Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”Master: Cariera Judiciara , semestrul 1

Nume si prenume: Maicariu Oana Alexandra

INSTITUŢII DE DREPT CIVIL

-PERSOANA FIZICĂ-

ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE

SECŢIUNEA I

NATURA JURIDICĂ, CARACTERELE JURIDICE ŞI OCROTIREA ATRIBUTELOR DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE

Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea persoanei în cadrul raporturilor juridice civile. Principalele atribute de identificare a persoanei fizice sunt numele, domiciliul şi starea civilă.

În ce priveşte natura juridică a acestora, ele sunt drepturi personale nepatrimoniale. Atributele de identificare a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice: - sunt drepturi absolute, însemnând că toate persoanele sunt obligate să se abţină de a

aduce vreo atingere lor;- constituie atât drepturi, cât şi obligaţii, orice persoană fiind obligată să aibă un

nume, un domiciliu şi o stare civilă;- sunt inalienabile, pentru că se nasc odată cu naşterea persoanei şi încetează la

moartea ei, nefiind transmisibile, în principiu;- sunt imprescriptibile extinctiv şi achizitiv, pentru că, oricât timp ar trece, nu se pierd

prin nefolosire şi, oricât timp o persoană ar folosi numele alteia, nu-l poate dobândi;- sunt drepturi personale, nu pot fi exercitate prin reprezentare;- sunt universale, aparţinând oricărei persoane fizice în parte.Potrivit art. 54-56 din Decretul nr. 31/1954, atributele de identificare ale persoanei

fizice sunt ocrotite, astfel încât titularul unui astfel de drept, dacă a fost victima unei fapte prin care s-a adus o atingere acestor atribute, poate promova o acţiune în instanţă împotriva autorului faptei ilicite, pentru înlăturarea ei, restabilirea dreptului şi repararea daunelor materiale suferite. Legiuitorul a instituit ca mijloc de contrângere a pârâtului la executarea hotărârii judecătoreşti (constând într-un fapt personal al lui) plata unei amenzi pe fiecare zi de întârziere în folosul statului, dar şi plata unor despăgubiri băneşti pentru daune morale.

2

SECŢIUNEA II NUMELE

2.1. Noţiune, reglementare, caractere juridice

Numele reprezintă cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care se desemnează şi se identifică o persoană fizică în familie şi în societate. În sens larg, prin nume se înţelege numele de familie şi prenumele, iar în sens restrâns – numele de familie.

Termenul de nume provine din latinescul nomen - însemnând nume de familie, prenomen - însemnând prenume şi cognomen - însemnând poreclă, romanii folosind trei nume. Numele româneşti provin de la meserii, localităţi, numele tatălui sau al mamei pentru copiii din afara căsătoriei.

Numele este reglementat de Decretul nr. 31/1954, Codul familiei şi Ordonanţa de Guvern nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.

Numele are următoarele caractere juridice:1. este un tot unitar, format din nume de familie şi prenume;2. este un drept absolut;3. este inalienabil, în principiu;4. este imprescriptibil extinctiv şi achizitiv;5. este un drept personal;6. este un drept universal;7. este un drept legal.

2.2. Numele de familie

Numele de familie are drept scop identificarea unei persoane fizice în societate.Dobândirea numelui de familie:Numele de familie se dobândeşte prin filiaţie, copilul din căsătorie preluând numele

de familie comun al părinţilor săi, care poate fi numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite, conform art. 62 C. fam. Dacă părinţii nu au un nume comun (fiecare şi-a păstrat numele anterior la încheierea căsătoriei), copilul dobândeşte numele de familie al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite, după cum se învoiesc părinţii. În caz de neînţelegere între aceştia, va hotărî autoritatea tutelară de la domiciliul copilului.

Pentru copilul din afara căsătoriei, numele de familie al acestuia va fi numele părintelui faţă de care s-a stabilit mai întâi filiaţia (de regulă, mama), şi dacă ulterior se stabileşte filiatia şi faţă de celălalt părinte, instanţa va putea încuviinţa copilului să poarte numele acestuia. Dacă filiaţia a fost stabilită prin recunoaştere voluntară şi simultană de ambii părinţi, la înregistrarea naşterii, copilul va lua numele de familie al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite, în funcţie de înţelegerea lor. În caz de neînţelegere între aceştia, va hotărî autoritatea tutelară de la domiciliul copilului.

Pentru copilul găsit, ai cărui părinţi nu au putut fi identificaţi, numele de familie şi prenumele acestuia se stabileşte de către primăria localităţii în raza căreia a fost găsit, prin dispoziţia primarului, conform art. 2 alin. 3 din O.G. nr. 41/2003.

3

Modificarea numelui de familie:a) ca efect al schimbării stării civile a persoanei1. ca urmare a stabilirii filiaţiei unui copil înregistrat ca având părinţi necunoscuţiNumele de familie al acestui copil se va modifica, după cum el este un copil din

căsătorie sau din afara căsătoriei.2. ca urmare a stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătorieiNumele de familie al acestui copil va fi numele părintelui faţă de care s-a stabilit mai

întâi filiaţia, dar instanţa poate dispune modificarea numelui de familie al copilului, atribuindu-i numele părintelui faţă de care s-a stabilit ulterior filiaţia.

3. ca urmare a admiterii acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorieDacă mama nu are un nume de familie comun cu al soţului, copilul va purta numele

mamei dinainte de căsătorie, dar, dacă mama are un nume de familie comun cu al soţului, atunci copilul va păstra acest nume (adică numele de familie al mamei din momentul naşterii copilului).

4. ca urmare a încuviinţării adopţieiPersoana adoptată dobândeşte numele de familie al adoptatorului, iar dacă adopţia este

făcută de doi soţi, persoana adoptată va dobândi numele de familie comun al acestora. Dacă ei nu au un nume comun, persoana adoptată va purta numele de familie al unuia dintre ei sau numele lor reunite.

5. ca urmare a desfacerii, nulităţii sau anulării adopţieiÎn aceste situaţii, adoptatul revine la numele său de familie avut anterior adopţiei.

Totuşi, în cazul desfacerii adopţiei, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca adoptatul să păstreze numele de familie dobândit prin adopţie.

6. ca urmare a încheierii căsătorieiLa încheierea căsătoriei, viitorii soţi au trei posibilităţi în ce priveşte numele de familie

pe care îl vor purta în timpul căsătoriei:- să păstreze fiecare numele de familie avut înainte de căsătorie;- să ia ca nume comun numele de familie unuia sau altuia dintre ei;- să ia ca nume comun numele lor de familie reunite.7. ca urmare a nulităţii sau anulării căsătorieiÎn această ipoteză fiecare dintre soţi revine la numele de familie avut înainte de

căsătorie.8. ca urmare a desfacerii căsătoriei (divorţul)Dacă soţii nu au avut un nume de familie comun în timpul căsătoriei, divorţul nu

produce nici o modificare în acest sens. În cazul în care soţii au avut un nume de familie comun în timpul căsătoriei, regula este că fiecare dintre ei revine la numele de familie avut înainte de căsătorie. Totuşi, foştii soţi se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ să păstreze numele de familie dobândit prin căsătorie şi după divorţ. Chiar dacă unul dintre soţi nu este de acord cu aceasta, în mod excepţional, pentru motive temeinice (ex.: renumele profesional dobândit), instanţa poate încuviinţa soţului divorţat purtarea în continuare a numelui din căsătorie.

9. ca urmare a încetării căsătoriei (decesul soţului)După decesul soţului, soţul supravieţuitor va purta în continuare numele din căsatorie.

Potrivit art. 4 alin. 3 lit. b din O.G. nr. 41/2003, acesta poate solicita revenirea la numele avut înainte de căsătorie, printr-o cerere de schimbare a numelui pe cale administrativă.

b) ca efect al modificării numelui de familie pe cale administrativă

4

Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă reprezintă înlocuirea, la cerere, pentru motive temeinice, a numelui de familie cu un alt nume de familie, prin decizie administrativă. Procedura este reglementată de Ordonanţa de Guvern nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. Motivele temeinice pentru care se poate încuviinţa schimbarea numelui de familie pe cale administrativă sunt enumerate în art. 4 din actul normativ aminit (ex.: numele este format din expresii indecente sau ridicole).

Cererea poate fi formulată de către cetăţenii majori români şi apatrizi. Pentru minor sau interzis judecătoresc, cererea se face de către părinţi sau de tutore, cu aprobarea autorităţii tutelare. Schimbarea numelui minorului se poate face odată cu cel al părinţilor ori ulterior, în mod separat. Dacă soţii au un nume de familie comun şi doar unul dintre ei doreşte să îşi schimbe numele de familie, are nevoie de consimţământul celuilalt soţ.

Cererea de schimbare a numelui se depune la Serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor din subordinea Consiliului Local, din raza teritorială a domiciliului solicitantului. Aceasta trebuie motivată şi însoţită de o serie de acte (ex.: copii legalizate de pe certificate de stare civilă). Cererea se publică în extras, pe cheltuiala solicitantului, în Monitorul Oficial, Partea a III-a. În termen de 30 de zile de la publicare, orice persoană poate face opoziţie la această cerere, în scris şi motivat, depusă la Serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor din subordinea Consiliului Local. Apoi, dosarul se trimite spre soluţionare la Serviciul public judeţean de evidenţă a persoanelor din subordinea Consiliului Judeţean. În termen de 60 de zile, Preşedintele Consiliului Judeţean emite o dispoziţie de admitere sau de respingere a cererii. Dispoziţia de admitere a cererii se trimite înapoi la Serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor din subordinea Consiliului Local, care va înştiinţa solicitantul şi îi va pune în vedere să achite taxa de timbru în termen de 90 de zile. După achitarea taxei, acest serviciu îi eliberează solicitantului o copie de pe decizia de admitere a cererii de schimbare a numelui de familie şi o transmite şi serviciului de stare civilă pentru a efectua modificările prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă şi pentru a elibera noi certificate de stare civilă. Efectele schimbării numelui se produc de la data înregistrării acestei menţiuni. Dovada schimării numelui se face cu dispoziţia de admitere a cererii şi cu certificatul de stare civilă eliberat pe baza ei.

Dispoziţia de respingere a cererii se comunică solicitantului de către Serviciul public judeţean de evidenţă a persoanelor din subordinea Consiliului Judeţean, în termen de 10 zile de la emitere. Aceasta poate fi contestată în instanţa de contencios administrativ, conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, în termen de 30 de zile de la primirea unui răspuns la reclamaţia prealabilă adresată la Inspectoratul naţional pentru evidenţa persoanelor.

Potrivit art. 21 din O.G. nr. 41/2003, persoana căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes legitim prin admiterea cererii de schimbare a numelui de familie pe cale administrativă formulată de o altă persoană poate solicita în instanţă anularea dispoziţiei de schimbare a numelui, în termen de 6 luni de la data admiterii cererii de schimbare a numelui, dacă persoana în cauză face dovada că, din motive obiective şi neimputabile ei, nu a putut formula opoziţia prevăzută de lege.

c) ca urmare a retranscrierii numelui de familie în limba maternă sau cu ortografia limbii materne

Conform art. 20 din O.G. nr. 41/2003, persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă sau cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte, a numelui de familie retradus în limba maternă sau cu ortografia limbii materne, la rubricile care îl privesc pe titular şi la cele privind părinţii. Cererea se depune la Serviciul de stare civilă şi se aprobă de către

5

Primar. Pe baza aprobării lui, se înscriu menţiunile necesare pe marginea actelor de stare civilă. Dacă cererea este respinsă de primar, solicitantul poate contesta această dispoziţie în instanţa de contencios administrativ.

Persoana căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes legitim prin admiterea cererii de retranscriere în limba maternă sau cu ortografia limbii materne formulată de o altă persoană poate solicita în instanţă anularea dispoziţiei de admitere a cererii, în termen de 6 luni.

2.3. Prenumele

Prenumele reprezintă cuvântul sau cuvintele care se adaugă la numele de familie, în scopul de a individualiza persoana în cadrul aceleiaşi familii şi (împreună cu numele de familie) în cadrul societăţii.

Are aceleaşi caractere juridice ca şi numele de familie: - reprezintă un drept, dar şi o obligaţie; - este inalienabil, - este imprescriptibil extinctiv şi achizitiv; - este un drept personal şi absolut şi universal.

Dobândirea prenumelui:Prenumele se dobândeşte prin atribuire, odată cu înregistrarea naşterii în registrul de

stare civilă, pe baza declaraţiei celui care solicită înregistrarea naşterii (de regulă, de către părinţi). Dacă părinţii nu se înţeleg în privinţa prenumelui copilului lor, va hotărî autoritatea tutelară.

În cazul copiilor găsiţi, prenumele se atribuie de către primarul din localitatea unde a fost găsit.

Schimbarea prenumelui:Modificarea stării civile a persoanei fizice nu produce efecte asupra prenumelui, astfel

încât schimbarea prenumelui se poate face doar pe cale administrativă sau prin retranscrierea în limba maternă sau cu ortografia limbii materne, cu respectarea aceleiaşi proceduri ca cea prezentată în cazul numelui de familie. Pentru schimbarea prenumelui unei persoane căsătorite pe cale administrativă nu este necesar consimţământul celuilalt soţ.

Iniţiala prenumelui tatălui se foloseşte pentru identificarea persoanei în practica administrativă, în situaţia în care mai multe persoane au acelaşi nume de familie şi acelaşi prenume. Pentru copiii din afara căsătoriei se foloseşte iniţiala prenumelui mamei.

2.4. Pseudonimul

Pseudonimul reprezintă denumirea liber aleasă de o persoană, alta decât numele său, sub care îşi ascunde adevărata identitate şi care este folosită în mod notoriu la desfăşurarea unei anumite activităţi, de obicei literare sau artistice (ex.: George Bacovia, Marilyn Monroe).

Pseudonimul este doar un drept, nu şi o obligaţie şi serveşte la individualizarea persoanei în raport cu activitatea sa profesională. Simpla sa folosire în mod public şi îndelungat este suficientă pentru a putea crea drepturi asupra lui. Totuşi, pseudonimul trebuie ales astfel încât să nu fie identic cu numele sau pseudonimul altei persoane. Fiind un drept personal nepatrimonial, este ocrotit de lege, iar persoana stânjenită în exercitarea dreptului la pseudonim se poate adresa instanţei, solicitând încetarea atingerii aduse. De asemenea, dreptul la pseudonim este netransmisibil.

2.5. Porecla

Porecla reprezintă o denumire deosebită de nume, dată de alte persoane unei anumite persoanepentru individualizarea acesteia. Nu este ocrotită de lege, fiind folosită uneori în

6

actele administrative sau de urmărire penală pentru identificarea unor persoane (ex.: Petre Stănescu, zis Cuţitarul).

2.6. Codul numeric personal

Codul numeric personal reprezintă un număr serial compus din 12 cifre, la care se adugă o cifră de control, fiind singurul mijloc de identificare pentru toate sistemele informatice ce cuprind date nominale privind persoana fizică, conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, modificată prin O.G. nr. 84/2001. Competenţa gestionării şi verificării atribuirii acestuia aparţine Serviciului public comunitar local de evidenţa persoanei din subordinea Consiliului Local.

CNP-ul este util atunci când mai multe persoane au acelaşi nume de familie, prenume şi iniţială a prenumelui tatălui şi prezintă aceleaşi caractere juridice ca şi numele şi două caractere specifice: - este un drept personal, pentru că nu pot exista două personae cu acelaşi CNP; - este un drept unic, în sensul că o persoană are acelaşi CNP în toate raporturile juridice.

Se atribuie de către ofiţerul de stare civilă doar cetăţenilor români în momentul naşterii, find preluat apoi în toate actele şi certificatele de stare civilă şi în Registrul de evidenţă a populaţiei. De asemenea, CNP-ul este preluat în cartea de identitate eliberată la împlinirea vârstei de 14 ani, în permisul de conducere şi în paşaport. CNP-ul se pierde ca efect al morţii persoanei sau declarării judecătoreşti a morţii sale ori ca efect al pierderii cetăţeniei române.

SECŢIUNEA IIIDOMICILIUL

3.1. Noţiunea de domiciliu

Domiciliul reprezintă un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, constând în locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală.

Este reglementată de art. 13-14 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice şi de Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate.

Termenul de domiciliu provine de la latinescul domum colere, însemnând casa pe care o locuieşte o persoană.

3.2. Caracterele juridice ale domiciliului

Pe lângă caracterele juridice generale ale oricărui atribut de identificare a persoanei fizice (drept absolut, inalienabil, imprescriptibil extinctiv şi achizitiv, personal, universal), domiciliul prezintă următoarele caractere juridice specifice:

1. obligativitate, orice persoană fiind obligată să aibă un domiciliu, având în vedere că în Codul penal se pedepseşte infracţiunea de vagabondaj. În cazul în care persoana nu are un domiciliu, se va folosi ultimul domiciliu care figurează în cartea de identitate a persoanei. În situaţia nomazilor, se va lua în considerare locul unde aceştia au avut vreodată domiciliul sau, în lipsa acestuia, domiciliul părinţilor sau locul de naştere al persoanei în cauză.

2. unicitate, deoarece fiecare persoană poate avea un singur domiciliu. Chiar dacă persoana are mai multe locuinţe statornice, domiciliul va fi locuinţa principală.

7

3. stabilitate, însemnând o statornicie, o folosire constantă şi îndelungată a locuinţei. Plecarea temporară de la domiciliu nu înseamnă schimbare lui (ex.: delegarea sau detaşarea, executarea unei pedepse privative de libertate, dispariţia persoanei).

Importanţa domiciliului:- în funcţie de acesta se determină competenţa instanţei de judecată (cea de la

domiciliul pârâtului, de regulă);- încheierea căsătoriei se face la serviciul de stare civilă din raza teritorială a

domiciliului sau reşedinţei unuia dintre viitorii soţi;- actele de procedură se comunică la domiciliul persoanei citate;- succesiunea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului.

3.3. Tipuri de domiciliu

Domiciliul este de următoarele tipuri:a. domiciliul real (de drept comun), reprezentând regula, constituie locul unde o

persoană cu capacitate de exerciţiu deplină îşi stabileşte locuinţa statornică, după propria voinţă, cu respectarea legii.

Persoana care îşi schimbă domiciliul de drept comun este obligată ca, în termen de 15 zile de la data mutării la noua adresă, să se prezinte la Serviciul public comunitar local de evidenţa persoanei, din subordinea Consiliului Local, pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate, în care să fie precizat noul domiciliu, conform dispoziţiilor Legii nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, modificată prin O.G. nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor comunitare de evidenţa persoanelor.

Dovada domiciliului de drept comun se face cu cartea de identitate, pentru persoanele în vârstă de peste 14 ani, şi cu cartea de identitate a părinţilor sau a reprezentantului legal, pentru persoanele cu vârsta sub 14 ani, sau cu orice mijloc de probă, pentru intervalul de 15 zile în care persoana îşi schimbă domiciliul.

Soţii vor avea un singur domiciliul real, ales de comun acord.b. domiciliul legal reprezintă domiciliul stabilit de lege anumitor persoane, de cele

mai multe ori datorită faptului că se află sub ocrotirea altei persoane.Pentru minor, domiciliul legal este la părinţi sau tutore. Dacă părinţii nu locuiesc

împreună, domiciliul legal al minorului va fi la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic, în caz de neînţelegere între părinţi instanţa luând o hotărâre. Dacă părinţii sunt divorţaţi, domiciliul legal al minorului va fi la acela dintre părinţi căruia instanţa i-a încredinţat copilul spre creştere şi educare. În cazul în care unul dintre părinţi este decedat, dispărut, declarat judecătoreşte mort, decăzut din drepturile părinteşti sau interzis judecătoresc, domiciliul legal al minorului va fi la celălalt părinte, iar, dacă şi acesta este în aceeaşi situaţie, domiciliul va fi la tutorele său ori la curatorul său (până la numirea turorelui).

Autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului în vârstă de peste 14 ani cererea de schimbare a locuinţei, pentru a-şi desăvârşi învăţătura sau pregătirea profesională.

Pentru interzisul judecătoresc, domiciliul legal este la reprezentantul său legal, adică la părinţi sau tutore.

Pentru persoana dispărută, domiciliul legal este la curatorul său.În cazul moştenitorilor, dacă a fost numit un custode sau un curator pentru

conservarea şi administrarea bunurilor succesorale, domiciliul legal al acestora se afla la custode sau curator.

Schimbarea domiciliului legal a unei persoane are loc odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei care realizează ocrotirea.

8

Dovada domiciliului legal se face prin probarea situaţiei de persoană pentru care legea stabileşte un domiciliul legal şi prin probarea domiciliului de drept comun al persoanei care îl ocroteşte.

c. domiciliul ales (convenţional) nu este un domiciliu propriu-zis, ci o convenţie a părţilor prin care se modifică competenţa teritorială a instanţei în cazul unui litigiu, în sensul că reclamantul nu mai are obligaţia să îl cheme pe pârât la instanţa de la domiciul real al acestuia, ci în faţa instanţei de la domiciliul ales. Domiciliul ales este valabil doar pentru actul respectiv şi durează cât există actul principal.

3.3. Reşedinţa

Reşedinţa reprezintă locuinţa cu caracter temporar, care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi domiciliu, aleasă în mod liber de persoana fizică. Aceasta poate fi în aceeaşi localitate sau în altă localitate ca cea de domiciliu. Pentru ca o locuinţă vremelnică să fie considerată reşedinţă, durata de timp în care persoana trebuie să locuiască acolo este cuprinsă între 45 de zile şi 1 an, conform art. 29 şi 30 din Legea nr. 105/1996.

Declararea reşedinţei este obligatorie, dacă persoana locuieşte în altă localitate decât cea de domiciliu mai mult de 45 de zile, Serviciul public comunitar local de evidenţa persoanei din subordinea Consiliului Local înscriind o menţiune în acest sens pe cartea de identitate. Sunt exceptate de la această obligaţie persoanele care locuiesc în altă localitate decât cea de domiciliu, în interes de serviciu sau la tratament ori odihnă pentru o perioadă cuprinsă între 45 şi 60 de zile, elevii şi studenţii aflaţi în vacanţă, persoanele internate în spital, cadrele militare active care locuiesc în interes de serviciu în afara localităţii de domiciliu, indiferent de durată.

Dovada reşedinţei se face cu menţiunea înscrisă în acest sens pe cartea de identitate sau cu orice alt mijloc de probă.

Importanţa reşedinţei:- dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea de

chemare în judecată se face la instanţa reşedinţei sale din ţară;- cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă numele, domiciliul sau reşedinţa

părţilor;- căsătoria se încheie la serviciul de stare civilă al localităţii de domiciliu sau

reşedinţă a unuia dintre viitorii soţi.

SECŢIUNEA IVSTAREA CIVILĂ

4.1. Noţiuni generale despre starea civilă

Starea civilă reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice în familie şi în societate, cuprinzând toate elementele (cu excepţia numelui şi a domiciliului) ce contribuie la determinarea calităţii de subiect de drept a omului (ex.: locul naşterii, vârsta, sexul, filiaţia, situaţia de adoptat, căsătorit, divorţat). Este reglementată de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi de Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a acesteia.

Pe lângă caracterele juridice comune tuturor atributelor de identificare a persoanei fizice (legalitate, universalitate, personalitate, inalienabilitate, imprescriptibilitate), starea civlă are un caracter juridic specific – indivizibilitatea, însemnând că o persoană nu poate avea decât o singură stare civilă, aceeaşi în toate raporturile juridice la care participă.

9

Posesia de stat reprezintă folosirea în fapt a stării civile de către o persoană. Efectul acesteia constă în prezumţia că persoana care foloseşte o stare civilă este şi titularul acesteia în realitate. Dacă posesia de stat este confirmată de actele de stare civilă, aceasta constituie o prezumţie absolută şi irefragabilă de existenţă legală a stării civile folosite. Posesia de stat presupune întrunirea cumulativă a următoarelor trei elemente:

- nomen, adică faptul de a purta numele ce corespunde stării civile pretinse; - tractatus, însemnând faptul de a fi tratat de cei apropiaţi ca fiind persoana căreia îi

aparţine starea civilă pretinsă; - fama, adică faptul de a fi recunoscut în familie şi în public ca cel căruia îi aparţine

starea civilă pretinsă.Acţiunile de stat (de stare civilă) reprezintă acţiuni în justiţie privitoare la starea

civilă a unei persoane, care au drept scop recunoaşterea, contestarea sau modificarea stării civile. În funcţie de obiectul lor, acţiunile de stat pot fi:

- acţiuni în reclamaţie de stat, care urmăresc recunoaşterea unei stări civile pe care persoana nu o posedă (ex.: acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei);

- acţiuni în contestaţie de stat, care contestă o anumită stare civilă şi urmăreşte înlocuirea ei cu alta reală (ex.: acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie);

- acţiuni în modificare de stat, care urmăresc modificarea stării civile existente şi reale, însă pentru viitor (ex.: acţiunea de divorţ).

Hotărârile judecătoreşti emise în primele două categorii de acţiuni de stat produc efecte retroactiv, iar cele date în ultima categorie de acţiuni produc efecte numai pentru viitor, însă toate produc efecte şi faţă de terţi.

Acţiunile de stat prezintă următoarele caractere juridice: - inalienabilitate; - imprescriptibilitate; - sunt personale, neputând fi exercitate decât de titularul lor, în principiu.

4.2. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă

a) Reguli generaleÎnregistrările de stare civilă reprezintă totalitatea operaţiunilor juridice de consemnare

în registrele de stare civilă a actelor şi faptelor de stare civilă efectuate de organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii. Aceste înregistrări se realizează în două feluri:

- înregistrare sub forma întocmirii actelor de stare civilă (acte de naştere, acte de căsătorie şi acte de deces);

- înregistrări sub forma înscrierii prin menţiune pe marginea actelor de stare civilă de naştere, de căsătorie şi de deces.

Registrele de stare civilă de naşteri, de căsătorii şi de decese sunt confecţionate din hârtie specială şi sunt completate cu o anumită cerneală de culoare neagră, neadmiţandu-se ştersături. Aceste registre se întocmesc în două exemplare originale, unul păstrându-se la Primărie şi unul la Consiliul Judeţean, conform art. 2 din Legea nr. 119/1996. La împlinirea a 30 de ani, acestea se predau la Arhivele statului.

Competente să înregistreze actele şi faptele de stare civilă sunt primăriile localităţilor pe raza cărora s-a produs actul sau faptul respectiv. În mod excepţional, dacă naşterea sau decesul unei persoane are loc în tren, pe o navă sau aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul graniţelor ţării, aceasta se va înregistra la autorităţile administraţiei publice locale a locului de coborâre sau debarcare, potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 119/1996. Dacă naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane au loc pe o navă românească în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale ale României, comandantul navei le va înregistra în jurnalul de bord, eliberând persoanelor îndreptăţite o dovadă constatatoare, el având

10

calitatea de ofiţer de stare civilă. Acesta va înainta un extras de pe jurnalul de bord la sosirea în ţară, prin căpitănia portului, la autoritatea administraţiei publice locale a Sectorului 1 din Municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă. Conform art. 8 alin. 4-6 din Legea nr. 119/1996, în cazul în care naşterea sau decesul unei persoane au loc pe o aeronavă românească în timpul unei călătorii în afara graniţelor României, comandantul acesteia va consemna faptul în carnetul de drum, eliberând persoanelor îndreptăţite o dovadă constatatoare, şi va înainta un extras de pe carnetul de drum la autoritatea administraţiei publice locale a Sectorului 1 din Municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă. În legislaţia noastră, căsătoriile pe o aeronavă nu sunt permise.

Actele şi faptele de stare civilă privoare la cetăţenii români aflaţi în străinătate se înregistrează de reprezentanţii diplomatici şi consulari ai României. În baza art. 44 din Legea nr. 119/1996, dacă în acea localitate străină nu există astfel de reprezentanţi, acestea se pot înregistra la autorităţile locale străine competente, iar cetăţenii români vor solicita înregistrarea lor în registrul de stare civilă al localităţii de domiciliu, în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară. Cetăţenii străini aflaţi în România pot cere autorităţilor române să înregistreze acte şi fapte de stare civilă intervenite pe teritoriul ţării noastre, care vor trimite în termen de 5 zile un extras de pe actul respectiv, prin Ministerul de Interne, la misiunea diplomatică în România a statului străin, potrivit art. 4 din Legea nr. 119/1996.

În baza art. 3 din Legea nr. 119/1996, competenţi să exercite atribuţiile de ofiţer de stare civilă sunt primarii, şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare ale României în străinătate şi comandanţii de nave şi aeronave. Potrivit art. 7 din Legea nr. 119/1996, actele de stare civilă întocmite de o persoană necompetentă sunt nule absolut, cu excepţia cazului în care o persoană a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, deşi nu avea această calitate, însă persoanele în cauză au fost de bună-credinţă, necunoscându-i necompetenţa.

Înregistrările se fac pe baza unei declaraţii făcute de persoana îndreptăţită sau din oficiu, ca urmare a comunicărilor făcute de alte organe, conform art. 5 din Legea nr. 119/1996. Declaraţia se semnează de ofiţerul de stare civilă şi de declarant.

b) Reguli speciale1. Înregistrarea naşteriiÎntocmirea actului de naştere se face de autoritatea administraţiei publice locale de la

locul naşterii, cu excepţia celor care au loc în timpul călătoriilor cu trenul, nava sau aeronava. Declaraţia se face de părinţi sau de medic, rude, vecini ori personal medical, conform art. 19 din Legea nr. 119/1996 în termen de 15 zile de la naştere pentru copilul născut viu, de 3 zile pentru copilul născut mort şi de 24 de ore pentru copilul născut viu şi decedat ulterior (într-un interval de 15 zile de la naştere), potrivit art. 17 alin. 3 din Legea nr. 119/1996. Pentru copiii găsiţi, actul de naştere se întocmeşte în termen de 30 de zile de la data găsirii lor, pe baza declaraţiei reprezentantului autorităţii administraţiei publice locale, însoţită de un proces-verbal întocmit de poliţie, medic şi reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale. Persoana care a găsit copilul trebuie să anunţe organele de poliţie în termen de 24 de ore, conform art. 21 din Legea nr. 119/1996.

Dacă declaraţia de naştere a fost făcută între 15 zile şi 1 an de la naştere, actul de naştere se întocmeşte pe baza aprobării primarului locului unde s-a produs naşterea, în baza art. 20 alin. 1 din Legea nr. 119/1996.

În cazul în care declaraţia se face după 1 an de la naştere, actul de naştere se întocmeşte numai în baza unei hotărâri judecătoreşti de înregistrare tardivă a naşterii , după ce poliţia a făcut cercetări şi medicul legist a dat avizul său privind vârsta şi sexul copilului, conform art. 21 din Legea nr. 119/1996.

11

2. Înregistrarea stabilirii filiaţieiDacă recunoaşterea copilului din afara căsătoriei are loc în momentul declarării naşterii,

filiaţia se consemnează în actul de naştere, potrivit art. 17 alin. 2 din Legea nr. 119/1996. În cazul în care recunoaşterea copilului din afara căsătoriei are loc ulterior naşterii, filiaţia se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de naştere, în baza art. 44 alin. 1 lit. a din Legea nr. 119/1996.

3. Înregistrarea adopţieiÎn baza hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, se întocmeşte un nou act de

naştere pentru persoana adoptată, în care vor fi trecuţi ca fiind părinţi fireşti adoptatorii, iar locul naşterii va fi cel unde se întocmeşte actul de naştere, conform art. 26 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 119/1996.

4. Înregistrarea căsătorieiÎn baza art. 27-33 din Legea nr. 119/1996, căsătoria se înregistrează prin întocmirea

actului de căsătorie de către autoritatea administraţiei publice locale de la locul unde se va oficia căsătoria, adică Serviciul de stare civilă de la domiciliul unuia dintre viitorii soţi, pe baza declaraţiei de căsătorie a acestora depusă cu 10 zile înainte de oficierea căsătoriei. Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în acea localitate, va face declaraţia de căsătorie în localitatea unde se află la serviciul de stare civilă. Ofiţerul de stare civilă poate încheia căsătoria între cetăţeni străini, dacă ei prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau consulare ale ţărilor lor, din care rezultă că îndeplinesc condiţiile de fond cerute de legea lor naţională.

5. Înregistrarea divorţuluiDivorţul se înregistrează din oficiu prin menţiune pe marginea actului de căsătorie, în

baza hotărârii de divorţ comunicată de instanţă serviciului de stare civilă, în baza art. 44 alin. lit. g din Legea nr. 119/1996.

6. Înregistrarea schimbării numelui de familie sau prenumelui pe cale administrativăConform art. 44 alin. 1 lit. f din Legea nr. 119/1996, se face prin menţiune pe marginea

actului de naştere şi de căsătorie, dacă persoana solicitantă este căsătorită, în baza dispoziţiei de admitere a cererii emise de Preşedintele Consilului Judeţean, urmând a se elibera un nou certificat de naştere şi de căsătorie, dacă este cazul, cu noul nume.

7. Înregistrarea decesuluiPotrivit art. 34-35 din Legea nr. 119/1996, se realizează prin întocmirea actului de

deces, în baza unei declaraţii făcute de soţ, rude, vecini, administratorul imobilului sau medic la serviciul de stare civilă de la locul decesului, în termen de 3 zile de la deces, şi în baza certificatului medical constatator al decesului. În caz de moarte violentă, declaraţia se face în termen de 48 de ore de la deces sau de la găsirea corpului. Dacă decesul nu a fost declarat în termen, înregistrarea se poate face doar cu aprobarea Parchetului. Decesul declarat prin hotărâre judecătorească se înregistrează din oficiu de Serviciul de stare civilă de la locul naşterii persoanei sau de la domiciliul ei, în baza hotărârii comunicate de instanţă, conform art. 41 din Legea nr. 119/1996.

4.3. Proba stării civile

Starea civilă se dovedeşte cu actele de stare civilă şi cu certificatele de stare civilă , care sunt înscrisuri autentice întocmite în registre publice de un funcţionar numit ofiţer de stare civilă. Acestea fac dovadă până la înscriere în fals pentru constatările directe ale funcţionarului şi până la proba contrară pentru declaraţiile părţilor, potrivit art. 13-14 din Legea nr. 119/1996.

12

Pe marginea actului de naştere se înregistrează prin menţiune toate modificările apărute în starea sa civilă de-a lungul vieţii persoanei.

În mod excepţional, se pot folosi orice mijloace de probă pentru dovedirea stării civile, dacă nu există registre de stare civilă ori acestea s-au pierdut ori distrus sau dacă s-a omis întocmirea actului de stare civilă, conform art. 16 din Legea nr. 119/1996.

4.4. Anularea, modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă

Conform art. 57-58 din Legea nr. 119/1996, aceste operaţiuni se fac numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul reclamantului, care va solicita poliţiei să facă cercetări şi va cita obligatoriu autoritatea administraţiei publice locale - în calitate de pârât, şi procurorul.

Anularea unui act de stare civilă are loc când înregistrarea s-a efectuat de o persoană necompetentă, nu s-a efectuat în registrele de stare civilă, nu s-a efectuat cu respectarea modelelor prevăzute de lege sau când s-au înregistrat fapte şi acte care nu s-au produs.

Rectificarea şi completarea înregistrărilor efectuate în actele de stare civilă reprezintă îndreptarea unor greşeli de înregistrare sau împlinirea unor omisiuni la înregistrare privind acte de stare civilă.

4.5. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă

Conform art. 54 din Legea nr. 119/1996, reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate face în baza unei cereri depusă la autoritatea administraţiei publice locale competentă să întocmească actul şi se soluţionează în termen de 30 de zile, după ce poliţia a efectuat cercetări, prin dispoziţia primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile. Aceasta poate fi atacată la judecătorie.

Reconstituirea actelor de stare civilă se poate cere dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau dacă actul s-a întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul şi extrasul de pe acest act, potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996.

Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă a fost omisă întocmirea lor, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii lor sau dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă, potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996.

13

MIJLOACE DE OCROTIRE A PERSOANEI FIZICE

SECŢIUNEA ITUTELA

Mijloacele de ocrotire a minorului sunt ocrotirea părintească, tutela şi măsurile speciale de protecţie a copilului. Dintre acestea vom prezenta tutela, urmând ca ocrotirea părintească şi măsurile speciale de protecţie a copilului să fie prezentate la disciplina Dreptul familiei, în anii superiori de studiu.

1.1 Noţiunea de tutelă

Tutela reprezintă o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia o persoană numită tutore este chemată să exercite drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un copil minor, lipsit de ocrotire părintească. Acest mijloc juridic de ocrotire a copilului minor este reglementat de art. 113-141 C. fam. şi de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005.

1.2. Principiile tutelei

Principiile tutelei sunt următoarele:1. principiul generalităţii tutelei, tutela instituindu-se ori de câte ori atunci un minor

este lipsit de ocrotire părintească din partea ambilor părinţi, deoarece aceştia sunt morţi sau declaraţi morţi, necunoscuţi sau dispăruţi, puşi sub interdicţie ori decăzuţi din drepturile părinteşti, potrivit art. 113 C. fam.;

2. principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al minorului, potrivit art. 114 C. fam.;

3. principiul independenţei patrimoniale dintre minor şi tutore, pentru că minorul nu are drepturi asupra bunurilor tutorelui şi nici acesta din urmă nu are drepturi asupra bunurilor minorului;

4. principiul exercitării tutelei sub supravegherea, îndrumarea şi controlul autorităţii tutelare, reprezentanţii acestei instituţii având dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre modul de îngrijire, creştere şi educare a copiilor minori, conform art. 136 C. fam.

1.3. Caracterele juridice ale tutelei

Caracterele juridice ale tutelei sunt următoarele:1. legalitate, legea stabilind cazurile de instituire, de numire a tutorelui, obligaţiile

tutorelui şi încetarea tutelei;

14

2. obligativitate, cel numit tutore neputând refuza această sarcină, cu excepţia situaţiilor prevăzute în art. 118 alin. 2 C. fam.:

- dacă are vârsta de 60 ani; - este o femeie însărcinată sau mamă a unui copil mai mic de 8 ani; - exercită o altă tutelă sau curatelă; - creşte sau educă 2 sau mai mulţi copii;- nu poate îndeplini tutela datorită bolii, infirmităţii, felului îndeletnicirii, îndepărtării

domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate.3. gratuitate, autoritatea tutelară, ţinând seama de munca depusă de tutore, de starea

materială a minorului şi a tutorelui, putând dispune în favoarea acestuia din urmă o remuneraţie care nu va depăşi 10 % din veniturile minorului, conform art. 121 C. fam.;

4. personalitate, tutela neputând fi exercitată prin reprezentant.

1.4. Deschiderea tutelei minorului

Conform art. 115 C. fam., au obligaţia, în termen de cel mult 5 zile de la data când află de existenţa unui minor lipsit de ocrotire părintească, să încunoştinţeze autoritatea tutelară următoarele persoane:

- persoanele apropiate minorului, administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;

- serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, şi biroul notarial, cu prilejul deschiderii unei succesiuni;

- instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia, cu prilejul pronunţarii, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;

- organele administraţiei de stat, insituţiile de ocrotire; - orice altă persoană. Numirea tutorelui se face de către instanţa judecătorească, conform art. 38-39 şi art.

42 din Legea nr. 272/2004, la propunerea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi de Protecţie a Copilului, aflată în subordinea Consiliului Judeţean, deşi art. 116 C. fam., încă neabrogat expres (doar în mod tacit), prevede autoritatea tutelară ca organ competent în numirea tutorelui.

Alegerea tutorelui se face în scopul ocrotirii intereselor minorului, fiind preferabilă numirea unei rude. Orice persoană cu capacitate de exerciţiu şi o bună comportare în familie şi societate poate îndeplini sarcina de tutore, însă evaluarea acestuia revine autorităţii tutelare. Conform art. 117 C. fam., nu pot fi tutore următoarele persoane:

- minorul sau cel pus sub interdicţie;- persoana decăzută din drepturile părinteşti sau declarată incapabilă de a fi tutore;- cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, în baza legii sau

prin hotărâre judecătorească, şi cel cu rele purtări;- cel care, potrivit legii speciale, este lipsit de dreptul de a alege şi de a fi ales;- cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;- cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini

sarcina tutelei.Conform art. 119 C. fam., autoritatea tutelară comunică în scris tutorelui numirea sa şi

sarcinile care îi revin şi afişează decizia de numire la Primăria de la domiciliul minorului. În mod provizoriu se poate numi un curator, dacă numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat.

15

1.5. Atribuţiile tutorelui

Atribuţiile tutorelui sunt următoarele:a) ocrotirea persoanei minoruluiPotrivit art. 123 C. fam., tutorele creşte minorul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea

lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională, potrivit cu însuşirile lui. Domiciliul minorului se afla la tutore, conform art. 122 C. fam. Schimbarea felului învăţăturii sau al pregătirii profesionale, pe care minorul le primea la data numirii tutorelui, nu se poate face decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

b) ocrotirea patrimoniului minorului1. administrarea bunurilor minoruluiLa deschiderea tutelei, în prezenţa tutorelui, un delegat al autorităţii tutelare va verifica

la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar cu privire la acestea şi la creanţele minorului. Creanţele pe care le are minorul faţă de tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă sau fraţii şi surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea autorităţii tutelare, conform art. 126 C. fam.

Aceasta va stabili suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale, care se acoperă din veniturile bunurilor minorului sau din vânzarea bunurilor sale ori, în lipsa acestora sau altor rude obligate la întreţinere, autoritatea tutelară va cere Direcţiei judeţene a muncii şi protecţiei sociale să contribuie la întreţinerea lui, conform art. 127 C. fam.

Sumele rezultate din veniturile minorului, necesare nevoilor întreţinerii acestuia, se depun într-un cont distinct la C.E.C. pe numele minorului, putând fi ridicate de tutore fără aprobarea prealabilă a autorităţii tutelare. Dacă aceste sume depăşesc nevoile întreţinerii lui şi administrării bunurilor sale, vor fi depuse într-un cont separat la C.E.C. pe numele minorului, de unde vor putea fi ridicate doar cu încuviinţarea autorităţii tutelare, potrivit art. 131 C. fam.

Pe parcursul tutelei, tutorele este obligat să întocmească şi să prezinte autorităţii tutelare anual, în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic, şi oricând este cerută, o dare de seamă asupra modului în care s-a îngrijit de persoana minorului şi de administrarea bunurilor sale, conform art. 134 C. fam.

La încetarea tutelei, tutorele este obligat să întocmească şi să prezinte autorităţii tutelare, în termen ce 30 de zile, o dare de seamă generală, potrivit art. 140 C. fam. Bunurile vor fi predate fostului minor, moştenitorilor săi ori noului tutore.

După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, autoritatea tutelară va da descărcare de gestiune tutorelui, aceasta neînsemnând faptul că tutorele va fi exonerat de răspundere faţă de minor, dacă se constată ulterior că, din culpa sa, a pricinuit o pagubă acestuia, conform art. 141 C. fam.

2. reprezentarea sau asistarea la încheierea actelor juridice civile În ce minorul cu vârsta sub 14 ani, tutorele îl reprezintă în toate actele juridice civile,

pe care le încheie în numele acestuia. Tutorele poate încheia singur acte de conservare şi acte de administrare. Însă, el poate face acte de dispoziţie sau să permită plata creanţelor pe care le are faţă de minor, soţul, o rudă în linie dreaptă sau fraţii şi surorile acestuia, numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, conform art. 129 C. fam. Legea îi interzice tutorelui încheierea, în numele minorului, de contracte de donaţie sau cele care garantează obligaţia altuia şi de acte juridice între el, soţul, o rudă în linie dreaptă sau fraţii şi surorile sale, de o parte, şi minor, de cealaltă parte.

Minorul între 14-18 ani poate încheia singur acte juridice, dar are nevoie de încuviinţarea prealabilă a tutorelui. Acest minor poate încheia singur, fără încuviinţarea tutorelui, următoarele acte juridice: - minora de 16 ani se poate căsători; - minorul de 10 ani

16

îşi poate da consimţământul la adopţia sa; - minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din averea sa, poate accepta o donaţie fără sarcini, poate încheia un contract individual de muncă şi poate realiza singur acte de administrare şi de conservare. El poate încheia acte de dispoziţie doar cu încuviinţarea tutorelui şi cu a autorităţii tutelare, potrivit art. 133 C. fam.

1.6. Încetarea tutelei

Încetarea tutelei poate să aibă loc din următoarele cauze: a) cauze care privesc minorulTutela încetează la împlinirea vârstei de 18 ani a persoanei ocrotite, în cazul căsătoriei

minorei de 16 ani, în situaţia în care părinţii fireşti au fost identificaţi, au reapărut sau li s-a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti ori interdicţia judecătorească, sau dacă minorul moare. Dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească, tutorele său va fi înlocuit cu un alt tutore, care va avea câteva atribuţii în plus faţă de acesta.

b) cauze care privesc tutoreleTutela încetează la moartea sau punerea sub interdicţie judecătorească a tutorelui, în

cazul îndepărtării lui de la tutelă, ca o sancţiune, ori în situaţia înlocuirii la cererea sa.

1.7. Răspunderea tutorelui

Descărcarea de gestiune data tutorelui cu ocazia încetării tutelei nu îl absolvă pe acesta de răspunderea pentru pagubele pricinuite minorului. În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor sale, tutorele va răspunde administrativ, penal, civil şi potrivit dreptului familiei.

Tutorele va răspunde administrativ, cu amendă contravenţională, în cazul săvârşirii unor contravenţii, precum neluarea măsurilor necesare pentru a-l împiedica pe minor de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie, sau va răspunde penal, în cazul săvârşirii unor fapte care constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului sau punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji.

Asupra tutorelui operează răspunderea civilă patrimonială în baza art. 998-999 C. civ., chiar şi în cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune, deoarece tutorele răspunde pentru prejudiciile cauzate minorului sau terţilor prin fapta sa. În caz de neglijenţă sau abuz asupra minorului, tutorele va fi îndepărtat de la tutelă, aceasta fiind o sancţiune specifică dreptului familiei.

17

CURATELA

2.1. Noţiunea de curatelă

Curatela reprezintă instituţia de drept civil prin care se realizează ocrotirea unor persoane fizice care, aflându-se în anumite situaţii speciale prevăzute de lege, nu pot să-şi exercite drepturile şi să-şi apere interesele. Este reglementată de art. 152-157 C. fam.

2.2. Clasificarea curatelei

I. În funcţie de întinderea puterilor acordate curatorului:a. curatela specială, în cadrul căreia curatorul este împuternicit să încheie un singur

act (ex.: curatela pentru vânzarea unui imobil);b. curatela generală, în cadrul căreia curatorul este împuternicit să se ocupe de

persoana şi patrimoniul unei persoane, încheind acte de conservare şi de administrare (ex.: curatela alienatului mintal până la pronunţarea hotarării judecătoreşti de punere sub interdicţie).

II. În funcţie de durată:a. curatela provizorie, instituită pe o durată scurtă de timp (ex.: curatela minorului

până la numirea tutorelui);b. curatela permanentă, instituită pe o durată nelimitată de timp (ex.: curatela pentru

bătrâni).III. În funcţie capacitatea persoanelor aflate sub curatelă:a. curatela persoanelor capabile (propriu- zisă), destinată ocrotirii persoanelor cu

capacitate deplină de exerciţiu aflate în situaţii speciale;b. curatela persoanelor incapabile (specială), destinată ocrotirii persoanelor lipsite de

capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu.

2.3. Curatela persoanelor capabile

Acest tip de curatelă se instituie pentru ocrotirea unor persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, însă aflate în imposibilitate de a-şi apăra singure interesele şi de a-şi administra patrimoniul. Curatela se instituie cu consimţământul persoanei ocrotite şi nu are nici un efect asupra capacităţii de exerciţiu a persoanei în cauză, potrivit art. 154 alin. 2 şi 153 C. fam.

Cazuri (prevăzute de art. 152 C. fam.):1. curatela persoanelor în vârstă, bolnave fizic sau infirme, care deşi capabile, nu

pot, datorită situaţiei speciale în care se află, să-şi administreze personal bunurile şi să-şi apere mulţumitor interesele. Din motive temeinice, aceste persoane nu pot să-şi numească un reprezentant sau un madatar general, conform art. 152 lit.a C. fam.

2. curatela pentru cazuri urgente, când datorită bolii sau din alte motive, o persoana, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în situaţii a căror rezolvare nu suferă amânare, potrivit art. 152 lit. b C. fam.

3. curatela persoanei care lipseşte de la domiciliu, insituita atunci când o persoană este obligată să lipsească, din împrejurări străine de vionţa sa, vreme îndelungată de la domiciliu, fără a lăsa un mandatar general, conform art. 152 lit. d C. fam.

4. curatela persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie nimic şi care nu a lăsat un madatar general, instituită, de regulă, după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de declarare a dispariţiei, potrivit art. 152 lit. e C. fam.

18

5. curatela surdomutului, care nu ştie să scrie, când acceptă o donaţie, în prezenţa unui curator, conform art. 816 C. civ..

6. curatela instituită în cazul procedurii succesorale notariale, atunci când există pericolul înstrăinării sau pierderii bunurilor succesorale, notarul desemnând un curator destinat ocrotirii intereselor moştenitorilor, căruia îi va încredinţa bunurile succesorale spre păstrare, conservare şi administrare, până la împărţirea moştenirii, potrivit art. 72 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici.

7. curatela succesiunii acceptate sub beneficiu de inventar, instituită de notar când există un singur moştenitor minor sau interzis judecătoresc care întruneşte în persoana sa două calităţi, de proprietar al moştenirii şi terţ faţă de aceasta, respectiv de reclamant şi pârât. Acţiunile moştenitorului beneficiar împotriva moştenirii se vor intenta împotriva unui curator, conform art. 19 din Decretul nr. 32/1954.

2.4. Curatela persoanelor incapabile

Acest tip de curatelă urmează regulile de la tutelă şi se instituie pentru ocrotirea unor persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu , curatorul ţinând provizoriu locul părinţilor sau al tutorelui.

Cazuri:1. curatela instituită pentru minorul lipsit de ocrotire părintească, până la

numirea tutorelui;2. curatela instituită pentru debilul şi alienatul mintal, în cursul procesului de

punere sub interdicţie judecătorească, până la numirea tutorelui;3. curatela instituită pentru minor sau interzis judecătoresc, în cazul în care

părinţii sau tutorele nu-şi pot îndeplini temporar atribuţiile; 4. curatela instituită în caz de interese contrare între părinţii sau tutore şi minor

sau interzis judecătoresc (ex.: în materie succesorală, când la moştenire vin în concurs soţul supravieţuitor şi copilul minor al defunctului).

2.5. Instituirea curatelei

Curatela se poate institui, conform art. 154 alin. 1 C. fam., la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor, a tutorelui sau a celor arătaţi în art. 115 C. fam., sau, din oficiu, de autoritatea tutelară.

Cu excepţia curatorului unei succesiuni numit de notar, numirea curatorului se face de autoritatea tutelară din raza teritorială a domiciliului minorului, respectiv a interzisului judecătoresc.

2.6. Atribuţiile curatorului

Atribuţiile curatorului sunt următoarele:a) în situaţia curatelei persoanelor capabile, se vor aplica regulile de la contractul de

mandat, potrivit art. 155 alin. 1 C. fam., curatorul reprezentând persoana în limitele puterilor încredinţate de cel reprezentat, care are dreptul de a-l revoca oricând.

b) în situaţia curatelei persoanelor incapabile, se vor aplica toate regulile expuse la tutelă cu privire la numirea curatorului, atribuţiile sale (referitoare la administrarea

19

bunurilor – inventar şi dări de seamă) şi răspunderea sa, cu deosebirea că, în acest caz, curatorul nu poate încheia acte de dispoziţie, ci numai acte de conservare şi de administrare.

2.7. Încetarea curatelei

Curatela poate înceta din următoarele cauze:a) cauze care privesc persoana ocrotităCuratela încetează dacă persoana ocrotită moare, dacă bolnavul se însănătoşeşte sau

dacă persoana dispărută a reapărut. b) cauze care privesc curatorulCuratela încetează la moartea sau punerea sub interdicţie judecătorească a curatorului,

în cazul îndepărtării lui de la curatelă, ca o sancţiune, ori în situaţia înlocuirii la cererea sa, de regulă după 3 ani de la numire, potrivit art. 156 C. fam., ori din voinţa persoanei reprezentate sau a celei care a solicitat curatela, când au încetat cauzele care au determinat instituirea ei.

20

Bibliografie:

1. Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

2. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;

3. Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;4. Poenaru E., Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;5. Rauschi Şt., Popa Gh., Rauschi Şt., Drept civil. Teoria generală. Persoana fizică.

Persoana juridică, Ed. Junimea, Iaşi, 2000;6. Andrei Petru P., Apetrei I., Drept civil. Partea generală. Persoana fizică, Ed.

Ankarom, Iaşi, 1998;7. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;8. Codul familiei.9. Decretul nr. 32/1954;

21