Incetarea casatoriei si divortul

Orice casatorie incheiata cu observarea tuturor conditiilor care-i dau fiinta legala, fie in viata civila sau de

stat, fie in cea bisericeasca, este destinata sa dureze intreaga viata a celor care o incheie. Legatura ce se

stabileste prin casatorie nu poate sa inceteze in mod normal decat prin decesul unuia dintre soti sau prin

decesul amandorura. In cazul acesta, casatoria inceteaza sa mai existe, sau isi pierde fiinta legala.

In cazul insa cand intervin alte cauze care fac imposibila pastrarea si continuarea legaturii matrimoniale intre

soti, atunci aceasta legatura nu inceteaza totusi de la sine, ci poate fi desfacuta dupa anumite randuieli,

printr-un act legal, care se numeste despartire sau divort. Pentru lamurire, se impun unele precizari in

legatura cu diferitele aspecte ale incetarii casatoriei si ale desfacerii casatoriei.

Astfel, in cazul cand o casatorie s-a incheiat existand anumite impedimente de la care nu se poate obtine

dispensa, casatoria respectiva este declarata nula, adica inexistenta sau neincheiata, chiar daca s-au facut

formele de incheiere, caci formele respective sunt socotite ca fiind fara de obiect. In acest caz, nu avem de-

a face propriu-zis cu incetarea casatoriei, ci cu nulitatea casatoriei, care se declara pentru motive

determinate, dupa o procedura anumita (nulitate absoluta).

In cazul in care se constata insa ca o casatorie a fost legal incheiata si totusi datorita lipsurilor unor conditii

care au viciat consensul sau al unor conditii de alta natura, se procedeaza la anularea acestei casatorii. In

acest caz, insa ea este socotita ca a avut fiinta legala de la data incheierii pana la data anularii. Si in cazul

anularii unei casatorii se urmeaza anumite reguli si o anumita procedura, numita procedura de anulare

(nulitate relativa).

In legatura cu incetarea casatoriei prin moarte fireasca, mai amintim ca legile prevad din timpuri foarte vechi,

adica tocmai din epoca romana, posibilitatea ca o casatorie sa inceteze si printr-o altfel de moarte decat prin

cea fireasca si anume prin asa-zisa moarte civila sau moarte legala. Aceasta se produce ca efect al

declararii cuiva ca mort printr-o hotarare judecatoreasca, cu ocazia careia se urmeaza iarasi o procedura

speciala, numita procedura pentru declararea mortii civile.

Potrivit legilor in vigoare in tara noastra, competenta pentru a declara pe cineva mort o are orice tribunal

judetean, iar pentru ca o astfel de hotarare sa poata fi adusa, trebuie sa fi trecut cel putin un an de la data

cand unul dintre soti, adica persoana pentru care se cere a fi declarata moarta, sa se fi gasit intr-o situatie

grava, primejduire a vietii si sa nu fi dat de atunci nici un semn de viata direct ori indirect. In cazul cand nu

poate fi invocata o asemenea situatie, atunci trebuie sa treaca cel putin trei ani de la data cand s-a aflat

ultimul semn de viata de la o persoana declarata disparuta pentru care se cere a ii declarata moarta prin

hotarare judecatoreasca.

Prin efectul declararii cuiva ca mort pe aceasta cale, legatura de casatorie pe care ar fi avut-o la data

respectiva, inceteaza automat, chiar de la aducerea hotararii si pe data acesteia. rin urmare, legatura

casatoriei poate inceta atat pe calea mortii naturale, cat si pe calea declararii unuia dintre soti ca mort prin

hotarare judecatoreasca.

Cat despre desfacerea casatoriei existente real si legal, prin pronuntarea divortului sau a despartirii

casatoriei respective in mod legal, sunt de facut urmatoarele precizari: Motivele de divort admise de legile

de stat si cele admise de legile bisericesti s-au deosebit si se deosebesc si ca numar si dupa greutatea pe

care le-o acorda o legislatie sau alta. Numarul acestor motive a fost foarte mare si uneori s-a mers la

specificarea in amanunt a motivelor de divort, atat prin legile de stat, cat si prin cele bisericesti.

Legislatia Bisericii ca si practica vietii bisericesti n-a stabilit niciodata o lista determinata sau precisa de

motive de divort. Ea s-a orientat in aprecierea motivelor de divort in primul rand dupa normele sale cu

caracter religios si apoi dupa normele stabilite de Stat in diverse epoci, pentru admiterea divortului.

Mai intai, Biserica a admis divortul pentru un singur motiv si anume pentru acela pe care il socoteste ca

atare si Mantuitorul Insusi: si anume adulterul. In cazul acestuia, despartirea casatoriei nu intampina nici un

fel de greutate sau impotrivire din partea autoritatii bisericesti. In cazul altor motive insa, care puteau fi oricat

de grave, Biserica s-a impotrivit intotdeauna divortului, tinand la trainicia casatoriei, dupa cuvantul Domnului

ca: "ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Mat. 19, 6), si dupa cunoscutele

rostiri ale Sf. Ap. Pavel: "legatu-te-ai cu femeia, nu cauta despartirea" (I Cor. 7, 27) si

apoi: "celor casatoriti, nu eu, ci Dumnezeu le porunceste: femeia sa nu se desparta de

barbat" (I Cor. 7, 10).

Cu toate acestea, Biserica avand misiunea ducerii la indeplinire a scopului sau si avand si puterea de a

randui astfel de mijloace sau norme prin care ori sa serveasca mai bine statornicirea unei bune randuieli in

viata Bisericii, ori sa evite tulburarea si pagubirea acesteia, a gasit necesar ca si in materie de divort poate

stabili o serie de norme noi in scopul de a evita unele consecinte grave in cazul mentinerii casatoriilor care

nu-si mai pot atinge scopul si care primejduiesc de-a dreptul atat viata fizica, cat si cea morala si religioasa

a sotilor, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influentand in chip negativ si societatea bisericeasca

pe o raza destul de intinsa.

De aceea pornind de la constatarea ca divortul se admite de catre Mantuitorul numai pentru un act grav care

a fost asimilat in efectele sale cu moartea morala, si socotind ca mai exista si multe acte care pot provoca

moartea morala a unuia dintre soti, precum si unele care pot provoca moartea religioasa, iar altele moartea

civila a unuia dintre soti, cu efectele lor negative asupra intregii familii si asupra obstei bisericesti in genere,

pe cale practica ca si prin anumite hotarari, unele originare chiar din epoca apostolica, s-a admis

pronuntarea divortului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adica socotite

ca ele produc efecte asemanatoare cu moartea fizica, desi nu identice cu aceasta si ca precum prin aceea

inceteaza legatura casatoriei, tot asa si acestea pot impune in unele cazuri incetarea legaturii matrimoniale.

Urmand acest mod de a privi lucrurile, motivele de divort admise de Biserica pot fi grupate in urmatoarele

patru categorii: motive care provoaca moartea religioasa; motive care provoaca moartea morala; motive

care provoaca moartea fizica partiala si motive care provoaca moartea civila.

Motivele din prima categorie, adica acelea care provoaca moartea religioasa sunt urmatoarele: apostazia,

erezia si tinerea la botez a propriului fiu. Motivele care provoaca moartea morala sunt urmatoarele: alienatia

incurabila, crima, avortul, atentatul la viata sotului, osanda grava din partea duhovnicului care se da pentru

pacate foarte grele, cum sunt cele strigatoare la cer, adulterul, boala venerica, silirea la acte imorale, refuzul

convietuirii conjugale si parasirea domiciliului.

Motivele care provoaca moartea fizica partiala sunt: neputinta indeplinirii indatoririlor conjugale sau

impotenta, boala grava incurabila si contagioasa (lepra etc). Motivele mai importante care provoaca moartea

civila sunt: declararea unui sot ca disparut, anularea unei casatorii prin hotarare judecatoreasca, calugarirea

si alegerea de episcop.

Pentru aprecierea motivelor de divort si pentru admiterea lor si deci pentru pronuntarea divortului in viata de

stat au competenta instantele judecatoresti. In tara noastra aceasta competenta o au judecatoriile si

tribunalele judetene.

In viata bisericeasca, pronuntarea divortului a fost de competenta mai multor organe de-a lungul istoriei,

incepand cu episcopul si cu presbiterii sai, trecand apoi la horepiscopi, iar mai tarziu la unele instante

eparhiale si mitropolitane. Procedura de judecare a cauzelor de divort a luat amploare si s-a orientat dupa

procedura judecarii altor cauze de catre instantele bisericesti. Aceste instante au durat timp indelungat si ele

se mai pastreaza dupa modelul instantelor organizate in acest scop la patriarhia din Constantinopol, in toate

Bisericile de limba greaca, mai ales datorita faptului ca in cadrul acestor Biserici, chiar din epoca cuceririlor

arabe (mijl. veac. VII) si in toata vremea ulterioara, sub stapanirea turceasca dinainte de 1453 si dupa

aceasta data, instantelor judiciare bisericesti li s-a recunoscut de catre musulmani competenta in toate

chestiunile civile, inclusiv in cele matrimoniale, adica in toate chestiunile litigioase in legatura cu casatoria,

logodna, dota, mostenirile si, fireste, divortul.

Astfel de instante judiciare au existat si in Biserica noastra pina in epoca lui Cuza Voda si s-au numit

dicasterii, adica judecati sau instante de judecata. Cum insa prin Codul civil al lui Cuza Voda aplicat din

1865 incoace, s-a introdus casatoria civila obligatorie si au fost date in competenta instantelor civile cauzele

de divort, dicasteriile bisericesti din Principate au incetat sa mai existe, activitatea lor ramanand fara obiect.

Intr-o alta forma, dar tot cu caracter de dicasterii, cu competenta in chestiunile matrimoniale de orice natura,

au existat si s-au pastrat instantele bisericesti speciale din cuprinsul mitropoliei Ardealului si al mitropoliei

Bucovinei si Basarabiei pina la unificarea legislatiei bisericesti din 1925, cand prin aplicarea legii si

a statutului pentru organizareaBisericii autocefale ortodoxe romane, acele instante si-au incetat si ele

existenta si si-au pierdut competenta in chestiunile matrimoniale.

Este de mentionat cazul special al Bisericii din Grecia, unde numai casatoria religioasa produce toate

efectele juridice si unde toate chestiunile litigioase in legatura cu casatoria si divortul se mai gasesc in

competenta instantelor judiciare bisericesti, care sa numesc dicasterii, dupa vechea terminologie bizantina.

Aceasta nu impiedica insa ca pentru neortodocsi, competenta respectiva sa revina instantelor civile ale

Statului.

Indiferent prin cate faze a trecut modul de organizare a procedurilor de divort in trecutul Bisericii in genere si

in trecutul Bisericii noastre in special, aceste proceduri au cuprins totdeauna doua etape sau doua faze si

anume:

- o procedura de investigare si de ancheta, cu care era impreunata si aceea de impacare, adica procedura

prin care se incerca staruitor impacarea sotilor invrajbiti si porniti spre divort. In Biserica noastra, mai demult,

organul insarcinat cu indeplinirea acestei prime forme a procedurii pentru divort era protopopul;

- o procedura de judecare a cauzelor de divort in fata instantei sau dicasteriei eparhiale ori mitropolitane,

instanta formata din clerici corespunzatori si prezidata de episcop sau cand nu o prezida episcopul, acesta

aproba numai sau respingea hotararile instantei. In cazul cand se admitea motivul de divort si divortul se

pronunta, se intocmea un act oficial de divort, numit "carte de despartenie", pe care o emitea

episcopul si prin care se arata motivul divortului, iar casatoria era declarata desfacuta.

In acelasi fel se procedeaza si astazi, acolo unde mai exista instante bisericesti, care au competenta in

chestiuni matrimoniale. In Biserica noastra, de la incetarea competentei instantelor bisericesti pentru

chestiuni matrimoniale, desfacerea legaturii de taina sau divortul bisericesc se pronunta prin hotararea

episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesati, insotita de actul doveditor al obtinerii divortului civil,

fara de care autoritatea bisericeasca este tinuta sa nu pronunte divortul, in conformitate cu art. 90 litera 1 din

Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane din 1949.

In legatura cu modul in care se pronunta divortul si cu formele ce trebuie indeplinite pentru obtinerea lui, s-a

pus mai demult in discutie necesitatea revenirii la unele randuieli care au fost abandonate pe nesimtite si in

speta necesitatea revenirii la pronuntarea divortului printr-un act al episcopului care sa insemneze de fapt

dezlegarea legaturii de taina dintre persoanele care cer sa fie despartite, pentru ca fara o astfel de

dezlegare, divortul bisericesc nu are decat caracterul unei ingaduinte sau tolerante a separarii conjugale a

celor ce divorteaza,, iar nicidecum caracterul de act prin care casatoria existenta anterior in chip deplin, si

legal si religios inceteaza sa mai existe de ia data pronuntarii divortului.

O consecinta a socotintei formata din cauza modului in care s-a simplificai forma de acordare a divortului

bisericesc, este si aceea ca "cest divort nu ar desface de fapt sau nu ar dezlega legatura pe care

o creeaza Taina Cununiei intre cei doi soti si ca urmare, daca ei se razgandesc dupa obtinerea

divortului si vor sa-si reia legatura conjugala, se spune ca ei nu mai trebuie sa fie cununati din

nou, pentru ca reintra in legatura anterioara a cununiei. Cat de gresita este o asemenea

socotinta sau parere, se vede din faptul foarte simplu ca fiecare din sotii divortati bisericeste

se pot casatori cu alte persoane si li se poate administra, iar de obicei li se si administreaza, cu

ocazia casatoriei a doua, Sf. Taina a Cununiei, apoi si in cazul cand se desparte, a doua lor

casatorie religioasa, li se poate administra, chiar si a treia oara cu alte persoane, cu care nu

mai fusesera in legatura conjugala, Sf. Taina a Cununiei.

In cazul acestora, adica in cazul binecuvintarii sau in cazul cununiei religioase a lor, ar trebui sa spunem ca

nici a doua si nici a treia cununie religioasa nu sunt de fapt cununii, ci numai simulacre de cununii, ca nu

sunt deci taine, ci numai inchipuiri amagitoare a!e taine: pentru ca daca admitem ca si a doua si a treia

cununie sunt taine cu adevarat, atunci trebuie sa admitem imposibilul, adica sa admitem ca Biserica ar

binecuvinta bigamia si trigamia, sau daca nu bigamia si trigamia atunci macar concubinajul, dar si acesta

repetat de doua ori, pentru ca daca prin desfacerea casatoriei religioase initiale nu s-a produs de fapt

dezlegarea legaturii de taina pe care o creeaza cununia, atunci respectivii soti au fost numai despartiti

formal, iar in fond au ramas casatoriti sau cununati si ca atare casatoria fiecaruia dintre ei cu alte persoane,

pentru prima data dupa divort, insemneaza ori bigamie, ori concubinaj, adica bigamie din punct de vedere

legal, nu si din punct de vedere religios si concubinaj ca atare si relatie de pacat, iar nu ca atare acceptata,

iar a doua casatorie a lor dupa intilul divort insemneaza de fapt si nu poate insemna altceva decat trigamie

legalizata, ori tolerarea unui al doilea concubinaj din partea Bisericii care ar si consimti sa binecuvinteze

asemenea stari de pacat, oficiindu-le cununia a doua si chiar a treia.

Un alt aspect si o alta consecinta care releva si ea intr-un alt fel greseala ce se face atunci cand se crede ca

prin divortul bisericesc nu se dezleaga si legatura tainei casatoriei, este acela al reluarii posibile a legaturii

conjugale din prima casatorie a doi soti care intre timp divortasera si obtinusera divortul bisericesc, apoi

a doua si a treia casatorie bisericeasca, fara a mai fi obtinut divortul bisericesc dupa desfacerea celei de

a treia casatorii. In ce situatie se gasesc acestia?

Potrivit socotintei gresite care s-a relevat, ar urma ca acestia isi reiau nu numai convietuirea conjugala, ci si

legatura de taina sub care intrasera prin prima cununie ce li s-a administrat si ca ei nu trebuie sa mai

primeasca din nou taina cununiei. Dar atunci nu este vorba de bagatelizarea celorlalte doua cununii, a

celorlalte doua casatorii si in cele din urma a tuturor celor trei casatorii legale si bisericesti, si mai mult decit

bagatelizarea lor, nu inseamna oare toate acestea a atribui insasi Bisericii o atitudine si o comportare

sacrilega, care poate fi socotita nu numai o simpla batjocorire a celor sfinte, ci chiar o hula impotriva

Duhului Sfant?

In fine, admiterea recasatoririi sotilor din prima casatorie dupa ce ei au mai fost casatoriti cu alte persoane

inca de doua ori, nu insenineaza oare admiterea casatoriei a patra, interzisa in Biserica si inca admiterea ei

ca beneficiind de o stare harica ce este socotita cel putin in mod sacrileg, ca nedesfacuta prin divortul

bisericesc, care s-a pronuntat cu ocazia desfacerii ei?

Avand in vedere aspectele relevate in legatura cu gresita parere ca prin divortul bisericesc nu se dezleaga

legatura de taina, multi ierarhi si teologi ortodocsi au pus problema adoptarii unei forme sacramentale

corespunzatoare, caracterului divortului religios de act prin care se desface legatura de taina a cununiei si

ca urmare s-a produs reintroducerea in practica a vechilor carti de despartire, cu ocazia emiterii carora

arhiereul sa pronunte divortul bisericesc in cadrul unui ritual religios, alcatuit din rugaciuni si citiri adecvate,

spre a sublinia insasi natura actului care se savirseste.

O astfel de randuiala si o formula a unei rugaciuni corespunzatoare de dezlegare a legaturii de taina a

cununiei de catre arhierei si deci de pronuntare solemna a divortului bisericesc, a intocmit, a propus Sf.

Sinod si a aplicat in timpul arhipastoririi sale, invatatul mitropolit al Moldovei de odinioara, dogmatistul Irineu

Mihaicescu. Ea a fost publicata in rev. Mitropolia Moldovei din anul 1942.

Pe langa motivele aratate, pentru reluarea si solutionarea acestei probleme in sensul in care a incercat

solutionarea ei mitropolitul Irineu, pledeaza si o serie de alte considerente de natura teologica, pe care le

vom mentiona mai jos.

Mai intai pledeaza pentru aceasta faptul ca episcopului i s-a recunoscut intotdeauna, in chip traditional, sau

pe cale de obicei, - care nu face insa parte dintr-o simpla randuiala sau traditie legala ori ceremoniala a

Bisericii - o putere si un drept care prin natura sa face parte din puterea arhiereasca si se comunica prin

hirotonie si - ca urmare - invatatura despre aceasta putere intra in cuprinsul Sf. Traditii, iar nu in cuprinsul

oricarei traditii bisericesti.

Aceasta putere si acest drept consta in calitatea pe care o are episcopul de a dezlega legatura de taina a

cununiei. Daca nu s-ar fi recunoscut constant aceasta putere si acest drept pe seama episcopului, atunci

toate divorturile sau dezlegarile de casatorii bisericesti pe care le-au savirsit episcopii pina acum, ar trebui

socotite niste inscenari sacrilege si chiar hulitoare as Dumnezeu, pe care Biserica nu numai ca le-a tolerat,

ci chiar le-a oficializat.

In al doilea rand trebuie sa mai avem in vedere faptul ca parerea gresita despre natura drrortului bisericesc

s-a nascut prin influenta a doua teze sau invataturi aparute ca inovatii in Biserica Apuseana si anume: mai

intai a invataturii ca Taina Cununiei ar avea caracter inlelebil, ceea ce insemneaza ca harul comunicat sau

impartasit celor ce se cununa nu s-ar sterge si nu s-ar pierde niciodata, si ca urmare, nici nu s-ar putea

desparti niciodata, deci nu ar fi cu putinta nicidecum vreun divort bisericesc.

Dar si aceasta invatatura, ca si cea despre caracterul indelebil al altor Sf. Taine este fundamental gresita,

potrivit doctrinei ortodoxe in sprijinul ei neputandu-se invoca nimic de aatura sa o justifice din punct de

vedere teologic sau din punctul de vedere al dogmei, ci numai cel mult sub un anumit aspect sau dintr-un

anumit punct de vedere strict pragmatic, care insa nu poate fi admis, fiind in contradictie cu invatatura de

credinta. Ca Ortodoxia a gandit si gandeste altfel, rezulta clar din faptul ca ea a admis si teoretic si practic,

deci si doctrinar si practic, divortul bisericesc, precum si repetarea tainei cununiei, in cazul casatoriei

bisericesti a doua si a treia.

Cu aceasta am ajuns la a doua inovatie, despre caracterul indelebil al cununiei, caci daca harul acesteia nu

se pierde, atunci se intelege ca ea nici nu poate fi repetata si nici nu poate fi ingaduita repetarea ei, atat

pentru motive religioase, cat si pentru motive morale, spre a nu se nesocoti harul odata conferit si spre a nu

se savirsi o nelegiuire prin repetarea tainei respective asupra unor persoane care au primit-o si care nu pot

sa piarda harul acesteia.

O alta invatatura sau inovatie din punct de vedere dogmatic in legatura cu Sf. Taina a Cununiei, care a

determinat intarirea celei dintii si pastrarea acesteia, in privinta indeiebilitatii Tainei cununiei, a indiso-

lubilitatii casatoriei si a nerepetarii Tainei Cununiei, este aceea potrivit careia Biserica Apuseana invata ca

nu preotul este cel ce administreaza Sf. Taina a Cununiei, ci cei ce se casatoresc si-o administreaza

reciproc, in felul acesta, in prezenta preotului care administreaza harul si face numai posibila aceasta

lucrare pe care o savirsesc cele doua persoane care se casatoresc.

Din aceasta gresita invatatura rezulta ca nici preotul, nici episcopul, care nu sunt ei activi in administrarea

Sf. Taine a Cununiei si deci nu sunt ei cei care creeaza legatura de taina dintre soti, nu au nici calitatea si

puterea de a dezlega aceasta legatura, si, deci, intrucit legatura respectiva se stabileste pentru intreaga

viata si intrucit nu exista posibilitatea ca ea sa fie dezlegata de catre preot sau de catre episcop, evident ca.

divortul bisericesc nu inseamna dezlegarea legaturii de taina dintre doi soti, adica a legaturii care o

primisera prin Sf. Taina a Cununiei.

Cu toate acestea, in Biserica Apuseana, calitatea si dreptul de a. dezlega totusi aceasta legatura de taina, i

se recunoaste papei, fapt care infirma intregul esafodaj teologic si intreaga practica curenta a Bisericii

Apusene, prin care se etaleaza indisoiubilitatea casatoriei, caracterul indelebil al cununiei, nerepetarea

acestei Sf. Taine si neputinta de a fi dezlegata prin divort legatura cununiei.

Pentru a eluda in mod practic consecintele care s-ar impune dm recunoasterea invataturii si practicii Bisericii

vechi in privinta casatoriei, cununiei si divortului, lucruri care se recunosc prin admiterea divortului numai

prin lucrarea papei, in Biserica Apuseana ori de cite ori se pune problema unui divort, se recurge la trei

stratageme si anume: ori la declararea casatoriei ca nula sau inexistenta din momentul incheierii ei, ori la

instrumentarea unui proces de anulare a casatoriei existente, ori ia asa-zisa convalidare a casatoriei in

privinta careia ar exista ori indoiala ca ar fi casatorie adevarata, ori primejdia, de a ii desfacuta pe calea

admiterii simplei separatii dintre soti, nu insa si a divortului.

Un intreg sistem de instante sau de tribunale matrimoniale cu diverse numiri cerceteaza si solutioneaza

actiunile introduse pentru nulitatea unor casatorii, pentru anularea altora si pentriu convalidarea unora.

In legatura cu convalidarea trebuie sa spunem ca prin ea se intelege o incercare de a se intari casatoria prin

inlaturarea unor impedimente care nu se cunoscusera la incheierea casatoriei sau de la care nu se obtinuse

dispensa, in scopul de a insanatosi casatoria, dandu-i un suport neviciat de lipsurile respective.

La actul convalidarii se procedeaza apoi prin reinnoirea consimtamantului si totodata a casatoriei bisericesti

sau a cununiei. Cand se reinoieste numai consimtamintul, convalidarea nu este decit formala, intrucat,

consimtamantul neurmat de cununie, oficiata anterior, nu are nici un efect sau in orice caz nu; are efectul

haric al tainei.

Asa incit despre o convalidare in sens propriu se poate vorbi abia alunei daca, dupa ce se repeta consensul,

se repeta formal si oficierea cununiei; in fond insa se oficiaza cununia in mod valid pentru prima data. Dar

chiar cind se procedeaza in acest: fel, nu avem de-a face cu o convalidare propriu-zisa a unei casatorii care

n-a existat din punct de vedere religios, ci numai formal sau real, ori citeodata si din punct de vedere civil, ci

cu oficierea in regula a unei casatorii pentru prima data.

Totusi s-a recurs la procedura convalidarii pentru a-i mangaia pe cei care erau legati si traisera viata

conjugala fara a fi realmente casatoriti, precum si spre a le da un novr suport constiintei lor religioase, prin

repetarea consensului si prin oficierea cununiei, act ce nu mai lasa indoiala in privinta incheierii valide-a

casatorisi supusa convalidarii, tocmai pentru ca in legatura cu validitatea ei aparusera indoieli.

Din cele aratate pana aci, se vede indeajuns de clar ca, pe cata vreme divortul bisericesc este admis si

socotit in Biserica Ortodoxa ca producand efectul despartirii complete a casatoriei religioase, in Biserica

Apuseana, Romano-catolica, el nu este admis decat ca o exceptie pe care o poate face numai papa, si

numai in acest caz el este socotit ca producind efectul desfacerii casatoriei, pe cand in mod obisnuit se

pretinde ca divortul nu se poate admite, cum ca el nu ar fi posibil pentru motivele pe care le-am vazut, si de

aceea, in cazul neputintei-de a se continua convietuirea dintre soti, se admite numai separatia lor fizica si

gospodareasca, cunoscuta sub numele de "separatie de pat si de masa".

De fapt insa aceasta separatie, departe de a produce efecte mei salutare pentru viata familiala sau pentru

apararea casatoriei si a familiei, nu face decit sa sporeasca continuu neintelegerile si scandalul care

determina separatia si care de obicei se curma prin divort.

In ce priveste alte efecte ale divortului, pe langa acela al desfacerii reale si complete a casatoriei, mai

trebuie mentionate urmatoarele trei aspecte: efectul asupra dreptului celor divortati de a se casatori cu alte

persoane, efectul asupra dreptului de a se recasatori intre ele persoanele divortate si efectul asupra relatiilor

de inrudire in care s-au gasit persoane in cauza pina la data divortului.

Asupra dreptului de a se recasatori cei divortati cu alte persoane, in practica actuala, divortul bisericesc nu

preveda restrictii, dar m practica veche a Bisericii, el producea urmatoarele restrictii:

- potrivit Sf. Scripturi este oprita casatena sotului vinovat cu o alta persoana, atata timp cit traia sotul

nevinovat;

- oprirea sotului vinovat de a se casatori cu persoana din pricina careia s-a provocat divortul;

- din vremea imparatului Justiman adica de prin sec. VI a inceput a se permite si casatona sotului vinovat,

insa abia dupa trecerea a cinci ani de la divort;

- si, in fine, a existat si mai exista, dupa uneie prevederi ale legilor civile, restrictii ca sotia divortata sa nu

aiba dreptul de a se recasatori decat dupa un an de la divort sau cel mai curand dupa 10 luni de la divort,

spre a se evita neplacerile sau dificultatile ce ar naste la identificarea vreunui copil pe care l-ar naste in a

doua casatorie.

Asupra dreptului persoanelor divortate sau a sotilor divortati de a se recasatori intre ei, divortul bisericesc nu

a produs nici un efect restrictiv, asa ca s-a admis mereu recasatorirea sotilor divortati. Codul civil roman, in

trecut, nu admitea casatoria sotilor divortati.

Ca urmare, nici Biserica nu putea sa admita recasatorirea sotilor divortati, asa incat cei ce doreau acest

lucru, isi reluau numai de fapt legatura conjugala, fara ca aceasta sa poata fi legalizata si fara ca sa produca

efectele juridice ale casatoriei. Dar spre a le acorda oarecare asistenta religioasa si mangiiere celor ce se

impacasera dupa divortul (religios) bisericesc, unii, slujitori bisericesti - cum am mai aratat - au zamislit

teoria ca prin reluarea convietuirii, respectivii si-au refacut si legatura harica care li s-a creat prin oficierea

Sf. Taine a Nuntii, cu ocazia casatoriei lor.

Prin decretul nr. 32 din 31 ian. 1954, aceasta restrictie din Codul civil a fost abrogata si ca urmare de atunci

se permite si in tara noastra recasatorirea sotilor divortati, asa incat si Biserica a putut sa revie la practica ei

traditionala in aceasta chestiune.

Efectul divortului bisericesc ca si a divortului civil de altfel asupra relatiilor de inrudire in care se gaseau pina

la divort sotii divortati, nu poate fi socotit acela al incetarii relatiilor respective de inrudire, cu toate ca el

produce in mod obisnuit o racire a acestor relatii si uneori chiar o transformare a lor in relatii de vrajmasie in

locul celor de rudenie.

Aceasta urmare de natura morala a divortului a fost socotita ca stingind drepturile si indatoririle legate de

raporturile de inrudire de pina acum, asa incit fostele rude foarte apropiate ale celor doi soti ar inceta sa mai

aiba unele fata de altele drepturile si indatoririle legate de raporturile de rudenie.

Intre altele, aceste rude s-ar si putea casatori intre ele, caci legatura de inrudire care le oprea de la un astfel

de act mai inainte, s-ar fi stins prin divortul produs intre sotii a caror casatorie determinase relatiile

respective de inrudire.

Cu toate aparentele contrarii, acest fel de a vedea lucrurile este fundamental gresit, lucru de care ne putem

da seama cu usurinta, daca ne gindim de exemplu numai la situatia copiilor rezultati dintr-o casatorie

despartita prin divort.

Oare daca parintii s-au despartit, facind sa dispara legatura de casatorie in care s-au gasit, au disparut si

efectele acelei legaturi si in primul rind au disparut si copiii sau si indatoririle fostilor soti fata de copiii lor sau

drepturile si indatoririle copiilor fata de parinti? Fostii soti au devenit oare si fosti parinti, iar copiii lor au

devenit cumva numai fosti copii? Daca s-ar fi produs asemenea efecte, atunci s-ar fi stins de fapt sau in mod

real, drepturile si indatoririle de inrudire, ce s-au stabilit prin casatoria dintre sotii ce s-au despartit, dar dupa

cum se vede, acestea continua si nu pot fi sterse prin efectul divortului.

Ele nu pot fi sterse nici in ce priveste legaturile de inrudire in care au fost si continua sa fie copiii sotilor

divortati, cu rudele lor de singe, dupa mama si dupa tata, cu unchii, verii si nepotii lor, precum si cu alte feluri

de rude. Tot la fel se pastreaza si dupa divort raporturile rudeniei de cuscrie intre aceia care, aceste

raporturi se stabilisera prin casatoria sotilor ulterior divortati.

Prin urmare este evident ca si dupa divort, raporturile de inrudire stabilite prin casatoria celor ce au divortat,

continua sa existe si ca atare ele constituie impedimente la casatorie, exact ca si in cazul cand sotii

respectivi nu ar fi divortat.

Biserica in principiu este impotriva divortului, in sensul ca divortul nu e socotit un act normal si pozitiv prin

care, in viata individuala, cea sociala si cea religioasa a credinciosilor sa fie ajutati in vreun fel oarecare, ci el

este un act negativ, care provoaca multe suferinte si neajunsuri intregii vieti omenesti, privita in ansamblul

ei, adica si sub aspect profan si sub aspect religios si sub aspect individual si sub aspect social.

Atunci insa cind mentinerea unei casatorii nu mai este cu putinta din pricini grave, care fac sa nu mai poata

fi asigurat nici scopul natural, nici cel religios al casatoriei, ci din contra, cind din pricina persistentei unor

cauze grave sau a neputintei de a se trece peste ele, continuarea casatoriei devine primejdioasa pentru

viata sotilor, a copiilor, a societatii si a credintei lor religioase, precum si implicit a mantuirii lor, atunci

Biserica este nevoita sa admita despartirea casatoriei spre a se evita un rau mai mare decit acela la care s-

a ajuns prin cauzele care impun aceasta departire.

Modul insa in care a,"procedat si intelege sa procedeze Biserica la reglementarea chestiunii divortului, nu a

facilitat si nu intelege sa faciliteze sau sa incurajeze divorturile, care in unele epoci reprezinta un adevarat

flagel social, subminand viata comuna si cea religioasa a oamenilor. In asemenea imprejurari Biserica

priveste fenomenul exact ca pe o maladie de tamaduirea careia cauta sa se ingrijeasca impreuna cu toti

factorii pozitivi ai societatii. Cum insa asemenea maladii, ca oricare, altele sunt determinate de legi pe. care

nu le stapineste si nu le dirijeaza Biserica, ele apar cu regularitate, ca efecte ale razboaielor sau ale

degenerarii oamenilor din alte pricini, cum sunt fie mizeria, fie conditiile de hedonism endemic in care se

complac sa traiasca anumite categorii ale societatii din unele parti ale lumii.

Fireste ca Biserica este datoare sa se preocupe si de inlaturarea cauzelor care determina aceasta maladie,

actionand fie prin mijloace proprii, fie in colaborare cu fortele pozitive sau sanatoase din fiecare societate si

in fiecare vreme.

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca