INTRODUCERE

Dacă se poate vorbi despre vreun avantaj al ţărilor ex-comuniste, acela este de a avea o ţintă precisă: economia de piaţă. Ţările europene din acest grup doresc totodată integrarea în Uniunea Europeană, astfel că obiectivul lor fundamental este şi mai clar conturat: ele trebuie să transpună în ţările respective tipul de structuri şi instituţii care funcţionează acum şi care se pregătesc în Uniunea Europeană. Instituţiile, procedurile şi funcţiile trebuie create pornind doar de la modelul care se construieşte acum în ţările membre ale Uniunii Europene.

Politicile urmate de autorităţile acestor ţări trebuie să ţină pasul cu cerinţele noilor obiective. Ştiinţa economică a suferit enorme modificări în ultimele şapte decenii şi totuşi cu greu se poate spune că a ţinut pasul cu schimbările imprimate în primul rând de progresul tehnologic, dar şi de mondializarea economiei. Oricum politica economică nu are altă şansă decât de a se alinia condiţiilor actuale şi viitoare, fără a mai încerca să repete experienţe depăşite de istorie.

În acest cadru, una din problemele importante cu care se confruntă societatea la nivel mondial cât şi naţional este cea a inflaţiei şi a efectelor economice şi sociale ale acesteia. Inflaţia considerată un semn al unor dezechilibre din economie, impune necesitatea controlării ei şi a evitării pe cât posibil a procesului inflaţionist.

Inflaţia şi politicile antiinflaţioniste din România reprezintă obiectul lucrării de faţă.

Primul capitol al lucrării prezintă conceptul de inflaţie, cauzele şi formele de manifestare alături de efectele economice şi sociale ale acesteia.

Capitolul al doilea este analizat procesul inflaţionist din Republica Moldova. Datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflaţia, ca fenomen persistent şi dăunător în economie, nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui complex de măsuri corelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea, în mod obiectiv, imediat. Esenţial este însă ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care generează inflaţia, transmiţând astfel un mesaj convingător publicului (agenţi economici şi populaţie) din ţară şi, egal de important, lumii financiare internaţionale.

Capitolul 1CONCEPTUL DE INFLAŢIE. CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

Contribuția fenomenului monetar la procesul inflaționist este condițională, nefiind cauza puseului inflaționist, ci un însoțitor al acestuia. Importante în declanșarea și evoluția inflației sunt cauzele primare și relațiile funcționale.

Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei. Cu toate acestea, nu numai definirea şi măsurarea inflaţiei, ci şi însăşi natura fenomenului inflaţionist actual, precum şi mijloacele cele mai potrivite de luptă contra inflaţiei continuă să provoace numeroase controverse. Deşi există diferenţieri între diversele curente de gândire economică, socială şi politică privind natura şi efectele inflaţiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflaţiei şi evitării procesului inflaţionist.

Sensul iniţial al noţiunii de "inflaţie" este legat de ideea de "umflare", de "creştere", însă de o creştere dăunătoare. De obicei, se consideră că această stare provine din existenţa unei cantităţi excedentare de monedă, dar inflaţia nu este legată numai de fenomenele monetare.

În analizele moderne o altă idee asociată noţiunii de "inflaţie" este aceea că inflaţia constituie un fenomen dinamic, care apare în mişcare, în cazul în care echilibrul este perturbat, pentru a fi regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în această privinţă, cuprinzând expresii ca "presiuni inflaţioniste", "tensiuni inflaţioniste" (fenomene inflaţioniste minore şi parţiale) toate acestea sugerând că inflaţia aparţine domeniului dinamicii economice. Deci, inflaţia este un fenomen care se desfăşoară în timp şi care reflectă anumite "forţe" contrare care întreţin sau dereglează o mişcare prealabilă.

Inflaţia este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creştere a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulaţie a monedei şi a vitezei de creştere a preţurilor.

Din punct de vedere istoric, inflaţia a fost definită, pentru prima dată, ca un fenomen monetar. Potrivit definiţiei clasice a inflaţiei, aceasta este un fenomen care constă, în esenţă, în apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru.

Ideea că inflaţia înseamnă o cantitate excedentară de monedă şi că acest excedent dereglează viaţa economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie monetară a secolului XIX şi a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată când, în istorie, autorităţile au decretat cursul forţat al monedei, desfiinţând astfel convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desfiinţat prin aceasta mecanismul de delimitare a emisiunii monetare. Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice - de război sau de după război -, când cheltuielile statelor au fost foarte mari şi desfiinţarea legăturii cu aurul (reprezentată de convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni monetare, ceea ce a provocat de fiecare dată inflaţie.

Acest tip de inflaţie - cunoscut sub denumirea de " inflaţie monetară" - este definit prin celebra "ecuaţie a schimbului" lui I. Fisher:

M x V = P x Tunde M = masă monetară

V = viteza de circulaţie a monedeiP = nivelul general al preţurilorT = volumul tranzacţiilorConform acestei ecuaţii, dacă masa monetară M creşte foarte mult, fără nici o măsură,

celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecinţele. Astfel, presupunând că M este factorul cauzal, şi anume, proporţional cauzal al modificării lui P, se obţine o primă definiţie a inflaţiei.

În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă, dar şi cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflaţionist. Deoarece, conform acestei teorii, volumul tranzacţiilor, T, nu poate creşte, pentru că se află întotdeauna la nivelul maxim permis de factorii de producţie existenţi, iar viteza de circulaţie a monedei, V, de asemenea, nu se modifică, fiind legată de obiceiuri, gusturi, preferinţe, etc. care, pe termen scurt rămân neschimbate. În consecinţă, creşterea masei monetare duce în mod necesar la creşterea preţurilor.

Indiferent de forma inflaţiei, aceasta este generată în principal de fenomenul de disparitate. Fenomenul inflaţiei este provocat nu de faptul că un anumit element - masa monetară - creşte în mărime absolută, ci de faptul că modificarea respectivă are loc în discordanţă faţă de alte elemente ale schimbului monetar, (adică din creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă comparativ cu creşterea altor variabile ale economiei). Ceea ce contează nu e faptul în sine că masa monetară creşte, ci faptul că masa monetară creşte mai repede decât alte elemente cu care este, în mod normal, corelată (astfel viteza evoluţiei monetare este excesivă, depăşind viteza evoluţiei elementelor reale).

Esenţa inflaţiei constă în disparitatea dintre evoluţia monetară, "umflată" artificial, pe de o parte şi evoluţia naturală a economiei reale, pe de altă parte. Din această cauză, termenul de "inflaţie" se aplică şi altor variabile decât moneda. Se vorbeşte, de exemplu, de "inflaţie bugetară", de "inflaţie salarială", care sunt asociate în mod evident cu inflaţia monetară, dar care pot fi şi fenomene independente.

"Inflaţia bugetară" desemnează o situaţie în care volumul veniturilor şi cheltuielilor bugetului naţional cresc mai repede decât alte elemente. "Inflaţia bugetară" este disparitatea dintre creşterea elementelor bugetului şi alte variabile ale economiei.

"Inflaţia salarială" apare într-o societate care cedează presiunilor puternice ale sindicatelor, ceea ce face ca salariile să crească într-o măsură mai mare decât alte variabile ale economiei.

În lucrările economice actuale, inflaţia este definită, de regulă, prin creşterea preţurilor deşi, de obicei se precizează că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă.

În mod evident, pentru a face distincţie între o creştere de preţuri neinflaţionistă şi una inflaţionistă, e necesar să se ia în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri sau reduceri de preţuri sau pot exista preţuri ce nu se modifică; există situaţii în care corelarea tuturor mişcărilor de preţuri antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor, caz în care există inflaţie şi situaţii în care, deşi au loc creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu există o creştere generală a preţurilor şi deci nu există inflaţie. Rezultă că inflaţia este o mişcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor preţurilor. Însă, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri nu este un criteriu suficient pentru definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai

trebuie ca majorarea generală de preţuri să fie o creştere care nu conţine în sine, însăşi principiul care să o oprească.

Maniera corectă de a defini inflaţia constă în a spune că aceasta este o tendinţă de creştere generalizată şi accelerată a preţurilor.

Pornind de la această definiţie, e posibilă şi o altă explicaţie, nemonetară, a fenomenului inflaţionist. Preţurile pot creşte în mod generalizat şi accelerat numai dacă cererea globală este mult mai mare decât oferta globală. Această abordare este cunoscută sub denumirea "teoriei cererii excedentare", care arată discrepanţa dintre cererea globală şi oferta globală.

Într-adevăr, dacă există un exces de cerere globală în raport cu oferta globală şi dacă această cerere globală în exces se menţine sau chiar se amplifică în timp, situaţia respectivă constituie ea însăşi un principiu suficient al creşterii generalizate şi accelerate a preţurilor, caz în care inflaţia nu are legătură cu moneda. Fără îndoială, e posibil ca moneda să intervină pentru a crea excedentul cererii faţă de ofertă, însă această disparitate poate fi provocată de numeroase alte cauze. Moneda nu este întotdeauna cauza fundamentală a inflaţiei. De aceea, se vorbeşte adesea de "inflaţia nemonetară".

Ca explicaţie a fenomenului inflaţionist "teoria cererii excedentare" are avantajul că evidenţiază existenţa unor tensiuni inflaţioniste independente de evoluţia preţurilor. Astfel, conform, acestei interpretări, în cazul în care există un exces de cerere globală, inflaţia există şi într-o economie în care preţurile sunt fixate administrativ, ca în economia planificată. În acest caz, deoarece piaţa nu se poate ajusta prin preţuri, ajustarea se face prin cantităţi. Astfel, nelivrarea mărfurilor la termen, vânzarea cu aglomeraţie, cozile, etc sunt manifestări ale inflaţiei de aceeaşi natură ca şi creşterile de preţuri, însă au loc în economiile centralizate.

Conceptul modern asupra inflaţiei o defineşte ca un proces complex prin care se afirmă multiple dezechilibre din economie, cu caracter general şi în continuă evoluţie.

Tensiunile inflaţioniste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaţioniste din alte sectoare şi astfel se pot reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se corelează şi dau naştere unui proces.

Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai precis o sumă de dezechilibre, creşterea preţurilor rămâne o caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit dimensiunile acestui proces.

Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt de fapt două laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce preţurile cresc puterea de cumpărare scade, în relaţie directă.

Conceptul general despre inflaţie trebuie concretizat şi prin amplitudinea fenomenelor:

- când creşterile de preţuri sunt de circa 2-4% anual inflaţia este apreciată ca "târâtoare", "lentă" şi exprimată şi prin termenul de eroziune monetară;

- când creşterile de preţuri se exprimă în două cifre se consideră că inflaţia este "declarată", "forte"

- în condiţiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată galopantă sau hiperinflaţie.

1.2 CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

În continuare vom analiza două tipuri de inflaţie prin preţuri, şi anume, "inflaţia declarată", "forte" şi "inflaţia târâtoare", "lentă" sau "slabă". Reputaţia inflaţiei declarate este de a fi "alarmantă", pe când cea a inflaţiei târâtoare este de a fi "indulgentă, blândă".

Delimitarea dintre cele două forme de inflaţie de face cu ajutorul ratei inflaţiei. Rata inflaţiei se exprimă cu ajutorul indicelui creşterii preţurilor în perioada de timp considerată, de obicei, un an de zile:

I = (P1 - P0) / P0 x 100Astfel, în funcţie de nivelul acestei rate, se încearcă să se traseze o frontieră între

"inflaţia declarată" şi "inflaţia târâtoare". Determinarea acestei frontiere constituie elementul esenţial al aşa-numitei "teorii a pragului inflaţiei", conform căreia depăşirea "pragului" respectiv echivalează cu o schimbare de planuri, prin care se modifică raporturile dintre lucruri: până la "prag" inflaţia poate fi un lucru util, sau în tot cazul necesar; peste "prag", se intră într-o zonă periculoasă în care dezordinea nu poate fi stăpânită. Dar acest "prag" între inflaţia declarată şi inflaţia târâtoare diferă foarte mult, în funcţie de ţară, de momentul ales, de caracteristicile sociologice ale comunităţii avute în vedere, etc.

1.2.1 INFLAŢIA DECLARATĂ (FORTE)

Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Creşterea preţurilor se datorează creşterii cererii globale de bunuri şi servicii, în raport de o ofertă globală lipsită de elasticitate.În acest cadru creşterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de investiţii sau pentru export) poate avea urmări diferite:

- dacă oferta este perfect elastică, adică oferta poate fi majorată păstrându-se aceleaşi preţuri, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se repercutează integral asupra volumului cantităţilor de bunuri şi servicii schimbate;

- dacă oferta este perfect rigidă, adică nu pot fi majorate cantităţile oferite pe piaţă, excesul de cerere se repercutează integral asupra preţurilor.

Dar în lumea contemporană, cererea globală tinde tot timpul să fie excesivă.Dacă cererea e primordială în raport cu oferta (aşa cum susţin un număr mare de

economişti contemporani) realizarea echilibrului în condiţii de stabilitate a preţurilor este teoretic imposibilă. Există în fiecare moment, un excedent al cererii globale faţă de oferta globală, ceea ce constituie un puseu inflaţionist care nu poate fi eliminat.

Explicaţia acestei tendinţe a cererii globale de a fi tot timpul mai mare decât oferta globală ţine de faptul că, în lumea contemporană conştientizarea nevoilor grupurilor sociale

face ca dorinţele să depăşească întotdeauna posibilităţile de a le satisface. Astfel spus, într-o societate care a devenit conştientă de forţa sa şi care are mereu nevoi crescânde, dorinţele cresc, în pofida progresului tehnic, mai repede decât posibilităţile de satisfacere a acestora. Într-o asemenea societate cererea globală este în permanenţă mai mare decât oferta globală deşi progresul tehnic tinde să reducă această discrepanţă pe când cererea este exigentă în ceea ce priveşte urgenţa nevoilor sale. Ca urmare, această disparitate există în toate societăţile economice contemporane, în care excesul de cerere e forma în care se prezintă economia aflată în progres.

Excesul de cerere este, însă, susceptibil să ducă la ceea ce se numeşte "spirala inflaţionistă" sau "cercul vicios al inflaţiei", termen care exprimă în limbaj popular ideea de creştere exponenţială nelimitată a preţurilor.

Într-adevăr un exces de cerere tinde să antreneze creşterea preţurilor, ceea ce, în mod normal, va contribui la pregătirea unei creşteri a producţiei. Producătorii, întreprinzătorii, etc, ştiu că prin preţuri mărite îşi vor spori prosperitatea, iar ca urmare vor încerca să-şi amplifice producţia. Însă creşterea producţiei, va antrena, creşterea salariilor, deoarece salariaţii vor dori să participe şi ei la împărţirea foloaselor prosperităţii firmelor la care lucrează. Dar, creşterea salariilor determină creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, antrenând o nouă creştere a cererii excedentare. Astfel ia naştere un "cerc vicios": se porneşte de la o cerere excedentară şi se ajunge din nou la o cerere excedentară.

Dacă noua cerere excedentară este mai puternică decât cererea iniţială, ea va genera un nou tur al circuitului: cererea respectivă antrenează o creştere şi mai mare a preţurilor, care, la rândul său, antrenează creşterea producţiei şi, deci, a salariilor, ceea ce duce la creşterea puterii de cumpărare şi, deci, a cererii excedentare ş.a.m.d. Ca urmare dacă nimic din exterior nu va opri această "spirală" economia intră pe calea infernală a inflaţiei prin cerere.Creşterea cererii are de regulă la bază o majorare a ofertei de monedă sau a creaţiei de monedă datorată comportamentului băncilor, întreprinderilor, sau familiilor ceea ce conduce la sporirea creditelor din economie. Cauzele pot fi de asemeni: un excedent al balanţei de plăţi sau efectul unei măsuri de politică bugetară, o creştere a alocaţiilor într-un domeniu dat.De asemeni modificările utilizării venitului naţional sau ale orientărilor patrimoniale ale populaţiei pot duce la modificări în raportul între economie şi consum. Creşterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achiziţia unor bunuri de folosinţă îndelungată, de exemplu, pot majora cererea de consum.La rândul său inelasticitatea ofertei poate fi accidentală, pe termen scurt sau mai îndelungat.Absenţa sau insuficienţa stocurilor poate crea o lipsă trecătoare pentru unele produse. Discrepanţa apare atunci când reînnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, din lipsă de capacitate sau resurse în producţia internă şi mai ales prin insuficienţa mijloacelor de plată externe.De regulă, inflaţia prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de extindere specifice.Dezechilibrele apărute în unele ramuri şi sectoare se extind prin canalele de transmisie specifice.1. Relaţiile interindustriale sunt o cale firească de transmitere a majorărilor de preţuri. Livrările unor firme reprezentând aprovizionarea altora creează astfel premisa de a se

cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante şi a conduce astfel la proprii creşteri de preţ. Bineînţeles că majorarea preţurilor la energie electrică va influenţa diferit preţul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultură sau construcţii-montaj.2. Un alt mecanism de transmitere îl reprezintă creşterea cheltuielilor populaţiei rezultată din creşterea veniturilor. Astfel sporeşte cererea şi faţă de producţia unor ramuri anterior echilibrate.3. Efectul de contagiune privind creşterea veniturilor acţionează deosebit de eficient. Solicitările agenţilor şi titularilor de venit privind creşterea veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte în sensul "alinierii" la creşterile de venit din alte ramuri, iar pe de altă parte, prin scăderile puterii lor de cumpărare resimţită prin creşterile de preţuri deja intervenite.Mecanismul generalizării creşterilor de preţ se manifestă prin însuşi comportamentul agenţilor şi populaţiei. Extinderea şi cumularea acestor modalităţi de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului inflaţionist.Fenomenele comportamentale speculative se desfăşoară în legătură cu:• stocările de mărfuri în reţeaua de desfacere în scopul de a profita de creşterile succesive de preţuri;• constituirea de depozite de către cumpărători, urmărindu-se astfel prevenirea unor creşteri de preţuri dezavantajoase;• accelerarea vitezei de circulaţie a banilor ca urmare a deprecierii lor.Experienţa istorică arată că în evoluţia procesului inflaţionist acţionează, pe termen lung, factori ce pot încetini creşterea preţurilor cum ar fi:• transferul de cerere şi ofertă în alte domenii sau alte ramuri;• majorări de producţie rezultate din investiţiile în capacităţile noi înfăptuite avantajos în perioada de inflaţie;• afirmarea unor rigidităţi structurale sau instituţionale care să limiteze tensiunile inflaţioniste în unele compartimente.Adesea, asemenea factori sunt declanşaţi de măsurile de prevenire sau de combatere a inflaţiei care se iau în economia naţională.Caracteristicile inflaţiei prin cerere subliniate aici exprimă specificul experienţelor ultimelor decenii în ţările dezvoltate.Alte realităţi istorice, europene, mai vechi şi mai recente din ţările subdezvoltate, din Africa sau America de Sud confirmă existenţa unor forme mai severe ale inflaţiei prin cerere, caracterizate în pricipal, prin influenţe mari ale ofertei de mărfuri.Desfăşurate în vremuri de război, de secete majore şi alte situaţii catastrofale, economice şi sociale, aceste procese inflaţioniste s-au derulat în condiţii în care potenţialul economiei pentru asigurarea consumului populaţiei îndeosebi, era grav afectat.

Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri este o expresie a dezechilibrului pe piaţa factorilor de producţie.Ea are la origine voinţa unui grup social de a modifica repartiţia venitului naţional. Salariul, ca principal factor al preţului de cost, creează prin creşterea sa, premisa creşterii preţurilor.

Inflaţia prin costuri este cauza unor evidente procese inflaţioniste iar creşterile costului vieţii provoacă la rândul lor, noi revendicări privind creşterile de salarii.Inflaţia prin costuri este proprie ţărilor aflate în creştere economică.În continuare este arătat mecanismul de desfăşurare a inflaţieiCreşterile economice presupun distorsiuni în cadrul unei economii deoarece are ca efect creşteri importante de productivitate în unele sectoare şi ramuri (până la 10-15%), în timp ce sectoarele terţiare se apropie de 0.Transferul în cadrul fiecărei societăţi a avantajelor progresului se poate face prin două modalităţi:• prin scăderea preţurilor, salariile rămânând constante. În acest caz scăderea preţurilor poate avea un efect deprimant, căci ea nu poate stimula producţia şi poate provoca şomaj;• prin creşterea salariilor şi veniturilor în funcţie de creşterile de productivitate, preţurile rămânând pe cât posibil, stabile..Revendicărilor justificate ale salariaţilor din sectoare cu o puternică productivitate a muncii se asociază şi cei care nu realizează asemenea modificări calitative, şi astfel creşterea "aliniată" a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depăşi de fapt creşterea reală a productivităţii muncii.Salariul este un element de cost, iar ca urmare creşterea salariilor va determina creşterea preţurilor. Trebuie totuşi precizat că, deoarece salariul este doar unul din elementele costului, nu este obligatoriu ca preţurile să crească în aceeaşi proporţie cu salariile. Creşterea preţurilor, chiar dacă este mai mică decât cea a salariilor, riscă să provoace scăderea producţiei, mai ales dacă piaţa nu este foarte favorabilă. Creşterea preţurilor de producţie, combinată cu scăderea ofertei, vor determina creşterea preţurilor cu amănuntul şi, deci, reducerea puterii de cumpărare a salariilor, care iniţial a crescut. Scăderea puterii de cumpărare a clasei salariale provoacă din nou insatisfacţia acestei clase şi, deci, noi lupte, care vor conduce, probabil, dacă forţa sindicatelor este suficientă, la o nouă creştere de salarii ş.a.m.d. Aceasta este "spirala inflaţionistă preţuri salarii"; se pleacă de la o creştere de salarii şi se ajunge din nou la o creştere de salarii.

Este de notat, totuşi, că inflaţia prin costuri nu se dezvoltă decât în anumite condiţii. Astfel, pentru ca acest tip de inflaţie să se menţină, este necesar ca reacţia patronală la creşterea salariilor să fie rigidă, adică patronii care realizează un anumit profit, să încerce să îl conserve. În caz contrar, adică atunci când patronii consimt să-şi diminueze profiturile, inflaţia prin costuri va dura mai puţin, deoarece reducerea profiturilor compensează creşterea salariilor. Înseamnă că principala problemă este de ordin social: relaţia producţie - salarii - profit. Ca urmare, dacă soluţia acestei probleme sociale constă în adaptarea patronilor la situaţia creată, ceea ce din punct de vedere economic se traduce prin diminuarea profiturilor, inflaţia prin costuri va fi mai mică.

În al doilea rând - şi acesta este principalul argument al forţelor sindicale -, dacă, într-o perioadă de progres tehnic, ca aceasta, creşterea salariilor este însoţită de creşterea productivităţii, aceasta din urmă va neutraliza (în ipoteza că este suficientă), creşterea salariilor. Cu alte cuvinte, în cazul în care principala cauză a creşterii economice este îmbunătăţirea productivităţii, inflaţia prin creşterea salariilor este imposibilă.

În al treilea rând, "cercul vicios" amintit nu apare decât în cazul în care elasticitatea cererii este o elasticitate defavorabilă, în sensul că mărirea preţurilor determină reducerea cererii. În cazul în care cererea, se adaptează la creşterea preţurilor, deoarece nevoile sunt

foarte puternice, majorarea preţurilor nu va împiedica desfacerea produselor, iar creşterea salariilor nu va duce automat la creşterea preţurilor.

Rezultă că profiturile, productivitatea muncii şi elasticitatea cererii sunt factorii colaterali, care pot împiedica dezvoltarea inflaţiei salariale, adică a inflaţiei prin costuri. Posibilităţile normale de creştere a salariilor sunt axate pe creşterea productivităţii muncii. Câştigul obţinut din creşterea productivităţii muncii este justificat să fie distribuit factorilor de producţie salariaţi şi patroni. Potrivit aprecierilor teoreticienilor inflaţiei, la rândul său, creşterea de preţuri va fi proporţională cu diferenţa dintre procesul de creştere a productivităţii şi procesul de creştere a salariilor. De exemplu, dacă productivitatea creşte cu 3% şi salariile cu 8% creşterea de preţuri va fi de 5%. Inflaţia prin venituri este determinată nu numai de salarii, dar şi de profit. În desfăşurarea ciclului inflaţionist trebuie să se ţină seama de faptul că, în timp ce preţurile tuturor mărfurilor cresc în mod liber, salariile se modifică numai după ce factorii interesaţi (patroni, guvernul) consideră că sunt motivaţii bine justificate, iar noile niveluri de salarii sunt justificate. Astfel că atât timp cât în cursul inflaţiei declaşate salariul rămâne în urma preţurilor celorlalte mărfuri patronul rămâne cu un câştig suplimentar din această situaţie.

Inflaţia importată

În epoca contemporană relaţiile economice între ţări sunt ample şi multilaterale astfel că fiecare economie este influenţată mai mult sau mai puţin de fluxurile internaţionale de valori şi de toate caracteristicele pe care acestea le au şi le aduc pe pieţele naţionale.Astfel o primă cale de pătrundere a influenţelor externe sunt importurile de produse, în general, cele de materii prime în special. Fiecare ţară poate primi stimuli inflaţionişti din exterior în funcţie de măsura în care economia lor se bazează pe importul de materii şi produse. De exemplu, creşterea preţurilor materiilor prime importate, ca urmare a situaţiei pieţei internaţionale, determină creşterea costurilor şi, deci, a preţurilor produselor fabricate din materiile prime respective. Este cunoscut că produsele petroliere au avut un impact deosebit în economiile ţărilor dezvoltate reacţionând şi intensificând procese inflaţioniste majore. De asemenea, creşterea preţurilor bunurilor de consum importate, duce la creşterea preţurilor cu amănuntul ale bunurilor respective, etc. Sub presiunea preţurilor de import, costurile de producţie cresc exercitând asupra economiei naţionale influenţe negative diferenţiate, în funcţie de utilizare.

În aceste cazuri, se naşte, deci, o inflaţie de origine externă pe o cale care nu este cea a creşterii cererii, ci a schimburilor cu străinătatea. Este de subliniat că în ultimele două decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat în încercarea lor de a asigura o evoluţie pozitivă, în favoarea preţurilor materiilor prime şi de a obţine astfel o parte tot mai ridicată, pe această cale, din rezultatele creşterii economice mondiale. Variaţia cursurilor de schimb şi, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o altă cale de influenţare a procesului inflaţionist. Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară în ritmuri mai înalte a marii majorităţi a valutelor. Deprecierea monetară reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua "scumpire" a importului şi "ieftinirea" pentru străini a mărfurilor naţionale exportate. Înaintea tulburărilor de pe piaţa de schimb valutară din 1992-1993, Mecanismul

Ratelor de Schimb al Sistemului Monetar European, părea să reprezinte o reuşită a aranjamentelor monetare intra-europene, capabil să furnizeze un cadru funcţional ce ar duce, eventual, la o completă uniune monetară către membrii Comunităţii.

Dar „ euforia” determinată de evoluţiile pozitive s-a estompat odată cu dereglările majore ale sistemului.

În ianuarie 1992, SME celebra 5 ani de stabilitate a ratelor de schimb - 60 de luni fără realinieri.

Spre sfârşitul anului SME trebuia să facă faţă celei mai severe crize din istoria sa. Două din cele zece monede (lira sterlină şi lira italiană ) au ieşit din sistem. Grecia nu era membră a ERM iar francul luxemburghez era asociat francului belgian. Alte monede, peseta spaniolă şi escuad-ul portughez, s-au depreciat involuntar (Islanda a cunoscut acelaşi fenomen la începutul anului 1993). Spre sfârşitul anului 1992, Comitetul monetar al UE a avut trei întâlniri într-un efort lipsit de izbândă, pentru restabilirea echilibrului. Dacă în perioada 1979-1987 au existat 11 realinieri, între 1987-1992 nu s-a produs nici o realiniere.

O a 12-a realiniere a avut loc pe 1 ianuarie 1990 înlocuind marja largă de fluctuaţie a lirei italiene cu o „bandă” mai îngustă, mărind rata centrală faţă de DM cu 3,5%. Nevoia realinierilor reflectă persistenţa diferenţelor dintre ratele inflaţiei în ţările SME.

Realinierea din ianuarie 1987, ultima din „vechiul SME”, a fost privită ca având o natură fără precedent, datorându-se nu atât dezechilibrelor SME, cât factorilor externi.

Interpretarea situaţiei a dus la revizuiri ale aranjamentelor SME, care să întărească intervenţia şi să încurajeze coordonarea politicilor monetare. Pentru prima oară era permisă creditarea înainte ca o monedă să atingă limita marjei de fluctuaţie.

Controlul capitalului era soluţia eliminării presiunilor. Acest control a luat forme diferite, de la taxe asupra anumitor monede străine, până la restricţii impuse băncilor de a împrumuta în străinătate. Ele au fost eliminate cu un corolar al „programului 1992”.

Actul Unic European permitea ţărilor membre să menţină controlul capitalului pe o perioadă de maxim 6 luni până la 1 iunie 1990 (cu excepţia Spaniei şi Islandei până la 31 decembrie 1991, şi Portugaliei, Greciei până la 31 decembrie 1993). Mulţi membrii SME au îndepărtat controlul asupra capitalului începând cu 1990, chiar Spania şi Portugalia şi-au relaxat controlul.

Lira italiană a fost prima monedă din ERM care a dat semne de slăbiciune în a doua jumătate a anului 1992. Observatorii au menţionat drept cauze:- declinul dolarului ce a determinat scăderea competitivităţii lirei,- posibilitatea unei taxe asupra depozitelor bancare şi a obligaţiunilor guvernamentale;- deficitul bugetar, datoria publică;- rezultatul negativ al referendumului asupra Maastricht-ului.Banca Italiei a intervenit de-a lungul verii. În primele zile din septembrie moneda a început să dea noi semne de slăbiciune. O creştere cu 1,75% (până la 15%) a ratei de refinanţare a fost o măsură insuficientă deoarece, într-o săptămână lira a ieşit din marja de fluctuaţie; începând cu aprilie 1992 lira a scăzut mult mai jos decât marca germană.În august, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD din rezervă, pentru a ţine lira din marja de fluctuaţie faţă de DM.În prima săptămână din septembrie, Banca Angliei a luat cu împrumut 14,4 miliarde USD pentru a continua intervenţia , fapt ce a făcut ca lira să-şi revină temporar. Pe 16 septembrie,

Banca Angliei s-a angajat într-o intervenţie masivă în susţinerea lirei, raportând cheltuieli de 20 miliarde USD, adică jumătate din totalul rezervelor sale. Dar măsurile nu au fost suficiente.Dobânda de refinanţare a crescut de la 10% la 12% şi apoi la 15%. Marea Britanie şi Italia s-au retras din ERM, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 6%, Islanda a urmat acest trend în ianuarie.Teoria economică spune că sunt trei condiţii necesare menţinerii ratelor de schimb fixe dar ajustabile:1. Capacitatea de a recurge la ajustări relative ale preţurilor.

Sistemul ratelor de schimb fixe a fost pus în faţa dificultăţilor când s-au impus schimbări semnificative ale preţurilor, bunurilor interne şi externe, forţei de muncă. Dacă nu sunt permise schimbări ale ratei de schimb nominale, răspunsul trebuie găsit în ajustare şi modificarea sincronă a salariilor şi preţurilor. Deci ratele de schimb fixe pot fi susţinute numai dacă:- şocurile care cer măsuri frecvente şi sesizabile sunt puţine;- salariile individuale şi preţurile sunt ajustate lent;- sunt puţine schimbări ale ratelor de schimb nominale, în eventualitatea unor şocuri excepţionale.În practică primele două nu apar, a treia a fost o trăsătură a succesului cu rate de schimb fixe. 2. Reguli monetare solide.Din moment ce credibilitatea sistemului ratelor de schimb fixe are modificări ale ratelor de schimb în momente de dezechilibre excepţionale, realinierea datorită atacurilor speculative trebuie încadrată aici. Prescripţia SME ca o ţară ce doreşte să-şi schimbe paritatea trebuind să obţină acordul celorlalte ţări în urmărirea unor reguli monetare solide.3. Capacitatea de a absorbi presiunile pieţei.O a treia condiţie necesară pentru viabilitatea unui sistem cu rate fixe, are în vedere acţiunile băncii centrale în moment de criză. O aplicare guvernamentală de aplicare a unei politici „solide”, poate să nu fie suficientă pentru stabilizarea ratelor de schimb dacă guvernul este nou constituit iar pieţele sunt încă nesigure de intervenţiile acestuia. Un efort concertat este cerut spre a împiedica speculaţiile. Un prim pas ar fi creşterea ratei de dobânzi interne – investitorii nu vor avea stimulente de a investi. O altă alternativă ar fi ca ţările cu monedă puternică să intervină în sprijinul celor slabe. Acesta implică acumularea de rezerve, dar ţările cu monedă puternică se tem că o intervenţie nelimitată ameninţă stabilitatea preţurilor. Un alt mod de a absorbi presiunile pieţei îl reprezintă restricţiile asupra mişcărilor de capital. Controlul capitalului ca măsură administrativă, limitează fondurile ce pot fi legal şi profitabil transferate între monede pe perioade scurte de timp. Cea mai populară explicaţie a crizei din septembrie este competitivitatea: creşterea inflaţiei, creşterea costului forţei de muncă.În septembrie existau trei categorii de ţări cu monede în criză:- Italia (cauza parţială – competitivitatea);- Spania, Marea Britanie (plus doi noi membrii SME: Suedia, Finlanda);- Franţa, Belgia, Danemarca şi Islanda (fără deteriorări semnificative de competitivitate).Faza finală a crizei monetare a fost în februarie 1993, precedată de data de 29 iulie, când Bundesbank a menţinut neschimbată rata de finanţare. Investitorii se aşteptau ca Bundesbank să reducă această rată pentru a slăbi presiunea asupra francului francez şi a altor

monede slabe din ERM, celelalte ţări nu-şi puteau micşora ratele dobânzii, datorită rolului esenţial al DM. Francul francez a fost ţinta principală a „luptei” ERM. Cu o rată reală a dobânzii ridicată, recesiunea şi şomajul în creştere (11,6% în acel moment), speculatorii s-au îndoit de voinţa Franţei de a urma politica austeră a Bundesbankului. În consecinţă au renunţat la franci şi au cumpărat mărci germane; de fapt speculatorii au mizat pe faptul că priorităţile interne vor preleva asupra ratei de schimb externe. Pe 30 iulie, în ciuda eforturilor Bundesbankului (cheltuieli de 35 miliarde), francul francez a atins un nivel foarte jos. Alte bănci centrale europene au intervenit pentru a sprijini coroana daneză, pesta spaniolă, escudo-ul portughez şi francul belgian. În week-end-ul 31 iulie – 1 august, miniştrii de finanţe ai comunităţii au căzut de acord să abandoneze apărarea monedelor. După noul plan, şapte din nouă monede puteau oscila într-o marjă de ±15%. Marja pentru peseta şi escudo a fost stabilită la ±6%, în timp ce Germania şi Olanda au stabilit o marjă de ±2,25% între monedele lor. Datorită mărimii noilor marje, SME a devenit un sistem cu rate flotante. După părăsirea ERM economiile lor au început să crească. Deşi evenimentele di august 1993 par similare cu cele din septembrie 1992, există o mare diferenţă: criza din august nu s-a datorat diferenţelor mari ale agregatelor economice. Mai de grabă s-a datorat credinţei că Bundesbank nu va reduce suficient rata dobânzii pentru a permite reduceri ale ratei acesteia, în special în Franţa şi Danemarca unde şomajul era ridicat şi inflaţia mică. Astfel spus, francul francez şi corona daneză nu erau considerate a fi supra evaluate, dată fiind rata scăzută a inflaţiei (1,9% din jumătate din cea a Germaniei) şi rata înaltă a dobânzii.Se apreciază că Franţa, dacă ar fi avut o bancă centrală independentă şi o tradiţie istorică spre implicare în stabilitatea preţurilor, ar fi putu evita acea criză. Astfel, cauzele din spatele eşecului SME sunt de natură generală. S-a demonstrat un fapt ce părea sortit doar implicaţiilor teoretice: sistemul ratelor de schimb fixe este supus speculaţiilor când intervenţia băncii centrale este insuficientă şi aşteptările speculative se dovedesc reale.

În general, se cunosc patru interpretări ale crizei. Primele două privesc criza în termeni fundamentali: ţările au suferit fie probleme de competitivitate, datorită divergenţelor persistente în ratele inflaţiei, fie probleme ascunse datorate şocului ramificării Germaniei. A treia interpretare subliniază mai degrabă aşteptările viitoare decât problemele de competitivitate. A patra interpretare porneşte de la ideea că, criza speculativă ar fi apărut chiar în absenţa problemelor de competitivitate.

Inflaţia ca sursă a atacurilor speculative nu poate fi considerată cea mai importantă sursă de dezechilibru. O excepţie de al regulă este Germania, datorită faptului că DM era şi este cea mai puternică monedă faţă de care celelalte au fost devaluate.

Criza SME a demonstrat că orice sistem cu rate de schimb fixe devine la un moment dat prea rigid, dacă nu evoluează spre o reuniune monetară.

Unii economişti adepţi ai ideii că , oricum speculaţiile ar fi apărut, spun că, cauza esenţială a crizei ERM este aşa numita „anticiparea pieţelor de a face profit”. O problemă esenţială este cea a lipsei controlului capitalului, pe care o vedem sub două aspecte:

Absenţa controlului micşorează rezervele valutare oficiale datorită acţiunilor pieţei. Acest fapt implică nevoia unor rate ridicate ale dobânzii pentru a menţine rata de schimb, când pieţele acţionează într-o direcţie ce ar dezechilibra-o.

Ratele înalte ale dobânzilor au un impact negativ serios asupra activităţii economice, bugetului şi stabilităţii bugetului financiar, dacă sunt menţinute pe perioade lungi, pe o piaţă valutară cu echilibre multiple ce trebuie menţinute la nivele ridicate, pe o perioadă nelimitată.

Faţă de rezerve, oferta de capital speculativ este un efect perfect elastic. Sub aceste circumstanţe numai rate ale dobânzii foarte înalte pe termen scurt, ar putea preveni epuizarea rezervelor valutare. Se pune problema: dacă sunt ţările „la mâna pieţelor” sau dacă controlul capitalului măreşte marja de manevră. Nici una din ţările ale căror monede au fost „ţintite” de atacurile speculative, nu menţinuseră un control al capitalului. O altă problemă care se pune este aceea a costului apărării ratelor de schimb. Rate ale dobânzii suficient de înalte ar trebui să fie capabile de a tampona atacurile speculative concentrate. Vom analiza patru efecte temporare ale ratelor ridicate ale dobânzii: activitatea economică, consumul intern, sistemul bancar, bugetul.a. Impactul asupra activităţii economice.Criticile aduse ratelor înalte ale dobânzii vis-a-vis de activitatea economică, au început în toamna lui 1992. Presiunea pentru ridicarea ratelor dobânzilor, începând cu 1990, a devenit considerabilă, dar aceasta nu s-a produs.Deoarece nu se aşteaptă să existe o modificare a inflaţiei pe un orizont larg de timp, şi cum ratele dobânzii îşi exercită efectele rele prin canale macroeconomice, este clar că efectele asupra economiei europene au fost minime.b. Impactul asupra creditului bancar.În Marea Britanie şi Islanda, ratele dobânzilor la creditul ipotecar sunt corelate cu dobânda pieţei la împrumuturile obişnuite. Aranjamentele sunt similare în Suedia, când Banca Centrală a Suediei a mărit rata marginală a dobânzii de la 16% la 75%, în septembrie băncile au anunţat că au mărit dobânzile la creditele private individuale cu 5% până la 2,25%. Impactul poate fi dramatic asupra pieţei creditului ipotecar. În Marea Britanie a existat o poziţie clară a celor aflaţi pe această piaţă, ca aceasta să nu reintre în sistem.c. Impactul asupra bugetului.La fel de important pentru unele ţări, este al treilea canal prin care artele ridicate ale dobânzii pot avea un efect semnificativ în ţările cu deficite bugetare mari. Astfel în Italia unde deficitul bugetar era mai mare de 100%, o creştere cu 1% a ratei de refinanţare a Băncii D’Italia „aducea”13 miliarde lire deficitului bugetar. De aceea există pericolul ca rata înaltă a dobânzii să transfere criza ratelor de schimb într-o criză a datoriilor.d. Impactul asupra băncii.Valoarea relativă a diferitelor valute şi mai ales evoluţia neconcordantă cu celelalte a constituit una din căile de transfer a creşterilor de productivitate pe plan internaţional.Astfel inflaţia prin import a devenit un mecanism prin care se desfăşoară în cadrul internaţional lupta pentru împărţirea rezultatelor creşterii economice diferenţiate şi deci, inegale de la o ţară la alta. O altă componentă a stimulilor inflaţionişti din circulaţia liberă a capitalurilor între ţări. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante care vin adesea în neconcordanţă cu factorii funcţiei de care decurge circulaţia monetară. Apărute în momente specifice, adesea lipsite de cauzalitate monetară, aceste pusee accelează deprecierea, se cumulează şi influenţează astfel procesul inflaţionist.

Inflaţia structurală

Inflaţia structurală este determinată în principal de dispariţia mecanismelor obiective şi exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul – aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sancţiuni cu efecte negative nu mai acţionează.

Evident, aceste politici au ca scop îmbunătăţiri ale structurii sau sunt un efect al unei structuri îmbunătăţite. Inflaţia structurală este considerată ca prezentă în numeroase ţări ca expresie a faptului că acestea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei creşteri economice rapide implicând o mobilizare intensivă a factorilor de producţie.

Creşterea creează prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi capacităţi de producţie cu noi tehnologii, apariţia unor ramuri cu rol conducător în economie şi declinul unor sectoare şi ramuri depăşite.

În majoritatea lor, aceste creşteri impuse nu au pregătire necesară, nu au fost realizate economii prealabile şi deci nu există fonduri de finanţare. Recurgerea la credit intern, sau, mai grav, la finanţarea bugetară implică distribuirea de venituri fără contrapartidă imediată şi duce la multiplicarea cererii. Deci inflaţia este implicită. Creşterea preţurilor şi uneori economiile forţate sunt singurele modalităţi de reconstituire a unui echilibru (nominal) în economie.

Primordial promovarea creşterii economice prin aceste metode de finanţare conduce la un aflux monetar în economie şi creează premisele unui proces inflaţionist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate. Sarcinile fiscale şi sociale, fie că se reflectă direct în costuri fie că suscită noi revendicări de la categoriile supuse presiunilor inflaţioniste, cărora le afectează veniturile, duce la accentuarea procesului inflaţionist prin procese de tipul inflaţie venituri. Sub alt aspect inflaţia structurală este expresia faptului că în epoca actuală toate corelaţiile, inclusiv ajustările necesare în plan macroeconomic se realizează la nivelul lor superior. Mecanismul de desfăşurare a acestui fenomen are la bază motivaţii economice.

Într-o economie liberă jocul relativ al preţurilor ar trebui să permită transmiterea inflaţiilor cu privire la cerere şi să orienteze pe producător în dimensionarea ofertei lor.

Dar teama de scăderea preţurilor, într-o economie cu producţie agricolă îndeosebi, conduce la o puternică rezistenţă a celor afectaţi, în cazul acesta o masă importantă. De aici politica de susţinere a preţurilor pentru produsele excedentare (şi creşterea mult mai accentuată a preţurilor bunurilor mai deficitare).

O altă cauză a inflaţiei structurale rezidă din rigiditatea economiei care apare în momentele de creştere economică atunci când se tinde spre o deplină utilizare a forţei de muncă. Situaţiile pot fi diferite de la o economie la alta, esenţa constă în faptul că în condiţiile perioadei în care se tinde spre angajarea totală a forţelor de producţie, a forţei de muncă primordial, apare o zonă de costurilor crescânde – efect al unor astfel de rigidităţi.

Asemenea rigidităţi se pot ivi în legătură cu procurarea capitalului sau asigurarea unor capacităţi sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigidităţi provin din inadaptabilitatea forţei de muncă din asemenea motive cum sunt:• ataşamentul sentimental la o profesie, localitate, zonă;• insuficienţa instituţiilor de formare şi reciclare;• absenţa unor locuinţe libere care limitează migraţia forţei de muncă;• o excesivă specializare a forţei de muncă;

• obstacolele existente în formarea şi autoprotecţie unor autoprofesionalişti.Depăşirea acestor rigidităţi cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari. Astfel acţiunile îndreptate spre limitarea şi evitarea şomajului împinge economia spre tensiuni inflaţioniste.

Procesul de dezvoltare a inflaţiei

Analizând procesul de dezvoltare a inflaţiei, majoritatea autorilor deosebesc două forme noi: inflaţia deschisă şi inflaţia ascunsă.

Inflaţia deschisăInflaţia deschisă, numită şi inflaţie "explicită", "declarată", "recunoscută" este cea mai

bine cunoscută. Caracteristica formei de inflaţie este că se dezvoltă prin ea însăşi, într-o manieră autonomă, fără a fi stopată printr-o intervenţie umană. Spre deosebire de aceasta, inflaţia ascunsă este reprimată prin măsuri autoritare.

La ora actuală, analiza inflaţiei deschise este o analiză pluridisciplinară, sociologică, psihologică şi economică.

Premisa de la care porneşte această analiză este că şi în societăţile contemporane există conflicte sociale. Ca urmare, curbele, ecuaţiile, modelele şi celelalte instrumente analitice cu care operează ştiinţa economică modernă, pentru a determina starea de echilibru trebuie plasate de fiecare dată într-un context uman şi sociologic concret. Grupurile sociale - cele două mari clase sociale pe care le-a descris Marx: întreprinzătorii şi salariaţii - formează categorii sociale a căror atitudine psihologică are o importanţă majoră în realizarea sau nerealizarea echilibrelor.

Alături de aceste două mari grupuri sociale mai există şi alte grupuri, cum ar fi agricultorii, rentierii, birocraţii, care participă de asemenea la lupta socială.

Toate aceste grupuri şi, în primul rând, grupurile principale amintite, au comportamente specifice, însă în general, nu sunt dispuse să accepte, într-o manieră calmă şi resemnată, cerinţele echilibrului economic. Fiecare grup social încearcă în maniera sa specifică, să transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea cerinţelor echilibrului economic, iar ca urmare între grupurile sociale există în permanenţă conflicte.

O variantă interesantă a acestei analize sociologice a inflaţiei este cea propusă de A. Leroux. Potrivit acestuia, inflaţia este provocată nu atât de grupurile sociale, cât de organismele care reprezintă aceste grupuri. Organismele respective formează ceea ce autorul citat numeşte "socio-structuri", cuprinzând, în principal, sindicate muncitoreşti, organizaţiile patronale şi statul; dinamica relaţiilor dintre aceste socio-structuri constituie principalul factor care explică întreţinerea şi amplificarea procesului inflaţionist.

Grupurile sociale au două tipuri de comportamente: 1) comportamente de adaptare sau de ajustare la necesităţile externe - asemănătoare cu tipul de comportament numit "de resemnare"; 2) comportamente de rezistenţă, de refuz, de luptă continuă - asemănătoare cu tipul de comportament numit "de ruptură".

Prin prisma studierii inflaţiei, problema care se pune este de a şti care este tipul de comportament - de adaptare sau de ruptură - pe care îl au deţinătorii de monedă, agenţii

economici care acţionează asupra preţurilor la un moment dat, într-o ţară dată, într-o conjunctură dată, ş.a.m.d. Dacă tipul de comportament dominant este cel de refuz de a se adapta, există toate şansele ca societatea să se angajeze pe calea unei inflaţii deschise. Investigarea comportamentelor sociale ale participanţilor la viaţa economică permite, cunoaşterea faptului dacă societatea este sau nu în faza de intrare în inflaţia deschisă.

În analiza sociologică a inflaţiei se utilizează şi altă clasificare a comportamentelor: 1) comportamente de tip "agresiv", şi 2) comportamente de tip "defensiv". Această clasificare permite elucidarea unor aspecte importante ale conflictelor sociale, cum ar fi: identificarea grupurilor sociale active şi pasive, evaluarea puterii acestor grupuri, stabilirea manierei specifice - prin care fiecare grup participă la afirmarea tendinţei spre echilibru. De regulă, se consideră că dacă grupul salarial este mai puternic decât grupul patronal, tendinţa va fi de dezvoltare a procesului inflaţionist - şi invers.

Inflaţia ascunsăInflaţia ascunsă (reprimată, frânată) se caracterizează prin intervenţia deciziilor din

partea principalului responsabil de dezvoltarea inflaţiei: statul. Aceste decizii constituie, în primul rând, ceea ce se numeşte "politică monetară", dar pot aparţine şi altor componente ale politicii macroeconomice (politică fiscală, bugetară, de utilizare a forţei de muncă, de comerţ exterior, etc). Indiferent de aceasta, adoptarea deciziilor respective semnifică faptul că statul a înţeles că economia a intrat pe calea unei inflaţii deschise, care riscă să declanşeze un proces de autoamplificare şi că guvernul încearcă să intervină.

Intervenţia guvernului conţine însă întotdeauna un alt pericol, şi anume că remediul folosit pentru stăvilirea inflaţiei să aibă consecinţe negative asupra altor procese economice, de unde, necesitatea unei maxime prudenţe în administrarea politicii antiinflaţioniste.

Ieşirea din inflaţie

La fel ca intrarea în inflaţie, ieşirea din inflaţie este incertă sub aspectul posibilităţii ieşirii, a momentului şi a modului în care are loc aceasta.

Hiperinflaţia (sfârşitul exploziv)În ipoteza că inflaţia este lăsată să se dezvolte într-o manieră autonomă, ea nu are

sfârşit. Un proces exponenţial nu se termină niciodată, ci continuă la infinit. Când creşterea preţurilor depăşeşte zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflaţie. În mod convenţional, se apreciază că bariera este trecută când creşterea lunară a preţurilor depăşeşte 50% (ceea ce înseamnă o rată anualizată de 13000%). Efectele hiperinflaţiei sunt cu adevărat devastatoare: preţurile îşi pierd complet efectul de semnalizare, producţia este dezorganizată, populaţia îşi pierde încrederea în monedă, se revine la forme primitive de schimb în natură.

În istoria monetară sunt cunoscute relativ puţine cazuri de hiperinflaţie, dar toate au avut efecte traumatizante. Asemenea finaluri urmează de fiecare dată unor perioade de inflaţie "galopantă". Un exemplu celebru în această privinţă este cel a Republicii de la Weimar, care a precedat în Germania regimul hitlerist. Inflaţia "galopantă" a apărut în acest caz în perioada imediat următoare încheierii primul război mondial, ca urmare a înfrângerii militare a Germaniei. În perioada ianuarie 1922 - noiembrie 1923, preţurile au crescut de 10

miliarde de ori; sub presiunea fugii de bani a populaţiei, masa monetară în termeni reali a scăzut de 30 ori; salariile reale au înregistrat fluctuaţii enorme - în medie de circa 33%, în plus sau în minus, de la o lună la alta. De fapt, se poate spune că Germania a fost învinsă de două ori - o dată prin forţa armelor şi o dată prin prăbuşirea monedei sale - şi că dintre aceste două înfrângeri, prăbuşirea mărcii a fost cea mai gravă, a distrus echilibrul fundamental al ţării. Acest exemplu arată că inflaţia nu ia sfârşit în sensul matematic al termenului ci în sensul său istoric, adică prin producerea unei catastrofe sociale, care dereglează echilibrul nu numai al unei ţări, ci, poate, al întregii lumi.

Ungaria a singura ţară ce a cunoscut 2 episoade ale hiperinflaţiei la numai două decenii distanţă. Primul a durat 12 luni (martie 1923 - februarie 1924) interval în care preţurile au crescut de 44 ori, rata maximă lunară a inflaţiei ajungând la 98%. Cel de al doilea reprezintă un "record" absolut: perioada august 1945 - iulie 1946, în care preţurile au crescut de 3,81 x 1027 ori. cu o rată medie lunară de 19.800%.

DeflaţiaA doua modalitate de ieşire din inflaţie este una raţională, prudentă şi de decizie

preventivă, numită "deflaţie" şi care, dacă reuşeşte, conduce la o repreciere a monedei. Este vorba despre o operaţie prin care se încearcă eliminarea efectelor inflaţiei şi revenirea la normalitatea de dinainte de perioada de inflaţie.

Deflaţia este o mişcare inversă faţă de inflaţie, adică un efort depus pentru a aduce masa monetară la mărimea iniţială, respectiv pentru a aduce preţurile la nivelul iniţial.

Astfel, acceptând explicaţia cantitativistă a fenomenului inflaţionist conform căreia principalul factor al creşterii preţurilor este cel monetar, deflaţia poate fi definită ca fiind operaţia sau ansamblul de operaţii prin care se elimină masa monetară excedentară.

Cu alte cuvinte, deflaţia este un complex de măsuri adoptate pentru "resorbirea" cantităţii prea mari de monedă. Dacă aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-şi redobândească valoarea iniţială, adică să se reprecizeze (revalorizeze).

Mecanismul deflaţiei constă în diminuarea sau oprirea inflaţiei printr-o politică adecvată; dacă această politică reuşeşte, se va regăsi valoarea anterioară a unităţii monetare.

În forma sa clasică - descrisă mai sus - mecanismul deflaţiei nu a fost însă realizat niciodată. Din punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri (inclusiv cel al Republicii de la Weimar, amintit anterior) în care s-a încercat aplicarea unei politici deflaţioniste, însă în pofida eforturilor dificile şi susţinute care s-au depus, politicile respective au eşuat de fiecare dată.

Explicaţia rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaţionistă, este necesar ca populaţia şi ceilalţi utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică să renunţe la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflaţiei. Or, de regulă, lumea se simte bine într-o situaţie de facilitate, chiar dacă această facilitate înseamnă, de fapt, posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaţioniste care distrug moneda. De aceea, în momentul în care se formulează cerinţa limitării sau chiar opririi totale a cheltuielilor inflaţioniste autorităţile se confruntă cu o puternică rezistenţă psihologică. Iar această rezistenţă este cu atât mai eficace, cu cât ţara în cauză trăieşte într-un regim mai democratic, în care autorităţile depind de votul populaţiei căreia îi cer restrângerea la maxim a satisfacerii trebuinţelor materiale. Astfel, într-un regim democratic, este imposibil ca politica deflaţionistă să fie decisă prin consultarea electoratului. De aceea, singura soluţie

rămasă - cu excepţia instaurării unui regim politică de mână forte - este educarea publicului. Democraţia însăşi trebuie să facă educaţia necesară, ajutând populaţia să înţeleagă că o perioadă de restrângere este succeptibilă să ducă la însănătoşirea morală. Desigur, o asemenea educaţie este, mai uşoară în domeniul vieţii individuale, însă în domeniul vieţii sociale a unui popor este infinit mai dificilă. Din această cauză, autorităţile au eşuat, de regulă, în încercările lor de deflaţie, ceea ce a dus la continuarea inflaţiei şi la tot ceea ce se ştie că a urmat.

StabilizareaA treia soluţie este stabilizarea, adică oprirea fenomenului inflaţionist la punctul la

care s-a ajuns şi menţinerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui iniţial. În modul acesta, se consacră pierderea de valoare suferită de monedă prin inflaţie şi se previne reapariţia inflaţiei în viitor.

Programe de stabilizare au fost aplicate în numeroase ţări în perioada interbelică (Franţa - 1928, Anglia - 1931, România - 1929), însă măsurile respective nu au reuşit, deoarece cauzele care au provocat anterior inflaţia nu au fost eliminate. După cel de-al doilea război mondial, se cunosc însă două experienţe reuşite: R.F.G. şi Israel. La ora actuală, problema elaborării şi aplicării unor programe de stabilizare monetară se pune mai ales în ţările excomuniste şi în fostele republici sovietice unde inflaţia face ravagii, împiedicând reformarea şi relansarea economiilor respective.

Concluzia care se desprinde din analiza tuturor acestor cazuri - este că inflaţia trebuie fie eliminată, fie respectată. Dacă nu poate fi eliminată - şi de cele mai multe ori nu poate fi - inflaţia nu trebuie reprimată, căci, atunci, îmbracă forma oculte, care sunt mai periculoase decât forma deschisă.

1.2.2 INFLAŢIA TÂRÂTOARE (LENTĂ)

"Inflaţia târâtoare" - "ascensiunea" preţurilor - poate fi definită ca o creştere de preţuri permanentă, însă de slabă intensitate, care nu declanşează un proces accelerat, adică nu este de tip exponenţial.

Spre deosebire de adevărata inflaţie, acest nou fenomen este compatibil atât cu echilibrul monetar, cât şi cu recesiunea economică.

Adevărata inflaţie este incompatibilă cu echilibrul monetar de durată, deoarece distruge mecanismele de restabilire a acestuia. Noul tip de uşoară creştere a preţurilor dereglează şi el puţin echilibrul monetar, însă această dereglare este limitată şi, oricum, favorabilă creşterii economice. Sfera monetară de menţinere, deci, în continuare "vecinătatea" echilibrului, adică într-o zonă suficient de restrânsă în jurul punctului de echilibru, pentru a nu contrazice esenţa fundamentală a stării de echilibru.

Faptul că aşa-zisa "inflaţie lentă" este compatibilă cu recesiunea şi că, mai mult, permite transformarea acesteia într-o premisă a creşterii economice viitoare, se explică prin aceea că, creşterea uşoară a preţurilor nu provoacă un dezechilibru global al economiei, ci dezechilibre sectoriale, limitate, particulare. Or, existenţa unor dezechilibre sectoriale, într-un anumit sector însă nu în celelalte, sau, în tot cazul, nu în toate celelalte, este în sine un

fenomen pozitiv. Căci, aceste dezechilibre parţiale şi particulare, care nu se generalizează, întreţin o tensiune internă, care alimentează forţa ascendentă a economiei.

Legătura cu creşterea economicăIdeea că "ascensiunea" preţurilor ("inflaţia târâtoare") este favorabilă creşterii

economice presupune analiza mecanismelor prin care apar stimulii respectivi. După cum se ştie, orice modificare a preţurilor deplasează echilibrul repartiţiei

veniturilor, şi, deci echilibrul repartiţiei puterilor de cumpărare. În cazul inflaţiei declarate, această deplasare îmbracă forme dezastruoase, deoarece transferul de venituri şi de puteri de cumpărare pe care îl provoacă este amplu şi brutal, ceea ce bulversează echilibrul şi mecanismele sale naturale de restabilire. În cazul "ascensiunii" preţurilor ("inflaţia târâtoare"), transferurile de puteri de cumpărare sunt lente şi de mică amploare, ceea ce face ca ele să fie favorabile creşterii economice. Într-adevăr dacă transferul de putere de cumpărare are loc la o categorie socială inactivă spre un grup social activ, transferul respectiv permite manifestarea comportamentelor creatoare pe care numai acesta din urmă le are şi care constituie, principalul factor de creştere economică.

Analize similare au fost efectuate cu privire la efectele exercitate de transferurile de putere de cumpărare de la un grup social la altul asupra înclinaţiei spre consum şi asupra înclinaţiei spre economisire a grupurilor respective. Şi aceste studii relevă că în cazurile în care transferurile amintite se produc dintre grupurile sociale cu o puternică înclinaţie spre economisire, spre grupurile cu o puternică înclinaţie spre consum creşterea economică este favorizată.

În termeni generali, se poate spune, că deşi inflaţia este, în esenţa sa, o luptă între grupurile sociale pentru împărţirea veniturilor prezente, ea un constituie şi un reglaj al veniturilor viitoare. Aceasta, deoarece în cazul care transferurile de putere de cumpărare provocate de creşterea limitată a preţurilor au loc în folosul grupurilor sociale cu o puternică înclinaţie spre investiţii, creşterea volumului total al investiţiilor rezultată de aici determină creşterea veniturilor viitoare în raport cu cele actuale.

1.3 EFECTELE ECONOMICE ŞI SOCIALE ALE INFLAŢIEI

EVOLUŢII ECONOMICE

În perioada inflaţiei au loc importante modificări de structură în economia naţională fie că acestea sunt determinate de însăşi fenomenele inflaţioniste fie că unele măsuri de politică economică au determinat însuşi procesul inflaţionist şi dimensiunile sale.În special în statele în curs de dezvoltare şi în deosebi politicile economice de industrializare, de dezvoltare a unor ramuri, au urmărit asemenea schimbări rapide orientând resursele materiale şi umane, financiare, valutare către acestea şi aducând perturbări în economie, perturbări accentuate chiar de evoluţia procesului inflaţionist. De asemeni, în perioada inflaţiei apar stimuli specifici decurgând din necesitatea satisfacerii cererii crescute sau din dorinţa de a realiza profituri sporite (dezvoltarea producţiei bunurilor de consum sau a producţiei de război, extinderea comerţului, şi a schimburilor interne), ceea ce conduce şi la o redistribuire a capacităţilor şi resurselor în acest sens.

Inflaţia aduce, prin creşterea nivelului preţurilor naţionale faţă de cele externe, slăbirea capacităţiii concurenţiale ale firmelor naţionale.Deprecierea monetară conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pentru cumpărătorii străini şi deci uşurează exportul. Este un factor ce nu avantajează pe moment. Dar noi urmărim funcţionarea firmei ca un proces de continuitate. Pentru producătorii naţionali, în situaţia în care inflaţia se permanentizează, devine evident că preţurile de achiziţie a materiilor prime din import cresc mai repede decât preţurile cu care se exportă mărfurile şi deci că pentru fiecare partidă de mărfuri se produce în fapt o pierdere de substanţă. Pe ansamblu, pe fiecare firmă sau pe economie, este creşterea volumului exportului pentru a asigura acelaşi nivel al importurilor în funcţie de gradul de depreciere a monedei naţionale.Procesul inflaţionist antrenează şi extinde şomajul. Vizând creşterea competitivităţii şi având în vedere costurile crescute de salarii, patronii apelează la aplicarea tehnologiilor moderne, care prezintă avantajul că ridică randamentele şi diminuează personalul. Condiţiile specifice inflaţiei facilitează investiţiile şi asigură acoperirea şi amortizarea lor în sensul cel mai favorabil pentru firme. Aşa se face că eliberările de personal şi şomajul creşte, în timp ce producţia şi cererea globală sunt încă normale.Inflaţia favorizează şi accelerează procesul investiţional. Factorii care facilitează investiţiile sunt numeroşi. Pe de o parte, marea majoritate a întreprinderilor au perspective mai sigure privind evoluţia de viitor. Iar reînnoirea echipamentului şi modernizarea tehnologiilor este o condiţie a creşterii profitului. Pe de altă parte, în timpul inflaţiei se ieftineşte creditul – întrucât toate obligaţiile decurgând din împrumutiri: rate de rambursare şi dobânzi devin tot mai “ieftine” pe măsură ce înaintează procesul inflaţionist. La aceatsa se adaugă şi faptul că statul, interesat în anumite activităţi, în special ţările în curs de dezvoltare angajate în revoluţii structurale, acordă direct resurse (din buget) facilitează condiţiile de obţinere a creditului, sau stabileşte norme speciale de transfer prin cost a cheltuielor de investiţii.

Inflaţia afectează creditul şi descurajează economiile. Inflaţia contribuie la deprecierea depozitelor şi prin aceasta descurajează economiile. În condiţiile unor inflaţii moderate depunătorii sunt supuşi unei eroziuni lente a capitalurilor aflate la bănci sau casele de economii. Dobânzile fixe, practicate, în general, rămân nominal stabile şi suferă o diminuare în termeni reali. Problema recuperării eroziunii capitalului prin dobânzi reale se pune mai târziu în stadii înaintate ale inflaţiei, iar "preocupările" în acest sens, chiar dacă nu sunt numai declarative, se aplică de regulă cu întârziere.

Astfel că în general creditorii suferă o eroziune efectivă a capitalurilor aflate sub formă de depuneri la bănci.

Inflaţia privilegiază debitorii. Debitorii sunt deosebiţi de avantajaţi, întrucât, în condiţiile diminuării inflaţiei, ratele de rambursare, inclusiv dobânzile, în termeni reali, sunt tot mai diminuate. Astfel, a realiza investiţii prin credite înseamnă, de fapt, a plăti sub valoare bunurile de patrimoniu achizionate. Iată premisele unei creşteri patrimoniale importante în timpul inflaţiei, pentru cei care beneficiază de credite.

La rândul lor, depunătorii sunt nevoiţi să suporte pierderi importante în puterea de cumpărare a capitalurilor şi dobânzile cuvenite. Aşa cum statisticile consemnează, depunătorii sunt obligaţi a realiza scopurile economice pe care şi le-au propus evaluate în anume termeni reali, să accelereze procesul economiilor, să majoreze economiile nominale, deşi condiţiile din timpul inflaţiei nu facilitează acest lucru pentru marea masă a populaţiei.

Inflaţia favorizează creşterea profiturilor. Prin mobilitatea specifică a preţurilor de vânzare a mărfurilor, din timpul inflaţiei şi condiţiile de piaţă mai favorabile vânzătorilor, aceştia practică de regulă dimensiuni sporite ale cotelor de profit incluse în preţuri. Sub un alt aspect, inflaţia creează o resursă specifică de creştere a profitului prin condiţiile specifice în care se stabileşte şi se reconsideră preţul forţei de muncă, salariul, în timp ce preţurile mărfurilor urmează mersul inflaţiei atât pentru categoria materii prime cât şi pentru produsele finite.

Preţul muncii în valoare nominală rămâne periodic fix, ceea ce creează în etapa respectivă diferenţe care revin în ultimă măsură celui ce încasează preţul de vânzare, patronul.

CONSECINŢE SOCIALE ALE INFLAŢIEI

Una din cele mai pregnante consecinţe sociale ale inflaţiei este modificarea repartiţiei veniturilor şi patrimoniilor în valoarea lor reală.

În timpul inflaţiei averea funcţie de forma în care se găseşte îşi poate modifica mai mult sau mai puţin valoarea în expresie nominală.

Astfel preţurile se modifică pentru bunuri care alcătuiesc patrimoniul cum ar fi: terenurile, clădirile, echipamentele, în ritmuri mai apropiate sau diferite de evoluţia indicilor de preţ şi deci în general tind să-şi păstreze valoarea lor reală în condiţiile date ale puterii de cumpărare. Pentru unele din aceste componente: imobile, bijuterii, acţiuni, etc., inflaţia creează condiţiile de creştere accelerată a preţului şi deci temeiuri îmbogăţirii excesive a unor persoane sau firme.

O serie de componente ale patrimoniului nu au aceeeaşi situaţie. Astfel activele financiare de tip creanţe, îndeosebi obligaţiunile, sau activele monetare, în special depozitele, îşi păstrează valorile nominale anterioare şi aduc proprietarilor lor însemnate pierderi în termeni reali. În acest fel patrimoniile unei anumite categorii de persoane: mici întreprinzători, familii modeste sau pensionari, sunt serios afectate.

Astfel inflaţia acţionează selectiv: îmbogăţeşte cu mult mai mult pe mai puţini şi sărăceşte cu mai puţin pe mult mai mulţi.

Redistribuirea veniturilor reprezintă terenul care însă afectează plenar întreaga societate, suscită revendicări şi conduce la confruntări sociale de amplitudine.

Inflaţia divizează societatea în două mari categorii:- persoane ale căror venituri variază în funcţie de evoluţia preţurilor şi care îşi pot

asigura astfel echivalentele veniturilor, în raport de creşterea generală a preţurilor;- persoane care depind de venituri nominale fixe, sau care se modifică încet şi cu

multe dificultăţi, astfel încât veniturile lor reale sunt în permanenţă rămase în urmă, faţă de nivelul general al preţurilor şi al amputează pregnant, puterea de cumpărare.

Între persoanele afectate de inflaţie sunt pensionarii, persoanele care depind de ajutoare sociale publice, ale căror venituri depind de prevederile bugetare, care prezintă rigidităţi în modificări, ceea ce implică sporuri limitate şi tardive ale veniturilor lor nominale, în neconcordanţă cu creşterea preţurilor.

O situaţie specială au salariaţii care se suferă permanent impactul rămânerii în urmă a puterii de cumpărare faţă de evoluţia preţurilor. Reajustarea periodică a salariilor se face de regulă cu întârziere şi având în vedere revendicări deja depăşite, astfel ca, în evoluţie, trendul veniturilor lor reale rămâne în urma dinamicii generale a preţurilor. Diferenţele între partea cuvenită a salariilor în preţ şi partea efectiv plătită rămâne un izvor de profit suplimentar pentru patroni. De aici conflictul social între patroni şi salariaţi, ca expresie a intereselor diferite ale acestora.

Astfel, în mod necesar, în perioada inflaţiei experienţa arată că se polarizează grupe diferite grupe ce doresc să-şi impună interesele sau revendicările. Aceste grupe dispun fie de putere economică, fie de putere socială cu rezonanţă electorală.

Printre acestea au un rol preponderent: asociaţiile patronale (oligopoluri, carteluri) şi sindicatele ca reprezentate la salariaţilor; alte grupări de mici producători, micii patroni din agricultură şi comerţ având un rol de rezonanţă mai restrâns. O analiză mai atentă a evoluţiei procesului inflaţionist arată că acţiunea grupurilor economice, apărându-şi fiecare propriile interese "colaborează" de fapt şi este de manieră să intensifice şi să accentueze evoluţia fenomenului inflaţionist, În multe momente şi pe multiple planuri contribuind la apariţia tensiunilor inflaţioniste, în legătură cu transmisia lor în întreaga economie şi cu privire la rezistenţa opusă încetinirii ritmului de creşterea preţurilor şi salariilor.

Încă din debutul proceselor inflaţioniste intervenţia sindicatelor tinde să promoveze în economie cerinţele de creşterea salariilor inspirate de la ramurile cele mai productive la nivelul cărora creşterile sunt justificate. În continuare susţinerea generală înseamnă "alinieri" la creştere şi pentru domenii în care creşterea în dimensiunile solicitate nu este motivată, şi chiar depăşiri ale pragurilor "negociate". Astfel, prin forţa lor sindicatele merg la accelerarea ritmului.

La rândul lor firmele mari, oligopolurile, susţin mai prompt satisfacerea solicitărilor de creştere a salariilor, pe de o parte, pentru că având un grad mai ridicat de concentrare au şi o sindicalizare mai amplă, dar pe de altă parte, pentru că au o productivitate mai mare şi profituri mai înalte. La nivelul lor creşterea salariilor va permite o creştere mai mare a acestor profituri decurgând din creşterile de preţuri pe care oligopolurile le pot impune.

Iată că în economie valurile de creşteri de salarii pornesc de la firmele mari din ramurile cheie. Ele declanşează astfel valuri de creşteri de preţuri în dimensiuni care nu se potrivesc celorlalte domenii din economie, angajând în modul cel mai direct spirala preţuri – salarii.

Cele două grupuri enumerate la care ne-am referit acţionează în sensul extensiunii proceselor inflaţioniste în întreaga economie în cadrul unui mecanism specific.

Sindicatele impun interesele salariale în prevederile contractelor colective de muncă încheiate, pe măsura şi în condiţiile convenite cu marii parteneri, marile întreprinderi. Lărgirea aplicabilităţii acestor prevederi, prin similitudine şi pentru ramuri şi întreprinderi mai puţin productive, are drept efect, în mod cel mai direct, creşterea preţurilor.

Mai mici sau mai mari, întreprinderile vor avea în consecinţă modele de comportament în creşterea preţurilor, marile oligopoluri.

În sfârşit, dacă prin diminuarea presiunilor inflaţiei sau prin măsurile de combatere ar putea fi posibilă sau de dorit scăderea preţurilor, există temeiuri de împotrivire, de o potrivă în cele două medii.

Pe de o parte sindicatele nu acceptă legături posibile între scăderea preţului unui produs şi puterea de cumpărare a salariului şi consideră că sporurile de salarii provin din, în principal, prin scăderea profitului întreprinderii şi nu prin preţuri.

La rândul lor oligopolurile sunt, după cum se ştie cele ce pot impune preţurile şi-şi pot asigura profituri înalte în orice condiţii de salarizare.

Capitolul 2INFLAȚIA ÎN REPUBLICA MOLOVA ȘI FORMELE EI DE MANIFESTARE

Republica Moldova are parte de o politică economică lipsită de succese semnificative. Unul din scopurile primordiale a decidenţilor de politici economice este asigurarea stabilităţii macroeconomice a ţării, fapt ce poate fi efectuat prin intermediul aplicării anumitor instrumente de ţintire a inflaţiei. O problemă ce a persistat de-a lungul întregii perioade şi în ultimul timp devine o prioritate primordială a decidenţilor de politici econo-mice, pentru a asigura stabilitatea macroeconomică a ţării, este inflaţia.

Republica Moldova nu a repurtat succese remarcabile la acest capitol. Astfel, inflaţia în ultimii ani a crescut, în termeni reali, cu 200 %.

Тabel 1. IPC 2000 = 100

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

56,1 78,5 100 112,6 123,6 141,9 153,2 167,5 188,6 212,4

Problema devine şi mai acută, dacă facem referinţă la faptul că din 2006 obiectivul Băncii Naţionale a Moldovei (BNM) este stabilitatea preţurilor şi renunţarea la menţinerea cursului de schimb. Şi, asta în condiţiile în care leul moldovenesc se apreciază, iar prin esenţa lor, măsurile de menţinere a stabilităţii preţurilor şi de menţinere a cursului de schimb sunt obiective mai mult de natură divergentă.

Lipsa unor obiective clare ale autorităţii moldoveneşti în ceea ce priveşte lupta cu inflaţia în timpul unor presiuni de apreciere puternice, a cauzat dificultăţi în implementarea politicilor monetare.

Conceptul de ţintire a inflaţiei constă în estimarea şi anunţarea unui nivel al inflaţiei, urmată de încercarea de a ghida inflaţia reală spre acel nivel anunţat. Raţionamentul porneşte de la întrebarea dacă BNM ar trebui să urmărească în acelaşi timp ca obiectiv şi menţinerea inflaţiei, şi menţinerea cursului de schimb.

Obiectivul de menţinere a preţurilor nu trebuie privit ca unicul şi cel mai important scop al politicii monetare. Această afirmaţie, într-o oarecare măsură, este susţinută şi de

următorul raţionament: pentru a ţinti inflaţia, autoritatea monetară a unei ţări trebuie să ţină cont de:

1. Eficienţa instrumentelor de politică monetară în combaterea inflaţiei.2. Faptul că toate instrumentele de combatere a inflaţiei sunt în mâinile auto-

rităţii monetare.3. Capacitatea de prognozare şi modelare a inflaţiei.

1. Prima condiţie este una ce ţine de eficienţa politicii monetare. În cazul Moldovei, instrumentele monetare se rezumă la:

• Rata rezervelor obligatorii.• Operaţiuni REPO şi CBN.• Facilităţi overnight.• Intervenţii pe piaţa valutară.De menţionat faptul că practica internaţională foloseşte o gamă mult mai largă şi

diversificată de instrumente monetare, atât directe, cât şi indirecte.Mai mult, Milton Fridman susţinea că inflaţia este un fenomen monetar ce apare din

cauza discrepanţelor dintre banii din economia ţării şi producerea de bunuri şi servicii. Este posibil ca în cazul Moldovei această afirmaţie să fie parţial adevărată. Practica curentă demonstrează că mulţi din determinanţii monetari ai inflaţiei nu au efectul scontat asupra inflaţiei. În plus, ponderea importurilor şi a preţurilor de consum este destul de mare.

Trebuie să se ţină cont de eficienţa instrumentelor monetare. Republica Moldova nu poate fi sigură de căile de transmisie a instrumentelor sale monetare.

2. Cea de-a doua condiţie pentru ţintirea inflaţiei. În cazul în care inflaţia este doar parţial de natură monetară, e firesc a presupune că nu toate instrumentele de combatere a inflaţiei sunt la dispoziţia BNM. Mai mult, ţintirea inflaţiei necesită o coordonare cu obiectivele fiscale ale ţării. În cazul Moldovei, când sunt de aşteptat reforme structurale ale economiei, este inimaginabil de efectuat o politică restrictivă. Deşi, conform datelor oficiale deficitul bugetar nu se încadrează în limitele negociate cu FMI, politica fiscală este una echilibrată.

3.A treia condiţie ce vizează componenta de modelare şi prognoză a inflaţiei a in-strumentelor monetare şi a mecanismului de transmisie nu se regăseşte în cazul Republicii Moldova 1. Ţintirea inflaţiei este un proces ce se bazează pe valori de perspectivă şi deter-minarea atât cantitativă, cât şi temporală a mecanismelor de transmisie a instrumentelor monetare.

Masa monetară în Republica Moldova este influenţată de obiectivele şi specificul pieţei monetar-valutare. Instrumentele de politică monetară influenţează masa monetară şi, respectiv, agregatele monetare.

În martie 2015, ritmul creşterii preţurilor de consum (IPC) pentru ultimele 12 luni a constituit 7,1 la sută, fiind cu 0,6 puncte procentuale superior celui din luna precedentă şi depăşind limita superioară a intervalului de 5 la sută ±1,5 puncte procentuale, care constituie ţinta BNM, transmite IPN.

1 Concluziile misiunii de asistenţă tehnică în cadrul programului „Public financial management project” , 2007

BNM menţionează într-un comunicat de presă că activitatea economică slabă din ţările zonei euro şi recesiunea din Federaţia Rusă (principalii parteneri comerciali externi ai Republicii Moldova) induc riscuri de diminuare a veniturilor valutare ale populaţiei şi ale exportatorilor autohtoni pe termen scurt, prin intermediul canalului comerţului extern şi al remiterilor populaţiei. Ceea ce poate influenţa dinamica ratei de schimb a monedei naţionale faţă de valutele străine şi, ulterior, evoluţia inflaţiei. Nu poate fi exclusă nici varianta escaladării tensiunii geopolitice din regiune, care determină presiuni inflaţioniste suplimentare. În martie 2015, inflaţia a fost cu 1,4 puncte procentuale mai mare decât cea din martie 2014.

Cele mai semnificative majorări de preţuri aferente inflaţiei de bază au fost la detergenţi, articole sanitare şi de igienă, tricotaje, confecţii şi materiale de construcţii. Preţurile la produsele alimentare în luna de referinţă s-au majorat cu 1,3 la sută faţă de nivelul lunii precedente, urmare a creşterii preţurilor la fructe proaspete cu 6,8 la sută, la zahăr cu 5,3 la sută, la legume proaspete cu 4,4 la sută, la băuturi nealcoolice cu 3,4 la sută, la cartofi cu 3,2 la sută, la peşte şi conserve din peşte cu 2,7 la sută şi la produse de morărit şi panificaţie cu 1,6 la sută. Totodată, aceste majorări au fost atenuate de diminuarea preţurilor la ouă cu 20,9 la sută.

În martie, preţurile la combustibili s-au majorat cu 0,6 la sută comparativ cu luna precedentă, ca rezultat al majorărilor de preţuri la benzină şi motorină efectuate de companiile petroliere în luna februarie. Totodată, preţul la gazul din butelii a înregistrat o diminuare de 0,8 la sută. Preţurile la cărbune, lemne pentru foc şi combustibil lichid au rămas la nivelul lunii precedente.

În comunicat, BNM dă asigurări că va monitoriza şi va anticipa în continuare evoluţiile interne şi cele ale mediului economic internaţional, inclusiv dinamica privind consumul populaţiei, remiterile, indicatorii pieţei valutare şi modificarea condiţiilor de comerţ extern, astfel încât, prin flexibilitatea cadrului operaţional specific strategiei de ţintire a inflaţiei, să asigure menţinerea stabilităţii preţurilor pe termen mediu.

Rata de bază aplicată la principalele operațiuni de politică monetară pe termen scurt se menţine la nivelul de 13,5 la sută. Aceasta a fost decizia Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei din 30 aprilie 2015.

În același mod se mențin ratele de dobândă la creditele overnight la nivelul de 16,5 la sută, la depozitele overnight la nivelul de 10,5 la sută.

Rata de bază a avut o perioada de peste 1 an şi 8 luni (25 aprilie 2013 – 10 decembrie 2014), fără a fi modificată, înregistrând o valoare 3,5 la sută.

Din 11 ianuarie 2014 până la 17 februarie 2015, rata de bază a fost modificată de patru ori cu 10 puncte procentuale (p.p.). Prima modificare a avut loc la 11 decembrie 2014 cu 1 p.p la 4,5 la sută, urmată apoi la 29 decembrie 2014 cu 2 p.p. – 6,5 la sută, la 29 ianuarie 2015 cu 2 p.p – 8,5 la sută şi la 17 februarie 2015 cu 5 p.p. – 13,5 la sută.

Ce este rata de bază?Rata de bază este o rată de referinţă pentru principalele operaţiuni de politică monetară

ale Băncii Naţionale a Moldovei (BNM) pe termen scurt. Rata de baza a BNM se stabilește

de Consiliul de Administrație al BNM în baza analizei unui şir de indicatori macroeconomici si monetari.

Totodată, BNM informează că rata anuală a inflaţiei în luna martie 2015 a constituit 7.1 la sută, fiind cu 0.6 puncte procentuale

superioară celei din luna precedentă, preponderent ca urmare a contribuţiei din partea inflației de bază și a prețurilor la produsele alimentare de 3.6 și, respectiv, 2.4 puncte procentuale.

În luna martie, rata anuală a inflaţiei de bază a constituit 10.6 la sută, majorîndu-se cu 0.4 puncte procentuale faţă de nivelul lunii februarie 2015.

CONCLUZII

În final, trebuie precizat că inflația rămâne un fenomen deosebit de complex și, încă, insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât și practica economică mondială. În acest context, nu există o soluție unică și magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluțiile pot fi diferite, în funcție de realitățile și tradițiile fiecărei țări.

Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei.

Fenomenul inflaţionist e considerat un semn al unui dezechilibru în economie, motiv pentru care se impune necesitatea controlării inflaţiei şi evitării procesului inflaţionist. Experienţa mondială ca şi întregul spectru al teoriei economice relevă că o creştere economică de durată şi sănătoasă nu se poate realiza decât într-un mediu neinflaţionist. Politica monetară şi instrumentele acesteia au evoluat în funcţie de condiţiile istorice din fiecare perioadă dar obiectivul său central a rămas în continuare stabilitatea preţurilor. Echilibrul monetar reprezintă un proces care implică acţionarea mai multor pârghii economice şi monetare în aşa fel încât în final să ducă la realizarea echilibrului între masa monetară şi oferta de bunuri şi servicii, între cererea solvabilă şi capacitatea economiei de a asigura stabilitatea relativă a preţurilor.

Având în vedere faptul că în economia noastră rata inflaţiei este accentuată şi va-riabilă, respectiv şi rata reală a dobânzii este variabilă. Drept urmare, nu se poate vorbi despre acţiunea modificărilor masei monetare asupra modificărilor ratei dobânzii de piaţă, nici despre efectele acestora din urmă:

1) efectul – avere, adică modificarea valorii averii agenţilor economici şi populaţiei;

2) efectul – venit, prin care modificarea ratei dobânzii duce la creşterea sau scăderea venitului deţinătorilor instrumentelor financiare;

3) efectul – substituţie, prin care modificarea ratei dobânzii duce la modificarea valorii unor tipuri de instrumente financiare, ceea ce face ca subiecţii economici să vândă unele forme de avere şi să cumpere altele.