1) Care este semnificatia termenului „politica” ? In primul rind, termenul „politica” are mai multe sensuri. Unul dintre ele desemenaza lupta pentru putere, concurenta dintre fortele politice (partide, grupuri de interes), lupta pentru exercitarea influentei si ocuparea functiilor de autoritate in sinul unei comunitati, al unei tari, pe piata electorala sau in procesul de decizie. In engleza acest sens corespunde termenului „politics”. O alta semnificatie a termenului „politica” este cea care corespunde in engleza cuvintului „policy” si se refera la cadrul de orientare pentru actiune, la un program sau o perspectiva de activitate. Astfel, spunem ca un guvern are o politica economica, sau industriala, sau culturala, adica el opereaza un ansamblu de interventii, alege (decide) sa faca sau sa nu faca anumite alegeri intr-un domeniu specific, in aceste cazuri in domeniile economic, industrial sau cultural. In acest sens, vorbim de politici publice, adica de acte angajate de autoritatea publica pentru a rezolva o problema sau intr-un sector care tine de resortul ei. Politicile publice sint produsul activitatii autoritatii publice. Deci, fenomenul politic are doua dimensiuni: a) lupta pentru putere, concurenta intre fortele politice, aceasta dimensiune se deruleaza in cadrul sistemului politic; b) actiune publica. Sistemul politic este o parte a sistemului social care se intinde dincolo de Stat. El cuprinde nu numai Statul, partidele politice, grupurile de interes, dar si alte structuri de mediere a intereselor (sindicate) in masura in care aceste institutii influenteaza procesul politic si contribuie la reglarea sociala. Statul este in centrul sistemului politic.

2) Care sint particularitatile si sursele legitimitatii birocratice?a) absenta de legitimitatea democratica In modelul clasic bazat pe separatia puterilor, functionarii nu dispun decit de o legitimitatea

mediata. Astfel, in tarile democratice, in virtutea principiului separarii puterilor, functionarii nu sint nici

alesi nici responsabili, ei nu dispun de o legitimitate proprie. Ei sint total subordonati alesilor politici, singurii reprezentanti directi ai societatii, singurii care

pot sa decida. Autoritatea functionarilor se bazeaza pe autoritatea alesilor. In virtutea autonomiei lor in raport cu politicul, ei nu au o legitimitatea directa. b) legitimitatea birocratica

In ciuda faptului ca in teorie administratia nu dispune de legitimitate democratica, in practica ea si-a dezvoltata propria legitimitate – birocratica – contra puterii politice. Altfel spus, ea dispune de alte surse de legitimitate.

Dependenta ei fata de puterea politica este cea care a permis functiei publice sa beneficieze de legitimitate democratica dar neasumindu-si nici o responsabilitate directa.

Cu toate acestea, profitind de autonomia ei relativa in raport cu alesii, in virtutea garantiilor statutare conferite, functia publica si-a intarit progresiv coeziunea interna. Ea a dezvoltat un spirit de corp care i-a permis sa-si creasca influenta in raport cu mediul politic instabil si diversificat. Astfel, chiar daca aceasta putere nu ii permite sa se substituie alesilor, nici sa exercite o influenta determinanta asupra alegerilor colective si asupra deciziilor politice, puterea birocratiei nu este mai putin reala.

Aceasta putere care ii confera autoritate si care este fundamentul legitimitatii birocratice se bazeaza pe :

a) apolitismul (absenta de aliniere politica) functiei publice In virtutea apolitismului lor, functionarii se considera aparatorii interesului general, alesii nereprezentind decit interese partizane, particulare.

Autonomia in raport cu politicul le permite sa fie arbitrii intre interesele diverse si interesele generale ale societatii. Identificindu-se Statului, functionarii pot fi considerati adevaratii reprezentanti ai acestuia.

Viziunea birocratica a raportului Stat / societate fiind o viziune care valorizeaza Statul si devalorizeaza politicul, aceasta este o viziun „anti-democratica”.

b) permanenta Deoarece statutul lor ii doteaza cu permanenta si stabilitate, functionarii considera ca ei incarneaza continuitatea indispensabila bunei functionari a afacerilor publice. Pentru ca interesele urmarite de catre alesi sint egoiste, imediate, sub presiunea jocului electoral si al cererilor electoratului, guvernantii sint supusi compromisului. Spre deosebire de acestia, functionarii sint adevaratii profesionisti ai treburilor publice.

c) competenta Functionarii poseda arta de a administra, de a gestiona. Profesionalismul le intareste pozitia in raport cu alesii. Competenta tehnica, specializata, este baza legitimitatii birocratice care se opune legitimitatii democratice.

d) reprezentativitatea Punind accentul pe apolitism, pe permanenta, pe competenta, functionarii si-au dobindit o legitimitate diferita si chiar antagonica legitimitatii politicienilor. In acelasi timp ei s-au dotat de o dimensiune reprezentativa, deoarece administratia intretine legaturi cu mediul social asupra caruia actioneaza.

Administratia nu este un bloc monolitic, omogen, ci un ansamblu structurat si stratificat care dispune, intr-un domeniu particular, de competente particulare. Fiecare segment dezvolta legaturi privilegiate cu mediul social pe care il incadreaza si il controleaza. De asemenea, fiecare segment interiorizeaza valorile grupurilor plasate sub controlul ei. Ea devine purtatoarea lor de cuvint. Astfel, aceste segmente birocratice asigura o functie de reprezentare. Agentii se transforma reprezentind mediul lor social, intarindu-si astfel pozitia in raport cu alesii. Altfel spus, birocratia se doteaza de o legitimitate de ordin politic in ciuda faptului ca viziunea si discursul ei oficial sint bazate pe principiul subordonarii birocratiei fata de politic.

e) apararea valorilor specifice Subordonarea nu exclude existenta valorilor proprii, specifice. Aceste valori sint :

apararea interesului general (al binelui comun) - nu se reduce la suma intereselor particulare – al carui garant este Statul. Functionarii, ca agenti (servitori) ai Statului sint astfel aparatorii (gardieni) ai binelui colectiv.

Neutralitatea sociala (impartialitatea): functia publica se plaseaza deasupra clivajelor sociale, al antagonismelor de clasa. Astfel, administratia are rolul de arbitru, de a echilibra interesele

particulare de grup. In acelasi timp, neutralitate conduce la conservatism: functia publica apara ordinea existenta,a sigura stabilitatea sociala, raportul de forte sociale existent. Aceasta ideologie a neutralitatii care este marca mediului administrativ constituie baza puterii administrative.

In concluzie, autoritatea birocratiei, puterea ei, sint legate de autonomia ei in raport cu politicul. Principiul separarii permite functionarilor sa-si dezvolte propriul sistem de legitimare.

3) Care sint cele doua conceptii ale functiei publice din punct de vedere al raporturilor cu politicaCele doua conceptii ale functiei publice : neutralitate vs. politizare

Toate problemele legate de functia publica : sistemul si politica de personal, tehnici de gestiune, politici si practici de recrutare, avansare, promovare, cu alte cuvinte conditiile de admisibilitate, de selectie, de tratament, planificarea efectivelor, dar si relatiile de munca – politici salariale, drepturi si oblgatii ale functionarilor, arbitrajul, deci componentele politicii de gestiune a resurselor umane care este, alaturi de resursele materiale si financiare, obiectivele gestiunii functiei publice, toate aceste aspecte reflecta conceptii diferite ale functiei publice. Aceste dimensiuni sint ansambluri de alegeri politice, bazate pe judecati de valoare si cunostinte practice.

Cele doua perspective opuse sint conceptia neutralitatii si cea a politizarii functiei publice.

A) Neutralitatea reprezinta conceptia conform careia functia publica este recrutata pentru competenta si este independenta de luptele politice. Ea este mai degraba o exceptie.

In democratiile liberale, aceasta conceptie isi are originea in dezvoltarea, de-a lungul secolului al XIXlea, a doua elemente cheie : statutul si concursul. Cele doua elemente asigura functionarului o anumita independenta in raport cu omul politic. Concursul, in special, reduce sau elimina jocul de influente politice in momentul numirii.

Prima care a inovat in aceste domenii a fost Prusia. In 1794, ea a procedat la adoptarea statutului general al functiei sale publice, care a fost adopata de Germania in momentul crearii sale in 1870. In Franta, practica concursului a fost generalizata intre 1868-1890, unul din momentele importante fiind creare, in 1872, a Scolii libere de stiinte politice, predecesoarea Scolii nationale de administratie creata in 1945. In Marea Britanie, sistemul de recrutare a functionarilor prin examen a fost introdus in doua etape, in 1850 si 1870, iar in SUA, legea din 1883 a fost aplicata gradual in cursul a 50 de ani.

Meritul

Ca principiu de selectie a functionarilor, regimul de merit a fost mult timp doctrina pentru a contracara influentele partizane. De mai multi ani, aceasta doctrina este in proces de revizuire pentru motive de eficacitate si de justitie (discriminare pozitiva). In principiu, regimul de merit implica recrutarea prin concurs. Concursul este norma unei recrutari in functie de merit. Aceasta norma cere ca un candidat sa fie clasat intr-o ordine in functie de notele obtinute in timpul evaluarilor. Regimul de merit semnifica un sistem de examene competitive conduse de un organism autonom. In acest sistem, in

principiu, toti candidatii pentru un post sint egali, competenta lor fiind singura baza a discriminarii. Cu toate acestea, in realitate, concursul functioneaza in avantajul anumitor grupuri in detrimentul altora. Notiunea de merit este strict individuala, ea nu tine cont de principiul reprezentativitatii.

4 Care este semnificatia principiului responsabilitatii ministeriale in modelul de Whitehall din punct de vedere al raporturilor administratie / politica

5 Care este conceptia lui Wilson asupra administratiei si a raportului ei cu politica si care a fost semnificatia acestei reflectii pentru reforma si practica administrativa in SUA

Conceptia wilsoniana asupra functiei publice

O a doua etapa a procesului de reforma are loc in 1887. Aceasta data este un moment important pentru evolutia fucntiei publice americane. Este anul aparitiei lucrarii „Studiul administratiei”, un articol scris de Woodrow Wilson, in acel moment profesor universitar si care va fi ales presedinetele SUA in 1913.

Acest text este considerat prima reflectie teoretica americana asupra stiintei administrative. In aceasta analiza, Wilson a elaborat in mod stiintific trasaturile esentiale si principiile directoare ale viitoarei stiinte administrative. Scopul acestei lucrari a fost sa demonstreze ca reforma in curs a functiei publice este o conditie, sau un mijloc, pentru ameliorarea organizarii adminsitratiei si a metodelor sale.

Originalitatea analizei consta in faptul ca a subliniat necesitatea ueni stiinte administrative pragmatica. Al doilea obiectiv viza mijloacele prin care guvernul isi poate realiza scopurile in modul cel mai eficace posibil si cu cel mai mic cost posibil, atit financiar cit si de energie.

Aceasta stiinta, considera Wilson, este cu atit mai necesara cu cit functia publica era in expansiune. Aceasta tendinta cerea o noua conceptie asupra rolului Statului, care trebuia sa-si intareasca controlul asupra activitatii firmelor celor mai importante, cum erau de exemplu companiile de comunicatii si feroviare.

Viziunea lui Wilson este de fapt o viziune a practicii administrative dupa modelul european pe care el a incercat sa-l adapteze caracterului federal al Statului american si democratiei americane. Wilson a fost influentat in intreprinderea sa de realizarile stiintei europene, dar a fost constient de necesitatea „americanizarii” acestei stiinte, care trebuia sa devina independenta de originile ei franco-germane.

Dupa Wilson, pentru ca functiile adminsitratiei sa fie utile si eficace, ea trebuie sa fie structurata in acelasi fel, independent de regimul politic. Se enunta astfel principiul autonomiei adminsitratiei fata de politic, care va deveni dihotomia clasica adminstratie / politica.

Teza centrala a reflectiei lui Wilson – administratia trebuie sa ramina in afara politicului – comporta ideea unei colaborari intre cele doua sfere, pentru ca ele sa nu-si prejudicieze mutual actiunile. Aceasta teza comporta in acelasi timp o condamnare a patronajului.

Prin principiul autonomiei functiei publice fata de politic, nu sint repuse in cauza institutiile democratice. Autonomia da adminsitratiei o dimensiune instrumentala. O administratie autonoma este cel mai bun mijloc pentru ca aceasta sa-si indeplineasca sarcinile pe care dezvoltarea industriala le impun. Astfel, obiectivul lui Wilson nu s-a limitat la moralizarea politica.

In acelasi timp, dupa Wilson, trebuie puse in valoare legaturile de partenariat dintre administratia publica si gestiunea afacerilor, ceea ce va deveni o trasatura particulara a gindirii administrative americane.

Dar inainte de toate, analiza diferentierii nete dintre administratie si politica propusa de Wilson va influenta urmatoarele generatii de practicieeni si teoreticieni din domeniul administratiei si politicului.

Rezumind importanta lui Wilson in domeniul reformei administrative, retinem ca influenta lui a fost considerabila, dar mai ales indirecta. Studiile sale au marcat etapa autonomizarii administratiei, aceasta conceptie fiind dominanta pina in perioada interbelica. Reforma introdusa de New Deal a marcat o cotitura doctrinala in viziunea functiei publice: ea a diminuat dominatia conceptiei dualiste prin recunoasterea necesitatii unei anumite participari a administratiei in procesul de policy-making. P 20

6 Identificati si definiti principiile modelului teoretic al raporturilor administratie / politica

7 Care sint prinicpalele trasaturi ale organizatiei de tip birocratic in viziunea lui Max Weber