Glandele suprarenale sau glandele adrenale sunt în număr de două şi se

află în porţiunea anterosuperioară a celor doi rinichi la nivelul vertebrei toracice

12, măsoară circa 4/3/1 cm având o greutate de 4-8 grame şi fiind mai mari la

femei decât la bărbaţi (1). Suprarenala dreaptă are formă piramidală, este situată

sub ficat şi corespunde vertebrelor D11 - D12, iar suprarenala stângă, semilunară,

mai lăţită decât cea dreaptă, este situată ceva mai anterior, în dreptul vertebrei

L1.

Suprarenalele sunt situate retroperitoneal profund, relativ simetric, de o

parte şi de alta a coloanei vetebrale, într-o lojă delimitată cranial de diafragm,

dorsal de masa musculară a trunchiului, medial de coloana vertebrală şi vasele

mari abdominale (aorta pe partea stângă şi vena cavă inferioară pe partea

dreaptă), caudal de ligamentul interglandular, care le desparte de rinichi iar

ventral de peritoneul posterior (ficat pe partea dreaptă respectiv pancreas şi

artera splenică pe partea stângă) (fig. 1). Ambele glande suprarenale sunt

înconjurate de grăsime şi de prelungirile fasciei renale care le fixează în poziţie,

astfel că ele nu urmează mişcările respiratorii.

Se descriu şi glande adrenale ectopice, care pot fi localizate în plexul

celiac retroperitoneal, hilul splinei, vecinătatea ovarelor, în scrot (adiacent

epididimului sau cordonului spermatic), rar în ficat, peretele colecistului, ovar sau

în apropierea creierului.

Suprarenala este constituită din două porţiuni distincte structural,

embriologic, hormonologic şi funcţional: corticosuprarenala şi

medulosuprarenala.

Corticosuprarenala (CSR) - reprezintã cortexul glandei suprarenale

constituind 5/6 din volumul şi 9/10 din greutatea acesteia.

Embriologie: Corticosuprarenala derivă embriologic din epiteliul celomic

al mezonefrosului. În sãptãmâna a 7-a, corticoadrenalele sunt formate şi

diferenţiate iar din luna a 3-a de viaţă intrauterină ele devin funcţionale. Câteva

gene care codifică factorii de transcripţie sunt importante în dezvoltarea şi

diferenţierea glandei adrenale. Acestea includ SF-1 si DAX1. Spre exemplu,

mutaţii ale genei DAX1 sunt asociate cu hipoplazia adrenala congenitală (2).

Vascularizaţie:

Vascularizaţia glandelor suprarenale este particulară, drenajul venos

neacompaniind suportul arterial glandular.

Vascularizaţia arterială (3), care alături de cea a tiroidei are cel mai mare

aport de sânge pe gram de ţesut (5 ml/ minut) provine din trei sisteme arteriale:

superioare, medii şi inferioare derivate din arterele diafragmatice inferioare,

renale şi aortă.

Arterele suprarenale superioare în număr de 6-8 emerg separat din

arterele frenice inferioare și pot avea toate aceeași dimensiune sau una din ele

poate fi mai mare; artera suprarenală medie provine din aortă proximal de

originea arterei renale și uneori poate lipsi, iar arterele suprarenale inferioare

provin din artera renală, din artera renală accesorie sau din artera polară

superioară. Toate aceste ramuri arteriale se ramifică înainte să penetreze glanda

suprarenală în așa fel încât până la 50-60 arteriole pătrund în capsula

suprarenaliană.

Ajunse în parenchim, unele artere se capilarizează, devin sinusoide,

radiind între coloanele zonei fasciculate; altele - arterele lungi - trec prin corticală

şi se capilarizează la nivelul medularei.

Întoarcerea venoasă este asigurată de venele suprarenale, care în

dreapta se varsă în vena cavă inferioară, iar în stânga în vena renală.

Limfaticele formează plexuri situate subcapsular şi medular, care

drenează spre ganglionii lombari şi paraaortici.

Inervaţia e asigurată de fibre ce provin din ganglionul semilunar, nervul

splanhic mare şi nervul frenic, care trimit fibre mielinice preganglionare în

medulară, unde fac sinapsă. La suprafaţa glandei există plexul nervos

suprarenal.

Histologia corticosuprarenalei (fig.2) este neomogenã - atât în privinţa

formei şi mãrimii celulelor cât şi ca aranjare a acestora într-o textură histologicã -

ceea ce a permis descrierea a trei zone disticte, cu individualitate morfologicã,

enzimatică şi hormonalã.. De la exterior spre interior aceste zone sunt:

- glomerulara (secretă strict mineralocorticoizi);

- fasciculata (secretã predominant glucocorticoizi);

- reticulata (secretã predominant hormoni sexosteroizi).

Zona glomerulară – este situată imediat sub capsulă şi este cea mai

subţire (reprezintă 10-15% din cortexul adrenal). Celulele ei dispuse în grămezi

înconjurate de fibre reticulare şi de o reţea capilară sinusoidală amintesc de

glomerulii renali (ceea ce explică denumirea acestei zone). Celulele sunt mici,

rotunde sau poliedrice, cu nucleu mic, ovalar, tahicromatic cu 1-2 nucleoni şi

citoplasmă acidofilă, conţinând numeroase mitocondrii, puţine lipide şi un aparat

Golgi juxtanuclear. Raportul citoplasmă/nucleu este mic.

Zona fasciculată - situatã median, reprezintă aproximativ 70 - 80% din

corticalã. Celulele sunt aşezate în cordoane (fascicule) orientate radiar spre

capsula glandei ceea ce explică numele zonei. Celulele sunt mari, clare,

poligonale sau alungite, cu nucleu sferic, citoplasmă abundentă, bogată în

incluziuni lipidice, colesterol şi acid ascorbic. Raportul citoplasmă/nucleu este

mare.

Zona reticulată - situată profund în vecinătatea medularei, reprezintã 8 -

15% din cortex. Celulele sunt aşezate sub formă de reţea în ochiurile căreia sunt

capilare sinusoide. Celulele sunt mici, oxifile, plate, cu nucleu picnotic şi

citoplasmã încărcată cu pigment brun şi granulaţii lipidice (granule de lipofuscinã

şi puţine lipide). Raportul citoplasmă/nucleu este intermediar.

Hormonologie:

Principalii hormoni secretati de cortexul adrenal sunt cortizolul, androgenii

adrenali şi aldosteronul.

Sinteza steroizilor adrenali (fig. 3) porneşte de la colesterol iar enzimele

steroidogenetice aparţin familiei citocrom P 450 oxigenazei. In mitocondrii, gena

CYP11A, localizată pe cromozomul 15, codifică P 450scc, enzima răspunzatoare

pentru scindarea lanţului lateral al colesterolului.

CYP11B1, o gena localizată pe cromozomul 8, codifică P450 c11, o altă

enzima mitocondrială care mediază 11 hidroxilarea în zona fasciculată şi

reticulată. Aceasta reacţie converteşte 11-deoxicortizolul la cortizol şi 11-

deoxicorticosteron (DOC) la corticosteron.

In zona glomerulară, CYP11B2, deasemenea localizată la nivelul

cromozomului 8, codifică enzima P450aldo cunoscută sub denumirea aldosteron

sintetază. P450aldo mediază 11β-hidroxilarea, 18-hidroxilarea şi 18-oxidarea

pentru a converti 11 DOC la corticosteron, la 18-hidroxi corticosteron, şi respectiv

la aldosteron.

In reticulul endoplasmatic, gena CYP17, localizată pe cromozomul 10,

codifică o singură enzimă, P450c17 care mediază activitatea 17α-hidroxilazei şi

activitatea 17, 20-liazei. Tot in reticulul endoplasmatic, gena CYP21A2 codifică

enzima P450c21 care mediază 21-hidroxilarea atât a progesteronului cât şi a 17-

hidroxi progesteronului. Activitatea izomerazei 5,4 este mediată de o singură

enzimă microzomală non-P450.

Sinteza aldosteronului în zona glomerulară este reglată în principal de

sistemul renină-angiotensină şi potasiu. Zona fasciculată şi zona reticulată

produc cortizol, androgeni şi mici cantitati de estrogeni. Aceste zone, unde

sinteza hormonală este reglată în principal de ACTH, nu exprimă CYP11B2 (care

codifica P450aldo ) şi de aceea nu poate converti 11-DOC la aldosteron.

Sinteza cortizolului începe prin 17-hidroxilarea pregnenolonului de către

CYP17 în interiorul reticulului endoplasmatic pentru a forma 17α-

hidroxipregnenolon care este apoi convertit la 17α-hidroxiprogesteron după

conversia dublei legaturi 5, 6 la dubla legatura 4, 5 de catre 3β-hidroxisteroid

dehidrogenaza tot la nivelul reticulului endoplasmatic. Urmatorea etapă implică

21-hidroxilarea de catre CYP21A2 a 17α-hidroxiprogesteronului pentru a forma

11-deoxicortizol; acest compus este mai departe hidroxilat in interiorul

mitocondriei prin 11β-hidroxilare (CYP11B1) pentru a forma cortizol.

Producerea androgenilor adrenali din pregnenolon si progesteron necesită

17α-hidroxilare (CYP17). De la nivelul 17α-hidroxipregnenolonului se

îndepartează un lanţ lateral cu 2 atomi de carbon de la C17 prin 17, 20

dezmolaza mitocondrială (CYP17) producând DHEA cu o grupare keto la C17.

DHEA este apoi convertit la DHEA sulfat printr-o sulfokinaza reversibilă. Celalalt

androgen adrenal major, androstendionul, provine în principal din DHEA, mediat

de CYP17 si posibil din 17α-hidroxiprogesteron deasemenea prin CYP17.

Androstendionul poate fi convertit la testosteron deşi secretia adrenală a acestui

hormon este minimă.

Circulatia steroizilor adrenali:

Cortizolul si androgenii adrenali circulă legaţi de proteine plasmatice.

Cortizolul se leagă în principal de corticosteroid binding globulin (CBG,

transcortina) şi mai putin de albumină, în timp ce androgenii se leagă în principal

de albumină. Steroizii legaţi de proteine plasmatice sunt inactivi. In condiţii

bazale aproximativ 10% din cortizolul circulant este liber, 75% este legat de CBG

şi restul este legat de albumină. CBG este o proteina produsă de ficat si leagă

cortizolul cu mare afinitate. Nivelele CBG sunt crescute in caz de

hiperestrogenism (sarcina, contraceptive orale), hipertiroidism, diabet, anumite

boli genetice. Concentratia CBG este scăzută în deficienţele familiale de CBG,

hipotiroidism, stările protein-deficitare cum ar fi bolile hepatice sau sindromul

nefrotic. Albumina are o capacitate mai mare pentru legarea cortizolului decat

CBG dar o afinitate mai mică. In mod normal ea leagă 15% din cortizolul circulant

şi această proporţie creşte atunci când nivelul cortizolului depaşeşte capacitatea

de legare a CBG. Androstendionul, DHEA si DHEA sulfat circulă slab legate de

albumină iar testosteronul circulă legat de o globulina specifica, SHBG.

Aldosteronul se leagă slab de CBG, spre deosebire de steroizii din zona

fasciculată. El circulă legat în special de albumina. Aldosteronul liber reprezintă

30-50% din concentraţia plasmatică totală.

Metabolismul steroizilor adrenali: Prin metabolizare (catabolism şi

conjugare cu gruparile glucuronid sau sulfat) la nivelul ficatului, steroizii adrenali

devin inactivi şi creşte solubilitatea lor în apă. 90% din steroizii metabolizaţi sunt

apoi excretaţi de catre rinichi.

Cortizolul este mult modificat înainte de excreţia in urină. Mai putin de 1%

din cortizolul secretat apare în urina neschimbat. La nivelul ficatului cortizolul

este transformat in dihidrocortizol apoi in tetracortizol. Tot la nivel hepatic

cortizolul este convertit la cortizon (biologic inactiv) iar acesta la rândul său este

transformat in tetracortizon. Tetracortizolul şi tetracortizonul pot fi transformaţi

mai departe formând acizi cortoici. Cortizolul şi cortizonul sunt deasemenea

metabolizati la cortoli si cortolone şi în măsura mai mică prin alte căi. Mai mult de

95% din metabolitii cortizolului şi cortizonului sunt conjugati la nivelul ficatului cu

acid glucuronic şi apoi excretati in urină.

Metabolismul cortizolului este scăzut la copii şi la vârstici, alterat în bolile

cronice de ficat ducând la excreţia renală scăzuta a metaboliţilor cortizolului, fără

a modifica însa nivelul plasmatic al cortizolului care rămane normal.

Hipotiroidismul scade metabolismul şi excreţia cortizolului în timp ce

hipertiroidismul accelerează aceste procese. Clearance-ul cortizolului este redus

în stările de starvaţie şi anorexia nervoasă ca de altfel şi în sarcină (datorita

cresterii CBG). Metabolismul cortizolului la hidrocortizol este crescut în perioada

neonatală, în sarcina, în terapia cu estrogeni şi la pacienţii cu boli de ficat sau

boli cronice severe. Metabolismul cortizolului este deasemenea crescut prin

administrarea unor medicamente inductoare ale enzimelor microzomale

hepatice: barbiturice, fenitoina, rifampicina care desi induc modificari fiziologice

minore (manifestate prin scaderea 17-hidrocorticosteroizilor urinari) sunt

importante in metabolismul glucocorticoizilor sintetici putând determina nivele

plasmatice inadecvate ale acestora datoritî creşterii clearance-ului si

metabolismului.

Metabolismul androgenilor adrenali constă din degradare şi inactivare sau

în conversia periferică a acestor androgeni slabi în derivati mai potenti:

testosteron si dihidrotestosteron. DHEA este transformat în DHEAS în interiorul

glandei adrenale, la nivelul ficatului si rinichiului. Desi DHEAS poate fi excretat

fără alte modificări, atât DHEA cât şi DHEAS sunt metabolizaţi la derivati 7α şi

16α hidroxilati dar şi prin 17β reducere la androstendiol şi derivatul lui sulfat.

Androstendionul este convertit la testosteron, la etiocolanolone sau androsteron

care pot fi convertiti mai departe la etiocolandiol si respectiv androstandiol.

Testosteronul este transformat în dihidrotestosteron în ţesuturi androgen

sensibile (sub actiunea 5β reductazei) care poate fi la rândul sau metabolizat la

androstendiol. Acesti metaboliţi ai androgenilor sunt conjugaţi ca derivati

glucuronici sau sulfati şi excretaţi in urină.

Aldosteronul are un timp de înjumataţire scurt (15-20 minute) şi este rapid

inactivat în ficat cu formarea de tetrahidroaldosteron. Aldosteron-18-glucuronidul

se formează în rinichi şi reprezintă 5-10% din aldosteronul secretat.

Acţiunile hormonilor corticosuprarenali:

Acţiunile glucocorticoizilor: Efectele biologice principale ale hormonilor

glucocorticoizi se exercită asupra metabolismului glucidic, lipidic şi protidic.

Glucocorticoizii se leagă de receptorii citosolici ai celulelor ţintă, complexul

hormon-receptor pătrunzând apoi în nucleu unde activează anumite gene şi

astfel stimulează sinteza unor proteine specifice. Sinteza de proteine si ARN este

stimulată la nivelul ficatului în timp ce acţiunile catabolice sunt manifeste la

nivelul muşchilor, oaselor, ţesutului conjunctiv şi limfatic.

Efectele asupra metabolismului glucidic: glucocorticoizii cresc

gluconeogeneza hepatică prin stimularea enzimelor gluconeogenezei, prin

creşterea răspunsului hepatic la acţiunea gluconeogenetică a glucagonului, prin

creşterea substratului (din ţesuturile periferice, în special muschi) pentru

gluconeogeneză. Glucocorticoizii deasemenea cresc glicogenogeneza hepatică

prin stimularea glicogensintetazei şi în măsura mai mică prin inhibiţia

glicogenolizei. Aceste efecte sunt insulin dependente. În acelaşi timp

glucocorticoizii inhibă captarea glucozei ţn muschi şi tesutul adipos putând

determina în acest fel creşterea secreţiei de insulină în stari cu exces cronic de

glucocorticoizi.

Efecte asupra ţesutului adipos: glucocorticoizii determină stimularea

directa a lipolizei cu eliberarea de glicerol şi acizi grasi liberi dar şi o creştere

indirectă a lipolizei prin scăderea captării glucozei şi creşterea acţiunii lipolitice a

altor hormoni. Deşi glucocorticoizii sunt hormoni lipolitici, creşterea depozitului

adipos (la nivelul feţei, regiune cervicală, trunchi, abdomen cu subţierea

extremitatilor) apare în excesul de glucocorticoizi ca urmare a hiperinsulinemieişi

distribuţiei receptorilor insulinici.

Efecte asupra ţesutului conjunctiv: excesul de glucocorticoizi inhibă

fibroblastele, determină pierderea de colagen şi tesut conjunctiv.

Efecte asupra ţesutului osos: rolul glucocorticoizilor în metabolismul osos

si homeostazia calciului nu este complet cunoscut. Glucocorticoizii inhibă

formarea osoasă prin scăderea proliferării celulare şi a sintezei de ARN,

proteine, colagen, hialuronat si stimulează resorbţia osoasă prin activarea căii

ligand/RANK/ osteoprotegerină. Glucocorticoizii cresc deasemenea osteoliza prin

potenţarea acţiunii proresorptive a PTH-ului şa 1,25 (OH)2D3 asupra osului. In

mod cronic, glucocorticoizii determină deficit de masă osoase prin scăderea

formării osoase.

Efecte asupra metabolismului calciului: Glucocorticoizii scad absorbţia

intestinală a calciului (prin antagonismul acţiunii 1,25 (OH)2D3 la nivelul

intestinului) determinând o creştere secundară a PTH pentru a menţine nivelul

calcemiei în limite normale dar determină şi o stimulare directă a eliberării de

PTH.

Efecte asupra creşterii: Glucocorticoizii în exces inhibă creşterea la copii

prin efect direct asupra osului dar şi prin scăderea concentraţiei de GH si IGF1.

Efecte hematologice: Administrarea de glucocorticoizi creste numărul

PMN prin stimularea eliberării lor din măduva osoasă, creşterea timpului de viaţă

al PMN şi scăderea migrării PMN din compartimentul vascular. Glucocorticoizii

scad numărul limfocitelor, monocitelor şi eozinofilelor prin creşterea migrării lor

din circulaţie. Ei scad deasemenea producerea de limfocite si au efecte

antiinflamatorii.

Efecte imunologice: Glucocorticoizii inhibă fosfolipaza A2, enzima cheie

implicată în sinteza prostaglandinelor. Deasemenea alterează eliberarea IL-1,

procesarea antigenelor, producerea de anticorpi.

Efecte cardiovasculare: glucocorticoizii cresc debitul bătaie al cordului şi

tonusul vascular periferic, posibil prin creşterea efectului altor vasoconstrictori

(catecolamine). Ei reglează deasemenea expresia receptorilor adrenergici şi pot

determina hipertensiune arterială independent de efectul mineralocorticoid.

Glucocorticoizii reglează substratul reninei, precursorul angiotensinei 1.

Efecte renale: glucocorticoizii influentează balanta hidroelectolitică fie prin

acţiune pe receptorul mineralocorticoid (retenţie de Na, hipokalemie,

hipertensiune arterială), fie prin acţiune pe receptorul glucocorticoid (creşterea

filtrării glomerulare datorită creşterii debitului cardiac sau datorită efectelor renale

directe pe retenţia de apa şi sare).

Efecte nervos centrale: Excesul de glucocorticoizi induce iniţial euforie iar

expunerea prelungită la excesul de glucocorticoizi poate determina iritabilitate,

labilitate emoţională, depresie. Mai puţin întalnite sunt comportamentul maniac

sau hiperkinetic. Psihoza poate aparea în special la pacienţii cu boala bipolara

coexistentă.

Efecte asupra sistemului digestiv: glucocorticoizii pot determina ulcer

peptic, riscul crescând considerabil atunci când sunt adaugate antiinflamatoare

nonsteroidiene.

Efecte oftalmologice: glucocorticoizii în exces cresc presiunea intraoculară

la pacienţii cu glaucom cu unghi deschis şi pot determina cataractă şi

corioretinopatie seroasă centrală.

Efecte asupra altor hormoni: Excesul de glucocorticoizi inhibă sinteza,

eliberarea şi răspunsul TSH la TRH. Deasemenea, glucocorticoizii în exces

determina o scădere a tiroxine binding globulin si T4 total este la limita inferioară

a normalului cu free T4 normal. Excesul de glucocorticoizi scade conversia T4 la

T3 si creşte conversia la reverse T3. In ciuda acestor modificari manifestarile de

hipotiroidism nu sunt evidente. Glucocorticoizii inhibă totodată secreţia de

gonadotropi determinând scăderea nivelului de testosteron la bărbaţi si

anovulatie cu amenoree la femeie.

Acţiunile androgenilor adrenali se manifestă predominant asupra

sexualizării, hormonii realizând la pubertare pubarha sau adrenarha. De

asemenea hormoni androgeni au efecte anabolice proteice stimulând sinteza

proteică, osteogeneza şi dezvoltarea masei somatice precum şi glicogenogeneza

hepatică. Au acţiune tonică şi stenică pe sistemul nervos central şi exercită o

puternică acţiune trofică generală

Acţiunile biologice principale ale mineralocorticoizilor se exercită

asupra eliminărilor urinare de apă, Na+, Cl- şi K+. Aldosteronul scade eliminarea

renală de Na+ prin creşterea reabsorbţiei sale la nivelul tubului contort distal,

proces însoţit de retenţia consecutivă de Cl- şi totodată creşte eliminarea urinară

de K+ şi H+. Reabsorbţia crescută de NaCl determină reabsorbţia excesivă a

apei, cu retenţie hidrosalină în sectorul extracelular. Mineralocorticoizii

favorizează resorbţia Na+ şi schimbul cu K+ şi la nivelul epiteliului glandelor

salivare, a glandelor sudoripare şi al celulelor epiteliale din tractul

gastrointestinal. De asemenea, aldosteronul creşte excreţia renală şi intestinală

de magneziu.

Dintre hormonii mineralcorticoizi, 18-hidroxicorticosteronul are acţiune

slabă, deoxicorticosteronul exercită acţiuni mai puternice, iar aldosteronul este

cel mai activ.

Reglarea secreţiei de corticosteroizi:

Reglarea secreţiei de glucocorticoizi depinde strict de ACTH atât în

condiţii bazale cât şi după stressuri. ACTH este hormonul trofic al zonei

fasciculate şi reticulate şi reglatorul major al productiei de cortizol şi androgeni

adrenali deşi alti factori produşi în interiorul glandei adrenale incluzand

neurotransmitatori, neuropeptide, oxidul nitric joaca deasemenea un rol. ACTH

este reglat de hipotalamus şi sistemul nervos central prin neurotransmiţători,

CRH, AVP (vasopresina). ACTH se leagă cu mare afinitate de receptorii

membranari determinand activarea adenilil ciclazei si crescând adenozin

monofosfatul ciclic care activează fosfoproteinkinaze intracelulare, inclusiv StAR.

Se descriu trei mecanisme neuroendocrine de control: 1) secreţia

episodica si ritmul circadian al ACTH-ului; 2) răspunsul la stress al axei

hipotalamus-hipofiză-adrenală; 3) inhibiţia prin feedback a secretiei de ACTH de

catre cortizol.

Ritmul circadian este impus de secreţia episodică fiind rezultatul

controlului sistemului nervos central care reglează numărul şi magnitudinea

episoadelor secretorii de CRH şi ACTH. Secreţia de cortizol este scazută seara

târziu şi continuă să scada în primele ore de somn, moment în care cortizolul

plasmatic poate fi nedetectabil. In timpul orelor 3-5 de somn există o creştere a

secreţiei de cortizol dar episoadele secretorii majore încep în orele 6-8 de somn

şi apoi încep să scadă pe masură ce se instalează starea de trezire. Aproape

jumatate din secreţia zilnica de cortizol se secretă în această perioadă. Secreţia

de cortizol scade apoi gradual pe parcursul zilei.

Alterările ritmului circadian sunt produse de modificãri ale expunerii la

luminã şi ale timpilor de alimentaţie precum şi de diverse condiţii patologice:

stressuri fizice şi psihice, tulburãri ale sistemului nervos central şi hipofizei,

sindrom Cushing, boli hepatice, insuficienţa renală cronicã, alcoolismul.

Raspunsul la stres: ACTH si cortizolul cresc la câteva minute după

instalarea unui stress cum ar fi chirurgia, hipoglicemia şi acest răspuns aboleşte

ritmul circadian dacă stressul este prelungit. Răspunsul la stress işi are originea

în sistemul nervos central. Răspunsul la stress al ACTH-ului şi Cortizolului este

abolit prin administrarea unor doze mari de glucocorticoizi şi in sindromul

Cushing; responsivitatea secreţiei de ACTH este deasemenea crescută după

adrenalectomie.

Inhibitia prin feedback: Mecanismul principal de menţinere a nivelului

normal al cortizolului plasmatic este inhibiţia prin feedback exercitată de cortizol

pe secreţia de ACTH şi CRH. Inhibiţia prin feedback exercitată de glucocorticoizi

are loc la nivel hipotalamic şi hipofizar si este de două tipuri: rapidă si intarziată.

Inhibiţia rapidă depinde de rata de creştere a glucocorticoizilor dar nu şi

de doza administrată. Aceasta fază este rapidă (se realizeaza în decurs de

cateva minute) şi tranzitorie (durează mai putin de 10 minute) sugeraâd mediere

printr-un mecanism receptor glucocorticoid noncitosolic. Inhibiţia intarziată este

dependentă de doza şi de timp.

Productia de androgeni adrenali la adulţi este deasemenea reglată de

ACTH; atât DHEA cât şi androstendionul au periodicitate circadiană în relaţie cu

ACTH-ul şi cortizolul. Concentratiile de DHEA si androstendion cresc rapid prin

administrarea de ACTH şi sunt supresate prin administrarea de glucocorticoizi.

DHEA sulfat nu are un ritm diurn datorită clearance-ului metabolic scăzut.

Reglarea secreţiei de mineralocorticoizi se realizează prin mecanisme

multiple, diferite de cele care controlează secreţia glucocorticoizilor. Aceste

mecanismele sunt reprezentate major de sistemul renină-angiotensină şi

variaţiile concentraţiei plasmatice ale Na+ şi K+ şi minor de către ACTH .

Stimulii secreţiei de aldosteron sunt reprezentaţi de scăderea volumului

lichidelor extracelulare şi a volemiei sau scăderea concentraţiei NaCl în lichidul

tubular ajuns în nefronul distal. Aceşti stimuli acţionează pe celulele maculei

densa şi determină descărcări de renină din celulele juxtaglomerulare renale.

Renina acţionează asupra angiotensinogenului convertindu-l în angiotensină I iar

pe aceasta acţionează enzima de conversie care generează angiotensina II.

Angiotensina II este cel mai puternic vasoconstrictor natural şi stimulator al

secreţiei de aldosteron.

Variaţiile concentraţiilor plasmatice ale Na+ şi K+ influenţează secreţia

aldosteronului. Astfel hiponatremia şi hiperpotasemia cresc secreţia de

aldosteron.

Rolul stimulator al ACTH-ului asupra secrecţiei de aldosteron este minim

în comparaţie cu intervenţia ACTH-ului asupra secreţiei de cortizol sau

androgenilor adrenali.

Bibliografie:

1. John E. Skandalakis, G.L.C., Thomas A. Weidman, Roger S. Foster, Jr., Andrew

N. Kingsnorth, Lee J. Skandalakis, Panajiotis N. Skandalakis, Petros S. Mirilas,

Skandalakis' Surgical Anatomy: The Embryologic and Anatomic Basis of Modern

Surgery 2004: Paschalidis Medical Publications

2. Okamoto M, Takemori H. Differention and zonation of the adrenal cortex. Curr

Opin Endocrinol Diab 2000; 7:122-127

3. Vinson, G.P., J.A. Pudney, and B.J. Whitehouse, The mammalian adrenal

circulation and the relationship between adrenal blood flow and steroidogenesis.

J Endocrinol, 1985. 105(2): p. 285-94.

4. David G. Gardner, Dolores Shoback. Greenspan’s Basic and clinical

Endocrinology eights edition; 3:423-424

5. Dumitrache C. – Endocrinologie de la A la Z – dicţionar enciclopedic. Editura

Naţional, 2008