere asupra realităţii; în al doilea rând, trebuie să analizăm ce porţiune a unui set de influenţe examinează alţi cercetători şi să identificăm în ce fel studiul nostru se potriveşte sau completează studiile lor.

Abordarea noastră, un set de presupuneri, afectează modul în care privim evenimentele publice; determină subiectele care ne atrag atenţia şi întrebările pe care le formulăm. Graham Allison ne-a oferit un clasic exemplu de importanţă a presupunerilor noastre arătând în ce mod ele influenţează modul în care diferiţii participanţi şi cercetători au văzut criza armată din Cuba. În 1962, Statele Unite au aflat că erau rachete nucleare sovietice în Cuba. Preşedintele Kennedy a răspuns impunând blocada asupra Cubei şi, în cele din urmă, sovieticii şi-au retras armele. Mulţi observatori credeau că am fost foarte aproape de un război nuclear. Deoarece incidentul a fost crucial în relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, mulţi cercetători, reporteri şi politicieni au studiat criza cubaneză pentru a face lumină în elementele luării unor decizii eficiente de politică externă.

Allison a descoperit că observatorii, ca şi noi, abordau criza dintr-o perspectivă particulară care i-a determinat să pună accentul pe anumite acţiuni şi nu pe altele. Cel mai adesea, observă el, presupunem că

47

AbordarePerspectiva pe care o adoptăm pentru a analiza o problemă; lentilele prin care vedem un eveniment; un set de presupuneri.

scopurile guvernului sunt clare şi el se comportă raţional pentru a le îndeplini. Folosind această perspectivă, noi examinăm scopurile celor două supraputeri şi analizăm în ce mod fiecare a încercat să şi le împlinească. Allison adaugă însă, că această abordare omite unii factori importanţi. Ignoră, de exemplu, dimensiunea politică a situaţiei: rolul opiniei publice şi faptul că preşedintele era un democrat, iar democraţii erau acuzaţi de o “uşoară tendinţă spre comunism”. Abordarea tradiţională, axându-se pe scopuri, ignoră aceste aspecte politice şi oferă astfel o imagine incompletă a modului în acre a fost rezolvată criza.

Abordări alternativeAllison ajunge la concluzia că trebuie să căutăm moduri alternative de a studia o relaţie. O modalitate este de a practica ceea ce Edward de Bono a numit gândirea laterală. În timp ce gândirea verticală implică utilizarea logicii şi deducţiei, gândirea laterală implică imaginaţia şi speculaţia. Putem să o folosim pentru a sparge tiparele noastre tradiţionale de gândire şi a genera modalităţi alternative dea privi o problemă. Studiile ne spun că mintea aranjează informaţia în modele. Când apare o nouă informaţie, mintea o leagă de ceea ce ştie deja. Astfel leagă datele şi ideile noi de modelele deja existente. Datorită acestei tendinţe, ne pot foarte uşor scăpa aspecte unice ale unui eveniment sau măsura în care el indică un model sau o relaţie noi. E nevoie de un efort susţinut pentru a privi evenimentele din câteva perspective diferite.

Este nevoie adesea de experienţă pentru asta.

Exerciţiul 4.1.Multe din controversele persistente din ştiinţele politice rezultă din moduri diferite de a defini

problemele sau de a vedea evenimentele. Am menţionat deja diferite perspective asupra sărăciei. Să luăm un alt exemplu: explicaţiile pentru rezultatele economice slabe ale unora din ţările în curs de dezvoltare. Paragraful următor prezintă un număr de astfel de explicaţii. Citiţi şi alegeţi 5 sau şase care vi se par cele mai importante. Revedeţi figura 4.3 şi completaţi figura 4.4 pentru a ilustra posibile modele de influenţă.

Explicaţii propuse pentru dificultăţile economice ale naţiunilor în curs de dezvoltare: conducere coruptă, răspândirea sărăciei şi a ilegalităţilor, instituţii politice slabe, persistenţa valorilor tradiţionale printre cetăţeni cum ar fi recompensarea membrilor familiei, modele de comerţ internaţional care menţin aceste ţări dependente economic de naţiunile industrializare, neîncurajarea de către unele a sectorului privat, rivalităţi etnice şi conflicte, birocraţii ineficiente.

Surse pentru abordări alternative ale unei probleme. Amintiţi-vă că la sfârşitul capitolului 2 am discutat despre diferitele surse ale ipotezelor. Unele surse sunt deductive; cercetătorul se bazează pe teorii şi deduce predicţii despre diferite relaţii. Unul din motivele pentru care universităţile cer studenţilor să urmeze cursuri într-un număr larg de discipline este tocmai de a-i expune la diferite teorii despre evenimentele şi comportamentele sociale. Să luăm în considerare teorii şi perspective alternative este un demers util care ne forţează să comparăm diferite ipoteze. Alte surse sunt inductive; cercetătorul dezvoltă relaţii posibile pe baza observaţiilor şi a studiilor anterioare. Gândirea laterală, mai sus definită, este o formă de inducţie şi este un alt mod de a ne obliga să luăm în considerare alternativele.

Accentul pe influenţele politice. Unii politologi pun accentul pe nevoia de a considera posibilul rol al factorilor politici care acţionează pe lângă cei sociali şi economici. Modelele pluraliste de guvernare au avut tendinţa de a accentua variabilele economice şi sociale excluzându-le pe cele politice. În plus, factorii politici

48

Gândire lateralăSe opune gândirii logice sau verticale; pune accentul pe speculaţie şi imaginaţie.

I1

I?

E?

Instituţii politice slabe

Modele de comerţ internaţional

Dificultăţi economice

Figura 4.4. Modele propuse de influenţă asupra economiei ţărilor în curs de dezvoltare

sunt factori pe care îi putem influenţa. Şi astfel, ei ne provoacă să gândim strategiile de a face îmbunătăţiri în sistemele noastre politice.

Comparaţi două moduri de explicare a conflictului etnic din Uniunea Sovietică din 1988. Conflictul a fost produs de armenii care doreau să anexeze Nagorno Karabah, districtul armean care era o parte a Azerbaigianului vecin, dar în care armenii constituiau majoritatea. Washington Post şi New York Times au prezentat pe larg protestele şi în general le-au explicat ca izbucniri ale tensiunilor şi ostilităţilor etnice şi religioase latente. Ambele ziare au legat conflictul de vechi antipatii istorice.

Din altă perspectivă, acest accent pus asupra etnicităţii prezintă doar o imagine parţială şi una care oferă puţin sprijin în rezolvarea situaţiei. Pune accentul pe modele culturale fundamentale şi nu pe suferinţe specifice. În locul descrierii caracterului cererilor fiecărei naţiuni şi a originii şi naturii conflictelor dintre ele, astfel de articole duc la concluzia că duşmănia etnică este inerentă diferenţei etnice în sine. Punând accentul pe etnicitate, reporterii nu au acordat prea multă atenţie eforturilor guvernului sovietic de a-i ajuta pe rebelii armeni. Ei au pus accentul pe factorii sociali şi au trecut cu vederea pe cei politici. Opuneţi acestei direcţii analiza ziarului francez Le Monde, care a fost mult mai atent la dimensiunile politice ale protestelor şi conflictului. Reporterii au descris suferinţele reale ale celor două grupuri etnice, au prezentat diversele manevre ale liderilor sovietici şi au făcut speculaţii privind posibilele compromisuri care se puteau face pe viitor. Le Monde ţine să examineze dinamica politică a situaţiei şi posibilităţile de rezolvare a conflictului ca fiind opuse sugestiei, desigur neintenţionate, că astfel de conflicte sunt inevitabile şi că răspunsurile politice sunt extrem de irelevante.

Revedeţi figura 4.4, diagrama pe care aţi completat-o pentru a examina posibile influenţe asupra economiei naţiunilor în curs de dezvoltare. Subliniaţi oricare din influenţele care indică variabile politice sau răspunsuri politice.

Studiile despre neparticipare la vot oferă o altă oportunitate de a specula în legătură cu importanţa unor anumiţi factori politici. Un studiu observă că cele mai multe cercetări explică neparticiparea la vot prin examinarea atitudinilor, valorilor şi culturii. Autorul, Robert Jackman, susţine că procesele politice pot fi mai importante decât atitudinile în încurajarea sau descurajarea participării la vot. Pentru a verifica asta, el compară caracteristicile alegerilor în câteva democraţii industriale. Una din variabilele pe care le-a măsurat a fost gradul de competiţie dintre partide în circumscripţiile electorale. Concurenţa este importantă, sugerează el, deoarece partidele şi candidaţii sunt mai motivaţi pentru a mobiliza alegătorii, când anticipează că alegerile vor fi strânse decât atunci când consideră că alegerile sunt deja înclinate spre una din părţi. Rezultatele lui demonstrează că competiţia are influenţă asupra prezenţei la vot: mai puţină competiţie, mai puţină participare la alegeri.

Propoziţii alternative şi strategii de cercetareRelaţiile pe care alegeţi să le studiaţi vor contura modul de design al cercetării. Să presupunem că vreţi

să comparaţi meritele diferitelor propuneri de îmbunătăţire a asistenţei sociale. O idee comună susţine că sărăcia e provocată de declinul condiţiilor economice, de declinul ofertei de locuri de muncă dintr-o zonă. O modalitate de a testa acest argument este de a compara nivelul de venit şi cifrele dezvoltării economice pentru un număr de comunităţi pe o perioadă de câţiva ani. Veţi strânge probabil informaţii asupra schimbărilor de pe piaţa muncii, în cifre privind şomajul şi nivelurile de venit. Un punct de vedere alternativ susţine că săracilor nu le lipsesc oportunităţile de locuri de muncă în aceeaşi măsură în care le lipseşte o atitudine care să le permită să profite de aceste oportunităţi. Această propoziţie ar necesita o analiză asupra mai multor interviuri luate unor indivizi cu venituri scăzute, unii din ei consideraţi sub limita sărăciei, alţii nu. De exemplu, aţi putea compara opiniile diferitelor grupuri din comunităţile care trec prin schimbări economice majore.

Un studiu amănunţit ar putea include ambele abordări. Ca un cunoscător al cercetărilor altora, ar trebui să reuşiţi să stabiliţi cât de adecvat au reuşit ei să construiască întrebarea şi cât de adecvată este cercetarea pe care au întreprins-o pentru a-şi verifica întrebarea. Ca cercetător aţi putea să nu vă aflaţi într-o poziţie care să vă permită să studiaţi şi atitudinile şi realităţile economice. Cea mai bună strategie ar fi astfel de a sintetiza studiile făcute de alţii şi să vă folosiţi propria cercetare pentru a arăta în ce mod se potriveşte cu cele ale altora din domeniu.

Explorarea logicii relaţiilorO modalitate de a specula în legătură cu multiplele influenţe şi relaţii este de a examina logica proceselor care conectează două variabile. Anterior am observat că logica este foarte importantă când dezvoltăm propoziţii şi ipoteze sau când încercăm să stabilim cauzalitatea. Legătura dintre variabile într-o propoziţie trebuie să fie plauzibilă. Gândindu-ne la procesele care leagă câteva variabile într-o relaţie putem ajunge să examinăm un număr de alte variabile şi probabil unele influenţe neaşteptate.

49

Proces O combinaţie a dinamicilor, implicaţiilor relaţiilor dintre două variabile.

Să luăm de exemplu propoziţia că organizaţiile mari sunt mai înclinate să fie conduse ierarhic faţă de cele mai mici. Uneori este suficient să stabilim acest tip simplu de relaţie: cu cât mai mult o variabilă, cu atât mai mult cealaltă. Pentru multe scopuri insă, este util să ţinem cont de natura relaţiei propuse şi să examinăm procesul prin care sunt legaţi termenii. Care este baza raţionamentului pe care îl folosim? Sugerăm că mărimea cauzează ierarhia, sau pur şi simplu că cele două condiţii se petrec simultan? Ar trebui să luăm în considerare alţi factori, pe lângă mărime, care ar putea contribui la organizarea ierarhică? Este ierarhia mai posibilă în unele tipuri de organizaţii decât în altele?

Care este procesul care leagă mărimea organizaţiei şi măsura ierarhiei? Am putea face următorul raţionament: organizaţiile mari desfăşoară o varietate de activităţi; persoanele responsabile de fiecare activitate ajung să se specializeze şi nu sunt prea familiari cu alte activităţi; unii trebuie să coordoneze şi să aibă autoritate asupra diferitelor activităţi şi astfel ierarhiile se dezvoltă pe măsură ce organizaţia se extinde.

Analiza proceselor ne forţează să fim mai clari în legătură cu presupunerile pe care le facem (de exemplu, presupunem că organizaţiile mari trebuie să coordoneze activităţile). Sugerează tipurile de relaţii pe care le aşteptăm (de exemplu, pozitiv sau cauzal). Indică dacă relaţiile ar fi adevărate sau nu în anumite condiţii şi nu în altele (de exemplu, când se specializează o organizaţie). Ne spune dacă ar trebui să luăm în considerare variabile adiţionale (de exemplu, tipurile de activităţi pe care le desfăşoară organizaţia).

Să luăm în considerare procesul subliniat în al doilea studiu. El consideră că programele guvernamentale favorizează organizaţiile mari şi mai puţin pe cele mici. Continuăm sugerând motivul sau procesul care explică de ce programele guvernamentale sunt îndreptate spre organizaţiile mari.

Să presupunem că aveţi 50 de miliarde de lei pentru a dezvolta tehnologii moderne. Dacă sunteţi administratorul finanţelor, aţi fi dispuşi să administraţi 50 de granturi la 50 de firme răspândite pe toată suprafaţa ţării şi care au o situaţie financiară incertă sau aţi prefera să oferiţi granturi unor organizaţii mari cum este, de exemplu, Sidex Galaţi? Mergeţi pe calea sigură. Nu există nici o înclinaţie a birocraţiei în a-şi asuma riscuri. Sunt consecinţele naturale ale marilor organizaţii.

Propoziţia din această raţionament este că există o înclinaţie spre mărime pur şi simplu pentru că este mai simplu şi mai lipsit de riscuri a negocia doar cu câteva companii. Cercetarea ar putea fi desemnată să determine dacă această predicţie este întotdeauna precisă. Dacă cercetarea a demonstrat că granturile guvernamentale tind să ajungă la firmele mari, această descoperire ar oferi suport afirmaţiei iniţiale că există o înclinaţie naturală a guvernului către afacerile mari.

Putem utiliza această preocupare faţă de proces pentru a gândi mai sistematic în legătură cu lanţul de influenţe care explică un eveniment. Putem să stabilim o serie de posibile relaţii şi să gândim procesul prin intermediul căruia se leagă probabil de variabile dependentă. O astfel de abordare a procesului ar trebui să ne permită să ne gândim dacă există relaţii pe care le-am trecut cu vederea, şi să decidem care din mai multe relaţii este cea asupra căreia ne focalizăm în cercetarea noastră.

Lave şi March explorează procesul ce intervine în luarea deciziilor. Ei au început cu observaţia că, în Statele Unite, comisiile prezidenţiale, numite de preşedinţi pentru a revizui probleme importante şi complexe şi pentru a oferi recomandări, tind să urmeze un model extrem de asemănător. În mod tipic, preşedintele numeşte membri dintr-o varietate de domenii şi cu variate puncte de vedere. În ciuda complexităţii problemelor şi a diversităţii membrilor, aproape toate comisiile ajung la un raport final care este critic pentru guvernare şi care este susţinut unanim.

Ce proces apare aici? O explicaţie posibilă este că membrii grupurilor reprezentând diferite opinii decid să ajungă la un compromis cu ceilalţi membri. Rezultatul acestui proces ar fi un raport care ajunge la o poziţie de mijloc. Lave şi March au descoperit că multe raporturi de comisie nu reprezentau compromisuri şi au fost uimiţi să descopere că erau raporturi ale minorităţii sau reprezentau opinii contrare care apăreau mai târziu în timpul dezbaterilor. Ne-am putea aştepta ca dacă rapoartele ar fi într-adevăr rezultatul unor eforturi de a ajunge la un compromis, odată departe de grup, membrii vor dori să-şi afirme propria poziţie.

Cercetătorii au propus o explicaţie alternativă, una cu un proces diferit: oamenii cu opinii extreme tind să şi le modereze când sunt expuşi la argumente contrare şi când sunt plasaţi în poziţii de putere. În această explicaţie membrii comisiei îşi schimbă de fapt opiniile şi nu caută de fapt compromisul. Propoziţia sugerează un număr de idei interesante. Prezice, de exemplu, că atunci când extremiştii primesc responsabilităţi, ei îşi vor modera opiniile. Exemplul ilustrează în ce mod putem explora procesul de luare a deciziilor într-o situaţie şi putem ajunge să facem speculaţii despre procese similare în alte situaţii.

Exerciţiul 4.2 Explorarea proceselor dintr-o relaţie: explicaţii alternative pentru puterea politică naţională

Următorul citat este un rezumat al unei lucrări controversate numită The Rise and Fall of Great Power, de Paul Kennedy. După text, urmează întrebările.

50

Kennedy este interesat de motivele pentru care un stat care a ajuns la statusul de “mare putere” ajunge apoi să şi-l piardă. Explicaţia tradiţională este că alte puteri ajung în prim plan şi le înving. Kennedy, însă, pune accentul pe slăbiciunile statului puternic iniţial. El a început în secolul 16 cu povestea primei “mari “ puteri europene, Spania. Bazată pe comerţul profitabil, Spania a devenit o putere militară care controla un imens imperiu european. Avea şi o economie eficientă care aducea profit pentru bugetul naţional şi o armată puternică care îi proteja comerţul. Treptat tot mai multe alte puteri au început să concureze la dominaţia Spaniei şi Spania a descoperit că armata sa era prea răspândită pentru a întâmpina ameninţările simultane venite de la prinţii italieni, de la piraţii islamici, comercianţii englezi şi olandezi şi alţii. Anii de război permanent au dus la acumularea de datorii uriaşe şi la creşterea impozitelor, care în schimb au subminat economia spaniolă. Utilizarea continuă a forţei pentru a-i îndepărta pe oponenţi au dus la declin economic şi ca urmare şi la eşecul militar.După părerea lui Kennedy, olandezii în secolul 17 şi Marea Britanie în secolele 18 şi 19 au urmat acelaşi model, şi anticipează el, la fel se va întâmpla şi cu Statele Unite. Statele Unite se confruntă acum cu riscul, atât de cunoscut istoricilor al urcării şi căderii marilor puteri, a ceea ce se numeşte “supraîntinderea imperială”; adică, cei care iau deciziile la Washington trebuie să se confrunte cu faptul ciudat şi dureros că suma totală a intereselor şi obligaţiilor Statelor Unite este acum mult mai mare decât puterea ţării de a se apăra simultan de ele.

Care este variabila dependentă în analiza lui Kennedy? Figura 4.5 arată modelul tradiţional privind cauzele acestei variabile. Include şi o parte din raţionamentul lui Kennedy. Identificaţi E 2/I3, din descrierea făcută de Kennedy, a variabilei care rezultă din războaie costisitoare şi produce “înfrângerea marilor puteri”.

I. Explicaţia tradiţională:II. Explicaţia lui Kennedy:

(Puteaţi să fi identificat E2 ca fiind datoriile sau declinul economic.)

Exprimarea prin diagrame a propoziţiilor cauzaleSpeculaţiile privind relaţiile şi discuţiile alternative despre procesele care leagă variabilele pot genera o

mulţime de idei privind relaţiile care pot fi examinate empiric. Dar este deseori util să facem pasul următor şi să dezvoltăm un model al relaţiei pe care vrem să o examinăm. Un model este o simplificare a realităţii; identifică variabilele care tind să aibă cea mai mare influenţă asupra variabilei dependente şi specifică direcţia influenţei. Modelele sunt valoroase deoarece ne obligă să fim foarte exacţi în legătură cu relaţiile pe care le examinăm şi deoarece ele duc la testare cantitativă.

Modelele pot fi simple sau complexe în funcţie de numărul de variabile pe care îl iau în calcul şi de numărul relaţiilor pe care le examinează. Cele mai multe dintre ele utilizează următoarea schemă:

51

Înfrângerea marilor puteri

I1 E1

Noi ţări apar din fostele naţiuni slabe şi capătă puteri militare

Războaie costisitoare

I1 E1

I2 E2

I3 E?

Înfrângerea marilor puteri

Figura 4.5. Motive ale declinului marilor puteri

x y

+ sau – sau 0

Linia cu săgeată reprezintă ipoteza că schimbările variabilei x vor produce schimbări ale variabilei y. dacă este un semn plus deasupra liniei, ipoteza susţine că relaţia va fi pozitivă, că schimbările vor fi în aceeaşi direcţie: dacă x creşte atunci va creşte şi y; dacă x descreşte, atunci va descreşte şi y. dacă semnul de deasupra liniei este minus, atunci ipoteza propune o relaţie negativă, anume că schimbările vor fi în direcţia opusă: dacă x creşte, atunci y descreşte, şi viceversa. Dacă este un zero deasupra liniei, ipoteza este de fapt ipoteza de nul şi susţine că nu există nici o relaţie între variabile.

Cum aţi reprezenta propoziţia lui Kennedy că puterile mari sfârşesc prin a acumula mari datorii?

Linia susţine că cu cât o putere e mai mare cu atât se îndatorează mai mult ţara respectivă.

Următorul exemplu ilustrează elaborarea unui model şi a termenilor asociaţi. O dezbatere importantă în ştiinţa politică priveşte meritele guvernelor centralizate faţă de cele descentralizate. Politologii care sunt adepţii guvernării centralizate tind să susţină că organizaţiile de guvernare mari sunt mai rapide în desfăşurarea serviciilor şi astfel mai eficiente. Politologii care sunt adepţii descentralizării susţin opusul, că organizaţiile mai mici sunt mai rapide şi mai eficiente. Ostrom a aplicat argumentul la un studiu al departamentelor poliţiei şi a ilustrat un extrem de simplu exerciţiu de modelare.

Modelul 1 susţine ipoteza că o abordare mai centralizată este de preferat. Fiecare dintre săgeţi reprezintă o relaţiei presupusă între două variabile. Cele trei variabile din dreapta sunt variabile dependente. Observaţi că săgeata de sus are un semn plus. Aceasta înseamnă că modelul susţine că e o relaţie pozitivă între cele două variabile: pe măsură ce creşte dimensiunea departamentului de poliţie, creşte şi satisfacţia cetăţenilor faţă de serviciile de poliţie. Săgeata din mijloc are tot un semn plus, indicând ipoteza că, pe măsură ce mărimea departamentului creşte, cetăţenii evaluează mai pozitiv poliţia. A treia săgeată are un semn minus. Aceasta indică faptul că relaţia dintre cele două variabile este negativă: pe măsură ce mărimea departamentului de poliţie creşte, scad costurile serviciilor.

Modelul 2 susţine ipoteza că un sistem de poliţie descentralizat este de preferat.

52

Puteri mari Datorii naţionale

+

Mărimea departamentului de

poliţie

Evaluarea de către cetăţeni a poliţiei

+

Satisfacţia cetăţenilor pentru serviciile primite

Costurile pentru nivele echivalente

de servicii

-

+

Mărimea departamentului de

poliţie

Evaluarea de către cetăţeni a poliţiei

-

Satisfacţia cetăţenilor pentru serviciile primite

Costurile pentru nivele echivalente

de servicii

+

-

În acest model săgeţile au deasupra semne diferite faţă de cele din primul model. Stabiliţi ipoteza implicită a săgeţilor.

Săgeata de sus_______________________________________Săgeata din mijloc____________________________________Săgeata de jos________________________________________

Ostrom susţine că ar trebui să ne axăm pe relaţii specifice atunci când modelele sunt opuse. În loc de a face o cercetare cu bază largă asupra centralizării sau descentralizării, ar trebui să analizăm două teorii opuse, să dezvoltăm modelele pe baza argumentelor lor şi să testăm empiric puncte specifice acolo unde ele propun anumite rezultate.

La începutul acestui exemplu, vi se oferă o serie de afirmaţii despre efectele generale ale guvernelor centralizate şi descentralizate. Ce adaugă modelele 1 şi 2 la aceste afirmaţii? Puteţi observa următoarele: Ele susţin foarte explicit ipoteza relaţiilor, şi punctează exact pe tipul de rezultate cantitative care ar susţine sau respinge ipoteza. Ele arată legături între câteva ipoteze. Ele indică procesul prin care câteva variabile se presupune că sunt legate. Ele fac mai facilă testarea ipotezelor alternative sau concurente. Graficele facilitează înţelegerea relaţiilor propuse şi ne ajută să comparăm ipotezele alternative.

Dezvoltarea de tabele care arată relaţii multipleÎn ultima secţiune aţi învăţat să construiţi diagrame pentru propoziţii alternative despre o variabilă sau

despre relaţiile care vă interesează. Această secţiune vă permite să dezvoltaţi tabele pentru a afla în ce mod trei variabile diferite sunt legate unele cu altele. Reveniţi la exerciţiul de practică 3.2 în care aţi creat un tabel pentru a determina dacă există o relaţie între cantitatea de bani pe care o ţară o cheltuieşte pe apărare şi cea pe care o cheltuieşte pe educaţie. Testaţi aşa numita argumentaţie arme contra pâine pentru a vedea dacă nivelul care se cheltuieşte pe programe sociale cum este educaţia este în legătură cu nivelul cheltuit pentru armată. Argumentul tradiţional este că a cheltui pe partea militară este legat negativ cu a cheltui pentru educaţie: cu cât o ţară cheltuieşte mai mult pe programe militare, cu atât mai puţin rămâne pentru a cheltui pe educaţie. Datele din exerciţiul 3.2 care privesc ţările industrializate vestice, susţin această ipoteză – cele mai multe dintre ţări aveau cheltuieli mari fie la educaţie fie pe apărare. Tabelul 4.1 care conţine unele date pentru un număr mai mare de ţări, ne permite să examinăm ipoteza cu un set de informaţii diferite. Observaţi că cifrele exprimate în dolari americani sunt pe cap de locuitor.

Tabel 4.1. Cheltuieli pe educaţie şi armată, şi PIB pentru 20 de ţări ($ SUA pe cap de locuitor)

Ţara Cheltuieli pentru educaţie

Cheltuieli pentru apărare

PIB pe cap de locuitor

Argentina 220 204 2370Bolivia 113 89 630Brazilia 142 113 2680Canada 594 1494 20470Camerun 115 64 960Egipt 80 76 600Franţa 1325 1306 19490India 9 60 350Indonezia 48 46 570Italia 1397 606 16830

53

Kenia 73 29 370Mexic 346 60 2490Nepal 19 10 170Pakistan 8 117 380Singapore 2019 2410 11160Spania 617 606 11020Tailanda 285 246 1420Tunisia 235 94 1440Turcia 313 191 1630Statele Unite 370 4925 21790

Putem începe prin includerea datelor într-un tabel bivariat. Putem trata cheltuielile militare ca variabilă independentă, plasând-o în partea de sus a coloanelor, şi cheltuielile educaţionale ca variabilă dependentă, plasând-o în jos pentru a eticheta rândurile. Putem obţine un tabel cu 20 de rânduri şi 20 de coloane

reprezentând 20 de valori pentru fiecare variabilă, dar acest aranjament ar fi dificil de interpretat. O alternativă este de a împărţi valorile ambelor variabile în grupuri. De exemplu, putem stabili două seturi de valori – “mic” (sub 300$) şi “mare” (301$ sau peste) – obţinând o matrice cu patru celule. Plasaţi fiecare ţară într-o celulă în tabelul 4.2. aşa cum e exemplificat cu Argentina. Apoi număraţi ţările din fiecare celulă şi plasaţi cifrele totale în celulele respective.Explicaţi într-un paragraf datele obţinute. Care pare să fie relaţia dintre cheltuielile de apărare şi cele pentru educaţie? Când primele cresc, ce se întâmplă cu celelalte?Ar fi normal să fi găsit că relaţia dintre cheltuielile militare şi educaţionale este opusă faţă de cea propusă iniţial: cheltuielile militare şi cele educaţionale sunt legate, dar ele cresc şi scad împreună, nu în direcţii opuse. Se poate ca o a treia variabilă să producă schimbări ale celor două. E posibil ca această a treia variabilă să fie nivelul global al

puterii economice a unei ţări. Această conjunctură ne oferă o nouă propoziţie: ţările bogate cheltuiesc mai mult atât pe armată cât şi pe educaţie faţă de ţările sărace.

Tabel 4.2. Cheltuieli educaţionale, în funcţie de cheltuielile militare, în 20 de ţări (în $ pe cap de locuitor)

Cheltuieli militareCheltuieli educaţionale Mici (sub 300$) Mari (301$ sau peste)Mici(sub 300$)

Argentina

Mari (301$ sau peste)

Pentru a testa această propoziţie folosim tabelul multivariat, care prezintă valorile a trei variabile. Tabelul 4.3 arată în ce mod să organizăm o prezentare multivariată, cu trei seturi de variabile care se intersectează.

PIB pe cap de locuitor mic( sub 2000$)Cheltuieli militare

PIB pe cap de locuitor mare(2000$ şi peste)Cheltuieli militare

Cheltuieli Mici (sub 300$) Mari (301$ sau Mici (sub 300$) Mari (301$

54

Tabel bivariat Tabel care prezintă informaţia despre două variabile într-o manieră care arată dacă ele sunt legate una de alta.

Tabel multivariat Tabel care prezintă informaţia despre trei variabile într-o manieră care arată dacă ele sunt legate unele de altele.

educaţionale peste) sau peste)Mici(sub 300$)

Argentina

Mari (301$ sau peste)

Pe lângă variabilele dispuse în tabelul 4.2, se adaugă şi o a treia variabilă, produsul intern brut pe cap de locuitor. Pur şi simplu împarte informaţia din tabelul 4.2 în două seturi de ţări – cele cu PIB mic şi cele cu PIB mare. Împărţim ţările în bogate şi sărace pentru a stabili dacă relaţiile pe care le-am observat anterior – că pentru educaţie şi armată fie se cheltuieşte mai mult pe ambele, fie se scad cheltuielile la ambele – rămâne valabilă indiferent de bogăţia naţională. Observaţi modul în care tabelul 4.3 este constituit, şi completaţi cu ţările, în funcţie de informaţia din tabelul 4.1.

Explicaţi într-un paragraf rezultatele obţinute şi comentaţi relaţia dintre cele trei variabile: bogăţie, cheltuieli militare, cheltuieli educaţionale._______________________________________________________________________________________________________________

(Doi itemi sunt în special importanţi. Mai întâi, probabil aţi găsit că aproape toate ţările cheltuiesc mai puţin atât pe apărare cât şi pe educaţie dacă au un PIB scăzut, în timp ce aproape toate ţările care au cheltuieli mari în cele două domenii au şi un PIB mare. Astfel pare normal să concluzionăm că cea mai importantă influenţă asupra cheltuielilor este cantitatea de bogăţie dintr-o ţară şi nu cantitatea pe care o cheltuiesc pe alţi itemi. În al doilea rând, patru din ţări nu corespund modelului general –Turcia, Argentina, Brazilia şi Mexic. Această observaţie vă poate determina să analizaţi mai detaliat aceste patru ţări pentru a înţelege modelul lor de cheltuieli.)

ConcluziiCapitolele 2 şi 3 au descris modul în care se trece de la întrebări şi observaţii despre evenimente

politice la afirmaţii sistematice despre relaţiile dintre evenimente politice şi comportament. Acest capitol a examinat aceste relaţii mai detaliat. Mai întâi, am observat că cele mai interesante relaţii din analiza politică sunt parte a unui complex de mai multe relaţii. Putem să ne bazăm cercetarea fie pe explorarea unei părţi dintre ele sau ne putem axa pe una sau două pe care le considerăm mai importante şi interesante. În al doilea rând, am prezentat în ce mod propriile noastre concepţii, prejudecăţi, precum şi instruirea ne pot influenţa alegerea între diferitele relaţii şi variabile. Am mai discutat şi despre importanţa găsirii unor variabile politice explicite pentru a explica evenimentele.

Fiecare din noi trebuie să fie sensibil la propriile prejudecăţi atunci când decide să se focalizeze pe anumite influenţe şi nu pe altele. O modalitatea de a face acest lucru este de a-şi forma obiceiul de a specula în legătură cu evenimentele. O a doua modalitate este de a examina teoriile altor cercetători care par să aibă susţinere empirică. Într-o oarecare măsură putem încerca să propunem chiar noi relaţii alternative, propoziţii şi ipoteze şi să ne construim cercetarea pentru vedea care este cea mai importantă. Cu toate acestea, cercetarea noastră ne poate oferi doar o înţelegere parţială a unei probleme. Cercetarea şi analiza sunt deci cel mai bine văzute ca părţi ale unui demers intelectual elaborat în care împărtăşim şi comparăm continuu descoperirile noastre cu ale celorlalţi.

Am luat în considerare moduri de a transpune propriile relaţii presupuse în modele specifice şi testabile. Cercetătorii care folosesc astfel de modele consideră că ele adaugă claritate şi precizie înţelegerii noastre a relaţiilor politice. Ele fac mai uşoară şi compararea explicaţiilor alternative privind un anume eveniment. Când o relaţie propusă nu este susţinută, atunci cercetătorii pot să revină la strategiile descrise anterior în acest capitol. Ei pot să regândească procesul relaţiei, să examineze ipotezele alternative şi să propună un alt model cauzal. În fine am prezentat cum se pot raporta informaţiile despre ipoteze alternative în tabele multivariate, care ne permit să examinăm şi să comparăm relaţiile dintre un număr de variabile diferite.

Acum că am învăţat să dezvoltăm şi să formulăm ipoteze, următorul capitol introduce câteva moduri de realizare a designului cercetării pentru a examina aceste ipoteze.

55

ExerciţiiExerciţiul 4.3. Speculaţii despre propoziţii alternative

Gândiţi-vă la trei sau patru propoziţii care să explice prezenţa scăzută la urne. Veniţi cu cel puţin o explicaţie care pune accentul pe caracteristicile sau comportamentul alegătorului, cel puţin una axată pe alegerile dintr-un anumit an şi cel puţin una care se axează pe natura sistemului politic sau a procesului electoral.1.2.3. 4.Pe baza observaţiilor voastre asupra ultimelor alegeri, care dintre explicaţii credeţi că este cea mai potrivită pentru o cercetare ulterioară? De ce?

Exerciţiul 4.4. Modelarea explicaţiilor despre neparticiparea la votCercetătorii propun mai multe explicaţii pentru neparticipare la vot.

1. Oamenii sunt prea preocupaţi de interesele lor personale pentru a mai fi interesaţi şi de chestiunile politice.

2. Indivizii simt că votul lor nu aduce nici o diferenţă în rezultatul final al alegerilor.3. Mass-media simplifică excesiv problemele şi pune accentul mai mult pe rezultatele sondajelor

decât pe probleme..

1. Formulaţi o ipoteză bazată pe una dintre explicaţiile anterioare.2. Formulaţi ipoteza nulă.3. Dezvoltaţi un model care include aceste poziţii alternative. 4. Care din aceste propoziţii par a fi susţinute de datele din 1996 şi 2000? Sintetizaţi informaţiile şi formulaţi-

vă explicaţia într-un scurt paragraf.

5. Design-uri de cercetare alternative

Principii generale privind alegerea strategieiPână aici am discutat propoziţiile cercetării şi relaţiile dintre două variabile şi am examinat în ce mod

variabile adiţionale pot interveni într-o relaţie. Am discutat şi în ce mod unele propoziţii pot fi formulate ca ipoteze astfel încât să fie testate empiric şi cum pot fi ele formulate drept comparaţii între două sau mai multe

unităţi de cazuri. Am luat în considerare şi alte întrebări de cercetare care cer descrieri complete sau o explorarea a relaţiilor şi nu o testare a unor propoziţii. Fiecare din aceste alternative implică modalităţi diferite de a face designul cercetării. Acest capitol descrie câteva design-uri diferite. Porneşte de la ideea că nu există un design mai bun decât altul. Trebuie să alegeţi un design care să vă ajute să răspundeţi întrebării care vă interesează şi care poate fi executat în situaţia dată. Ultimul capitol va reveni la acest punct pentru a sugera că adesea puteţi dezvolta design-uri alternative pentru un singur subiect de cercetare. De aceea este util să înţelegem logica din spatele câtorva design-uri.

Următoarele descrieri ale acestor design-uri explică logica lor, oferă exemple şi ajung la concluzii legate de validitatea lor. Validitatea internă indică dacă un studiu răspunde întrebărilor pe care le-a formulat, dacă aceste concluzii într-adevăr rezultă din cercetare. Validitatea externă se referă la gradul de generalizare al studiului, la măsura în care el spune ceva şi despre alte cazuri şi fenomene în afara celor studiate.

Când se efectuează o analiză, o cercetare, este bine să facem distincţia între strategiile şi tacticile adoptate pentru strângerea informaţiilor. Strategiile se referă la orientarea generală a cercetării, la stilul ei, iar tacticile se referă la modul concret în care pot fi culese informaţiile.

Proiectarea unei analize constă în transformarea problemelor, întrebărilor ce trebuie cercetate, în modalităţi practice de culegere a informaţiilor . Aceasta este o parte a oricărei analize, însă deseori se trece repede peste ea, fără a lua în considerare toate posibilităţile. Este o tendinţă puternică, atît printre cei care fac analize, cît şi printre cei care le solicită, să presupună că nu este nici o alternativă la abordarea lor preferată.

56

Validitate internăMăsura în care se poate ajunge la concluzii corecte pe baza studiului respectiv.Validitate externăMăsura în care concluziile unui studiu se pot aplica la şi alte cazuri şi fenomene pe lângă cele studiate.

Pentru mulţi cercetători din domeniul ştiinţelor sociale analiza statistică a datelor obţinute în urma unui sondaj reprezintă singura perspectivă posibilă.

Manstead şi Semin (1988) subliniază faptul că strategiile şi tacticile selectate pentru desfăşurarea unei cercetări depind foarte mult de întrebările la care se caută răspuns. Ei fac o analogie cu trecerea unui fluviu. Sarcina de a trece fluviul, un anumit fluviu, corespunde cu definirea şi înţelegerea problemei. Întrebările de cercetare specifice corespund numărului de oameni ce doresc să treacă rîul, vitezei cu care vor să treacă, lăţimii rîului, vitezei sale, etc. Alegerea strategiei de cercetare este analogă alegerii dintre a înota, a merge, a naviga sau a zbura. Tacticile de cercetare (metodele de investigare) corespund stilului de înot, tipului de pod, de feribot, de avion, etc.

Principiul general este că strategia sau strategiile de cercetare, precum şi metodele sau tehnicile utilizate, trebuie să fie potrivite pentru întrebările la care se doreşte răspuns:1. Este una din strategiile tradiţionale corespunzătoare?

Există mai multe feluri de clasificare a strategiilor, cea mai simplă cuprinzînd trei categorii: experimentul, ancheta şi studiul de caz

a) Experimentul: constă în măsurarea efectelor modificării unei variabile asupra altei variabile. Este cel mai formal design de cercetare. Un grup de cazuri este abordat într-un mod special, cum ar fi primirea unui nou program de pregătire profesională. Întrebarea cercetării ar fi, ”Tratamentul provoacă vreo diferenţă?” Pentru a răspunde la întrebare veţi compara pe cei care primeau tratamentul cu un grup asemănător, netratat. Dacă cele două grupuri diferă doar prin a primi sau nu tratament (variabila independentă), aţi putea determina dacă tratamentul, pregătirea primită în acest caz, produc vreo schimbare. Experimentele, de aceea, au avantajul că pot stabili cauzalitatea. Dezavantajul major este că este dificil de găsit sau de creat grupuri care să fie similare. Un al doilea design experimental, quasi-experimentul sau experimentul natural, studiază efectele tratamentului în condiţii naturale. Acest design este mai uşor de realizat şi de îndeplinit; dar datorită faptului că este mai puţin riguros, este mai dificil să se tragă concluzii privind efectele tratamentului sau ale variabilei independente.

Caracteristici:- selectarea eşantioanelor de indivizi din populaţia cunoscută;- alocarea eşantioanelor la diferite condiţii experimentale;- modificarea planificată a uneia sau a mai multor variabile;- măsurarea unui număr mic de variabile;- controlul celorlalte variabile;- de obicei implică testarea unor ipoteze;

b) Ancheta: constă în colectarea informaţiilor într-o formă standardizată de la grupuri de oameni pentru a determina dacă există o tendinţă generală care leagă două sau mai multe variabile

Caracteristici:- selectarea eşantioanelor de indivizi din totalul populaţiei;- colectarea unei cantităţi relativ mici de date într-o formă standardizată, de la fiecare

individ;- de obicei, implică chestionare sau interviuri structurate;

c) Studiul de caz: constă într-o cunoaştere detaliată, profundă, despre un singur caz sau despre un număr mic de cazuri. Este mai interesat de obţinerea unei înţelegeri cât mai complete a unui caz decât de stabilirea cauzalităţii.

Caracteristici:- selectarea unui singur caz sau a unui număr mic de cazuri apropiate, cazuri ce privesc o

situaţie, un grup, etc;- studierea cazului în context;- culegerea informaţiilor cu ajutorul unui şir de tehnici cum ar fi observaţia, interviul, analiza

documentelor;2. În acest stadiu, nu trebuie renunţat la alte posibile strategii.

Aceste trei strategii tradiţionale nu acoperă toate formele posibile de cunoaştere. Ele reprezintă mai mult o recunoaştere a domeniilor în care cercetătorii au tendinţa de a se autoinclude, semnalând preferinţele lor pentru un anumit tip de muncă.

Ar putea funcţiona foarte bine şi o strategie hibridă, situată undeva între aceste ideal tipuri. De exemplu, nu este nimic care să împiedice colectarea unui număr mare de date într-o formă standardizată de tip anchetă, de la un număr mic de cazuri. Sau efectuarea unui experiment în care informaţiile sunt obţinute printr-un sondaj.

57

De asemenea, se pot folosi strategii combinate. Unul sau mai multe studii de caz pot fi asociate cu o anchetă sau cu un experiment. Sau, un mic experiment ori o anchetă la scară mică pot fi incorporate într-un studiu de caz.3. Trebuie luate în considerare scopul (scopurile) cercetării.

Cercetările pot fi clasificate după scopul lor ca şi după strategia utilizată. În mod obişnuit se utilizează o clasificare în trei categorii de scopuri: exploratorii, descriptive şi explicative.

1. Scopuri exploratorii:- a descoperi ce se întîmplă;- a urmări noi înţelesuri;- a pune întrebări;- a pune fenomenul într-o lumină nouă;- în general , dar nu în mod obligatoriu, calitative;

2. Scopuri descriptive:- pentru a contura o imagine cît mai aproape de realitate a persoanelor, grupurilor,

evenimentelor;- cer o cunoaştere prealabilă a situaţiei ce trebuie cercetată, descrisă, pentru a şti despre ce

aspecte trebuie strînse informaţii;- pot fi calitative şi/sau cantitative;

3. Scopuri explicative:- urmăresc explicarea unei situaţii sau a unei probleme, în general sub forma unei relaţii

cauzale;- pot fi calitative şi/sau cantitative;

O analiză poate avea mai mult decît un singur scop, însă unul dintre ele va fi predominant. În plus, scopul se poate schimba pe parcursul desfăşurării cercetării.

4. Scopul poate ajuta în alegerea strategiei.Cele trei strategii tradiţionale reprezintă moduri diferite de colectare şi de analiză a datelor empirice.

Fiecare are puncte forte şi slăbiciuni. Cele trei strategii pot fi ordonate funcţie de scopul cercetării astfel:- studiile de caz sunt mai potrivite pentru explorare;- anchetele sunt mai potrivite pentru descriere;- experimentele sunt mai potrivite pentru explicaţie.

Acestea nu reprezintă legături necesare, inseparabile. Fiecare strategie poate fi folosită pentru oricare dintre cele trei scopuri. De exemplu poate exista un studiu de caz exploratoriu, descriptiv şi explicativ.

5. Întrebările puse pentru desfăşurarea cercetării au o puternică influenţă asupra alegerii strategiei.Dacă scopul este de un oarecare ajutor în selectarea strategiei de cercetare, tipurile de întrebări acordă

un sprijin sporit. Trebuie luaţi în considerare şi alţi factori:- gradul de control pe care analistul îl are, ori doreşte să îl aibă, asupra evenimentelor;- dacă atenţia este concentrată asupra evenimentelor curente sau trecute.

Tabelul următor ilustrează aceste corelaţii

Strategia Întrebarea Necesită control asupra evenimentelor?

Se concentrează asupra evenimentelor prezente?

Experimentul Cum?De ce?

Da Da

Ancheta Cine?Ce?Unde?Cîţi?Cît de mult?

Nu Da

Studiul de caz Cum?De ce?

Nu În general da, dar nu obligatoriu

6. Metodele specifice de investigare nu trebuie să corespundă strict unei anumite strategii.Metodele sau tehnicile utilizate în colectarea informaţiilor, ceea ce am numit tactici de cercetare, aşa

cum sunt chestionarele ori diversele tipuri de observaţie, sunt văzute câteodată ca specifice doar unei anumite strategii: chestionarele pentru anchetă, interviurile mai puţin structurate pentru studiul de caz şi formele speciale de observaţie pentru experiment. Acestea nu sunt însă nişte legături obligatorii. De exemplu, studiul de

58

caz poate utiliza mai multe metode: pe lângă interviuri pot fi folosite diverse tehnici observaţionale, analiza de conţinut a anumitor documente, aplicarea unor teste şi scale, etc.

Aşa cum fiecare strategie de cercetare poate fi utilizată pentru orice scop, fie el descriptiv, exploratoriu sau explicativ, la fel, orice metodă sau tehnică, ori combinaţie a unor metode, pot fi utilizate pentru oricare dintre strategiile tradiţionale.

1.a. ExperimentulExperimentul este o strategie de cercetare care implică:

evaluarea unor subiecţi supuşi la condiţii diferite; manipularea de către experimentator a uneia sau a mai multor variabile, numite variabile independente; măsurarea efectelor acestei manipulări asupra uneia sau mai multor variabile, numite variabile

dependente; controlul tuturor celorlalte variabile. (Robson,1994, pag. 72).

O trăsătură principală a experimentului este că necesită o bună cunoaştere prealabilă a ceea ce trebuie făcut. El este o tehnică precisă ce poate fi utilizată doar într-un mod restrictiv, cu foarte multă muncă pentru pregătirea sa. Un experiment este un studiu extrem de concentrat - sunt luate în calcul doar câteva variabile, deseori o singură variabilă independentă şi o singură variabilă dependentă. Aceste variabile trebuie selectate cu extrem de multă atenţie, pe baza unei cercetări anterioare ori pe baza predicţiei rezultate dintr-o teorie. Problema majoră pentru experimente este că de multe ori ceea ce trebuie studiat nu este suficient de bine cunoscut pentru a permite o concentrare asupra variabilei sensibile. Atât ancheta, cât şi studiul de caz sunt mai flexibile din acest punct de vedere: la anchete, variabilele tind să fie numeroase; în studiile de caz există posibilitatea de a dezvolta sau chiar de a schimba variabilele asupra cărora trebuie concentrată atenţia.

Să spunem că v-a fost rău joi, aţi luat nişte pastile, şi v-aţi făcut bine vineri. Oare pastila chiar v-a vindecat? Poate v-aţi fi însănătoşit oricum, sau poate faptul că v-aţi culcat devreme joi va ajutat să vă reveniţi. În acest exemplu, variabila dependentă este starea sănătăţii voastre (sănătos sau bolnav), iar variabila independentă este pastila (a o lua şi a nu o lua), medicamentul a produs într-adevăr o schimbare în starea voastră? Problema care apare pentru a răspunde la această întrebare este că dacă luăm în considerare doar acest eveniment singular, nu putem determina efectul medicamentului.

Aţi putea, totuşi, să realizaţi un experiment. Începeţi prin identificarea a 20 de oameni răciţi, asigurându-vă că subiecţii sunt în genere asemănători, adică, de aceeaşi vârstă, şi în genere sănătoşi. Daţi medicamentul la zece dintre ei (grupul experimental) şi apoi câteva zile mai târziu comparaţi sănătatea acestora zece cu sănătatea celor zece care nu au primit medicamentul. Comparaţia vă permite să determinaţi dacă există o relaţie între a lua medicamentul şi a-şi reveni din răceală. Dacă aceeaşi proporţie din fiecare grup îşi revine, puteţi trage concluzia că medicamentul nu este important; dacă doar cei din grupul experimental îşi revin atunci medicamentul pare să aibă un oarecare efect. În mod obişnuit, diferenţele nu vor fi chiar atât de evidente, probabil 8 dintre cei care au luat medicamentul s-au însănătoşit şi 3 dintre cei care nu au luat medicamentul s-au făcut bine. Pare însă că medicamentul are un efect, dar rezultatele nu sunt totalmente explicate de luarea medicamentului.

Într-un experiment, se acţionează asupra unui caz sau unui grup de cazuri. Scopul este de a descoperi dacă această acţiune, care devine variabila independentă, produce vreo schimbare sau modifică ceva în variabila dependentă. Pentru a ajunge la această concluzie, trebuie să observăm dacă există o schimbare, şi dacă da, să controlăm alte cauze ale acelei schimbări. Putem ajunge la cauzele posibile controlând condiţiile. Adică, menţinem alte variabile constante, nelăsându-le să varieze sau să se schimbe. În experimentul-exemplu despre efectul medicamentului, vi se cere să selectaţi două grupuri care sunt asemănătoare în anumite privinţe importante, cum e vârsta şi starea generală de sănătate. Alegând oamenii de aceeaşi vârstă şi stare de sănătate înseamnă a controla vârsta şi sănătatea menţinându-le constante. Singura diferenţă între cele două grupuri este că unul primeşte medicamentul iar celălalt nu. Grupul care nu primeşte medicamentul se numeşte grup de control.Elementul cheie în experimente este capacitatea lor de a controla sau de a elimina influenţa altor variabile în afara celor care vă interesează. Există în mod esenţial trei căi de a aplica controlul într-un experiment. O primă posibilitate constă în selectarea a două grupuri în care caracteristicile relevante ale studiului sunt deja distribuite aleator. Prin această tehnică toate celelalte influenţe sunt distribuite aleator între două grupuri şi sunt astfel controlate sau îndepărtate ca posibile influenţe.

59

Experiment O strategie de a testa efectul unei variabile independente aplicând-o unui grup de cazuri dar nu şi celui de al doilea grup.ControlExaminarea unei relaţii pentru diferite valori ale unei a treia variabile, numită şi variabilă de control.

De exemplu, să spunem că un cadru didactic doreşte să determine dacă studenţii învaţă metode de cercetare mai bine atunci când participă în proiecte de cercetare de grup decât în cercetări individuale. Proiectele de grup reprezintă aici variabila de tratament sau independentă, iar învăţarea este variabila dependentă. Profesorul predă acelaşi curs despre metode de cercetare la două secţii diferite şi decide să conducă un experiment folosind proiecte de grup în unul din cursuri şi în celălalt nu. Validitatea experimentului său de a determina care stil este mai eficient depinde de cât de asemănători sunt studenţii din cele două cursuri. Dacă secţia căreia i se încredinţează proiectele de grup se întâlneşte seara în timp ce ceilalţi se întâlnesc ziua, caracteristicile studenţilor din cele două grupuri pot diferi. Asta deoarece cei mai în vârstă, redeveniţi studenţi sunt mai înclinaţi să urmeze cursurile serale, astfel că vârsta lor ar putea influenţa rezultatele. Astfel cercetătorul va trebuie să aibă un grup de control eficient. Dacă ambele sunt secţii de zi, el poate să considere că studenţii sunt distribuiţi aleator în cele două secţiuni şi de aceea cele două grupuri sunt în esenţă asemănătoare.

În timp ce acest exemplu presupune că studenţii sunt ei înşişi distribuiţi aleator, o a doua posibilitate se bazează pe desemnarea indivizilor la întâmplare în cele două grupuri. De exemplu, cercetătorii vor să determine eficienţa a două modalităţi de oferire a serviciilor într-o clinică medicală. Ei stabilesc două clinici cu servicii similare şi primesc aprobarea de a distribui la întâmplare atât personalul cât şi bolnavii în cele două clinici. Metoda aleatorie permite să presupunem că cele două grupuri sunt în esenţă similare în fiecare clinică.

Uneori nu putem să presupunem că oamenii s-au distribuit de la sine aleator şi este la fel de dificil de organizat oamenii în grupuri aleatoare. O a treia posibilitate de control începe cu listarea altor posibile influenţe; acestea sunt caracteristicile pe care doriţi să le controlaţi. Pentru aceasta selectăm două grupuri care se potrivesc unul cu altul în privinţa acestor caracteristici. Din nou, controlăm aceste caracteristici menţinându-le constante.

Un exemplu interesant de utilizare a tehnicii potrivirii este un experiment care s-a desfăşurat în Kansas City pentru a determina în ce mod se poate îmbunătăţi eficienţa poliţiei. Oraşul dorea să ştie dacă mărirea numărului de patrule de poliţie ar reduce delicvenţa. Delicvenţa a fost astfel variabila dependentă, iar numărul de patrule de poliţie a fost variabila independentă. Cercetătorii nu puteau desigur să considere că oamenii din diferitele districte de poliţie erau asemănători şi nici nu puteau să-i distribuie aleator în diferite districte ale poliţiei. În schimb ei au încercat o strategie de potrivire. Ei au selectat 15 unităţi de poliţie din cartiere reprezentând o varietate de niveluri de venit. Trei unităţi proveneau din cartiere sărace care în genere sunt similare, trei erau din cartiere cu venituri ceva mai ridicate şi aşa mai departe pe cinci nivele de venit. În cinci unităţi, una din fiecare nivel de venit, ei au desemnat un număr normal de patrule; în cinci dintre ele au desemnat patrule adiţionale, iar în 5 dintre ele au redus patrulele. Acest aranjament a permis trei condiţii diferite sau trei valori ale variabilei independente (mai puţine, tot atâtea sau mai multe patrule) şi au aplicat fiecare valoare la un set stabilit de unităţi.

Rezultatele au fost uimitoare. Nu exista nici o diferenţă în rata delicvenţei între diferitele unităţi. Numărul de patrule nu a afectat incidenţa delictelor, atitudinile cetăţenilor sau ratele de răspuns ale poliţiei. Experimentul din Kansas City a fost un tip de experiment model deoarece a fost posibilă manipularea variabilei independente – numărul de patrule de poliţie – şi s-au putut examina efectele schimbării unui singur factor. Acest pas simplu a permis cercetătorilor să arate că schimbările în numărul de patrule preced schimbările în rata delicvenţei. În plus, controlând atent diferitele tipuri de cartiere, cercetătorii au putut să minimalizeze efectele altor factori: toate cele trei niveluri de patrulare erau încercate în cartiere sărace, de exemplu. Acest proces a controlat efectele sărăciei şi a arătat că orice diferenţe în rata delicvenţei sunt datorate într-o mică măsură schimbării nivelului de patrulare.

Validitatea experimentelorÎn timp ce logica experimentelor este directă şi rezultatele pot fi surprinzătoare, experimentele pot

ridica serioase probleme de validitate. Validitatea internă se referă la faptul dacă concluziile experimentului reflectă ceea ce s-a petrecut de fapt în experiment. Pot apărea evenimente neaşteptate care să influenţeze rezultatele; de exemplu, un incident inflamator poate să se producă în timpul desfăşurării unui experiment privind atitudinile etnice. Oamenii pot să se schimbe pe parcursul experimentului; de exemplu, pot să se maturizeze în înţelegerea unei anumite chestiuni legate de experimentul respectiv. Oamenii pot să plece, fie din grupul experimental, fie din cel de control, asta fiind o problemă destul de grea de controlare a grupurilor.

Este foarte greu să potrivim grupurile sau să desemnăm aleator indivizii, acest lucru făcând dificilă asigurarea similarităţii grupurilor; este greu de găsit oameni distribuiţi de la sine aleator, căci de obicei se adună cu oameni care sunt ca şi ei. La fel, este dificil de a-i face pe oficiali să desemneze oamenii aleator în diferite grupuri. De exemplu, oamenii pot prefera o clinică mai aproape de casă sau o altă clinică pentru că are o bună reputaţie. În fine, dacă încercăm să potrivim două grupuri pe baza unor factori majori, este uşor de trecut cu vederea vreun element pe care nu l-am anticipat. Oricare dintre aceşti factori poate compromite validitatea

60

internă a unui experiment, însemnând că este dificil de stabilit nişte concluzii clare şi sigure despre efectul variabilei modificate.

Validitatea externă se referă la gradul de generalizare a rezultatelor experimentului. Chiar dacă rezultatele sunt valide pentru experimentul în sine, poate aceasta să ne spună ceva despre indivizi sau relaţii dincolo de experiment? Problema majoră este că tratamentul poate fi eficient doar în cadrul unui anumit context al studiului. Dacă un profesor face un experiment într-o clasă şi descoperă că o tehnică anume de predare produce îmbunătăţiri, se poate pune întrebarea dacă eficienţa sa era dependentă oare de o atmosferă anterioară care se stabilise în acea clasă. Rezultatele pot fi foarte diferite în condiţii de desfăşurare diferite. Cele mai multe din aceste probleme de validitate pot fi evitate printr-un control riguros şi o distribuţie total aleatoare în grupurile de control şi experimentale. Problema este că aceasta poate fi greu de realizat în practică, compromiţând astfel concluziile experimentului.

1.b. Quasi-experimentulExperimentele funcţionează cel mai bine atunci când cercetătorul este capabil să definească cauza propusă, să controleze cine este afectat de experiment şi să determine grupul de control. Dar după cum am observat deja, aceste condiţii sunt adesea greu de îndeplinit. Astfel s-a dezvoltat o variantă a experimentelor, numite quasi-experimente, deoarece ele îndeplinesc doar o parte şi nu toate condiţiile unui experiment. Ele se mai numesc şi experimente naturale deoarece ele se produc natural şi nu sunt de fapt controlate de cercetător. Un design de quasi-experiment poate fi folosit, de exemplu, când s-a implementat o politică, iar cercetătorul examinează ce rezultate a produs aceasta, cam ca într-un experiment. Deoarece politica este deja în desfăşurare, nu este posibil să limităm numărul celor afectaţi de politica respectivă sau să-i comparăm pe cei afectaţi cu un grup de control. Problema design-ului este în ce mod s-ar putea controla

alte variabile care ar putea influenţa şi ele rezultatele. Există două strategii fundamentale de desfăşurare a controlului într-un quasi-experiment. Prima caută

un grup de comparaţie, dar recunoaşte că cele două grupuri nu sunt similare în toate privinţele. Aceasta se numeşte grup de comparaţie neechivalent. A doua strategie compară caracteristicile sau comportamentul unei unităţi înainte ca o acţiune să se producă cu caracteristicile sau comportamentul unităţii după acţiune.Grup de comparaţie neechivalent. Să presupunem că studiem efectele unui program de specializare într-o anumită meserie. Vrem să ştim dacă absolvenţii câştigă mai mulţi bani şi sunt mai capabili să-şi păstreze slujbele faţă de cazul în care nu ar fi urmat acel curs. În mod tipic, indivizii se înscriu voluntar la astfel de cursuri, astfel încât nu putem avea o distribuţie aleatorie. Putem compara salariile lor şi păstrarea slujbei cu salariile şi istoria slujbei unor indivizi cu vârste similare, de acelaşi sex şi cu aceleaşi motivaţii în privinţa muncii. Va fi însă probabil imposibil să ne asigurăm că grupurile sunt într-adevăr similare cu cele care au primit training-ul. Astfel nu putem fi niciodată siguri că cercetarea a determinat corect efectele pregătirii.Design înainte şi după. Acest design compară aceleaşi unităţi înainte şi după experimentarea unui tratament sau eveniment în loc să caute un grup de comparaţie. Designul este relativ uşor de desfăşurat şi cere doar posibilitatea colectării informaţiei despre caz sau cazuri înainte de tratament şi după el. Fără un grup de comparaţie însă, este dificil de separat efectele tratamentului de alte influenţe.

Următorul exemplu se bazează pe un design înainte-după care încearcă să compenseze slăbiciunile tipice în stabilirea unui grup de control. În 1955 Guvernatorul Abraham Ribicoff din Connecticut a observat că accidentele de circulaţie erau foarte numeroase în acest stat. El a emis ipoteza că motivul ar fi viteza de circulaţie mare pe autostrăzi şi a ordonat poliţiei statului să amendeze şoferii care depăşeau limita de viteză. Ca urmare, accidentele au scăzut de la 324 în 1955 la 284 în 1956. Date aceste cifre, credeţi că guvernatorul a avut dreptate să considere politica respectivă un succes? Ceea ce s-a întâmplat susţine ipoteza lui iniţială?

Răspunsul depinde de capacitatea noastră de a determina dacă nu cumva alţi factori au provocat scăderea numărului de morţi în accidente de circulaţie în 1956. Dacă o iarnă grea a fost cauza reală a numărului de accidente din 1955? Dacă este aşa, atunci îmbunătăţirea vremii ar putea explica reducerea accidentelor. Trebuie să separăm efectele amendării depăşirii vitezei de efectele vremii. Dacă adunăm date despre state care au avut aceleaşi probleme cu vremea pe timpul iernii, putem controla efectele vremii. Diferenţele dintre aceste state şi Conecticut pot fi astfel atribuite amendării vitezomanilor. Putem controla acest fenomen adunând date despre accidente din statele învecinate, presupunând că aceste state au avut o vreme similară. Putem prezenta datele ca în tabelul 5.1. Designul de cercetare izolează efectul amenzilor de vreme şi face mai uşoară determinarea adevăratului impact al politicii de limitare a vitezei. Statele vecine sunt în fapt un grup de control potrivit.

61

Quasi-experiment Analiza rezultatelor unei politici sau decizii într-un mod care aproximează controlul într-un experiment.

Tabel 5.1. Design pentru a determina efectul amenzilor pentru viteză

Grup Condiţie iniţială Tratament RezultatGrup experimental: Connecticut

1955 accidente – 324 Amenzi 1956 accidente – 284

Grup de control: state din apropiere

1955 accidente – de aflat Nimic 1956 accidente - de aflat

Validitatea quasi-experimentelorÎn comparaţie cu experimentele, quasi-experimentele sunt adesea mai uşor de proiectat şi de desfăşurat,

dar nimeni nu poate fi sigur de rezultatele lor. Toate problemele de validitate internă menţionate anterior care pot apărea în experimentele propriu-zise sunt şi mai dificile în cazul quasi-experimentelor. Şi dacă experimentele pot depăşi aceste probleme asigurându-se că grupul de control şi cel experimental sunt absolut similare, quasi-experimentele nu pot face acest lucru. Validitatea internă în astfel de cazuri depinde de rigoarea şi logica analizei şi de grija cu care factorii alternativi sunt descoperiţi şi controlaţi. Quasi-experimentele pot avea o mai mare validitate externă căci ele nu depind de situaţii artificiale, ci sunt extrase din evenimente din viaţa reală. Aici intervine însă întrebarea critică dacă evenimentele studiate într-un experiment natural sunt tipice sau reprezentative pentru alte evenimente.

Exerciţiu practic 5.1. Design de experimentSă presupunem că facultatea a iniţiat un sistem de înregistrare prin telefon cu ajutorul căruia studenţii

se înscriu la cursurile facultative şi opţionale în fiecare semestru. Elaboraţi designul pentru o cercetare care să vă permită să aflaţi dacă acest sistem îmbunătăţeşte eficienţa procesului de înregistrare şi dacă studenţii sunt mulţumiţi de rezultate. 1. Ce este necesar pentru a desfăşura un experiment care să răspundă la întrebările puse? Sunt realiste aceste condiţii?2. Elaboraţi designul unui quasi-experiment care v-ar permite să răspundeţi la următoarele întrebări:a) Există un grup nonechivalent care poate fi folosit pentru comparaţie?b) Există informaţii despre sistemul de înregistrare anterior noului sistem care v-ar permite să desfăşuraţi un studiu înainte - după?c) Designul vostru: ..................................3. Ce probleme de validitate pune designul vostru?

2. Ancheta Ultimele decenii au cunoscut un interes crescut pentru atitudinile şi opiniile cetăţenilor obişnuiţi, atât în sfera publică cât şi în cadrul studiilor ştiinţifice. În acelaşi timpul, specialiştii în ştiinţele sociale şi cei care cercetează piaţa au dezvoltat o gamă impresionantă de tehnici de sondare a opiniei publice în subiecte variind de la cafea şi ţigări până la candidaţii politici. Noile metode au coincis cu o creştere a interesului pentru sentimentul public, ducând la o creştere a folosirii cercetării de tip anchetă.

Definire Trăsăturile principale ale unei anchete sunt: colectarea unei cantităţi mici de date, într-o formă standardizată, de la un număr relativ mare de indivizi; selectarea unui eşantion dintr-o populaţie cunoscută;

Diferenţa majoră dintre experiment şi anchetă constă în prezenţa unor schimbări planificate în cazul experimentelor şi absenţa acestora pentru aproape toate anchetele. Ancheta tipică este pasivă în sensul că încearcă să descrie şi/sau să analizeze, în unele cazuri chiar să exploreze, anumite aspecte ale realităţii aşa cum sunt ele. Deseori se rezumă doar la ceea ce cred indivizii anchetaţi despre respectivele aspecte. Experimentul este activ: ce se întîmplă dacă acele elemente se modifică?

Anchetele diferă fundamental şi de studiile de caz: ancheta studiază un eşantion nu pentru ceea ce reprezintă el, ci doar ca mijloc de înţelegere a populaţiei din care a fost extras. Studiul de caz are ca preocupare principală înţelegerea unui caz particular în sine.

Aceste diferenţe pot fi atenuate în cîteva moduri. Anchetele pot fi asociate cu modificarea deliberată a uneia sau a mai multor variabile. De exemplu, o secvenţă de anchetă este efectuată înaintea, în timpul sau după o intervenţie. Un studiu de caz al unei organizaţii mari poate încorpora o anchetă a angajaţilor utilizînd o eşantionare a acestora. Acestea sunt exemple de ceea ce am numit strategii de cercetare hibride.

62

Acestea trebuie distinse de proiecte mari, de programe de cercetare care includ mai mult decît o singură strategie, şi care pot fi numite strategii combinate. Un model des întîlnit este de a folosi în principal ancheta, însoţită însă de un set de studii de caz. Ancheta asigură o imagine generală, reprezentativă. Studiile de caz, alese deseori pe baza anchetei, îmbogăţesc, însufleţesc rezultatul acesteia.

În anchete unitatea de analiză este de obicei individul. Anchetele colectează în general informaţii despre 5 tipuri de variabile:1. Origine – date ca vârsta, educaţia, ocupaţia, venitul; se mai numesc date demografice. 2. Date comportamentale, cum este intenţia de vot sau nivelul interesului pentru chestiuni politice. Acestea

sunt de obicei tratate ca variabile dependente şi anchetele încearcă să explice motivele acestor comportamente.

3. Date despre atitudini şi credinţe, caracteristicile cognitive şi emoţionale profunde ale indivizilor. Exemple tipice sunt atitudinea faţă de participare, faţă de conflict, faţă de economia de piaţă, apatia, alienarea.

4. Date despre opinii. Acestea se referă la situaţii sau evenimente imediate, dar reflectă de obicei atitudini de bază.

5. Date despre cunoaşterea evenimentelor politice şi a politicilor publice. De exemplu, unele anchete îşi propun să descrie cât de slab informat este publicul privind legile sau Constituţia. Anchetele cer adesea respondenţilor numele unor reprezentanţi ca indicator al cunoaşterii politice.

Adunând aceste cinci tipuri de informaţii, anchetele pot măsura relaţiile sau corelaţiile dintre aceste variabile. Anchetele ne permit să examinăm dacă există o relaţie între două variabile ca încrederea în guvernare şi votul partizan. În timp ce un studiu de caz ar analiza mai atent motivele neîncrederii unei anumite persoane, anchetele ar pune aceleaşi două întrebări mai multor persoane. Ele pot determina modele în cadrul populaţiei, identifică corelaţiile între diferite seturi de variabile, şi controlând relaţiile identifică modele cauzale.

Anchetele pot fi folosite pentru a compara subgrupuri din populaţie – să spunem, atitudinile bărbaţilor şi femeilor, a grupurilor cu venituri mici şi mari – comparaţii care sunt dificil de realizat fără anchete. De exemplu, statisticile electorale raportate de Birourile electorale indică numărul de votanţi şi rezultatele votului, dar nu leagă nici una din aceste informaţii de caracteristicile votanţilor. Pentru a spune ce tipuri de oameni au votat, avem nevoie de anchete privind comportamentul, atitudinile şi originea indivizilor.

Avantajele şi dezavantajele ancheteiCercetătorii tind să aibă păreri puternice, deseori polarizate, despre locul şi importanţa anchetelor în

analiza politică. Unii le văd ca principala strategie de cercetare. Alţii le văd ca generînd o cantitate impresionantă de date, însă de o valoare incertă. Bucurîndu-se de prestigiu datorită naturii lor cantitative, rezultatele sunt văzute de către unii analişti ca fiind produsul unor respondenţi neimplicaţi, ale căror răspunsuri se datorează unui amestec de politeţe, plictiseală, dorinţei de a fi bine văzuţi şi mai puţin adevăratelor lor sentimente sau comportamente.

Asemenea critici nu sunt întotdeauna nefondate. Încrederea în informaţii depinde în mare măsură de profesionalismul celor ce efectuează ancheta. Dacă întrebările sunt incomprehensibile sau ambigue este doar o pierdere de timp. Aceasta este o problemă de validitate internă, când nu se obţin informaţii valide despre subiecţi.

Dacă eşantionarea este greşită, apar probleme de validitate externă - rezultatele nu pot fi generalizate. O altă problemă de validitate externă apare atunci cînd se încearcă generalizarea de la ceea ce spun oamenii, la ceea ce de fapt fac. Lipsa de legătură dintre atitudine şi comportament este foarte cunoscută.

Fidelitatea anchetelor reprezintă un argument în favoarea lor. Prezentînd tuturor subiecţilor aceleşi întrebări standardizate, aranjate cu grijă după efectuarea unui studiu pilot, este posibil să se obţină o înaltă fidelitate a răspunsurilor.

Nu în ultimul rînd, o anchetă bună asigură un tip de informaţii uşor de înţeles. Aparenta exactitate şi rigurozitatea analizei statistice reprezintă argumente solide în ochii celor care nu înţeleg valoarea unei analize calitative. În plus, un alt punct de atracţie al anchetelor îl reprezintă transparenţa lor: metodele şi procedeele utilizate pot fi vizibile şi accesibile altora, astfel încât atât aplicarea cât şi rezultatele pot fi evaluate.

Următoarea listă va enumera pe scurt avantajele şi dezavantajele strategiei anchetei (Robson, pag. 128):1. Dezavantaje Comune tuturor anchetelor:a. Datele sunt afectate de caracteristicile celor care răspund (memorie, cunoştinţe, experienţă,

motivaţie, personaliate);b. Cei care răspund nu vor oferi întotdeauna ceea ce ei cred, atitudinile lor personale (problema

dezirabilităţii sociale - oamenii răspund astfel încît să se pună într-o lumină bună).63

Specifice anchetelor efectuate prin poştă sau autoadministrate.c. Au o rată de răspuns redusă. Cum nu se cunosc caracteristicile non-respondenţilor, nu se ştie nici

dacă eşantionul este reprezentativ.d. Ambiguităţile şi neînţelegirile din întrebări nu pot fi explicate.e. Respondenţii pot să nu ia în serios ancheta şi nu există posibilitatea de a detecta acest lucru. Specifice anchetelor efectuate prin intervievare:f. Datele pot fi afectate de caracteristicile intervievatorilor (motivaţia, personalitatea, abilităţile,

experienţa acestora). Operatorii pot influenţa involuntar răspunsurile, prin indicaţii verbale sau non-verbale arătînd răspunsul ”corect”.

g. Datele pot fi afectate de interacţiunile dintre intervievator şi respondent (aceeaşi clasă socială, aceeaşi origine etnică).

h. Respondenţii pot simţi că răspunsurile lor nu sunt anonime şi deci pot fi mai puţin deschişi.

2. Avantaje Comune tuturor anchetelor:

a. Reprezintă o modalitate relativ simplă de a studia atitudinile, valorile, credinţele şi motivaţiile;b. Pot fi folosite pentru a colecta informaţii generalizabile de la orice populaţie;c. Anchetele puternic structurate oferă o mare cantitate de date standardizate.

Specifice anchetelor efectuate prin poştă sau autoadministrate:d. Deseori reprezintă singurul sau cel mai simplu mod de a culege informaţii despre trecutul oamenilor.e. Pot fi extrem de eficiente în asigurarea unei cantităţi mari de date, la un cost relativ scăzut şi într-o

perioadă redusă de timp.f. Permit anonimatul, care încurajează sinceritatea atunci cînd sunt atinse teme sensibile. Specifice anchetelor efectuate prin intervievare.g. Intervievatorul poate clarifica întrebarea;h. Prezenţa inervievatorului poate încuraja participarea şi implicarea, acesta putînd judeca în ce măsură

ancheta este luată în serios.

Tipuri de anchetă1. Ancheta simplăÎn cea mai simplă formă a ei, ancheta implică strîngerea aceloraşi date standardizate de la un grup

nediferenţiat de persoane, într-o perioadă scurtă de timp. Respondenţii sunt aleşi aproape întotdeauna ca eşantion reprezentativ dintr-o populaţie mai mare. Este perfect adecvată dacă se încearcă să se găsească incidenţa şi distribuţia anumitor caracteristici şi posibilele relaţii dintre acestea. În principiu este perfect posibil de repetat ancheta la diverse momente de timp. O anchetă repetată poate utiliza eşantioane diferite pentru fiecare desfăşurare, caz în care rămîne o anchetă tranversală. Se obţine totuşi mai mult decît secţiuni tranversale la diferite momente. Dacă se utilizează însă acelaşi eşantion, se obţine o dimensiune longitudinală: aceasta este ancheta panel.

2. Ancheta panelÎntr-o anchetă panel datele sunt colectate de la acelaşi grup de subiecţi în două sau mai multe momente

diferite. O asemenea anchetă necesită resurse considerabile de timp şi de efort, mai ales cînd fenomenul studiat necesită perioade mari de timp între momentele de colectare a datelor. Ca şi la ancheta repetată, un test aplicat la un moment dat poate influenţa performanţele unui test ulterior. În plus poate să apară mortalitatea în grup: membri ai eşantionului original care îşi schimbă domiciliul ori nu mai doresc să colaboreze.

Marele avantaj al anchetei panel este includerea unei secvenţe temporale în datele obţinute. Dacă A îl precede pe B în timp, atunci A ar putea fi o cauză a lui B, însă B nu poate fi în nici un caz o cauză a lui A. Astfel avem un instrument suplimentar pentru interpretarea relaţiilor.

3. Ancheta cu eşantion rotitAceasta este un hibrid situat undeva între ancheta repetată şi ancheta panel. La fiecare repetare a

anchetei, eşantionul va include unii dintre respondenţii anchetei anterioare, la care se adaugă alţii noi. Aceeaşi proporţie de subiecţi noi şi vechi este utilizată la fiecare repetiţie. Acest tip de anchetă este atractiv pentru a asigura atât cîteva viziuni instantanee cât şi direcţia schimbărilor în timp.

Analiza corelaţională

64

Unii analişti consideră că experimentele sunt singura cale de a stabili cauzalitatea şi consideră că ar trebui utilizate mai mult ca până acum în analiza politică. Cele mai multe analize politice, însă, folosesc un design

nonexperimental (corelaţional), datele fiind obţinute în urma unei anchete. În experiment, cercetătorul stabileşte două grupuri, modifică unul din ele, şi compară grupurile pentru a vedea dacă sunt diferite. Manipulând variabila independentă, analistul poate arăta că aceasta precede variabila dependentă. Stabilind un grup de control, cercetătorul poate elimina alte efecte. În acest fel, experimentele îndeplinesc două criterii descrise în capitolul trei (schimbările variabilei independente trebuie să preceadă schimbările variabilei dependente şi trebuie să existe o anumită siguranţă că nu alt factor a fost cauza reală). Designurile corelaţionale nu îndeplinesc deloc aceste criterii aşa cum o fac experimentele.

Într-o anchetă, în studiul corelaţiei, datele privind variabila dependentă (de exemplu, prezenţa la urne) sunt colectate despre cazuri ce au caracteristici diferite pentru a vedea care dintre aceste caracteristici, dacă sunt astfel de caracteristici, produc diferenţe. De exemplu, dacă vreţi să explicaţi prezenţa

sau absenţa la vot, puteţi elabora o analiză corelaţională. Aţi putea examina educaţia votanţilor şi nonvotanţilor pentru a vedea dacă cei cu mai multă educaţie votează mai des. Un experiment, prin contrast, v-ar cere să selectaţi două grupuri de oameni asemănători, să educaţi doar unul din grupuri şi să comparaţi apoi comportamentul lor de vot. Desigur este o abordare imposibilă.

Analiza corelaţională poate determina dacă există o relaţie între activităţile politice şi variabilele socio-economice şi demografice, cum sunt educaţia, vârsta, genul, naţionalitatea şi venitul. Deşi analiza corelaţională poate fi folosită pentru a stabili ce factori cauzează o variabilă care ne interesează, cum ar fi prezenţa la vot, ea este totuşi mult mai utilă pentru a înţelege mai bine un comportament sau activitate politică. Formal analiza corelaţională ne permite să ne întrebăm dacă schimbările unei variabile (prezenţa sau nu la vot) sunt asociate cu schimbările altei variabile (venit mare sau mic). Putem însă să explorăm relaţia dintre votare şi venit pentru a vedea dacă există vreun model sau să începem cu propoziţia că oamenii bogaţi sunt mai dispuşi să voteze pentru partide de dreapta decât pentru candidaţii de stânga şi că oamenii săraci sunt mai dispuşi să voteze pentru un partid sau un candidat de stânga decât pentru unul de dreapta. Presupunem că avem informaţia din tabelul 5.2., ce poate fi folosită într-un design corelaţional. Acest tabel împarte oamenii în cinci grupuri de venit şi indică cum mulţi dintre ei susţin candidatul de dreapta la două alegeri.

Tabelul 5.2. Votul pentru dreapta, pe grupe de venit, 1996, 2000 (în %)Grupă de venit

Candidat, an sărac intermediar 1 mediu intermediar 2 bogatConstantinescu, 1996 59% 56% 58% 57% 75%Stolojan, 2000 32 43 57 64 75

Există o relaţie?_______________________________________________________________Este confirmată afirmaţia?_______________________________________________________(Există o relaţie în aceea că cei mai bogaţi sunt mai dispuşi să voteze cu dreapta. Propoziţia este confirmată în 1996, chiar dacă o majoritatea din fiecare grupă de venit a votat cu candidatul de dreapta. Propoziţia este confirmată şi în 2000; în acest an, cu cât cineva era mai bogat, era mai posibil ca el să voteze cu dreapta. )

Atunci când au fost discutate experimentele s-a subliniat că ele sunt mai valoroase când se focalizează pe o singură variabilă cauzală, menţinând ceilalţi factori constanţi şi desemnând aleator indivizii pentru două (sau mai multe) grupuri. Analiza corelaţională poate fi folosită pentru a căuta relaţiile dintre mai mult de două variabile şi, de fapt, poate controla variabilele adiţionale. Controlul este util când ne interesează stabilirea

influenţelor cauzale, aşa cum se întâmplă în condiţii de experiment şi de quasi-experiment. El ne permite să vedem dacă putem elimina alte influenţe de pe lângă cea care ne interesează în principal. Controlul este de asemenea util dacă suntem interesaţi să înţelegem cât mai deplin o relaţie şi să luăm în considerare importanţa câtorva variabile simultan. Acest subcapitol introduce controlul în corelaţii prin examinarea modului în care se poate controla o relaţie între două variabile prin intermediul unei a treia variabile.

Analiza propoziţiilor conţinând doar două variabile se numeşte analiză bivariată. Când adăugăm variabile de control suntem angajaţi într-o analiză multivariată, controlând sau menţinând constantă a treia variabilă, adică, distingând

65

Design nonexperimental Observaţii făcute pe un număr mare de cazuri în condiţii variate pentru a aproxima controlul dintr-un experiment.Analiza corelaţionalăUtilizarea designului nonexperimantal pentru a vedea dacă există vreo corelaţie între două sau mai multe variabile.

Analiza bivariată Analizarea a două variabile într-o manieră care arată dacă ele sunt sau nu relaţionate una cu alta.Analiza multivariatăAnalizarea a trei variabile într-o manieră care arată dacă ele sunt sau nu relaţionate unele cu altele.

câteva valori ale celei de a treia variabile (de control) şi căutând relaţiile originale pentru fiecare dintre aceste valori.

Să considerăm următoarea secvenţă: Găsim că X şi Y sunt asociate, adică, schimbările lui X sunt legate cu schimbările lui Y. Dar probabil există un factor care acţionează, numit Z, care are o relaţie mai puternică sau care afectează în vreun fel relaţia iniţială. Este chiar posibil ca Z să cauzeze atât X cât şi Y. Cum putem stabili dacă acesta este adevărat sau nu? O modalitate este de a cerceta relaţiile dintre X şi Y când Z este prezent şi când Z este absent. Sau putem cerceta relaţia dintre X şi Y când există o mică cantitate din Z şi când există o mare cantitate din Z. astfel căutăm relaţia pentru diferite valori a lui Z. Asta este ceea ce se numeşte “controlarea lui Z” sau “menţinerea constantă a lui Z”. schematic, putem desfăşura paşii stabiliţi în figura 5.1. în paşii 2 şi 3, luăm o valoare a lui Z şi o menţinem constantă în timp ce examinăm X şi Y; apoi luăm o a doua valoare a lui Z şi o menţinem constantă în timp ce examinăm X şi Y. Observând câte o singură valoare a lui Z odată, se elimină şansa ca schimbările lui Z ă producă diferenţe în relaţia dintre X şi Y.

1. Sunt X şi Y relaţionate?2. Z prezent: Z absent:

Sunt X şi Y relaţionate? Sunt X şi Y relaţionate?3. Z (Cantitate mică): Z (cantitate mare):

Sunt X şi Y relaţionate? Sunt X şi Y relaţionate?Figura 5.1. Reprezentarea relaţiilor controlate.

Să considerăm un exemplu. Să presupunem că un studiu privind prezenţa la vot în alegerile prezidenţiale din 2000 a dus la concluzia că genul influenţează prezenţa la urne. Tabelul 5.3. arată că bărbaţii sunt mai înclinaţi decât femeile să voteze; 76,9% şi 67,2 %, respectiv – o diferenţă notabilă.

Tabelul 5.3. Prezenţa la urne, funcţie de gen , 2000 (în procente)Gen

Vot Bărbaţi FemeiDa 76,9% 67,2%Nu 23,1 32,8

100,0% 100,0%Număr 992 1412

Este posibil ca un al treilea factor, cum este educaţia, să intervină în această relaţie? De exemplu, este posibil ca influenţa genului asupra votării să fie în mai mică în cazul unor anumite niveluri educaţionale decât în altele? (Puteţi să găsiţi un motiv sau proces care ar face plauzibilă această întrebare? Puteţi susţine că pe măsură ce oamenii sunt mai educaţi, este mai mică diferenţa dinte comportamentul politic al bărbaţilor şi al femeilor? Experienţele lor de gen vor deveni mai puţin importante şi baza lor de cunoştinţe mai largă va deveni mai importantă.) Tabelul 5.4 susţine această afirmaţie. (Observaţi că tabelul prezintă doar procente din fiecare grup care votează. Când sunt posibile doar două valori ale variabilei dependente – cum e da şi nu -, atunci se poate omite una dintre valori. Cum suma va fi mereu 100 de procente, un cititor poate calcula procentul celor cu cealaltă valoare.

Tabelul 5.4. Relaţia între gen şi vot, controlată de educaţie, 2000 (procente)Şcoala generală Liceu Universitate

Vot Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Da 72,1% 50,0% 69,2% 64,3% 86,4% 83,6%

În relaţia iniţială bivariată (tabelul 5.3), exista un procent de 10% diferenţă între prezenţa la urne a femeilor şi bărbaţilor. Când controlăm educaţia, observăm că diferenţa variază considerabil între diferitele niveluri educaţionale. Între cei care nu au trecut de şcoala generală, există un procent de 27% diferenţă.

Diferenţa este mult mai mică între absolvenţii de liceu şi neglijabilă pentru absolvenţii de facultate. Educaţia, de fapt, pare să aibă mai multă influenţă decât genul asupra prezenţei la vot, deoarece relaţia iniţială dintre gen şi votare variază evident în funcţie de nivelul de educaţie. Din nou, adăugarea unei variabile de control a îmbogăţit înţelegerea privind relaţia iniţială.

66

Relaţie artificialăO relaţiei în care două variabile nu sunt legate cauzal dar par să fie datorită unei a treia variabile care le influenţează pe amândouă.

Uneori variabila de control poate sugera că relaţia iniţială este doar una aparentă, adică este o relaţie artificială. Într-o relaţie artificială, legătura între X şi Y reflectă prezenţa lui Z şi nu o relaţie efectivă între X şi Y, după cum indică diagrama.

Multe dezbateri politice sunt de fapt dispute privind artificialitatea unei relaţii. Să considerăm cercetarea lui James Coleman în care a ajuns la concluzia că şcolile private sunt mai eficiente decât cele publice. Concluzia sa se baza în parte pe descoperirea faptului că studenţii negri din SUA se descurcă mai bine în şcoli private decât în şcoli publice. Descoperind această relaţie între tipul de şcoală şi performanţa educaţională, Coleman a ajuns ala concluzia că şcolile private produc rezultate educaţionale mai bune comparativ cu şcolile publice.

Criticile aduse lui Coleman i-au contestat raţionamentul. Ele acceptă descoperirea privind performanţele mai bune ale negrilor în şcoli private, dar spun că şcolile private nu cauzează aceste rezultate. Ei consideră că de fapt tinerii plasaţi în şcoli private sunt diferiţi faţă de cei care rămân în şcolile publice şi că acest proces de selecţie provoacă performanţa mai buna a studenţilor negri. Astfel, conform criticilor, relaţia cauzală găsită de Coleman este una artificială (vezi figura 5.2.)

Argumentul lui ColemanVariabila independentă cauzează Variabila dependentăTipul de şcoală urmat Performanţa educaţionalăArgumentul critici lorVariabila independentă cauzează Variabila dependentăCaracterisiticile copiilor Performanţa educaţională

Tipul de şcoală urmatăFigura 5.2. Argumentele privind impactul şcolilor private

Putem ilustra o relaţie artificială explorând mai departe ratele de vot ale bărbaţilor şi femeilor. Am observat anterior că bărbaţii sunt mai înclinaţi decât femeile să se prezinte la vot (tabel 5.3) şi că atunci când această relaţie este controlată de educaţie, se menţine pentru unele niveluri educaţionale dar nu pentru altele (tabel 5.4). Când controlăm relaţia dintre gen şi vot în funcţie de vârstă, în loc de educaţie, rezultatul e diferit.

Împărţind votanţii în două grupe, cei între 25 şi 65 de ani şi cei peste 65 de ani, se constată că oamenii de peste 65 de ani sunt mai puţin înclinaţi să voteze decât cei între 25 şi 65. Dar în cadrul fiecărui grup, procente similare de bărbaţi şi femei votează; adică, atât bărbaţii cât şi femeile de peste 65 de ani nu prea votează şi atât bărbaţii cât şi femeile între 25 şi 65 de ani votează. De ce, atunci, găsim că bărbaţii sunt mai dispuşi decât femeile să voteze atunci când nu controlăm vârsta? Motivul este că sunt mult mai multe femei de peste 65 de ani decât bărbaţi; de aceea, sunt mai multe femei într-un grup cu prezenţă mică la vot. Relaţia aparentă dintre gen şi vot este de fapt o asociere între vârstă şi vot. Când este controlată vârsta, relaţia iniţială dintre gen şi votare dispare, reieşind că de fapt este artificială.

Rezultate iniţiale: Femei mai puţin înclinate să voteze.Luarea în considerare a vârstei: Grupul de vârstă25 până la 65Prezenţă mai mare la urneFemeile şi bărbaţii sunt în număr aproximativ egalPeste 65Prezenţă mai mică la urneMai multe femei decât bărbaţi în acest grup de vârstă

67

Z

YX

(Este de asemenea adevărat că mai ales femeile în vârstă sunt mai înclinate decât bărbaţii în vârstă să aibă o educaţie mai redusă. Astfel, prezenţa lor scăzută la vot se datorează influenţei combinate a nivelului scăzut de educaţie şi a numărului lor mare în grupul de vârstă – peste 65 de ani.)

Exerciţiu practic 5.2. Controlarea relaţiilorÎn tabelul următor sunt prezentate date despre 40 de persoane care au urmat un curs de pregătire profesională.

Program de pregătire profesionalăNumărul cazului

Pregătirea primită

Genul Educaţia Tipul de muncă

Vârsta Productivitatea dup curs

1 Da B Studii liceale Productivă sub 40 de ani Înaltă2 Da B Studii liceale Productivă sub 40 de ani Înaltă3 Da B Studii liceale Productivă sub 40 de ani Înaltă4 Da B Studii univ. Productivă sub 40 de ani Înaltă5 Da B Studii univ. Productivă sub 40 de ani Înaltă6 Da B Studii univ. Productivă sub 40 de ani Înaltă7 Da B Studii univ. Productivă sub 40 de ani Înaltă8 Da F Studii liceale De birou peste 40 de ani Înaltă9 Da F Studii liceale Productivă sub 40 de ani Înaltă10 Da F Studii univ. Productivă sub 40 de ani Înaltă11 Da F Studii univ. Productivă sub 40 de ani Înaltă12 Da F Studii univ. Productivă sub 40 de ani Înaltă13 Da F Studii univ. Productivă sub 40 de ani Înaltă14 Da B Studii liceale Productivă peste 40 de ani Scăzută15 Da B Studii liceale De birou peste 40 de ani Scăzută16 Da B Studii univ. Productivă sub 40 de ani Scăzută17 Da F Studii liceale Productivă peste 40 de ani Scăzută18 Da F Studii liceale De birou sub 40 de ani Scăzută19 Da F Studii liceale De birou sub 40 de ani Scăzută20 Da F Studii univ. De birou sub 40 de ani Scăzută21 Nu B Studii liceale Productivă peste 40 de ani Scăzută22 Nu B Studii liceale De birou sub 40 de ani Scăzută23 Nu B Studii liceale De birou peste 40 de ani Scăzută24 Nu B Studii univ. De birou peste 40 de ani Scăzută25 Nu B Studii univ. De birou peste 40 de ani Scăzută26 Nu B Studii univ. De birou peste 40 de ani Scăzută27 Nu B Studii univ. De birou peste 40 de ani Scăzută28 Nu F Studii liceale De birou peste 40 de ani Scăzută29 Nu F Studii liceale De birou peste 40 de ani Scăzută30 Nu F Studii univ. De birou peste 40 de ani Scăzută31 Nu F Studii univ. De birou peste 40 de ani Scăzută32 Nu F Studii univ. De birou peste 40 de ani Scăzută33 Nu F Studii univ. De birou peste 40 de ani Scăzută34 Nu B Studii liceale Productivă sub 40 de ani Înaltă35 Nu B Studii liceale Productivă sub 40 de ani Înaltă36 Nu B Studii liceale Productivă peste 40 de ani Înaltă37 Nu B Studii univ. De birou peste 40 de ani Înaltă38 Nu F Studii liceale De birou peste 40 de ani Înaltă39 Nu F Studii liceale De birou peste 40 de ani Înaltă40 Nu F Studii univ. De birou sub 40 de ani Înaltă

68

Tabelul A oferă date despre efectele programului de pregătire profesională. Variabila dependentă este productivitatea şi ipoteza de lucru este: “Cei care iau parte la pregătire îşi măresc productivitatea mai mult decât cei care nu iau parte la pregătire”. Tabelele de exerciţiu B, C, D, E controlează fiecare relaţie iniţială pentru o a doua variabilă: gen, nivel de educaţie, dacă cei antrenaţi deţin poziţii de birou sau productive şi vârstă. Studiaţi tabelele şi analizaţi rezultatele. Ce vă spun ele despre eficienţa acestui program în condiţiile controlate?

Tabel de practică A Efectele programului de pregătire

Pregătire primităProductivitate Da NuÎnaltă 13 7Scăzută 7 13

Tabel de practică B Control în funcţie de gen

Bărbaţi care au urmat pregătirea

Femei care au urmat pregătirea

Productivitate Da Nu Da NuÎnaltă 7 4 6 3Scăzută 3 7 4 6

Tabel de practică C Control în funcţie de educaţie

Nivel de liceuPregătirea urmată

Nivel facultatePregătirea urmată

Productivitate

Da Nu Da Nu

Înaltă 5 5 8 2Scăzută 5 5 2 8

Tabel de practică D Control în funcţie de tipul de muncă

De birouPregătirea urmată

ProductivăPregătirea urmată

Productivitate

Da Nu Da Nu

Înaltă 1 4 12 3Scăzută 3 12 4 1

Tabel de practică E Control în funcţie de vârstă

Peste 40 Pregătirea urmată

Sub 40 Pregătirea urmată

Productivitate

Da Nu Da Nu

Înaltă 1 4 12 3Scăzută 3 12 4 1

Scrieţi un paragraf în care să analizaţi efectele trainingului pe baza informaţiei din tabelele A-E.(A: Există o relaţie. B: Rămâne aceeaşi pentru ambele grupuri de control, C: rămâne valabilă doar pentru cei cu educaţie de nivel - facultate. D: relaţia este valabilă doar pentru un anumit tip de muncă. E: relaţia este valabilă doar pentru o categorie de vârstă )

Proiectarea unei ancheteÎn termeni practici, principalele întrebări în proiectarea unei anchete aşa după cum le vede Robson (1994, pag.

132) sunt următoarele:Pe cine întrebi?

69

Cum întrebi?Ce întrebi?De ce resurse ai nevoie?Cine se referă la populaţia care trebue studiată (de exemplu persoane fără locuinţă din Iaşi, sau tineri între 16 şi

19 ani cu handicap fizic din judeţul Vaslui, etc) sau, dacă nu este anchetată întreaga populaţie, se referă la eşantionul de populaţie care trebuie studiat. Eşantionul trebuie să fie reprezentativ pentru populaţie, lucru care nu este tocmai uşor de realizat.

Cum se referă la modul de aplicare al interviului sau chestionarului: faţă în faţă sau de la distanţă (prin poştă sau prin telefon).

Ce reclamă cea mai multă muncă. Problema anchetei indică domeniile care vor reclama întrebări specifice, care la rîndul lor trebuie rafinate prin intermediul unui studiu pilot.

În final, analistul trebuie să se asigure că are resursele adecvate pentru a duce până la capăt ancheta, altfel restul muncii devenind lipsit de sens.

În construcţia unei anchete pot fi identificaţi cîţiva paşi:1. Separarea scopului general şi a informaţiilor specifice care sunt necesare;

a. Se efectuează o anchetă pentru că analiza preliminară a arătat că ancheta este cel mai potrivit mod de a răspunde la întrebările cercetării. Nu se alege ancheta pentru că analistul se întîmplă să fie mai familiarizat cu ea sau pentru că pare mai uşor de efectuat decît un experiment sau un studiu de caz.

b. Clarificarea problemei/problemelor de cercetat.c. Dezvoltarea unei serii de subprobleme, legate de problema centrală.d. Extragerea informaţiilor specifice aflate în legătură cu fiecare subproblemă.Exemplu:A. Transformarea scopului general în unul mai specific.

scop general: măsurarea posibilităţilor de deplasare a indivizilor; mai specific: care este impactul schimbărilor în politica transporturilor în privinţa planurilor de călătorie? sau: descrierea detaliată a posibilităţilor de transport local; sau: legătura dintre transport şi modelele recreaţionale; sau: examinarea atitudinilor şi preferinţelor legate de transportul local.

B. Identificarea unor probleme subsidiare, legate de problema centrală (pentru prima variantă) care este rolul actual al transportului public? dar al celui privat? se observă o creştere numerică a posesorilor de autoturisme? care sunt factorii ce inhibă utilizarea transportului public? care sunt problemele de siguranţă? care sunt problemele de mediu? care este atitudinea publicului faţă de locurile cu acces exclusiv pietonal, faţă de locurile de parcare, faţă de

calitatea drumurilor? cât de mari sunt dificultăţile legate de transport şi care este natura lor? cât de viabile sunt formele de transport alternativ?

C. Identificarea informaţiilor necesare pentru fiecare dintre aceste întrebări. Pentru rolul transportului public şi privat:

înregistrarea călătoriilor făcute cu diferite mijloace de transport, pentru diferite scopuri, de către fiecare membru al familiei;

percepţia respondenţilor faţă de transportul public sau privat, funcţie de diversele tipuri de călătorii.D. Stabilirea metodelor corespunzătoare de culegere a datelor pentru fiecare item. Dacă, pentru a stabili care

sunt opiniile despre transportul public, se poate folosi interviul faţă în faţă sau chestionarul poştal, pentru a face un inventar al tuturor călătoriilor este mai de folos un jurnal care urmează a fi completat de subiecţi.

2. Construirea chestionarului – presupune stabilirea întrebărilor care trebuie puse, a cuvintelor ce trebuie folosite, a ordinii întrebărilor, etc.

3. Determinarea populaţiei şi a eşantionului ce trebuie selectat. Populaţia corespunzătoare este relativ uşor de extras din problemele ce trebuie cercetate. Eşantionarea, pentru a fi convingătoare şi reprezentativă, este un lucru mult mai dificil.

4. După studiul planificării, urmează recrutarea şi pregătirea operatorilor de teren, sarcină care reclamă profesionalism şi bune cunoştinţe manageriale, în special pentru anchetele mari.

70

Eşantionarea O problemă majoră care poate apărea în anchete se referă la eşantionare. Deşi s-ar putea ancheta toţi membrii

anului vostru, cercetarea de tip anchetă este în general folosită pentru a colecta informaţii despre un grup mult mai mare. Aceasta face necesară extragerea unui eşantion şi generalizarea datelor la grupul mai mare pe baza acelui eşantion. Un fapt uimitor este că un eşantion bine ales de 1500 de persoane permite generalizări corecte privind întreaga populaţie a României, dar şi a Statelor Unite. Probabil aţi observat deja utilizarea în unele anchete a următoarei expresii: “Aceste rezultate au o marjă de eroare de plus sau minus 3 procente”. Aceasta v-a introdus deja în problema eşantionării. Vom învăţa de ce un eşantion de 1500 poate oferi atât de multe informaţii şi ce înseamnă marja de eroare.

Eşantionarea este un aspect important al vieţii în general şi al anchetei în particular. Se fac judecăţi despre oameni, locuri sau situaţii, pe baza unor informaţii fragmentare, în căutarea a ceva tipic. Eşantionarea este strîns legată de validitatea externă a anchetei: ea dă măsura în care datele obţinute într-o situaţie particulară sunt generalizabile. Ideea de a eşantiona se află în conexiune cu cea de populaţie. Populaţia se referă la toate cazurile. De exemplu ea poate fi toţi adulţii care trăiesc în Romania sau toţi copii cuprinşi în sistemul de învăţămînt în Moldova sau gospodăriile proprietate particulară din Iaşi. Ultimul exemplu arată că termenul de populaţie - în sensul său general – nu trebuie limitat doar la oameni. Conceptul poate fi lărgit, incluzând situaţii (de exemplu toate locurile posibile unde cineva ar putea fi intervievat), evenimente sau momente în timp. Un eşantion reprezintă o selecţie din populaţie. Dacă se face corect, ancheta pe un eşantion dintr-o populaţie poate oferi aproape aceeaşi informaţie pe care am obţine-o dacă am ancheta întregul grup. Anchetele sunt elaborate pentru a estima o caracteristică

specifică populaţiei; această caracteristică se numeşte parametru. Estimăm parametrul adunând datele dintr-un eşantion. Informaţia pe care o obţinem este în schimb numită informaţie statistică. Problema de bază a unei anchete este dacă informaţia statistică adunată din eşantion ne spune ceva despre parametrii întregii populaţii studiate.

Eşantionarea populaţiilor non-umane este foarte importantă (de exemplu eşantionarea locurilor şi a momentelor, înseamnă a decide unde, cînd şi cum se va lua interviul) şi va fi discutată în contextul studiilor de caz. În planificarea unei anchete trebuie acordată o atenţie specială selectării eşantionului uman. Aceasta pentru că încrederea într-o anchetă este afectată în mod esenţial de sistemul utilizat în selectarea respondenţilor, adică de ceea ce se numeşte plan de eşantionare.

Sunt circumstanţe în care este fezabil să fie anchetată întreaga populaţie. Recensămîntul populaţiei este un exemplu în acest sens. Însă, pentru o anchetă obişnuită, coincidenţa eşantionului cu populaţia este posibilă doar pentru populaţiile foarte mici. Analistul trebue să-şi evalueze resursele: sunt ele suficiente pentru a culege o cantitate mai mică de informaţii de la întreaga populaţie sau pentru a culege o cantitate mai mare de informaţii de la un grup mai restrîns?

În general, se face diferenţa între eşantionare probabilstică (unde probabilitatea de selecţie a fiecărui respondent este cunoscută) şi eşantionarea neprobabilistică (unde aceasta nu este cunoscută). În cazul eşantionărilor probabilistice se pot face generalizări statistice pentru întreaga populaţie, motiv pentru care astfel de eşantioane se mai numesc şi eşantioane reprezentative. Şi din eşantioanele neprobabilistice se poate extrage ceva care să fie esenţial pentru întreaga populaţie, însă nu pe baze statistice.

Generalizarea de la eşantion la întreaga populaţie este ea însăşi probabilistică. Cu cît eşantionul este mai mare cu atît eroarea produsă prin generalizare este mai mică. Problema dimensiunii eşantionului este extrem de complexă şi au fost create unele formule sau tabele pentru alegerea unei mărimi eficiente în funcţie de limitarea erorilor la un anumit nivel. Cînd se dimensionează un eşantion trebuie avute în vedere cîteva principii (Robson, 1994, pag. 137):

- există o tendinţă de micşorare a eficienţei o dată cu sporirea dimensiunii eşantionului . De exemplu, pentru a obţine aceaşi creştere de precizie ca şi cea rezultată din mărirea unui eşantion de la 90 la 100, un eşantion de 300 trebuie să îşi dubleze dimensiunile;

- cu cît diferenţele în interiorul populaţiei sunt mai mari, cu atît este nevoie de un eşantion mai mare.- tipul de analiză care trebuie făcut are repercursiuni asupra dimensiunii eşantionului, ca şi numărul

categoriilor în care informaţiile vor fi divizate. Aceasta întăreşte nevoia de a şti încă din stadiul de proiectare a cercetării ce se va face cu datele.

Caracteristicile unui eşantion. Să presupuneţi că vrem să ştim câţi colegi din anul voastru urmăresc în mod regulat ştirile naţionale în cotidiene. Ca un indicator, cereţi fiecărui student să răspundă dacă citeşte vreun ziar, şi dacă da,

71

Populaţie.Grupul de fenomene pe care îl studiem.Parametru.O caracteristică a populaţiei pe care o studiem. Statistică. O estimare a unui parametru pe baza

unui eşantion.

aproximativ cât de des. Alegerea răspunsurilor este aproape niciodată, uneori, adesea. Deoarece anul de studiu este populaţia voastră, cifra care rezultă este un parametru. Să presupunem că avem următoarele rezultate la un an de 80 de studenţi.

Răspuns Număr(N=80)

Procent

Aproape niciodată 30 37,5Uneori 34 42,5Adesea 16 20,0

Apoi, alegem un eşantion de orice cinci colegi şi desfăşurăm aceeaşi anchetă, înregistrând rezultatele. Extragem un al doilea eşantion şi facem la fel. Deoarece ştim parametrii acestui caz, puteţi compara informaţiile statistice obţinute cu valorile cunoscute. Aproape sigur vor fi diferite; în eşantionul nostru de cinci, probabil trei colegi, sau 60 de procente, vor răspunde uneori. Ştim în acest caz că în populaţia întregului an, 42.5 % spun uneori, dar nu putem presupune că un eşantion statistic este identic cu parametrul unei populaţii. Ştim un fapt foarte important. Statisticienii ne pot spune cât de bun este un eşantion dat; şi din această informaţie putem determina cel puţin probabilitatea ca răspunsurile din eşantion să estimeze cu acurateţe parametrul populaţiei. Această probabilitate, este raportată în două forme:

1. Interval de încredere. Şir de valori în care se încadrează valoarea actuală. Bazat pe studiul unui eşantion, am putea fi capabili să spunem că procentul real a celor care nu au citit niciodată un ziar se găseşte între 33% şi 42%.

2. Nivel de semnificaţie. Probabilitatea ca parametrul populaţiei să se încadreze într-adevăr în intervalul de încredere. Astfel, am putea spune, pe baza eşantionării, că procentul celor care nu a citit niciodată ziarul se află între 33% şi 42% în 95% din cazuri.

Pentru a repeta, extragem un eşantion pentru a afla ceva despre populaţie. Însă, putem stabili doar o probabilitate – nu siguranţa – că statisticile eşantionului reflectă parametrul populaţiei din care eşantionul a fost selectat. Statistica eşantionului ne permite să stabilim atât intervalul în care va cădea valoarea reală cât şi probabilitatea cu care va cădea ea în acel

interval.Desigur, vrem să putem raporta un interval cât mai restrâns de rezultate posibile şi o înaltă probabilitate ca

rezultatele adevărate să cadă în acel interval. În exemplul nostru, un interval între 33 şi 42 de procente este preferabil unui interval între 30 şi 45 de procente, şi o probabilitate de 95% este mai bună decât una de 90%. Intervalul de încredere şi nivelul de semnificaţie variază în funcţie de două caracteristici ale eşantionului: mărimea sa şi valoarea reală a parametrului pe care îl căutăm.

Cu cât eşantionul este mai mare, cu atât este mai mare şansa ca el să reflecte populaţia şi cu atât este mai mare probabilitatea ca orice date statistice ale eşantionului să ofere informaţii exacte. Aceasta ar trebui să fie clar chiar în mod intuitiv. Dacă am extras un eşantion de zece persoane din anul vostru, de exemplu, avem mai multe şanse de a lua elemente din toate tipurile prezente în an decât în cazul eşantionului de cinci persoane. Un al doilea fapt poate însă să nu fie la fel de evident: creşterile iniţiale în mărimea eşantionului sunt cele mai valoroase pentru acurateţea sa. Acest fapt este important deoarece anchetele cer mult timp şi mulţi bani. Aceasta înseamnă că cercetătorii pot creşte eşantionul până la un punct şi apoi să se oprească. Un eşantion de 1500 de persoane este în general adecvat pentru a reprezenta populaţia României. Creşterea eşantionului la 3000 nu duce la creşterea acurateţei statistice a eşantionului într-o măsură semnificativă. Este de asemenea adevărat că un eşantion de 1500 poate reprezenta populaţia României la fel de bine cum poate reprezenta şi populaţia Bucureştiului. Dincolo de o anumită mărime a populaţiei, mărimea eşantionului şi nu mărimea populaţiei determină eroarea de eşantionare.

Mărimea potrivită a eşantionului depinde în parte de distribuţia aşteptată a răspunsurilor. Dacă distribuţia pare să fie strânsă – de exemplu, 48% din cei intervievaţi spun “Da” şi 52% spun “nu” – atunci eşantionul trebuie să fie mai mare pentru a capta această diferenţă minimă decât în cazul în care ar trebui captată o diferenţă mai mare. Sondajele efectuate înaitea alegerilor, oriunde în lume, au fost mai exacte pentru alegerile în care diferenţa dintre candidaţi a fost aproapiată de 20% decât atunci când voturile erau mai egal repartizate.

72

Interval de încredere.Şirul numeric în care este posibil să cadă o valoare estimată; această informaţie arată măsura în care caracteristicile populaţiei se vor potrivi cu acelea ale unui eşantion din populaţie. Nivel de semnificaţie.Probabilitatea ca parametrul populaţiei să cadă în intervalul de încredere pe care l-am stabilit; de aici probabilitatea cu care putem trage o concluzie despre populaţia din care am extras eşantionul.

Aceste idei sunt subliniate în tabelul 5.5., care indică intervalul de încredere pentru zece mărimi de eşantion. Numerele din coloana din dreapta indică plus sau minus din acele numere; adică, plus sau minus 3 este în fond un interval de 6. Acest interval de plus minus 3 sau 4, sau orice număr, se mai numeşte şi eroare de eşantionare, deoarece ne spune măsura în care un eşantion ar putea produce erori. Observaţi că tabelul indică că dacă suntem dispuşi să acceptăm un interval de eroare de plus sau minus 4, un eşantion de 1000 sau chiar de 750 este suficient. De asemenea, crescând mărimea eşantionului de la 200 la 600 se micşorează considerabil

intervalul de eroare, dar a creşte eşantionul de la 1000 la 1500 micşorează foarte puţin intervalul de eroare.

Tabelul 5.5. Eroare de eşantionare maximă pentru diferite mărimi de eşantionMărimea eşantionului Eroarea de eşantionare1500 31000 4750 4600 5200 9

Acum putem privi tipul de afirmaţii anexate celor mai multe sondaje raportate de mass media: rezultatele au o marjă de eroare de plus sau minus 3 puncte. Dacă un analist spune că o cursă electorală este strânsă (50/50) şi că este o eroare de plus sau minus 3 puncte, ar fi la fel de corect să spunem că un candidat îl conduce pe celălalt cu 53/47 sau 52/48 sau 51/49. Toate aceste posibilităţi au aceeaşi probabilitate. Mai mult, ştim că aceste valori vor cădea în acest interval cu o probabilitate de 95%. Cele mai multe sondaje din presă nu adaugă acest fapt, dar înseamnă că sondajul poate fi corect în 95% din cazuri, şi poate greşi în 5% din cazuri.

Formulat altfel, putem spune că rezultatele au o eroare de eşantion sau un interval de încredere de plus sau minus 3 procente sau că intervalul de eroare este 6. Dacă 52% din respondenţii anchetei spun că vor vota candidatul Social-Democrat, votul întregii populaţii pentru candidatul Social-Democrat se situează în intervalul de 49-55%. Cu alte cuvinte, 52% este cea mai bună estimare – şi nu cantitatea exactă – a votului pentru candidatul Social-Democrat. Nivelul de semnificaţie este de 95 procente, adică cel ce a făcut sondajul este 95% sigur că intervalul va conţine parametrul real al populaţiei; în 5% din situaţii parametrul se găseşte în afara intervalului 49-55%. Când ziariştii raportează doar o singură cifră dintr-un sondaj, ei sugerează mai multe acurateţe decât este într-adevăr şi ar trebui ţinut cont că orice cifră bazată pe un sondaj este exactă doar într-un anumit interval de încredere.

Tipuri de eşantioane Acurateţea eşantioanelor este influenţată şi de maniera în care sunt aleşi indivizii sau cazurile. Eşantioane probabilisticeEşantion aleator simplu – implică alegerea la întîmplare de pe o listă cu întreaga populaţie a numărului necesar de persoane. Pot fi utilizate metoda loteriei, tabele cu numere aleatoare sau calculatorul. Dacă este corect făcută oferă

fiecărei persoane o şansă egală de a fi inclusă în eşantion. Însă nu poate fi utilizată dacă nu se dispune de o listă completă a populaţiei.Pentru a satisface această cerinţă stringentă, este necesar să avem o listă a tuturor indivizilor dintr-o populaţie de unde să selectăm la întâmplare. Dacă am eşantiona masa studenţilor din universitate, am putea începe obţinând lista tuturor de la secretariate şi să alegem la întâmplare un eşantion, folosind de exemplu tabelul de numere aleatorii de la sfârşitul oricărei cărţi de statistică. Dacă în lista de înregistrare lipsesc unele unele grupuri

de studenţi, cum sunt cei care s-au înregistrat mai târziu, lista iniţială va fi inadecvată. Populaţia reală va fi lista de la registru şi nu întreaga masă a studenţilor.

Eşantionarea sistematică - implică alegerea la întîmplare a unui punct de pornire de pe o listă, apoi alegerea a fiecăreia n-a persoane. De exemplu, dacă este necesar un eşantion de 50 dintr-o populaţie de 2000, se va alege fiecare a patruzecea persoană după ce, iniţial, a fost ales la întîmplare un număr între 1 şi 40. Pentru ca eşantionul să fie reprezentativ lista populaţiei nu trebuie să fie organizată după nici un criteriu, altfel persoanele avînd sanse diferite de a fi selecţionate. Ca şi în cazul eşantionării aleatoare, eşantionarea sistematică necesită o listă completă a populaţiei.

73

Eroare de eşantionareMăsura în care datele statistice ale unui eşantion diferă de parametru populaţiei.

Eşantion aleator simplu.Un eşantion în care fiecare membru din populaţie are o şansă egală de a fi ales.

În cazul populaţiilor mari, listele complete aproape că nu există. Nu există, de exemplu, nici o listă absolut completă cu toţi cetăţenii României sau măcar cu toţi cetăţenii dintr-o comunitate locală. Chiar dacă ar exista, a intervieva un eşantion întâmplător altfel decât prin telefon necesită cheltuieli mari de călătorie. De aceea cei care efectuează sondaje au efectuat unele modificări. Una din acestea este eşantionarea aleatorie stratificată, în care populaţia este împărţită în grupuri sau straturi, caracterizate prin diviziuni ca venit, religie, origine etnică, etc. Un eşantion aleator este ales din fiecare strat, asigurându-se astfel că eşantionul va conţine acelaşi procent din acel grup ca şi populaţia în ansamblu. Dacă un oraş are o populaţie minoritară de 15%, această metodă va asigura că 15% din eşantion va fi extrasă din cadrul minorităţii. Cîteodată este necesară o eşantionare neproporţională: acest fapt permite obţinerea unui super eşantion dintr-un strat mic însă important sau dă siguranţa că va exista o reprezentare şi a unor ”specii rare”. Teoria eşantionării susţine că în unele cazuri eşantionarea stratificată poate fi mai eficientă decît cea aleatoare.

O a doua modificare a eşantionării aleatoare este eşantionarea cluster sau grupală. Esenţa acestei proceduri se bazează pe faptul că orice populaţie poate fi privită ca fiind formată din grupuri amplasate diferit în spaţiul geografic; fiecare dintre aceste grupuri se poate considera că este format la rîndul său din altele, diverse din punct de vedere spaţial, şamd. Această tactică se utilizează atunci cînd populaţia este foarte dispersată, fiind necesar

un efort logistic deosebit pentru a strânge informaţiile. De exemplu, iniţial se extrage un eşantion de judeţe, apoi, în cadrul fiecărui judeţ se selectează aleator un număr de localităţi, în cadrul localităţilor anumite străzi, ajungîndu-se la gospodării şi de aici la un individ. Metoda poate fi utilizată şi atunci cînd nu se dispune de o listă completă a populaţiei.

Eşantioane neprobabilistice1. Eşantionarea pe cote – prin acest procedeu se încearcă obţinerea reprezentativităţii diferitelor elemente ale populaţiei, în proporţiile în care ele există în întreaga populaţie. Este probabil una dintre cele mai utilizate proceduri de eşantionare. Formal, procedeul seamănă cu eşantionarea prin stratificare: dacă se cunoaşte distribuţia populaţiei după un număr de variabile, operatorilor de teren li se va indica să selecteze indivizii de aşa manieră încât eşantionul final să aibă aceaşi distribuţie procentuală ca şi populaţia totală. În final, fiecărui operator i se va cere să intervieveze un anumit număr de bărbaţi şi un anumit număr de femei, un anumit număr de persoane cu studii superioare şi un anumit număr de persoane cu studii medii, etc. Unul dintre motivele utilizării eşantionării pe cote este rapiditatea cu care se poate realiza numărul de convorbiri propuse: operatorul de teren nu mai este nevoit să caute o persoană anume, pe care trebue să o identifice corect, să o abordeze şi să o convingă să răspundă, operatorul nu mai primeşte o listă cu nume, ci este lăsat să găsească el însuşi persoanele care corespund cotelor indicate. Al doilea motiv pentru care se utilizează acest tip de eşantionare este faptul că de multe ori nu se dispune de un cadru de eşantionare suficient de bine pus la punct.2. Eşantionarea convenabilă - este utilizată cîte o dată ca un mijloc simplu, însă incorect, de a obţine un eşantion pentru o anchetă. Implică alegerea celor mai apropiate persoane, a celor ce pot fi abordate comod, proces care continuă pînă la realizarea numărului propus.

Eşantionarea este utilizată în mai multe contexte, nu doar în anchete. Următoarele două tipuri sunt utilizate mai ales la studiile de caz.1. Eşantionarea intenţionată. Principiul selectării în acest caz constă în raţionamentul analistului, funcţie de interesul său. Eşantionul este construit astfel încît să satisfacă anumite nevoi specifice ale proiectului. Procedeul nu se bazează pe generalizări statistice de la eşantion la întreaga populaţie ci pe extrapolări logice.2. Eşantionarea tip bulgăre de zăpadă. În acest caz, analistul identifică unul sau mai mulţi indivizi din populaţia care îl interesează. După ce aceştia au fost intervievaţi, sunt rugaţi să identifice alţi membri ai populaţiei, care, la rîndul lor, sunt supuşi aceleiaşi proceduri, ş.a.m.d. Această abordare se utilizează atunci cînd există dificultăţi în identificarea membrilor unei populaţii.

Alte tipuri de eşantioane- Eşantioane de timp – utilizate mai ales în studiile observaţionale. Pot fi probabilistice sau nonprobabilistice (ex: studiul persoanelor ce utilizează un anumit spaţiu în diferite momente ale zilei ori ale săptămînii)

74

Eşantion aleator stratificat.Un eşantion în care populaţia este împărţită în straturi, sau grupe, bazate pe caracteristici cunoscute, şi un eşantion întâmplător este selectat din fiecare strat. Eşantion cluster.Un eşantion în care populaţia este împărţită în clusteri geografici, şi respondenţii sunt aleşi la întâmplare din cadrul fiecărui cluster.

- Eşantioane eterogene – există o strategie deliberată de a selecta indivizi care diferă mult după o anumită variabilă.- Eşantioane de cazuri extreme – concentrarea asupra valorilor extreme ale unei anumite variabile, atunci cînd se consideră că aceste cazuri pot pune mai bine în lumină fenomenul studiat.- Eşantioane de elemente rare – atunci cînd valorile cu frecvenţele cele mai scăzute în populaţie sunt suprareprezentate în eşantion.

Validitatea unei ancheteValiditatea internă vizează dacă avem sau nu încredere în concluziile unui astfel de studiu. Pentru a determina

dacă o variabilă reprezintă într-adevăr o cauză pentru altă variabilă, corelaţiile stabilite în urma unei anchete sunt destul de slabe în ceea ce priveşte validitatea internă. Comparativ cu experimentele, este dificil de controlat şi alţi factori care ar putea fi mult mai importanţi. Instituind un număr de controale şi relaţionând cercetarea cu alte studii, este totuşi posibil să se construiască o cercetare care să posede validitate internă. Corelaţiile pot avea mai multă validitate internă pentru explorarea relaţiilor dintre un număr de variabile decât pentru a stabili cauze. Cât despre validitatea externă, gradul de generalizare al unui studiu, corelaţiile care se bazează pe informaţiile extrase din eşantioane reprezentative de respondenţi vor avea mai multă validitate externă decât experimentele. Astfel de eşantioane ne permit să spunem cât de posibil este ca rezultatele unui studiu să poată fi generalizate la o populaţie mai mare.

3. Studiul de caz Definire

Un alt tip de design de cercetare este studiul de caz. Acest termen este adesea utilizat în sens larg, pentru a se referi la orice fel de cercetare vizând un singur caz sau o singură unitate. Mai specific, un studiu de caz este o metodă de a învăţa despre o situaţie complexă, bazată pe o înţelegere comprehensivă a acelei situaţii, înţelegere obţinută dintr-o descriere extensivă şi din analiza acelei situaţii luată ca întreg şi în contextul ei . Fiecare element din această definiţie are importanţa sa.- Complexitatea. Întrebându-ne dacă veniturile afectează prezenţa la urne nu este o chestiune complexă. A întreba

însă de ce unele grupuri sunt înstrăinate de procesul politic este ceva mai complex şi duce de la sine la un design de tip studiu de caz.

- Bazat pe o înţelegere comprehensivă. Un studiu de caz ar cere o înţelegere completă şi bogată a unei astfel de înstrăinări.

- Descriere şi analiză extensivă. Acest element sugerează că unele cazuri necesită o varietate de tipuri de dovezi, incluzând observaţia directă şi interviurile, şi că ele încearcă să integreze aceste diferite surse de informaţie. Cazurile îndeplinesc validitatea în măsura în care ele pot stabili consensul sau continuitatea între aceste surse diferite.

- Luat ca întreg. Cazurile pot aborda indivizi; o locaţie specifică, cum e un oraş; o instituţie, cum este o primărie; un eveniment, ca Războiul din Golf din 1991. Multe asemenea unităţi pot fi studiate prin corelaţii sau quasi-experimente. Alegerea designului studiu de caz înseamnă că analistul este interesat de unitate ca întreg, pentru a obţine o înţelegere deplină a mai multor faţete ale cazului.

- În context. Se subliniază faptul că în înţelegerea şi explicarea unui caz, contextul sau mediul lui este esenţial. Un studiu de caz despre războiul din Golf ar cuprinde strategiile militare folosite şi ar descrie şi condiţiile politice, economice şi diplomatice.

Tipuri de studii de caz1. Studiul de caz individual - relatare detaliată despre o persoană, ce tinde să se concentreze asupra

antecedentelor, factorilor contextuali, percepţiilor şi atitudinilor care provoacă un anumit rezultat, un anumit comportament. Este utilizat pentru a explora posibilele cauze, factorii, procesele, experienţele etc. care duc la rezultatul respectiv.

2. Set de studii de caz individuale - sunt studiaţi un număr mic de indivizi care au anumite trăsături comune.

3. Studii ce privesc comunităţi - se studiază una sau mai multe comunităţi locale. Se descriu şi se analizează diverse aspecte ale vieţii comunitare (politică, muncă, timp liber, viaţa de familie, modele de acţiune ce pot să apară, relaţiile dintre indivizi etc.). În general, acest studii sunt descriptive, însă pot explora anumite probleme specifice sau pot fi utilizate în testarea unor teorii.

75

4. Studii ce privesc grupuri sociale – sunt studiate atât grupuri mici, ce presupun un contact direct între membri (familiile), cât şi grupuri mai mari, mai difuze (de exemplu grupurile ocupaţionale). Se descriu şi se analizează relaţii şi activităţi.

5. Studii ce privesc organizaţii şi instituţii: studii despre firme, locuri de muncă, şcoli, sindicate, etc. Pot privi implementarea şi evaluarea unor politici publice, relaţii industriale, probleme manageriale şi organizaţionale, cultura organizaţională, procesul de schimbare şi de adaptare, etc.

6. Studii ce privesc evenimente - pot fi foarte variate: proiectarea unor studii de caz privind relaţia poliţie-cetăţeni, interacţiuni medic-pacient, dezastre naturale etc.

Studiile de caz includ studii ilustrative, studii exploratorii, studii privind chestiuni critice şi studii de proces. Studiile ilustrative sunt utile în amplificarea analizelor desfăşurate prin alte metode. Puterea studiilor ilustrative constă în realismul pe care îl oferă altor studii. Studiile exploratorii sunt utile când se ştiu prea puţine despre un fenomen. Cercetătorul desfăşoară un studiu de caz pe o bază limitată, pentru a dezvolta câteva întrebări şi ipoteze pentru un studiu viitor şi pentru a afla ce fel de informaţii sunt disponibile şi relevante. Studiile privind chestiuni critice se axează pe un caz de interes specific, cum ar fi mineriada din 1991, de exemplu. Cercetătorii vor încerca să treacă dincolo de faptele evidente şi imediate pentru a căuta probleme mai profunde şi de mai lungă durată. Studiile de proces sunt utile deoarece recunosc nevoia de a aduna informaţii de-a lungul timpului şi de a înţelege interacţiunile şi schimbările, dinamica fenomenului. Ele pot fi folosite pentru a studia în ce mod o lege este în mod real implementată sau pentru a examina ce se întâmplă când este introdusă o schimbare într-o organizaţie.

Proiectarea unui studiu de caz Indiferent de tipul de studiu de caz care se efectuează, este necesar, ca în cazul oricărei alte cercetări, să existe un plan sau un proiect al cercetării, care să asigure legăturile între: întrebările la care studiul încearcă să răspundă, informaţiile care trebuie colectate şi concluziile care trebuie trase. Unul dintre marile avantaje ale studiului de caz îl reprezintă flexibilitatea sa. Pentru experimente, de exemplu, orice eroare în proiectarea lor are implicaţii puternice, chiar fatale pentru cercetare. De asemenea, anchetele necesită o pre-planificare detaliată. Atât în cazul experimentelor cât şi în cel al anchetelor, analistul trebuie să ştie exact ce are de gând să facă înainte de a începe lucrul propriu-zis. Studiile de caz sunt definite doar în termenii concentrării asupra unui anume caz, în contextul său. În principiu, ele pot fi pre-structurate atât cât este necesar pentru scopurile analizei. Dacă, de exemplu, scopul principal este exploratoriu, încercând să descopere ceva într-o situaţie nouă despre care nu există prea multe informaţii, atunci pre-structurarea nu este posibilă. Dacă scopul este de confirmare, existând unele studii anterioare care sugerează legături între diversele variabile sau o explicaţie a fenomenului, atunci se poate face o pre-structurare detaliată a studiului de caz. Bineînţeles, studiul de caz nu trebuie să se limiteze la confirmarea unor relaţii sugerate anterior, el poate merge dincolo de clarificarea unei imagini, poate oferi puncte de vedere diferite asupra fenomenului. În practică, cele mai multe studii de caz se situează undeva între aceste două extreme. Chiar cele mai puţin structurate cercetări vor porni de la câteva idei generale şi de la uşurinţa de a mânui anumite instrumente de culegere a datelor. La cealaltă extremă, ar fi un nonsens să se renunţe la flexibilitatea inerentă a studiului de caz printr-o respectare scrupuloasă a ceea ce s-a decis înaintea studiului. În proiectarea unui studiu de caz analistul are nevoie, după cum subliniază Colin Robins (1994, pag. 150) de:

un cadru conceptual; un set de probleme de cercetat; strategie de eşantionare; o decizie asupra metodelor şi instrumentelor utilizate pentru colectarea informaţiilor.

a) Dezvoltarea unui cadru conceptual Un cadru conceptual se referă la principalele trăsături (aspecte, dimensiuni, factori, variabile) ale unui studiu de caz şi la presupusele relaţii dintre acestea. Dezvoltarea unui cadru conceptual îl obligă pe analist să fie explicit în ceea ce are de gând să facă. De asemenea, îl ajută să fie selectiv, să decidă care sunt trăsăturile importante, ce relaţii par a fi esenţiale şi ce date urmează să fie colectate şi analizate.

76

Recomandarea specialiştilor este ca acest cadru conceptual să fie schiţat înaintea începerii studiului. Oricum, analistul nu trebuie să îl considere ca pe ceva definitiv. La un moment dat, pe parcursul studiului, cadrul conceptual poate fi revizuit în lumina noilor elemente descoperite. În perioada de până la această revizuire, cercetătorul trebuie să rămână deschis la formulări alternative, la trăsături sau relaţii ce nu au fost cuprinse în cadrul iniţial. Cum se poate contura un astfel de cadru conceptual? În timp ce unii cercetători preferă o formă narativă sau descriptivă, cei mai mulţi consideră că o diagramă este mai folositoare. În figura 5.2. este prezentat un exemplu de posibil cadru conceptual.

Recomandări pentru dezvoltarea unui cadru conceptual:1. Întreaga diagramă trebuie pusă pe o singură pagină.2. Intrările în acest cadru provin din teoriile existente, din alte cercetări pe aceeaşi temă, împreună cu părerile personale ale analistului. Ar trebui schiţate toate modurile în care problema ar putea fi privită, pentru a putea sesiza posibilele suprapuneri, inconsistenţe, etc. 3. Nu va ieşi bine de prima dată. Structura finală a cadrului conceptual nu trebuie să fie o sursă de îngrijorare prea mare. Nu există un singur mod în care acesta ar putea fi reprezentat. Trebuie făcute două sau trei încercări. Încercările succesive pot duce la simplificare.4. Dacă analistul nu este sigur dacă să includă sau nu o anumită trăsătură sau relaţie, este recomandabil ca, în acest stadiu, mai curând să o includă decât să o excludă.5. Dacă sunt implicaţi mai mulţi cercetători, este bine ca fiecare dintre ei să schiţeze independent un cadru conceptual. Este necesar, apoi, acordul asupra punctelor de divergenţă.

Figura 5.2. Exemplu de cadru conceptual

b) Dezvoltarea unui set de probleme de cercetat Legătura dintre cadrul conceptual şi problemele de cercetat poate fi văzută în moduri diferite. Una dintre perspective este aceea că structura conceptuală permite analistului să extragă problemele ce trebuie cercetate. Dacă am avea o rubrică denumită ”caracteristicile socio-demografice ale elitei politice” legată de o altă rubrică denumită ”valorile împărtăşite de către elita politică” şi de o alta denumită „structura elitei politicie” atunci ar putea fi sugerate câteva întrebări: Care sunt caracteristicile socio-demografice ale elitei politice? Cum afectează aceste caracteristici valorile pe care elita politică le împărtăşeşte? Cum afectează aceste caracteristici structurile informale existente în rândul elitei politice? Unii ar putea să considere că este mai uşor să dezvolte iniţial un set de întrebări, de probleme de cercetat şi apoi să se întoarcă la structura conceptuală. Este posibilă şi o abordare combinată: se poate începe cu un cadru conceptual apoi se dezvoltă un set de întrebări, însă nu toate sunt derivate din cadrul conceptual. Apoi, de la listă se revine la structură pentru a observa inconsistenţele şi omisiunile. În final, trebuie să existe o legătură coerentă între structura conceptuală şi întrebări: fiecare parte a diagramei cadrului conceptual trebuie să fie acoperită de un set de întrebări. Recomandări pentru dezvoltarea unui set de probleme de cercetat.

1. Este posibil să fie formulate probleme de cercetat încă din stadiul iniţial al oricărui studiu de caz, mai ales când se utilizează o abordare puţin structurată.

77

ValorilePartidele politice

Electoratul

Funcţionarii publici

Structura

Caracteristici socio-

demograficeElita

politică

Problemele publice

Cadrul legal

2. Faptul că unele probleme par difuze, ceţoase, nu trebuie să creeze îngrijorare. Ele pot fi clarificate prin încercări succesive, la fel ca în cazul cadrului conceptual. Sau neclaritatea ar putea fi ea însăşi o problemă, la care se poate răspunde doar pătrunzând în interiorul cazului.

3. În final, ar trebui să rezulte un număr mic de probleme de cercetat: cel mult zece sau, în cazuri extreme, până la douăzeci. Este posibil ca analistul să dorească mai multe întrebări pe lista sa iniţială, pentru a nu exclude nici o variantă. Lista poate fi împărţită în câteva probleme principale ale cercetării şi probleme posibile, probleme care nu ar trebui pierdute din vedere, mai ales în stadiul iniţial.

4. Doar pentru că o întrebare, o problemă poate fi formulată, nu înseamnă că se poate şi răspunde la ea. Analistul trebuie să se asigure că aceasta este cercetabilă, că există posibilitatea de a obţine informaţii referitoare la acea problemă.

5. Analistul trebuie să ducă tot timpul cu el problemele de cercetat: atât în sens propriu, cât şi în sens figurat. Acest fapt este important în etapa revizuirii problemelor, cât şi pentru a-i reaminti că sarcina sa este de a colecta informaţii relevante pentru acestea.

c) Dezvoltarea unei strategii de eşantionare În cazul anchetei şi al experimentului, eşantionarea este utilă în procesul de generalizare statistică. Dacă în cazul studiilor de caz multiple eşantionarea poate avea aspecte similare, pentru studiile de caz individuale ea are o utilitate diferită. Ea porneşte, totuşi, din acelaşi punct: este pur şi simplu imposibil să se studieze totul. Să luăm exemplul unui mic studiu de caz despre introducerea unei noi forme de organizare în cadrul unei facultăţi. Nu este fezabil să se strângă infomaţii despre toate persoanele implicate pentru tot timpul cât ele sunt implicate. Deci trebuie să existe o anumită formă de selecţie sau o eşantionare. Aceasta înseamnă că analistul trebuie să decidă în privinţa câtorva chestiuni: cine, unde, când şi ce este întrebat, observat ?- Ce persoane sunt intervievate, observate, etc. ?- În ce locuri (sau despre ce locuri) sunt culese informaţiile ?- În ce momente ?- Ce evenimente, activităţi sunt observate sau despre ce evenimente, activităţi se întreabă ?

În cazul studiilor mari, care implică sute de persoane, la întrebarea ”cine” se poate răspunde cel mai bine prin procedee de eşantionare aleatoare. Însă, în general, şi mai ales pentru studiile la scară mică, un eşantion intenţionat este suficient pentru a răspunde la întrebările cercetării.

Miles şi Huberman (1984) ilustrează foarte bine problema legată de acest tip de eşantionare luând în considerare un studiu de caz despre arestarea unor suspecţi de către poliţie. Pornind de la întrebarea ”Cum interpretează ofiţerii de poliţie legea atunci când efectuează arestări ?”, ei au indicat unele posibilităţi de eşantionare:

- în privinţa locurilor: secţia de poliţie, maşina patrulei, scena infracţiunii, locuinţa suspectului;- în privinţa actorilor: ofiţeri de poliţie cu diferite caracteristici (grad, vârstă, experienţă, rasă, credinţă,

educaţie) şi suspecţi (vârstă, rasă, credinţă, educaţie, tip de infracţiune);- în privinţa evenimentelor: arestări, interogări, urmăriri ale suspecţilor;- în privinţa proceselor: desfăşurarea arestărilor, a interogatoriilor, interpretarea legilor, justificarea legilor.

Studiul se poate desfăşura adoptând diverse combinaţii ale acestor parametri. De exemplu, dacă se porneşte cu locurile, să spunem secţia de poliţie, ar putea să apară următoarele opţiuni:

a) la secţia de poliţie, se ia un singur tip de ofiţer de poliţie, toate interogatoriile făcute pe parcursul unei zile;b) la secţia de poliţie, toate tipurile de ofiţeri, interogatoriile şi justificarea lor;c) la secţia de poliţie, se ia un singur ofiţer care este urmărit pe parcursul mai multor episoade, arestări,

urmăriri, interogatorii şi justificări;d) la secţia de poliţie, se începe cu interogatoriile şi se reconstituie principalele evenimente.

Oricare ar fi calea urmată, alegerea este determinată de problemele ce urmează a fi cercetate şi de cadrul conceptual. Atunci când se stabileşte strategia de eşantionare, trebuie luate în considerare constrângerile legate de timp, de accesul limitat, de disponibilitatea persoanelor implicate, de problemele logistice. Orice plan de eşantionare ar fi stabilit este imposibil ca el să fie atins în totalitate. Din fericire, un studiu de caz reprezintă o abordare suficient de flexibilă pentru ca acest lucru să nu constituie o piedică insurmontabilă.Recomandări în privinţa eşantionării pentru un studiu de caz

78

1. Actul de a reflecta asupra eşantionării este bun din punct de vedere metodologic. Dacă analistul alege o anumită persoană pentru a o intervieva sau a o observa, trebuie să se întrebe: de ce a ales acea persoană? Care sunt implicaţiile alegerii altei persoane ?

2. Se eşantionează oameni, locuri, evenimente şi procese. Este importantă legarea acestora de problemele de cercetat şi luarea în considerare a modului în care s-ar putea obţine răspunsuri, utilizând eficient timpul (atât cel al analistului, cât şi al celorlalţi).

3. O regulă fundamentală este aceea că niciodată analistul nu va fi capabil să realizeze în totalitate ceea ce doreşte.

4. Există întotdeauna riscul ca eşantionul să nu fie suficient de larg . Cercetătorul trebuie să-şi aloce o parte din timp pentru a lucra la ”periferii”: să discute cu cei care nu sunt în centrul fenomenului ci în vecinătatea sa, cu oamenii care nu mai sunt implicaţi în mod activ, cu dizidenţi, cu renegaţi, cu excentrici (Miles şi Huberman, 1984, pag 92).

d) Alegerea tehnicilor de culegere a datelor Dacă analistul a luat deja câteva decizii în privinţa a ce trebuie să cunoască şi de ce trebuie să cunoască (din cadrul conceptual şi din problemele de cercetat), a ales unde şi de la cine va culege informaţiile (eşantionarea), problema majoră care rămâne a fi rezolvată este cum va obţine aceste informaţii. Ca şi în cazul celorlalte întrebări, studiul de caz permite o multitudine de abordări în culegerea datelor, de la cele difuze şi nestructurate până la cele puternic pre-structurate. La această chestiune nu există un singur răspuns. Deşi cercetătorii au preferinţe personale, regula de bază este că modul de obţinere a informaţiilor trebuie să depindă de tipul de studiu care este efectuat. Cadrul conceptual, problemele de cercetat şi eşantionul adoptat vor determina în bună măsură modul de culegere a informaţiilor. Dacă se efectuează un studiu de caz de explorare, cu un cadru conceptual redus, cu nişte probleme de cercetat foarte generale şi cu o strategie de eşantionare slab definită, este inadecvată folosirea unor tehnici standardizate. Dacă se efectuează un studiu de confirmare, unde cercetările anterioare oferă încredere în adoptarea unei structuri conceptuale bine definite, a unui set de probleme de cercetat precise şi a unei strategii de eşantionare coerente, analistul poate utiliza tehnici pre-structurate de culegere a datelor. Trebuie de reţinut că într-un studiu de caz se utilizează un set de tehnici şi nu una singură. Cele mai uzuale sunt:

1. ObservaţiaObservaţia participativă: investigatorul depăşeşte rolul de observator pasiv şi participă la evenimentele care sunt

studiate.Observaţia sistematică: utilizează un ghid de observaţie standardizat.Observaţia simplă: observaţia pasivă, lipsită de implicare

2. Interviula) Interviul deschis non directiv: fără o ordine prestabilită a întrebărilor, chiar fără un set prestabilit de întrebări; intervievatorul direcţionează foarte puţin discuţia; scopul este de a înţelege modul în care respondentul înţelege o anumită situaţieb) Interviul focalizat: presupune utilizarea unui ghid de interviu care să specifice punctele principale ce trebuie atinse; ordinea întrebărilor nu este fixă.

Interviul structurat – implică un set set de întrebări standardizate.3. Utilizarea documentelor şi înregistrărilor – include un spectru larg de materiale scrise, audio sau video: documentele oficiale, stenograme ale unor întâlniri, jurnale personale etc.În studiile de caz se pot utiliza şi multe alte tehnici: chestionarele, testele standardizate (de inteligenţă, de cunoştinţe, de personalitate), scalele de atitudine, istoria vieţii etc.Recomandări în privinţa alegerii instrumentelor de culegere a datelor în studiile de caz:

79

1. Chiar dacă analistul efectuează un studiu cu instrumente prestructurate, el trebuie să fie gata să le modifice dacă experienţa de teren îi sugerează că ceva este greşit. Revizuirea instrumentelor poate fi un proces continuu.

2. Un studiu de caz nu este o anchetă, unde validitatea depinde în mod esenţial de caracteristicile instrumentelor de culegere a datelor. Studiul de caz se bazează pe încrederea în instrumentul uman – cercetătorul – mai mult decât pe tehnicile în sine. De aceea caracteristicile şi aptitudinile investigatorului sunt cruciale.

3. Faptul de a gândi la modul de culegere a datelor încă de la început, oferă un feedback folositor pentru stabilirea problemelor cercetării, a eşantionării, a clarificării conceptelor şi a stabilirii priorităţilor în culegerea informaţiilor.

Calităţi necesare unui investigatorCalitatea unui studiu de caz depinde în mare măsură de calitatea investigatorului.

Studiul de caz nu este o opţiune ”uşoară” în sensul că oricine îl poate utiliza, fără pregătire, cunoştinţe metodologice şi abilităţi analitice. Studiul de caz este ”uşor” în sensul că nu utilizează proceduri rapide, de rutină. Acest fapt îngreunează însă munca, deşi o face, în acelaşi timp, mai interesantă.

În mod ideal, un studiu de caz necesită investigatori antrenaţi şi cu experienţă. Însă sunt necesare şi alte calităţi personale cum ar fi:

1. Să pună întrebări – este nevoie de o minte iscoditoare. Sarcina analistului este de a cerceta de ce s-au produs anumite evenimente. Aceasta presupune să se întrebe pe el însuşi şi să-i întrebe şi pe alţii, ceea ce este o activitate epuizantă din punct de vedere mental şi emoţional.

2. Să fie un bun ascultător – presupune nu doar ascultarea cu ajutorul urechilor ci include şi observaţia, sensibilitatea. „Bun” înseamnă a primi informaţii noi fără prejudecăţi, a nota exact cuvintele spuse, a sesiza dispoziţia şi componentele afective, a aprecia contextul. Este nevoie de o minte deschisă şi de o bună memorie - înregistrarea poate fi de folos, însă nu este un panaceu.

3. Adaptabilitate şi flexibilitate. Studiile de caz se desfăşoară rareori exact după planificare. Analistul trebuie să fie capabil să schimbe planurile sau procedurile atunci când apare ceva neprevazut. Trebuie să existe totuşi un echilibru între adaptabilitate şi rigurozitate.

4. Aderenţă la probleme. Investigatorul trebuie să interpreteze informaţiile pe parcursul studiului, nu doar să le înregistreze. Fără o aderenţă puternică la probleme se poate pierde esenţa, pot fi omise contradicţiile, nevoia de informaţii suplimentare etc.

5. Lipsă de prejudecăţi. Aptitudinile precedente îşi pierd sensul dacă sunt utilizate doar pentru a materializa o poziţie preconcepută. Investigatorul trebuie să fie deschis la faptul că informaţiile culese pot fi contradictorii. Pe parcursul culegerii datelor, informaţiile preliminare trebuie supuse părerii critice a colegilor care sunt rugaţi să ofere explicaţii alternative şi sugestii în privinţa acestora.

Validitatea şi fidelitatea unui studiu de cazCum satisfac studiile de caz criteriile validităţii interne şi externe? Mai întâi, după cum am observat deja,

validitatea lor internă sau măsura în care studiul spune ce este important despre caz şi oferă răspunsuri la întrebările cercetării, depinde de varietatea surselor de informaţie şi de măsura în care aceste surse sunt consistente. Diferitele tipuri de informaţie pot fi utilizate pentru a verifica tendinţe, pentru a elabora explicaţii, pentru a întări concluzii formulate anterior. De exemplu, s-ar putea începe cu rapoartele oficiale despre deciziile consiliului local al unui oraş, urmat de interviuri, apoi de participarea ca spectator la câteva şedinţe. Astfel de analize pot avea un mare impact asupra validităţii deoarece ele pot oferi adevărata dimensiune a unui caz şi pot permite cercetătorului direcţii de urmărire a ceea ce este mai important. Studiile de caz sunt singurul design în care datele obţinute şi analiza se desfăşoară simultan. Colectăm nişte informaţii, reflectăm asupra lor, le analizăm şi pe baza acestei analize căutăm mai multe informaţii. Dacă rezultatul este un studiu coerent şi plauzibil, putem propune în mod valid o relaţie de tip cauză-efect.

După cum am menţionat anterior, design-ul studiului de caz este slab în ceea ce priveşte validitatea externă, deşi gradul de generalizare variază în funcţie de cazul sau cazurile selectate. Gradul de generalizare depinde mai puţin de numărul de cazuri şi mai mult de potrivirea corectă între scopul studiului şi cadrul conceptual. Putem selecta cazuri pentru că sunt extreme sau neobişnuite, incluzând cele mai bune şi cele mai rele exemple; putem selecta cazuri deoarece ele sunt tipice sau reprezentative; sau deoarece ele ilustrează o chestiune de interes particular. Desigur, dacă alegem cazuri reprezentative, studiul va avea un grad mai mare de generalizare. De exemplu, pentru un studiu despre politicile de asistenţă socială din ţările Uniunii Europene, am putea realiza studii de caz despre trei state şi am putea

80

include state cu procente diferite de fonduri pentru asistenţă socială. Cazurile neobişnuite şi cele care ilustrează ceva de interes anume vor fi mai greu de generalizat; dar dacă sunt bine desfăşurate ele pot puncta şi dincolo de ele. De exemplu, un studiu de caz despre războiul din Golf, un eveniment de marcă, ar putea oferi date despre războaiele regionale care ar putea fi aplicabile şi în alte cazuri.

Exerciţiul 5.1. Compararea design-urilor de cercetareDezvoltaţi trei design-uri, după indicaţii, pentru a examina motivele neprezentării la vot.1. quasi-experiment;2. anchetă (analiză corelaţională);3. studiu de caz;Comparaţi validitatea lor internă şi externă.

4. Evaluarea Evaluarea nu reprezintă o altă strategie de cercetare, ci este un tip de studiu care are un scop distinct: stabilirea efectelor şi eficacităţii a ceva, în general nou, o inovaţie, o intervenţie, fie ea politică publică, program sau serviciu. În realizarea unei evaluări se pot folosi ca strategii de cercetare experimentul, ancheta, studiul de caz sau combinaţii ale acestora. Am consacrat un subcapitol separat evaluării datorită importanţei tot mai mari care i se acordă în foarte multe domenii şi aşteptărilor care apar faţă de analişti, de a fi capabili să o efectueze. Mai mult, evaluarea este, în mod intrinsec, o acţiune foarte delicată de relevare a deficienţelor, inadecvărilor şi de aceea intenţiile evaluatorului pot fi prost întelese, iar concluziile sale pot fi ignorate, în lipsa unui profesionalism desăvârşit. Ca orice analiză politică, evaluarea este efectuată la cererea unui client care, de cele mai multe ori, are un interes direct în privinţa obiectului evaluării. Deci, evaluatorul nu stabileşte acest obiect al evaluării funcţie de propriile interese, ci el este deja stabilit de către alţii, analistul putând negocia doar modalităţile de abordare, metodele şi tehnicile ce vor fi utilizate. Într-o evaluare, problemele etice abundă. Cine va profita de pe urma evaluării? Cine este adevăratul client? Persoana/organizaţia care finanţează studiul va beneficia de pe urma lui, sau altcineva? Cum sunt luate în considerare diferitele interese? Evaluarea, rezultatele ei, modul cum acestea sunt prezentate, pot afecta slujbele oamenilor, educaţia, sănătatea lor? Problemele politice sunt, deasemenea, de neocolit. Odată ales tipul şi stilul de evaluare, criteriile ce vor fi utilizate, aceasta va însemna alegerea unei perspective, unor valori sau unor scopuri care să se suprapună, mai mult sau mai puţin, cu cele ale unor actori politici, lideri sau partide (Robson C., 1994, pag.172). O evaluare subliniază problemele legate de schimbare, indică modificările care sunt necesare programului, politicii, pentru a fi eficace. Totuşi, rezultatele unei evaluări reprezintă doar unul dintre factorii care influenţează dezvoltarea viitoare a programului. Evaluatorii trebuie să comunice rezultatele muncii lor nu atât colegilor de specialitate din mediul academic, care au cunoştinţe şi înţeleg cercetarea empirică, cât clienţilor şi decidenţilor politici, care nu sunt familiari cu domeniul. Aceasta înseamnă că trebuie acordată o atenţie deosebită procesului de comunicare, stilului de redactare al raportului de evaluare. Problemele practice în realizarea unei evaluări sunt şi ele importante. Ca în orice analiză politică, termenele sunt precise şi, de cele mai multe ori, scurte. Poate fi dificilă contactarea participanţilor, fie pentru că sunt ocupaţi, fie pentru că se eschivează; şefii, la diverse niveluri, pot face obstrucţii cercetării; administratorii programului pot decide modificarea sistemului în timpul desfăşurării studiului, etc., etc.

81

Definirea evaluării În literatură pot fi întîlnite multe definiţii ale evaluării. Una din acestea, oferite de Ralph Tyler, este următoarea: procesul de determinare a măsurii în care obiectivele unui program sunt realizate (apud Nevo D.,1983, p.118). Alţi autori, cum ar fi Cronbach, Stufflebeam, Alkin, consideră evaluarea ca un mod de a asigura informaţii pentru decidenţi. O altă definiţie larg acceptată este investigarea sistematică a valorii sau meritului unui anumit obiect (Joint Committee, 1981, p.12). Astfel, Stanford Evaluation Consortium defineşte evaluare ca o examinare sistematică a evenimentelor rezultate dintr-un program în desfăşurare, examinare efectuată în vederea îmbunătăţirii acelui program sau a altor programe având acelaşi scop general (Cronbach, 1980, p.14). Evaluarea se preocupă deseori nu doar cu aprecierea valorii sau meritelor, ci şi de îmbunătăţitirea a ceea ce este evaluat. Iar Michael Quinn Patton consideră că practica evaluării implică o colectare sistematică a informaţiilor despre activităţile, caracteristicile şi rezultatele programelor, personalului şi produselor, pentru a fi utilizate de anumiţi oameni, pentru a reduce incertitudinile, pentru a îmbunătăţi eficacitatea şi pentru a lua decizii în legătură cu ceea ce acele programe, produse sau persoane fac sau afectează (Patton, 1982, p.15). Această definiţie atrage atenţia asupra câtorva lucruri esenţiale într-o evaluare: nevoia unei colectări sistematice a informaţiilor; tematica foarte diversă în privinţa posibilităţilor de aplicare a evaluării; pentru a fi efectivă, o evaluare trebuie utilizată de către cineva; scopurile foarte variate ale unei evaluări. Funcţiile evaluării

Pot fi identificate patru funcţii mari ale evaluărilor: funcţia formativă; funcţia sumativă; funcţia psihologică sau socio-politică; funcţia administrativă;

Evaluările formative sunt preconizate să ajute la dezvoltarea, la îmbunătăţirea unui program încă neimplementat.

Evaluările sumative se concentrează asupra aprecierii efectelor şi eficacităţii unui program în desfăşurare. Referitor la aceleaşi funcţii, se poate face distincţia între evaluările proactive care îi sprijină pe cei ce iau decizii şi evaluările retroactive care servesc la certificarea unei acţiuni, la stabilirea responsabilităţii asupra modului în care s-a desfăşurat respectiva acţiune. A treia funcţie, cea psihologică sau socio-politică, a fost mai puţin abordată în literatură. În unele cazuri evaluarea este utilizată pentru a spori îngrijorarea faţă de anumite activităţi, pentru a motiva comportamente dorite din partea celor evaluaţi sau pentru a promova anumite relaţii publice. O funcţie nu prea populară este aceea a utilizării evaluării în scopul exercitării autorităţii. În toate organizaţiile, superiorii îşi evaluează subordonaţii. În multe cazuri o persoană aflată într-o poziţie de conducere poate evalua pe cineva doar pentru a-şi demonstra autoritatea asupra acelei persoane. Am numit această funcţie –”administrativă”.

Tipuri de evaluare Tipuri diferite de evaluare se referă la probleme diferite şi tind să se concentreze asupra unor aspecte diferite ale evaluării. American Research Society a realizat o tipologie a evaluărilor care acoperă atât scopul cât şi felul activităţii cuprinse în evaluare.

a. Analiză de preinstalare (a contextului, a fezabilităţii, ”front-end”) – are loc înainte ca programul să demareze, pentru a asigura un ghid în planificare şi implementare.

b. Aprecierea evaluabilităţii – stabilirea fezabilităţii procedurii de abordare a evaluării şi a metodelor utilizate.c. Evaluarea formativă - asigură informaţii pentru îmbunătăţirea programului, pentru modificarea sau

managementul său.d. Evaluarea de impact (sumativă, a rezultatelor, a eficacităţii) – determină rezultatele programului, eficacitatea

sa, în special pentru a decide în legătură cu finanţarea, continuarea, extinderea sau reducerea acestuia.e. Monitorizarea programului – verificarea conformităţii cu politica respectivă, urmărirea serviciilor oferite,

numărarea clienţilor.f. Evaluarea evaluării (evaluare secundară, meta-evaluare) – critica rapoartelor de evaluare, reanalizarea datelor,

perspectivă externă a unor evaluări interne (Chelimsky, E.,1988., pag.9 –11).

82

În practică, orice evaluare are mai mult decât un singur scop, iar în cadrul fiecăruia dintre tipurile anterioare de evaluare pot fi inventariate mai multe activităţi specifice :

1. Evaluarea vizibilităţii – cine ştie despre program ? Ce se ştie despre acesta ?2. Evaluarea cost-beneficiu – relaţia dintre costul programului şi beneficiile sale, exprimate în termeni monetari.3. Evaluarea cost-eficacitate – relaţia dintre costul şi beneficiile programului, beneficiile fiind exprimate în

termeni non-monetari.4. Evaluarea criteriilor de referinţă - măsura în care au fost atinse obiective specifice, la nivelul dorit.5. Asigurarea calităţii – sunt atinse în mod sistematic standardele minime acceptate? Cum poate fi monitorizată şi

demonstrată calitatea? (Robson, C., 1993, pag.178)Pot fi identificate şi o serie de pseudo-evaluări, utilizate pentru a acoperi adevăratele motive ale celui care

finanţează evaluarea sau lipsei de profesionalism a evaluatorului. Prima categorie include: sublinierea aparenţelor; încercarea de a acoperi limitările sau eşecurile unui program; utilizarea politică a unei evaluări pentru a distruge un program; utilizarea rituală a unei evaluări, fără intenţia reală de a folosi rezultatele ei, fapt care survine atunci când evaluarea este necesară pentru finanţarea unui program; utilizarea nevoii de evaluare ca o scuză pentru amânarea sau evitarea acţiunii (Suchman, 1967). În cea de-a doua categorie sunt cuprinse evaluările făcute repede şi la cel mai scăzut cost posibil (”quick and dirty”), evaluările cu un raport final voluminos, evaluările presupuse, făcute fără culegerea informaţiilor şi evaluările concentrate pe personal (dacă stafful programului este drăguţ, prietenos, etc). (Patton, 1981)

Probleme în utilizarea evaluărilor Obstacolele în utilizarea evaluărilor par să fie la fel de variate ca şi tipurile de evaluări. Cele mai obişnuite pot fi încadrate în trei categorii: (a) proasta înţelegere a procesului prin care poate fi utilizată o evaluare; (b) natura ameninţătoare a evaluării şi (c) relevanţa ei.

a. Cea mai tipică aşteptare despre cum ar putea fi utilizată o evaluare de către o agenţie guvernamentală constă în faptul că informaţiile astfel generate vor determina luarea deciziilor viitoare. În realitate, rezultatul unei evaluări reprezintă doar unul din elementele procesului decizional, influenţa evaluărilor fiind lentă şi cumulativă în timp.

O altă neînţelegere a utilizării rezultatelor unei evaluări este presupunerea că nevoia de evaluare este sinonimă cu nevoia de noi informaţii. În realitate, decidenţii solicită deseori evaluări nu doar pentru a avea noi date, ci şi dintr-o multitudine de motive personale, cum ar fi:- atunci când sunt implicaţi într-un program în care nu au încredere şi doresc să se protejeze;- atunci când programul reprezintă un domeniu al unui adversar politic, iar evaluarea poate fi folosită ca instrument de distrugere;- atunci când se aşteaptă la un atac şi trebuie să îşi pregătească apărarea, etc.

Efectele unei evaluări se pot diminua drastic atunci când ea nu face parte dintr-un ciclu continuu de operaţii ale organismului evaluat, atunci când este izolată de alte activităţi.

b. Aaron Wildawsky sublinia: ”Dacă nu ştii cum se face o evaluare, ar putea fi o problemă pentru tine, însă pentru nimeni altcineva. Dacă ştii cum să evaluezi, devine o problemă pentru ceilalţi” (apud Chelimsky, E., pag.17). O problemă majoră în utilizarea evaluarii este dată de ameninţarea care o reprezintă. De unde apare această ameninţare? În primul rând raportul de evaluare este o informaţie publică, care odată produsă, nu poate fi ţinută secretă, pentru uzul privat al decidentului. Astfel, pot ajunge informaţii şi la adversari. Un al doilea motiv este legătura evaluării cu schimbarea. O evaluare poate asigura căi de îmbunătăţire a unui set de activităţi, indiferent de scopul iniţial al acesteia. Însă îmbunătăţirea implică întotdeauna o schimbare, modificarea status-quo-ului, iar schimbarea este percepută ca o ameninţare.

c. Unele dintre cele mai întâlnite plângeri făcute de către utilizatori în privinţa rezultatelor evaluărilor este că dacă acestea sunt relevante pentru unii dintre beneficiari (cei interesaţi de îmbunătăţirea execuţiei unui program, de exemplu) ele au o utilitate limitată pentru alţii (de exemplu pentru cei interesaţi în stabilirea responsabilităţilor). Timpul scurt în care, în general, trebuie realizată o evaluare, poate ridica şi el întrebări în privinţa calităţii acesteia.

Proiectarea unei evaluăriDacă nu sunt şanse de a fi efectuată în mod corespunzător, din punct de vedere tehnic şi din punct de vedere

etic, o evaluare ar trebui mai curând evitată. Criteriul utilităţii este esenţial într-o evaluare: scopul acesteia nu este de a demonstra ceva, ci de a îmbunătăţii ceva, iar dacă nu există un utilizator care ar putea folosi rezultatele, efectuare

83

evaluării este inutilă. Un alt criteriu este cel al fezabilităţii: o evaluare trebuie făcută doar atunci când este fezabil din punct de vedere politic, practic şi al raportului cost /eficacitate.

O analiză trebuie să fie cât mai simplă posibil, trebuie evitată complexitatea inutilă. Evaluatorul trebuie să gândească întotdeauna defensiv, datorită multitudinii de probleme etice şi politice care pot să apară.

Harlen şi Elliot (1982) propun o serie de paşi în planificarea unei evaluări:1. Motive şi scopuri - Pentru cine este evaluarea? - De ce este făcută? - Cine va avea informaţiile astfel obţinute?2. Valoarea - Va fi luată vreo decizie sau va urma vreo acţiune ca urmare a rezultatelor evaluării? - Este cineva sau ceva care ar putea bloca desfăşurarea ei?3. Interpretarea - Cei care sunt implicaţi în evaluare sunt de acord în privinţa naturii ei?4. Subiectul - De ce fel de informaţii este nevoie? 5. Evaluatorul/ evaluatorii - Cine culege informaţiile? - Cine scrie raportul?6. Metodele - Ce metode sunt necesare în culegerea informaţiilor cerute? - Pot fi ele aplicate în timpul disponibil? - Sunt ele acceptabile pentru cei implicaţi?7. Timpul - Cât timp poate fi alocat evaluării? - Este suficient pentru culegerea şi analizarea informaţiilor?8. Permisiuni şi control- Trebuie cerute permisiuni pentru a desfăşura evaluarea?- Participarea este voluntară?- Cine decide ce va intra în raport?9. Utilizarea- Cine decide cum va fi utilizată evaluarea?- Cei implicaţi vor putea să vadă o schiţă a raportului?- Este forma raportului corespunzătoare pentru audienţa căreia i-a fost destinat (stil, lungime)?

Iris Gevamay propune şi ea o serie de etape în efectuarea unei evaluări, etape asupra cărora putem exemplifica, folosind o situaţie din mediul politic românesc.

1. Cine este clientul? În cazul exemplului nostru, să presupunem că acesta este Ministerul Agriculturii.2. Care este dorinţa acestuia, care sunt nevoile lui, ce proiect solicită să fie evaluat ? – evaluarea, de exemplu, a

implementării legii de restituire a pământului 18/1991;3. Care sunt simptomele care au condus la ideea că este necesară o evaluare? – scăderea producţiei agricole;

degradarea unor terenuri; creşterea numărului de procese legate de posesia pământului; migraţia urban- rural.4. Care sunt funcţiile evaluării? – retroactivă şi socio-politică.5. Care este, de fapt, problema? Aceasta trebuie definită într-o propoziţie scurtă, care să arate o discrepanţă, o

”prăpastie”, că ceva este prea mult sau prea puţin. În exemplul nostru: scăderea suprafeţelor loturilor de pământ.6. Care este întrebarea care conduce evaluarea? În cazul nostru, aceasta ar putea fi: care este efectul reducerii

suprafeţelor loturilor de pământ asupra vieţii ţăranilor?7. Care sunt variabilele legate de definirea problemei şi de întrebarea conducătoare? – suprafaţa lotului agricol,

viaţa ţăranilor.8. Care sunt criteriile ce pot fi utilizate pentru fiecare variabilă? Aceste criterii pot fi cantitative, calitative sau

comparative – suprafaţa medie a unui lot; venitul mediu într-o gospodărie ţărănească; atitudinea ţăranilor faţă de propria situaţie.

9. Care sunt întrebările operaţionale ?a) Cum diferă suprafaţa medie a unui lot în funcţie de regiune?b) În ce măsură reducerea suprafeţei loturilor de pământ afectează nivelul de trai al ţăranilor?

84

c) Care este atitudinea agricultorilor faţă de situaţia lor?10. Care sunt indicatorii utilizaţi? Pentru fiecare întrebare operaţională pot fi indentificaţi mai mulţi indicatori.

a. suprafaţa medie a unei gospodării ha- numărul mediu de loturi dintr-o gospodărie;- suprafaţa medie a unui lot ha

b. calitatea locuirii - suprafaţa casei;- materialele de construcţie utilizate;- dotări: fântână, pompă, etc;- posesia de bunuri de folosinţă îndelungată: maşini agricole, autoturisme, televizor, etc;- îmbrăcămintea;- timpul liber;- consumul cultural;

c. atitudinea faţă de proprietate, faţă de politica agricolă a guvernului, faţă de nivelul lor de trai.11. Care sunt obiectele evaluării? – persoanele care locuiesc în regiunile rurale.12. Care este strategia de cercetare cea mai adecvată? – ancheta, utilizând o eşantionare grupală.13. Care sunt tacticile (metodele) de culegere a informaţiilor? – studierea documentelor oficiale, observaţia,

chestionarul aplicat de operator.14. Care sunt instrumentele utilizate? – ghid de culegere a informaţiilor oficiale, ghid de observaţie, formularul

chestionarului.15. Cum este asigurată validitatea şi fidelitatea instrumentelor? – prin folosirea mai multor metode de culegere a

datelor; prin pretestarea instrumentelor (studiu pilot); prin compararea rezultatelor obţinute în sate similare (ca mărime, structură a populaţiei, poziţie geografică) de către echipe diferite.

Evaluare şi politică Este aproape inevitabil ca o evaluare să aibă şi o dimensiune politică. Inovaţiile, programele noi, politicile noi vor avea avocaţii, sprijinitorii lor, după cum vor avea şi criticii lor, scepticii de serviciu. Cei implicaţi în desfăşurarea programelor pot avea de câştigat sau de pierdut destul de mult de pe urma rezultatelor unei evaluări: slujbe, bani, resurse. Evaluările tind să se concentreze fie asupra programelor, iniţiativelor din spaţiul politic, fie asupra unor probleme din lumea afacerilor, din educaţie, etc. Datorită implicaţiilor politice, evaluările şi rezultatele lor prezintă interes pentru o gamă largă de decidenţi, la nivel naţional sau local, pentru politicieni şi pentru funcţionari publici, pentru agenţiile responsabile de administrarea programelor sau politicilor şi pentru conducătorii acestora, pentru cei care sunt ”ţintele” programelor, clienţii intervenţiei, pentru plătitori de impozite, pentru cetăţeni în general. Este aproape imposibil ca interesele tuturor acestor grupuri să fie identice, ceea ce garantează faptul că, indiferent de rezultatele evaluării, unii vor fi mulţumiţi iar alţii vor fi nemulţumiţi. Aceasta înseamnă că efectuarea unei evaluări nu este o activitate pentru cei care sunt sensibili la critici sau sunt deranjaţi de controverse. Criticile pot fi metodologice (despre modul în care s-a desfăşurat evaluarea), politice (despre rezultatele evaluării) sau pot fi critici metodologice care maschează de fapt interese politice. (Berk, Rossi, 1990). Cea mai importantă implicaţie este că trebuie acordată o atenţie meticuloasă proiectării şi desfăşurării cercetării, pentru a-i asigura pe cei implicaţi că preocupările lor au fost luate în considerare. Nu metodele de colectare a informaţiilor sunt însă cel mai important lucru într-o evaluare, ci utilizarea acestor informaţii pentru scopul propus al evaluării.

Exerciţiul 5.2. Proiectarea unei evaluăriProiectaţi o evaluare a sistemului de distribuire a burselor în Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi.

Concluzii

Acest capitol a continuat discuţia privind strategiile de analizare a relaţiilor dintre variabile prin descrierea a patru tipuri de design de cercetare. A început cu descrierea modului de stabilire a cauzalităţii în experimente şi quasi-experimente prin controlul altor variabile. De obicei, cei care desfăşoară analize politice cantitative se bazează pe analiza corelaţională. Este mai utilă pentru noi, permiţându-ne să căutăm în mod sistematic relaţiile dintre câteva variabile, deşi este mai dificil de stabilit cauzalitatea pe baza acestui design. Chiar dacă există o relaţie între două

85

variabile, este adesea greu de determinat care variabilă a precedat-o sau a cauzat-o pe cealaltă. Urmează apoi studiile de caz, care sunt utile mai ales în realizarea unor analize descriptive de profunzime ale unui caz, ţinând cont de contextul lui. Evaluarea, chiar dacă nu reprezintă o strategie de cercetare, a fost inclusă în acest capitol datorită importanţei tot mai mari care se acordă acestui tip de studiu. Am examinat pe scurt cele patru design-uri de cercetare pe baza validităţii interne şi externe. Tema de bază în acest capitol a fost că design-urile trebuie să se potrivească cu întrebările iniţiale, cu circumstanţele şi cu fezabilitatea strategiei.

Fezabilitatea implică alte două puncte importante: Cum intenţionăm să măsurăm conceptele pe care le examinăm, şi ce tipuri de date intenţionăm să folosim? Acestea sunt subiectele pe care le vom detalia în capitolele următoare.

6. Conceptele şi variabilele măsurării

Termenii discursului politic: concepte şi alte definiţii

Acest capitol revine asupra chestiunilor din capitol 1 şi subliniază faptul că e dificil de observat, de măsurat sau de comparat direct atunci când este vorba de termeni ca slăbiciune militară sau putere politică. Deoarece puterea nu poate fi direct observată, doi oameni care utilizează cuvântul putere pot să înţeleagă lucruri extrem de diferite prin acest termen. Ca urmare, discursul politic este adesea foarte imprecis şi chiar înşelător. Astfel că devine extrem de dificilă analiza propoziţiilor care conţin astfel de termeni. Şi totuşi putere este un exemplu de termen imprecis care subliniază faţete de o importanţă extremă ale vieţii politice. De aceea este imperativ să se găsească modalităţi de a vorbi despre ea mai clar şi de a lega acest termen de elemente concrete. Acest capitol indică în ce mod se pot stabili legăturile dintre termenii cel mai adesea imprecişi pe care îi folosim în discursul politic şi datele pe care le observăm.

Votăm în ziua alegerilor şi apoi ne referim la activitatea aceasta ca fiind participare. Citim despre modul în care membrii Parlamentului votează anumite legi şi mai târziu ne referim la comportament politic. Auzim că un senator a votat pentru un cod al muncii ce oferă foarte multe drepturi angajaţilor şi atunci îl considerăm de stânga. În fiecare din aceste cazuri am observat un eveniment concret şi apoi am făcut o generalizare abstractă pornind de la el. Când mai târziu aflăm că şeful unui sindicat militează pentru programe de pregătire la locul de muncă pentru muncitori, legăm această informaţie de informaţia anterioară despre senatorul care este de acord cu propunerea de cod al muncii şi apoi aplicăm termenul de stânga ambilor indivizi. Nu observăm că ei sunt de stânga, ci faptul că iau poziţii care se numesc de stânga. Aceşti termeni generali sau etichete se numesc concepte şi, după cum s-a descris în capitolul 1, ele reprezintă tocmai baza limbajului nostru, mai ales a limbajului nostru politic.

Conceptele nu există de fapt în lumea externă. Nu putem să observăm direct participarea sau comportamentul politic, aşa după cum nu putem observa nici stângismul. Aceste concepte sunt generalizări pe care le realizăm pe baza unor observaţii directe şi unele dintre ele rămân mai aproape de observaţia originală decât altele. Să ne amintim că în capitolul 1 am discutat despre termenii abstracţi şi concreţi şi am aflat că termenii concreţi sunt mai aproape de realitate deoarece se referă la observaţii reale. Termenii abstracţi sunt mai departe de observaţiile iniţiale, iar utilizatorul poate chiar să fi uitat care sunt dovezile empirice pe care se bazează conceptul folosit. Conceptele abstracte sunt deci extrem de dificil de interpretat şi de utilizat de către cercetător. Despre termenii prezentaţi în paragraful anterior, prezenţa la vot (participare) este destul de concret, comportament politic este ceva mai abstract, iar de stânga este foarte abstract. Când oamenii vorbesc despre vot, oricine are o idee clară despre ceea ce vor să zică, chiar dacă nu ştim exact la care alegeri se referă sau dacă se referă la faptul că cineva votează în mod regulat sau că a votat doar o dată. Când o persoană se referă la comportament politic, puteţi să vă imaginaţi membrii parlamentului făcând lucruri de genul întâlnirilor pentru a discuta legislaţia şi a vota legi. Totuşi nu sunteţi siguri ce vrea să zică vorbitorul prin acest termen. Şi când cineva utilizează termenul de stânga, este destul de dificil să vă imaginaţi la ce se gândeşte persoana şi ce vrea să zică prin acest termen.

86

ConceptO etichetă pe care o pune asupra unui fenomen care ne permite să legăm observaţiile şi să facem generalizări. O convenienţă, un nume pe care îl dăm observaţiilor şi evenimentelor. Exemple: Apatie, participare, liberalism, forţă militară

Exerciţiul 6.1Căutaţi între conceptele prezentate mai jos şi plasaţi-le pe linie conform cu măsura în care voi le consideraţi abstracte sau concrete.

Concret______________________________________________________Abstract

Putere militară, implicare comunitară, conservatorism, dezvoltare, apatie, creştere economică, interes politic, acţiune politică.

A măsura conceptele presupune patru paşi. Primul este de a ne gândi la ceea ce înseamnă conceptul în cercetarea noastră şi în ce mod îl vom defini. De exemplu, apatie, poate fi definit în mai multe feluri şi sarcina noastră iniţială este de a clarifica aspectele apatiei care ne interesează. După cum am învăţat în capitolele anterioare, această alegere depinde de un număr de factori, cum este teoria pe care o examinăm, ipotezele opuse pe care dorim să le comparăm, modelul pe care îl testăm şi relaţiile pe care le explorăm. Al doilea pas este de a decide care variabile vor fi folosite pentru a măsura conceptul. Variabilele alese trebuie să îndeplinească două criterii: trebuie să fie relevante pentru înţelesul conceptului pe care l-am ales în pasul întâi şi trebuie să ne aducă cât mai aproape de date şi de dovezi

reale. Dacă ne interesează studierea conceptului de apatie, nu este evident ce operaţii vom folosi pentru a-l măsura. Dacă îl transpunem în variabila neparticipare la vot, totuşi, putem să ne gândim într-adevăr la ce dovezi putem să folosim pentru a-l studia. Astfel variabila “prezenţa la urne” poate fi folosită pentru a studia conceptul de apatie. Mai precis, apatie s-ar defini ca una din valorile “prezenţei la urne”. Prezenţa la urne este relevantă pentru conceptul de apatie şi este relativ uşor de găsit date care să o descrie. De exemplu, putem obţine cifre privind numărul celor care nu votează la anumite alegeri.

Al treilea pas în măsurarea unui concep este de a propune o definiţie operaţională sau un set de indicatori ai variabilelor. Acestea se referă la sarcinile sau operaţiile efective pe care le folosim sau la tipurile efective de date pe care le folosim pentru a măsura variabila. De exemplu, un indicator al nonvotării ar fi cifrele privind prezenţa la urne la alegerile prezidenţiale. Un indicator privind ce grupuri din electorat participă la vot ar fi răspunsurile alegătorilor la sondaje şi la exit-poll-uri.

Al patrulea pas în măsurarea unui concept este de a selecta datele efective sau instrumentele pentru a măsura indicatorii pe care îi alegem. De exemplu, am putea folosi datele oferite de Biroul Electoral Central în privinţa prezenţei la urne. Un alt instrument ar fi exit-pol-ul efectuat de instituţiile de sondare. Instrumentele, deci, punctează seturile efective de date.

Ne putem închipui procesul de măsurare ca un fel de pâlnie, cu un concept la capătul mai larg şi cu datele la capătul îngust. Ideea este de a ne deplasa progresiv către date, de a redefini conceptul astfel încât să putem vorbi despre el în termenii dovezilor concrete pe care le colectăm. Figura 6.1. descrie paşii acestui proces. Pe stânga sunt paşii generali pe care îi facem. Pe dreapta paşii sunt aplicaţi asupra unei analize a participării.

Procesul de măsurare Participare

Defineşte aspectul conceptului de studiat CONCEPT Participarea în alegeriAlege variabilele pe care le vei folosi VARIABILE Prezenţa la urne; alegerile prezidenţialeIdentifică dovezile care îţi spun ceva despre variabile

DEFINIŢIE OPERAŢIONALĂ; INDICATORI

Răspunsurile cetăţenilor la anchete privind ultimele două alegeri prezidenţiale

Notează seturile de date concrete pe care intenţionezi să le foloseşti. Alege câteva instrumente dacă se poate.

INSTRUMENTEsauMĂSURI

1. Date oferite de BEC2. Sondajele privind participarea la

alegeri.3. Exit-poll-uri raportate de instituţiile

de sondare în noaptea alegerilor.

Figura 6.1. Trecerea de la concepte la date

87

Definiţie operaţionalăO afirmaţie concept astfel încât să poată fi testată empiric; o referire la operaţii care să fie utilizate în măsurarea conceptelor. IndicatorIdentifică dovezile folosite pentru a descrie o variabilă; parte a unei definiţii operaţionale.

Definirea conceptului. Cel mai adesea asociem participarea cu alegerile. Alternativ, am putea defini participarea ca participare la întruniri politice, la întâlniri cu diferiţi candidaţi. Prima alegere, participarea la vot, ar fi cea mai utilă dacă dorim să comparăm schimbările la nivelul participării sau dacă dorim să observăm tendinţele generale ale participării în ultimul deceniu. A doua alegere, întâlnirile, ar fi o definire mai bună dacă am studia varietatea modalităţilor în care diferitele grupuri participă la politică. Sunt şi oameni care în mod normal nu votează, dar care se implică în politică atunci când probleme care îi interesează se află în dezbatere publică. Dacă ne referim doar la vot şi nonvot pentru a studia participarea, nu vom afla niciodată cum participă în alt fel nonvotanţii. Ideea este că nici una dintre definiţii nu este adevărată sau falsă, ci fiecare din ele este mai mult sau mai puţin utilă în funcţie de interesele cercetării. Alegerea variabilei. O modalitate frecventă de a studia participarea este de afla prezenţa la urne, care devine variabila ce va fi folosită, după cum indică figura 6.1. Trebuie să mergem mai departe însă şi să specificăm la ce tipuri de alegeri ne referim. Este ceva obişnuit de a alege alegerile prezidenţiale deoarece se dispune de foarte multe informaţii în această direcţie. Însă, am putea alege şi prezenţa la alegerile locale.Alegerea definiţiei operaţionale. Apoi trebuie să alegem operaţiile pe care le vom folosi pentru a obţine dovezile necesare sau indicatorii prezenţei la urne. Poate să pară că indicatorii pentru variabila participare la vot sunt foarte evidenţi, dar încă nu este clar ce operaţii efective vom folosi pentru a-l măsura. Dacă dorim să aflăm cât de mulţi oameni din comunitatea noastră locală au votat, cum vom afla asta? O posibilitate este de număra oamenii care intră în centrele de votare, dar asta solicită foarte mult timp. O metodă mai uşoară este de a merge la Biroul electoral local imediat după alegeri şi a cere oficialilor datele privind prezenţa. Chiar mai uşor este de a căuta raportul privind prezenţa la urne în ziar. O altă opţiune este de a realiza o anchetă şi a întreba oamenii dacă au votat sau nu. Fiecare din aceste opţiuni punctează o definiţie operaţională diferită sau la un indicator diferit a variabilei voastre, prezenţa la urne. Pentru acest exemplu, să alegem indicatorul răspunsurile cetăţenilor la ancheta privind comportamentul de vot la ultimele două alegeri prezidenţiale.Alegerea instrumentelor, măsuri efective, seturi de date. Pasul final este de a specifica datele efective pe care le vom aduna sau instrumentul pe care îl vom folosi pentru a ne măsura indicatorii. În cazul votării, instrumentul ar trebui să puncteze întrebările propuse şi grupurile intervievate sau anchetate. De exemplu, indicatorul ar putea fi o serie de întrebări dintr-un sondaj efectuat după alegerile prezidenţiale din 2000. Ar putea include întrebări, sursa unde ar putea fi găsite, datele anchetei. Cu alte cuvinte, instrumentele ne spun exact ce date am folosi (vezi figura 6.1).

Uneori măsurătorile sunt evidente odată ce a fost definit operaţional un termen, alteori însă nu. A vota, de exemplu, este destul de apropiat de date şi odată ce ne-am decis să ne axăm pe votare şi nonvotare, trebuie pur şi simplu să găsim o sursă de informaţie despre prezenţa la urne. În alte cazuri însă măsurile nu sunt chiar atât de evidente din definiţie. Oricând suntem forţaţi să depindem de datele culese de alţii, suntem limitaţi în alegerea măsurilor de datele la care avem acces şi, de aceea, trebuie să fim foarte imaginativi. Ca întotdeauna când le folosim, trebuie să legăm variabilele pe care le-am ales de măsuri specifice şi de datele disponibile.

Să luăm în consideraţie un alt exemplu. Conceptul de dezvoltare politică nu numai că este dificil de definit şi de măsurat, dar are şi importante implicaţii politice. Astfel, nu este de loc surprinzător că definirea lui s-a schimbat pe măsură ce priorităţile politice s-au schimbat. La sfârşitul anilor ’40, analiştii tindeau să definească conceptul de dezvoltare ca proces economic şi să se bazeze pe variabile economice cum ar fi nivelul de industrializare. Indicatorul cel mai uzual folosit era procentul muncitorilor agricoli: o ţară era dezvoltată dacă nu mai mult de 25% din forţa de muncă lucra în agricultură. Măsurarea unor astfel de date se găseşte în multe cărţi de referinţă.

Prin anii ’60, analiştii au redefinit conceptul. Ei erau îngrijoraţi că accentul pus pe industrializare ar fi fost o prejudecată occidentală şi au fost de asemenea mult mai interesaţi de capacitatea politică a unei naţiuni de a oferi servicii şi de a răspunde cerinţelor politice. O definiţie influentă a dezvoltării în această perioadă a fost oferită de Gabriel Almond şi G. Bingham Powell. Ei au ales variabila “capacitatea distributivă”, sau abilitatea unui guvern de a distribui bunuri cetăţenilor săi.

Ţinând cont de definiţia lui Almond şi Powell privind conceptul de dezvoltare şi alegerea de către ei a variabilei “capacitate distributivă”, ce măsurători specifice ar fi putut ei să folosească? Înainte de a citi mai departe, încercaţi să scrieţi ce termeni empirici asociaţi cu dezvoltarea. __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Cât de adecvate şi de utile consideraţi că sunt următoarele măsuri, şi de credeţi că au fost ele alese?Definiţii operaţionale propuse pentru capacitatea distributivă:1. Hectare de pământ arabil pe cap de locuitor angajat în activităţi agricole;

88

2. Procent din bugetul guvernării centrale alocat asistenţei sociale (se includ sănătatea, educaţia, serviciile sociale etc), exprimat ca medie anuală.

3. Procent din populaţia totală care au studii mai ridicate decât şcoala primară.

Autorul acestor definiţii operaţionale observă că al doilea şi al treilea item sunt indicatori mai buni ai “capacităţii distributive” faţă de primul, deoarece ele pun accentul pe activităţi prezente ale guvernului. Primul indicator, pământ arabil, arată cât de mulţi oameni deţin pământ şi ne spune ceva despre abilitatea guvernului de a distribui beneficii, deşi este mai puţin direct relevant şi de aceea nu e un indicator chiar atât de bun ca ceilalţi doi.

În anii ’80 conceptul de dezvoltare a fost încă odată redefinit. Pentru unii, acum el se referă la capacitatea oamenilor de a face alegeri. Observatori recenţi au pus accentul pe variabile ca distribuţia beneficiilor economice şi sociale în cadrul unei naţiuni. Deoarece această distribuţie poate fi făcută prin sectorul privat sau prin guvern, analiştii nu se mai axează doar pe capacitatea guvernului de a oferi aceste beneficii. În schimb, ei caută indicatori ai alfabetizării, sănătăţii, distribuţiei veniturilor, şi se axează mai puţin pe programele şi cheltuielile bugetare.

Tabelul 6.1. uneşte definiţiile despre participare, opoziţie, şi dezvoltare politică.

Tabel 6.1. Definiţii empirice ale conceptelor

Concept Variabile Definiţie operaţionalăInstrumente de măsură

Participare politică Prezenţa la urne la alegerile prezidenţiale

Răspunsuri privind prezenţa la urne, în sondaje

Rapoartele sondajelor IMAS, IRSOP, etc din 1992, 1996, 2000

Dezvoltare politică Creştere economică

Capacitatea guvernului de a oferi servicii

Distribuţia serviciilor sociale

Procent de forţă de muncă în industrieProprietăţi pe cap de locuitor; buget pentru asistenţa socialăSănătate, alfabetizare

Rapoarte ale Băncii Mondiale

Rapoarte ale Băncii Mondiale Rapoarte ale Băncii Mondiale

Exemple de definiţii empiriceConcept: interes faţa de politică

Gradul în care cineva se preocupă de evenimente politice şi guvernamentale.Variabile

Nivelul de informaţii despre politică.Măsura în care discută despre politică şi guvern.

Definiţii operaţionaleRăspunsuri la întrebări de anchetă care arată că respondentul poate identifica oficialităţile locale sau centraleRăspunsuri la întrebări de anchetă care arată că respondentul discută probleme politice cu alţii.

Instrumente sau măsuriSursa răspunsurilor, cum este sondajul IMAS sau un sondaj efectuat de o altă organizaţie, poate locală.

Concept: capacitate militară Abilitatea unei naţiuni de a preîntâmpina sau de a câştiga o confruntare militară.

VariabileBani cheltuiţi pe înarmare şi personal militar.Armelede care dispune o naţiune.Personalul militar.

Definiţii operaţionaleMiliarde de lei repartizate din bugetul naţional.Numărul de tipuri specifice de arme şi de personal raportat de armată.

Instrumente şi măsuriBugetul pe anul 2002.Raporturi privind armele în rubrici specifice ale unui ziar.

89

Concept: personalitatea autoritarăPersonalitate caracterizată prin etnocentrism, intoleranţă, conservatorism extrem, dogmatism şi acceptarea

controlului.Variabile

Dorinţa de a-i controla pe ceilalţi.Definiţii operaţionale

Nivel înalt (mai mare de 80%) de acceptare la întrebarea dintr-o scală elaborată pentru a măsura controlul, cum este “această ţară are nevoie, mai mult decât de legi sau programe, de câţiva lideri curajoşi în care poporul să poată avea încredere totală.”Instrumente şi măsuri

Rezultatele unei anchete care include întrebarea de mai sus.

Exerciţiul 6.2. Operaţionalizarea conceptelorA. Iată o listă de concepte. Indicaţi variabilele relevante şi cel puţin un indicator care ar putea fi inclus într-o definiţie

operaţională. (Bazaţi-vă pe cunoştinţele voastre generale).1. Violenţă politică. Variabile: _______________________________________

Indicator(i)________________________________________________2. Clasă socială. Variabile______________________________________

Indicator(i)________________________________________________3. Elită politică. Variabile________________________________________

Indicator(i)________________________________________________4. Regim democratic. Variabile__________________________________

Indicator(i)________________________________________________5. Forţă militară. Variabile_____________________________________

Indicator(i)________________________________________________

B. Citiţi următoare ipoteze. Subliniaţi termenii care trebuie operaţionalizaţi şi elaboraţi definiţii operaţionale pentru fiecare.1. Oamenii care se preocupă de siguranţa lor au mai puţine accidente. ____________________________________________________________________________________________________________________________________________2. Social democraţii se opun mai mult decât liberalii retrocedării tuturor imobilelor. ____________________________________________________________________________________________________________________________________________

Trecerea de la variabile la concepteDupă cum am observat anterior, când definim operaţional conceptele, trebuie să ţinem cont de conceptul pe

care îl măsurăm, dar şi de datele de care dispunem. Până acum, am început cu conceptele şi am încercat să trecem prin pâlnie către datele reale (vezi figura 6.1.). Putem dori să inversăm procesul. Uneori avem date efective adunate de alţii. Pentru a vedea dacă datele ar putea fi utile, trebuie să ne gândim ce concepte ar putea fi măsurate utilizând respectivele date. Anterior am utilizat date despre speranţa de viaţă în câteva ţări. Pe lângă faptul că ne oferă informaţii despre numărul de ani pe care oamenii din ţările respective se aşteaptă să-i trăiască, aceste cifre ne indică oare şi alte concepte? Am putea să le utilizăm ca o definiţie operaţională a dezvoltării. Ele nu ne spun ceea ce de obicei înţelegem prin dezvoltare, dar cei mai mulţi oameni ar fi de acord că ele reprezintă o parte din asta. Începeţi cu următoarele variabile, şi găsiţi conceptele de care se leagă.

Variabile Posibile concepteRata alfabetizării Nivel educaţional

Dezvoltare socialăGradul de liberate a presei Regim democratic

Libertate politicăMăsura competiţiei electorale _______________________________

________________________________

90

Circulaţia ziarelor _______________________________________________________________

Stabilirea încrederiiCum poate fi convins clientul, cum se poate convinge analistul însuşi că rezultatele cercetării merită să fie

luate în considerare? Ce face un studiu să devină credibil, să fie de încredere? Ce fel de argumente pot fi folosite? Ce întrebări trebuie puse? Ce criterii sunt utilizate?

Multe dintre acestea ţin de domeniul bunului simţ însă doar intenţia nu garantează calitatea unei cercetări. Analistul trebuie să-şi convingă clientul prin intermediul unor argumente clare, logice, bine scrise şi bine prezentate, care să răspundă la problemele acestuia. Acest fapt nu este doar o simplă problemă de prezentare, ci reprezintă o chestiune fundamentală a cercetării însăşi.

Validitatea şi fidelitatea instrumentelor de cercetare sunt termeni cheie în caracterizarea încrederii într-un anumit studiu.

Validitatea reprezintă gradul în care în care un instrument explorează (măsoară) ceea ce investigatorul intenţionează să exploreze (măsoare) cu el. Validitatea se referă la conceptul pe care îl măsurăm: o măsură validă oferă informaţii utile despre conceptul respectiv.

Fidelitatea este subsumată validităţii şi arată în ce măsură un instrument are stabilitate în producerea de rezultate, în sensul că, pentru stări reale identice ale lucrurilor instrumentul oferă rezultate identice (Rotariu şi Iluţ, 1997, pag. 97-101). Fidelitatea se referă la măsură şi nu la concept: o măsură de încredere ne oferă acelaşi rezultat indiferent cine face măsurătorile şi în ce condiţii. Un instrument poate să fie fidel, fără a fi şi valid, însă situaţia inversă este imposibilă.

ValiditateaÎn trecerea de la concepte la date putem avea unele dificultăţi. Putem alege o variabilă care se referă de fapt la

un alt concept sau la o parte relativ neimportantă a conceptului. Sau putem avea dificultăţi în a găsi indicatori care să ne spună ceva despre o anumită variabilă. Aceste probleme ţin de validitate. Şi cu cât un concept este mai abstract, cu atât e mai dificil să găsim variabile şi indicatori valizi. De exemplu, am discutat despre conceptul de dezvoltare şi am propus variabile alternative, cum ar fi creşterea economică şi distribuţia serviciilor. Apoi am propus definiţii operaţionale pentru fiecare variabilă (vezi tabelul 6.1.). Care dintre variabile şi definiţiile operaţionale se apropie mai mult de ceea ce aţi înţeles întotdeauna prin conceptul de dezvoltare?Variabilele care se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării: _________________________________________________________________

Variabilele care se potrivesc mai puţin cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării: ________________________________________________________________________________________________________

Alegeţi una din variabilele care se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării, şi indicaţi care din definiţiile operaţionale se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării: _____________________________________________________________________________________________________________

Variabilele şi definiţiile operaţionale care se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării au mai mare validitate decât cele care nu se potrivesc.

Consideraţi validitatea unei încercări relativ recente de a măsura schimbările în cultura politică. Marea Britanie a suferit schimbări politice largi, inclusiv declinul încrederii şi consensului şi o creştere a conflictului ideologic. Samuel Beer susţine că o explicaţie pentru aceste schimbări este populismul crescând din cultura politică a ţării, care, spune el, a început odată cu mişcarea contraculturală din anii ’60. El a examinat conceptul de populism pe care îl defineşte ca “sentimentele de individualism intens şi de respingere romantică a constrângerilor obişnuite asupra comportamentului”. Aceste sentimente sunt variabilele pe care le-a selectat pentru a defini populismul. Pentru definiţiile operaţionale ale acestor variabile el a revenit la versurile cântecelor grupului Beatles, deoarece ele reflectă sentimentele pe care el le-a asociat cu populismul. El susţine că popularitatea versurilor în anii ’60 este un indicator al

91

creşterii populismului în acea perioadă. Vi se pare validă această definiţie operaţională? În ce măsură aceste versuri indică variabilele individualism şi respingere a constrângerilor uzuale?

Unele definiţii operaţionale folosite în mod curent pun probleme de validitate. Consideraţi variabila “cheltuielile guvernului”, care este adesea folosită pentru a defini conceptul de eficienţa guvernării. De exemplu, un studiu care compară eficienţa guvernării din Iaşi şi Bucureşti în oferirea asistenţei sociale ar putea foarte bine compara cheltuielile pe asistenţă socială în cele două oraşe. Dacă Bucureştiul cheltuie mai mult pe cap de locuitor, suntem înclinaţi să spunem că Bucureştiul este mai eficient în politica de asistenţă socială. Ce probleme privind validitatea apar când folosim variabila “cheltuieli” pentru a trage această concluzie? _______________________ _____________________________________________________________

(Criticii susţin că banii cheltuiţi pe asistenţă socială măsoară doar în parte ceea ce înţelegem prin politică eficientă de asistenţă. Trebuie să studiem şi impactul acestor cheltuieli şi modul în care sunt ei distribuiţi. Bucureştiul poate avea un buget mare, dar ei pot cheltui banii foarte ineficient şi poate lăsa pe dinafară unii dintre oamenii care chiar au nevoie de asistenţă socială.)

Până acum ar trebui să fie clar că nici una din variabile şi nici indicatorii lor nu este în totalitate validă sau în totalitate nevalidă şi că cele mai multe ridică unele probleme privind validitatea.

Astfel, de obicei descriem un indicator ca foarte valid sau nu foarte valid sau ca mai valid decât un altul. Deoarece e dificil de găsit măsuri care să fie atât de valide cât vrem noi, e de preferat să ne bazăm pe două sau mai multe variabile pentru a ne măsura conceptele şi pe două sau mai multe definiţii operaţionale pentru a ne măsura variabilele. De obicei, nici o singură variabilă nu poate reflecta corect şi în întregime înţelesul unui concept, şi nici o singură definiţie operaţională nu poate prezenta corect variabila pe care o alegem.

Există cinci modalităţi de a alege dacă un indicator este valid sau nu: validitatea de conţinut, validitatea conceptuală, validitatea predictivă, validitatea criterială şi validitatea convergentă,.

Validitatea de conţinut: este o evaluare subiectivă, realizată de către unul sau de către mai mulţi cercetători, asupra măsurii în care itemii reflectă conţinutul problemei abordate.

Validitatea conceptuală: este forma esenţială a validităţii, întrucît ea se referă la cît de bine este operaţionalizat un concept într-un instrument. Ea cuprinde, prin urmare, şi validitatea de conţinut. Dar este mai mult decît atît. Validitatea de construct înseamnă şi cum este validată, printr-o cercetare, o ipoteză, o teorie care stă în spatele conceptului.

Măsura pare să aibă sens? Există vreo conexiune teoretică sau logică între variabilă şi concept sau între variabilă şi indicator? De exemplu, este libertatea presei o variabilă rezonabilă când discutăm despre democraţie? Există vreo legătură între ele? Cei mai mulţi oameni consideră că ele sunt legate, că o condiţie a democraţiei este de a putea să-şi exprime deschis şi liber opiniile şi că acest mod de a defini democraţia are o validitate evidentă.

Validitate predictivă: se referă la capacitatea instrumentului de a anticipa evenimente, comportamente, atitudini sau alte stări ale indivizilor, grupurilor sau instituţiilor sociale. Validitatea predictivă se măsoară prin compararea rezultatelor furnizate de un instrument aplicat anterior cu ceea ce s-a întîmplat efectiv la un moment ulterior. Rezultatele pe care le obţinem de la un indicator sau variabilă se potrivesc cu cele obţinute folosind măsurători aflate în afara oricăror controverse? Să presupunem că, pentru a măsura conceptul de conservatorism, propunem un set de variabile şi indicatori. Să presupunem că o parte din indicatori sunt întrebări de anchetă. Înainte de a folosi întrebările, am putea merge la un grup de persoane care sunt general acceptate ca fiind conservatoare şi să le punem lor întrebările. Aceste întrebări îi identifică drept conservatori pe cei deja cunoscuţi drept conservatori? Cu alte cuvinte, prezic întrebările noastre conservatorismul la cei deja cunoscuţi ca fiind conservatori?

Validitatea criterială: se aplică atunci când se folosesc doi sau mai mulţi indicatori atât pentru variabilele dependente cât şi pentru cele independente. Se pune problema în ce măsură câţiva indicatori ai variabilei dependente sunt relaţionaţi similar cu câţiva indicatori ai variabilei independente. Am putea emite ipoteza că “dezvoltarea economică” şi “guvernarea democrată” sunt relaţionate. Dezvoltăm doi indicatori de “dezvoltare economică”, PIB pe cap de locuitor şi creşterea PIB, şi doi indicatori pentru “guvernare democrată”, libertatea presei şi competitivitatea alegerilor. Schimbările ultimilor indicatori sunt legate de schimbările primilor indicatori? Dacă PIB pe cap de locuitor este legat de libertatea presei, dar nu şi de competitivitatea în alegeri, atunci aceste măsuri vor pune unele probleme de validitate criterială.

Validitatea convergentă: înseamnă compararea rezultatelor interinstrumente intermetode sau, mai pe larg, comparare intercriterială. Acest tip de validitate apare mai ales atunci când două sau mai multe variabile sunt folosite pentru un singur concept. În ce măsură diferite măsurări dau acelaşi rezultat? De exemplu, să presupunem că folosim “libertatea presei” şi “competitivitatea alegerilor” ca două variabile ce definesc democraţia. Dacă în unele ţări

92

există libertate a presei dar nu există competitivitate în alegeri, atunci aceşti indicatori nu sunt foarte valizi. Dacă, totuşi, cele mai multe ţări care au libertate a presei au şi competitivitate în alegeri, atunci măsurile au o validitate convergentă.

FidelitateaProblemele de fidelitate apar în măsurare în alegerea instrumentelor şi a seturilor de date. Fidelitatea este o

funcţie a instrumentelor sau seturilor de date pe care le alegem, dar şi a rolului analistului în culegerea datelor sau în aplicarea instrumentelor de măsură. O măsură este fidelă dacă produce acelaşi răspuns indiferent cine utilizează instrumentul sau indiferent care sunt condiţiile. Dacă doi cercetători trebuie să afle câţi bani cheltuieşte universitatea, vrem să fim siguri că amândoi oferă aceleaşi informaţii. Dacă o persoană studiază bugetul anual al universităţii şi raportează această cifră, iar cealaltă persoană întreabă conducerea universităţii care este suma, ei ar putea reveni cu cifre foarte diferite. Astfel, trebuie dezvoltat un instrument de măsură care să fie fidel, adică cei doi să raporteze sume asemănătoare.

Măsurile sunt nefidele dacă datele sau instrumentele de măsură se bazează pe prejudecăţi, sunt înşelătoare sau inexacte. Capitolul 1 a descris un număr de surse de informaţie care sunt înşelătoare sau care se bazează pe prejudecăţi. Să ne amintim discuţiile despre organizaţiile care îşi falsifică datele pentru a-şi proteja programele, de refuzul bugetelor de a colecta şi raporta informaţiile, despre concepte care sunt definite pentru a reflecta interesul unui anumit grup.

Sursa problemelor de fidelitate poate veni tocmai din definiţiile operaţionale pe care sunt alese. Acestea sunt nefidele dacă îndrumă spre instrumente sau date nesigure, care pot fi uşor interpretate greşit sau modificate sau dacă e dificil de găsit instrumente care să măsoare fidel definiţiile operaţionale. Indicatorii cheltuielilor bugetare, cum sunt bugetele anuale, conduc la instrumente fidele deoarece e de presupus că oricine va cerceta un anumit buget va raporta aceeaşi cantitate. Dacă indicatorul trimite la afirmaţiile conducerii universităţii privind cheltuielile, el ne duce spre informaţii nefidele. Membrii conducerii universităţii pot să-şi amintească cifre diferite, deoarece memoria le joacă feste sau pot să se gândească la perioade diferite din ciclul bugetar sau pot include diferite părţi ale bugetului. Pe de altă parte, dacă avem motive să presupunem că au existat unele erori în calculul bugetului anual, rapoartele conducerii ar putea fi mai fidele.

Modalităţile de estimare ale fidelităţii pot fi:1. Măsurarea stabilităţii în timp a rezultatelor, ceea ce se numeşte fidelitatea test-retest. Aceasta presupune că pe

aceaşi populaţie se repetă, la un interval de timp, aplicarea aceluiaşi instrument şi se face o comparaţie cu rezultatele obţinute la prima aplicare. Deoarece administrarea instrumentului se face în cele două momente de către acelaşi cercetător, acest gen de fidelitate se mai numeşte şi intraobservaţională.

2. Fidelitatea prin forme alternative presupune acelaşi conţinut al itemilor, prezentat subiecţilor în forme diferite – alte cuvinte în altă ordine.

3. Fidelitatea măsurată prin consistenţa internă a unui instrument – se referă la faptul că aproape întotdeauna, vis-a-vis de o problemă importantă de analizat, prin operaţionalizarea conceptelor se ajunge la o mulţime de itemi, fiecare vizînd un aspect relativ distinct dar nu total independent al problemei în cauză. Problema este cît de legaţi sunt aceşti itemi între ei.

4. Fidelitatea interobservatori – priveşte gradul de concordanţă ce există între doi sau mai mulţi cercetători ce folosesc acelaşi instrument.

Legături între validitate şi fidelitateO măsură care este fidelă poate fi validă sau nu. O măsură care nu este validă nu poate fi fidelă. Mai mult,

verificările privind validitatea şi fidelitatea pot să se opună una alteia. Motivul este că măsurările trebuie să fie foarte exacte pentru a fi fidele, dar exactitatea poate diminua însemnătatea sau validitatea unei variabile sau indicator, poate să nu descrie exact ceea ce este important dintr-un concept. Revedeţi concluziile privind conceptul de interes pentru politică. Pentru a obţine o măsură fidelă, va trebui să identificaţi o variabilă precisă şi să indicaţi o întrebare sau un anumit comportament. Aţi putea, de exemplu, să alegeţi variabila “interes pentru ştirile politice” şi aţi putea folosi următoarea întrebare ca definiţie operaţională : “Cât de des ascultaţi ştirile de seară la televizor sau citiţi prima pagină a ziarului?” Aţi putea decide că oricine afirmă că face una din cele două activităţi de cel puţin cinci ori pe săptămână ar trebui considerat ca manifestând interes pentru politică. Acesta este un indicator foarte precis şi se poate ca toţi cei întrebaţi să dea acelaşi gen de răspuns. De aceea este o măsură suficient de fidelă.

Totuşi, indicatorul poate să nu fie şi o modalitate foarte validă de a măsura variabila “interes în ştirile politice”. Unii oameni pot citi regulat mai multe jurnale politice decât să se bazeze pe ştirile de la televiziune sau de la radio. La

93

fel, variabila “interes pentru ştirile politice” ar putea să nu fie o modalitate validă de definire a conceptului de interes pentru politică. Unii pot fi foarte interesaţi de acţiunea politică în interesul celor fără locuinţă şi să lucreze voluntar la cantina săracilor trei seri pe săptămână, dar să acorde prea puţină importanţă ştirilor naţionale. Conform măsurării, acea persoană nu ar avea nici un interes pentru politică şi astfel comportamentul ei nu este încadrat corect. În acest caz măsurarea este destul de fidelă, dar are doar o validitate parţială.

În general, putem spune că, cu cât facem variabilele şi indicatorii să fie mai precişi, cu atât este mai mare riscul de a omite unele caracteristici unice ale unui eveniment sau comportament şi diminuăm astfel validitatea cercetării. Important este să găsim măsuri care să stabilească un echilibru între validitate şi fidelitate, chiar dacă nu pot să fie ambele maxime.

Pentru a spori validitatea unei analize, opţiunea logică este de a combina mai multe metode şi tehnici, minimizînd astfel riscurile metodologice şi maximizînd tăria şi supleţea datelor. Acest deziderat a fost conceptualizat prin termenul de triangulaţie, preluat din topografie, evident cu sens metaforic. Triangulaţia se manifestă în patru ipostaze de bază:

1. triangulaţia datelor: utilizarea unei varietăţi de surse de informaţii;2. triangulaţia investigatorului: utilizarea mai multor analişti sau cercetători la aceaşi problemă;3. triangulaţia teoretică: utilizarea mai multor perspective pentru a interpreta un singur set de date;4. triangulaţia metodologică: utilizarea unor metode multiple pentru a studia o singură problemă.

Problema fundamentală în legătură cu triangulaţia este că orice analiză se desfăşoară în limitele unor resurse financiare, de timp şi de personal, la care se adaugă şi alte constrîngeri practice legate de caracteristicile populaţiei, atitudinea autorităţilor, competiţia şi invidia dintre colegi, etc. Aşa încît, la intersecţia acestor presiuni intervine, inevitabil, o selecţie metodologică. Aceasta nu înseamnă neapărat a opta pentru o singură strategie, pentru o singură metodă şi, cu atît mai puţin pentru o singură tactică, pentru un singur instrument de investigare.

Exemple de definiţii operaţionale în utilizare publicăCapitolul 1 a descris un număr de concepte şi măsurările lor, folosite de guverne. Acum că am învăţat despre

validitate şi fidelitate, ne putem uita din nou la unele din măsurările utilizate de guverne pentru a vedea în ce mod pun ele în balanţă cele două criterii.

Terorism. O definiţie timpurie a conceptului de terorism de către CIA include următoarele variabile: “Ameninţarea cu violenţa, acte individuale de violenţă sau o campanie de violenţă în scopul instaurării fricii… Terorismul este violenţa îndreptată spre oamenii din jur.” Agenţia a înlocuit mai târziu câteva variabile cu unele mai simple: evenimente violente. Unele din rapoartele sale prezintă următorii indicatori: răpire, blocare, luare de ostatici, asalt armat cu bombe sau ambuscade, răpirea, asasinarea, atacul incendiar sau incendierea, şi “altele”. Unul din motivele schimbării era dificultatea de a găsi indicatori pentru prima definiţie, care se referea la motivele celor implicaţi în acte violente. Definiţia iniţială are validitate deoarece ne spune ceva important despre înţelesul terorismului. Totuşi e foarte greu de dezvoltat indicatori fideli ai motivelor pe baza datelor ce se pot obţine. A doua alegere oferă o definiţie mai puţin ambiguă, una care ne duce spre măsuri şi seturi de date uşor de obţinut. Pe de altă parte, ignorând motivele care diferenţiază terorismul de alte tipuri de violenţă, se poate susţine că noua definiţie este mai puţin validă decât cea iniţială.

Productivitate. Oficialităţile publice se referă adesea la scăderea productivităţii muncitorilor. În mod tradiţional, conceptul de productivitate e definit prin variabila “rezultatul pe persoană-oră al muncii plătite”. Unii cercetători preferă totuşi variabila: “cât de mult produc oamenii atât în timpul cât şi în afara orelor de muncă”. Această definiţie extinsă înseamnă că productivitatea este în realitate mult mai mare în afara orelor de muncă. Astfel se susţine că mult discutata etichetă de productivitate este o simplă eroare de măsurare şi că atunci când “utilizarea timpului” este inclusă ca indicator al rezultatului muncii, oamenii sunt mult mai productivi decât în mod obişnuit. Unii ar putea riposta că e dificil de găsit indicatori fideli a modului în care oamenii îşi folosesc timpul.

94

Clasa de mijloc. Politicienii din ţările occidentale discută adesea de acordarea unor scutiri de taxe pentru clasa de mijloc. Pentru unii cercetători, a fi din clasa de mijloc este de multe ori mai mult o idee decât o stare a condiţiilor economice. Cei mai mulţi oameni consideră că aparţin clasei de mijloc, mai ales când cineva vrea să le ofere o scutire de taxe şi atunci numărul lor creşte. Economiştii încearcă să fie mai exacţi şi definesc de obicei clasa de mijloc ca aceia care ocupă 60% din distribuţia veniturilor sau au venituri între două limite pentru o familie de patru persoane. Adesea însă, oficialităţile consideră util din punct de vedere politic să aibă o definiţie mai cuprinzătoare, astfel încât ei includ adesea grupuri de persoane care se apropie de sărăcie şi alţii care de fapt sunt chiar foarte bogaţi.

Aceste exemple sugerează că fezabilitatea este un element important în selectarea măsurătorilor fidele. Măsurile propuse ca instrumente sunt destul de accesibile sau merită ele timpul şi efortul de a le aduna?

Prejudecăţi cantitative în alegerea indicatorilorPuteţi să vă simţiţi frustraţi când trebuie să legaţi conceptele voastre de seturi de date disponibile şi neeronate.

Necesitatea de a găsi definiţii operaţionale care să fie valide, fidele şi fezabile ne face să căutăm indicatori care să fie uşor de măsurat şi care să poată fi rapid transformaţi în cifre. Exemplele de definiţi folosite de agenţiile guvernamentale ilustrează modul în care oficialităţile sacrifică frecvent validitatea pentru a obţine date fidele şi fezabile. Puteţi să fiţi îngrijoraţi de faptul că de obicei suntem seduşi de cifre şi putem lăsa deoparte factori mai puţin tangibili şi contorizabili, dar care sunt extrem de importanţi.

Să considerăm măsurarea forţei militare. Din motive de înţeles, ministerele apărării din diferite ţări adună cifre despre sumele cheltuite pe arme şi personal militar pentru a măsura variabila “forţă militară”. Aceşti indicatori au o oarecare validitate conceptuală; cu puţină atenţie sunt şi fidele şi, de obicei, sunt uşor de colectat şi raportat. Unii cercetători susţin însă că forţa militară este mai subtilă şi implică judecăţi calitative dincolo de simpla adunare de cifre:

Naţiunile nu merg la război doar cu bani, ci cu o combinaţie anume de oameni antrenaţi şi de arme. Ţara al cărei armament este mai bine potrivit cu nevoile ei va fi cea mai bună. Risipa, proasta planificare, lipsa suportului popular pot să-l transforme pe marele cheltuitor într-un mare învins când se ajunge în faţa testului final.Comentariul anterior critică tendinţa unor analize de a ignora importantele dimensiuni calitative ale unei

probleme.Conceptele abstracte şi termenii-valoare ridică probleme speciale deoarece sunt mai dificil de măsurat şi

deoarece e adesea tentant să-i mascăm şi să scoatem la lumină doar ceea ce e uşor de măsurat. Reţineţi însă, că nu măsurăm conceptele însele. Căutăm indicatori pentru măsurători care indică spre concepte şi variabile. Indicatorii cantitativi ne pot spune ceva despre un concept complex şi calitativ chiar dacă nu îl cuprind în totalitate.

Să ne amintim discuţia despre dezvoltare, un concept abstract care include într-un fel o schimbare în capacitatea oamenilor de a aduce schimbarea socială şi economică. În ciuda acestei subtilităţi, am încercat să transpunem acest concept în câteva măsuri pentru care putem aduna informaţii concrete şi numerice. Se poate să simţiţi că indicatorii nu clarifică conceptul de dezvoltare. Reţineţi, acestea sunt simple definiţii, termeni pe care îi desemnăm să ne conducă spre concepte, şi nu sunt însăşi realitatea.

Concluzii:1. Fiţi imaginativi în utilizarea indicatorilor cantitativi pentru a ajunge şi la problemele calitative.2. Duceţi analiza cantitativă cât mai departe posibil; mai multe informaţii nu sunt niciodată inutile şi este

nevoie de foarte puţin pentru a produce o schimbare în discutarea alternativelor.3. Reţineţi că există şi aspecte ale conceptelor care nu pot fi măsurate, iar în analiza scrisă şi în concluzii

trebuie notate şi acestea.4. Rafinaţi-vă raţionamentele privind contribuţiile şi limitele aserţiunilor făcute de alţii. Nu acceptaţi

concluziile unui studiu fără a observa în ce mod autorul defineşte şi măsoară conceptele.

Opţiuni în selectarea măsurilor

95

Fezabilitate. Când indicatorii duc spre date care sunt accesibile în urma cheltuirii rezonabile de timp şi efort.

Nivelul măsurării. Cantitatea de informaţii pe care un indicator ne-o oferă; mai ales, dacă ne spune intervalul dintre cazuri, ne spune cum sunt ordonate, sau ne dă doar categorii de

cazuri.

Până acum am subliniat importanţa găsirii măsurilor care leagă conceptele de date şi problema validităţii, fidelităţii şi fezabilităţii lor. Există încă două alegeri pe care trebuie să le mai facem în selecţia măsurilor. Unul este nivelul măsurării şi al doilea este unitatea de analiză.

Nivelul măsurăriiNivelul de măsurare determină modul în care analizăm informaţiile pe care le adunăm şi concluziile pe care le tragem. Există trei niveluri care, de la cel mai înalt până la cel mai de jos, sunt: ratio şi interval, ordinal şi nominal.Nivelele ratio şi interval. Începem aici deoarece acestea sunt cel mai uşor de înţeles. Atât nivelul ratio, cât şi cel interval înseamnă că o variabilă poate fi măsurată cantitativ în funcţie de câte unităţi conţine. Unităţile pot fi lei, indivizi, km, arme sau altele. Ataşând numerele de unităţi, putem stabili măsura în care o variabilă sau valoarea unei variabile diferă de o alta. Şi deoarece ştim această diferenţă, cunoaştem şi intervalul dintre două valori şi variabile. Exemple de măsuri interval sunt “numărul de oameni aflaţi sub pragul sărăciei”, “miliarde de lei cheltuite pentru apărare”, şi “numărul de ziare dintr-un oraş sau ţară”. Uneori se face o distincţie între măsura interval şi măsura ratio. În mod tehnic, măsura ratio conţine un zero cu sens şi este folosită când putem să ne aflăm în absenţa unui item care a fost măsurat. Punctul zero ne permite să împărţim cifrele între ele şi să obţinem astfel procente şi proporţii. În analiza politică, în mod virtual, toate datele care pot fi măsurate prin număr de unităţi pot avea un punct zero, şi cele două tipuri de măsuri sunt cuprinse în rubrica unică de date interval-nivel.Măsuri ordinale. Uneori putem spune doar că un caz are mai mult sau mai puţin dintr-o valoare decât un altul. Apoi utilizăm date ordinale care lucrează cu valori relative – cu mai mult sau mai puţin – dar nu cu mărimea intervalului dintre ele. Măsurile ordinale sunt folosite frecvent în studierea atitudinilor. Un respondent ar putea spune dacă este pentru integrarea în Uniunea Europeană sau nu, dar i-ar fi probabil dificil să spună exact în ce măsură; opinia nu poate fi măsurată la nivel de interval. Dacă un respondent poate spune ce candidat preferă sau dacă poate spune dacă este de acord sau nu cu o afirmaţie, opinia sa este măsurabilă însă doar la nivel ordinal.

Să considerăm un alt exemplu. Un cercetător ar dori să analizeze participarea membrilor Camerei Deputaţilor la activitatea în comisii. El ar putea număra şedinţele comisiilor la care fiecare din ei a asistat pentru a obţine o măsură interval. Dar ar putea să dezvolte o măsură ordinală care ar include mai multe informaţii. Astfel poate fi formulată o măsură ordinală în care membrii comisiilor sunt ierarhizaţi de la scăzut la înalt în funcţie de mai multe caracteristici: a asistat, a votat, a vorbit la şedinţe ca participant minor, a vorbit la şedinţe ca participant major, a oferit amendamente minore, a oferit amendamente majore, a jucat un rol principal în stabilirea agendei de lucru. Este o scală ordinală deoarece fiecare comportament reprezintă un nivel mai mare de participare.

Măsură nominală. În fine, putem distinge între valorile unei variabile fără a putea să le ataşăm nici o ordine şi nici o cifră. În astfel de cazuri lucrăm cu măsuri nominale. “Gen”, “religie”, şi “regiune geografică” sunt exemple comune de variabile care sunt măsurate la nivel nominal. Nu putem măsura intervalul dintre bărbaţi şi femei, de exemplu. Nici nu putem sune că un gen este mai mult sau mai puţin decât celălalt. De fapt, oricare din aceste afirmaţii ar fi fără sens. Termenul nominal înseamnă că dăm nume sau categorii datelor şi nu determinăm ordinea şi nici nu le măsurăm prin unităţi numerice. În cazul a două grupuri avem o dihotomie; iar pentru mai mult de două grupuri avem o politomie. Deoarece măsurile nominale nu fac distincţii între cazuri în funcţie de mai mult sau mai puţin sau de cât de mare e distanţa, putem fi mai puţin exacţi în concluziile pe care le tragem din datele măsurate la nivel nominal.Clasificările sunt de fapt niveluri nominale de măsurare. Clasificările ar trebui să fie mutual exclusive; adică fiecare caz ar trebui să se potrivească într-o singură clasă. Împărţind România în regiunile Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania şi Banat fiecare

judeţ intră într-o singură categorie. Clasificările trebuie să fie însă şi exhaustive, în sensul că există o categorie pentru fiecare caz. Observaţi următoarele clasificări utilizate în mod obişnuit. În ce măsură sunt ele şi exclusive şi exhaustive?

Clasificarea după rasă: alb, nonalb

96

Măsură interval. O variabilă bazată pe o unitate comună şi cunoscută astfel încât să putem preciza intervalul dintre diferite cantităţi ale unei variabile.

Măsura ratio.O măsură de interval în care e posibil să avem cantitatea zero.

Măsură ordinală. O măsură care permite o ierarhizare a observaţiilor în funcţie de ordinea lor pe o anumită dimensiune dar fără a şti numărul de unităţi din fiecare

Măsură nominală. O măsură noncantitativă care poate numi un caz doar în funcţie de o categorie sau clasă, cum e regiunea sau rasa. Dihotomie.O diviziune a valorilor în două categorii.Politomie. O diviziune a valorilor în mai mult de două categorii.

alb, negru, asiatic, altaClasificarea după religie: Ortodox, catolic, protestant, evreu

Ortodox, non-ortodoxCreştin, musulman, hindus, budist

Clasificarea după naţiuni: industrializate, neindustrializatedezvoltate, în curs de dezvoltareestice, vestice, altele

Alegerea clasificării depinde de (1) cele mai utile distincţii pentru scopul cercetării, şi (2) disponibilitatea datelor care se potrivesc în categorii.

Exerciţiul 6.3. Identificarea nivelurilor de măsurare

Identificaţi nivelul de măsurare din fiecare din următoarele măsurări.

1. Lista oraşelor grupate în funcţie de populaţie: mai puţin de 50.000; între 50.000 şi 300.000, peste 300.000. ________________________

2. Sisteme sociale clasificate ca organice sau mecanice. ___________________________3. Cheltuieli a zece guverne europene pentru asistenţă socială.____________________________4. Procentul participării la vot la ultimele patru alegeri. ___________________________5. Indivizi prezentaţi ca fiind din clasa de jos, de mijloc şi de sus. ___________________6. Guverne naţionale descrise ca fiind democratice, comuniste sau militare. ________7. Speranţa de viaţă pentru o serie de ţări. _____________________________________8. Sisteme unipartid, bipartid şi multipartid. ___________________________________

(Răspunsuri: 1. Ordinal; 2. Nominal; 3. Interval; 4. Interval; 5. Ordinal; 6. Nominal; 7. Interval; 8. Ordinal)

Selectarea nivelurilor de măsurareUlterior, când vom discuta despre cum se analizează datele, importanţa nivelurilor de măsurare va deveni mult

mai evidentă. Cu cât nivelul este mai înalt – adică, alegând intervalul în locul ordinalului şi ordinalul în locul nominalului – cu atât putem fi mai exacţi în analizarea informaţiilor. Din acest motiv analiştii adesea preferă un nivel mai înalt de măsurare. Uneori însă un nivel mai scăzut este suficient pentru scopurile noastre. Dacă studiem schimbările în cadrul forţei de muncă de-a lungul timpului, putem folosi măsuri nominale pentru a clasifica muncitorii în necalificaţi, calificaţi şi funcţionari (ce nu sunt implicaţi în munci fizice). Dacă ne interesează atitudinile politice ale angajaţilor, putem utiliza măsuri ordinale pentru a specifica dacă muncitorii sunt mai mult sau mai puţin egalitarişti. Dacă ne interesează schimbările la nivelul veniturilor muncitorilor, însă, am vrea probabil să adunăm date de nivel interval privind salariile. După cum am mai subliniat deja, nu există un singur răspuns bun sau rău când ne referim la nivelul măsurării pe care ar trebui să-l alegem. Alegerea corectă depinde de ipotezele cercetării, de setul de date pe care le avem la dispoziţie şi de tipul de analiză pe care vrem să o desfăşurăm.

Să presupunem că vreţi să comparaţi cât de bine gestionează guvernele democrate şi cele autoritare oferirea serviciilor sociale. “Tipul de guvernare” este variabila independentă, cu două valori: democrat şi autoritar. Oferirea de servicii sociale este variabila dependentă. Vom studia trei ţări: India, Nigeria şi Venezuela.

1. Decideţi în ce mod să măsuraţi variabila independentă. Aţi putea căuta într-o enciclopedie şi citi descrierea fiecărei ţări pentru a afla ce tip de guvernare are. Aţi putea afla că India şi Venezuela au democraţii multipartide în timp ce Nigeria are o guvernare autoritară. Acestea sunt măsuri de nivel nominal.

Aţi putea de asemenea să găsiţi un scor pentru fiecare ţară privind libertatea politică din ţara respectivă. Aţi putea lega tipul de guvernare de datele despre libertatea politică, caz în care aţi utiliza măsuri interval. India are scorul 6, Venezuela are scorul 7 iar Nigeria are scorul 4. Aceste scoruri se întind de la 1 la 10, unu reprezentând cel mai scăzut grad de libertate politică, iar zece pe cel mai înalt. Aţi putea de asemenea să transformaţi aceste scoruri într-o măsură ordinală codând orice ţară situată între 1 şi 5 ca fiind puţin democratică, iar una între 6 şi 10 ca fiind înalt democratică.

2. Decideţi în ce mod veţi măsura variabila dependentă, “oferirea serviciilor sociale”. Aţi putea defini această variabilă operaţional, folosind măsura vaccinării copiilor. Pe o scală de la 1 la 10, Nigeria are

97

scorul 8, India scorul 2 iar Venezuela scorul 8. Acestea sunt măsuri interval. Aţi putea să le transformaţi în măsuri ordinale scăzut (India), şi crescut (Venezuela).

Aţi putea prezenta datele într-un tabel în mai multe feluri, incluzând următoarele.

Tipul de guvernare (nominal) Gradul de libertate politică (ordinal)

Gradul de libertate politică (interval)

Progres social (interval)

Democrat Autoritar Progres social (ordinal)

Scăzut Crescut Progres social (Interval)

1-5 6-10

1-5 Scăzut 1-56-10 Crescut 6-10

Priviţi tabelele de la A la D şi încercaţi să înţelegeţi de ce ţările au fost plasate în respectivele celule. Tabelul A include o măsură de nivel nominal a “tipului de guvernare” şi o măsură ordinală a “progresului social”. Tabelul B include două măsuri de nivel ordinal. Tabelul C prezintă datele din tabelul B în formă de procente şi nu pe ţări. Tabelul D este mai mult un fel de grafic, cu măsuri de nivel interval pentru ambele variabile. Comparaţi tipul de informaţie din fiecare prezentare.

Tabel A. Progres social, în funcţie de tipul de guvernare

Tipul de guvernareProgres social

Democrat Autoritar

Scăzut IndiaCrescut Venezuela Nigeria

Tabel B. Progres social, în funcţie de libertatea politică

Grad de libertate politicăProgres social

Scăzută Crescută

Scăzut IndiaCrescut Nigeria Venezuela

Tabel C. Progres social, în funcţie de libertatea politică

Gradul de libertate politicăProgres social

Scăzută Crescută

Scăzut 1 (100%) 1 (50%)1 (50%)

Crescut 1 (100%) 2 (100%)

Tabel D. Progres social, în funcţie de libertatea politicăGradul de libertate politică

Progres social

Scăzută2

4 6 8Crescută10

2 India468 Nigeria Venezuela10

98

Exerciţiul 6.2 de la sfârşitul capitolului vă cere să faceţi acelaşi lucru pe baze datelor din 22 de ţări; acolo veţi putea să alegeţi nivelul de măsurare şi să prezentaţi doar ceea ce vouă vi se pare util.

Unitatea de analizăPe lângă selectarea nivelului de măsurare, trebuie să alegem unitatea de analiză prin

care ajungem să colectăm datele. Unităţile folosite în mod uzual sunt indivizii, comunităţile, regiunile, cartierele, oraşele, ţările. Când ne întrebăm cum a votat un individ, unitatea de analiză este individul. Când ne întrebăm despre prezenţa totală la vot într-un oraş, unitatea de analiză este oraşul. Când ne întrebăm în ce fel au votat maghiarii, unitatea va fi individul dacă vom întreba indivizii de origine maghiară dacă au votat; în schimb, dacă folosim cifrele privind prezenţa la urne în judeţele cu procente mari de maghiari, unitatea este judeţul şi nu individul. Când comparăm prezenţa la urne în Franţa şi în România, unitatea de analiză este ţara.

Gândiţi-vă la unitatea de analiză ca fiind cazul despre care veţi aduna informaţii sau pe care urmează să-l observaţi. Probabil vreţi să examinaţi relaţia dintre nivelul

venitului şi prezenţa la urne; pentru aceasta veţi elabora tabelul 6.2. Ce observaţii sau cazuri veţi include in fiecare celulă? Indivizi? Judeţe? Orice aţi alege, trebuie să găsiţi informaţii privind atât veniturile cât şi prezenţa la urne pentru fiecare observaţie. Dacă alegeţi judeţele ca unitate, va trebui să obţineţi informaţii despre media pe cap de locuitor a venitului şi despre prezenţa la urne în fiecare judeţ.

Tabel 6.2. Prezenţa la urne în funcţie de venitVenit

Prezenţa la urne

Scăzut Crescut

ScăzutăCrescută

Întrebarea voastră şi seturile de date de care dispuneţi vor influenţa unitatea de analiză pe care o alegeţi. Cercetătorii care se axează pe indivizi sunt în genere interesaţi de factorii ce influenţează opţiunile individuale, şi îşi structurează cercetarea pentru a compara acţiunile indivizilor cu diferite caracteristici. Ei compară adesea activitatea politică a bărbaţilor şi a femeilor, a săracilor şi a bogaţilor, a românilor şi maghiarilor, etc. Cercetătorii care se axează pe unităţi geografice sunt mai interesaţi de caracteristicile acelor unităţi şi de modul cum ele influenţează evenimentele. Ei ar putea compara ariile urbane cu cele rurale, comunităţile omogene cu cele eterogene sau judeţele cu organizaţii de partid slabe şi respectiv puternice, şi s-ar putea întreba în ce fel aceste caracteristici influenţează politicile publice şi acţiunile în acele unităţi.

Să presupunem că vreţi să studiaţi influenţele asupra rezultatelor electorale. Ce unităţi ar fi mai indicate? Aţi putea folosi fie indivizii ca unităţi de analiză sau unităţi mai inclusive, cum este judeţul. Cercetările pe unităţi mai inclusive sunt numite studii agregat deoarece examinează grupurile de indivizi. Studiile care utilizează individul ca unitate de analiză s-ar putea adesea întreba de ce indivizii îşi împart voturile sau de ce au votat pentru cei deja aflaţi la putere.

Ei ar compara voturile diferitelor tipuri de indivizi şi atitudinile şi opiniile lor. Studiile care folosesc oraşele sau judeţele ca unităţi de analiză vor fi mai interesate să

studieze influenţa pe care variabilele politice o au asupra rezultatului alegerilor. Ei ar studia variabile cum sunt rolul mass-media în campanie, cantitatea de bani cheltuită pe campanie şi problemele expuse în campanie.

Exerciţiul 6.4. Identificarea unităţilor de analiză

Scrieţi unităţile de analiză pentru următoarele cazuri. Alegeţi între individ, familie, jurisdicţie locală şi stat.

1. Comparaţia ratei delicvenţei în oraşe cu populaţie de peste 50.000 de locuitori.2. Informaţii despre tipul şi gradul de acoperirie al ştirilor televizate în Statele Unite, Marea Britanie, Franţa ,

Germania şi România.

99

Unitatea de analiză. Cel mai mic element pe care îl studiem şi despre care vrem să facem generalizări. Exemple: indivizi, oraşe, naţiuni-state.

Studiu agregat.Studiu a unui grup de cazuri; de obicei implică studierea doar a câteva dimensiuni sau în funcţie de câteva variabile.

3. Anchete asupra primarilor privind cifrele şomajului în jurisdicţia lor.4. Date despre venituri şi condiţiile de locuit.5. Cercetări pentru a afla atitudinile privind controlul drogurilor.6. PIB pe cap de locuitor a ţărilor membre ale Uniunii Europene.7. Cheltuielile de campanie pentru candidaţii la alegerile prezidenţiale.(Răspunsuri: 1. Oraş; 2. Ţară; 3. Oraş; 4. Familie; 5. Individ; 6. Ţară; 7. Individ).

Concluzii

Acest capitol a discutat despre modalităţile de a lega conceptele vagi şi prea largi de date astfel încât să putem examina conceptele empiric. Astfel de concepte trebuie definite operaţional, adică definiţiile trebuie să identifice sarcinile pe care trebuie să le realizăm pentru a face măsurătorile. Trebuie să identificăm variabile, indicatori, instrumente pentru a le măsura, şi seturile de date reale pe care le vom folosi. Am comparat acest proces cu o pâlnie, în care începem de la concepte largi şi trecem progresiv spre datele reale pe care le adunăm. Provocarea constă în a găsi măsuri valide, în sensul că punctează aspectele importante ale conceptelor, dar care sunt şi fidele, în sensul că oricine le foloseşte va ajunge la aceleaşi rezultate. Exemplele de definiţii operaţionale folosite în mod curent indică că de obicei trebuie să stabilim un echilibru între validitate şi fidelitate, că cu cât un termen este mai valid cu atât el este mai puţin fidel.

Măsurile variază şi în funcţie de nivelul măsurării, şi aici am comparat nivelurile nominal, ordinal şi interval. Deşi putem face analize statistice precise asupra măsurilor de nivel interval, nivelurile ordinal şi nominal sunt adesea mult mai potrivite pentru multe cercetări în cadrul analizei politice. În fine, am observat că măsurile variază în funcţie de unitatea de analiză pe care o alegem, dacă examinăm caracteristicile şi acţiunile indivizilor sau dacă ne axăm pe o unitate mai agregată cum este un oraş sau stat sau un partid politic sau o politică publică.

Ne alegem măsurile, nivelul măsurării, şi unitatea de analiză în funcţie de scopurile cercetării şi de interesele noastre. Le alegem şi ţinând cont de datele de care dispunem sau la care avem acces. Unul din scopurile acestei cărţi este de a introduce tipurile de date de care puteţi dispune. Următoarele capitole explorează bogata varietate a surselor de date şi modurile de a le aduna şi de a le manipula.

100