IMUNITATILE SI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

I. Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

II.Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice. III.Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor

diplomatice

IV.Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

V.Tipurile de imunităţi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaţional, din punct de

vedere juridic, rolul şi funcţiile lor.

I.Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile

diplomaţiei, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfăşoare relaţiile dintre

state, prin intermediul unor trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile.

Atât în orânduirea sclavagistă cât şi la inceputul orândurii feudale, solii se bucurau de inviolabilitatea

personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice primejdii, ameninţări sau presiuni.

În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la Roma, cât timp solii ţărilor prietene se aflau pe teritoriul

roman, se bucurau de o atenţie deosebită. Persoana solilor era considerată sacră şi inviolabilă, chiar dacă ei

veneau dintr-o ţară duşmană.

Dacă cineva aducea prejudicii solului unei ţări duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a

dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma

jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17).

Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila,

conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi aflase că acesta venise cu

misiunea să-l asasineze (episod petrecut in anul 448 d. Hristos).

Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă de răscumpărare –

wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din armata regelui francilor se plătea

numai 600 de solizi.1

Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea persoanei s-a

adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie.

Astfel, în anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Ţările de Jos – a emis un decret

prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi membrii suitei lor, în timpul şederii în ţară, nu pot

fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate in Olanda, iar în 1708, mergând pe

aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moştenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone

organelor statului să nu îndrăznească să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să

aresteze oamenii acestora şi să nu le confişte sau sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul englez a votat

11 Vezi Istoria diplomaţiei, publicată sub îngrijirea ştiinţifică a Acad. P. Constantinescu-Iaşi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1962, vol. 1, pag. 57-92.

legea intitulată “Actul de garanţie a privilegiilor ambasadorilor şi miniştrilor faţă de suveranii şi demnitarii

străini”, prin care se stabilea ca toate măsurile judecatoreşti luate împotriva agenţilor diplomatici acreditaţi,

indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea

măsuri vor fi pedepsite; în timp ce , în anul 1794, Convenţia franceză a adoptat o lege conform căreia,

organelor publice li se interzicea săvârşirea oricăror acte care ar putea constitui atingeri împotriva

reprezentanţilor statelor străine.

În această primă etapă a diplomaţiei, regulile referitoare la imunităţi şi privilegii erau de

natură cutumiară şi se bazau pe practica statelor, astfel cum aceasta era reglementată pe plan intern.

Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut necesară elaborarea şi codificarea unor

norme privitoare la imunităţile şi privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităţi.

Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la

Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle.2

Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională americană întrunită la Havana în 1928, a

adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici; iar Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind

relaţiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adăugat

dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realităţi ce se manifestaseră în

viaţa diplomatică. internaţională şi a exigenţelor acestora, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă

universal acceptate.

Faptul că imunităţile şi privilegiile sunt în primul rând de natură cutumiară şi mai apoi

consacrate în textul Convenţiei de la Viena, a fost recunoscut de Curtea Internaţională de Justiţie,

care într-o decizie din data de 24 mai 1980, referitoare la activitatea personalului diplomatic şi consular

al SUA la Teheran, ca urmare a unei crize care a apărut atunci, a recunoscut în mod expres în motivarea

deciziei sale că aceste imunităţi şi privilegii sunt de natură cutumiară, consacrate şi în Convenţia de

la Viena şi ele nu pot fi modificate prin acţiuni unilaterale ale unui stat. Deşi este o instituţie veche,

consacrată în dreptul internaţional cutumiar şi în convenţiile internaţionale (Convenţia de la Viena), asta

nu înseamnă că domeniul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice nu ridică şi astăzi probleme de

recunoaştere şi de aplicare în practică şi o dovada că acest domeniu rămâne un domeniu de

preocupare, este faptul că şi în prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU există un punct

special, „Examinarea de măsuri eficiente pentru protecţia şi securitatea misiunilor diplomatice şi a

reprezentanţilor diplomatici”, punct care se dezbate anual şi în care se discută despre problemele care

apar în legătură cu aplicarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice şi cu măsurile care ar urma să fie

adoptate pentru a permite desfăşurarea în bune condiţii a activităţii acestor misiuni diplomatice, pentru

asigurarea protecţiei şi securităţii lor.

2 Mircea Maliţa, op. cit., p. 217.

2

II. Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice.

Imunităţile şi privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele au

controlul asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu. Acest principiu fundamental al

dreptului internaţional creează şi nevoia pentru imunităţi şi privilegii, pentru că în cazul în care nu ar exista

o asemenea instituţie, agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi controlului statului pe teritoriul căruia îşi

desfăşoară activitatea generând dificultăţi în desfăşurarea activităţii lor. Dar, în atare condiţii, o misiune

diplomatică nu şi-ar mai putea exercita funcţiile şi deci, justifica existenţa ei1; ca atare, trebuie să i se

creeze, ei şi membrilor ei, minimum necesar de condiţii – acele imunităţi şi privilegii care alcătuiesc

ceea ce în mod curent se înţelege prin “statut diplomatic”. Acest statut are ca efect scoaterea

diplomaţilor de sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile

necesare pentru functionarea lor.

Obligaţiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaţilor şi de a-i excepta de la

urmărire penală sunt esenţiale şi inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic şi funcţiilor

sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenţie a unui stat sau altul 2 .

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice constituie garanţia activităţii diplomatice însăşi pentru că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii, care crează pentru agenţii diplomatici acea condiţie juridică de natură să le asigure libertatea deplină şi securitatea necesară, exercitarea funcţiilor de către aceştia nu ar avea loc; constituind aşadar instituţia ce ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic.

Această poziţie ocupată de instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este confirmată de apariţia simultană a acesteia cu dreptul diplomatic; deoarece nu a existat trimis diplomatic şi deci, nici diplomaţie, decât atunci când s-a admis ca acestui reprezentant trebuie să i se acorde anumite garanţii.

Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice constituie o

premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de

misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Deci, importanţa existenţei unei misiuni

diplomatice, este data şi de implicaţiile asupra relaţiilor normale dintre statul acreditar, influenţând relaţiile

comunităţii internationale însăşi.

a) Definirea noţiunii de imunitate

Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel mai expresiv element al statutului

diplomatic1. În accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe

care, în dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine

acreditate în acestea.

În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele

diplomatice de sarcinile şi obligaţiile 2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care se

1 v. Dr. Ion M. Anghel; Drept diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, 1996, Bucureşti, pag. 1482 v. Phillippe Cahier, Le droit diplomatique contemporain, Geneve, 1964, sec. ed., pag. 1831 Ion M. Anghel, op. cit., pag. 1492 Ion M. Anghel, op. cit., pag. 150

3

află pe teritoriul acelui stat 3 ; exceptarea de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia

penală şi civilă a statului acreditar 4 .

Aşadar, imunitatea diplomatică apare ca o excepţie de la principiul general de supunere faţă de

jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului; drept5 acordat de statul acreditar unei misiuni

diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor în baza cărora sunt exceptaţi de la jurisdicţia

autorităţilor judiciare sau de la care ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acrditar; cu

alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Imunităţile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică şi consulară; ele

constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaţilor şi care se bazează pe

dreptul internaţional, care obligă statele să acorde organelor diplomatice imunităţile necesare pentru

desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor.

În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia insăşi, adică de la răspunderea legală.

b ) Definirea noţiunii de privilegii diplomaticePrivilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenţilor

diplomatici, conţinutul lor constând în acordarea accesului la unele facilităţi determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor.

În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar

unei misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatic2, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat

acestora, atât în raport cu străiniii obişnuiţi, cât şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului acreditar1.

c) Diferenţierea imunităţii de privilegii

Trebuie arătat că în Convenţia de la Viena, deşi sunt tratate ca noţiuni distincte nu se face

distincţie între imunităţi şi privilegii şi acestea nu sunt definite în mod separate. Nu există nici criterii care

să conducă la separarea lor.

Din practică, apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicţie, de exemplu, este altceva decât

un privilegiu oarecare.

Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca istorică

şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost

acordate – temeiul legal sau ideea de curtoazie. În prezent însă, atât imunităţile cât şi privilegiile au un

caracter convenţional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce

le diferenţiază, în primul rând, este gradul sporit de importanţă pe care imunităţile par să-l aibă pentru

3 v. Adolfo Moresca, La missione diplomatica, sec. ed., Milano, 1967, p.1994 v. G.E. do Nasciomento e Silva, Diplomacy in International Law, A.W. Sijthoff-Leiden, 1972, pag. 1115 v. Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997, p. 9821.v. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 311

4

funcţionarea misiunii dipomatice, implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii

diplomatice.

În al doilea rând, poziţia imunităţilor şi privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul

acreditar nu este identică, în veme ce imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea

de a sancţiona neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de dreptul material. În

cazul privilegiilor, nu există o obligaţie pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru

orice altcineva există o asemenea obligaţie.

Diferenţele dintre imunităţi şi privilegii sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru că în realitate

ele reprezintă un ansamblu de condiţii favorabile, necesare pentru desfăşurarea activităţii diplomatice şi

consulare.

III. Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.

a) Imunităţile de jurisdicţie şi de executare:

-imunitatea de jurisdicţie, penală, civilă şi administrativă, înseamnă că misiunile

diplomatice şi agenţii diplomatici sunt scutiţi de aplicarea legilor penale, civile şi administrative care este

prevăzută de dreptul intern al statului în care îşi desfăşoară activitatea.

-imunitatea de executare a sentinţelor prevede faptul că, în cazul în care se ajunge ca

împotriva unei misiuni diplomatice sau a unui agent diplomatic să se obţină o hotărâre penală, civilă sau

administrativă, imunitatea de jurisdicţie nu permite ca această decizie să fie pusă în aplicare faţă de agenţii

diplomatici sau faţă de misiunile diplomatice.

b) Inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice şi agenţilor

diplomatici:

-inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice;

-inviolabilitatea agenţilor diplomatici.

c) Libertăţile agentului diplomatic şi ale misiunii diplomatice:

-libertatea de mişcare care înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici au

dreptul să circule liber în interiorul ţării de reşedinţă;

-libertatea de comunicare înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici pot

comunica liber cu autorităţile care i-au acreditat.

d) Scutirea de taxe, asistenţă socială, anumite impozite şi taxe, inclusiv a taxelor

vamale.

e) Dreptul misiunilor diplomatice şi a agenţilor lor de a folosi însemnele naţionale

care identifică statul care i-a trimis.

IV. Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

5

Există mai multe teorii privind fundamentarea sau justificarea imunităţilor şi privilegiilor de care

se bucură un agent diplomatic. Această fundamentare teoretică a variat de la o epocă la alta. Teoria

extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a caracterului său reprezentativ, aceea a interesului

funcţiunii, precum şi cea a “convenţiei tacite” între guvernul acreditant şi cel acreditar au fost

invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunităţii de jurisicţie1.

a) Teoria extrateritorialităţii.

Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina “extrateritorialităţii”. În sensul originar şi cel mai

cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia provine de la Hugo Grotius care spunea despre agentul

diplomatic; fingitur extra territorium – constituia ficţiunea juridică în virtutea căreia persoanele, locuinţa şi

bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând, nu pe teritoriul statului în

care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia îi aparţinea agentul diplomatic. Ele s-ar fi aflat în

afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porţiune din

teritoriul străin în teritoriul statului de reşedinţă2.

Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor, care a

fundamentat imunităţile şi privilegiile diplomatice. Timp de aproape trei secole – secolul XVII – începutul

secolului XX – această teorie a inspirat practica statelor dar şi marea majoritate a proiectelor de codificare.

Teoria aparţine lui Hugo Grotius1 şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să

respecte legea ţării unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este considerat că n-a părăsit

niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul acreditar pot fi considerate ca şi cum le-ar

îndeplini în propria sa ţară. Ambasada este considerată ca o parte din teritoriul naţional şi, ca atare,

ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe teritoriul căreia se află, care este cea a statului său2.

Aplicarea acestei ficţiuni a dat însă naştere şi la abuzuri din parte reprezentanţilor diplomatici3. Ea

reprezintă aşadar o ficţiune care ar putea justifica arbitrariul, întrucât o misiune diplomatică ar putea

îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi spionajul – fără a încălca legea statului

acreditar. Doctrina fost serios criticată, fiind ulterior abandonată.

b).Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este aceea a

“caracterului reprezentativ” al trimisului diplomatic sau aceea a substituirii de suveranitate – trimisul fiind

considerat un alter ego al suveranului. Conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui

stat suveran, se substituie statului trimiţător şi deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului

său, care i-a fost transferată4.

1 v. R. Monoco, Manuale di diritto internazionale publica, Torino, UTET, 1960, pag. 337; D.P. O’Connell, International Law, London, 1965, pag. 9632 Ion M. Anghel, op. cit., pag. 1511 v. Hugo Grotius, Dreptul războiului şi al păcii, Ed. Politica , Bucuresti, 19682 Aurel Bonciog, op. cit., pag. 963 Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, ediţia II – revizuită şi adăugită, Editura didactică şi pedagogică, 1975, pag. 444 Ion M. Anghel, op. cit., pag. 152

6

Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze

trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui reprezentativ5.

“Teroria reprezentării”, considerată de unii autori prima concepţie cu privire la

fundamentul imunităţilor6 a fost susţinută de Montesquieu, care afirma că “ambasadorii sunt

cuvântul prinţului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber”,7 şi Burlamaqui8, fiind

fundamentată prin formula “par in parem non habet jurisdictionem”1. Pe baza acestei teorii, se considera că

orice ofensă dusă diplomatului era o ofensă adusă suveranului, şi pentru că un stat nu poate fi supus legilor

altuia, se ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei statului de reşedinţă.

Părerea nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât diplomaţii nu mai reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligaţi să o urmeze.

Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl reprezintă nu

este de subrogare, cum în mod implicit o presupune teoria reprezentării. Diplomatul are, într-adevăr dreptul

de reprezentare generală a statului, în numele căruia acţionează, dar el îndeplineşte sarcini concrete primite

de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept administrativ, nefiind vorba deci de o

substituire.

Paul Fauchille2 dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din

care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acrediatar, ca premisă necesară

exercitării funcţiei sale.

Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet aceată teorie,

astfel că în textul final este luată în considerare şi teoria caracterului reprezentativ -recunoscând că

misiunea diplomatică “reprezintă statele”-3.

Dar, aşa cum am mai spus, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu

asigură o explicaţie corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă (potrivit acestei teze, s-ar ajunge,

să se acorde un statut mai larg decât este necesar) şi dacă în mod logic uneori, aceasta s-ar putea justifica,

în schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum de tratament care s-ar cuveni acordat, pe motiv că persoana

respectivă nu are caracter reprezentativ. Potrivit acestei teorii, ar trebui să existe un statut special pentru

şeful de misiune în raport cu ceilalţi agenţi diplomatici – ceea ce nu se întâmplă în realitate.

c) Necesitatea funcţională (teoria funcţiei)

Vattel a elaborat o teorie denumită funcţională1 care se bazează pe ideea că un reprezentant

diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacă nu este independent faţă de statul de reşedinţă.

5 B.Sen, A Diplomat’s Handbook of International Law and Practice, Martinus Nijhoff, The Hague, 1965, p. 806 Aurel Bonciog, op. cit., pag. 947 Charles baron de Montesquieu (1689-1755), De l’esprit des lois, vol. XXVI, capitolul XXI8 Burlamaqui, Principe du droit de la nature et des gens, Paris,vol. VIII, pag. 294-295.19 Grigore Geamănu, op. cit., pag. 442 P. Fauchille, Traité de droit international public, Paris,1962, vol. I, partea 3,pag 59 ;3. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 152.1 v. Emmerich de Vottel, “Le droit des agents ou principes de la loi naturelle appliqué s la conduite et aux affaires de nations et des souverains”, 1758, citat de Aurel Bonciog, op. cit., pag. 97

7

Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi şi privilegii unui trimis pe baza “necesităţii

funcţionale” (functional necessity), respective, imunităţile sunt acordate diplomaţilor pentru că

aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea

imunităţi. Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public (fundamentul privilegiilor şi

imunităţilor constând în scopul urmărit de misiune)2.

Apare evident că, dacă agenţii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit intervenţiei legale şi

politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel, ar deveni mai mult sau mai puţin dependenţi de

bunăvoinţa guvernului statului în care sunt acreditaţi, ei ar fi influenţaţi de considerente de securitate şi

confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi exercite funcţiile.

Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi larg admisă în doctrină şi în lucrările Institului

de drept internaţional şi ale lui Harvard Law School. Ea este acceptată de jurisprudenţă şi practică şi

consacrată în preambulul Convenţiei de la Viena.

Acest element din preambulul Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic

poate fi regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societăţii Naţiunilor, iar prevederi similare au apărut, în mod

frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale, precum şi în alte protocoale

şi convenţii încheiate în domeniul privilegiilor şi imunităţilor încheiate înaintea Convenţiei de codificare de

la Viena.

Pe această bază, a fost elaborat şi proiectul Comisiei de drept internaţional a ONU care a precedat

conferinţa de codificare de la Viena, cu privire la dreptul diplomatic. Pe aceeaşi linie s-a plasat şi

Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice atunci când, în Preambul, se stipulează că

“Statele Părţii la prezenta Convenţie, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea

avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice…”

Teoria necesităţii funcţionale, mai simplă şi mai raţională, corespunde mult mai bine stadiului

actual al relaţiilor internaţionale; legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea funcţiilor

misiunilor diplomatice. Din punct de vedere practic, această reglementare, reluată în doctrina şi practica

internaţională are şi avantajul de a nu permite anumite abuzuri.

Teoria nu este insă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice critică, pentru că dă naştere la

interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaţiilor internaţionale. Acest aspect se poate exemplifica prin

faptul că practica de a face diferenţieri între activităţile oficiale şi cele private ale agenţilor diplomatic şi

refuzul de a acorda imunităţile şi privilegiile pentru aceasta din urmă, are la bază tocmai această teorie a

necesităţii funcţionale.

Conceptul imunităţii funcţionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că

prilejuieşte diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care acte jurisdicţionale din partea

unui stat ar constitui o interferenţă cu funcţiile legitime ale unui agent diplomatic.

Cu toate acestea, doctrina “imunităţii funcţionle” pare să fie singura bază practicabilă

pentru imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor. În ciuda

2 P. Guggenheim, Traité de droit international public, vol. I, Geneve, 1953, pag. 496

8

lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca bază a

unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre minimul de imunităţi şi privilegii de

care agentul diplomatic trebuie să beneficieze1.

Se poate considera că teoria functională, completată cu cea a reprezentării explică în bună măsură,

dar nu în totalitate, ansamblul de imunităţi şi privilegii. Imunităţile şi privilegiile apar ca o consecinţă

necesară a dreptului fundamental la independenţă, la suveranitate şi respect mutual al statelor. Pe aceste

principii şi pentru aceste raţiuni, este necesar să se recunoască privilegiile şi imunitatea de la jurisdicţia

penală şi civilă pentru agentul diplomatic în statul în care el funcţionează 2 .

d) Principiul reciprocităţii în acordarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a

jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă imunităţile şi privilegiile

diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie fundamentală în relaţiile internaţionale şi în

dreptul internaţional, şi anume, principiul reciprocităţii sau, cel puţin, dacă principiul reciprocităţii nu are

vreun efect în această materie. S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza

acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri. Un asemenea avantaj nu se acordă

însă sau nu se poate explica acordarea sa decât în condiţii de reciprocitate . În lipsa obligaţiei, singurul

temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui

tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se considera că reciprocitatea nu ar

trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată faţă de organele străine, pentru

a răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de apartenenţă al acelor orgne ci, dimpotrivă, trebuie să

i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând un tratament.

Unii autori au susţinut că, de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că

ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe

reprezentanţii proprii în străinătate1.

Convenţia de la Viena din 1961 permite o asemenea practică – atât în sens negativ, deci o aplicare

restrictivă, cât şi în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunităţi şi privilegii.

Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră discriminare 2 : faptul că

statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în Convenţie pentru motivul că

aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să unele

state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel

cerut de dispoziţiile prezentei convenţii.

1 E. Decaux, La réciprocité en droit international, Revue génerale de droit international public, Paris, f. 84/1980/2, pag. 676.2. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 1531 v.C. Hurst, International Law: The Collected Papers of Sir Cecil B. Hrst, 1951, pag. 1752 v. Aurel Bonciog, op. cit., pag. 97 1 v. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 200

9

Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic, minimul

acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961, cele care depăşesc acest minimum devin

obligatorii pe baza de reciprocitate.

Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în

Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea lor, numai daca nu este asigurată

reciprocitatea; aşa cum, statele în condiţii de reciprocitate, pot restrânge unele imunităţi şi privilegii dacă o

situatie de excepţie ar impune-o.

Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii conduce la

grave consecinţe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la maximum, iar

unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaţilor

străini şi care sunt cele pe care le pot refuza. Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii

supărătoare, diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate.

Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că “în contextul modern al societăţii internaţionale,

aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare să

contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale”. Dacă s-ar adopta principiul reciprocităţii ar

însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc

imunităţile trimişilor acreditaţi de ele, or, aceasta ar duce la confuzie şi incertitudine, atât pentru autorităţile

administrative, cât şi pentru instanţele judecătoreşti naţionale.

Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar numai ca unul dintre

elementele secundare, complementare, care stau la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice,

deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista astăzi, când statutul

diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută şi înscrisă în Convenţia de codificare a

dreptuli diplomatic – devenind o regulă convenţională recunoscută şi practicată de toate statele. Ca

urmare, principiului reciprocităţii nu i se poate contesta unu anumit rol regulator;dar acesta nu trebuie

admis a funcţiona într-un sens distructiv.

IV. Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice .

Regula inviolabilităţii solului a fost una dintre primele reguli acceptate pe plan

internaţional, rolul solului în iniţierea de consultări fiind destul de important . Una dintre primele

lucrări în care este înscris principiul inviolabilităţii solurilor este „Legea lui Manu”, în care se spune că aşa

cum eficienţa unei armate depinde de conducătorul ei militar, ordinea socială şi aplicarea corectă a legilor

războiului, precum şi pacea, depind de ambasador, ceea ce face ca persoana sa să fie sacră. Ea reprezintă de

fapt una din primele consacrări ale principiului inviolabilităţii solului.

Practica s-a continuat în Grecia, Roma Antică, urmând ca în sec.XVI, principiul inviolabilităţii să

se statornicească ca una din regulile de bază ale dreptului internaţional public.

În sec. XVII apar primele referiri la inviolabilitatea ambasadei, această tradiţie păstrându-se de-a

lungul timpului într-o instituţie denumită „azilul diplomatic”.

Principalele teorii care fundamentează instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.

10

a. Teoria caracterului reprezentativ al agentului diplomatic. Este teoria cea mai veche pentru că ea

apare în perioada absolutismului, plecând de la ideea fundamentală potrivit căreia, relaţiile internaţionale

erau treburile personale ale suveranului, monarhului, proiectate în afara ţării prin solii lor, prin

reprezentanţii diplomatici, care-i exprimau gândurile şi ideile, reprezentându-l fizic pe acesta în relaţiile pe

teritoriul unei alte ţări şi în relaţii cu un alt monarh. Solul era tratat ca şi cum era monarhul de faţă şi orice

ofensă adusă trimisului diplomatic era considerată ca fiind adusă lui.

Această teorie a asigurat baza pentru imunităţile şi privilegiile solului, ele decurgând din respectul

care este datorat persoanei monarhului absolut care l-a trimis.

În secolul XVII, Emerich Devattel, unul din marii teoreticieni ai dreptului internaţional, spunea că

respectul datorat suveranilor trebuie să se reflecte asupra reprezentanţilor săi, în special asupra

ambasadorilor.

Teoria a început să-şi piardă din valoare odată ce baza ei de sprijin, existenţa monarhiilor absolute,

a încetat să mai fie regula de bază în organizarea statală ca urmare a procesului iniţiat de Revoluţia

Franceză, continuat şi cu alte revoluţii şi mişcări de contestare în ţările europene. Ea are importanţa ei, are o

bază reală, activitatea diplomatică a început prin soli care erau trimişi ai monarhilor, însă, această teorie are

şi câteva deficienţe, una dintre cele mai importante fiind aceea că ea nu poate să explice de ce există

imunităţi şi privilegii pentru localul şi personalul ambasadei.

Din punct de vedere istoric, teoria caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, constituie

prima bază teoretică, elaborată pentru a explica necesitatea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.

b. Teoria extrateritorialităţii. Este o teorie care a succedat primei teorii, a caracterului reprezentativ

al agentului diplomatic şi care a avut o influenţă mult mai profundă şi mai prelungită în timp. Potrivit

acestei teorii, ambasada, terenul pe care este amplasată ambasada nu face parte din teritoriul

statului respectiv, constituind de fapt o prelungire în exterior a teritoriului statului trimiţător .

Această ficţiune a extrateritorialităţii are avantajul de a explica de ce controlul statului nu are aplicabilitate

şi asupra localului ambasadei sau chiar a trimişilor, terenul respectiv nefăcând parte din statul respectiv,

este extrateritorial, el este o prelungire a teritoriului statului acreditant.

Această teorie a extrateritorialităţii este încă o teorie care se bucură de un sprijin destul de mare. În

lucrarea sa fundamentală, „De iure delli ac pacis”, apărută în anul 1625, Hugo Grozius, făcând o analiză a

studiului practicii inviolabilităţii solurilor încă din antichitate, a enunţat-o în următorii termeni: „Sunt

întrutotul încredinţat că popoarele au voit ca obiceiul comun după care oricine se află într-o ţară străină este

supus legii locului, să sufere o abatere cu privire la sol în înţelesul că, aşa cum printr-o ficţiune ei sunt

socotiţi a fi chiar persoanele care îi trimit, tot astfel, printr-o ficţiune asemănătoare, sunt socotiţi că se află

în afara teritoriului”. Astfel se explică –spune Hugo Grozius- de ce solii nu sunt ţinuţi să urmeze dreptul

civil al poporului pe lângă care îşi îndeplinesc însărcinările, iar ambasadorul trebuie să se afle în deplină

siguranţă, la adăpost de orice constrângere, bunurile sale nu pot face obiectul nici unei popriri sau

sechestrări şi, de asemenea, însoţitorii săi trebuie să se bucure de o anumită inviolabilitate în măsura în

care ambasadorul o cere.

11

Teoria extrateritorialităţii, fundamentată de Hugo Grozius, a fost preluată şi are un succes mare şi

astăzi, însă noţiunea de „extrateritorialitate” nu-i aparţine lui, ci unui jurist olandez numit Demartens

(sfârşitul sec.XVIII, începutul sec.XIX).

Baza ficţiunii era că terenul respectiv face parte din teritoriul statului care-şi trimite reprezentanţi,

iar în ceea ce priveşte solul, ficţiunea se baza pe faptul că el nici nu a plecat de fapt de acasă, fiind în

continuare în statul care l-a trimis şi supus legilor statului respectiv, chiar dacă fizic el s-a deplasat în altă

zonă.

La sfârşitul secolului XIX, teoria extrateritorialităţii începe să fie criticată, inclusiv de jurişti

deosebiţi, fiind considerată inutilă şi periculoasă pentru că atunci când teritoriul unei ambasade se consideră

un teritoriu străin, riscul creării unei reguli extrem de rigide care să permită multe abuzuri este foarte mare.

O altă critică adresată acestei teorii a extrateritorialităţii era şi faptul că aplicarea ei strictă şi mecanică ar

putea conduce la abuzuri în aplicarea instituţiei „azilului diplomatic”, beneficiind de azil pe teritoriul

ambasadei şi persoane care nu respectă legea.

Teoria extrateritorialităţii, deşi este o teorie foarte ingenioasă care s-a bucurat de un sprijin foarte

larg, ea nu poate explica o serie de lucruri, nu poate preveni unele abuzuri şi mai ales, nu poate explica de

ce totuşi există o îndatorire care este prevăzută şi de Convenţia de la Viena, prin care agenţii diplomatici şi

consulari sunt obligaţi să respecte legile şi reglementările statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară

activitatea.

c) Teoria interesului funcţiei. Ideea de bază a acestei teorii este că agentul diplomatic sau

funcţionarul consular nu şi-ar putea desfăşura activitatea şi îndeplini atribuţiile care-i revin dacă nu

dispune de o protecţie necesară şi suficientă care să-l scutească de constrângeri fizice şi morale din

partea populaţiei, autorităţilor, legilor şi tribunalelor din statul acreditar.

Potrivit acestei teorii, statul acreditar are obligaţia de a nu împiedica exercitarea funcţiilor

diplomatice şi consulare pe teritoriul său. Imunităţile şi privilegiile creează un statut privilegiat pentru

misiunile diplomatice şi agenţii consulari, dimensiunile acestui statut stabilindu-se pe baza principiului

reciprocităţii, de aceea teoria se numeşte a interesului funcţiei şi a reciprocităţii.

Teoria interesului funcţiei şi reciprocităţii, înseamnă în esenţă că între statele civilizate (care

au un nivel de civilizaţie apropiat sau similar) va exista întotdeauna posibilitatea de a realiza un

acord reciproc pentru ca agenţii lor diplomatici să beneficieze de facilităţi identice . În principiu, două

state care stabilesc relaţii diplomatice sau consulare sunt interesate să dezvolte relaţiile dintre ele, folosind

acest instrument al diplomaţiei, iar pentru ca acest obiectiv să se realizeze în practică de către agenţii

diplomatici şi consulari este necesar ca ei să dispună de imunităţi, privilegii şi facilităţi. Această teorie a

reciprocităţii urmăreşte să prevină sau să excludă anumite abuzuri sau privilegii excesive, dincolo de

cele care sunt strict necesare pentru realizarea mandatului său, ea a urmărit să creeze o anumită

proporţionalitate între nevoile concrete şi între regimurile pe care statele şi le acordă reciproc.

Teoria teorie, care este cea mai modernă, stă şi la baza Convenţiei de la Viena din 1961, cu privire

la relaţiile diplomatice, care în preambulul său menţionează că „scopul privilegiilor şi imunităţilor

12

diplomatice este, nu de a creea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficientă a funcţiilor

misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statului”.

Regimul privilegiilor şi imunităţilor misiunilor diplomatice şi al membrilor lor, este stabilit prin

Convenţia de la Viena în 1961, convenţie care reprezintă o operaţiune de codificare a dreptului cutumiar şi

a practicii pe care statele au urmat-o timp de câteva secole, iar acolo unde s-a considerat necesar, s-au

elaborat reguli noi corespunzătoare exigenţelor vieţii internaţionale şi dezvoltărilor tehnologice.

În al doilea rând, pentru că această Convenţie de la Viena este de aplicare universală, practic toate

statele, toate naţiunile independente aplică prevederile ei în ceea ce priveşte imunităţile şi privilegiile

diplomatice, chiar dacă nu toate statele au devenit parte la această Convenţie.

V.Tipurile de imunităţi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaţional, din punct

de vedere juridic, rolul şi funcţiile lor.

a) Imunitatea de jurisdicţie.

Imunitatea de jurisdicţie a misiunilor diplomatice şi a agenţilor diplomatici face obiectul

prevederilor art. 31 şi articolelor următoare din Convenţia de la Viena. Această imunitate de jurisdicţie are

un caracter procedural, în sensul că nu aduce atingere responsabilităţii pe care o au agenţii diplomatici şi

misiunile diplomatice de a respecta regulile şi de a nu le încălca. Ea se referă doar la faptul că agenţii

diplomatici sunt exceptaţi de la aplicarea procedurală a jurisdicţiei locale.

Articolul 31 al Convenţiei de la Viena prevede că agentul diplomatic beneficiază de imunitate de

jurisdicţie penală în statul acreditar. Acesta este cel mai important element pentru că imunitatea de

jurisdicţie penală, aşa cum este prevăzută de Convenţia de la Viena este generală, nu conţine nici un fel de

excepţii sau limitări. Privarea de libertate, arestarea, condamnarea, executarea unor sentinţe privative de

libertate, pentru un agent diplomatic, este situaţia cea mai gravă în care s-ar putea afla şi care ar conduce la

negarea funcţiei sale ca agent diplomatic, de aceea, în mod evident, imunitatea de jurisdicţie penală este cea

mai importantă imunitate de jurisdicţie pentru că este şi mijlocul cel mai direct de a face presiuni, mai ales

fizice, asupra unui agent diplomatic.

În continuare, Convenţia de la Viena se referă şi la imunitatea de jurisdicţie civilă şi

administrativă, situată însă pe un plan secundar faţă de cea penală, conţinând şi anumite clauze care o

completează. Articolul 31 menţionează faptul că agentul diplomatic beneficiază de imunitate de

jurisdicţie civilă şi administrativă, în afară de trei cazuri:

–în cazul în care este vorba de un imobil privat situat pe teritoriul statului acreditar, de la

imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă, fac excepţie situaţiile legate de proprietatea imobiliară pe

care o are. Dacă un agent diplomatic îşi cumpără proprietăţi într-un alt stat, nu în interesul misiunii

diplomatice ci al său personal, imunitatea de jurisdicţie civilă nu i se aplică, el trebuie să se conformeze

13

regulilor care guvernează proprietatea imobiliară în statul respectiv şi de asemenea, dispoziţiilor

administrative care se referă la obligaţiile sale în calitate de proprietar.

–în cazul în care este vorba de o succesiune şi agentul diplomatic figurează ca executor

testamentar, ca administrator, ca moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în calitatea sa de reprezentant al

unui stat (dacă un agent diplomatic are o moştenire pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea, el

nu se poate prevala de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă, legile privind moştenirea i se vor

aplica şi lui, în afară de cazul în care un cetăţean român îşi lasă prin testament proprietatea lui statului

român);

–a treia excepţie prevăzută în Convenţia de la Viena la imunitatea de jurisdicţie civilă şi

administrativă se referă la o acţiune legată de activitatea profesională sau comercială, indiferent care ar fi

aceasta şi care este exercitată de agentul diplomatic din statul acreditant în afara funcţiilor sale oficiale

(agentul diplomatic, în afara activităţii sale profesionale, poate avea şi o activitate lucrativă cu caracter

comercial).

Din cadrul unei ambasade, persoanele care beneficiază de imunitatea de jurisdicţie penală,

civilă şi administrativă sunt: şeful misiunii diplomatice; personalul diplomatic şi membrii familiilor

lor; personalul administrativ şi tehnic; angajaţii personali ai şefului misiunii diplomatice. Această

extindere a imunităţilor asupra personalului ambasadei se explică prin faptul că nu numai trimisul

diplomatic trebuie să fie protejat în acţiunile sale faţă de orice fel de presiuni care se pot face direct asupra

lui, dar, datorită faptului că aceste presiuni pot fi exercitate şi asupra membrilor de familie sau asupra

angajaţilor ambasadei, ei trebuie la rândul lor să fie protejaţi.

Ca aplicabilitate, imunitatea de jurisdicţie este valabilă în toate tribunalele din ţara respectivă, iar

misiunile diplomatice beneficiază şi ele la rândul lor, de toate imunităţile de jurisdicţie, penală, civilă şi

administrativă, care sunt aplicabile.

b) Imunitatea de execuţie se referă la faptul că agentul diplomatic nu poate fi obligat să fie

martor într-un proces. Chiar dacă este o acţiune în instanţă independentă de persoana lui, el nu poate fi

chemat în faţa justiţiei pentru a depune mărturie.

Chemat ca martor în justiţie (martor la o crimă sau la un accident de circulaţie), agentul diplomatic

nu poate fi obligat să depună mărturie. Numai în cazul în care el acceptă să renunţe la imunitatea sa de

execuţie poate să fie chemat în calitate de martor în instanţă sau, în cazul în care imunitatea de jurisdicţie

i-a fost ridicată de statul care l-a trimis (el nu este scutit de responsabilitate dacă a săvârşit o faptă gravă).

Potrivit art. 32 din Convenţia de la Viena, statul acreditant poate renunţa la imunitatea de

jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a celorlalte persoane care beneficiază de imunitate (art. 37), numai că

această renunţare trebuie să fie expresă, nu implicită, şi ea este comunicată printr-o declaraţie oficială, în

care statul trimiţător anunţă retragerea imunităţii de jurisdicţie a persoanelor respective.

În situaţia în care un agent diplomatic deschide un proces civil sau administrativ, el nu se

mai poate prevala de imunitatea lui de jurisdicţie.

14

Atât în cazul în care agentul diplomatic renunţă la imunitate, cât şi în cazul în care el porneşte un

proces şi nu se mai poate prevala de imunitate, el rămâne totuşi cu imunitatea de execuţie, astfel încât, chiar

dacă în final tribunalul adoptă o decizie, el nu este obligat să execute decizia respectivă.

Pe lângă faptul că agenţii diplomatici şi personalul diplomatic beneficiază de imunităţile de

jurisdicţie şi de execuţie, ei sunt scutiţi în statul în care îşi desfăşoară activitatea şi de dispoziţiile ce privesc

securitatea socială, de dispoziţiile legate de codul muncii. Această imunitate de sarcini sociale (scutiri de la

plata la asigurările sociale, fondul de pensii, şomaj, sănătate) se aplică atât agenţilor diplomatici cât şi

personalului ambasadei, care nu este însă scutit de aceste obligaţii sociale în ţara de origine. În cazul în care

se doreşte participarea la regimul de securitate socială din ţara respectivă, Convenţia de la Viena nu

interzice acest lucru prin dispoziţiile sale.

Pe lângă dispoziţiile Convenţiei de la Viena şi aceste reguli generale, statele au posibilitatea

să încheie acorduri bilaterale în care să decidă asupra unor reglementări diferite de cele prevăzute în

Convenţie (România a încheiat asemenea acorduri cu Marea Britanie, unde personalul diplomatic,

membrii familiei, pot exercita diverse funcţiuni, fiind bineînţeles supuşi legilor din statul respectiv).

Potrivit Convenţiei de la Viena există obligaţia de principiu generală, care cere agenţilor

diplomatici să respecte legile şi reglementările din statul în care îşi desfăşoară activitatea.

c) Cazuri în care imunitatea poate fi ridicată:

-În cazul în care se constată încălcarea grava a legislaţiei, există posibilitatea ridicării

imunităţii agenţilor diplomatici de către statul acreditant, urmând ca ei să fie judecaţi şi condamnaţi pentru

infracţiunile comise, conform legilor în vigoare din ţara respectivă deşi, în principiu, ei beneficiază de

imunitate.

-Imunităţile de care beneficiază agenţii diplomatici încetează în momentul în care ei îşi

încheie misiunea şi îşi pierd calitatea de diplomaţi.

–Există şi situaţii în care agentul diplomatic renunţă la imunitatea de care beneficiază în

calitatea sa de trimis diplomatic, moment în care el poate fi acţionat în justiţie.

–Potrivit articolului 9, paragraful 1, din Convenţia de la Viena, statul acreditar poate în

orice moment şi fără să fie obligat să motiveze în vreun fel hotărârea sa să informeze statul

acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este „persona non

grata”. Statul acreditant va chema în această situaţie persoana în cauză sau va decide încetarea funcţiunilor

sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată „non grata” (neacceptată), chiar

înainte de a sosi pe teritoriul statului acreditar.

În esenţă, instituţia „persona non grata” este unul dintre mijloacele prin care se previne o

folosire abuzivă a instituţiei privilegiilor şi imunităţilor diplomatice. Acest lucru se poate întâmpla în trei

cazuri:

–se numeşte persoana respectivă dar ea nu a ajuns să-şi preia postul; chiar dacă este încă

pe teritoriul ţării ei, ea poate fi declarată „persona non grata” şi, în consecinţă, i se poate refuza viza (dacă

există sistem de vize) şi astfel, respectiva persoană nu mai poate să vină să-şi ia în primire postul;

15

–dacă un diplomat din cadrul unei misiuni este declarat „persona non grata” în timp ce nu

se află la post din diferite motive (concediu, vizite, etc.), el nu se mai poate întoarce la misiunea

diplomatică respectivă;

–dacă un agent diplomatic care este prezent în cadrul misiunii este declarat „persona non

grata”, el trebuie să părăsească teritoriul ţării în care îşi desfăşoară activitatea, împreună cu familia,

în termen de maxim 48 de ore.

d) Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, a persoanei agentului diplomatic, a

mijloacelor de transport şi a corespondenţei.

Inviolabilitatea sediilor şi persoanei, reprezintă unul dintre privilegiile cele mai vechi care au

fost acceptate. Ea face obiectul art. 22 din Convenţia de la Viena în care se spune că „localurile misiunii

sunt inviolabile, nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în afară de cazul în care au

consimţământul şefului misiunii”.

Statul acreditar, pe teritoriul căruia se află ambasada, are obligaţia specială de a adopta toate

măsurile corespunzătoare pentru a împiedica invadarea localurilor misiunii sau prejudicierea acestora şi

pentru a preveni orice acte care ar împiedica desfăşurarea activităţii în cadrul ei.

Localul misiunii, împreună cu toate dotările lui, precum şi mijloacele de transport ale misiunii,

nu pot face obiectul unor percheziţii, rechiziţii, exproprieri sau alte măsuri de execuţie.

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice cuprinde atât imobilele, cât şi mijloacele de

transport, documentele şi corespondenţa, arhivele şi apartamentele personale ale personalului diplomatic.

Există un principiu cutumiar legat de această inviolabilitate, care precizează faptul că acestea nu pot fi

folosite într-un mod incompatibil cu statutul diplomatic şi cu sarcinile misiunii diplomatice.

Referitor la inviolabilitatea corespondenţei diplomatice, a documentelor şi a arhivei, art. 24 din

Convenţia de la Viena, prevede că arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi

indiferent de locul în care s-ar afla, iar în art. 27, alin. 1 din Convenţie, se prevede faptul că statul acreditar

trebuie să permită şi să protejeze libera comunicaţie a misiunii diplomatice în toate scopurile oficiale,

pentru aceasta misiunea putând folosi mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi

mesajele în cod sau cifrate. Securizarea corespondenţei diplomatice se asigură în general prin sistemul

„valizelor diplomatice”, valize care conţin documente cu caracter confidenţial şi sunt transmise, fie prin

intermediul curierilor diplomatici, fie, mai frecvent, utilizând sistemul de transmitere neînsoţită, cu

aeronave, prin liniile aeriene obişnuite.

Convenţia de la Viena prevede posibilitatea ca dreptul de comunicare şi inviolabilitatea

comunicărilor, să fie protejat inclusiv prin folosirea unor sisteme de criptare a convorbirilor sau a

corespondenţei, care, în principiu asigură securitatea comunicărilor. În ceea ce priveşte însă modalităţile de

comunicare, în Convenţia de la Viena există o limită, în sensul că mijloacele radio de comunicare nu sunt

permise decât cu acordul statului respectiv.

16

e) Inviolabilitatea personală a agenţilor diplomatici este prevăzută în art. 29 al Convenţiei

de la Viena, care precizează faptul că persoana agentului diplomatic este inviolabilă, el nu poate fi

supus nici unei forme de arestare sau de detenţie, fiind tratat de către statul acreditar cu respectul

care i se cuvine, stat care adoptă toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă

persoanei sale, libertăţii sau demnităţii sale. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este

completată cu inviolabilitatea reşedinţei sale, potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la Viena,

apartamentul privat al agentului diplomatic beneficiază de aceeaşi inviolabilitate şi protecţie ca şi

localurile misiunii, de asemenea, documentele şi corespondenţa sa, sunt inviolabile.

Instituţia „azilului diplomatic” este legată de principiile de inviolabilitate, de principiul

imunităţii de jurisdicţie şi care decurge de fapt din teoria extrateritorialităţii emisă de Hugo Grozius.

În Europa, practic, această instituţie a dispărut începând cu secolul XIX, cazurile de exercitare a dreptului

la azil diplomatic fiind izolate şi nesemnificative. Există însă dispoziţii convenţionale care reglementează

azilul diplomatic, o Convenţie de la Havana din 1928, modificată la Caracas în 1954 şi o Convenţie de la

Montevideo din 1933, care consacră dreptul la azil diplomatic, care este aplicată şi recunoscută mai ales în

zona Americii Latine. În plus, tema protecţiei diplomatice şi a azilul diplomatic, se află şi în atenţia

Comisiei de drept internaţional a ONU, care urmează să codifice reguli referitoare la azilul diplomatic.

f) Condiţiile în care se exercită azilul diplomatic sunt:

-să fie acceptat; zona în care este cel mai larg acceptată această

instituţie este America Latină, în Europa practic nu mai este folosită;

-să fie cazuri legate de probleme politice; azilul diplomatic nu poate fi acordat

infractorilor, celor care au comis acte penale;

-să se supună anumitor reguli; interdicţia statului de a viola ambasada pentru a urmări o

persoană şi obligaţia de principiu, ca pe baza unor negocieri, să permită celui care a

beneficiat de azil diplomatic să părăsească teritoriul ţării cu toate garanţiile de

securitate din partea autorităţilor.

În cazul unor mişcări revoluţionare, sociale, de mare anvergură, dacă din motive politice, o

persoană îşi vede pusă în primejdie viaţa, demnitatea, el se poate refugia într-o ambasadă, după care,

ambasada negociază cu guvernul statului condiţiile în care el poate părăsi teritoriul respectiv.

17