inflatia

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Analiza nivelului si evolutiei ratei inflatiei in Romania in perioada de

tranzitie

INTRODUCERE

Inflaţia reprezintă unul dintre cele mai „nocive” fenomene economice care se

manifestă în economiile contemporane. Totuşi, aceasta nu reprezintă un fenomen nou,

manifestările ale ei fiind întâlnite încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi conşiderată

drept o maladie cronică, greu de stăpânit. Tema inflaţiei a fost adesea pusă în discuţie de

numeroşi specialişti (economişti şi nu numai), aceştia încercând sa definească fenomenul, să

explice cauzele apariţiei inflaţiei, impactul acesteia asupra populaţiei şi agenţilor economici,

formele sale de manifestare etc.

În acest context, în lucrarea de faţă am urmărit atingerea celor mai importante

probleme legate de inflaţie care au apărut în lucrările cu caracter economic, social, etc.

Primul capitol conţine prezentarea principalelor teorii din domeniul inflaţiei, respectiv

teoria monetaristă a inflaţiei, teoria cantitativă şi teoria modernă a inflaţiei. Urmează o

claşificare a inflaţiei în funcţie de mai multe criterii (de intenşitate, cauze de apariţie).

Datorita importantei acestui ultim criteriu menţionat (respectiv cauzele apariţiei inflaţiei) am

detaliat tipurile de inflaţie intr-un subcapitol aparte in care se poate observa cu uşurinţă cum

acţionează cererea şi oferta în sensul creşterii inflaţiei. In funcţie de cauzele generatoare de

inflaţie literatura de specialitate distinge: inflaţia prin cerere, inflaţie prin costuri şi inflaţie

structurală. De asemenea, pe parcursul acestui capitol sunt prezentate câteva din principalele

efecte ale procesului inflaţionist (dintre care scăderea puterii de cumpărare a monedei este cel

mai grav şi care este reşimţit deopotrivă de populaţie şi de agenţii economici) precum şi

câteva mijloace de protecţie împotriva acestuia. Pentru protejarea populaţiei de efectele

inflaţiei cel mai adesea factorii de decizie (guvernul în special) recurg la indexarea veniturilor

populaţiei.

Al doilea capitol al lucrării cuprinde elemente esenţiale necesare analizei procesului

inflaţionist, între acestea un rol de vârf îl ocupă „curba lui Phillips”. Evoluţia teoriei

Pagina 1 din 92


contemporane a inflaţiei a fost influenţata in mare măsura de apariţia acestui model, al curbei

lui Phillips. Importanţa acestei curbe nu rezidă numai în faptul ca ea a fost formulata şi

acceptată ci, mai ales in modificările ei ulterioare de către R.Lipsey precum şi de către Milton

Friedman (autorul tezei „ratei naturale a şomajului”) şi E.Phelps. În ultima parte a acestui

capitol sunt prezentaţi principalii indicatori care ne ajuta in determinarea nivelului inflaţiei:

indicele preţurilor bunurilor de consum, indicele preţurilor producţiei industriale şi deflatorul

PIB. Sunt evidenţiate sferele de cuprindere, nomenclatoarele utilizate pentru calculul indicilor

preţurilor de consum al populaţiei şi indicele preţurilor producţiei industriale precum şi

modalitatea actuală de calcul a acestora. Referitor la deflatorul PIB este prezentat modul de

obţinere al acestuia şi, totodată, principalele motive care duc la diferenţe între rata inflaţiei

măsurată cu acest indicator şi cea măsurată cu ajutorul IPC sau IPPI.

Capitolul trei include principalele conexiuni ale inflaţiei respectiv relaţia dintre

inflaţie şi şomaj (iar in acest caz curba lui Phillips reprezintă un instrument fără de care nu se

poate concepe această analiză), corelaţia intre salarii şi inflaţie, corelaţia intre inflaţie şi rata

dobânzii (rata reală a dobânzii). În cadrul primei corelaţii sunt definite şi explicate concepte

ca: nivel al şomajului, durată a şomajului, intenşitate a şomajului. Este de asemenea prezentat

rolul pe care îl ocupă ajutorul de şomaj, ca principala măsura de protecţie socială pentru

persoanele care nu au un loc de muncă sau care au pierdut un loc de muncă.

Prima parte a capitolului patru conţine analiza concretă a evoluţiei inflaţiei şi a

factorilor săi de influenţă in perioada 1990-1997. Sunt analizate evoluţiile ratei inflaţiei

măsurate cu ajutorul indicelui preţurilor de consum a populaţiei, indicele preţurilor producţiei

industriale şi a deflatorului PIB, precum şi diferenţele care apar intre ele. Urmează, in partea

a doua a capitolului patru, detalierea evoluţiei preţurilor bunurilor de consum pentru anii

1998-1999 deoarece aceasta prezintă o mai mare importanţă atât pentru populaţie cât şi

pentru agenţii economici. Este analizata evoluţia IPC atât în ansamblu cât şi în funcţie de

structura sa (indicele pentru produsele alimentare, pentru produsele nealimentare şi pentru

servicii)

Lucrarea se încheie cu o analiză comparativă între evoluţia principalilor indicatori

macroeconomici în perioada 1989-1999 în România vizavi de celelalte ţări candidate la

Uniunea Europeană. Sunt de asemenea estimate poşibilităţile României de aderare in cel mai

scurt timp la UE, precum şi domeniile in care ţara noastră trebuie să mai realizeze progrese

(in special stoparea declinului economic şi menţinerea unei rate a inflaţiei în limite

acceptabile.

Pagina 2 din 92


CAP 1.CONCEPTE DE BAZĂ ALE INFLAŢIEI

TEORII ŞI TIPOLOGII ALE INFLAŢIEI.

În istoria lor toate tărie au cunoscut perioada de inflaţie. În unele epoci preţurile sunt,

în ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, în alte epoci să aşistăm neputincioşi la năvala

unui val inflaţionist. Pentru a se menţine consumul este nevoie de mai mulţi bani sau, cea ce

reprezintă acelaşi lucru, preţul mărfurilor creşte şi banii îşi pierd puterea de cumpărare.

Din punct de vedere etimologic, termenul de inflaţie provine de la latinescul

« inflare « , care are semnificaţia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea şi foloşirea acestui

termen in limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la

începutul manifestării sale şi până în zilele noastre , fenomenul denumit inflaţie, s-a

caracterizat sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare , printr-o creştere exagerată a

preţurilor.

Deşi este foarte uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul dintre fenomenele

complexe, foarte greu de explicat şi încadrat în anumite graniţe fixe. Din acest motiv definiţia

inflaţiei nu este una strictă, unanim acceptată de specialiştii economişti, ci ea se înscrie intr-o

gamă foarte variată, fiecare dintre cei care o definesc încercând să includă ceea ce este

esenţial in conţinutul şi manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase

controverse privind natura fenomenului şi, de aici , polemici şi privind definirea inflaţiei. In

continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul inflaţiei, precum şi elementele lor

definitorii.

TEORIA MONETARISTĂ A INFLAŢIEI

Teoria monetaristă a inflaţiei, denumită şi materialistă, a furnizat o analiză critică a

fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intenşitatea maximă la începutul anilor

’70, odată cu apariţia a două articole semnate de Milton Friedman intitulate “O schemă

teoretică a analizei monetare” (1970) şi “Teoria monetară a venitului nominal” (1971),

precum şi in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea şi popularizarea

monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit şi lucrările următorilor autori:

Pagina 3 din 92


K.Brunner (1970), K.Brunner şi A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972),

D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) şi M.J. Parkin (1975). In aceste lucrări monetariste rolul

central este jucat de explicarea procesului inflaţionist. Cu toate ca aceşti autori au abordări

teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:

1.inflaţia este in esenţă un fenomen monetar;

2.teoria keyneşiană , pe care monetariştii o echivalează cu o curba şimplă a lui

Phillips , neajustată la aşteptări, nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea

inflaţiei;

3.rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explica rata inflaţiei şi, respectiv,

accelerarea inflaţiei.

Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreşte să devină însă, mai mult decât

o teorie a inflaţiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigmă

teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de vedere keyneşian. Cum autorii

monetariştii nu alcătuiesc un grup omogen şi cum ei diferă, atât ca metodologie cât şi din

punct de vedere al specificităţii metodelor, este foarte greu de caracterizat şcoala de gândire

macroeconomică a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuşi, au

existat asemenea iniţiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea

« Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) şi in special

Th.Majer şi alţii care au incercat să caracterizeze monetarismul în douăsprezece propoziţii.

Membrii şcolii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziţii :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Şistemul economic revine automat la

un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata şomajului revine la valoarea ei

“naturală”

2.orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deşi

rezultă rate ale inflaţiei diferite.

3.o modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creşterii

economice reale (şi, de aici şi rata şomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare şi se

menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei inflaţiei (teorema acceleraţiei).

4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, şi

se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite.

Postulatul stabilităţii nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In esenţă, teza

existenţei unui şistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariştilor

(deoarece economia de piaţă se caracterizează prin instabilitate şi , in consecinţă, stabilitatea

din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorică), aşa cum remarca

Pagina 4 din 92


A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pieţei ca şistem economic este presupusa, nu dovedita.

Spre exemplu, se afirmă ca piaţa muncii tinde mereu spre echilibru , adică rata şomajului este

egală cu rata naturală, care reprezintă numai şomajul de fricţiune. Pe baza postulatului

stabilităţii, monetarismul exclude poşibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare,

caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri şi forţă de muncă. Astfel, monetarismul trece

dincolo de graniţele teoriei economice şi se caracterizează, totodată, ca având o doză de

ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul

stabilităţii.

Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă

intr-un mod înalt şi gestiunea monetară are o relevanţă şi un control redus asupra ei. Opinia

adepţilor monetarişti afirmă, in schimb, ca economia reală este relativ stabilă in mod inerent,

dar ca ea poate fi destabilizată de evoluţiile monetare care trebuie prin urmare să fie

controlate cât mai bine poşibil printr-o politică monetară abilă.

Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creştere a ofertei de bani

este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită şi teoria cantităţii pe termen lung.

Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflaţiei este influenţată

exclusiv de rata de creştere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condiţiile

unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflaţiei anticipată corect.

A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menţionată anterior,

este teoria cantităţii pe termen scurt. Această teorie susţine ca accelerarea ratei de creştere a

ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină,

temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale şi, prin urmare, reduce rata

şomajului. Inflaţia rezultată duce la o ajustare a şistemului economic. In decursul acestui

proces de ajustare, rata creşterii economice reale revine la valoarea iniţială. Astfel,

accelerarea creşterii reale obţinute printr-o rată mai rapidă de creştere a cantităţii de bani este

doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept “teorema acceleraţie”.

Majoritatea autorilor monetarişti, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest

principiu, dar cu particularităţi diferite ale modelelor. Totuşi, per ansamblu, teorema

acceleraţiei deţine un rol central in analizarea procesului de ajustări pe termen scurt.

Cea dea patra propoziţie acceeptată de adepţii monetarismului are ca element central

respingerea politicilor monetare şi fiscale discreţionare. Gestionarea activistă a cererii şi,

politicile compensatorii anticiclice sunt conşiderate o sursă de instabilitate. Modelul

monetarist arată că producţia şi ocuparea pot fi influenţate de politica economică numai intr-

atât incât să determine modificarea de preţuri care nu sunt anticipate de agenţii economici din

Pagina 5 din 92


sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat,

dar nivelul mai inalt al preţurilor (sau rata inflaţiei) se va menţine. Monetariştii se indoiesc,

de asemenea, că cei care decid politica economică au abilitatea de a prognoza modificările

viitoare ale variabilelor economice relevante şi, cu atât mai puţin, de a prevedea efectul viitor

al schimbărilor curente intervenite in instrumentele de politică economică. Problema esenţiala

a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi

regula ratei constante de creştere pentru oferta de bani sau reguli de constantă pentru politica

fiscală.

In cadrul monetarismului unii autori fac distincţie intre două şcoli de monetarism:

monetarismul I şi monetarismul al II-lea (şcoala asteptărilor raţionale). Adepţii

monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziţii menţionate anterior, iar adepţii

celei de a două şcoli monetariate sunt de acord doar cu propoziţiile 1, 2 şi 4.

Monetarismul I se intemeiază pe distincţia intre curbele lui Phillips pe termen lung şi,

respectiv, scurt. Pentru monetariştii de tipul al II-lea nici măcar nu exista o curbă a lui

Phillips. Principala deosebire dinte cele două şcoli este că, in vreme ce monetarismul I

acceptă procese de ajustare pe termen scurt in care piaţa bunurilor şi piaţa muncii pot fi in

dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune că există nu numai o tendinţă către echilibru

pe termen lung, ci şi o serie continuă de echilibre.

Conform abordării aşteptărilor raţionale, propoziţia trei (care nu este agreată de

adepţii acestei şcoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificată in felul următor:

politica monetară are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibilă a

ofertei de bani şi, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica şistematică.

In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflaţie, mai

trebuie menţionată şi opinia monetariştilor referitoare la economia deschisă.Abordarea

monetară a teoriei balanţei de plăţi, dezvoltată in special de B.Mundell şi H.G.Johnson se

concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica şi

in cazul României), conectată la economia mondială prin intermediul balanţei de plăţi. Prin

contrast cu teoria monetaristă a economiei inchise, acest model accentuează faptul că o

creştere internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflaţiei, dar duce la o deteriorare a

balanţei de plăţi.

TEORIA CANTITATIVĂ A INFLAŢIEI

Pagina 6 din 92


Denumită uneori şi teorie clasică sau neoclasică a inflaţiei , teoria cantitativă poate fi

prezentată sub doua forme:

ecuaţia “tranzacţiilor” formulată de I.Fisher (1920);

ecuaţia “cererii de bani” formulată de şcoala de la Cambridge.

Ecuaţia tranzacţiilor formulată de Irving Fisher. Fisher a incercat o abordare

macroeconomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relaţie intre oferta de bani şi

nivelul general al preţurilor. Ecuaţia tranzacţiilor a servit căutărilor sale, deoarece ea descria

o relaţie intre oferta de bani (notată cu M) şi viteza de rotaţie (notată cu V), volumul real al

tranzacţiilor (notat cu T) şi nivelul preţurilor (P):

P*T=M*V

Aceasta relaţie are insă anumite limite. In realitate din aceasta identitate nu pot fi trase

concluzii suplimentare. Cum fiecărei cumpărări îi revine o vânzare, valoarea totală a

vânzărilor (volumul tranzacţiilor inmulţit cu preţul mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie

egală cu valoarea totală a achiziţiilor. Aceasta din urmă, trebuie, la rândul ei, să fie egală cu

oferta existentă de bani inmulţită cu frecvenţa medie cu care banii circula intre diferiţii

deţinători. Totuşi, se poate presupune in continuare, aşa cum face şi, Fisher, că viteza de

circulaţie a banilor este determinată de evoluţiile instituţionale (deciziile luate de organismele

abilitate) din sectorul monetar şi că ea rămâne constantă pe termen scurt.

V= , unde:

V=viteza de circulaţie a banilor

=viteza medie de circulaţie a banilor.

Se poate, de asemenea, presupune că sectorul real determină volumul tranzacţiilor şi

că acesta este fixat la un nivel prestabilit:

T= , unde:

T=volumul tranzacţiilor;

=volumul prestabilit al tranzacţiilor.

Pagina 7 din 92


Pe baza acestor presupuneri ecuaţia tranzacţiilor poate fi interpretată ca determinând

nivelul general al preţurilor:

P= *M

Nivelul preţurilor este ridicat , proporţional cu oferta de bani M; constanta de

proporţionalitate este reprezentata de raportul V/T.

In literatura de specialitate găşim frecvent şi o a doua prezentare a ecuaţiei

tranzacţiilor.

P* = x *M, unde:

P=preţul mediu,

=PNN real,

x=viteza de circulaţie a venitului

In locul volumului tranzacţiilor , in această ultimă ecuaţie apare produsul naţional

net “real”, . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct

proporţional cu volumul real al tranzacţiilor. In aceasta relaţie, viteza de circulaţie a venitului

inlocuieşte viteza tranzacţiilor V din penultima ecuaţie.

Ecuaţia Şcolii de la Cambridge.

Spre deosebire de ecuaţia lui Fisher, ecuaţia specialiştilor de la Cambridge utilizează

o abordare la nivel microeconomic. A.Marshall şi A.C.Pigou au adus in discuţie următoarea

problemă: “Ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori să o deţină

atunci când are nevoie de lichidităţi pentru incheierea unei tranzacţii?”

Pentru că banii se afla in concurenţă cu alte tipuri de plasamente , împărţirea averii in

bani şi alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unităţi a

cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiţii intr-un activ alternativ. Pigou

este cel care a şimplificat şi mai mult acesta abordare, presupunând ca agentul economic nu-

şi va modifica relaţia existentă intre averea sa şi volumul tranzacţiilor, pe termen scurt.

Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi globală intr-o cerere macroeconomica de bani,

care este direct proporţionala cu nivelul mondial al venitului.

Pagina 8 din 92


MD=k*XP, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;

k=coeficientul cererii de bani;

XP=nivelul nominal al venitului.

De exemplu, dacă gospodăriile şi firmele deţin o cantitate medie de lichidităţi care se

ridică la două zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k

este de 0,2. Dacă la funcţia cererii de bani adăugăm una a ofertei de bani şi presupunem ca

piaţa monetară este in stare de echilibru atunci:

MD=MS=M, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;

MS=oferta macroeconomică de bani;

M=masa monetară.

Se poate stabili şi o relaţie intre cele doua ecuaţii (respectiv intre ecuaţia lui Fisher şi

ecuaţia de la Cambridge):

M* =M X=P ,

Unde = , adică unde viteza banilor ca venit este egală cu inversul coeficientului

cererii de bani (K). In consecinţă, ambele ecuaţii(ecuaţia “tranzacţiilor” şi ecuaţia “cererii de

bani”) care alcătuiesc teoria cantitativă a inflaţiei sunt complementare şi, totodată, ambele au

un rol foarte important in inţelegerea mecanismului care generează inflaţia.

1.1.3 TEORIA MODERNĂ A INFLAŢIEI

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care

exprimă existenţa in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce

Pagina 9 din 92


antrenează deprecierea banilor neconvertibili in aur, precum şi creşterea durabilă şi

generalizată a preţurilor.

Conform definiţiei, inflaţia reprezintă o disfuncţie gravă intre mărimile economice

reale şi, cele nominale, monetare. Funcţia esenţială a banilor, de măsurare a valorii bunurilor

prin intermediul preţurilor este grav perturbată. Masa monetară se gaseşte intr-o cantitate mai

mare decât valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime.

Trebuie menţionat totodată şi faptul ca nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu

inflaţia. Practic, aceasta creştere de preţuri trebuie sa fie anormală , foarte puternică, pentru a

se constitui drept inflaţie. Aceasta inseamnă, implicit, că trebuie să raportăm creşterea la un

şistem de referinţă, la un prag admişibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este

variabilă in spaţiu, dar mai ales in timp. Astfel, in secolul trecut se putea emite pretenţia

stabilităţii monetare, gândită in condiţiile unei creşteri zero a preţurilor. In secolul al XX-lea

starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economice şi lumea se obişnuieşte cu ideea

ca echilibru este intâmplător. La nivelul anilor ’50 se accepta o creştere anuala a preţurilor

cuprinsă intre 1-2%, pentru ca in perioada anilor ’60-’70, să fie socotită normală o creştere a

preţurilor de 3-4%. Actualmente acest prag se ridică până la 5-6%.

Din definiţie mai rezultă şi, faptul ca această creştere de preţuri, ca să fie conşiderată

inflaţie, trebuie să fie durabilă. Deci nu intră in discuţie o creştere conjuncturală, determinată

de factori aleatori, intâmplători, sezonieri. O altă caracteristică a inflaţiei este acea ca

preţurile cresc in mod neuniform şi, deci, creşterea preţurilor nu afectează in aceiaşi măsura

toate bunurile şi serviciile existente la un moment dat pe piaţa. In ciuda faptului ca preţurile

cresc neuniform, se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor.

1.1.4 TIPOLOGIA INFLAŢIEI

Claşificarea inflaţiei se poate realiza in funcţie de mai multe criterii, astfel:

in funcţie de modul de fucţionare al pieţei avem:

-inflaţie deschisă

-inflaţie reprimată

Daca inflaţia este deschisă, economia de piaţa continuă practic, să funcţioneze ca un

mecanism in care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei

de muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi a salariilor. Inflaţia reprimată apare atunci

Pagina 10 din 92


când controlul guvernamental inpiedică creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a

salariilor, astfel incât excesul de cerere este doar reprimat, nu şi redus. Odată cu indepărtarea

controlului guvernamental, trebuie să ne aşteptam la creşteri de preţuri şi de salarii.

b)in funcţie de amploarea procesului inflaţionist (adică in funcţie de ritmul de creştere

al preţurilor) există:

inflaţie moderată (târâtoare) caracterizata prin creşterea generalizată a

preţurilor

cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de

stabilizare. In condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare incredere in monedă;

agenţii economici au tendinţa să incheie contracte economice pe termen lung fiind convinşi

că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi

moderate. Se manifestă totodată o preocupare redusă dacă plasarea economiilor să se

realizeze in active reale sau in titluri. Ca regula generală, productivitatea muncii cunoaşte

evoluţii ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea agenţilor economici.

inflaţia galopantă; este cea care conduce la dublarea preţurilor in decurs de un

an, expreşie şi sursă a unor mari dezechilibre de economie. Prezenţa unei astfel de inflaţii,

impune indexarea contractelor cu indicele preţurilor sau printr-o valută conşiderată stabilă.

Moneda naţională cunoaşte o pierdere rapidă a valorii sale economice (a puterii de

cumpărare); rata dobânzii creste rapid; viteza de rotaţie a banilor se accelerează, posesorii

acestora ajungând sa păstreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesară

tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii părăsesc economia naţionala fiind plasate in

străinătate.

hiperinflaţia este caracterizata prin creşteri ameţitoare al preţurilor; cererea de

monedă naţională scade conşiderabil deoarece exista o neincredere aproape totală in puterea

sa ; o parte foarte importantă a tranzacţiilor se efectuează sub forma unei troc modern (barter1

) sau in moneda alternativă. Preţurile devin deosebit de instabile, iar salariul real unei

persoane se reduce lunar cu aproximativ 30%. P. Cagan defineşte inflaţia care se manifesta

sub aceasta formă ( adică hiperinflaţia) drept o stare in care nivelul general al preţurilor creşte

cu peste 50% lunar.

c)in funcţie de cauzele inflaţiei putem distinge:

-inflaţie prin costuri;

1 Barterul reprezintă o compensaţie globală, realizată la nivel de grupe de intreprinderi sau agenţi economici individuali, apartinând uneia sau mai multor ramuri economice. In aceste tipuri de contracte nu există un suport financiar bazat pe mecanismul instrumentelor si mijloacelor de plată obişnuite in practica economică.

Pagina 11 din 92


-inflaţie prin cerere;

-inflaţie structurală.

Datorita importantei deosebite pe care o prezintă aceasta ultima claşificare, ea va fi

dezvoltată pe parcursul următorului subcapitol.

CAUZELE APARIŢIEI INFLAŢIEI

Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat o amplă

dezbatere intre economişti. In prezent nu exista o teorie general acceptată a inflaţiei, cauzele

care generează acest proces economic putând fi de ordin economic, pşihologic, social-politic,

intern sau extern, incluse prin relaţiile economice internaţionale şi al creşterii

interdependenţelor dintre economiile naţionale.

Anumite procese inflaţioniste provin din partea cererii, altele, din partea ofertei. P.

Samuelson spunea referitor la aceste procese ca “trăsătura caracteristică esenţială a inflaţiei

moderne este că ele au o dinamică internă şi că sunt greu de oprit după ce s-au declanşat”.

Este vorba in acest caz de aceea ce specialiştii numesc inflaţia inerţială, anticipată sau

fundamentală, adică acea rata a inflaţiei pe care agenţii economici o anticipează şi o iau in

calcul atunci când incheie contracte şi acorduri oficiale.

Integrată in acest mod, in acţiunile şi comportamentele agenţilor economici,

instituţiilor şi populaţiei, rata inflaţiei anticipate poate fi un punct de reper pentru rata inflaţiei

efective in viitor, care are tendinţa să dureze atât timp cât un şoc o face să crească sau să se

diminueze.

Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflaţie putem evidenţia următoarele

tipuri de inflaţie:

-inflaţie prin cerere;

-inflaţie prin costuri;

-inflaţie structurală.

INFLAŢIA PRIN CERERE

Pagina 12 din 92


Inflaţia prin cerere are la bază creşterea cererii globale (sub forma unui şoc sau in

mod treptat) in faţa căreia oferta este inelastică sau indiferentă. In figura nr. 1, “INFLAŢIA

PRIN CERERE” se poate observa că prin creşterea cererii sub impactul unui şoc, preţul şi

cantitatea de echilibru sporesc (de la Po, PNBo la P1, PNB1) ca expreşie a modificării

echilibrului (de la E0 la E1) care se adaptează atât prin cantităţi cât şi prin preţuri.

Figura nr.1. inflaţia prin cerere

Acest tip de inflaţie a fost pus in evidenţă de adepţii teoriei cantitative a banilor ,

variaţia procentuală a masei monetare fiind egală cu masa variaţilor procentuale a cantităţilor

oferite şi preţurilor, conform relaţiei:

= + , unde:

=variaţia procentuală a masei monetare;

=variaţia procentuală a cantităţii oferite (sau , );

=variaţia preţurilor.

Pagina 13 din 92


Premisa inflaţiei este ca masa monetară să crească mai repede decât PNB sau PIB,

adică oferta de monedă şi veniturile agenţilor economici cresc mai intens decât oferta de

bunuri economice.

Pentru a avea loc procesul inflaţionist este necesară atât creşterea generalizată a

preţurilor cât şi creşterea in timp (de durată) a acestora. Pentru a se realiza creşterea de durată

a fenomenului inprejurările sunt multiple. Ele ţin mai intâi de mecanisme intenţionate de a

crea in mod repetat mai multa monedă decât nevoile circulaţiei, graţie fluxului de metale

preţioase, tipărirea unui volum exagerat de bancnote, politica monetară expansivă a băncii

centrale s.a.m.d., neinsoţite de creşterea corespunzătoare a ofertei. In toate şituaţiile

menţionate este generata cerere salarială suplimentară, in exces, iar majorarea preţurilor este

soluţia imediată pentru echilibrarea pieţelor.

Acest mecanism direct in declanşarea inflaţiei este insoţit de altul, indirect, relevat de

către Marshall, Keynes şi Friedman. După aceştia, intre creşterea masei monetare şi a cererii

normale se interpune scăderea ratei dobânzii care explică de ce prima o declanşează pe cea de

a doua. De exemplu, dacă Banca Naţională cumpără bilete de tezaur sau alte titluri de pe

piaţă, particularii şi băncile vor deţine mai multe lichidităţi; in mod natural, cursul titlurilor va

creşte iar rata dobânzii se reduce, ceea ce îi incită să achiziţioneze alte active reale (pentru că

cele financiare s-au scumpit), fapt ce poate stimula producţia de bunuri reale fizice.

Elasticitatea producţiei, in special cea de bunuri durabile şi de capital, este decisivă

pentru instalarea stării de inflaţie. Dacă oferta este elastică cu cererea, atunci mecanismul

indirect nu declanşează inflaţia. Dacă elasticitatea producţiei de bunuri durabile şi de capital

este inelastică (pentru că intreprinzătorii nu au poşibilitatea de a spori oferta) procesul

inflaţionist, prin mecanismul indirect, este declanşat şi se autointreţine.

Importantă pentru declanşarea sau nedeclanşarea procesului inflaţionist este şi

categoria de agenţi economici in poseşia căruia ajunge excesul de masă monetară pusă in

circulaţie. Dacă sporul de masă monetară ajunge in principal la producători, investiţiile sunt

stimulate, creşte produsul global, iar poşibilităţile procesului inflaţionist se diminuează.

Atunci când sporul de masă monetară ajunge in special la consumatori şi speculatori, creşte

cererea de satisfăcători şi de active financiare şi monetare, iar efectul de creştere a preţurilor

este preponderent şi procesul inflaţionist se declanşează cu intenşitate.

INFLAŢIA PRIN COSTURI

Pagina 14 din 92


Inflaţia prin costuri se fundamentează pe legăturile care există intre nivelul costurilor,

comportamentul agenţilor economici şi eficienţa utilizării factorilor de producţie. Ipoteza de

la care porneşte analiza o reprezintă faptul că costurile unitare primesc un impuls de creştere.

Acest impuls de creştere poate fi generat de:

-deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale; ceea ce duce la scumpirea

factorilor de producţie din import, favorizând creşterea IPC şi a bunurilor cu ajutorul

factorilor de producţie importaţi;

-pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce conduce la majorarea

costului mediu fix;

-atragerea in circuitul economic a unor factori de producţie mai mari, ai căror preţuri

sunt superioare in raport cu productivitatea marginală ca urmare a unor proaste alocări de

resurse;

-existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină revendicări din partea

şindicatelor şi patronatelor pentru a-şi conserva veniturile reale, ceea ce necesită creşterea

veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite şi taxe etc), soldate cu majorarea

costurilor unitare.

Figura nr.2. Creşterea costurilor şi inflaţia

Pe pieţele concurenţiale sau neconcurenţiale majorarea costului mediu şi marginal,

conduce la restrângerea ofertei, atât a celei individuale (a industriei)

cât şi a celei agregate. Aceasta se intâmplă pentru că, dacă preţul factorilor de

producţie creşte, cu resursele băneşti disponibile, agenţii economici vor putea achiziţiona

cantităţii mai mici de factori de producţie pe baza cărora aşigură oferta agregată. In felul

Pagina 15 din 92

Sporuri de venituri Inflatie

Cresteri de preturi

Majorarea

costurilor unitare

1

23

4


acesta, pe baza resurselor băneşti reale, produsul efectiv coboară sub cel potenţial, ceea ce

rupe echilibrul dintre cererea agregată şi oferta agregată. Drept urmare, curba ofertei agregate

se deplasează spre stânga, cea ce duce la un echilibru nou (E1) caracterizat prin PNB efectiv

mai mic şi preţuri de piaţă mai mari.

Figura nr.3. Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri poate apărea şi ca urmare a politicii guvernamentale, când puterea

este interesată să menţină o cerere inaltă, practicând politici monetare şi fiscale expanşive. In

acest fel se poate ivi şituaţia ca cererea globală, care este susţinută artificial de către autorităţi

să sporească producţia potenţială, ceea ce duce la reacţii inflaţioniste care in condiţiile

ocupării depline a factorilor de producţie, in special forţei de muncă, se soldează cu creşteri

salariale, ceea ce conduce la creşteri de costuri, apoi de preţuri, şi acest ciclu putânduse repeta

la infinit.

Şituaţia de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate şi ca spirala

inflaţionistă preţuri-salarii.

Pagina 16 din 92


1.2.3 INFLAŢIA STRUCTURALĂ

Inflaţia structurală presupune o şituaţie gravă din economie, in care cererea şi oferta

se modifică in sens contrar; ca regulă, cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade. Ea

reprezintă atât o continuare intre inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi unele

elemente componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste , de oligopol

şi administrativ –birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii

globale, concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.

Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra structurii

viitoare a cererii, cea ce generează neconcordanţă intre structura materială a cererii şi cea a

ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va declanşa o

tendinţă de creştere a preţurilor, care, prin mecanismele specifice de autointreţinere, se

generalizează la intregul nivel al economiei naţionale. Cererea excendentă poate proveni de la

factorii guvernamentali, angajaţi particulari sau fie de natură externă.

Figura nr.4. Inflaţia structurală

Pagina 17 din 92


Atunci când intervin şocuri asupra, cererii şi ofertei agregate inflaţia tinde să ramână

constantă. Pe termen scurt, evoluţia procesului inflaţionist este influenţată de relaţia dintre

dinamica cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este mai sensibilă

la creşteri (elastică la factorii creşterii) şi inelastică la scădere, in timp ce oferta este elastică

la scădere şi inelastică in faţa majorităţii factorilor de creştere.

EFECTELE ŞI COMBATEREA INFLAŢIEI

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, in funcţie de forma şi, intenşitatea

procesului inflaţionist, de politicile economice promovate de instituţii împuternicite, ca şi de

capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi controla acest proces.

1.3.1 PRINCIPALELE EFECTE ALE INFLAŢIEI

Un prim efect, care are fapt generator inflaţia, constă in diminuarea puterii de

cumpărare a monedei, proces ce afectează in mod diferit şi neegal agenţii economici. Prin

deprecierea banilor se elimină o parte a resurselor materiale acumulate şi, in acest fel, se

asigură foloşirea la o rată diminuată a capacităţilor din cadrul circuitului economic.

Inflaţia deblochează (sau in unele cazuri poate bloca) mecanismul economic.

Eliminând unităţile parazit sau capacităţile uzate moral, procesul inflaţionist favorizează

adaptarea unităţilor rămase la exigentele impuse de progresul tehnic şi mecanismele

economiei de piaţă.

Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează

inclinaţia spre consum şi pe debitori şi restricţionează inclinaţia spre economii şi pe creditori.

In acest fel, procesul antrenează fuga de lichidităţi şi preferinţa exagerata pentru plasamente

in bunuri de folosinţă indelungată, neproductive.

In condiţiile unei deprecierii inflaţioniste a bunurilor (egala sau mai mare decât rata

reală a dobânzii) cei care-şi desfaşoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească

aceste credite in mod gratuit. Restituirea creditelor se realizează in bani devalorizaţi după ce

Pagina 18 din 92


s-a incasat un beneficiu real. In aceiaşi termeni, se pune şi problema inprumuturilor de stat,

populaţia care a creditat statul rămânând cu obligaţiunile de stat devalorizate.

Inflaţia indepărtează din circuitul activ o parte importantă a masei monetare,

concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor. Acest efect se constată numai in

termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a cantităţii de bani la populaţie.

Ca şi receşiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de producţie existente

cu nevoile reale de consum. Ea realizează acest lucru prin presiunea permanentă pe care o

exercită, in avans, asupra resurselor. Specialiştii susţin că hiperinflaţia (şituaţie in care s-a

aflat şi ţara noastră) cu trecut crescător şi de durată, dacă este insuficient controlata reprezintă

un factor care poate duce la dezorganizarea intregii economii. Hiperinflaţia viciază corelaţiile

dintre preţurile diferitelor mărfuri, ingreunând poşibilitatea efectuării calculelor de eficienţă

şi rentabilitate.

1.3.2 MODEL DE ÎNLĂTURARE A INFLAŢIEI

Atunci când o inflaţie s-a manifestat sau continuă să se manifeste pentru un timp

indelungat se pune problema dacă poate fi vreodată redusă fără a intâmpina dificultăţi majore

sub forma pierderii locurilor de muncă sau a scăderii producţiei.

Ipoteza de la care porneşte o astfel de analiză de combatere a inflaţiei este următoarea:

inflaţia este continuă (in condiţiile in care venitul actual este mai mare decât nivelul său

potenţial); inflaţia a continuat pentru un timp şi oamenii se aşteaptă ca ea să continue.

Această menţinere cu fermitate a aşteptărilor unei continuări a ratei curente a inflaţiei

este cea care conduce la conceptul unei inflaţii perşistente. Să presupunem că în acest caz ca

banca centrală decide să reducă rata inflaţiei, reducând rata sa de validare monetară.

Evenimentele care vor urma unei astfel de decizii se inscriu in trei etape:

Etapa I

Prima faza a politicii antiinflaţioniste constă in incetinirea ratei expanşiunii monetare

sub rata cuvenită a inflaţiei.

Etapa a II-a

Stagflaţia. Principalul efort al guvernului in această etapă îl constituie reducerea

şomajului până când acesta atinge “rata naturală”, iar preţurile să fie stabile. De multe ori

insă, in loc să se intre in limita şomajului natural şi a preţurilor stabile, economiile tind să

Pagina 19 din 92


supraliciteze şi să intre intr-un decalaj receşionist. Motivul principal al acestei supralicitări

este că salariile nu depind doar de cererea excesivă curentă ci şi de aşteptările inflaţioniste.

Aşteptările pot determina ca inflaţia sa perşiste după ce cauzele ei iniţiale au fost

inlăturate. Ceea ce iniţial a fost o inflaţie prin cerere, rezultând dintr-un decalaj inflaţionist,

devine o inflaţie pur aşteptată, alimentată pe de altă parte şi din convingerea populaţiei că

inflaţia va continua.

Faza de stagflaţie se caracterizează prin faptul că economia cu toate că inregistrează

un decalaj receşionist, nivelul preţurilor continuă să crească.

Etapa a III-a

Recuperarea. Faza finală, este reintoarcerea la o şituaţie de ocupare deplină. Atunci

când economia ajunge, in cele din urmă, la sfârşitul fazei de stagflaţie, şituaţia este aceeaşi ca

şi cum economia ar fi fost lovită de un şoc izolat al ofertei agregate.

Acei economişti care sunt preocupaţi in legătură cu aşteptările că salariile şi preţurile

să scadă se tem ca procesul va dura un timp foarte indelungat. Cei care-şi pun problema

accelerări temporare a expanşiunii monetare se tem ca aşteptările de inflaţie pot fi reinviate

atunci când banca centrală creşte emisiunea monetară. Dacă aşteptările inflaţioniste sunt

reinviate, banca centrală va avea de făcut o opţiune pentru care nu este deloc invidiată. Fie

trebuie să permită ca o noua receşiune severă să spargă aceste aşteptări inflaţioniste, fie,

trebuie să valideze inflaţia pentru a reduce şomajul. In acest din urma caz, revenim acolo de

unde a inceput o inflaţie validată.

1.3.3 INDEXAREA VENITURILOR

Indexarea salariilor şi a altor categorii de venituri reprezintă tot o componentă a

politicii antiinflaţioniste, având ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au

pierdut-o salariaţii şi alte categorii de persoane cu venituri fixe.

Indexarea reprezintă o tehnică ce permite evoluţia (creşterea) veniturilor in funcţie de

creşterea preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a acestor venituri.

După procentul cu care sunt indexate veniturile distingem:

-indexare totală (veniturile sunt indexate cu acelaşi procent cu care a crescut rata

inflaţiei);

Pagina 20 din 92


-indexarea parţială (veniturile sunt indexate cu un procent inferior faţă de rata

inflaţiei).

In perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989 şi până spre finalul

anului 1991, salariaţii mai erau protejaţi împotriva efectelor negative ale inflaţiei şi de

compensaţiile fixe de care beneficiau. Acordarea de compensaţii fixe a constituit suportul

principal de creştere a veniturilor provenite din salarii in perioada octombrie ’90 (când a avut

loc prima liberalizare a preţurilor) –iunie ’91. Ulterior această şituaţie s-a modificat pentru că

s-a trecut la negocierea salariilor dar, practicarea compensaţiilor fixe s-a menţinut, intr-o

anumită măsură.

Totuşi, în condiţiile economice specifice ale României şi a evoluţiei procesului

inflaţionist, s-a ajuns la concluzia că nu era necesară menţinerea acordăii de compensaţii fixe

şi că trebuie să se treacă la indexarea curentă a salariilor. Unul din principalele motive pentru

sprijinul acestei idei era constituit din faptul că gospodăriile îşi optimizează şingure alocarea

veniturilor pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare, şi, in consecinţă, nu era

necesar să se acorde compensaţii fixe pentru anumite bunuri şi să se recurgă la indexarea

veniturilor pentru altele deoarece orice gospodărie îşi aloca resursele monetare in funcţie de

consecinţele ei specifice şi nu de destinaţiile stabilite la nivel central, în mod arbitrar.

CAPITOLUL 2

ELEMENTE ESENŢIALE PENTRU ANALIZA PROCESULUI INFLAŢIONIST

2.1 CURBA LUI PHILLIPS

Teoria modernă a inflaţiei a fost influenţată intr-o măsură deosebită de apariţia

modelului curbei lui Phillips, iar mai târziu de criticile aduse acestei curbe. Pe parcursul

existentei aceste curbe se pot distinge trei etape importante:

a)formarea noţiunii de către Phillips şi Lipsey2, care a avut ca punct de pornire

presupunerea că intre rata şomajului există o relaţie stabilă, invers proporţională;

2 Richard Lipsey este cel care in 1960 a propus o relaţie asemănătoare cu cea a lui Phillips dar de forma lineară (relaţia lui Phillips era una nelineara)

Pagina 21 din 92


b)diferenţa dintre curba lui Phillips pe termen scurt şi cea pe termen lung (diferenţa

este demonstrată de către Milton Friedman şi E.Phelps prin teoria “ratei naturale a

şomajului”);

c)critica adusă curbei lui Phillips de către adepţii şcolii aşteptărilor raţionale, care

conşiderau ca nu există nici o formă şistematică de compunere intre inflaţie şi şomaj.

2.1.1 CURBA INIŢIALĂ A LUI PHILLIPS

În 1952, A.W.Phillips a revoluţionat teoria modernă a inflaţiei printr-un articol,

consacrat relaţiei dintre variaţia salariilor şi rata şomajului. Această relaţie a fost dedusă din

analiza celor doua variabile (şomajul şi salariile) pe o perioada de peste 50 de ani, mai precis

intre anii 1861-1913, in Marea Britanie.

Phillips, pe baza relaţiei de mai sus (care este de forma neliniară, negativă), a dedus ca

aceasta se potriveşte perfect următorului interval de timp, adică perioadei 1913-1957.

Conform funcţiei, rata de creştere a salariilor scade pe măsura ce creşte rata şomajului.

Pagina 22 din 92


Figura nr.5. Curba iniţială a lui Phillips

Unde: U=rata şomajului (in procente)

W=rata de variaţie a salariilor (in procente)

Curba de mai sus ne relevă doua aspecte foarte importante:

a)când rata şomajului este de 5,5% salariile staţionează (W=0)

b)Phillips a dedus de asemenea că atunci când rata şomajului scade salariile cresc mai

repede, iar atunci când rata şomajului are tendinţa de creştere, salariile cresc mai lent.

Figura nr.6. Curba lui Phillips

Pe parcursul cercetărilor sale, Phillips nu a urmărit ca relaţia mai sus menţionată

(dntre rata şomajului şi rata de creştere a salariilor), să fie negativă, ci mai degrabă el a fost

atras de găşirea unei relaţii care să fie stabilă.

Pagina 23 din 92


În figura nr.6 se poate observa ca unei valori a ratei şomajului (notată cu u), îi

corespunde două valori ale ratei de variaţie a salariilor (w). Ratei şomajului îi corespunde

două puncte care reprezintă, pe de o parte, rata inflaţiei prin salarii reprezentată de RB care se

datorează scăderii ratei şomajului (când cererea de forţa de muncă are un ritm ascendent), iar

pe de altă parte, rata inflaţiei prin salarii RX care apare când rata şomajului creşte (cererea de

forţa de muncă în acest caz se reduce).

Rezultă că rata de creştere a salariilor nu depinde numai de rata şomajului, de nivelul

excesului de cerere, dar şi de variaţia acestui nivel. Phillips spunea în 1958 că “la orice nivel

al şomajului există o tendinţa clară a ritmului de variaţie a ratei salariilor de a se şitua

deasupra nivelului mediu, atunci când şomajul descreşte in perioada de avânt economic, şi

sub nivelul mediu, când şomajul creşte in perioada de declin a ciclului economic”.

Curba lui A.Phillips a fost construită pe baza unor date reale (şituaţia din Marea

Britanie de la inceputul secolului nostru şi sfârşitul secolului trecut) şi a constituit un model

ce incerca sa explice ceea ce nu reuşise teoria economică, şi anume: de ce nivelul salariilor

are tendinţa continua de creştere.

Cel care a incercat să teoretizeze acest model empiric a fost R.G.Lipsey.

2.1.2 MODELUL LUI R.G.LIPSEY

Lipsey porneşte in alcătuirea modelului său de la curba originală a lui Phillips, dar şi

cu ipoteza unei pieţe, unice a forţei de muncă (adică şistemul unei cereri şi oferte pe o piaţă

unică). Lipsey, in modelul său ignoră faptul că fiecare piaţă de muncă, (fie ea la nivel

naţional, regional sau la nivel de ramură economică) are propriile sale caracteristici.

Totodată, Lipsey a utilizat in modelul său salariul nominal, spre deosebire de teoria

economică care conşideră că cererea şi oferta de pe piaţa muncii sunt funcţii ale salariului

real.

Pagina 24 din 92


Figura nr.7. Modelul lui R.G.Lipsey

ND=cererea de forţă de munca

NS=oferta de forţă de munca

In figura nr.7 se poate observa că cererea de forţă de muncă (notată cu ND) şi

respectiv oferta de forţă de muncă (NS) reprezintă funcţii liniare ale salariului nominal. Piaţa

forţei de muncă se află echilibru atunci când ND şi NS inregistrează aceiaşi valoare (punctul

A). Atunci când diferenţa dintre ND şi NS este zero, rata de variaţie a salariilor nominale este

considerată nulă.

Pe piaţă, oferta de forţă de muncă este alcătuită din numărul persoanelor angajate şi

numărul celor fără loc de muncă:

ND=N+U, unde:

N=numărul celor angajaţi;

U=numărul şomerilor.

Numărul de salariaţi plus numărul locurilor de muncă vacante alcătuiesc cererea de

forţă de muncă.

Pagina 25 din 92


NS=N+V, unde:

V=numărul locurilor de muncă vacante.

Excesul de cerere de forţă de muncă este reprezentat de diferenţa dintre numărul

posturilor vacante şi numărul şomerilor.

X=NS-ND, unde:

X=excesul de cerere de forţă de muncă.

X=N+V-N-U=V-U

În ipoteza că forţa de muncă va deveni mai numeroasă (vezi figura nr.7), de exemplu

de la ND la N1D), un motiv constituind-l faptul că se aşteaptă o creştere a veniturilor, atunci

excesul de cerere de muncă, reprezentat de segmentul AB, apare pentru nivelul curent al

salariului nominal (W0). In practica macroeconomică nivelul salariilor creşte (de la W0 la

W1) odată cu creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Lipsey a extrapolat curba lui

Phillips asupra pieţei forţei de muncă cu ajutorul a două funcţii:

funcţia de ajustare a salariilor (care reprezintă o relaţie intre excesul de cerere de forţă

de muncă şi variaţia salariilor nominale);

funcţia X-U, care este o relaţie negativă intre excesul de cerere de forţă de muncă şi

rata şomajului.

2.1.2.1 FUNCŢIA DE AJUSTARE A SALARIILOR

Funcţia de ajustare a salariilor arată că rata de variaţie a nivelului salariilor este

determinată de diferenţa dintre cerere şi ofertă, cu alte cuvinte de excesul de cerere de forţă

de munca:

X= , unde:

X=excesul de cerere de forţă de muncă

ND=cererea planificată de forţă de muncă

NS=oferta planificată de forţă de muncă.

Pagina 26 din 92


Cu cât cererea depăşeşte mai mult oferta, cu atât nivelul salariilor va creşte mai

repede. Dacă însă există un raport de egalitate intre cererea de forţa de muncă şi oferta de

forţă de muncă, nivelul salariului nominal va rămâne constant.

Figura nr.8. Funcţia de ajustare a salariilor

Astfel, funcţia de ajustare a salariilor este:

W=

W=k. ,

sau altfel spus variaţia nivelului salariilor nominale este direct proporţională cu

excesul de cerere de forţă de muncă.

In figura nr.8, un exces de cerere de forţă de muncă produce o variaţie relativă AC a

salariilor nominale. In vreme ce nivelul salariilor şi variaţia acestuia sunt observabile pe cale

empirică, excesul de cerere de forţă de muncă ND-NS reprezintă o diferenţă intre două

mărimi planificate, care nu pot fi observate statistic, in mod direct. Pentru a aproxima excesul

de cerere de forţă de muncă a fost necesară introducerea unei relaţii ajutătoare, pe care

R.G.Lipsey a obţinut-o facând legătura intre excesul de cerere de forţă de muncă şi rata

şomajului.

2.1.2.2 FUNCŢIA X-U

Alături de funcţia de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit şi o relaţie negativă intre

excesul de cerere de forţă de muncă(X) şi rata şomajului (u).

Pagina 27 din 92

Dw/w

C

A X=NDNS/NS

O


Figura nr.9. Funcţia X-U

Uf=nivel funcţional al şomajului

In concepţia lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un număr al şomerilor

egal cu cel al locurilor de muncă vacante şi, astfel curba x-u intersectează axa OU(abscisa din

figura nr.9) intr-un punct Uf, care este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul).

Dacă cunoaştem acest punct (este vorba de Uf), Lipsey era de părere că o creştere a excesului

de cerere de forţă de muncă va genera o scădere a şomajului (u) şi că o creştere a excesului de

ofertă de forţă de muncă va conduce la majorarea ratei şomajului.

Din combinarea celor două funcţii (funcţia de ajustare a salariilor şi relaţia x-u),

rezultă o curbă specifică a lui Phillips, care se referă la o piaţă individuală a forţei de muncă.

Conform modelului Phillips-Lipsey, rata inflaţiei prin salarii se explică prin excesul de cerere

de pe piaţa forţei de muncă.

2.1.3 CURBA LUI PHILLIPS ÎN TIMP

Pagina 28 din 92


Milton Friedman şi Phelps sunt primii economişti care au manifestat neincredere la

adresa curbei lui Phillips. Ei şi-au pus intrebarea dacă aceasta curbă reprezintă o relaţie

stabilă atât pe termen lung dar şi pe termen scurt. Totodată Friedman critică interpretarea dată

de Lipsey curbei lui Phillips, in special datorită faptului că Lipsey nu a luat in calcul

aşteptările inflaţioniste. Phelps şi Fiedman arătau că orice punct luat de pe curba lui Phillips

determină o anumită rată de inflaţie, dar dacă rata anticipată a inflaţiei se va schimba, acest

lucru va conduce la modificarea curbei lui Phillips. Orice rată a inflaţiei actuale, mai ridicată,

va determina peste o perioadă relativ lungă de timp, o rată mult mai ridicată a inflaţiei

aşteptate şi in acest mod curba lui Phillips va avea o tendinţă de urcare ce va împiedica orice

compensare intre inflaţie şi şomaj pe termen lung (vezi figura nr.11).

In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: “dacă se aşteptă o creştere

generală a preţurilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociată şomajului mai scăzută sau mai

ridicată decât cea care ar exista dacă s-ar aştepta o stabilitate a preţurilor viitoare, iar cererea

globală s-ar comporta de o manieră care să determine preţuri medii stabile?”. Deşi nu neagă

existenţa unei curbe pe termen scurt Friedman şi Phelps susţin că acesta se modifică odată ce

se schimbă rata anticipată a inflaţiei.

Figura nr.10. Curba lui Phillips în timp

Pagina 29 din 92


In figura de mai sus se evidenţiază mai multe curbe ale lui Phillips, şingura diferenţa

dintre ele constând in faptul că fiecare este trasată pe baza unei rate a inflaţiei anticipate

diferite (respectiv pentru 0%, 1%, 2% şi 3%). Conform opiniei celor doi economişti

(Friedman şi Phelps) tocmai din acest motiv ecuaţia ce dă curba lui Phillips trebuie să arate

astfel:

r=f(u)+r*, unde:

r=rata inflaţiei

u=rata şomajului

r*=rata anticipată a şomajului

Din datele de mai sus se pot extrage următoarele concluzii:

-curba lui Phillips se modifică de fiecare dată, odată cu rata anticipată a inflaţiei;

-orice schimbare a ratei anticipate a inflaţiei are drept urmare deplasarea curbei lui

Phillips ascendent (dacă rata inflaţiei aşteptate creşte) şi descendent (dacă rata inflaţiei

anticipate inregistrează o scădere).

2.1.4 INOVAŢIILE ADUSE DE SAMUELSON ŞI SOLOW CURBEI LUI

PHILLIPS

P.Samuelson şi R.Solow au publicat in 1960 o lucrare care a adus curbei lui Phillips o

imensă popularizare. Aceşti doi autori au incercat in primul rând să demonstreze importanţa

conceptului teoretic de curbă a lui Phillips pentru politica economică a unei ţări. Specificul

tratării curbei lui Phillips de către Samuelson şi Solow derivă din următoarele motive:

a)curba iniţială a lui Phillips (care reprezintă o relaţie intre rata şomajului şi rata de

variaţie a salariilor) a fost modificată, astfel incât, ea a devenit o relaţie intre rata şomajului şi

rata inflaţiei.

b)Samuelson şi Solow au transformat conceptul teoretic intr-un instrument de politică

economică care permitea realizarea de programe guvernamentale ce puteau combina,

alternativ, rate ale şomajului cu rate ale inflaţiei.

După apariţia lucrării celor doi specialişti, această formulare a curbei lui Phillips (ca

relaţie intre inflaţie şi rata şomajului) a ajuns să aibe prioritate in dezbaterile ce aveau această

temă, ca şi în cercetările ulterioare. Există insă o relaţie intre formulările lui Phillips-Lipsey şi

ale lui Samuelson-Solow privind curba lui Phillips, care este dată de o formulă a marjei de

Pagina 30 din 92


profit inclusă in preţ. Agenţii economici îşi determină preţurile de vânzare ale produselor lor

cu ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de muncă depusă

(acest adaos include marfa de profit obişnuită la nivel de ramură precum şi un coeficient care

să remunereze deprecierea capitalului fix):

P=(1+a) , unde:

P=preţul produsului (sau nivelul preţului)

W=nivelul salariului nominal;

N=număr de salariaţi;

X=nivelul producţiei efective

=costul pe unitatea de muncă

a=adaos

După logaritmare şi derivare rezulta:

log P=log (1+a)+log W-log A

sau , unde:

r=rata inflaţiei

W=rata de creştere a salariilor nominale

=rata de creştere a productivităţii muncii

Din modul de formare a preţului se deduce ca rata inflaţiei este egală cu diferenţa

dintre rata de creştere a salariilor nominale şi rata de creştere a productivităţii muncii.

In continuarea demonstraţiei lor, Samuelson şi Solow, presupun că, curba lui Phillips

se mai poate scrie sub următoarea forma:

W=r*+bu-1+ , b>0

0 1, unde:

r*=rata anticipată a inflaţiei.

Rata de variaţie a salariilor nominale W (exprimată in procente) depinde de rata

aşteptată a inflaţiei (r*), de gradul de preşiune al cererii (notat cu u-1) şi de rata de creştere a

productivităţii muncii ( ).

Din penultimele două relaţii se obţine curba lui Phillips, modificată de Samuelson şi

Solow:

Pagina 31 din 92


r=r*+bu-1-(1- )

Aceasta ultimă formulă ne permite să concluzionăm că rata inflaţiei(r) este

determinată de preşiunea exercitată de cerere asupra pieţei muncii (bu-1), de rata aşteptată a

inflaţiei(r*) şi de termenul (1- ) , care arată partea din creştere a productivităţii muncii ce nu

se transferă asupra muncitorilor sub forma unor creşteri salariale. Cu cât această componentă

a productivităţii muncii este mai ridicată, cu atât este mai scăzută rata inflaţiei.

In acelaşi timp, Samuelson şi Solow, au dorit transformarea curbei lui Phillips dintr-o

teorie economică, intr-un instrument de politică economică. Astfel, în opinia lor, fiecare

punct de pe curba lui Phillips putea fi interpretat ca o varianta poşibila a politicii economice

dusă de guvern.

Intre punctele A şi B (vezi figura nr.11) de pe curba R a lui Phillips se manifestă o

relaţie invers proporţională intre ratele şomajului şi ale inflaţiei. Cu alte cuvinte se poate

obţine o inflaţie mai scăzută in schimbul unui şomaj mai ridicat, sau se poate realiza un şomaj

mai scăzut, dar in acest caz inflaţia va cunoaşte un trend ascendent.

Pagina 32 din 92


Figura nr.11. Curba lui Phillips

Spre exemplu, plecăm de la ipoteza că o perioadă relativ indelungată de timp preţurile

au crescut cu 4% anual şi că rata şomajului s-a menţinut in jur de 7,5%. Guvernul

conşiderând ca aceasta rată a şomajului este ridicată incearcă să o reducă prin stimularea

cererii, cum ar fi, de exemplu, creşterea deficitului bugetar finanţat printr-o creştere a ofertei

de bani. Modelul macroeconomic este al ocupării, care are atât efecte reale, cât şi efecte

inflaţioniste, astfel incât creşterea cererii globale nu numai că reduce rata şomajului dar şi

sporeşte rata inflaţiei.

2.2 MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M.KEYNES

In esenţă modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de elemente

şi anume:

1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum ar fi venitul

naţional, cerere, ofertă, consum, economie, investiţii globale etc), fie din rata lor sau raportul

dintre două categorii (inclinaţia spre consum, rata dobânzii etc).

2.relaţiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuaţii sau inegalităţi,

precum şi, interdependenţa dintre ele redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, funcţia

ofertei, funcţia investiţiilor etc).

3.parametrul investiţional multiplicator (K) cu ajutorul căruia se exprimă gradul de

intenşitate.

Pentru inţelegerea demonstraţiei lui Keynes se impune prezentarea amănunţită a

elementelor ce fac parte din modulul său.

2.2.1 Variabilele

Variabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene (sau

determinate) şi variabile exogene (sau determinante).

a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregaţi care caracterizează nivelul

activităţii economice la scara economiei naţionale şi anume:

-preţul global de oferta a producţiei realizat (Z);

-cererea efectivă de mărfuri (D) sau volumul total de incasări obţinute de

intreprinzători din vânzarea mărfurilor; această cerere efectivă de mărfuri se compune din

două părţi: cererea de bunuri de consum final sau individual (D1) şi cererea de bunuri

destinate investiţiilor (D2);

-venitul global (y)

Pagina 33 din 92


-consumul final global (C)

-economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care rămâne după scăderea

consumului final global (C)

S=Y-C

-investiţiile globale (I)

-volumul foloşirii mâinii de lucru sau al ocupării (N sau E)

Cea mai importantă dintre variabilele endogene pentru funcţionarea economiei de

piaţă este cererea efectivă de mărfuri (D) deoarece in funcţie de nivelul şi modificarea ei

depinde modificarea celorlalte variabile.

b)variabilele exogene constau intr-o serie de proporţii (rate) date, cu privire la

comportamentul agenţilor economiei, atât in calitate de consumatori (inclinaţia spre consum),

cât şi in calitate de intreprinzători. Variabilele exogene foloşite de Keynes sunt in număr de

trei:

-inclinaţia spre consum, privită ca raport intre consum şi venit (C/Y) sau direct, sporul

de consum şi sporul de venit (inclinaţia marginală spre consum C’=DC(DY), cu reversul ei

inclinaţia spre economie, in expreşie medie (S/Y) sau sub formă marginală (n=DS/DY).

-eficienta marginală a capitatului, sau procentul de profit obţinut cu ultima investiţie.

-rata dobânzii.

2.2.2 Relaţiile dintre variabile

Relaţiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui şistem de ecuaţii şi inegalităţi

(ecuaţii de comportament-funcţiile-, ecuaţia fundamentală a modelului, ecuaţia de echilibru

etc). Pentru inţelegerea modelului, trebuie să amintim concepţia lui Keynes despre economia

de piaţă şi, care sunt cauzele, in opinia sa, care generează dezechilibrul in economie.

In contradicţie cu economiştii claşici care, de regulă, presupuneau deplina utilizare a

capacităţilor de producţie, negând astfel şomajul, iar mai târziu, unii dintre ei (A.C.Pigou)

admiteau numai şomajul voluntar şi funcţional (temporar), J.M.Keynes admite şi recunoaşte

existenta şomajului involuntar (şomajul economic de masă) şi incearcă să-i descopere

cauzele.

Keynes este de părere ca nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de

lucru (N) depinde de cererea efectivă de mărfuri (D) sau de incasările intreprinzătorilor din

vânzarea producţiei, respectiv de cererea solvabilă:

N=f(D)

Pagina 34 din 92


Daca luăm in calcul structura cererii da mărfuri şi mărimea venitului global (Y),

Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) şi a investiţiilor globale

(I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia se afla in stare de echilibru:

C+I=Y

Relaţia de mai sus reprezintă ecuaţia fundamentală a modelului keyneşian.

In realitate nu toate mărfurile găsesc desfacere pe piaţă (astfel luând naştere

dezechilibrul in economie) şi astfel:

C+I<Y,

Ceea ce demonstrează faptul ca incasările sunt mai mari decât producţia oferită, că

cererea globală de bunuri finale (C) şi bunuri pentru investiţii(I) este mai mică decât oferta (Y

şi Z), că o parte din producţie nu se poate vinde şi, in mod logic, o parte din muncitori nu

găsesc de lucru, perşistând astfel şomajul involuntar.

Căutând o soluţie pentru această şituaţie nefavorabilă, Keynes arată că dacă se scade

consumul final global (C) din venitul global (Y), rămâne o parte nefolosită din cadrul

venitului, adică acea parte care nu a avut piaţa conşiderat ca economic pentru firme (S):

Y-C=S

Dacă această parte din economie “S” ar fi egală cu investiţiile (I), este poşibil sa se

realizeze echilibru economic şi ar putea să crească ocuparea mâinii de lucru (respectiv să se

reducă rata şomajului).

S=I

Ecuaţia S=I, poartă numele ecuaţia de echilibru a modelului economic keynesian. In

realitate insă, nu tot ce se economiseşte sau se acumulează nu este investit, putând exista

şituaţia in care S>I sau S<I. Faptul acesta este conşiderat de Keynes ca generator al

dezechilibrelor şi exprimă dificultăţi in vânzarea unei părţi din produsele realizate sau chiar a

intregii producţii, menţinerea sau accentuarea şomajului involuntar.

2.2.3 PARAMETRUL “MULTIPLICATOR INVESTIŢIONAL” (K)

Parametrul K a fost utilizat de J.M.Keynes pentru a exprima legătura ce exista

(interdependenţa) dintre fluctuaţiile investiţiilor, ocupării şi veniturilor. Paternitatea

conceptului de “multiplicator” revine lui R.Kahn (1931) care l-a folosit in legătură cu

Pagina 35 din 92


ocuparea mâinii de lucru pentru a arata de câte ori (K) creşte ocuparea totală in raport cu

ocuparea primară din ramurile producătoare de bunuri de investiţii.

Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind dintr-un

multiplicator al ocupării mâinii de lucru o relaţie mai complexă, denumită “multiplicatorul

investiţional”. Keynes spunea despre acest multiplicator că “el nu spune că, atunci când are

loc un spor al investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare

decât sporul investiţional”. Formula multiplicatorului este următoarea:

K=

Conform modelului lui Keynes, mărimea multiplicatorului este direct proporţională cu

inclinaţia spre consum (DC/DY), ceea ce inseamnă ca in ţarile avansate din punct de vedere

economic, in care inclinaţia spre consum este mai mică şi mărimea multiplicatorului va fi mai

mică, iar in ţarile sărace, unde oamenii sunt inclinaţi sa consume o parte mai mare din

veniturile lor, multiplicatorul va fi mai mare. Multiplicatorul va fi cu atât mai mic cu cât

DC/DY (adică inclinaţia marginală spre consum) va fi mai aproape de zero şi cu atât mai

mare cu cât inclinaţia marginală spre consum este mai aproape de 1.

Keynes afirma că “principiul general al multiplicatorului este acela căruia trebuie să

ne adresam când căutam o explicaţie a modului in care fluctuaţiile mărimii investiţiilor,

reprezentând o parte relativ mică a venitului naţional, venit capabil să genereze fluctuaţii ale

volumului total de ocupare şi ale venitului global de o amplitudine mult mai mare decât

propria lor amplitudine”.

2.3 INDICATORI NOMINALI ŞI REALI

2.3.1.INDICELE PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM (IPC)

Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi

utilizaţi indici de preţuri in statistica internaţională. Cea mai mare parte a ţarilor dezvoltate

calculează şi publică lunar indicele preţurilor de consum, ca o măsură a inflaţiei din ţara

respectivă. IPC are o mare importanţă datorita faptului ca in contractele colective de muncă

Pagina 36 din 92


este prevăzută clauza compensării creşterii preţurilor, creştere care este evidenţiată de acest

indice. Ca urmare, politica monetară şi fiscală sunt afectate de modificările IPC.

IPC măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi a tarifelor

serviciilor utilizate de populaţie intre două perioade. Pentru calculul indicelui se foloseşte o

formulă de tip Laspeyres. Deci el exprimă evoluţia medie a preţurilor pentru menţinerea unei

structuri a consumului constantă (structura din perioada de bază) şi nu exprimă evoluţia

medie a preţurilor conform structurii consumului din perioada curentă (pentru aceasta

variantă ar fi nevoie de un indice de tip Paache). Principalul argument care sta la baza

adoptării indicelui de tip Laspeyres este cel al uşurinţei calculului: se determină structura

consumului in perioada de baza, iar in continuare pentru calculul curent al indicelui este

necesară numai inregistrarea preţurilor.

IPC=

IPC= Ip.qip0q0, unde:

P1=preţurile perioadei curente (analizate)

P0=preţurile perioadei de bază

Q0=consumul in perioada de bază

Qipoq0= exprimă structura consumului pe categorii de bunuri şi servicii,

determinate pe baza cheltuielilor de consum efectuate in perioada de bază.

In România calculul indicelui se efectuează pe baza structurii cheltuielilor pentru

cumpărarea produselor şi serviciilor de către aproximativ 36000 familii, cercetate in cadrul

Anchetei integrate in Gospodarii (AIG) şi a preţurilor înregistrate in circa 4300 puncte

amplasate in toate judeţele ţarii.

Observarea şi inregistrarea preţurilor/tarifelor se efectuează de către anchetatori

specializaţi, in 41 municipii reşedinţă de judeţ (incluşiv municipiul Bucureşti) şi in

principalele aşezări urbane din toate judeţele. Nomenclatorul unităţilor s-a alcătuit cu

respectarea cerinţelor de reprezentativitate din punct de vedere al volumului şi structurii

consumului. Eşantionul unităţilor de observare cuprinde două categorii. Primul tip îl

Pagina 37 din 92


constituie magazinele, pieţele ţărăneşti şi unităţile prestatoare de servicii care practică preţuri

libere pentru mărfurile alimentare, agroalimentare, nealimentare şi o parte din servicii. Din

cele aproximativ 5300 de magazine şi unităţii prestatoare de servicii, 3200 (peste 60%) au

forma de proprietate privată. Al doilea tip de unităţi se referă la acelea care practică preţuri

unice pe ţară, cum sunt de exemplu: CONEL, ROMGAZ, SNCFR, TAROM, NAVROM,

POŞTA ROMÂNĂ, ROMTELECOM.

Nomenclatorul produselor alimentare, nealimentare şi serviciilor pentru care se culeg

preţurile şi tarifele include mărfurile şi serviciile cu cea mai mare pondere in cheltuielile de

consum ale populaţiei, astfel incât, schimbarea acestora sa reflecte evoluţia preţurilor grupei

din care fac parte. Acest nomenclator este stratificat pe grupe de produse, subgrupe, posturi

de cheltuieli şi sortimente:

Tabelul nr.1

NOMENCLATORUL PRODUSELOR FOLOSITE IN CALCULUL IPC

CATEGORIA

PRODUSELOR

GRUPE SUBGRUPE POSTURI DE

CHELTUIELI

SORTIMENTE

ALIMENTARE 18 33 95 714

NEALIMENTAR

E

21 45 124 1471

SEVICII 17 24 46 366

TOTAL 56 102 265 2551

Până in 1993, la calculul indicelui s-a utilizat un şistem de ponderare bazat pe

structura cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de familie pentru anul 1990.

Incepând cu luna ianuarie 1994 se utilizează structura din anul 1993, iar din 1996 ponderile

anului 1995. (vezi ANEXA 1 intitulată “ STRUCTURA CONSUMULUI POPULAŢIEI

UTILIZATĂ LA CALCULUL IPC).

Calculul indicelui se realizează prin agregări succeşive pornind de la indicele

sortimentului. Se obţin in acest fel indici pentru posturi de cheltuieli, subgrupe, grupe şi in

final indicele general al preţurilor de consum.

Pagina 38 din 92


In ţara noastră se publică lunar indici ai preţurilor de consum, pe total şi pe categorii

de mărfuri.

2.3.2 INDICELE PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE

(IPPI)

Prin calcularea indicelui preţurilor producţiei industriale (IPPI) se are in vedere

obţinerea unei imagini cât mai complete asupra majorităţii operaţiilor de piaţa efectuate de

ansamblul agenţilor şi totodată, reflectarea cât mai corectă a evoluţiei proceselor inflaţioniste.

Indicele preţurilor producţiei industriale măsoară evoluţia preţurilor industriale livrate

de producătorii interni in primul stadiu al comercializării, potrivit nomenclatoarelor oficiale

aflate in rigoare in momentul calculului.

Aceşti indici sunt calculaţi la nivelul intregii producţii industriale, care include atât

producţia destinată pieţei interne cât şi producţia livrată la export.

Preţurile care sunt inregistrate pentru calculul indicelui sunt cele practicate in primul

stadiu de vânzare, adică la ieşirea pe poarta intreprinderii. In aceste preţuri sunt incluse

costurile de producţie, profitul firmei producătoare şi eventual alte taxe incluse de stat sau de

administraţia locală (aici nu se include TVA).

Pentru calcularea IPPI se stabilesc nomenclatoare de produs, unităţi, sortimente şi

indicele propriu-zis se calculează prin agregări succeşive conform Claşificării Activităţii din

Economia Naţionala(CAEN): sortiment, produs, clasă de produse la nivelul intreprinderii,

clasa, grupa, diviziune, industria in ansamblu. Mai trebuie menţionat faptul ca nomenclatorul

de mai sus nu este unic pe ţară, ci se realizează la nivelul fiecărui agent economic de către

statisticieni împreuna cu specialiştii din intreprinderi.

Practic, calculul IPPI se face foloşind indicele Laspeyres şi, presupune următoarea

metodologie:

1.calculul indicilor individuali ai preturilor la nivel de sortiment:

IS= .100, unde:

PS1=preţul sortimentului din luna curentă

Pagina 39 din 92


PS0=preţul sortimentului in anul de bază

2.calculul indicilor preturilor la nivel de produs şi de agent economic:

IPA= .100,

I= ,

I=sortimente reprezentative ale produselor agentului economic

3.calculul indicilor de preţuri la nivel de produs final:

IPT= .100

I= , I=semiprodusele ce compun produsul final

VPAIO=valoarea totala a produsului in perioada de baza

4.calculul indicilor de preţuri la nivel de clasa CAEN:

ICT= , unde:

I= produsele fianale realizate in ţară din clasa CAEN respectivă

VPTO=valoarea producţiei din clasa CAEN respectiva in anul de bază

5.calculul indicilor de preţuri la nivel de grupă:

IG= .100, unde:

I= clasele din grupa respectivă

VCTO=valoarea totală a claselor din grupa respectivă in anul de bază

6.calculul indicilor de preţuri la nivel de diviziune:

ID= .100, unde:

I= grupele ce compun diviziunea

Pagina 40 din 92


VGIO=valoarea grupelor din diviziunea CAEN respectivă pentru anul de bază.

7.indicele preţurilor pe total industrie:

IT= .100, unde:

I= diviziunile CAEN

VDO=valoarea diviziunii CAEN pe total industrie in anul de bază.

2.3.3 DEFLATORUL PIB

Un alt instrument de dimenşionare a inflaţiei îl reprezintă deflatorul PIB. Deflatorul

PIB este indicele implicit al preţurilor produsului intern brut (PIB). Dacă ţinem cont de

utilizarea finală, mărimea PIB este egală cu diferenţa dintre valoarea bunurilor finale şi cea a

bunurilor importate. In acest caz deflaţionarea porneşte de la fiecare componentă Cj, şi se

calculează câte un indice de preţuri de tip Paasche. Acest indice rezultă din raportul dintre Cj

in preţuri curente şi indicele volumului fizic de tip Laspeyres.

Deflaţionarea presupune impărţirea fiecărei componente Cj in preţurile grupei care îi

corespunde. Prin agregarea componentelor deflaţioniste se obţine PIB real. Deflatorul rezultă

din raportul dintre PIB nominal şi PIB real. Dacă din aceasta mărime a deflatorului, care este

exprimată in procente se scade 100 rezultă rata inflaţiei.

D= .100, unde: D=deflactorul

r=d-100, unde: r=rata inflaţiei

Spre deosebire de rata inflaţiei calculată pe baza indicelui bunurilor de consum, care

exprimă numai evoluţia preţurilor pentru bunuri şi tarifelor pentru serviciile consumate de

populaţie, rata inflaţiei determinată pe baza deflatorului PIB reflectă evoluţia preţurilor pentru

o sfera mai cuprinzătoare de bunuri şi servicii, incluşiv a celor de capital. Din acest punct de

vedere putem conşidera ca aprecierea inflaţiei se face mult mai corect utilizând deflatorul

PIB.

Pagina 41 din 92


CAPITOLUL 3. CORELAŢII ALE INFLAŢIEI

3.1 CORELAŢIA INFLAŢIE-ŞOMAJ

Două dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă un stat contemporan,

indeosebi in perioada de tranziţie de la un tip de economie la altul (lucru valabil şi in cazul

României, adică, trecerea de la economia de tip centralizat la o economie de piaţa) sunt

reprezentate de inflaţie şi de şomaj. Aceste două probleme sunt şi mai accentuate la nivelul

instituţiilor care pot lua decizii in legătura cu acestea (guvern, ministere) pentru că, nu de

puţine ori, acestea trebuie sa alegă pentru ameliorarea uneia şingur. Altfel spus, guvernul care

incearcă o politică de macrostabilizare nu poate in nici un caz să acţioneze asupra ambelor

probleme (inflaţie şi şomaj). Factorii decizionali trebuie sa “cântărească” implicaţiile unei

decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât va creşte rata şomajului, temporar, pentru a

se reduce rata inflaţiei cu un anumit procent) şi, respectiv, să aleagă dintre mai multe variante

alternative pe cea mai puţin “nocivă“ pentru populaţie.

3.1.1 DEFINIREA ŞOMAJULUI

Forţa de muncă reprezintă in contextul economiei de piaţa, un bun care se

comercializează, in mod liber pe o anumita piaţă, denumită piaţa forţei de muncă (sau, mai pe

scurt, piaţa muncii). Din acest punct de vedere, şomajul reprezintă excedentul de oferta de

forţă de muncă faţă de cererea de forţă de muncă:

S=O-C, unde:

S=reprezintă şomajul;

O=oferta de forţă de muncă;

C=cererea de forţă de muncă.

Dar, definiţia dată mai sus şomajului, nu ne poate oferii răspunsuri la intrebări de

genul: Este şomer un muncitor care nu lucrează o săptămână? Este un student şomer atunci

când caută de lucru in timpul vacanţelor şi nu găseşte?. Pornind de la problematica de mai sus

Pagina 42 din 92


putem enumera anumite elemente care incadrează o anumită persoană in categoria şomerilor.

Astfel de elemente pot fi următoarele:

-după trimiterea in şomaj persoana respectivă a căutat in mod activ şi sistematic de

lucru in ultimule patru săptămâni.

-aşteaptă să fie rechemat la locul de muncă de unde a fost disponibilizat.

-in decursul următoarei luni se aşteaptă să găsească un nou loc de muncă in locul celui

pierdut.

Dintre aceste condiţii care ne ajuta sa stabilim dacă o persoana este sau nu şomer, cea

care reprezintă importanţa cea mai mare ar fi ca persoana care şi-a pierdut locul de muncă să

caute in mod activ o noua slujbă şi nu doar să reclame faptul ca nu găseşte de lucru.

O alta definiţie foarte cunoscută a şomajului este dată de Biroul Internaţional al

Muncii-organizaţie cuprinsă in Şistemul Naţiunilor Unite, care elaborează statistici, studii şi

analize pe baza informaţiilor primite de la ţările membre şi care are ca scop mai buna

fundamentare a deciziilor luate pentru combaterea şomajului. Conform definiţiei acesteia este

şomer:

-orice persoană care a împlinit 15 ani;

-este apt de muncă;

-este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;

-nu munceşte

-caută un loc de muncă.

In România problema şomajului tinde să se agraveze şi datorita faptului că a inceput

să se restructureze o parte a intreprinderilor mari şi foarte mari. Aceasta restructurare

presupune, deci, şi pierderea unor locuri de muncă, care adăugându-se la numărul şomerilor

deja existenţi pe această piaţă nu va reuşi decât să agraveze problema şomajului, iar in ultimă

instanţă va conduce chiar la revolte sociale (greve, ieşiri in stradă, boicoturi etc).

3.1.2 CARACTERIZAREA ŞOMAJULUI

Şomajul, ca dezechilibru major al unei economii contemporane se poate claşifica in:

a)şomajul voluntar, care este o forma de şomaj proprie celor care decid in mod

deliberat să inceteze să muncească (total sau parţial), fie pentru ca ei apreciază ca salariul este

prea mic şi preferă timpul liber sau să-şi insuşească o nouă meserie, fie pentru că sunt in

Pagina 43 din 92


căutarea unui loc de munca mai bine reenumerat şi costurile antrenate de acesta căutare or fi

mai mult decât compensate prin creşterea salariului.

b)şomajul involuntar, adică acea formă de şomaj determinată de impoşibilitatea de a

găşi un loc de muncă acceptând salariul curent, adică salariul acceptat de cei care lucrează.

Adesea cei care se includ aici se datorează neconcordanţei dintre calificarea pe care o are o

persoană şi calificarea pe care o solicită postul respectiv.

c)şomajul structural, specific in acestă perioadă României, şi care este determinat de

tendinţele de restructurare a economiei pe activităţi, pe forme de proprietate, etc., care are loc

sub incidenţa procesului tehnico-economic, mutaţiilor din departamentul respective, unor

importante fenomene sociale sau politice. Această categorie de şomaj include de obicei:

şomajul din ţarile sărace cu creştere demografică, dar lipşite de

capital şi de competenţele necesare exploatării raţionale a resurselor umane.

şomajul din ţările avansate economic afectate de disfuncţiile modului

de organizare a muncii care nu mai permite creşteri de productivitate ca inainte astfel incât

modelul economic devine contraproductiv. Pentru cucerirea şi păstrarea pieţelor lor recurg la

creşterea productivităţii şi nu a aparatului de producţie, îşi recompun aparatul de producţie

concomitent cu scăderea locurilor de muncă.

şomajul din ţările aflate in tranziţie la economia de piaţă care

traversează un proces profund de adaptare structurală generală la condiţiile pieţei, fapt ce

impune adaptarea cererii de muncă la nevoile reale ale unităţilor economice determinate de

mediul concurenţial, promovarea formelor de utilizare intermitentă a muncii, contracte de

angajare cu durată determinată şi timp de muncă parţial.

3.1.2.1 NIVELUL ŞOMAJULUI

Nivelul şomajului se măsoară in mărime absolută (ca număr de şomeri) dar se

determină şi ca rată:

Rs= , unde:

Rs=rata şomajului;

NS=numărul de şomeri;

Pagina 44 din 92


PA=populaţia activă

Şomajul cunoaşte nivele diferite in cadrul ţărilor lumii, iar, uneori, şomajul este diferit

şi pe zonele geografice cuprinse in cadrul aceluiaşi teritoriu naţional. Economiştii

contemporani au căzut de acord cu permanentizarea şomajului in cadrul economiei, unii

autori susţinând ca acest proces de permanentizare a debutat la inceputul secolul al XX-lea,

alţii conşiderând inceputul acestui proces in anii ’50-’60.

Deşi este acceptat ca există şomaj, acest lucru nu inseamnă ca se exclude definitiv

existenţa unui echilibru pe piaţa forţei de muncă (starea de ocupare deplină). Ca urmare,

ocuparea deplină a forţei de muncă a devenit echivalenta cu un şomaj al cărui nivel este

scăzut, reflectat printr-o rata a şomajului de câteva procente (5-6%). J.M.Keynes era de

părere ca foloşirea deplină a mâinii de lucru inseamnă absenta şomajului, dar este compatibilă

cu un şomaj voluntar şi funcţional.

Dacă ocuparea deplină implica un şomaj de 3-5 procente, in mod analogic, se

conşidera ca scăderea şomajului sub minimul respective caracterizează o stare de

supraocupare a forţei de muncă. Conform teoriei lui Dennise Flouzar, dacă rata şomajului

atinge in jur de 1%, mâna de lucru devine foarte rară, creând o anumită dependenţă pentru cei

care vor să angajeze şi totodată, costul plătit de cei care angajează salariaţi tinde sa crească in

mod mai accelerat decât productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in

cercertările sale de la permanentizarea şomajului (in lucrările sale a fost luată ca exemplu

şituaţia din Anglia), a ajuns sa impună in teoria economică un nou concept-rata naturala a

şomajului. Această teorie a fost ulterior dezvoltată de Friedman. Rata naturală a şomajului

este strâns legată de rata inflaţiei; practic, rata naturală corespunde unei rate stabile a inflaţiei.

Pentru a inţelege cea ce inseamnă rata naturală a şomajului pornim de la premisa

existenţei inflaţiei in economie, exprimată printr-o anumita rată şi realizarea, concomitent, a

doua condiţii care fac sa nu se modifice dimenşiunile inflaţiei:

*să nu se creeze un excedent de cerere;

*sa nu se producă şocuri in ofertă.

Dacă se realizează prima condiţie, şomajul se fixează la nivelul ratei sale naturale,

adică la nivelul determinat de egalizarea preşiunii in direcţia creşterii salariilor ca urmare a

reocupării tuturor locurilor de muncă, cu preşiunea pentru scăderea salariilor care se

formează sub incidenţa existentei şomajului. Realizarea celei de a doua condiţii face ca oferta

agregată să nu cunoscă altă schimbare decât cea determinată direct de rata inflaţiei care, daca

rămâne constantă, menţine şomajul in limitele ratei naturale.

Pagina 45 din 92


Prin realizarea celor două condiţii punctate anterior, cererea şi oferta agregate se

modifică numai in funcţie de fenomenul inflaţionist şi de aceea rata naturală a şomajului o

reflectă. Dacă cererea agregată şi oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica şi datorită

altor factori decât inflaţia, atunci şomajul poate înregistra o rată mai mare decât cea naturală,

iar inflaţia-conform teoriei economice-va începe să scadă.

3.1.2.2 DURATA ŞOMAJULUI

In ceea ce priveşte durata şomajului se poate spune ca aceasta depinde de mai mulţi

factori, dintre care esenţiali sunt.

-gradul de organizare al pieţei muncii care presupune, printre altele, existenta unei

reţele de agenţii de plasare a forţei de muncă, agenţii şi servicii destinate in special populaţiei

tinere etc.

-structura demografică a forţei de muncă.

-abilitatea şi interesul unei persoane de a căuta şi găşi o slujbă mai bună.

-tipurile de slujbe disponibile.

Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata şomajului (care începe din momentul

pierderii locului de muncă) nu este stabilită prin lege. Deci nu este in viata economică o

durata a şomajului legiferată, dar exista in legislaţia fiecărei ţări reglementată o perioada (care

poate fi cuprinsă intre 12-24 luni) in care persoana disponibilizată primeşte ajutor de şomaj.

3.1.2.3 INTENŞITATEA ŞOMAJULUI

Intenşitatea şomajului reprezintă o alta trăsătură ce prezintă importanţă deosebită. In

funcţie de intenşitatea şomajului putem distinge:

a)şomaj total, ceea ce înseamnă pierderea locului de muncă şi încetarea totală a

activităţii. In acest context întâlnim foarte des cazurile in care, datorită restructurării

temporare a unor activităţi, persoanele cuprinse in jurul vârstei de 40-45 de ani, datorita

Pagina 46 din 92


pierderilor locurilor de muncă refuză să caute alt loc de muncă, să se recalifice sau să lucreze

in alt domeniu decât acela din care tocmai a fost disponibilizat.

b)şomaj parţial. In acestă şituaţie se află salariaţii unor societăţi care-şi restrâng

activitatea dar numărul persoanelor angajate rămâne acelaşi. Pentru a nu produce pe stoc, cel

mai adesea aceste întreprinderi nu lucrează decât 3-4 zile dintr-o săptămână normală de lucru,

evident cu reducerea proporţională a salariilor.

c)şomaj deghizat care este specific ţărilor in curs de dezvoltare, unde foarte multe

persoane au o activitate aparentă (“se fac că muncesc”), cu productivitate scăzută.

3.1.3 ROLUL AJUTORULUI DE ŞOMAJ

Acordarea ajutorului de şomaj de către stat pentru persoanele care şi-au pierdut

locurile de muncă reprezintă cea mai răspândită măsura de protecţie socială pentru aceste

persoane.

Plecând de la ipoteza ca intr-o familie in care lucrează ambii soţi venitul respectivei

familii este de 100%, iar venitul unei familii in care lucrează un şingur soţ este aproximativ

75% din venitul primei familii, dacă in acest ultim caz persoana devine şomer, pe parcursul

perioadei in care primeşte ajutor de şomaj venitul familiei sale devine mult mai mic decât a

fost anterior şi extrem de mic faţă de familia cu doi salariaţi. In ţările dezvoltate, atât timp cât

şomajul se înscrie in limitele legale pentru ajutorul de şomaj, venitul celui trecut in şomaj se

menţine aproape de venitul obţinut anterior. Mai mult decât atât, in anumite state ajutorul de

şomaj era supus unor tratamente fiscale speciale. Astfel, in SUA până in 1980 ajutorul de

şomaj era scutit de impozitare in cazul impozitului pe venitul global, iar după acest an era

impozitat numai când venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrând

şi ajutorul de şomaj) depăşea un plafon prestabilit de stat.

Numeroase semnale de alarmă au fost trase in acest sens in cazul Europei

Occidentale. Mulţi specialişti conşiderau ca datorită nivelului ridicat al ajutoarelor de şomaj

este influenţat nivelul ridicat al ratei şomajului. Mărimea ratei şomajului datorita alocaţiei de

şomaj, are ca principală motivaţie faptul ca pentru a obţine ajutorul respectiv, oamenii trebuie

sa se regăsească in “forţa de muncă”, să caute activ de lucru, chiar dacă in realitate mulţi

dintre ei nu vor să lucreze. Daca ar lipşi indemnizaţiile de şomaj, o parte ar ieşi din forţa de

Pagina 47 din 92


muncă, in acest fel reducându-se rata măsurată a şomajului. Conform opiniei unor specialist ,

daca aceasta ar scădea cu 0,5%, in acelaşi timp ar creşte rata ocupării cu 1%.

Un alt punct de vedere consta in faptul că fără ajutorul de şomaj s-ar realiza o

stabilizare. Existând ajutorul de şomaj, agenţii economiei nu au interes sa aşigure o ocupare

stabilă şi deplină a forţei de muncă. Faptul ca un angajat care este trimis pe o anumita

perioada in şomaj nu va suferi pierderi foarte mari din venit, face şi mai uşoară decizia

agentului economic de a-l trimite in şomaj.

Din enumerarea şi dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arată mai ales

caracterul “nociv” al ajutorului de şomaj, la o primă vedere se poate spune că mai bine s-ar

renunţa la acordarea lui. Dar dacă, prin absurd s-ar renunţa la acordarea acestei indemnizaţii,

lucrurile ar evolua in sensul pozitiv?. Nu putem da un răspuns satisfăcător la aceasta întrebare

dar este cert faptul că nu se poate renunţa la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele

care din diverse motive şi-au pierdut locul de muncă. Acest ajutor de şomaj trebuie acordat

chiar şi numai datorită faptului ca o persoana disponibilizată, cu toate eforturile reale pentru

găşirea unei noi slujbe, are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru găşirea unui nou loc

de muncă.

Pe de alta parte o persoană nu poate accepta orice fel de loc de muncă doar din

şimplul motiv ca actualmente este şomer. In acest caz se include persoanele foarte

competente, calificate superior şi care pierzându-şi locul de muncă nu pot accepta orice

slujbă, uneori necalificată (acest lucru ar însemna totodată şi o pierdere pentru economie a

resurselor sale cele mai valoroase). In felul acesta, prin acordarea unui ajutor de şomaj,

persoanele cu statutul de şomer îşi asigură un standard minim de trai.

In concluzie, se poate spune ca va exista întotdeauna o anumita rată a şomajului şi că

intr-o economie de piaţă (unde cererea şi oferta de forţă de muncă se formează in mod liber)

este un fapt economic pozitiv existenţa unei anumite rate a şomajului.

3.2 CORELAŢIA SALARII-INFLAŢIE

In strânsă corelaţie cu inflaţia se afla salariile populaţiei. Atunci când inflaţia creşte,

salariile reale ale populaţiei au tendinţa inversă, de scădere. Acest fenomen se reşimte la

nivelul întregii societăţi prin scăderea nivelului de trai. Pentru ca populaţia să nu reşimtă

aceste efecte negative, veniturile acestuia trebuiesc corelate cu nivelul preţurilor şi tarifelor.

Pagina 48 din 92


Acest lucru nu s-a realizat in mod optim in România, in special după 1990-1991 şi rezultatul

a constat in ample manifestaţii ale populaţiei (greve, mineriade etc).

In practică, la nivelul de macroeconomie sunt aplicate două tipuri de metode pentru

atenuare şocului produs de creşterea preţurilor şi tarifelor la bunurile şi serviciile de consum

asupra nivelului de trai al populaţiei:

a)acordarea unor compensaţii fixe şi egale, atât pentru salariaţi cât şi pentru

penşionari;

b)indexarea curentă a salariilor, prin aceasta urmărindu-se diminuarea pe cât posibil a

efectelor negative provocate de deprecierea monedei naţionale (reducerea puterii de

comparare a monedei), corelând creşterea salariilor cu cea a preţurilor şi tarifelor.

După prima liberalizare a preţurilor din noiembrie 1990 in România s-a recurs la

foloşirea ambelor metode. Practicarea celor două metode concomitent a avut rezultate

specifice asupra modelului de fundamentare a acţiunilor de corelare a creşterii veniturilor

nominale cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei.

Contextul in care au fost aplicate măsurile menţionate anterior poate fi caracterizat

astfel:

a)în ţara noastră preţurile bunurilor şi tarifele serviciilor nu au avut ca rol semnalarea

evoluţiei dintre cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, bunurilor de consum şi de

servicii existente in economie, ci au îndeplinit numai rolul de “semnal” al opţiunilor de

politică economică, adaptate in deosebi in legătură directă cu orientarea redistribuirii

resurselor sociale in favoarea obiectivelor economice ce prezentau importanţă prioritară intr-o

anumită perioadă, pentru anumite structuri. Rezultă de aici, că toate modificările de preţuri şi

tarife au fost decise la nivel guvernamental şi nu aveau nici o legătura cu teoria economică in

care echilibrul pe piaţă se realizează cu ajutorul fluctuaţiei libere a cererii şi ofertei.

b)este pentru prima data in România, când nivelurile preturilor şi tarifelor au cunoscut

o tendinţa de creştere generalizată, specifică unei economii de piaţă.

c)modificarea, in sensul de creştere a preţurilor şi tarifelor in România, până in 1989 a

fost destul de mica (in perioada 1980-1989 ritmul mediu anual de creştere al preţurilor şi

tarifelor a fost de aproximativ de 4,1%), iar după revoluţie creşterile de preţuri şi tarife s-au

făcut in salturi şi discontinuu. Acest lucru a permis ca in perioada anterioară revoluţiei din

1989 sa se poată realiza o protecţie mai eficace a populaţiei impotriva efectelor generate de

fenomenul inflaţionist.

Pagina 49 din 92


d)tarifele şi preţurile ce se practicau pe “piaţa neagră” au fost scăpate complet de sub

control, evoluând liber in funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. In cazul in care se realiza

o anumită protecţie socială se luau in calcul, deci, nivelurile preţurilor şi tarifelor oficiale.

Specialiştii in economie au ajuns la concluzia că pentru acea perioada (1990-1995)

acordarea de compensaţii fixe nu se justifica economic şi trebuie renunţat la acordarea lor din

mai multe motive. Principalul motiv ar fi, că aceste compensaţii exercita preşiuni foarte mari

asupra bugetului, generând astfel un dezechilibru bugetar şi mai accentuat. Contramăsura

pentru evitarea agravării dezechilibrului ar fi, ca in mod echitabil, sa se reducă nivelul de trai

pentru toate persoanele (ce a rezultat din măsurile guvernanţilor a contat insa in agravarea

şituaţiei pentru cei care o duceau prost şi foarte prost, ei resimţind cel mai puternic efectele

inflaţiei).

In concluzie se poate spune că cel mai bine pentru perioada respectiv, in cazul

inflaţiei din România, era să se renunţe la acordarea de compensaţii fixe şi sa se recurgă la

indexarea curenta a veniturilor, dacă este poşibil in cel mai scurt timp după o creştere

semnificativa a ratei inflaţiei. Gradul de compensare a efectelor negative ale inflaţiei se

negociază cu şindicatele.

Indexarea salariilor pentru a compensa creşterea ratei inflaţiei poate face total (o

compensare de 100%) sau parţial (procentul de compensare a salariilor sa fie inferior ratei de

creştere a inflaţiei). In multe din ţările dezvoltate se practică o indexare care cunoaşte doua

forme:

-indexarea “cu prag”

-indexarea cu “plafon”

In ambele cazuri insă salariile nu se indexează in mod automat. In cazul indexărilor

“cu prag” se fixează anticipat un anumit nivel (prag) al creşterii preţurilor. Dacă acest prag

este depăşit atunci se introduce indexarea salariilor, in caz contrar (atunci când “pragul” nu

este depăşit) salariile nu sunt indexate deloc.

In celalalt caz se stabileşte un nivel superior al creşterii preţurilor iar până la acest

nivel sunt compensate salariile.

Indexarea, indiferent de tipul său, nu are decât două poşibilităţi, din punct de vedere al

posibilităţilor de evaluare:

a)o schemă de indexare a salariilor, după evoluţia indicelui preţurilor bunurilor de

consum IPC, cu o revizuire trimestrială in cel mai bun caz, automată in funcţia de oscilaţia

acestuia.

Pagina 50 din 92


b)o schemă bazată pe un salariu fixat, modificat la rândul său periodic, conform cu

creşterea aşteptată a inflaţiei.

Aceste scheme de indexare reprezintă obiectul negocierii şindicatelor cu patronatul şi

intră de obicei in contractele colective de muncă încheiate pentru anul viitor. In nici unul din

aceste cazuri nu se pune problema negocierii acestor contracte in timpul anului, deoarece ele

trebuie sa cuprindă de la început toate elementele de prognoză şi ajustările automate necesare.

3.3 INFLAŢIA ŞI RATA DOBÂNZII

Dobânda, in sens larg, reprezintă venitul sau reenumerarea unui capital. Ea este

însuşită de proprietarul oricărui capital care este antrenat intr-o activitate economică,

indiferent de natura acesteia, sub forma de excedent in raport cu capitalul respectiv avansat.

Dobânda se justifica prin serviciul obişnuit sau normal adus de un capital in condiţii legale. In

cazul in care utilizarea capitalului are loc in condiţii de risc, acestea se acoperă prin plăţi

suplimentare ce măresc suma încasată de proprietare, fără a fi insă dobândă. Este obţinută fie

ca renumerare pentru orice împrumut bănesc in condiţii de garanţie, fie ca este adusă de o

obligaţiune sau orice altă valoare imobiliară cu aceleaşi garanţii, fie că este câştigată prin

serviciul realizat cu orice element de capital real (maşina, utilajul, brevetul de investiţii etc)

pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au

constituit deja obiectul plaţii unor prime speciale care acoperă integral riscurile respective.

Fiind un surplus plătit proporţional, peste mărimea capitalului foloşit, dobânda reprezintă o

formă de venit care se poate realiza numai intr-o activitate sau acţiune economică ce se

realizează prin eficienţă, in care se produce mai mult decât se cheltuieşte.

3.3.1 RATA REALĂ A DOBÂNZII ŞI INFLAŢIA

Dacă o instituţie bancară oferă bani împrumut, in mod normal va prezenta celui

creditat o schema de rambursări şi îi cere să plătească o dobândă pentru împrumutul acordat.

De exemplu, pentru un împrumut de 10000$ USD, care va trebui rambursat in termen de un

an se va cere de către banca şi plata unei sume de 10$ USD pe luna. Aceasta suma reprezintă

Pagina 51 din 92


o dobânda de 1200$ pe an, ceea ce se poate exprima şi procentual, ca rata a dobânzii de 12%

pe an:

=12%

Rata dobânzii este preţul care este plătit pentru a împrumuta bani pentru o perioada

determinată de timp şi este exprimată ca un procent per $ împrumut. In exemplul nostru, cu o

rata a dobânzii de 12% pe an înseamnă ca, persoana împrumutata trebuie sa plătească 12 cenţi

pe an pentru fiecare $ luat cu împrumut.

După cum pe piaţa bunurilor şi serviciilor există mai multe preturi şi tarife, tot aşa

există mai multe rate ale dobânzilor. Banca va acorda bani cu împrumut unui client industrial

la o rată a dobânzii mai scăzută decât cea la care va da persoanelor fizice , deoarece in cazul

persoanelor juridice există un risc mai scăzut de rambursare. Totodată rata dobânzii cerută la

un împrumut pe termen lung va diferi de rata dobânzii pentru un împrumut pe termen scurt.

Dobânda reală este renumerarea unui capital calculată prin deducerea inflaţiei din

dobânda nominala. Convenţional, prezentarea acestei modalităţi de existenta a dobânzii

porneşte de la ecuaţia lui Irving Fisher:

I=R+r, unde:

I=rata dobânzii nominale (rata de piaţă a dobânzii)

R=rata reala a dobânzii

r=rata inflaţiei

R=i-r

In condiţiile in care fenomenul inflaţionist nu se manifestă, rata dobânzii nominale

este egală cu rata dobânzii reale:

R=i

Mărimea şi dinamica acestei dobânzi se exprimă prin masa şi rata dobânzii reale şi

această forma a dobânzii are o importanţă majoră pentru stimularea economiei veniturilor

unitaţilor economice şi, îndeosebi ale populaţiei pentru acumularea capitalului şi creşterea

investiţiilor.

Comparativ cu rata inflaţiei dobânda reală poate fi:

a)pozitivă când i>r, care incita in mod deosebit economiile şi utilizarea acestora

pentru realizarea unor obiective economice prin investiţii.

b)negativă când i<r, care frânează economişirea banilor şi investirea lor, pentru că cei

care au economişit pot înregistra in termeni reali pierderi. Spre exemplu la cele detaliate

Pagina 52 din 92


anterior presupunem ca avem un împrumut de 100$, rambursabil intr-un an. Suma plătita la

sfârşitul anului pentru acest împrumut este măsurata in termeni nominali şi este formata din:

-100$ (capitalul împrumutat)

-8$ dobânda plătita ( in cazul unei rate nominale a dobânzii de 8%)

La o prima vedere se pare ca cel care a împrumutat a câştigat 8$, insa, această

afirmaţie nu este integral adevărată deoarece nu s-a luat in calcul nivelul preţurilor pe

parcursul anului respectiv.

Dacă preturile rămân constante intr-un an, atunci rata reală a dobânzii pe care o

câştigă împrumutătorul va fi de asemenea de 8%, deoarece el poate cumpăra cu 8% mai

multe bunuri şi servicii cu cei 108$ rambursaţi, decât putea cumpăra cu cei 100$ pe care i-a

împrumutat.

Insă, daca nivelul preturilor va creste cu 8%, rata reală a dobânzii va fi zero, deoarece

cu cei 108$ rambursaţi cumpăra aceiaşi cantitate de bunuri ca şi cu cei 100$ împrumutaţi

iniţial. Dacă împrumutătorul a împrumutat cu o dobânda de 8% anual iar preţurile cresc cu

10% atunci rata reala a dobânzii este de 2%.

Dacă creditorii şi debitorii sunt preocupaţi de costurile reale, măsurate in raport cu

puterea de cumpărare, rata nominală a dobânzii va fi fixată la rata reală la care cad de acord

să fie rambursaţi banii plus o suma pentru a acoperii orice rată preconizată a inflaţiei.

Ru=rr+r*, unde:

Ru=rata nominala dobânzii;

Rr=rata reala a dobânzii

r*=inflaţia anticipata

Conşiderând ca un împrumut pe un an aduce un profit de 10% celui care acordă

împrumutul şi rata inflaţiei este 5% atunci rata nominală a dobânzii este de 15%

Ru=10+5=15%

Dacă inflaţia este conşiderate ca fiind 0% pentru anul respectiv, atunci rata nominală a

dobânzii va fi de 10%.

Ru=10+0=10%.

CAPITOLUL 4

Pagina 53 din 92


ANALIZA EVOLUŢIEI ŞI FORMEI DE MANIFESTARE A PROCESULUI

INFLAŢIONIST IN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990-1999. EVOLUŢIA

PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI

In perioada 1990-1999 inflaţia in România, comparativ cu celelalte ţări aflate in

tranziţie de la economia de tip centralizat la economia de piaţă, a avut forme de manifestare şi

caracteristici diferite de aceste tarii. Procesul inflaţionist din tara noastră a fost de mai lungă

durată şi in acelaşi timp amplitudinea pe care a atins-o a fost mai mare, aceasta datorându-se

intr-o măsura mai mare sau mai mică şi unor cauze ce au ţinut de condiţiile economice din

România de la începutul anilor’90 şi de natura şi ritmicitatea măsurilor care au fost luate in

direcţia liberalizării preţurilor şi a dorinţei relansării economiei naţionale.

4.1 EVOLUTIA INFLAŢIEI IN PERIOADA 1990-1997

Evoluţia inflaţiei in această perioadă (1990-1997) diferă in funcţie de metoda prin

care a fost măsurată. Se observa pe baza datelor din tabelul de mai jos ca rata anuală a

inflaţiei atinge niveluri diferite şi are tendinţe, in anumite perioade contrare, in funcţie de

indicele prin care este exprimat, indicele preţurilor bunurilor de consum IPC, indicele

preţurilor producţiei industriale IPPI sau delatorul PIB.

Tabelul nr.2

Evoluţia ratei anuale a inflaţiei măsurate cu ajutorul IPC, IPPI şi dPIB in perioada

1991-1997

-procente-

ANII/INDICE 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

IPC 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,3 54,8

IPPI 210,1 184,8 165,0 140,5 35,1 49,9 152,0

D PIB 195,0 199,9 227,3 139,0 36,2 45,0 144,2

Pagina 54 din 92


In figura de mai sus se poate observa ca in perioada 1991-1993, atât indicele

preţurilor de consum cât şi deflatorul PIB au avut o evoluţie diferită de cea a indicelui

preţurilor producţiei industriale. Astfel, in timp ce rata inflaţiei exprimată prin IPC şi

deflatorul PIB are un ritm rapid şi ascendent, rata inflaţiei redată prin IPPI are o tendinţă de

diminuare. Printre cauzele generatoare ale acestei şituaţii se pot menţiona pe de parte

deosebirile dintre sferele de cuprindere ale indicilor de mai sus, iar pe de alta parte

momentele diferite ale aplicării masurilor de liberalizare a preţurilor, modul in care agenţii

economici au reacţionat la aceste masuri.

Pagina 55 din 92


In perioada 1994-1996 inflaţia se caracterizează, indiferent de indicele luat in

conşiderare, ca având o tendinţa de creştere. Totodată, in acesta perioadă (1994-1996) şi

nivelurile atinse de inflaţia exprimată prin indicele preturilor de consum, indicele preţurilor

producţiei industriale şi prin deflatorul PIB sunt relativ foarte apropiate, pentru ca in 1997 să

difere foarte (54,8% prin indicele preţurilor bunurilor de consum, 152% prin indicele

preţurilor producţiei industriale şi 144,2% prin deflatorul PIB).

Valorile luate de inflaţie au atins nivelul maxim la începutul perioadei de tranziţie.

Astfel pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% şi s-a înregistrat in 1993; tot

in 1993 a atins nivelul maxim şi deflatorul PIB, adică 227,3%. In cazul IPPI acesta a atins

nivelul maxim in 1991, 220,1%.

4.1.1 EVOLUŢIA PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM

Modul in care au evoluat preţurile de consum in România in perioada 1991-1997 este

strâns legată de etapele de liberalizare, de eliminare treptată a subvenţiilor de la buget pentru

unele mărfuri alimentare şi servicii conşiderate de bază in consumul populaţiei, precum şi de

modificările intervenite in comportamentul consumatorilor. O mare importanţă in reflectarea

acestei evoluţii in şituaţiile statistice o au sursele de date utilizate in aceşti ani pentru calculul

indicilor preţurilor de consum şi măsurile luate in vederea perfecţionării acestor indicii.

Analizând datele din tabelele 3 şi 4 precum şi graficele din figurile 13 şi 14 se

constată o creştere continuă a preţurilor de consum atât in ansamblu cat şi pe grupe (mărfuri

alimentare, mărfuri nealimentare şi servicii) comparativ cu anul 1990, precum şi de la un an

la altul chiar dacă au ritmuri diferite. S-a ajuns astfel ca in anul 1997 preţurile de consum să

fie de peste 200 de ori mai mari decât in 1990, cea mai mare creştere înregistrându-se la

preţurile produselor alimentare.

Nivelul maxim atins de IPC s-a înregistrat comparativ cu anul precedent in 1993 când

a fost de 356,1% faţă de 1992. După 1993 au urmat doi ani cu creşteri mai reduse, pentru ca

in 1996 sa aibă loc un mare salt la 138,8% faţă de 1995, continuat in 1997 cu 154,8%.

Tabelul nr.3

Evoluţia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (faţă de 1990)

Pagina 56 din 92


ANII MF.ALIMENTARE MF.NEALIMENTARE SERVICII TOTAL

1991 286,2 267,8 235,7 270,2

1992 963,4 787,9 661,0 838,8

1993 3361,2 2907,4 2249,5 2987,0

1994 7940,3 6769,8 5641,8 7071,9

1995 10469,3 8775,3 8051,2 9353,4

1996 14276,5 12205,9 11830,8 12983,4

1997 21614,6 18614 20881,4 20098,3

Tabelulul nr.4

Evoluţia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (anul precendent=100)

-procente-

ANII MF.ALIMENTARE MF.NEALIMENTARE SEVICII TOTAL

Pagina 57 din 92


1991 286,2 267,8 235,7 270,2

1992 336,6 294,2 280,4 310,4

1993 348,9 369,0 340,3 356,1

1994 236,2 232,8 250,8 236,7

1995 131,9 129,6 142,7 132,3

1996 136,4 139,1 146,9 138,8

1997 151,4 152,5 176,5 154,8

Dacă se au in vedere componentele indicelui total al preţurilor de consum, se constată

ca evoluţia acestora este oscilantă: in anii 1991-1992 creşterea preţurilor mărfurilor

alimentare a devansat-o atât pe cea a preţurilor mărfurilor nealimentare cât şi a serviciilor. In

Pagina 58 din 92


1993 şi 1997 au dominat creşterile la preţurile mărfurilor nealimentare, iar in perioada 1994-

1996 cele ale preţurilor serviciilor. De asemenea, se poate observa ca indicii preţurilor

mărfurilor alimentare au devansat in anii 1991, 1992, 1994 şi 1995 indicii preţurilor

mărfurilor nealimentare.

4.1.2 EVOLUŢIA MEDIE LUNARĂ A INFLAŢIEI

In ceea ce priveşte creşterile lunare ale preţurilor de consum se observă o evoluţie

oscilantă a acestora de-a lungul perioadei 1990-1997, nivelul maxim fiind atins in 1993 cu

12,1%. In următorii doi ani aplicarea unor masuri de ajustare in domeniul fiscal şi al

preţurilor a condus la scăderea ratei medii lunare a inflaţiei la 4,1% in 1994 şi 2,1% in 1995.

In 1996 şi 1997 se produce insă o nouă intenşificare a procesului inflaţionist, rata medie

lunară înregistrând un nivel de 3,8% in 1996 şi 8% in 1997.

Tabelul nr.5

Rata medie lunară a inflaţiei in perioada 1991-1997

-procente-

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

MF.ALIMENTARE 12,0 10,2 11,6 4,2 1,9 3,7 7,8

MF.NEALIMENTAR

E

9,0 9,3 12,9 3,7 2,0 4,0 7,7

SERVICII 9,1 8,4 11,8 4,7 2,9 3,6 9,7

TOTAL 10,3 9,6 12,1 4,1 2,1 3,8 8,0

Pagina 59 din 92


Dacă in primii doi ani, cele mai mari creşteri medii lunare s-au făcut la preţurile

mărfurilor alimentare, iar in 1993 şi 1996 la cele ale mărfurilor nealimentare, in anii 1994,

1995 şi 1997 cea mai accentuată majorare a avut loc la tarifele pentru serviciile prestate

populaţiei, piaţa acestora continuând sa fie dominată de sectorul public, in condiţiile unui

consum relativ scăzut şi puţin flexibil.

4.1.3 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUSELOR AGROALIMENTARE

VÂNDUTE PE PIAŢA ŢĂRĂNEASCĂ

Pagina 60 din 92


Produsele agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească ocupă o pondere deosebit de

importantă in consumul populaţiei din ţara noastră. Evoluţia preţurilor de-a lungul celor şapte

ani a fost strâns legată de etapele de liberalizare a preţurilor, de evoluţia acestora şi de nivelul

salariilor din economie.

Încă de la începutul anului 1990 au avut loc creşteri ale preţurilor produselor

agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească ca o consecinţă a creşterii salariilor populaţiei

orăşeneşti şi a restituirii unor importante sume de bani acesteia. Cea mai rapidă creştere a

acestor preţuri a avut loc in anul 1992 (cu 187,4% faţă de 1991).

Tabelul nr.6

Evoluţia preţurilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească in perioada

1991-1997 (1990=100)

-procente-

ANII PRODUSE DE

ORIGINE

VEGETALĂ

ANIMALE ŞI

PASĂRII VII

PRODUSE DE

ORIGINE

ANIMALĂ

TOTAL

1991 219,8 155,7 202,7 202,1

1992 566,6 551,8 616,2 580,2

1993 1456,8 1428,1 1942,1 1577,5

1994 3916,0 3373,1 4664,1 4002,2

1995 5447,1 5042,8 5904,8 5519,1

1996 7402,7 6616,1 9111,1 7643,9

1997 10186,1 7343,9 10113,3 10311,6

Pagina 61 din 92


Pagina 62 din 92


Tabelul nr.7

Evoluţia preturilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească in perioada

1991-1997 (anul precedent=100)

-procente-

ANII PRODUSE DE

ORIGINE

VEGETALĂ

ANIMALE ŞI

PĂSĂRII VII

PRODUSE DE

ORIGINE

ANIMALĂ

TOTAL

1991 219,8 155,7 202,7 202,1

1992 257,8 354,4 304,0 287,4

1993 257,1 258,8 316,3 271,6

1994 268,2 236,2 239,3 253,7

1995 139,1 149,5 126,6 137,9

1996 135,9 131,2 154,3 138,5

1997 137,6 110,0 145,2 134,9

Pagina 63 din 92


Primele semne ale stabilizării macroeconomice apărute in anul 1993 şi manifestate

mai puternic in 1994 au influenţat şi tendinţele de evoluţie a acestor preţuri. Anul 1994 s-a

caracterizat prin creşterea veniturilor populaţiei şi echilibrarea raportului dintre cerere şi

oferta la produsele agroalimentare, precum şi prin mărirea gradului de aprovizionare a

populaţiei cu produse agroalimentare de pe piaţa ţărănească. Preturile acestor produse cunosc

creşteri din ce in ce mai reduse pana in anul 1996, când ritmul este ceva mai mare decât anul

anterior (38,5%), pentru ca la sfârşitul perioadei analizate sa scadă din nou (34,9%).

Urmărind evoluţia preţurilor pe categorii de produse agroalimentare (adică: produse

de origine vegetală; animale şi pasări vii şi produse de origine animală), se constată diferenţe

de ritm atât intre ele, cât şi faţă de total. Astfel, preţurile la produsele de origine vegetală au

atins nivelul maxim in 1994, după o creştere continuă din 1991, iar până in 1997 înregistrează

creşteri tot mai reduse, pentru ca in acest an ritmul să se accelereze. Preţurile la grupa

„animale şi pasări vii” au crescut până in anul 1992 din ce in ce mai mult, in acest an

înregistrându-se cel mai înalt ritm din întreaga perioadă 1990-1997, după care creşterea a fost

Pagina 64 din 92


mai redusă. Preturile produselor de origine animală au sporit cel mai rapid in anul 1993

(216,3% faţă de anul 1992), după care ritmul s-a redus până in anul 1996 când a avut un nou

salt (+54,3%) pentru a fi urmate de o creştere mai mică in 1997 (45,2%)

Comparativ cu anul 1990, preţurile produselor agroalimentare vândute pe piaţa

ţărănească au crescut de aproape 103 ori, cu creşteri aproximativ egale la preţurile produselor

de origine vegetală şi a celor de origine animală (de aproximativ 101 ori şi o creştere mai

redusă pentru grupa „animale şi pasări vii” (de 73 de ori)).

In concluzie se poate spune ca vânzările pe piaţa ţărănească au ocupat o pondere din

ce in ce mai mare in totalul vânzărilor deoarece preţurile pe această piaţă l-a reprezentat

raportul direct şi liber dintre cerere şi ofertă.

4.1.4 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE ÎN PERIOADA

1991-1997

Liberalizarea preţurilor producţiei industriale a reprezentat o măsură importantă şi

necesară pentru realizarea autonomiei activităţii întreprinderilor şi pentru restructurarea lor pe

criterii de rentabilitate.

După cum rezultă şi din tabelele 8 şi 9 şi din graficele din figurile 18 şi 19 încă din

1991, imediat după liberalizare, preţurile de producţie au crescut extrem de mult,

amplitudinea atinsă in acest an fiind de 320,1% comparativ cu 1990 (acesta a fost cel mai

înalt nivel din perioada analizată, luându-se in calcul anul precedent). Aceasta creştere a avut

ca factori determinanţi scumpirea salariilor, materiilor prime şi energiei şi a sporirii costurilor

cu forţa de muncă. Până in 1996 majorarea preţurilor a fost tot mai redusă, pentru ca din acest

an creşterea acestora să se accelereze. Această tendinţa s-a manifestat atât pe ansamblu (IPPI

total) cât şi pe fiecare ramură din economie.

Tabelul nr.8

Evoluţia preţurilor producţiei industriale in perioada 1991-1997 (1990=100)

-procente-

ANII INDUSTRIA

EXTRACTIVĂ

INDUSTRIA

PRELUCRĂTOARE

ENERGIA

ELECTRICA,

TERMICA,

TOTAL

Pagina 65 din 92


APA ŞI GAZE

1991 294,2 309,8 478,4 320,1

1992 907,6 850,1 1633,3 911,6

1993 2253,6 2305,5 3946,1 2415,7

1994 5190,0 5593,1 9210,2 5809,8

1995 6177,9 7756,1 11288,4 7849,6

1996 9127,6 11747,5 15661,0 11764,2

1997 38262,9 26913,5 49034,6 29645,8

Tabelul nr.9

Evoluţia preţurilor producţiei industriale in perioada 1991-1997 (anul curent=100)

-procente-

ANII INDUSTRIA

EXTRACTIVĂ

INDUSTRIA

PRELUCRĂTOARE

ENERGIE

ELECTRICA,

TERMICA,

APA ŞI GAZE

TOTAL

Pagina 66 din 92


1991 294,2 309,8 478,4 320,1

1992 308,5 274,4 341,4 284,8

1993 284,3 271,2 241,6 265,0

1994 230,3 242,6 233,4 240,5

1995 119,1 138,7 122,1 135,1

1996 147,8 151,4 138,7 149,9

1997 419,2 229,1 313,1 252,0

In ceea ce priveşte dominaţia uneia sau alteia din componentele indicelui total al

preţurilor de producţie (ramurile: industria extractivă, industria prelucrătoare, energie

electrică, termică, gaze şi apă), se observă ca in primii doi ani preţurile la energie electrică,

Pagina 67 din 92


termică, apă şi gaze au fost cele care au înregistrat cea mai rapidă creştere, pentru ca din 1993

şi până in 1996 industria prelucrătoare să fie cea mai avansată şi in anul 1997 cea extractivă

să devanseze celelalte ramuri. Pentru industriile prelucrătoare şi energie electrica, termică,

apă şi gaze, cea mai mare creştere a avut loc in anul 1991 (de 309,8% şi, respectiv 478,4%) in

timp ce pentru industria extractivă anul 1997 a fost cel in care au avut loc cele mai mari

majorări (de 419,2%). Comparativ cu anul 1990, o creştere deosebită, au înregistrat-o

preţurile la energie electrică, termică, apă şi gaze, în 1997 IPPI in aceasta ramură atingând

nivelul de 49034,6%. Au urmat creşterile din industria extractivă, cu 38162,9% şi din

industria prelucrătoare cu 26813,5% faţa de 1990.

4.2 INFLAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1998-1999

Analiza procesului inflaţionist in cadrul acestui capitol este împărţită pe două

perioade 1990-1997 şi, respectiv 1997-1999, datorită unei schimbări intervenite in metoda de

calcul a indicelui preţurilor de consum. IPC se calculează ca un indice de tip Laspeyres cu

baza fixă. Începând din ianuarie 1999, calculul indicilor lunari cu baza fixă se face cu

preţurile medii din anul 1997 (anul 1997=100) şi ponderile din acelaşi an determinate pe baza

cheltuielilor medii din Ancheta Integrata in Gospodarii (AIG).

Pentru aşigurarea continuităţii seriilor de indici construiţi cu baze diferite s-a utilizat

un „coeficient de racordare” care permite legarea (racordarea) seriei de indici lunari din anul

1999 cu baza 1997=100 la seria de indici cu baza 1995=100. Coeficientul de racordare s-a

calculat ca raport intre un indice de tip Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1998 in acea

baza (1995=100) şi un altul de acelaşi tip şi pentru aceeaşi lună in noua bază (1997=100).

Compararea a doi indici calculaţi in baze diferite se face raportând indicele de comparat in

noua baza multiplicat cu coeficientul de racordare la indicele cu care se compară calculat in

vechea bază (aceasta metodologie este utilizata de UE).

Metodologia de calcul a IPC in România este, in general, armonizată cu metodologia

utilizată de Oficiul de Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) la nivel de claşificări,

nomenclatoare metode de eşantionare şi de calcul. Claşificare COICOP (Claşificare

consumului individual pe destinaţii) convenita de CEE/EUROSTAT/OECD asigură

comparabilitatea indicilor la nivel european. Ultima verşiune a acestei claşificări, adaptata din

Pagina 68 din 92


noiembrie 1996, este structurata de 12 diviziuni, detaliate in 29 de grupe şi 61 clase de

mărfuri şi servicii.

4.2.1 INDICII PREŢURILOR DE CONSUM ÎN 1998 ŞI 1999

Anul 1998 se caracterizează din punctul de vedere al nivelului atins de rata inflaţiei

drept unul bun, deoarece in toată perioada de tranziţie şi până in prezent anul 1998 constituie

perioada cu cea mai mica inflaţie (indicele preturilor de consum a fost de 140,69). Deşi după

datele din tabelul 10 şi din graficul din figura 20 reiese ca anul a debutat relativ prost (in

primele luni ale sale inflaţia a atins nivelurile lunare maxime, respectiv in ianuarie 4,9% şi

februarie 7,2%), ratele lunare ale inflaţiei, in continuare au înregistrat valori sub cele atinse in

primele două luni.

Tabelul nr.10

Evoluţia lunară a IPC in 1998 şi 1999

-procente-

INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT

1998 1999 1998 1999

IANUARIE 104,9 103,0 104,9 103,0

FEBRUARIE 107,2 102,9 112,4 106,0

MARTIE 103,8 106,4 116,6 112,7

APRILIE 102,7 104,8 119,8 118,2

MAI 102,3 105,3 122,5 124,5

IUNIE 101,3 105,1 124,1 130,8

IULIE 101,3 101,7 125,7 133,0

AUGUST 100,6 101,2 126,5 134,6

SEPTEMBRIE 102,7 103,2 130,0 138,9

OCTOMBRIE 103,9 104,2 135,0 144,7

NOIEMBRIE 101,9 104,0 137,6 150,4

DECEMBRIE 102,2 102,9 140,6 152,3

Pagina 69 din 92


Pagina 70 din 92


In privinţa inflaţiei pe structură (adică mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare şi

servicii) aceasta a avut următoarea evoluţie:

4.2.1.1 IPC –mărfuri alimentare

Tabelul nr.11

Evoluţia lunara a IPC –mărfuri alimentare

-procente-


1998 1999 1998 1999

IANUARIE 104,5 102,5 104,5 102,5

FEBRUARIE 107,7 102,5 112,5 105,0

MARTIE 102,5 104,7 115,3 109,9

APRILIE 102,1 105,2 117,8 115,6

MAI 100,7 103,1 118,6 119,3

IUNIE 100,0 100,5 118,5 119,8

IULIE 99,0 98,8 117,4 118,4

AUGUST 99,0 100,0 116,3 118,5

Pagina 71 din 92


SEPTEMBRIE 102,7 103,6 119,3 122,8

OCTOMBRIE 101,6 103,4 121,3 127,0

NOIEMBRIE 101,8 103,4 123,4 131,3

DECEMBRIE 102,5 104,1 126,5 136,7

Pagina 72 din 92


Pagina 73 din 92


Cea mai mare creştere de preţuri faţă de luna precedentă s-a înregistrat la grupa de

mărfuri alimentare (in 1999 +4,1%), iar in cadrul acesteia, creşteri semnificative

înregistrându-se la legume şi conserve de legume (+10,1%), ouă (+10,0%), pâine (+7,56%),

lapte şi produse lactate (+4,6%), fructe şi conserve din fructe (4,1%). Aceste produse deţin

24,0% din totalul cheltuielilor băneşti de consum ale populaţiei.

4.2.1.2 IPC-mărfuri nealimentare

Tabelul nr.12

Evoluţia lunara a IPC-mărfuri nealimentare

-procente-


Pagina 74 din 92


1998 1999 1998 1999

IANUARIE 102,8 102,5 102,8 102,5

FEBRUARIE 107,0 103,4 110,0 106,0

MARTIE 105,2 108,8 115,7 115,3

APRILIE 102,3 103,7 118,3 119,6

MAI 104,1 103,4 123,2 123,7

IUNIE 102,6 107,3 126,4 132,7

IULIE 102,6 102,6 129,7 136,1

AUGUST 101,9 102,2 132,2 139,1

SEPTEMBRIE 101,8 102,9 134,5 143,2

OCTOMBRIE 105,1 103,6 141,4 148,3

NOIEMBRIE 101,9 105,3 144,0 156,2

DECEMBRIE 101,9 102,5 146,8 160,2

Pagina 75 din 92


La mărfurile nealimentare creşterea preţurilor a fost in 1999 superioară celei din 1998 (60,2%

in 1999 şi 46,8% in 1998), creşteri mai însemnate fiind la combustibili (+4,5%), tricotaje

(+3,8%), medicamente (+3,3%), acestea contribuind cu 10,7% in totalul indicelui preţurilor

de consum.

4.2.1.3 IPC-servcii

Tabelul nr.13

Evoluţia lunară a IPC-servcii

-procente-


1998 1999 1998 1999

IANUARIE 111,6 106,0 111,6 106,0

FEBRUARIE 106,2 102,7 118,6 108,8

MARTIE 103,8 105,0 123,1 114,3

APRILIE 105,7 106,7 130,1 122,0

MAI 102,2 116,2 133,0 141,7

IUNIE 101,6 111,8 135,1 158,5

Pagina 76 din 92


IULIE 104,5 106,0 141,2 168,0

AUGUST 101,9 101,6 143,8 170,7

SEPTEMBRIE 105,1 102,9 151,2 175,6

OCTOMBRIE 106,5 106,8 161,1 187,6

NOIEMBRIE 102,3 102,5 164,8 192,3

DECEMBRIE 102,1 101,3 168,2 194,7

Pagina 77 din 92


Comparativ cu anul 1998 in 1998 sporul serviciilor aproape ca s-a dublat (94,7%), iar

in cadrul acestei grupe creşteri lunare mai mari s-au înregistrat la tarifele pentru igienă şi

cosmetică (3,9%), îngrijire medicală (+2,0%), apă, salubritate (+2,6%), transport interurban

(2,2%) care reprezintă 4,7% din totalul cheltuielilor băneşti ale populaţiei.

4.3 EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI ÎN

PERIOADA 1989-1999 ŞI POŞIBILITĂŢILE ROMÂNIEI DE ADERARE LA UNIUNEA

EUROPEANĂ

4.3.1 PRODUSUL INTERN BRUT

După 10 ani de la declanşarea tranziţiei la economia de piaţă, nivelul relativ al

produsului intern brut diferă de la o ţară la alta şi reflectă eficienţa

masurilor promovate de ţările respective. De regulă, volumul fizic al produsului intern

brut este mai mic decât la începutul perioadei şi a condus la adâncirea decalajelor faţă de

Pagina 78 din 92


ţările UE, aflate in progres evident. Pentru a stabilii o prima opinie despre aceste decalaje

elocvente sunt datele din tabelul nr.14.

Datele indică două procese diametral opuse. Pe de o parte tarile UE care, in intervalul

1989-1998 au înregistrat o creştere medie a produsului intern brut cu 19%; creşteri superioare

au avut loc in ţările mai mici, incluşiv in cele mai puţin dezvoltate. A se vedea in acest sens

sporul PIB cu 26,9% in Portugalia, cu 21,9% in Spania şi creşterea record de 83,9% in

Irlanda. De asemenea, Germania, de departe cea mai mare ţara europeană, s-a afirmat şi in

aceasta perioada ca principala locomotivă a UE. Concomitent cu integrarea şi structurarea

fostei economii socialiste est-germane, in intervalul amintit produsul intern brut al Germaniei

a crescut cu 22,6%, procent superior faţă de cel mediu din Uniunea Europeană.

Pe de alta parte, in majoritatea ţărilor candidate la UE, produsul intern brut in 1998

este inferior celui din 1989. In România, spre exemplu, volumul fizic al PIB este cu 23,9%

mai mic, fapt ce a indus un decalaj in creştere faţă de ţările UE. Dacă avem in vedere ca in

România produsul intern brut a căzut in 1999 cu circa 3,6%, iar in ţările UE a avut loc o

creştere de circa 1,9%, decalajul produsului intern brut pe locuitor dintre UE şi România a

crescut in deceniul 1989-1999 de la 4,5:1 la 5,5:1.

Tabelul nr.14

Indicele produsului intern brut în ţările UE şi ţările candidate la UE în 1998 faţă de

1989

-procente-

TARI UE 1998/1989 TARILE

CANDIDATE LA

UE

1998/1989

UE-TOTAL 119,0 ROMANIA 76,1

FRANTA 115,1 BULGARIA 69,0

GERMANIA 122,6 R.CEHA 95,3

ITALIA 112,2 POLONIA 117,1

REGATUL UNIT 118,1 SLOVACIA 99,8

AUSTRIA 123,8 SLOVENIA 100,4

BELGIA 118,8 UNGARIA 95,3

Pagina 79 din 92


DANEMARCA 125,1 ESTONIA 79,4

FINLANDA 112,2 LUTONIA 59,3

GRECIA 117,3 LITUANIA 66,2

IRLANDA 183,9

LUXEMBURG 151,9

OLANDA 128,0

PORTUGALIA 126,6

SPANIA 121,9

SUEDIA 113,0

Indicele produsului intern brut este senşibil mai mic şi in alte ţări europene candidate

la Uniune –in Bulgaria cu 31% şi in celelalte trei ţări baltice, in medie cu 33,5%. In celelalte

ţări insă – Republica Cehă, Ungaria, Slovacia şi Slovenia produsul intern brut din 1998 era

practic apropiat sau asemănător cu cel din 1989, iar in Polonia a fost cu 17,1% mai mare.

Datele arată, totodată, ca in ultimul timp majoritatea ţărilor central şi est –europene

s-au înscris pe un trend constant de creştere economică, unele din 1992-1993 ca,

Polonia, Ungaria şi R.Cehă, altele din 1995 ca, Estonia, Letonia şi Lituania.

România prezintă o şituaţie aparte, după o creştere a PIB in fiecare an in intervalul

1993-1996 a urmat o scădere, de asemenea, in fiecare an a indicatorului in intervalul 1997-

1999 şi prognozele obţinute arată ca abia in anul 2000 se va stopa scăderea şi se va relua

creşterea economică. Bulgaria a avut o şituaţie asemănătoare, in 1996 şi 1997 când a

înregistrat o scădere a PIB, dar din 1998 indicatorul respectiv cunoaste o anumita creştere.

Eficienţa masurilor de reformă din ţările in tranziţie rezultă şi din evoluţia altor

indicatori.

4.3.2 PRODUCŢIA GLOBALĂ INDUSTRIALĂ

In cazul producţiei globale ne referim, in primul rând, la evoluţia producţiei

industriale, întrucât prin ponderea ei ridicată in economia tuturor ţărilor, are o influenţă

majoră asupra dinamicii PIB. Astfel, in timp ce in România producţia industrială reprezenta

in 1998 numai 46,3% din cea a anului in 1989, in ţările central europene aceasta a fost de

Pagina 80 din 92


98,2%, cu precizarea că in Polonia nivelul a atins 118,6%, in Ungaria 103,2%, in R.Ceha şi

Slovacia aproape 80% şi in Slovenia 75,9%. Fără îndoială, volumul fizic mai mare al

producţiei industriale in ţările menţionate mai sus reflectă un grad superior de restructurare şi

de adaptare a agenţilor economici la cerinţele economice libere de piaţă.

4.3.3 FORMAREA BRUTĂ A CAPITALULUI FIX

Ca factor esenţial al restructurării şi modernizării producţiei, formarea brută a

capitalului fix a avut o evoluţie destul de sinuoasă in România. Comparativ cu 1989, nivelul

real al indicatorului a scăzut brusc in următorii doi ani, astfel ca in 1992 a ajuns la numai

44,0%; a urmat o creştere lentă in 1996, când nivelul indicatorului a fost de 72,2%, după care

a scăzut din nou. In 1998 formarea brută a capitalului nu reprezintă decât 57,4% din valoarea

anului 1989. Cu cheltuieli anuale pentru fondurile fixe reduse al jumătate, respectiv cu

perioada prerevoluţionară, este dificil sa se relanseze creşterea economică şi să se atingă intr-

un timp scurt nivelul produsului intern brut şi al producţiei industriale din 1989.

In Bulgaria nivelul indicatorului este chiar mai mic decât in România (44,1% in

1997). Spre deosebire de şituaţiile amintite, in celelalte ţări candidate la UE formarea brută a

capitalului fix a atins volumul real din 1989 şi chiar l-a depăşit, in R.Cehă din 1995, in

Polonia din 1996 şi in Ungaria şi Slovacia din 1997. Spre exemplu in R.Cehă, Ungaria şi

Polonia indicele formarii brute a capitalului fix a fost de 115% in 1998 faţă de 1989.

Strâns legat de aceste aspecte esenţiale ale economiei reale, sunt demne de semnalat

încă doua şituaţii:

-cheltuielile aferente consumului curent total al societăţilor romaneşti din 1998 sunt

mai mari decât cu 10 ani in urmă. In termeni reali, in 1998 ele au fost cu 4,1% superioare

celor din 1989. Fenomenul privind devansarea dinamicii procesului intern brut de către

dinamica consumului se manifestă şi in alte ţări candidate la UE, dar intenşitatea acesteia este

mai redusă decât in cazul ţării noastre.

-economiile interne brute (diferenţa dintre PIB şi consumul total) au o rată foarte

scăzută in România (14% in 1997), ţara noastră plasându-se pe penultimul loc in cadrul

ţărilor europene candidate la Uniune, după noi aflându-se Letonia cu o rata a economişirii de

10%.In celelalte ţări indicatorul are dimenşiuni mai mari: in R.Cehă şi Slovacia 28%, Ungaria

Pagina 81 din 92


27% şi Slovenia 23%, fapt ce le permite sa aloce fonduri mai mari pentru investiţii, cea mai

puternica pârghie a creşterii economice.

4.3.4 INVESTIŢII DIRECTE DE CAPITAL STRĂIN

Capitalul străin are dimenşiuni conşiderabil mai mari in Ungaria, R.Ceha şi Polonia şi

mai mici in România, Bulgaria şi Slovacia.

Tabelul nr.15

Investiţii străine de capital in tarile europene candidate la UE

-milioane dolari-

ŢARA/ANII 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

ROMÂNIA - 37 73 94 341 419 263 1215 2031

BULGARIA 4 56 42 40 105 90 103 505 401

R.CEHĂ 180 513 1004 654 869 2562 1428 1300 2540

POLONIA 88 117 284 580 542 1134 2768 3077 5129

UNGARIA 311 1459 1471 2339 1146 4453 1983 2085 1935

SLOVACIA 18 82 100 134 170 157 206 161 508

SLOVENIA 4 65 111 113 128 176 286 321 165

ESTONIA - - 58 160 225 205 150 267 571

LETONIA - - 43 45 214 180 382 525 274

LITUANIA - - 10 30 31 73 152 355 926

Din volumul investiţiilor străine pe locuitor in intervalul 1990-1998 pe primele locuri

se află Ungaria cu 1692 de dolari, R.Ceha cu 1072 de dolari, Slovenia cu 645 dolari şi ţările

baltice cu aproximativ 640 dolari. In Polonia investiţiile directe de capital străin pe locuitor

au fost de 355 dolari.

In România nivelul indicatorului este de numai 198 dolari şi in Bulgaria de 163 dolari.

După cum rezultă din cifre, investitorii străini ocolesc România şi Bulgaria, ca efect,

probabil, al poziţiei lor geografice şi a lipsei de încredere in stabilitatea politică şi economică

Pagina 82 din 92


din ţările respective. Fără îndoială, efectele nu pot fi decât negative in planul asimulării

tehnologiilor de producţie moderne, a managementului unităţilor economice şi a integrării

eficiente in relaţiile economice internaţionale.

4.3.5 BALANŢA CONTULUI CURENT

Toate ţările central şi est-europene candidate la UE înregistrează un deficit însemnat

in balanţa contului curent. Dar, in timp ce in R.Ceha, Ungaria şi Slovenia deficitul este in

scădere, in Polonia, România şi Slovacia deficitul este in creştere. Pentru anul 1998 volumul

deficitului şi proporţia lui faţă de produsul intern brut sunt redate in tabelul nr.16 (de

menţionat ca procentele sunt calculate prin raportarea soldului negativ al contului curent al

produsul intern brut din 1997).

Tabelul nr.16

Balanţa contului curent in 1998

TARA MILIOANE USD % DIN PIB

ROMÂNIA -3010 -8,6

BULGARIA -252 -2,5

R.CEHĂ -1046 -2,0

POLONIA -6858 -5,1

UNGARIA -2298 -5,0

SLOVACIA -2059 -10,6

SLOVENIA -4 -0,0

ESTONIA -447 -9,5

LETONIA -713 -12,9

LITUANIA -1298 -13,5

Comparativ cu celelalte ţări candidate la UE, in România deficitul balanţei contului

curent este foarte mare atât ca mărime absolută, cât şi ca proporţie in PIB. In condiţiile unor

investiţii directe de capital străin scăzute, deficitul contului curent contribuie, pe de o parte, la

Pagina 83 din 92


creşterea datoriei externe şi, pe de altă parte, la devalorizarea leului in raport cu dolarul SUA

şi alte valute.

4.3.6 ŞOMAJUL

Restructurarea producţiei sociale in deosebi a industriei a generat un şomaj ridicat in

majoritatea ţărilor central şi est-europene, cu deosebire in Polonia, Slovacia, Slovenia şi

Ungaria unde, in anii 1994-1998, rata şomajului a înregistrat o oscilaţie de regula, intre 10 şi

15%.

Rate mai scăzute de şomaj s-au înregistrat in R.Ceha (intre 2,9 şi 7,5%) şi ţările

baltice ( in medie intre 5,3 şi 7,3%). Sub acest aspect, România ocupa o poziţie intermediară:

rata şomajului a fost relativ mai mare in primii ani ai tranziţiei (10,9% in 1994), după care a

cunoscut o anumita reducere (6,6% in 1996), pentru ca in ultimul timp şomajul sa se înscrie,

din nou, pe o curba crescătoare (8,8% in 1997, 10,3% in 1998 şi 11,3% in iunie 1999).

Cifrele invocate nu conduc la o concluzie categorică privind relaţia dintre mersul

reformei şi rata şomajului: In R.Ceha, spre exemplu, apreciata ca fiind mai avansată pe calea

economiei libere de piaţă, rata şomajului a avut un nivel relativ scăzut in aproape toţi anii

tranziţiei. In schimb, in alte ţări ca Polonia care a făcut, de asemenea, paşi mari in direcţia

economiei de piaţa, rata şomajului a avut constant niveluri ridicate (rata maximă a fost de

16,0% in 1994).

4.3.7 INFLAŢIA

Tranziţia la economia de piaţa a fost insoţită de o inflaţie foarte mare, galopantă, mai

ales in primii ani când s-au liberalizat preţurile şi s-a trecut la formarea lor pe baza cererii şi

ofertei. De la o inflaţie cu trei chiar patru cifre in Slovenia şi ţările baltice, rata inflaţiei este

măsurată, in prezent, cu doua sau o şingura cifra. Ritmurile anuale ale creşterii preţurilor de

consum sunt prezentate in tabelul următor.

Tabelul nr.17

Pagina 84 din 92


Preturile de consum in ţările europene candidate la UE, 1989-1998 (media anuala,

creşterea procentuala fata de anul precedent)

-procente-

Tara 1989 1990 1991 1992 1993 1994 199

5

1996 1997 199

8

ROMANIA 1,1 5,1 170,

2

210,4 256,

1

136,

7

32,3 38,8 154,8 59,1

BULGARI

A

6,4 23,8 338,

5

91,3 72,9 96,2 62,1 123,

1

1082,

6

22,2

R.CEHA 1,4 9,9 56,7 11,1 20,8 10,0 9,1 8,9 8,4 10,6

POLONIA 264,3 585,

8

70,3 45,3 36,9 33,2 28,1 19,8 15,1 11,7

UNGARIA 17,0 28,9 35,0 23,0 22,6 19,1 28,5 23,6 18,4 14,2

SLOVACI

A

1,3 10,4 61,2 10,2 23,1 13,4 10,0 6,0 6,2 6,7

SLOVENIA 1285,

3

551,

6

115,

0

207,3 31,7 21,0 13,5 9,9 8,4 7,9

ESTONIA 4,0 18,0 202,

0

1078,

2

89,6 47,9 28,9 23,1 11,1 10,6

LETONIA 5,2 10,9 172,

2

951,2 109,

1

35,7 25,0 17,7 8,5 4,7

LITUANIA 2,1 9,1 216,

4

1020,

5

410,

1

72,0 39,5 24,7 8,8 5,1

In Polonia, creşterea preţurilor de consum a avut un nivel maxim in 1990, după care

creşterea a fost din ce in ce mai mică, in 1998 înregistrându-se o inflaţie de 11,7%. In R.Ceha

şi Ungaria inflaţia a avut dimenşiuni mai mari, cu numai doua cifre, ratele fiind de 56,7% in

R.Ceha şi de 35% in Ungaria, in 1991. Ulterior rata inflaţiei s-a redus de la un an la altul şi in

1998 mărimea ei a fost de 10,6% şi respectiv 14,2%.

Ca şi in cazul altor indicatori, in România rata inflaţiei a avut o evoluţie care a atins

niveluri ridicate cu trei cifre in anii 1991-1994, mărimea maxima fiind 256,1% in 1993; a

urmat o scădere in 1995 şi 1996, cu rate de 32,3% şi 38,8%, după care creşterea preţurilor de

Pagina 85 din 92


consum a atins din nou cote ridicate:154,8% in 1997; 59,1% in 1998, iar pentru anul 1999

creşterea a depăşit 55%.

Bulgaria prezintă, de asemenea, o experienţa aparte. Nivelul maxim al creşterii

preţurilor de consum de 338,5% a fost atins in 1991, au urmat patru ani de creştere mai

scăzuta a preturilor (intre 62,1% şi 36,2%), pentru ca in 1996 şi 1997 rata inflaţiei să sară la

123,1% şi respectiv, la cifra record de 1082,6%. In urma acestei creşteri şoc a preţurilor de

consum, rata inflaţiei s-a redus la 22,2% in 1998 şi se pare ca aceasta tendinţă va continua.

Evoluţiile care au intervenit in rata inflaţiei din România îşi au sursa in ritmul lent in

care au fost liberalizate preţurile şi in existenta unor puternice dezechilibre macroeconomice

(bugetul consolidat, balanţa comerţului exterior şi a contului curent).Rata ridicată a inflaţiei

din România a fost generată, in acelaşi timp, de existenţa unor puternice poziţii monopoliste

in sectoare vitale ale economiei (ROMTELECOM, CONEL, ROMGAZ, SNCFR etc), ca şi

de existenta unor mari întreprinderi care înregistrează pierderi şi, intr-un fel sau altul, au

primit sau mai primesc încă subvenţii de la bugetul statului.

CONCLUZII

„Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care

exprimă existenta in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce

atenuează deprecierea banilor neconvertibili in aur şi a celor neconvertibili in general, ca şi

creşterea durabilă şi generalizata a preţurilor.”

Deci inflaţia este percepută de către populaţie ca un fenomen negativ (de altfel şi

şomajul este privit ca având, excluşiv, efecte negative),dar aceasta reprezintă, atât timp cat se

află in anumite graniţe fixe şi perfect controlate, un impuls al creşterii economice. Dacă

graniţele amintite sunt depăşite, inflaţia se transformă dintr-un factor stimulator intr-unul cu

efecte perverse atât pentru agenţii economici care acţionează in economia naţională cât şi

pentru populaţie.

Pentru populaţie inflaţia este cea care distruge puterea de cumpărare a economiilor,

banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, penşiilor etc. Aceasta se întâmplă pentru

ca ele nu sunt indexabile cu rata inflaţiei. Conform unor studii de caz, in condiţii de inflaţie,

pierd, de regulă, mai mult vârstnicii decât persoanele tinere pentru ca cei dintâi deţin mai

multe active nominale care sunt mai vulnerabile in faţa procesului inflaţionist (chiar dacă

unele ajutoare sociale şi rente sunt de regulă indexate, pierderea tot rămâne).

Pagina 86 din 92


In România procesul inflaţionist s-a declanşat odată cu prima liberalizare a preţurilor

ce a avut loc in noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamnă insă că până atunci ţara noastră nu

a cunoscut inflaţie. Până in anul 1990 insa, economia a funcţionat pe bazele unui şistem

centralizat la maximum, cu subvenţionari şi efectuări de investiţii care nu aveau legătură cu

nici o logică economică. In acelaşi timp se practicau preţuri „dictate”, rigide, care nu luau in

calcul raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţa, iar de multe ori preţul era mai mic decât

costul bunurilor.

Aceasta stare de lucruri a făcut ca, odată cu trecerea României la economia de piaţă,

intervenită după decembrie 1989, (teoretic doar, datorită faptului ca raporturile libere de pe

piaţa sau manifestat mult mai târziu) să aşistam la o explozie a preţurilor, îndeosebi la

bunurile de consum ale populaţiei. Durata şi intenşitatea procesului inflaţionist din România

au avut coordonate mai ridicate faţă de celelalte ţări care au trecut de la economia de tip

centralizat la economia de piaţă şi datorită unui ansamblu de cauze (unele menţionate mai

sus) care ţin de condiţiile obiective de funcţionare a economiei dar, in special de natura

politicii economice promovată de guvernele care s-au succedat la putere.

In circa zece ani de tranziţie inflaţia sa manifestat ca un proces aproape in permanenţă

ascendent doar cu mici întreruperi ale creşterii preţurilor, de obicei scăderii care au durat mai

puţin de două luni. Semnificativ pentru scăderea inflaţiei este doar anul 1994 când aceasta s-a

datorat reluării creşterii economiei, creştere înregistrată încă din 1993 (deşi la un nivel foarte

scăzut, de numai 1,5%).

Inflaţia are totodată efecte asupra mediului de afaceri din ţara noastră, dându-i un grad

sporit de incertitudine. Când creşterea preţurilor este conşiderată şi de durată se reduce

orizontul temporar al deciziilor agenţilor economici. Aceasta se traduce prin faptul ca

întreprinzătorii nu se lansează in proiecte de investiţii ample şi de lunga durată, cu risc

ridicat. Se preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi generalizatî

din România inhibă procesul de economişire şi de investire transformând un număr mare

întreprinzătorilor in speculatori, specializaţi in a cumpăra azi mai ieftin şi a vinde mâine mai

scump. S-a ajuns in acest mod ca in România cei care produc sa fie din ce in ce mai puţini iar

cei care se ocupă cu operaţiunile comerciale să devină tot mai numeroşi.

In perspectiva integrării României in Uniunea Europeană trebuie menţionat faptul ca

reducerea inflaţiei şi reluarea creşterii economice reprezintă obiective primordiale pentru

îndeplinirea criteriului economic de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga,

in iunie 1993.

Pagina 87 din 92


In acest context, nominalizarea României in recomandarea Comişiei Europene pentru

deschiderea negocierilor de aderare in anul 2000 (alături de Bulgaria, Letonia, Lituania,

Malta şi Slovacia) are in vedere mai ales, progresele obţinute in înfăptuirea criteriului politic

şi contribuţia pe care a

avut-o, alături de celelalte ţări in conflictul din Kosovo, conflict care a indus

economiei româneşti serioase pagube.

Deschiderea negocierilor este condiţionată de promovarea unor măsuri adecvate care

să conducă la stabilizarea macroeconomica, componentă esenţială a unei economii de piaţa

viabile.

Comisia Europeana apreciază ca România nu a obţinut progrese majore in realizarea

criteriului economic de aderare. „Pe termen mediu, se arata in raportul Comisiei din 1999,

România nu poate fi luată in considerare drept economie de piaţa funcţională şi nu este in

stare să facă faţă presiunii competitive şi forţelor de piaţă din interiorul Uniunii Europene”.

Nerealizarea de către România a criteriului economic de aderare la Uniunea

Europeană, neputinţa controlării procesului inflaţionist, este strâns legată de nivelul scăzut al

productivităţii muncii şi ai altor indicatori economici şi sociali, comparativ cu cei din ţările

Uniunii Europene şi celelalte ţări candidate, precum şi de involuţiile care au avut loc in

economia reală, generate de modul in care este gestionată de la economia de comandă la

economia de piaţă.

Anexa 1

Structura consumului populaţiei utilizata la calculul IPC

GRUPA DE PRODUSE STRTUCTURA (%)

0 1 2 3

Mărfuri alimentare-total din care: 40,46 46,70 47,93

Cereale, produse de morărit şi planificaţie 7,88 8,79 9,04

Legume şi conserve de legume 3,28 4,77 6,52

Carne, preparate şi conserve din carne 9,24 13,39 11,99

Lapte, brânzeturi, unt 4,78 4,66 4,54

Bere, vin, alte băuturi alcoolice 3,75 2,51 2,13

Mărfuri nealimentare-total din care: 43,77 40,82 40,32

Pagina 88 din 92


Îmbrăcăminte 14,64 9,00 7,65

Încâlţăminte 4,39 4,76 6,09

Produse de uz casnic 4,80 4,51 2,70

Produse cultural-sportive 4,86 6,30 5,30

Combustibil, lubrifianţi 3,28 4,75 5,51

Energie electrica, gaze, încălzire centrala 3,49 3,75 3,44

Sevicii-total din care: 15,77 12,41 11,75

Chirii 1,68 0,15 0,14

Posta, telefon, telegraf 1,29 1,00 1,15

Alimentaţie publica 3,84 2,16 1,59

Cinema, teatru,M. Cu învăţământul 0,89 0,63 0,79

Îngrijire medicala 0,21 0,39 0,57

Transport urban 0,77 1,29 0,85

Alte feluri de transport 1,69 1,52 1,48

Sursa: Buletin statistic de informare publică, nr.12/1993;nr.1/1994;nr.6/1997

Anexa 2

Poziţia României fata de tarile Uniunii Europene şi tarile candidate la Uniune

Mărimi absolute Decalaje

Romania=1,0 fata de

medie

România Uniunea

Europeana

Tari

Candidate

Uniunea

Europeana

Tari

Candidate

1 2 3 4 5 6

1.Produsul naţional

brut (dolari/loc),

1997

a)dolari la cursul

pieţei

b)dobânzi la

1410

4270

23021

2090

3227

6251

16,3:1

4,7:1

2,3:1

1,5:1

Pagina 89 din 92


paritatea puterii de

cumpărare

2.Productivitatea

socială a muncii

(dolari/persoană

activă), 1997

a)dolari la cursul

pieţei

b)dolari la paritatea

puterii de cumpărare

2975

9010

49109

42808

6408

12416

16,5:1

4,8:1

2,2:1

1,4:1

3.Valoarea adăugată

in industrie

(dolari/loc),1997

632 6595 1200 10,4:1 1,9:1

4.Consum energie

primara

(Kgep/loc),1996

2027 3823 2713 1,9:1 1,3:1

5.Randament la

cereale

(Kg/ha),1996-1998

2862 5563 3137 1,9:1 1,1:1

6.Randament la lapte

de vacă (Kg/vaca),

1997

2912 5229 3486 1,8:1 1,2:1

7.Tractoare (nr/1000

ha)2, 1996

17 81 42 4,8:1 2,5:1

8.Consum

îngrăşăminte

chimice (kg/ha)3,

1995-1997

43 221 78 5,2:1 1,8:1

9.Export(dolari/loc)4,

1997

373 5553 1003 14,9:1 2,7:1

10.Populatia 63 95 81 1,5:1 1,3:1

Pagina 90 din 92


neagricolă (%), 1997

11.Populatia urbană

(%), 1997

55 78 72 1,4:1 1,3:1

12.Disponibil de

proteine animale

(gr/loc/zi),1994-

1996

39 62 46 1,6:1 1,2:1

13.Disponibil de

calorii (nr/loc/zi)

1994-1996

2926 3375 3114 1,2:1 1,1:1

14.Medici

(nr/10000/loc), 1997

18 28 26 1,5:1 1,4:1

15.Paturi de spital

(nr/10000/loc),1997

74 91 75 1,2:1 1,0:1

16.Elevii in

învăţământul

secundar (rata netă

de înscriere, %),

1996

73 90 81 1,2:1 1,1:1

17.Studentii(rata

brută de înscriere

%),1996

23 48 26 2,1:1 1,1:1

18.Aparate TV

(nr/1000/loc), 1997

226 556 377 2,5:1 1,7:1

19.Mortalitate

infantilă (%), 1997

22 5 13 0,2:1 0,2:1

20.Speranţa medie

de viaţă (ani), 1997

69 77 72 1,1:1 1,0:1

incluşiv electricitate, gaze, apă şi construcţii;

teren arabil plus vii şi livezi;

teren arabil

export de mărfuri, fără servicii productive

Pagina 91 din 92


Sursa: CNS (octombrie 1999)

Pagina 92 din 92

http://www.tocilar.ro/

inflatia

Documents

Transcript of inflatia