INIŢIATORII SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Auguste Comte (1798-1857) este considerat fondatorul sociologiei şi primul care a formulat conceptul de „sociologie“ definită ca „ştiinţă a societăţii“. Filosoful francez a ajuns la ideea de sociologie, urmare a concepţiei sale despre evoluţia gândirii omeneşti. Ştiinţa parcurge trei stadii diferite: teologic, metafizic şi pozitiv. Orice cunoaştere într-un domeniu debutează cu stadiul bazat pe concepte teologice. Să luăm ca exemplu, astronomia. Aceasta a oferit, în societăţile primitive, explicaţii la mişcările cereşti prin acţiunea unor zei, demoni sau fiinţe. În al doilea stadiu, cel metafizic, locul lui Dumnezeu este luat de principii abstracte. Conceptele teologice au fost înlocuite cu explicaţii metafizice bazate pe raţiune. Al treilea stadiu – pozitiv sau real – relevă semnificaţia cunoaşterii ştiinţifice rezultată din observarea relaţiilor şi interdependenţelor guvernate de legi.. În demersul său privind sistemul ştiinţelor, Comte propune o ierarhizare a ştiinţelor, în care prioritatea o deţine matematica urmată de astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie. Ştiinţa despre societate este concepută ca fiind cea mai complexă.

Herbert Spencer (1820-1903) este fondator al sociologiei prin argumentarea, într-o teorie specială, a organicităţii societăţii. În viziunea sa, societatea este analogă organismului biologic. Asemănător corpului uman alcătuit din organe – rinichii, plămânii şi inima –, societatea este alcătuită din instituţii – familia, religia, educaţia, statul şi economia. Evoluţia societăţii are loc identic cu evoluţia organismului. Aşadar, o societate cunoaşte toate etapele dezvoltării unui organism, de la naştere până la moarte, ceea ce este reflexul acţiunii unor legităţi. Prin această idee, H. Spencer pune pentru prima oară în sociologie bazele teoriei sistemice despre societate. Progresul social este efectul evoluţiei sociale în mod organic. În acest sens, el a fost adeptul selecţiei şi evoluţiei naturale a societăţii, iar dezvoltarea socială este posibilă numai prin această selecţie naturală. De aceea, Spencer a susţinut ideea neintervenţiei guvernului în adoptarea legislaţiei. În societate trebuie să acţioneze selecţia naturală astfel ca numai cei, care s-au dovedit capabili să se adapteze la cerinţele realului, să supravieţuiască, şi vor fi perpetuate numai acele forme sociale ce au rezistat la exigenţele evoluţiei naturale.

Emile Durkheim (1858-1916). Analiza societăţii prin faptul social este întreprinsă de sociologul francez în lucrarea „Diviziunea muncii sociale“ (1893). Durkheim a făcut distincţia între solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică, derivată din compararea structurilor sociale simple în societăţile tradiţionale cu diviziunile complexe în societăţile moderne. În primele tipuri de societate, diviziunea muncii era foarte simplă, afirmată între persoane implicate în aceeaşi ocupaţie, cum ar fi vânătoarea şi agricultura. În acele contexte sociale au existat un stil comun de viaţă, un set comun de credinţe, obiceiuri şi ritualuri cunoscute şi practicate de către toţi. Prin urmare, a existat un consens comun fundamental pe care Durkheim l-a denumit conştiinţa colectivă în temeiul căreia oamenii au cunoscut aceeaşi viaţă socială şi au edificat o solidaritate socială care orientează şi controlează comportamentul individual. Această solidaritate este mecanică, iar dimensiunea ei esenţială este conştiinţa colectivă. Pe măsură ce societăţile se modernizează, adoptă tipuri de producţie industrială, iar diviziunea muncii devine mai complexă, se schimbă şi tipul de solidaritate socială. Migrarea oamenilor de la sat la oraş, din activităţile agricole în muncile industrial contribuie la erodarea vechii solidarităţi. În locul omogenizării din societatea tradiţională se impune eterogenitatea socială în ocupaţii, stiluri de viaţă. Conştiinţa colectivă este înlocuită cu conştiinţa individualităţii. Se face trecerea de la proprietatea comună la proprietatea privată, de la responsabilităţi colective la drepturi individuale. Relaţiile directe între oameni şi controlul informal îşi pierd din semnificaţie. Puterea şi autoritatea au trecut din responsabilitatea familiei şi a bisericii în seama justiţiei şi a statului. Toate acestea au impus o nouă solidaritate socială, anume solidaritatea organică.