Introducere in Stiintele ComunicariiAcest curs prezinta Introducere in Stiintele Comunicarii.In acest PDF poti vizualiza cuprinsul si bibliografia (daca sunt disponibile) si aproximativ doua pagini dindocumentul original.Arhiva completa de pe site contine un fisier, intr-un numar total de 82 pagini.Fisierele documentului original au urmatoarele extensii: doc.

CuprinsI. Comunicarea. Noţiuni introductive 31. Universul comunicării 62. Perspective şi încercări de definire a termenului 83. Şcoala de la Palo Alto 11II. Forme ale comunicării 15A. Elementele procesului de comunicare 161. Comunicarea verbală 17a. Avantaje ale comunicării verbale 20b. Dezavantaje ale comunicării verbale 21c. Aspecte ale comunicării verbale în situaţii conflictuale 212. Comunicarea non-verbală 23a. Funcţiile comunicării non-verbale 273. Comunicarea interpersonală 284. Comunicarea intrapersonală 315. Comunicarea de grup 316. Comunicare mediatizată 32a. Funcţiile comunicării mediatice 337. Comunicarea de masă 418. Comunicarea esopică 449. Comunicarea politică şi electorală 4510. Comunicarea de întreprindere sau intrainterinstituţională 4511. Comunicarea publică 4512. Comunicarea publicitară 4913. Comunicarea educativă 5014. Comunicarea organizaţiilor societăţii civile 5015. Comunicarea paradoxală 5016. Comunicarea internaţională 50a. Stereotipuri şi elemente de interculturalitate în comunicarea internaţională 50b. Diferenţele culturale reflectate în limbajul verbal şi în paralimbaj 52c. Diferenţele culturale reflectate în limbajele non-verbale 52III. Modele generale ale comunicării 551. Teoria matematică a comunicării (Shannon – Weaver) 562. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell 583. Modelul lui Meyer – Eppler (1963) 594. Modelul circular al comunicării 605. Modelul fluxului în doi paşi 616. Modelul lui Roman Jakobson 62Bibliografie selectivă 64

ExtrasI. Comunicarea. Noţiuni introductive

Denumirea cursului propus, Introducere în ştiinţele comunicării, are nevoie de anumite precizări, deoarece,după cum veţi constata chiar din titlurile unor lucrări recente, unii cercetători vorbesc de o ştiinţă acomunicării (Flaviu Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul European,2002), în timp ce alţii au în vedere ştiinţele comunicării (Daniel Bougnoux, Introducere în ştiinţelecomunicării. Traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, 2000; John Fiske, Introducere în ştiinţelecomunicării, Editura Polirom, 2003). Aşa după cum remarca şi Evelina Graur (Tehnici de comunicare,Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001, p. 5): ,,Există însă şi voci care nu sunt de acord cu pluralul «ştiinţelecomunicării». Van Cuilenburg, O. Scholten şi G.W. Noomen, de exemplu, resping ideea însumării eclecticea cunoştinţelor despre feluritele modalităţi de comunicare şi declară că „nu orice formă sau proces decomunicare – orice convorbire sau orice corespondenţă prin poştă – interesează aceasta ştiinţă.” Înviziunea lor, comunicarea dintre persoane este mai mult obiectul de studiu al psihologiei sociale decât celal unei ştiinţe a comunicării. Definiţia pe care ei o propun pentru ştiinţa comunicării este una în carevastitatea domeniului este riguros temperată: ,,ştiinta care studiază circuitele profesionale şi instituţionaleale informaţiei, fie că această informaţie este destinată publicului în general sau unui public specializat”(J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, versiune românească şi studiuintroductiv de Tudor Olteanu, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 50, 51-52). Ştiinţele sauştiinţa comunicării reprezintă un domeniu relativ nou (mai ales pentru spaţiul cultural românesc).Sintagma ştiinţele comunicării este folosită cu precădere în limbile romanice, menţionează Delia Balaban,în timp ce în l imbile germanice se uti l izează la singular (communication science sauKommunikationwissenschaft) , opinie insuficient argumentată.

O altă denumire, ştiinţele informaţiei şi comunicării (SIC), consacrată în Franţa anilor ’70, ne arată că nuputem vorbi de o disciplină coerentă şi unificată: pluralul (,,ştiinţele”) şi dublul determinant (,,informaţiei şicomunicării”) ne arată imprecizia domeniului în care lucrează specialişti din diverse discipline (drept,economie, istorie, lingvistică, psihologie, sociologie etc.) . Cele trei mari domenii ale comunicării publice:jurnalismul, relaţiile publice şi publicitatea, prin caracterul lor inter şi transdisciplinar al cercetărilor care auca obiect comunicarea şi totodată pluralismul teoretic ce derivă de aici îngreunează delimitarea ştiinţei saua ştiinţelor comunicării ca atare. Dacă realitatea socială este analizată din perspectiva comunicării şi aaltor ştiinţe, dacă metodele utilizate sunt metode folosite şi de ştiinţele sociale în general, şi dacă suportulteoretic nu este unul specific, întrebarea cu privire la locul şi rolul ştiinţelor comunicării în cadrul ştiinţelorsocio-umane se dovedeşte una cât se poate de legitimă.

Principalele paradigme din ştiinţele comunicării se încadrează în curentele de gândire întâlnite în ştiinţelesocio-umane, multe dintre teoriile existente fiind parte integrantă a altor discipline. Cele mai importanteteorii privind comunicarea în general, media şi comunicarea de masă în particular sunt sintetizate de DeliaBalaban, în volumul Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.

Teoria publicistică este considerată urmaşa directă a ştiinţei comunicării (Zeitungswissenschaft, ştiinţarealizării ziarelor); a apărut în Germania şi a fost considerată de reprezentanţii săi (Otto Groth), ca fiindbaza ontologică a ziarelor, acestea caracterizându-se prin: actualitate, universalitate, periodicitate şipublicitate.

Teoria informaţională are în centrul noţiunea de informaţie, care este definită din perspective diferite(matematică, cibernetică, sociologică, jurnalistică). În sens jurnalistic, informaţia este comunicarea unorconţinuturi care nu erau cunoscute receptorilor anterior procesului de comunicare. Informaţia este,conform acestei teorii, cea mai valoroasă resursă, fluxul informaţional fiind în creştere în culturilepostmoderne. În încercarea de a defini societatea contemporană, Daniel Bell (1919-2011, sociolog şi eseistamerican, profesor la universităţile din Harvard şi Columbia) utilizează sintagma de societatepostindustrială şi urmăreşte să determine caracteristicile esenţiale ale acesteia (costurile de producţie ainformaţie, costurile de coordonare şi resursa de timp a utilizatorilor informaţiei etc.). Cu cât este produsămai multă informaţie, susţine autorul, cu atât mai mult se face apel la puterea de selecţie a utilizatorului.

Teoria funcţionalistă are în vedere performanţele, obiectivele şi funcţiile media, în special funcţia deinformare, funcţia de dezvoltare a opiniilor, funcţia de divertisment etc. Media este importantă în societateîndeosebi pentru integrare, cooperare, ordine, control şi stabilitate, pentru adaptarea la schimbare. (DenisMcQuail, Mass Communication Theory, ediţia a III-a, Sage Publications, London, p. 81; apud Delia Balaban,Op. cit., p. 27-28 ).

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Documentul complet de 82 pagini il poti citi daca il descarci din Biblioteca.RegieLive.ro

Imagini din documentul complet:

Mai multe detalii se gasesc in pagina documentului din Biblioteca.RegieLive.ro