CUPRINS

CAPITOLUL 1 – ÎN CE CONSTĂ ŞI PE CE SE BAZEAZĂ POLITICA CONSACRATĂ COMERŢULUI EXTERIOR

1.1 Definitii, tipuri şi instrumente ale politicii comerciale......................................pag 4

1.2 Politici vamale: formele şi mijloacele lor de manifestare..................................pag 5

1.2.1 Instrumente de natură tarifară..................................................................pag 6

1.2.1.1 Taxele vamale – evoluţie istorică.............................................pag 7

1.2.1.2 Funcţiile şi clasificarea taxelor vamal......................................pag 9

1.2.1.3 Clasificarea taxelor vamale.....................................................pag 10

1.2.1.4 Rolul G.A.T.T., actualmente al O.M.C., în

privinţa reglementării internaţionale a taxelor............................................................pag 18

1.2.2. Politici comerciale netarifare. Clasificarea barierelor

netarifare....................................................................................................................pag 36

1.2.2.1. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a

importurilor.....................................................................................................pag 37

1.2.2.2. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor

prin mecanismul preţurilor.............................................................................pag 42

1.2.2.3. Bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la

import..............................................................................................................pag 46

1.2.2.4. Bariere care decurg din participarea statului la activităţi

comerciale.......................................................................................................pag 48

1.2.2.5. Bariere care decurg din standardele diferite aplicate asupra

produselor importate şi a celor indigene (obstacole tehnice).........................pag 49

1.2.3. Politica comercială promoţională şi de stimulare.................................pag 51

CAPITOLUL 2 – PREZENTAREA PARTICULARITĂŢILOR

SISTEMULUI DE TAXE VAMALE ÎN

PERSPECTIVA INTEGRĂRII LA UNIUNEA EUROPEANA

2.1. Renunţarea la taxele vamale: o condiţie pentru integrarea în Uniunea

Europeană.................................................................................................................pag 54

2.2 Scutirea de la obligaţia garantării datoriei vamale.........................................pag 62

2.3. Furnizarea de servicii între Comunitate şi România.....................................pag 66

2.4. Concurenţa şi alte prevederi cu caracter economic........................................pag 66

2.5. Armonizarea legislaţiei......................................................................................pag 68

2.6. Taxe vamale........................................................................................................pag 68

2.7. Tarifele vamale...................................................................................................pag 73

2.7.1. Tipurile de tarife vamale.......................................................................pag 75

2.8. Teritoriul vamal.................................................................................................pag 75

CAPITORUL 3 – REGLEMENTĂRI VAMALE MENITE

SĂ SUSŢINĂ EXPORTURILE ROMÂNEŞTI.CAZUL

OPERAŢIUNILOR DE LOHN ŞI REEXPORT

3.1 Exporturi pe baza prelucrării în lohn (sau exportul de forţă de muncă)......pag 77

3.2. Regimul de admitere temporară......................................................................pag 80

3.2.1. Autorizarea regimului de admitere temporară......................................pag 81

3.2.2. Mărfuri pentru care se poate acorda regimul de admitere temporară cu

exonerarea totală a drepturilor de import....................................................................pag 82

3.3. Regimul de perfecţionare activă.......................................................................pag 84

3.3.1. Autorizarea regimului de perfecţionare activă.....................................pag 85

3.3.2. Stabilirea ratei de randament................................................................pag 87

3.3.3. Plasarea mărfurilor sub regim de perfecţionare activă.........................pag 88

3.3.4. Transferul şi cesionarea mărfurilor aflate sub regim de

perfecţionare activă.....................................................................................................pag 89

3.3.5. Încheierea regimului de perfecţionare activă........................................pag 90

3.3.6. Evidenţa operativă a mărfurilor............................................................pag 91

3.3.7. Mărfuri echivalente...............................................................................pag 92

3.4. Regimul de perfecţionare pasivă......................................................................pag 93

3.5. Reexporturile- afaceri economice care valorifică superior creativitatea

comercială..................................................................................................................pag 94

Studiu de caz privind exportul unui bun prelucrat in sistem de lohn efectuat la

punctul vamal Barlad...............................................................................................pag 99

CAPITOLUL I

În ce constă şi pe ce se bazează politica consacrată comerţului

exterior

Tranzacţiile comerciale şi de cooperare economică internaţională se realizează

între unităţi, firme, întreprinderi situate în ţări diferite pe seama unor înţelegeri cu

caracter contractual încheiate între parteneri.

Contractele de vânzare-cumpărare în comerţul exterior se stabilesc între unităţi,

care sunt persoane juridice, subiecte de drept privat şi care fixează condiţiile tranzacţiei

pe baza intereselor lor specifice pentru procurarea din străinătate a unor produse.

Aceste politici specifice ale firmelor, întreprinderilor private sau de stat,

subiectele de drept privat, se încadrează în sfera marketing-ului, formând dimensiunea

microeconomică a colaborării economice internaţionale.

Deasupra intereselor specifice ale elementelor de dimensiune microeconomică se

situează elementele, celulele de bază ale economiei mondiale şi care sunt subiecte de

drept public. În acest context, tranzacţiile între firme, întreprinderi situate în state diferite,

se înscriu în cadrul juridic pe care statele de care aparţin partenerii comerciali, guvernele

statelor partenere, îl stabilesc în mod unilateral, autonom, sau pe plan bilateral sau

multilateral.

Acest cadru juridic în care se desfăşoară tranzacţiile economice internaţionale, fie

că este vorba despre operaţiuni de comerţ exterior cu caracter de vânzare-cumpărare, fie

operaţiuni mai complexe de cooperare economică, este dat de ansamblul politicilor şi

reglementărilor legale existente în acest domeniu şi este stabilit la nivelul guvernelor

statelor, conferind dimensiunea macroeconomică a relaţiilor economice internaţionale.

Statele naţionale, prin guvernele pe care le reprezintă în sfera relaţiilor economice,

interne şi externe, ca subiecte de drept public, nu intră, deci, în relaţiile de desfăşurare

concretă a tranzacţiilor comerciale şi de cooperare economică internaţională, ci crează

doar cadrul juridic în care subiectele de drept privat din ţările partenere să poată să

concretizeze tranzacţiile economice.

Statele sunt purtătoare ale intereselor specifice naţionale, fapt care se evidenţiază

în promovarea unor anumite politici economice pe plan intern şi în relaţiile cu partenerii

externi.

Asemenea politici sunt adoptate de către fiecare stat în mod autonom şi unilateral,

dar efectul acestor politici poate fi armonizat cu cel al politicilor altor state. Importanţa

acestor politici economice ale statelor pentru partenerii comerciali derivă din faptul că

tranzacţiile comerciale şi de cooperare economică dintre subiectele de drept privat nu pot

avea loc decât în condiţiile respectării cadrului juridic stabilit de state, pe plan

macroeconomic, pe baza intereselor specifice naţionale mai generale, mai larg

cuprinzătoare decât ale celor doi parteneri între care se concretizează tranzacţia

respectivă.

Interesele subiectelor de drept privat ca şi acţiunile acestora, se subordonează

intereselor şi acţiunilor subiectelor de drept public, ale statelor, ale guvernelor. Ţinând

seama de caracterul autonom al politicilor economice ale statelor, stabilirea de către mai

multe state a unui cadru juridic bilateral sau multilateral implică o oarecare punere de

acord a acestor politici.

Deosebindu-se de politicile promovate de firme, întreprinderi, în cadrul

dimensiunii microeconomice a relaţiilor economice internaţionale, politicile promovate

de state în domeniu, ca părţi componente ale politicii economice generale a statelor, sunt

grupate sub genericul politicii comerciale.

Politica comercială a statelor a apărut odată cu statele independente şi constituie

un atribut al suveranităţii economice a oricărui stat independent. Elementele de politică

economică şi comercială a statelor au apărut din cele mai vechi timpuri, dar au cunoscut

evoluţii semnificative pe măsura dezvoltării şi lărgirii relaţiilor economice internaţionale,

a creşterii rolului statelor în economie, a rolului guvernelor în promovarea şi

reglementarea relaţiilor comerciale şi de cooperare economică internaţională, a evoluţiei

funcţiei externe a statului în conlucrarea cu alte state în cadrul diviziunii internaţionale a

muncii.

Noţiunea de politică comercială include ansambul măsurilor cu caracter

administrativ juridic, valutar şi de altă natură prin intermediul cărora statele promovează

în relaţiile economice internaţionale interesele naţionale fundamentale, de perspectivă

îndelungată sau de scurtă durată. Politica comercială cuprinde reglementări legale în

vederea promovării sau restrângerii relaţiilor economice internaţionale, a relaţiilor

comerciale şi de cooperare economică a firmelor, întreprinderilor naţionale cu subiecte de

drept privat ale altor state.1

Politica comercială ar putea fi definită ca totalitatea măsurilor şi acţiunilor

întreprinse de stat, prin intermediul organismelor guvernamentale cu mijloace şi

instrumente specifice, concepute în optica anumitor idei şi doctrine economice, politice şi

sociale, pentru reglementarea relaţiilor comerciale externe, în scopul maximizării

avantajelor obţinute din specializarea internaţională şi comerţ exterior.2

Având în vedere faptul că relaţiile economice externe sunt un factor important al

creşterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc cu

ajutorul instrumentelor şi maăsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării

economiei naţionale la adăpost de concurenţa străină sau altfel spus, optimizarea

participării ţării la diviziunea mondială a muncii.

Pe termen mediu şi scurt, politica comercială urmăreşte obiective mult mai

concrete, specifice etapei, cum sunt: dezvoltarea producţiei naţionale în diferite ramuri de

activitate, prin protecţie faţă de concurenţa externă, creşterea gradului de utilizare a

braţelor de muncă şi în general, a factorilor de producţie; îmbunătăţirea structurii fizice şi

geografice a comerţului exterior, stabilirea schimburilor comerciale externe,

îmbunătăţirea raportului de schimb, echilibrarea balantei comerciale şi de plăţi, achitarea

datoriei externe, procurarea de venituri pentru bugetul de stat, protecţia anumitor

categorii sociale, etc.

În concordanţă cu aceste obiective, politica comercială îndeplineşte două funcţii

principale :

- funcţia de protejare a economiei naţionale

- funcţia de procurare a relaţiilor comerciale externe.

Aceste funcţii, aparent diametral opuse, dar care se completează reciproc într-

un cadru unitar, se regăsesc în politica comercială a tuturor statelor lumii. Promovarea

relaţiilor economice internaţionale, în sensul sprijinirii, al stimulării economice şi politice 1 Ghibuţiu A. „Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, p 11-14.2 Pralea S. „Politici şi reglementări în comerţul internaţional”, Ed. Fundaţiei Academice „Gh. Zane”, 1999, Iaşi, p 100

de către stat, de către guvern, al firmelor şi întreprinderilor naţionale pentru desfăşurarea

de către acestea a tranzacţiilor de comerţ exterior şi cooperarea economică internaţională,

trebuie să se menţină în cadrul unor limite normale, astfel încât reglementările adoptate

de către stat să nu contravină intereselor fundamentale

ale statului partener.

În promovarea intereselor lor naţionale, statele lumii îşi apără, într-un fel sau altul,

economia internă de influenţa pieţii internaţionale prin intermediul unor instrumente de

politică comercială sub forma taxelor vamale, a restricţiilor cantitative, a restricţiilor

valutare şi a altor măsuri care constituie adesea, din punctul de vedere al partenerilor

comerciali, obstacole în calea pătrunderii produselor lor pe pieţele respective.

Rolul deosebit pe care îl au politicile comerciale promovate de state în relaţiile

internaţionale –economice şi politice- este evidenţiat şi de faptul că însăşi restructurarea

actualei ordini economice internaţionale implică, în ultimă instanţă, concertarea pe baza

unor principii noi de colaborare şi conlucrare echitabilă dintre state a politicilor

comerciale ale acestora.

Ca atare, instrumentele, măsurile, reglementările legale ale statelor, care intră în

sfera largă a politicii comerciale, au un rol ce depăşeşte realizarea practică a unor simple

tranzacţii comerciale internaţionale.

Deoarece politica comercială este atributul statului suveran şi independent, iar

statul va constitui încă multă vreme celula de bază a economiei mondiale, importanţa

acestuia este cu atât mai mare cu cât nu este vorba de instrumente care acţionează trecător

ci care au caracter de durată, de tendinţă pe termen mai îndelungat.

1.3 Definitii, tipuri şi instrumente ale politicii comerciale

În general, în domeniul politicii comerciale se acţionează cu ajutorul a trei

principale categorii de instrumente :

a) de natură tarifară (vamală)

b) de natură netarifară

c) de natură promoţională (de promovare şi stimulare)

Primele două categorii de instrumente vizează reglementarea importului

(îndeosebi restrângerea acestuia şi menţinerea lui sub control), iar a treia gategorie de

instrumente vizează exporturile ( impulsionarea, stimularea acestora).3

1.2 Politici vamale: formele şi mijloacele lor de manifestare

Parte componentă a politicii comerciale a unui stat, politica vamală cuprinde

totalitatea reglementarilor care vizează intrarea sau ieşirea în/ din ţară a mărfurilor şi care

implică controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat, îndeplinirea formalităţilor vamale şi

plata taxelor vamale (impunerea vamală).

Instrumentele cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt, în primul rând,

tarifele vamale care cuprind taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate/

exportate şi în al doilea rând legile vamale, codurile vamale şi reglementările vamale,

situaţia prezentându-se diferit de la un stat la altul în ceea ce priveşte gama (mai largă sau

mai restransă) de instrumente de politica vamală folosite.

În cadrul politicii vamale, impunerea vamală a jucat şi continuă să joace rolul

principal. Ea îndeplineşte două funcţii:

a) de natură fiscală ( taxele vamale fiind o sursă de venit la bugetul statului)

b) de natură protecţionistă ( protejează economia naţională de concurenţa străină

in sensul că taxa vamală percepută la import ridică preţul mărfii importate reducându-i

forţa concurenţială în raport cu produsul indigen).

Alături de instrumentele tarifare politica vamală se realizează prin numeroase

alte măsuri cu caracter paratarifar şi netarifar. Printre acestea se înscriu: reglementările

privind eliberarea şi controlul licenţelor de import şi export, controlul vamal, respectiv

îndeplinirea formalităţilor vamale la frontieră, determinarea valorii şi plata taxelor

vamale, trecerea temporară a mărfurilor peste frontiera vamală, tranzitul prin ţară,

introducerea sau scoaterea mărfurilor în/ din ţară de către persoanele fizice, instituirea de

contingente scutite de taxe vamale.

3 Cetăţeanu M. „Spre o nouă ordine în comerţul internaţional”, Ed. Scrisul Românesc, 1985, p 39

Tot în sfera politicii vamale sunt incluse şi reglementările privind regimul vamal

al reprezentanţilor firmelor comerciale, organizaţiilor economice, misiunilor diplomatice

şi oficiilor consulare acreditate.

Totalitatea dispoziţiilor vamale privind taxele şi celelalte instrumente vamale şi

formalităţile lor de aplicare reprezintă regimul vamal.

Regimul vamal este instituit printr-o serie de acte normative, dintre care cele mai

importante sunt: Codul Vamal, Regulamentul Vamal, care detaliază prevederile codului,

Tariful Vamal şi Convenţiile Vamale la care statul a aderat.

Cadrul instituţional prin intermediul căruia sunt executate atribuţiile vamale este

alcătuit în principal din Administraţia Vamală, coordonată de Direcţia Generală a

Vămilor care de regulă are ca for tutelar Ministerul Finanţelor sau, mai rar, Ministerul,

respectiv Departamentul Comerţului Exterior.

Prin Hotărârea Guvernului nr.147/ 12.03.1996 publicată în Monitorul Oficial nr.

71/9 aprilie 1996, se stabileşte:

Art.1 – Direcţia Generală a Vămilor înfăptuieşte în numele Ministerului

Finanţelor, politica vamală a Guvernului, în concordanţă cu cadrul legislativ existent;

Art.2 – Găsim aici principalele atribuţii ale Direcţiei Generale a Vămilor;

Art.3 – Direcţia Generală a Vămilor are personalitate juridică, patrimoniu propriu

şi cont la bancă;

Art.4 - Structura organizatorică a Direcţiei Generale a Vămilor prevăzută în anexa

la Hotărârea Guvernului nr.449/ 1994 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Finanţelor, republicată este cea cuprinsă în anexă;

Art5. – Unităţile vamale nu au persoană juridică;

Acestea sunt cele mai importante articole din cele 17 pe care le cuprinde

hotărârea.

Spaţiul geografic pe care se aplică acelaşi regim vamal poartă numele de teritoriu

vamal. În principiu, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional al unei ţări. În

frecvente cazuri acestea diferă, teritoriul vamal fiind mai extins sau mai restrâns decât cel

naţional. Teritoriul vamal devine mai restrâns decât cel naţional, în situaţiile în care

statele instituie în anumite regiuni porturi franco, antrepozite vamale sau zone de comerţ

liber. Toate acestea sunt teritorii exceptate de la regimul vamal în vigoare în restul ţării.

În cazul în care, un stat face parte sau aderă la o uniune vamală sau zonă de liber schimb,

teritoriul vamal este mai extins decât cel naţional însumând suprafaţa tuturor ţărilor

membre, în care se aplică acelaşi regim vamal.

1.2.1 Instrumente de natură tarifară

Parte componentă a politicii comerciale a unui stat, politica vamală este realizată

cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care vizează intrarea sau ieşirea în/ din ţară a

mărfurilor şi care implică: controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat a mărfurilor şi

mijloacelor de transport, îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale (sau

imputarea vamală).

Instrumentele principale cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt în

primul rând, tarifele vamale care cuprind taxele vamale care se percep asupra mărfurilor

importate (sau exportate) şi în al doilea rând, legile vamale, codurile vamale şi

reglementările vamale, situaţia prezentându-se diferit de la un stat la altul în ceea ce

priveşte gama de intrumente de politică vamală folosită.

În cadrul politicii vamale impunerea vamală a jucat şi continuă să joace rolul

principal. Ea îndeplineşte două funcţii:

a) de natură fiscală ( taxele vamale fiind o sursă de venit la bugetul statului)

b) de natură protecţionistă ( protejează economia naţională de concurenţa străină

in sensul că taxa vamală percepută la import ridică preţul mărfii importate reducându-i

forţa concurenţială în raport cu produsul indigen)

c) de negociere (în sensul că toate statele pot negocia într-un cadru bilateral sau

multilateral concesii vamale –reciproce sau nereciproce- care pot stimula schimburile

comerciale).4

Impunerea vamală s-a practicat şi în orânduirile precapitaliste, îndeplinind în

special o funcţie fiscală. În capitalism, pe lângă funcţia fiscală, s-au accentuat funcţiile de

protejare, de negociere şi adesea chiar de discriminare în relaţiile comercial

internaţionale.

4 Şută N. „Comerţul internaţional şi politici comerciale contemporane”, Ed. All, Bucureşti, 1995, p 72

1.2.1.1 Taxele vamale – evoluţie istorică

Apariţia taxelor vamale alături de sistemul de impozite se justifică iniţial printr-un

scop pur fiscal, ca sursă de venituri ale aparatului de stat derivând din dreptul de suveran

al statului fiind menite să ducă la suportarea cheltuielilor bugetare determinate de

exerciţiul funcţiilor statului.

1.Documentele istorice care atestă dezvoltarea impunerilor

vamale şi apariţia unui regim vamal se referă la perioadele incipiente ale dezvoltării

statelor. Astfel, statele greceşti, în perioada secolelor IV – V î. e.n acordau o deosebită

atenţie reglementării comerţului. Vămile şi taxele comerciale constituiau un capitol

important în veniturile diferitelor polisuri. Economia naturală coexista încă alături de

economia bazată pe relaţii de mărfuri- bani, care începeau o ascensiune vertiginoasă până

la apariţia chiar a unui capitol comercial şi cămătăresc. În Atena, vama era de 2% pentru

mărfurile de import şi export, în afara diferitelor taxe pentru piaţă.

În Egipt, în sec III î. e.n. exploatarea populaţiei cu ajutorul sistemului fiscal ia

proporţii uriaşe. Alături de impunerea directă reprezentând unele dări cu caracter

permanent sau temporar, există şi impunerea indirectă, important izvor de venituri. În

acest scop, erau centre la Pehesion, în Alexandria şi Elefontina.

În regatul Seleucizilor existau taxe pentru încheierea tranzacţiilor de schimb, taxe

vamale care se percepeau la hotarele ţării, în interiorul ţării, pe drumurile care duceau

spre deşert, la trecerile peste Eufrat, în porturile maritime.

Taxele vamale erau foarte mari, generând deseori conflicte, iar perceprea lor

cădea în sarcina autorităţilor locale.

În concluzie, în epoca sclavagistă, statul se transformă într-o maşină uriaşă pentru

stoarcerea de impozite şi taxe, constituind o piedică uriaşă în calea dezvoltării economice.

2.Dezvoltarea relaţiilor comerciale determina amplul proces de adâncire a

diviziunii muncii, de creştere a productivităţii, apariţia banilor şi consolidarea centrelor

comerciale, determină o creştere a rolului fiscal al taxelor vamale, acestea devenind

instrumente protecţioniste ale economiei.

Feudalismul caracterizat de fărâmiţare, face din taxele vamale şi alte impozite o

barieră în calea schimburilor comerciale.

În China, în secolele VII – VIII, guvernanţii imperiului, căutând să realizeze cât

mai multe venituri din comerţ, înfiinţează Administrţia Transporturilor de sare şi fier care

percepea impozite pe aceste mărfuri. În porturi s-au înfiinţat vămi care percepeau taxe

vamale comerciale.

3. În vremea capitalismului, taxele vamale devin alături de convenţiile

comerciale, principalele mijloace de politică comercială, servind pentru protejarea

industriilor nou apărute, transformându-se in instrumnte ale politicii protecţioniste

agresive.

4. În perioada postbelică, în evoluţia politicii comerciale, se desprind 3 tendinţe

principale:

- tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional;

- lărgirea acordurilor regionale de integrare economică;

- aplicarea unui regim preferenţial, schimburile comerciale cu ţările în curs de

dezvoltare;

1.2.1.2 Funcţiile şi clasificarea taxelor vamale

Taxele vamale reprezintă impozite indirecte percepute de către stat asupra

mărfurilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective. Taxa vamală

trebuie definită în calitatea sa bifuncţională: pe de o parte, ca instrument fiscal, de

formare a veniturilor statului, iar pe de altă parte, ca instrument de formare a preţurilor

produselor care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale, în special al importurilor.

În literatura de specialitate, se evidenţiază când una, când cealaltă, din cele două

funcţii pe care le îndeplineşte taxa vamală, desigur, din puncul de vedere al politicii

fiscale a ţării, taxa vamală este abordată în special în calitatea sa de impozit percepută

asupra tranzacţiilor cu produse care trec frontierea (export, import, tranzit) calitate în care

perceprea acesteia este avantajoasă pentru stat, deoarece ca impozit fiscal, taxa vamală

majorează veniturile bugetare ale ţării. Din puncul de vedere al politicii comerciale, taxa

vamală, constituie un instrument care conduce la modificarea preţurilor produselor – în

acest caz taxa vamală se integrează în cadrul mecanismului respectiv de formare a

preţurilor paternă pentru produsele care au provenit din import, dar uneori şi a celor care

fac obiectul exportului sau tranzitului.5

Taxele vamale au următoarele efecte:

- de protejare a economiei naţionale sau a producţiei interne

- asupra consumului intern

- asupra venitului bugetar

-de redistribuire a veniturilor dintre diferite categorii de participanţi la

activitatea economică ( producători, consumatori, stat)

- asupra raportului de schimb al ţării

- de competitivitate

- asupra veniturilor diferitelor categorii sociale

- asupra balanţei de plăţi

- asupa costurilor6

Există o serie de motivări pentru utilizarea taxelor vamale într-o economie de

piaţă pentru a produce anumite efecte asupra funcţionării economiei.

Printre aceste motivări menţionăm:

- protecţia tarifară susţine ramuri şi subramuri care sunt importante din punct de

vedere social, strategic sau din alte puncte de vedere, nepermiţând ca acestea să fie

afectate in mod nefavorabil de concurenţa străină;

- prin taxa vamală se protejează forţa de muncă şi locurile de muncă din anumite

ramuri în faţa concurenţei, cu produsele realizate în străinătate, la costuri mai reduse;

- taxa vamală conduce la reducerea importurilor, iar prin aceasta se stimulează

producţia internă şi se majorează utilizarea forţei de muncă şi veniturile producătorilor;

- taxele vamale pot fi utilizate pentru diversificare structuirii industriale a unei

ţări;

- stabilirea taxelor vamale este necesară în lumea contemporană şi pentru ca ţările

să aibă posibilitatea de negocieri comerciale reciproce, bilaterale si multilaterale;

5 Ghibuţiu A. „Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984 p 586 C.P.Kindleberger „International Economics, Homewood”, S.U.A, Richard D.Irwin, 1968 p 120 (efectele a-h) şi efectul „i” a fost adăugat de W.S.Scammell „International Trade and Pazments”

- introducerea taxelor vamale, poate avea loc, deasemenea, în vederea

contracarării măsurilor protecţioniste adoptate de către partenerii comerciali, deci ca

măsură de retorsiune;

- taxele vamale îmbunătăţesc raportul de schimb al unei ţări, în sensul că aceasta

obţine importurile mai ieftin, furnizorul extern fiind forţat să plătească cel puţin o parte

din taxa vamală care se aplică.

Deşi politica de comerţ liber este formal apărată de către state, evidenţiindu-se

meritele acesteia pentru maximizarea producţiei mondiale, statele găsesc motivaţii

suficiente pentru introducerea taxelor vamale, pentru punerea în funcţiune a unei politici

tarifare proprii, manifestată şi prin funcţionarea unui tarif vamal naţional.

1.2.1.3 Clasificarea taxelor vamale

Taxele vamale pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume:

A. natura fluxurilor la care se aplică;

B. după scopul impunerii;

C. modalitatea aplicării şi perceperii lor.

A. După natura fluxurilor la care se aplică distingem trei categorii de taxe

vamale:

a) taxe de import

b) taxe de export

c) taxe de tranzit

a). Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci

când acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Ele constituie un principal

mijloc de protejare a produselor naţionale faţă de concurenţa străină, contribuind direct la

ridicarea preţului mărfurilor importate şi făcându-le din acest punct de vedere mai puţin

competitive în raport cu cele indigene. Dacă în principiu, ele sunt plătite de firma

importatoare şi sunt suportate de consumatorul final pentru că ele sunt incluse în preţul de

desfacere pe piaţa internă a mărfurilor importate, în practică, uneori, ele sunt suportate de

către firma exportatoare care pentru a contracara efectul nefavorabil al taxei vamale

asupra competitivităţii mărfurilor sale, poate recurge la reduceri ale preţului de ofertare.

Taxele vamale de import au o serie de trăsături caracteristice: au cea mai largă

răspândire pe plan internaţional, vizează cel mai larg nomenclator al produselor supuse

impunerii vamale, se practică pe perioade lungi de timp, au în general un nivel mai ridicat

decât cele de export şi de tranzit şi fac obiectul negocierilor într-un cadru bi sau

multilateral.

b). Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene

atunci când acestea sunt exportate. Ele nu au o largă răspândire pe plan internaţional,

comparativ cu cele de import, se percep la un nomenclator redus de produse şi pe

perioade limitate de timp. Prin intermediul lor, pe lângă scopul final, se pot urmări, în

general, două obiective şi anume:

- fie ridicarea preţului la produsele respective pe piaţa internaţională (cu condiţia

ca statul să fie un principal exportator şi furnizor pe piaţa internaţională la produsele

vizate);

- fie limitarea unor exporturi (de regulă produse neprelucrate – materii prime

industriale sau agricole, care să fie prelucrate în ţară într-o cantitate tot mai mare şi

exportate mai apoi ca produse manufacturate) pentru a încuraja dezvoltarea anumitor

ramuri industriale pentru care ţările respective dispun de o bază corespunzătoare de

materii prime.

c). Taxele vamale de tranzit se percep de către stat asupra mărfurilor străine care

tranzitează teritroriul vamal al ţării respective. Ele nu au o răspândire prea largă pe plan

internaţional, şi de regulă, atunci când se percep ele au un nivel scăzut deoarece statele

sunt interesate să încurajeze tranzitul pe teritoriul lor, acesta fiind o importantă sursă de

venituri ( ca urmare a utilizării căilor şi mijloacelor de transport, a porturilor, a

depozitelor, antrepozitelor, etc).

B. După scopul impunerii taxele vamale se împart în două categorii: taxe vamale

cu caracter fiscal şi taxe vamale cu caracter protecţionist. Ele se deosebesc după nivelul

impunerii –cele cu caracter fiscal au în general un nivel redus, singurul scop pentru care

se percep fiind obţinerea de venituri pentru bugetul statului; -cele cu caracter protecţionist

au în general un nivel ridicat, prin intermediul lor urmărindu-se în primul rând reducerea

forţei concurenţiale a mărfurilor importate şi implicit protejarea pieţei interne de

concurenţă.

C. După modul de percepere a taxelor vamale acestea sunt de trei feluri:

a) ad valorem

b) specifice

c) mixte

a). Taxele vamale ad valorem se percep de către stat asupra valorii vamale a

mărfurilor importate/ exportate şi se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se

raportează la valoarea vamală a mărfurilor respective. Valoarea vamală7 este preţul mărfii

declarat în vamă la care se calculează cuantumul taxei fiscale, de achitat la trecerea

frontierei. În principiu, determinarea valorii vamale are la bază preţul mărfii. Dar

procedeele folosite diferă pe ţări şi pe produse. Convenţia de la Bruxelles privind

evaluarea mărfurilor în vamă, adoptată în 1950, încearcă o primă uniformizare în acest

domeniu. Potrivit prevederilor ei, valoarea vamală se determină pe baza preţurilor CIF al

mărfurilor importate. Alte ţări însă determină valoarea vamală pe baza preţurilor FOB.

Prevederilor convenţei de la Bruxelles li se adaugă articolul VII al G.A.T.T. care

formulează cerinţa luării în calcul a unei valori reale, determinată prin transformarea

preţului de import în valută, în monedă naţională, pe baza unui curs real cunoscut de

FMI. Acest articol interzice luarea în calcul a unor preţuri fictive sau a preţurilor interne

ale produselor similare.

Având în vedere efectele negative ale procedeelor arbitrare de evaluare a mărfii în

vamă, dar şi practicile destul de frecvente ale comercianţilor de a declara preţuri de

import nesincere, problema determinării valorii în vamă a fost reluată în cadrul

negicoerilor G.A.T.T. din „Runda Tokio”. Ele s-au soldat la acest capitol, cu adoptarea

„Acordului pentru evaluarea în vamă” care prevede determinarea valorii vamale pe baza

preţului de tranzacţie al mărfurilor importate, înscris în contract, în factură şi în

documentele de transport. Deoarece prevederile acordului urmau să aibă valoare de

recomandare, pentru prevenirea înscrierii unor preţuri fictive în factură, numeroase state

au menţinut în continuare aşa numitul „drept de preemţiune” , potrivit căruia marfa poate

fi cumpărată de stat la preţul de facturare.

b). Taxele vamale specifice se stabilesc şi sunt plătite ca o prelevare bănească pe

fiecare unitate de volum din mărfurile importate (tonă, bucată, etc). Ele elimină riscul 7 Deteşan Al. „Lexicon Promovarea şi derularea exporturilor”, supliment la Revista Economică, Bucureşti 1986, p 747 - 759

preţurilor de facturare artificiale, dar sunt insensibile faţă de oscilaţia preţurilor, aşa încât,

odată cu scumpirea mărfurilor importate, rata procentuală a protecţiei scade, iar statul

este lipsit de posibilitatea încasării unui cuantum sporit de taxe fiscale. În schimb,

reducerea preţului de import accentuează caracterul protecţionist al taxei specifice, al

cărei procent creşte, iar prelevările fiscale nu se diminuează.

c). Taxele vamale mixte presupun aplicarea unei taxe ad valorem peste o taxă

specifică (de exemplu, o taxă specifică de 1.000.000 peste o taxă ad valorem de 9%). Ele

corectează astfel dezavantajul diminuării efectului protecţionist al taxei specifice odată cu

scumpirea mărfurilor din import. Au o utilizare frecventă.

După modul de stabilire sau fixare de către stat, taxele vamale se împart în patru

categorii:

1.autonome (sau generale)

2. convenţionale (sau contractuale)

3. preferenţiale (de favoare)

4. de retorsiune (de răspuns) - a. taxele antidumping

- b. taxele compensatorii

1. Taxele vamale autonome au caracter necontractual. Sunt stabilite în mod

unilateral de autorităţile guvenamentale ale statului, independent de partenerii comerciali

vizaţi.

De regulă, aceste taxe se percep asupra mărfurilor care provin din ţările cu care

statul respectiv nu are încheiate acorduri comerciale şi nu se aplică în relaţiile cu aceste

state clauza naţiunii celei mai favorizate. Altfel spus, aceste taxe se aplică în afara

regimului Clauzei naţiunii celei mai favorizate şi de aici decurg două trăsături

caracteristice ale acestora: au un nivel foarte ridicat (fiind deseori prohibitive) şi nu fac

obiectul negocierilor, constituind o puternică barieră în calea schimburilor comerciale

dintre state.

2. Taxele vamale convenţionale au un caracter contractual fiind stabilite pe bază

de acorduri sau convenţii comerciale bi sau multilaterale. Ca regulă generală, acestea se

percep mărfurilor provenind din ţările care îşi acordă reciproc Clauza naţiunii celei mai

favorizate. Deci ele se aplică în regimul Clauzei naţiunii celei mai favorizate şi de aici

decurg două trăsături caracteristice: sunt mult mai reduse decât cele autonome şi în

general fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul Acordului General pentru Tarife şi

Comerţ. Nivelul lor este destul de redus, fiind situat de regulă sub 10%.

3. Taxele vamale preferenţiale sunt taxe foarte reduse (uneori chiar zero) care se

aplică tuturor sau numai anumitor mărfuri importate din anumite ţări şi care nu se extind

asupra mărfurilor provenind din celelalte ţări. Ele sunt o derogare de la Clauza naţiunii

celei mai favorizate. Au ca scop favorizarea importurilor de anumite produse sau din

anumite ţări. Astfel de taxe sunt practicate de UE în relaţiile cu ţările asociate, de ţările

dezvoltate pentru importurile din statele în curs de dezvoltare, beneficiare ale sistemului

Generalizat de Preferinţe şi în raporturile dintre o serie de state în curs de dezvoltare

(printre care şi România) care au instituit în relaţiile reciproce (prin „Protocolul celor

16”) sistemul Global de Preferinţe comerciale.

4. Taxele vamale de retorsiune se aplică de către stat ca represalii şi ca răspuns la

politica comercială neloială a altor state (politica de dumping şi politica de subvenţionare

a exporturilor). Cele mai frecvente forme ale taxelor de retorsiune sunt: taxele

antidumping, egale sau mai mari decât scăderea artificială a preţurilor de export şi taxele

compensatorii care urcă preţul cu o diferenţă ce compensează reducerea de preţ permisă

de subvenţiile de export. Taxele de retorsiune au caracter paratarifar. Ele se aplică peste

nivelul taxelor tarifare şi variază în mod arbitrar pe perioade, produse şi ţări, având prin

aceasta un pronunţat efect discriminatoriu.

Scopurile în care se înscriu taxele vamale sunt, în principal, de ordin fiscal şi

protecţionist. Scopul final se concretizează în procurarea de venituri pentru bugetul de

stat, care sunt cu atât mai mari cu cât sunt mai ridicate nivelul taxelor vamale şi

cantităţile comerciale. Scopul protecţionist al taxelor vamale prevalează ca importanţă şi

se materializează în protejarea economiei naţionale sub diferite aspecte ca: sporirea

competitivităţii unor ramuri şi sectoare de activitate aflate în situaţia de inferioritate

comparativă sub aspectul preţului faţă de străinătate; protecţia unor categorii sociale prin

redistribuirea veniturilor în favoarea lor (pe calea bugetului prin acordarea de prime,

subvenţii, etc. sau a susţinerii unor preţuri de vânzare mai ridicate la produsele lor, la

adăpostul taxelor vamale); creşterea gradului de utilizare a forţei de muncă şi apărarea

nivelului înalt al salariilor; îmbunătăţirea raporului de schimb şi a situaţiei balanţei

comerciale de plăţi. Efectul protecţionist al taxei vamale se propagă în economie prin

mecanismul preţurilor.8

Desigur taxa vamală afectează în primul rând pe importator care trebuie să verse

la autorităţile fiscale o sumă de bani corespunzătoare nivelului taxei vamale evidenţiată în

tariful vamal. Importatorul trece însă taxa vamală asupra preţului de vânzare al

produsului, astfel încât ultimul care suportă taxa vamală este consumatorul. În general,

preţul unui produs importat este mai ridicat decât al produsului autohton similar, ţinând

seama de faptul că produsul autohton nu suportă nici o impunere fiscală cu caracter

vamal în timp ce produsul importat este supus prelevării vamale.

În acest fel se crează o preferinţă pentru produsul autohton, avantajând pe

producătorii din ţara respectivă în raport cu exportatorii străini. Taxa vamală în vigoare

într-o ţară nu afectează însă numai pe importator şi pe consumator ci şi pe exportatorul

străin întrucât scumpirea importurilor prin perceperea taxei vamale conduce la reducerea

cererii pentru exporturile sale. Ca urmare, sub presiunea de a nu pierde piaţa de desfacere

a produselor sale, exportatorul este silit să reducă preţul de vânzare, suportând în fapt

incidenţa taxei vamale.

Nu în toate cazurile taxa vamală este pe deplin trecută asupra preţului produsului

de import. Este posibil ca în practică impunerea fiscală să o suporte parţial importatorul

(care majorează preţul produsului importat), parţial exportatorul (care reduce preţul de

vânzare a produsului său de export), sau să fie pe deplin suportată de exportator, în

funcţie de raportul dintre cerere şi oferta pe piaţă. Raportul dintre povara vamală şi preţul

pe care îl va plăti în final consumatorul este, desigur, influenţat de politica pe care o are

pe piaţă exportatorul, respectiv importatorul.

În teoria tarifară se consideră, pentru simplificare, că economia naţională este

compusă din trei factori şi anume: consumatorii autohtoni de produse importate,

producătorii autohtoni de produse similare şi guvernul care aplică taxa vamală.

Aplicarea unei taxe vamale are următoarele consecinţe: consumatorii autohtoni au

de pierdut, producătorii autohtoni au de câştigat (venitul fiscal). La o primă privire, ar

părea avantajos faptul că din introducerea taxei vamale două din trei elemente câştigă şi

unul pierde.

8 Ghibuţiu A. „Tendinţe în politica comercială a ţărilor vest-europene”, Ed. Politică, Bucureşti, 1976

Problema este însă că suma pe care o pierde consumatorul este mai mare decât

suma câştigurilor realizate de producători şi guvern împreună. Această afirmaţie trebuie

însă demonstrată.9

Pentru ca taxele vamale să-şi îndeplinească rolul de instrument de protecţie şi

dezvoltare a economiei naţionale este necesară o diferenţiere judicioasă a nivelului lor, în

timp, pe mărfuri sau pe grupe de mărfuri. Produsele pentru care aplicare taxei vamale se

justifica sunt acelea a căror productivitate efectivă sau potenţială se situează peste nivelul

mediu al productivităţii sociale.10

În ceea ce priveşte nivelul taxei vamale, aceasta trebuie să compenseze decalajul

dintre preţul intern mai ridicat al produdului indigen şi cel mai scăzut al produsului

importat. În timp ce mărimea taxei se va diminua pe măsură ce activitatea respectivă îşi

va spori competitivitatea sub aspectul preţului, al calităţii, etc.

Realizarea efectului protecţionist este în mare măsură condiţionată şi de

comportamentul cumpărătorului, respectiv de elasticitatea preţ a cererii, pentru produsele

autohtone şi din import. Dacă din motive extraeconomice (obişnuinţă, gusturi, snobism,

publicitate, etc.) consumatorul manifestă reţineri faţă de produsele autohtone, preferându-

le pe cele străine, sistemul de protecţie este ineficient chiar dacă el compensează

handicapul de preţ al mărfii indigene. În aprecierea efectului protecţionist al taxelor

vamale, agenţii de comerţ exterior trebuie să ia în considerare nu doar rata nominală ci şi

rata efectivă a protecţiei.11

Rata nominală a protecţiei este cea înscrisă în Tariful Vamal. Rata efectivă a

protecţiei diferă de cea nominală întrucât ea se referă numai la valoarea adăugată pe plan

intern. Valoarea adăugată include de regulă valoarea nou creată, respectiv manopera şi

amortizările.

Factorii de care depinde nivelul efectiv al producţiei sunt nivelul taxelor vamale

nominale asupra produsului finit şi respectiv materiilor prime şi semifabricatelor

importate şi ponderea elementelor provenite din import în structura preţului.

9 M.B.Krauss, The New Protectionism; The Welfare State and International Trade; An Introductional Centre for Economic Policy, Studies Book, New Zork University Press, 1978, p 27410 Manoilescu M., „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1986, p 19411 Şuţă N., „Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale”, ASE, Bucureşti, 1989, p 194Puiu Al., „Relaţii economice internaţionale, cazuri, lucrări aplicative şi monografii”, ASE, Bucureşti, 1984, p 47

În general, rata efectivă a producţiei presupune luarea în considerare a taxei

vamale nominale în raport numai cu acele elemente ale preţului care sunt rezultate ale

activităţilor din economia naţională.

Formula de calcul a ratei protecţiei efective este:

Re = (Rf *Pf – Rm*Pm)(Pf – Pm)*100, unde

Re = Rata protecţiei efective

Rf = Taxa vamală nominală asupra produdului finit (în procente)

Rm = Taxa vamală asupra materiei prime importate şi/ sau importurilor de

completare

Pf = Preţul produsului finit

Pm = Suma preţurilor materiilor prime şi/ sau a produselor importate

Nivelul producţiei efective este cu atât mai ridicat cu cât taxa vamală nominală

asupra produsului finit este mai ridicată iar cea asupra materiilor prime şi

semifabricatelor din import tinde spre zero.

Comerţul internaţional contemporan oferă numeroase exemple de produse cu rate

de protecţie efective excesiv de ridicate. Factorii care inluenţează rata protecţiei efective

sunt nivelul celor două taxe vamale, la produsul finit şi la materia primă, inclusv dispersia

tarifară, precum şi gradul de prelucrare a produselor sau, altfel spus, proporţia în care se

combină factorii de producţie.

Putem concluziona spunând că:

- protecţia efectivă variază proporţional cu nivelul taxei vamale nominale

percepută asupra produsului finit şi invers proporţional cu nivelul taxei vamale nominale

percepută asupra materiei prime ce intră în componenţa produsului finit;

- protecţia efectivă variază direct proporţional cu nivelul dispersiei tarifare, dacă

aceasta creşte, sporeşte şi nivelul protecţiei efective şi invers;

- cu cât ponderea manoperei (valorii nou create) încorporată în produsul finit este

mai mică iar ponderea materiei prime este mai mare, deci cu cât gradul de prelucrare al

produsului supus impunerii vamale este mai redus chiar în condiţiile perceperii unei taxe

vamale nominale scăzută asupra produsului finit, cu atât rata protecţiei efective este mai

ridicată şi invers.

1.2.1.4 Rolul G.A.T.T., actualmente al O.M.C., în privinţa reglementării

internaţionale a taxelor vamale

A) Participarea României la G.A.T.T.

Acordând o atenţie deosebită dezvoltării relaţiilor comerciale cu toate ţările

lumii, fără deosebiri de orânduire socială, România şi-a manifestat interesul faţă de

activitatea desfăşurată de G.A.T.T. cu mulţi ani în urmă. Ea a participat în calitate de

observator la G.A.T.T. încă din 1957, la invitaţia secretarului G.A.T.T., iar în iulie 1996 a

fost stabilită o legătură cu caracter tehnic între Centrul de Comerţ Internaţional al

G.A.T.T. şi Camera de Comerţ şi Industrie a României.

În iulie 1986 România a adresat oficial cererea de adrare la G.A.T.T. ca membră

cu drepturi depline. În noiembrie 1968 Consiliul reprezentanţilor a examinat cererea

României şi a hotărît crearea unui grup de lucru (format din reprezentanţii a 27 de ţări

membre) care a negociat cu ţara noastră condiţiile de aderare. În octombrie 1971

Consiliul reprezentanţilor a adoptat în unanimitate reportul grupului de lucru precum şi

protocolul de aderare a convenit.

Conform practicii uzuale a G.A.T.T., protocolul de aderare a României a fost

supus votului părţilor contractante prin corespondenţă şi adoptat. Acest protocol a fost

semnat apoi şi de România (15 noiembrie 1971) şi ca urmare ţara nostră a devenit

membră cu drepturi depline a G.A.T.T.12 Intrând în G.A.T.T. ca membră cu drepturi

depline, România beneficiază de o serie de avantaje, cu implicaţii pozitive asupra

schimburilor noastre comerciale.

a). Prin intrarea în G.A.T.T., România a obţinut pe cale multilaterală Clauza

naţiunii celei mai favorizate din partea ţărilor membre (cu excepţia S.U.A. care acordă

această cluză numai pe cale bilaterală şi din partea căreia a obţinut-o abia în 1975) şi în

consecinţă, beneficiază de concesiile tarifare negociate în cadrul G.A.T.T., concesii care

nu-i mai pot fi retrase unilateral de către părţile contractante (fără a-i acorda compensaţii

echivalente).

12 A se vedea „Protocolul de aderare a României la GATT” în lucrarea „GATT”, coord. M.Petrescu, Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p 170-175

b). Admiterea României la G.A.T.T. ca parte contractantă implică şi eliminarea

treptată a restricţiilor cantitative discriminatorii la exportul de produse româneşti în ţările

membre. Protocolul de accesiune a României la G.A.T.T. (partea I, punctele 3a şi 3b)

consemnează în mod expres acest lucru:

3.a) „Părţile contractante care menţin încă prohibiţii sau restrictii cantitative

imcompatibile cu articolul XII al G.A.T.T. nu vor majora (agrava) elementul

discriminatoriu al acestor restricţii, se angajează să-l elimine progresiv şi îşi fixează ca

obiectiv să le suprime până la sfârşitul anului 1974.

În cazul în care obiectivul astfel convenit nu va fi realizat şi, pentru motive

excepţionale, un număr limitat de restricţii vor fi încă în vigoare până la 1 ianuarie 1979,

grupul de lucru a prevăzut la paragraful 9 că le va examina în vederea eliminării lor.

3.b) Părţile contractante vor notifica la intrarea în vigoare a prezentului protocol şi

înaintea consultării prevăzute la paragraful 9 de mai jos, prohibiţiile si restricţiile

cantitative discriminatorii încă aplicate în acel moment importurilor provenite din

România. Aceste notificări vor cuprinde o listă de produse supuse acestor prohibiţii şi

restricţii specificând tipul restricţiilor aplicate (contingente la import, regimul licenţelor,

interdicţii, etc.) precum şi valoarea schimburilor afectate cu produsele respective şi

măsurile adoptate în vederea eliminării acestor prohibiţii şi restricţii conform paragrafului

precedent.

3.c) Ca orice parte contractantă, România are dreptul de a invoca prevederile

Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi de a folosi mecanismul consultărilor bi şi

multilaterale din cadrul G.A.T.T. pentru a-şi apăra interesele comerciale în eventualitatea

în care anumite măsuri de politică comercială ale partenerilor din G.A.T.T. i-ar aduce

prejudicii. În acest sens se fac precizări în mod expres în protocolul de accesiune a

României la G.A.T.T. (partea I, punctele 5 şi 6).

5. La începutul celui de-al doilea an, după intrarea în vigoare a prezentului

protocol, la fiecare doi ani în continuare sau în orice alt an, la cererea expresă a unei părţi

contractante sau a României, se vor ţine consultări între România şi parţile contractante în

cadrul grupului de lucru ce va fi stabilit în acest scop pentru a examina evoluţia

comerţului reciproc şi măsurile luate conform prevederilor acestui protocol. Aceste

consultări se vor ţine conform procedurilor Anexei A la prezentul protocol. Recomandări

corespunzătoare vor fi făcute României sau părţii contractante respective.

6. În aplicarea prevederilor enunţate la paragraful 5, cu cel puţin trei luni înaintea

unei consultări, o parte contractantă va putea cere României sau România va putea cere

părţii contractante să intre în consultări cu ea. Orice cerere de acest fel va fi notificată

părţilor contractante”.

c). Prezenţa României în cadrul G.A.T.T. ca membră cu drepturi depline îi oferă

posibilităţi suplimentare pentru promovarea intereselor ei comerciale.România va putea

milita, în spritul prevederilor G.A.T.T., pentru crearea de condiţii favorabile şi reciproc

avantajoase în ce priveşte desfăşurarea relaţiilor comerciale cu părţile contractante.

d). Datorită faptului că şi după instituţionalizarea UNCTAD-ului şi G.A.T.T.-ului

a rămas principalul mecanism instrituţional în care se dezbat şi se negociază facilităţile

concrete în domeniul comerţului internaţional şi al politicii comerciale, România are

posibilităţi lărgite de informare cu privire la acţiunile viitoare ale ţărilor membre în

domeniul politicii comerciale ceea ce va permite să adopte la momentul oportun măsurile

corespunzătoare menite să-i apere interesele, fără a contraveni prevederilor G.A.T.T.

Prezenţa României în G.A.T.T. îi va permite o mai mare adaptabilitate la condiţiile de

desfăşurare a comerţului internaţional şi de promovare a schimburilor sale comerciale.

e). În sfârşit, apartenenţa la G.A.T.T. a României, ca ţară în curs de dezvoltare, îi

oferă posibilitatea de a beneficia de măsurile speciale adoptate de părţile contractante în

favoarea acestui grup de ţări, potrivit prevederilor părţii IV din Acordul General pentru

Tarife şi Comerţ.

Protocolul de aderare la G.A.T.T. a României a înscris o serie de obligaţii ce revin

ţării noastre, în schimbul avantajelor pe care le-a obţinut sau le va deţine din parte

celorlalţi membri. Obligaţiile (angajamentele) României au fost înscrise în Anexa B

(Lista României).13

a). România s-a angajat prin protocolul de accesiune să-şi diversifice importurile

de mărfuri din ţările membre ale G.A.T.T. în acelaşi ritm în care vor creşte importurile

totale potrivit prevederilor înscrise în planurile noastre cincinale şi anuale. Acest

angajament este formulat în mod expres în protocol astfel:

13 Şuţă N. „Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”, Ed. All, Bucureşti, 1995, p 227

„1. Sub rezerva prevederilor paragrafului de mai jos, România, pe baza

angajamentului reciproc, care este inerent Acordului General, va dezvolta şi diversifica

comerţul său cu părţile contractante luate împreună şi intenţionează ferm să sporească

importurile sale din părţile contractante luate împreună cu o rată nu mai mică decât

creşterea importurilor totale româneşti prevăzute în planurile cincinale.

2. La 1 ianuarie 1973 şi în continuare, la data specificată în paragraful 1 al

articolului XXVIII al Acordului General, sau la orice altă dată, în cazul că România

decide să introducă un tarif vamal, România poate, în urma negocierilor şi cu acordul

părţilor contractante, să modifice angajamentul sau conform paragrafului 1 de mai sus, în

cazul în care aceste negocieri nu vor duce la un acord între România şi părţile

contractante, România va fi liberă totuşi să-şi modifice acest angajament. Părţile

contractante vor fi atunci libere să-şi modifice angajamentele, în condiţii echivalente.”

Prin Protocolul de accesiune, România şi-a rezervat dreptul să-şi modifice

angajamentul cantitativ faţă de import (experimental a introdus tariful vamal la 1 ianuarie

1974 şi definitiv la 1 ianuarie 1977), dar nu şi-a schimbat angajamentul cantitativ.

b). Ca şi celelalte părţi contractante România s-a angajat să respecte prevederile

Acordului General, să ţină la curent partenerii din G.A.T.T. cu informaţii privind

reglementările de comerţ exterior din ţara nostră privind evoluţia comerţului exterior, a

balanţei comerciale şi de plăţi şi să contribuie la bugetul G.A.T.T., achitând o cotizaţie

care se stabileşte proporţional cu ponderea ce revine fiecărei ţări în comerţul mondial.

c). Prin Protocolul de accesiune la G.A.T.T., România şi-a asumat anumite

obligaţii în ce priveşte politica valutară pe care o va urma atâta vreme cât va fi membră a

Fondului Monetar Internaţional, în sensul că va acţiona în problemele valutare în

conformitate cu spiritul Acordului General. În toamna anului 1972, România a fost

primită ca membră atât la Fondul Monetar Internaţional, cât şi la Banca Internaţională

pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, fiind în felul acesta obligată să respecte statutul celor

două organizaţii cu care colaborează G.A.T.T.-ul.

Obiectivul principal al participării României la G.A.T.T. constă în fructificarea

avantajelor care decurg din calitatea de membru cu drepturi depline în vederea

îmbunătăţirii substanţiale a regimului de export şi a structurii exportului pe pieţele

celorlalte ţări contactante. Pe această linie, România a purtat tratative bilaterale şi

multilaterale cu o serie de ţări membre ale G.A.T.T. atât pentru a pune în concordanţă

prevederile acordurilor comerciale bilaterale cu cele ale protocolului de aderare, cât şi

pentru a urmări cum se transpun în practică aceste prevederi în avantajul reciproc al

părţilor.

Aderarea României la G.A.T.T. şi participarea la Runda Tokio

România a participat cu interes la pregătirea şi desfăşurarea Rundei Tokio. A fost

prima rundă de negocieri comerciale la care ţara nostră a participat ca membru cu

drepturi depline în G.A.T.T. şi, în această calitate şi-a prezentat şi susţinut punctul de

vedere în legătură cu toate probele înscrise pe ordinea de zi a acestuia, militând pentru

adoptarea unor măsuri concrete (în spiritul prevederilor părţii a patra a G.A.T.T. şi a

declaraţiei de la Tokio din seprembrie 1973), menite să stimuleze exporturile ţărilor în

curs de dezvoltare prin înlăturarea sau atenuarea tuturor acestor obstacole care mai

persistă în calea acestora şi pentru crearea unui cadru tot mai favorabil pentru

desfăşurarea comerţului mondial în general.

Ţara nostră a aderat la majoritatea acordurilor, aranjamentelor şi protocoalelor

negociate la această rundă. Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 183/ 11 iunie 1980

România a aderat la:

1)Acordul privind aplicarea articolului VII a Acordului General

pentru Tarife şi Comerţ, încheiat la 12 aprilie 1979 şi protocolul la acest acord încheiat la

1 noiembrie 1979.

2) Acordul privind procedurile în materie de licenţe (autorizaţii) de

import, încheiat la Geneva la 12 aprilie 1979.

3) Acordul privind aplicarea articolului VI al Acordului General pentru

Tarife şi Comerţ, încheiat la Geneva la 12 aprilie 1979.

4)Aranjamentul internaţional privind carnea de vită, încheiat la Geneva la 12

aprilie 1979.

5) Acordul privind comerţul cu aeronave civile încheiat la Geneva la 12 aprilie

1979.

6) Protocolul de la Geneva (1979) anexă la Acordul General pentru Tarife şi

Comerţ, încheiat la Geneva la 30 iunie 1979.

7) Documente referitoare la aplicarea unor prevederi ale Acordului General pentru

Tarife şi Comerţ, adoptate la Geneva, la 28 noiembrie 1979:

a) Decizia privind tratamentul diferenţiat şi mai favorabil. Reciprocitate şi

participare mai completă a ţărilor în curs de dezvoltare;

b) Decizia privind măsurile de salvgradare în scopul dezvoltării;

c) Declaraţii cu privire la măsurile comerciale luate în scopuri legate de

balanţa de plăţi;

d) Memorandumul de acord cu privire la notificări, consultări,

reglementarea diferendelor şi supraveghere.

Prin decretul Consiliului de Stat nr. 317/ 14 octombrie 1980 România a aderat la:

1. Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului, încheiat la Geneva la

12 aprilie 1979.

2. Aranjamentul internaţional privind produsele lactate, încheiat la Geneva la 12

aprilie 1979.

Participând la aceste acorduri, ţara nostră va beneficia de o serie de avantaje cum

sunt: reducerea taxelor vamale la o serie de produse industriale şi agricole exportate pe

pieţele ţărilor partenere din G.A.T.T.; evitarea folosirii de către partenerii din G.A.T.T. a

metodelor de evaluare vamală în scopuri protecţioniste; aplicarea de proceduri

simplificate, nediscriminatorii la eliberearea licenţelor de import pentru produsele

româneşti; evitarea folosirii normelor tehnice în scopul creării de obstacole artificiale în

calea exporturilor de produse româneşti; prevenirea deschiderii de proceduri antidumping

împotriva exporturilor de produse româneşti şi a impunerii abuzive de taxe antidumping

asupra acestora; asigurarea de condiţii mai favorabile pentru exporturile româneşti de

carne de vită şi produse lactate; uşurarea accesului pe pieţele internaţionale pentru

produsele aeronautice româneşti.

În schimbul concesiilor tarifare şi netarifare de care ţara noastră beneficiază prin

acordurile convenite în cadrul Rundei Tokio şi la care a aderat, având încă statut de ţară

în curs de dezvoltare, România a notificat părţilor contractante contribuţia sa în cadrul

negocierilor iniţiate de G.A.T.T. (runda Tokio) care cuprinde:

- o declaraţie generală privind politica României de dezvoltare a schimburilor

comerciale, inclusiv importurile, cu toate părţile membre G.A.T.T. ( în baza

angajamentului cantitativ);

- o listă de cesiuni anuale oferite de părţile contractante care cuprinde acordarea

de reduceri de taxe vamale de import de la 20% până la 50% la un număr de 198 de

poziţii şi subpoziţii tarifare şi consolidări de taxe vamale pentru alte 17 poziţii tarifare;

lista României aprobată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 138/ 11 iunie 1980 este

încorporată în Protocolul de la Geneva (1979) Anexa la Acordul General pentru tarife şi

Comerţ;

- eliminarea de taxe vamale la importul de avioane civile în ţara nostră, inclusiv

ansamble, subansamble, materiale şi piese deschimb destinate construcţiei, reparaţiei şi

întreţinerii unor astfel de produse;

- reducerea coeficientului de evaluare vamală de la 20lei/ 1 dolar la 18lei/ 1 dolar

ceea ce echivalează cu o reducere de circa 10% a cuantumului taxelor vamale de import

percepute efectiv asupra mărfurilor importate în ţara nostră;

- angajamentul României de a perfecţiona în continuare informarea partenerilor

din G.A.T.T. asupra economiei şi comerţului nostru exterior şi cu privire la legislaţia din

acest domeniu.

Având în vedere că rezultatele rundei Tokio, deşi în general bune, se situează sub

nivelul scontat, mai ales în ceea ce priveşte interesele ţărilor în curs de dezvoltare,

România va milita şi în continuare pentru înlăturarea obstacolelor care mai persistă în

calea comerţului internaţional şi pentru instaurarea unei noi ordini în domeniul relaţiilor

economice internaţionale.

Poziţia României la reuniunea ministerială a G.A.T.T. din 24 – 29 noiembrie 1982

În noiembrie 1982 a avut loc la Geneva reuniunea ministerială a părţilor

contractante ale G.A.T.T. În declaraţia ministerială adoptată la sfârşitul acestei reuniuni,

s-au consemnat următoarele:

- criza profundă şi prelungită a economiei mondiale a afectat puternic producţia şi

schimburile comerciale; capacitatea de import a ţărilor în curs de dezvoltare factor

esenţial al dezvoltării lor economic, s-a redus şi nu mai constituie un element dinamic

capabil să susţină exportul ţărilor dezvoltate; în aceste condiţii sistemul comercial

multilateral a cărui bază juridică o constituie Acordul General pentru Tarife şi Comerţ,

este grav periclitat; presiunile protecţioniste s-au amplificat, a slăbit respectarea

principiilor de bază ale G.A.T.T. şi s-au accentuat unele neajunsuri în funcţionarea

sistemului G.A.T.T.;

- rezultatele rundei Tokio, şi în primul rând aplicarea reducerilor de taxe vamale

conform calendarului stabilit, au adus un anumit dinamism în funcţionarea sistemului

comercial cu toate acestea a cresut şi numărul şi gravitatea diferenţelor dintre părţile

contractante, multe dintre acestea rămânând nesoluţionate, ceea ce demonstrează serioase

creanţe în funcţionarea Acrorului General;

- părţile contractante recunosc că datorită interdependenţei dintre economiile

naţionale nici o ţară nu poate rezolva în mod izolat problemele sale comerciale şi că

soluţionarea acestor probleme ar fi în mai mare măsură uşurată printr-o acţine paralelă în

domeniul monetar şi financiar.

Participând la aceasta reuniune ministerială a G.A.T.T., delegaţia ţării nostre a

militat pentru transpunerea corectă în practică atât a prevederilor G.A.T.T. cât şi a

acordurilor negociate la reuniunea de la Tokio şi pentru evitarea adoptării de noi măsuri

protecţioniste care afectează, în primul rând, comerţul exterior al ţărilor în curs de

dezvoltare.

În declaraţia14 făcută de şeful delegaţiei noastre la această reuniune au fost

subliniate următoarele idei de bază care exprimă poziţia României în domeniul relaţiilor

economice internaţionale:

- necesitatea dezvoltării libere, fără obstacole şi discriminări, a relaţiilor

comerciale internaţionale, a relansării activităţii economice şi instaurării de raporturi

echitabile între state în conformitate cu cerinţele noii ordini economice internaţionale;

- necesitatea adoptării de măsuri concrete pentru extinderea tratamentului

preferenţial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, formulării şi aplicării de reguli

comerciale cu caracter nediscriminatoriu;

14 Accord General sur les Tarifs Douaniers et le Commerce- Trentehuitieme session; Reunion ministerial (novembre1982); Declaration faite par S.E.N. Gheorghe Dolgu, vice+minister des affaires etrangeres de la Roumanie

- rezolvarea problemelor financiare care afectează ţările în curs de dezvoltare,

probleme generate de marile datorii externe acumulate de aceste ţări ca urmare a politicii

statelor dezvoltate.

- reafirmând poziţia principală a ţării noastre faţă de practica profund negativă a

unor ţări membre G.A.T.T. de a recurge la sancţiuni economice, la embargouri sau alte

măsuri aplicate pe criterii neeconomice, şeful delegaţiei României la reuniunea

ministerială s-a pronunţat împotriva unor asemenea măsuri şi pentru înlăturarea oricăror

discriminări şi condiţionări politice sau de altă natură. Pentru aplicarea Clauzei naţiunii

celei mai favorizate între toate ţările lumii potrivit principiilor fundamentale ale

G.A.T.T., relaţiile economice dintre state trebuie să se întemeieze pe deplină egalitate în

drepturi, pe avantajul reciproc şi să se desfăşoare în afara oricăror condiţionări de ordin

politic şi a pricărui amestec în treburile interne ale altor state.

Participarea României la adoptarea Declaraţiei de la Punta del Este

În septembrie 1986 are loc reuniunea ministerială a G.A.T.T.-ului de la Punta del

Este (Uruguay) care marchează deschiderea oficială a celei de-a VIII-a rundă de

negocieri comerciale. Reuniunea s-a soldat în cele din urmă cu adoptarea „Declaraţiei

ministeriale privind runda Uruguay”. În preambulul acestei declaraţii se precizeză că a

fost creat un Comitet de Negocieri Comerciale care să coordoneze lucrările noii runde din

cadrul G.A.T.T. şi să ia măsurile corespunzătoare pentru ca negocierile să înceapă efectiv

in 1987. S-a mai stabilit ca negocierile comerciale să se încheie în decurs de patru ani,

adică până la finele anului 1990.

România, ca parte contractantă a G.A.T.T., s-a pronunţat pentru organizarea unei

noi runde de negocieri comerciale multilaterale deoarece a considerat, ca şi alte ţări, că

aceasta ar constitui un nou prilej de a se conveni o gamă largă de măsuri menite să ducă

la eliminarea sau atenuarea substanţială a practicilor şi măsurilor protecţioniste tarifare şi,

prin aceasta, la crearea condiţiilor pentru desfăşurarea normală a schimburilor comerciale

internaţionale şi la transformarea efectivă a acestora într-un factor eficient al dezvoltării

economice în toate statele lumii şi, în primul rând, în cele mai puţin dezvoltate.

Pornind de la strânsa interdependenţă dintre problemele comerciale şi cele

monetar-financiare şi cu luarea în considerare a uriaşei datorii externe cumulate de ţările

în curs de dezvoltare, delegaţia ţării noastre a formulat următoarele propuneri:15

- reducerea cu un procent important a datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare, cu un

venit naţional de până la 1000 – 1200 $/ locuitor;

- anularea datoriilor ţărilor celor mai sărace, cu un venit naţional de până la 500 –

600 $/ locuitor;

- o reducere generală de circa 50 – 70% a datoriei celorlalte ţări în curs de

dezvoltare, diferenţiată pe grupe de ţări, îm funcţie de venitul naţional şi de potenţialul de

care dipsune;

- reeşalonarea pe 15 -20 de ani a restului datoriei cu dobandă de 3 – 4% sau fără

dobândă şi cu o perioadă de garanţie de 3 – 5 ani;

- stabilirea unui program pentru plăţile anuale în cadrul datoriei externe care să nu

depăşească 10% din încasările anuale obţinute din exporturile ţărilor în curs de

dezvoltare;

- stabilirea unei limite maxime a dobânzilor pentru creditele vechi care să nu

depăşească 3 – 4% iar sumele plătite peste această limită să fie scăzute din volumul

datoriei externe;

- continuarea acordării de noi credite ţărilor în curs de dezvoltare în condiţii

avantajoase cu dobânzi raţionale, de maximum 5%.

Rezultatele rundei Uruguay – natura şi semnificaţia angajamentelor asumate de

România în cadrul rundei

În aprilie 1994 a avut loc reuniunea ministerială a Comitetului pentru Negocierile

Comerciale şi cu acest prilej s-a semnat la Marrabeck (Maroc) de către 124 de state

„Actul Final al Rundei Uruguay”. După ratificarea acestui document de către statele

semnatare rezultatele rundei au fost puse în aplicare începând cu anul 1995. Actul final

este documentul prin care participanţii la negocieri au realizat următoarele:

15 Intervention du la chef de la delegation de la Roumanie, Ilie Văduva, ministre du comerce exterieur et de la cooperation economique internationale.

- au convenit Acordul de Creare a Organizaţiei Mondiale de Comerţ (O.M.C.)

precum şi o serie de declaraţii şi decizii ministeriale;

- se angajează să supună acceptării, conform procedurilor menţionate, acordul

privind crearea O.M.C.

O.M.C. este concepută ca o organizaţie independentă, în afara sintemului O.N.U

dar care va lucra cu instituţiile şi organizaţiile cu caracter economic, inclusiv cele din

sistemul O.N.U.

O.M.C. constituie forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor

de liberalizare a comerţului cu mărfuri, servicii şi drepturi de proprietate intelectuală, de

desfăşurare de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerţul cu

produse agricole, industriale şi cu servicii precum şi de supraveghere multilaterală a

punerii în aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplina şi practicile de comerţ

convenite.

Între rezultatul vizând liberalizarea şi reglementarea comerţului internaţional

incluse în Actul Final pot fi menţionate în principal:

a). sporirea oportunităţilor de export prin:

- reducerea cu 40% a taxelor vamale de import pentru produsele industriale şi

agricole; majoritatea reducerilor convenite vor fi puse în practică treptat, în 5 tranşe

egale, eşalonate pe 4 ani;

- reducerea progresivă pe parcursul unei perioade de 6 ani a sprijinului intern

acordat agriculturii, în medie cu 20% în ţările industriale şi cu 13,3% pentru ţările în curs

de dezvoltare, într-o perioadă de 10 ani pentru ţările dezvoltate şi 6 ani pentru ţările în

curs de dezvoltare;

- reducerea progresivă în ţările industrializate, cu 6% a cuantumului subvenţiilor

de export pentru produsele agricole şi cu 21% a cantităţilor de exporturi subvenţionate,

într-o perioadă eşalonată pe 6 ani;

- acordul prevede o mai mare transparenţă şi previzibilitate a regimurilor de

import în special datorită transformării în taxe vamale a tuturor măsurilor netarifare

aplicate conform metodologiei convenite;

- liberalizarea totală pe parcursul unei perioade de 10 ani a exportului de produse

textile, prin creşterea progresivă a nivelului cotelor de acces practicate în prezent de o

serie de ţări industrializate, precum şi reducerea, în prealabil, a taxelor vamale de import

la aceste produse, astfel încât 51% din produse să fie integrate în G.A.T.T. până la 1

ianuarie 2002, iar restul nu mai târziu de 1 ianuarie 2005.

b). întărirea şi consolidarea regulilor de acţiune împotriva practicilor de

concurenţă neloială în comerţul internaţional de mărfuri prin:

- limitarea recurgerii la subvenţiile de export şi precizarea mai clară a

modalităţilor de apărare contra acestor practici prin instituirea de măsuri compensatorii;

- întărirea modalităţilor de acţiune împotriva practicilor dumping şi de eludare a

măsurilor anti-dumping;

- introducerea de noi reguli vizând folosirea licenţelor de import ca instrument de

administrare a unor restricţii la import şi evitarea folosirii licenţelor pentru accentuarea

restricţiilor respective;

- dezvoltarea regulilor privitoare la posibilităţile de recurgere la protecţie prin

măsuri de salvgradare în situaţiile de creştere masivă a importurilor unor produse care

riscă să producă sau au produs deja un prejudiciu grav producţiei naţionale;

- consolidarea şi precizarea posibilităţilor de recurgere la măsurile de protecţie în

situaţii de dificultăţi ale balanţelor de plăţi.

c). liberalizarea comerţului cu servicii prin convenirea acordării multilaterale a

Clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a tratamentului naţional, precum şi prin luarea de

angajamente iniţiale de liberalizare pe domenii şi sectoare specifice.

d). Principul tratamentului diferenţiat şi mai favorabil pentru ţările în curs de

dezvoltare a fost extins în negocieri, urmare a recentelor evoluţii din Europa, şi asupra

ţărilor în tranziţie la economia de piaţă. Acest principiu este reflectat în rezultatele

rundei Uruguay prin:

- angajamentele mai mici, comparativ cu cele ale ţărilor industrializate, cu privire

la nivelul reducerilor taxelor vamale de import pentru produsele industriale şi agricole;

- angajamentele mai reduse privind diminuarea sprijinului intern pentru

agricultură, în paralel cu excluderea din aceste angajamente a unor forme de sprijin

specific ţărilor în curs de dezvoltare sau necesare pentru asigurarea trecerii agriculturii la

mecanismele economiei de piaţă îm ţările aflate în tranziţie;

- perioade mai lungi (până la 10 ani) pentru punerea progresivă în aplicare a

angajamentelor de liberalizare pentru produsele agricole.

e). finalizarea negocierilor, în cadrul rundei Uruguay şi semnarea Actului Final

de către 124 ţări în aprilie 1994, constituie o cotitură clară şi fermă a comunităţii

internaţioanale spre cooperare şi conlucrare pe bază de reguli de comerţ unanim

acceptate.

f). natura şi semnificaţia angajamentelor asumate de România în cadrul rundei

Uruguay:

- pentru România, runda Uruguay este a doua la care a participat, dar prima la

care a putut să participe efectiv la negocieri, ca şi celelalte părţi contractante şi acceptă

să-şi asume angajamente pe baza criteriilor şi modalităţilor specifice unei economii de

piaţă;

- în concordanţă cu niveul său de dezvoltare, cu obiectivele şi dificultăţile

tranziţiei la economia de piaţă, România a acţionat în ultimii trei ani de desfăşurare a

rundei Uruguay (1991 – 1993) şi îndeosebi în faza finală a negocierilor în următoarele

direcţii principale:

1. includerea în instrumentele juridice negociate de flexibilităţi pentru ţările în

curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie la economia de piaţă care să vizeze angajamente

mai reduse la liberalizarea în comerţul cu mărfuri şi servicii;

2. includerea de flexibilităţi pentru acordarea unei perioade de tranziţie necesară

linierii treptate a unor mecanisme economice şi comerciale naţionale la noile reguli

convenite (de exemplu subvenţii, standarde tehnice, sprijin pentru agricultură);

3. materializarea flexibilităţilor generale în negocierile bilaterale cu unele state

interesate în asumarea de angajamente efective privind consolidarea şi reducerea taxelor

vamale în comerţul de servicii.

În acest context, angajamentele specifice negociate de România constau:16

a). În domeniul comerţului cu produse agricole:

1. pentru 75% din numărul poziţiilor tarifare s-a obţinut consolidarea taxelor

vamale la niveluri între 50 – 37%, în funcţie de importanţa economică a acesteia;

16 Şuţă N., „Comerţ internaţional şi politici comerciale contempotane”, Ed. All, Bucureşti, 1995, p 250

2. pentru produsele la care taxele vamale au fost anterior consolidate în cadrul

G.A.T.T. (14 grupe de produse); totodată, conform procedurilor de negociere generale,

pentru aceste produse s-au luat angajamente, după caz, de acces minim sau de acces

curent constând în contingente tarifare reprezentând 3% şi respectiv 5% din nivelul

consumului pentru care taxa vamală va fi maxim 40% din nivelul iniţial al acestora;

3. s-a convenit aplicarea unor reduceri la taxele vamale astfel negociate, în medie

cu 24% şi punerea în aplicare a reducerilor pe o perioada de 10 ani (faţă de 36% şi

respectiv de 6 ani în cazul angajamentelor ţărilor dezvoltate).

b). În domeniul comerţului cu produse industriale:

1. consolidarea taxelor vamale pentru toate produsele înscrise deja la un nivel

maxim de 35% cu excepţia produselor înscrise deja în lista de concesii tarifare a

României anexată la G.A.T.T., precum şi cu excepţia unui număr limitat de produse

pentru care o serie de ţări au prezentat cereri specifice.

c). În domeniul comerţului cu servicii:

1. consolidarea în cadrul noului Acord General pentru Comerţul cu Servicii, a

prevederilor din legislaţia în vigoare privind accesul inevstitorilor străini (şi a mişcării de

personal de conducere);

2. convenirea de măsuri de acces pentru o serie limitată de sectoare care pot

susţine restructurarea economiei;

3. în faza finală a negocierilor România a retras, după cum au făcut majoritatea

participanţilor, ofertele sale iniţiale, în domeniul serviciilor de transport maritim şi în

domeniul audio- vizalului;

4. România şi-a rezervat dreptul de a nu mai aplica Clauza naţiunii celei mai

favorizate în domeniul trasporturilor maritime şi serviciilor de marketing precum şi

vânzării de bilete pentru transporturile aeriene.

Renegocierea protocolului de accesiune a României la G.A.T.T.

Renegocierea protocolului de accesiune la G.A.T.T. este necesară deoarece în

România, după Revoluţia din Decembrie 1989, s-a schimbat sistemul economic bazat pe

planificarea supercentralizată.

Vechiul protocol de accesiune la G.A.T.T. din 1971 s-a bazat pe angajamentul

cantitativ (importurile României din părţile contractante, luate împreună, nu vor fi mai

mici decât ritmul general al importurilor, prevăzut în planurile nostre cincinale şi anuale).

Eliminarea planificării supercentralizate din economia românească, începând cu

anul 1990 face imposibilă respectarea obligaţiilor asumate de România prin angajamentul

cantitativ.

Ca urmare, în paralel cu desfăşurarea rundei Uruguay, a început procesul de

renegociere a protocolului de accesiune, care nu s-a finalizat odată cu runda, ci a

continuat şi în anul 1994.

Negocierile se fac pe baza Momorandumului României privind politica

economică şi comercială.

Pentru aceasta este necesar să fie respectate următoarele reguli:

1. toate instrumentele şi mecanismele comerciale ce se pun în aplicare trebuie să

urmărească consecvent regulile şi principiile de bază ale economiei de piaţă şi să asigure

coerenţa în toate domeniile politicii comerciale şi economice;

2. măsurile legislative adoptate trebuie notificate într-un supliment al

memorandumului care să fie prezentat periodic pe parcursul procesului de renegociere

(primul supliment urma să fie trimis Secretariatului G.A.T.T. până la finele lunii

octombrie 1993);

3. partea României să asigure participarea la prima sesiune a Grupului de lucru

pentru renegocierea Protocolului de aderare a României la G.A.T.T., care urma să fie

consumată până la finele anului 1993;

4. pentru continuarea procesului de renegociere şi depăşire a celorlalte etape este

necesară asigurarea stabilităţii Tarifului Vamal de Import al României, ca tarif de bază,

care să garanteze negocierea listei de concesii tarifare a României în condiţii

corespunzătoare actualului nivel de dezvoltare a economiei naţioanale şi totodată, să

asigure protecţia pe termen lung (15 – 20 de ani).

Dezideratul final al procesului de renegociere este recunoşterea României ca parte

contractantă a G.A.T.T. pe baza unui Protocol Standard care să prevadă drepturi şi

obligaţii similare cu cele asumate de celelalte părţi contractante ale căror sistem

economic este specific instrumentelor şi mecanismelor economiei de piaţă respectiv

asumarea de angajamente pe bază de liste de concesii tarifare.

B)Participarea României la O.M.C.

Runda Uruguay s-a încheiat prin Actul Final adoptat la Conferinţa Ministerială

a Comitetului de Negocieri Comerciale întrunită la Marrakesh, Maroc, la 15 aprilie 1994.

În plan instituţional, în concordanţă cu noile nevoi din economia mondială, statele

participante au hotărît eliminarea situaţiei de provizorat a organismului instituţional

G.A.T.T. prin crearea Organizaţiei Mondiale de Comerţ – O.M.C. (World Trade

Organization – W.T.O.). Prin aceasta a fost realizat obiectivul propus încă din 1994 de

Cartea de la Havana, de crearea a unei noi organizaţii multilaterale, cu caracter universal

şi permanent în domeniul comerţului internaţional, care să funcţioneze ca o instituţie

specializată a O.N.U. Acordul final de crearea a W.T.O. cuprinde preambulul, 16 articole

şi 4 anexe.17 Cu anumite accente noi, preambulul îl reproduce pe cel al G.A.T.T.- 1947.

Accentele noi se referă la obiective ca: „utilizarea optimă a resurselor mondiale”,

promovarea „dezvoltării susţinute în economia mondială”, „protecţia şi rezervarea

mediului” şi „participarea ţărilor în curs de dezvoltare la comerţul internaţional în

concordanţă cu propriile lor nevoi de dezvoltare”. Acordul de creare al W.T.O. este ca un

cadru contractual unic care integrează şi celelalte înţelegeri convenite în Runda

Uruguay.18 Noua organizaţie creată pe baza acestui cadru contractual unic dar atât de

complex este menită să asigure reglementarea multilaterală a relaţiilor comerciale dintre

parteneri, creând poziţii previzibile de desfăşurare a schimburilor şi să promoveze în

continuare negocierile pentru liberalizarea şi multilateralizarea comerţului.

Funcţiile conferite în mod expres de W.T.O. se referă, în principiu, la:19

- asigurarea unui forum pentru negocieri interguvernamentale privind relaţiile

comerciale multilaterale;

- asigurarea cadrului pentru aplicarea rezultatelor negocierilor;

17 The outcome of the Uruguay Round an initial assessnant, United Nations publication, Doc. UNCTAD TDR- 14, 1994, p 9 (Prealea S... p 231)18 UNCTAD, Trade and Development Report, 1994, U.N publications, New Zork and Geneva, 1994, p 123 (Pralea S, p 231)19 Doc UNCTAD, TDR- 14, 1994, p 10 (Pralea S, op. Cit. P 232)

- administrarea mecanismului de coordonare a politicilor comerciale;

- administrarea şi facilitarea implementării acordurilor G.A.T.T. – 1947 şi

G.A.T.T. -1994 precum şi a noilor acorduri convenite în Runda Uruguay;

- supravegherea aplicării regulilor de reglementare a diferendelor;

- promovarea cooperării cât mai strânse cu F.M.I. şi B.I.R.D. pentru asigurarea

coerenţei politicii globale.

Pentru îndeplinirea acestor funcţii, părţile membre au investit W.T.O. cu

personalitate juridică, planând-o sub incidenţa „Convenţei asupra privilegiilor şi

imunităţilor agenţiilor specializate” adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. la 21

noiembrie 1947.

Acordul de creare a W.T.O. n-a impus un număr minim de membri sau un procent

minim al acestora deţinut în comerţul internaţional, pentru intrarea în vigoare. Ca părţi

eligibile ale W.T.O. au fost recunoscute toate ţările membre ale G.A.T.T.- 1947, cele care

au aderat ulterior până în 1994, precum şi U.E. Acordul a fost semnat la Merrakesh de

104 state. La acestea s-au adăugat alte şapte state (S.U.A., Japonia, India, Republica

Coreea de Sud, Australia, Burundi) care agreau acordul, dar nu l-au semnat la acea dată

datorită procedurilor legislative naţionale diferite.

Întrucât până la sfârşitul anului 1994 peste 80 de state au depus instrumentele de

ratificare a Acordului de creare a W.T.O., el a devenit operaţional şi noua organizaţie a

intrat în funcţiune. Preintre membrii săi originari se numără şi România.

Intrarea în funcţiune a W.T.O. începând cu 1 ianuarie 1995 a atras o creştere a

nivelului obligaţiilor pentru ţările membre. Astfel, condiţia intrării ţărilor eligibile în

W.T.O. a fost acceptarea integrală, fără rezerve, excepţii sau modificări a prevederilor în

vigoare a G.A.T.T.- 1947, G.A.T.T.- 1994, ale celor 12 acorduri din Anexa 1A şi a

celorlalte din anexele 1B, 1C, 2 şi 3. De asemenea, Actul Final stipulează obligativitatea

ca fiecare stat membru să asigure conformitatea reglementărilor şi administraţiei

naţionale cu obligaţiile ce decurg din acord şi să-şi alinieze propriul calendar al

concesiilor comerciale în domeniile schimburilor de mărfuri şi servicii, la cel prevăzut

prin protocolul de la Marrakesh, şi respectiv prin Acordul TRIPS. Anumite excepţii de la

aceste condiţii sunt acceptate doar pentru ţările în curs de dezvoltare din grupa „celor mai

afectate”. De asemenea, prevederile acordurilor plurilaterale de comerţ sunt obligatorii

doar pentru ţările semnatare.

Aceste obligaţii sporite de respectare a normelor, procedurilor şi deciziilor

adoptate în cadrul W.T.O. vor conferi pe de o parte o mai mare stabilitate comerţului

internaţional, dar pe de altă parte vor îngusta marja de flexibilitate a politicilor comerciale

naţionale.

Crearea W.T.O. nu exclude desfăşurarea în continuare a activităţii U.N.C.T.A.D.

în virtutea complementarităţii activităţilor, cele două organizaţii vor coopera în

continuare. Cadrul instituţional al acestei complementarităţi şi cooperări este actualmente

asigurat în principal prin concluderea Comitetului pentru Comerţ şi Dezvoltare din cadrul

W.T.O. cu cele trei noi grupuri din cadrul U.N.C.T.A.D., pentru „comerţ, mediu şi

dezvoltare”, „rolul întreprinderilor în dezvoltare” şi „oportunităţile comerciale în noul

context comercial internaţional”.

În vederea îndeplinirii funcţiilor sale, acordul prevede şi o structură organizatorică

proprie. Aceasta este formată din:20

a). Conferinţa Ministerială, compusă din reprezentanţii tuturor membrilor, care se

va reuni cel puţin o dată la doi ani. Ea va exercita funcţiile O.M.C. şi va lua măsurile

necesare în acest scop. De asemenea, ea este abilitată să adopte decizii cu privire la toate

aspectele ţinând de orice Acord comercial multilateral, dacă un membru solicită aceasta,

conform prevederilor specifice referitoare la adoptarea deciziilor.

b). Consiliul General, compus din reprezentanţii tuturor membrilor şi care se va

reuni după cum va fi nevoie. În intervalul dintre reuniunile Conferinţei Ministeriale,

funcţiile acestuia vor fi exercitate de către Consiliul General. El îşi va stabili propriile

reguli de procedură şi va aproba regulile de procedură ale Comitetelor, constituite prin

acord.

c). Subordonate Consiliului General sunt : Consiliul pentru comerţul cu bunuri,

un Consiliu pentru comerţul cu servicii, şi un Consiliu pentru aspectele comerciale legate

de drepturile de proprietate intelectuală (denumit pe scurt TRIPS). Aceste consilii vor

exercita funcţiile ce le sunt atribuite prin acordurile respective, precum şi de către

Consiliul General.20 Rotariu I., Coord. R.Perian, „Cadrul instituţional al relaţiilor economice internaţioanale, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1997, p 44

d). Conferinţa Ministerială a constituit un Comitet pentru comerţ şi dezvoltare, un

Comitet pentru restricţii aplicate pentru motive de balanţă de plăţi, şi un Comitet pentru

buget, finanţe şi administraţie. În cadrul funcţiilor sale, Comitetul pentru comerţ şi

dezvoltare va examina periodic dispoziţiile speciale ale Acordurilor comerciale în

favoarea ţărilor cel mai puţin avansate, membre şi va raporta Consiliului General pentru

ca acesta să ia măsurile adecvate. Reprezentanţii tuturor membrilor vor putea participa la

aceste comitete.

Din calitatea de membru O.M.C., la fel ca pentru toţi membrii, şi pentru România

derivă o serie de obligaţii asumate şi drepturi de care urmează să beneficieze. Acestea

implică două aspecte: unul de natură conceptuală şi al doilea de aplicarea unor măsuri

practice de politică comercială şi de acţiune practică.

În plan conceptual calitatea de membru O.M.C. reclamă cunoaşterea pachetului

unitar de reglementări privind crearea organizaţiei. Astfel, este necesară însuşirea

ansamblului drepturilor şi obligaţiilor convenite prin acordurile şi aranjamentele

multilaterale. Calitatea de membru O.M.C. implică o legătură corelativă între drepturi şi

obligaţii: drepturile unui membru implică nemijlocit şi simultan o obligaţie a altui

membru şi invers.

Tot în acest context problematic se impune precizarea că, în calitate de membru

O.M.C., România trebuie să ţină seama în elaborarea legislaţiei naţionale, de conţinutul

instrumentelor juridice convenite în cadrul organismului din care face parte. În

conformitate cu regulile unanim recunoscute ale dreptului internaţional public,

prevederile tratatelor şi acordurilor internaţionale prevalează în raport cu legislaţia internă

cu care ele s-ar afla, eventual, în conflict.

Prin urmare, se impune concluzia necesităţii racordării în mod practic a legislaţiei

româneşti la prevederile Acordului privind crearea O.M.C. şi ale celorlalte instrumente

juridice, prin amendarea corespunzătoare a actelor normative existente, şi după caz,

adoptarea unor noi acte normative.

În legătură cu cel de-al doilea aspect sunt de reţinut următoarele aspecte ce

decurg din calitatea de membru O.M.C.:

- în domeniul activităţilor de comerţ exterior, se impune adoptarea tarifului vamal

de import românesc la obligaţiile asumate din participarea la O.M.C., astfel se impune

asigurarea unei stabilităţi a tarifului vamal de import prin evitarea deteriorării acestuia ca

urmare a unor modificări majore şi frecvente de taxe vamale fără criterii şi modalităţi

prestabilite;

- nivelul taxelor vamale trebuie restructurat în concordanţă cu cuantumurile de

protecţie negociate în cadrul Rundei Uruguay pentru a asigura efectivitate şi credibilitate

tarifului vamal românesc;

- alinierea din punct de vedere organizatoric şi funcţional la prevederile acordului

privind crearea O.M.C., astfel încât România să fie în măsură să-şi valorifice drepturile şi

să-şi îndeplinească obligaţiile asumate.

1.2.2. Politici comerciale netarifare. Clasificarea barierelor netarifare

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică

comercială (publice sau private) care împiedică, limitează sau deformează fluxul

internaţional de bunuri şi servicii care au ca principal scop apărarea pieţei interne de

concurenţa străină şi/ sau echilibrarea balanţelor de plăţi.

Spre deosebire de barierele tarifare (vamale), cele netarifare prezintă anumite

particularităţi, mai importante fiind următoarele:

a). prin formele pe care le îmbracă, barierele netarifare urmăresc mărfurile pe tot

parcursul lor de la exportator până la consumatorul final, acţionând eşalonat, din

momentul în care s-a efectuat comanda pentru un anumit produs ce urmează să fie

importat şi până în momentul consumului final al acestuia;

b). marea densitate şi gradul lor diferenţiat de protecţie reprezintă a doua

particularitate a acestor bariere;

c). domeniile extrem de variate de aplicabilitate, legate de sfera relaţiilor

economice internaţionale reprezintă a treia particularitate a acestora;

d). în al patrulea rând în marea lor majoritate aceste bariere sunt mai greu de

cunoscut de către exportatori şi din această cauză se evaluază mult mai greu gradul lor de

protecţie şi mai ales gradul lor de discriminare;

e). barierele netarifare pot inflenţa direct volumul fizic al mărfurilor importate (în

sensul limitării acestuia), pot inflenţa volumul importurilor prin mecanismul preţurilor

sau pot crea alte condiţii care să îngreuneze realizarea importurilor.

Începând cu cel de-al doilea deceniu al secolului nostru, ca urmare a fenomenelor

negative cu care s-a confruntat economia mondială, protecţionismul netarifar s-a

accentuat foarte mult. A avut loc o proliferare pe scară largă a barierelor netarifare, ceea

ce a determinat o serie de economişti contemporani să vorbească de neprotecţionism.

După estimările făcute de G.A.T.T. şi U.N.C.T.A.D. numărul barierelor netarifare

ar fi sporit de la circa 800 la începutul deceniului 8 la peste 2000 în deceniul 9, înainte de

declanşarea rundei Uruguay (a opta rundă de negocieri comerciale multilaterale din

cadrul G.A.T.T.-ului).

Odată cu inventarierea lor, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ a făcut şi o

primă clasificare a acestora după criterii riguroase:

1. bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţiile

cantitative la import);

2. bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul

preţurilor;

3. bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import;

4. bariere care decurg din participarea statului la activităţi comerciale;

5. bariere care decurg din standardele aplicate asupra produselor importate şi celor

indigene (obstacole tehnice).21

1.2.2.1. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Aceste bariere se mai numesc şi restricţii cantitative la import şi îmbracă

următoarele cinci forme: interdicţiile (prohibiţiile) la import, contingentele la import,

licenţele de import, limitările „voluntare” la export, acordurile privind comercializarea

ordonată a produselor.

a). interdicţiile (prohibiţiile) la import sunt reglementări adoptate de către stat

care interzic total sau parţial, pe o perioadă delimitată de timp sau nelimitat importul 21 Şuţă N., „Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale româneşti”, Ed. Economică, Bucurşti, 1998, p 85 - 86

anumitor produse sau grupe de produse. Ele sunt folosite în special, din motive

economice (asigurarea unei protecţii sporite a unor produse, ramuri, etc. faţă de

concurenţa străină, echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi), din potive politice (şi

atunci sunt folosite în scopuri de discriminare comercială), sau din alte motive

(asigurarea stării sănătăţii şi securităţi populaţiei, protecţia fitosanitară, etc.).

Interdicţiile se realizează de regulă, prin refuzul organelor de stat de a elibera

licenţe de import pentru produse supuse interdicţiilor (prohibiţiilor). În unele ţări, cum

sunt cele ale Uniunii Europene, se folosesc şi aşa numitele interdicţii selective şi

temporare la importul de produse agricole din ţările terţe cu scopul de a păstra echilibrul

necesar între cererea şi oferta de produse agricole comunitare şi pentru a asigura prioritar

desfacerea în ţările membre a produselor agricole comunitare.

Potrivit acestor reglementări, se admite importul de produse agricole numai la

produse la care gradul de autosatisfacere în Comunitate este sub 100% şi numai în alte

perioade decât cele în care se comercializează produse agricole indigene.

b). Contingentele de import sunt plafoane maxime cantitative sau valorice, admise

la importul anumitor produse (sau grupe de produse) pe o perioadă determinată de timp

(de regula un an).

Acţiunea de plafonare a importurilor anumitor produse sau grupe de produse

poartă denumirea de contingentare. Contingentele de import sunt de două feluri: globale

şi bilaterale. Contingentele globale se stabilesc de către stat în mod independent sub

forma unor plafoane maxime (cantitative sau valorice) admise la import pe o perioadă

determinată de timp (de exemplu în anul 1996 România va importa o cantitate maximă de

15.000.000 tone ţiţei sau 10.000.000 tone minereu de fier, sau produse medico-

farmaceutice în sumă totală de 15.000.000 dolari S.U.A., etc.) fără o repartiţie a acestora

pe ţări de provenienţă.

Contingentele bilaterale sunt plafoane maxim admise la importul unor anumite

produse pe o perioadă determinată de timp şi dintr-o anumită ţară de provenienţă (de

exemplu în anul 1996 România va importa 3.000.000 tone petrol din Iran, 4.000.000 tone

pentrol din Arabia Saudită, etc.).

Aceste contingente se negociază cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise în listele

anexă la acordurile sau protocoalele comerciale încheiate cu acestea. Uneori, practicarea

contingentelor bilaterale permite şi aplicarea unor restricţii diferenţiate pe ţări de

provenienţă şi chiar discriminări faţă de importurile provenind din anumite ţări.

c). Licenţele de import sunt autorizaţii pe care statul le acordă firmelor

importatoare pentru un anumit produs sau grup de produse şi pe o perioadă rezonabilă de

timp (2 luni, 4 luni, 5 luni, etc.), în funcţie de natura produsului şi distanţa geografică faţă

de ţara de provenienţă.

Pe plan internaţional şi cu precădere în ţările dezvoltate sunt folosite două tipuri

de licenţe de import: automate şi neautomate.

Licenţele automate sunt folosite pentru produsele liberalizate la import, cererea de

import fiind automat acceptată într-un termen prestabilit. Ele sunt folosite numai din

motive de ordin statistic (pentru evidenţa operaţiunilor de comerţ exterior).

Licenţele neautomate sunt folosite pentru produsele neliberalizate la import şi se

mai numesc din această cauză licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative la

import. Acestea se acordă selectiv în fucţie de produs, de ţara de origine, etc. Prin

intermediul lor se exercită un control riguros cu privire la respectarea contingentelor de

import şi au în prezent o largă răspândire pe plan internaţional.

Licenţele neautomate îmbracă două forme: licenţe globale (sau generale) şi licenţe

individuale (sau bilaterale).

Licenţele globale eliberate de către stat pe baza contingentelor globale, stabilesc

volumul mărfurilor care pot fi importate într-o anumită perioadă de timp cu indicarea

ţărilor de provenienţă a importurilor. Ele nu au un caracter restrictiv, pe baza lor

importatorii obţinând dreptul de a deschide acreditive în favoarea exportatorilor fără

existenţa unor licenţe individuale.

Licenţele individuale sunt, în general, folosite de către stat pentru urmărirea şi

realizarea contingentelor bilaterale la produsele pentru care ţara importatoare doreşte să

asigure o protecţie mai mare pe piaţa internă.

Aceste licenţe precizează obligatoriu ţara de origine a importului şi pot fi de două

feluri:

- deschise (din categoria celor automate)

- specifice (neautomate)

Licenţele individuale deschise precizeză numai ţara de provenienţă a importurilor

fără o plafonare cantitativă sau valorică a acestora. Prin intermediul lor se urmăresc

anumite modificări în orientarea geografică a importurilor, favorizându-se importurile din

anumite ţări şi restrângându-se din altele, în general din motive legate de evoluţia balanţei

comerciale şi de plăţi.

Licenţele individuale specifice precizează, pe lângă ţara de provenienţă a

mărfurilor, şi plafonul maxim (fizic sau valoric) al acestora din ţara respectivă. Acestea

sunt cele mai restrictive, prin intermediul lor urmărindu-se uneori chiar discriminarea

comercială faţă de anumite ţări.

d). Limitările „voluntare” la export (autolimitări la export) sunt înţelegeri oficiale

sau neoficiale care intervin între anumite state, prin care ţara exportatoare, la cererea (sau

sub presiunea) ţării (ţărilor) importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui

prdus sau grupă de produse până la un anumit nivel şi pe o perioadă determinată de timp.

Cu alte cuvinte, ele sunt diminuări ale exporturilor acceptate de însuşi ţările

exportatoare sub ameninţarea că, în caz contrar, ţările importatoare vor aplica ele însele

măsuri foarte restrictive la import pe o perioadă mai îndelungată de timp.

Ele sunt de dată relativ recentă introduse de către ţările dezvoltate în practica

relaţiilor comerciale internaţionale (sfârşitul deceniului 7 şi începutul deceniului 8).

Limitările „voluntare” la export pot fi bilaterale sau multilaterale, în funcţie de numărul

ţărilor participante la astfel de înţelegeri.

Pentru ca această măsură restrictivă la import să dea rezultate (deşi practica a

arătat că nu întotdeauna a dat rezultatul scontat), condiţia este ca ţara (ţările) importatoare

să fie o piaţă însemnată de desfacere pentru ţara (ţările) exportatoare la produsul

(produsele) la care se cere restrângerea „voluntară” a exportului.

Primele astfel de înţelegeri au intervenit între S.U.A. şi Japonia pentru produsele

industriei uşoare (textile, produse din piele), apoi şi pentru produsele siderurgice,

automobile, produse ale industriei electrohenice şi electronice, etc.

S.U.A. au urmărit prin intermediul acestor înţelegeri, să-şi echilibreze balanţa

comercială în Japonia, dar obiectivul nu a fost atins, soldul negativ în balanţa comercială

a S.U.A. cu Japonia atingând în ultimii 7 – 8 ani valori uriaşe (40 – 60 mld. dolari).

Aceasta s-a datorat nu faptului că Japonia n-ar fi respectat înţelegerile convenite, în cea

mai mare măsură ci faptului că, concomitent cu restrângerea acestor exporturi către

S.U.A., Japonia şi-a micşorat substanţial importul unor produse din S.U.A. (bumbac, piei,

minereuri, etc.) şi au penetrat toată piaţa americană cu produse competitive.

Înţelegeri similare au intervenit şi între C.E.E. şi Japonia pentru o serie de produse

foarte competitive la exportul acesteia din urmă (produse siderurgice, automobile,

produse electrocasnice, etc.), dar şi dezechilibrele în balanţa comercială a C.E.E. cu

Japonia au continuat să crească.Aceste presiuni exercitate asupra Japoniei pentru

limitarea exportului pe pieţele acestor ţări (inclusiv S.U.A.) au determinat monopolurile

japoneze să facă uriaşe investiţii de capital în ţările respective.

Treptat, în deceniiloe 8 şi 9, ţările dezvoltate au început să impună limitări la

export şi altor ţări (în curs de dezvoltare şi foste socialiste) la o serie de produse

considerate a fi sensibile sau foarte sensibile la concurenţa acestora.

Experienţa a arătat că folosirea acestui gen de restricţii determină modificări în

orientarea şi reorientarea fluxurilor comerciale la produsele vizate pe de o parte, iar pe de

altă parte, încurajează cartelizarea industriilor de export, crearea de carteluri între ţările

exportatoare în vederea repartizării cotelor de producţie şi export între producători şi

exportatori, cu incidenţe nedorite asupra schimburilor comerciale internaţionale.

De asemenea, experienţa ultimelor două decenii a pus în evidenţă şi faptul că, deşi

folosirea acestor acorduri de limitare „voluntară” a exporturilor a fost justificată ca fiind

o măsură temporară, menită să permită ţării (ţărilor) importatoare să-şi modernizeze şi

raţionalizeze industria (industriile) respective pentru a redeveni competitivă în raport cu

concurenţa, aceste acorduri s-au permanentizat apărând în continuare industriile

necompetitive ale statelor importatoare.

e). Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor sunt înţelegeri bi

sau multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată,

a comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de produse. Ele implică, pe

lângă autolimitarea la export anumite prevederi referitoare la limitele de preţ şi la cauza

de salvgradare, de care pot face uz ţările importatoare când interesele lor comerciale sunt

lezate.

Şi aceste acorduri sunt de dată relativ recentă în practica relaţiilor comerciale

internaţionale. Un exemplu tipic de astfel de acord privind comercializarea ordonată a

produselor îl reprezintă „aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile”,

cunoscut şi sub denumirea de „Aranjamentul Multifibre” din 1973, prelungit în mai multe

rânduri, ultima ediţie expirând în timpul derulării Rundei Uruguay.

Acest acord a scos de sub incidenţa G.A.T.T.-ului comerţul cu produse textile

(reintrodus potrivit acordului negociat la Runda Uruguay). Extinderea acordurilor privind

comercializarea ordonată a produselor la un număr mare de produse manufacturate ar

duce, potrivit economiştilor occidentali, la aşa numitul „comerţ liber organizat”, care

presupune negocierea într-un context global de acorduri sectoriale privind împărţirea

pieţelor de desfacere între ţările dezvoltate şi care implică limitarea convenită a

importurilor pentru mărfurile respective până la anumite niveluri.

Spre deosebire de interdicţii, contingente şi licenţe, care se pun în aplicare de

către ţara importatoare, în general fără a fi negociate, limitările „voluntare” la export şi

acordurile privind comercializarea organizată a produselor se negociază pe cale bi sau

multilaterală şi se pun în aplicare de către ţările exportatoare la cererea sau sub presiunea

ţărilor importatoare.

De asemenea, aceste ultime două bariere netarifare vizează produsele

manufacturate şi ca urmare, în primul rând, comerţul dintre ţările dezvoltate. Ele au fost

extinse ulterior şi asupra celorlalte ţări într-o măsură neînsemnată.

1.2.2.2. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin

mecanismul preţurilor

Cele mai importante bariere netarifare care fac parte din această grupă sunt:

prelevările variabile la import (taxe de prelevare), preţurile minime şi maxime la import,

impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră sau

barierele paraftifare), taxele de retorsiune (antidumping şi compensatorii), depunerile

(depozitele) prealabile în valută la import.

a). prelevările variabile la import (taxele de prelevare) se practică în cadrul

Comunităţii Economice Europene şi fac parte din instrumentele de politică comercială

(cu dublă natură: tarifară şi netarifară) cu care se operează în cadrul mecanismului

politicii agricole comunitare. Ele vizeză importurile de produse agricole din ţările terţe şi

care intră sub incidenţa politicii agricole comunitare. Acestea sunt tot un fel de taxe

vamale suplimentare, care se percep peste taxele vamale obişnuite prevăzute la importul

produselor respective (în tariful comun vamal faţă de terţi) şi care se calculează ca

diferenţă între preţul de import (preţul de ecluză) şi preţul comunitar (preţul indicativ sau

orientativ), la care se comercializează produsele respective pe piaţa ţărilor membre, din

care se scad cheltuielile de transport pe parcurs comunitar (respectiv preţul prag, care, de

regulă, este mai ridicat decât preţul internaţional la produsele respective).

Acestor taxe de prelevare li se supun şi prelevări variabile la import pentru că

limita de jos (preţul de import din afara C.E.E.- preţul de ecluză) oscilează permanent în

timp ce preţul comunitar (limita maximă –preţul indicativ sau orientativ- respectiv preţul

prag) rămâne neschimbat pe timp de un an şi ca urmare volumul încasărilor prin

perceperea acestor taxe vamale suplimentare variază în timp.

În măsura în care preţurile internaţionale scad faţă de preţurile comunitare, taxele

de prelevare cresc şi invers, şi prin aceasta ele joacă un rol protecţionist mai eficient

decaât o taxă vamală obişnuită.

b). Preţurile minime şi maxime la import constituie un mijloc restrictiv însemnat

folosit cu precădere de către ţările dezvoltate în practica relaţiilor comerciale

internaţionale.

Preţurile minime de import se folosesc ca intrument de politică comercială în

cazul în care produsele indigene au costurile de producţie mult mai ridicate decât cele ale

concurenţei sau în cazul în care pe piaţa internaţională preţurile la anumite produse scad

şi preţurile respective devin din acest punct de vedere mai competitive la export.

În acest caz, ţările importatoare recurg la stabilirea unor preţuri minime de import

care sunt foarte apropiate de nivelul preţurilor interne cu ridicata la produsele indigene,

urcând în felul acesta preţurile la import la produsele respective.

O astfel de măsură atrage după sine limitarea importurilor la produsele respective

şi protejarea ramurii industriale sau agricole vizate. Nerespectarea de către anumite firme

importatoare a preţurilor minime de import stabilite de către stat atrage după sine

anularea licenţelor de import şi/ sau aplicarea unor măsuri antidumping (taxa

antidumping).

Mai ales S.U.A. şi C.E.E. au recurs în deceniul 8 la folosirea preţurilor minime de

import la produsele siderurgice provenind din Japonia, precum şi la o serie de produse

agricole importate de C.E.E. din ţările terţe.

Preţurile maxime de import se folosesc ca instrument de politică comercială în

cazul în care unele ţări încearcă o ridicare artificială a preţurilor la anumite produse pe

care le exportă. Ca răspuns la o asemenea politică, ţările importatoare stabilesc preţuri

maxime la import la produsele respective la un nivel care să nu depăşească preţurile

produselor similare indigene sau să le depăşească cu un anumit procent (2- 6%).

Efectul realizat prin stabilirea preţurilor maxime este limitarea importului şi

reducerea preţurilor de export la produsele respective. Ca regulă generală pot recurge la

stabilirea de preţuri maxime de import acele ţări care joacă un rol însemnat ca importatori

pe piaţa mondială la produsele respective.

c). impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la

frontieră).

Sistemul fiscal aplicat mărfurilor de import şi celor indigene diferă de la o ţară la

alta, de la un grup de ţări la altul, permiţând discriminarea în relaţiile comerciale

internaţionale.

În principiu, ajustările fiscale la frontieră reprezintă un regim fiscal potrivit căruia

produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt

supuse la aceleaşi impozite ca şi cele indigene.

Pentru respectarea acestui principiu, ţările negociază aşa numitele convenţii

privind evitarea dublei impuneri. Cu toate acestea, deşi produsele importate sunt supuse

aceluiaşi regim fiscal ca şi cele indigene, discriminarea mărfurilor de import poate avea

loc prin evaluarea diferenţiată a bazei de impunere şi ordinea perceperii taxelor.

Deşi nivelul impunerii este acelaşi pentru mărfurile de import ca şi pentru cele

indigene, majoritatea ţărilor iau în calcul valori diferite ca bază a impunerii fiscale. Dacă

pentru produsele indigene, impozitele se percep la preţul cu ridicata, pentru mărfurile de

import ele se calculează la preţul „CIF”, majorat cu taxa vamală şi cu alte eventuale taxe

percepute cu ocazia importului. Acestea ridică preţul produsului importat peste nivelul

produsului indigen făcându-l mai puţin competitiv şi determinând o delimitare a

importului.

În unele ţări dezvoltate acţionează aşa numitul prag al impunerii progresive

aplicat în funcţie de calitatea, cantitatea şi caracteristicile tehnice ale mărfurilor

importate, impunerea fiscală fiind direct proporţională cu acestea. Efectul acestui regim

fiscal este limitarea importurilor la produsele respective.

În practica internaţională, ajustările fiscale la frontieră îmbracă o multitudine de

forme, mai răspândite fiind următoarele: taxa asupra valorii adăugate (TVA), taxa în

cascadă, taxa de acciză, taxele oculte, taxele portuare, sanitare, statistice, consulare, etc.

Taxa asupra valorii adăugate (TVA) este un impozit general de consum care se

percepe la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, însă nu la întreaga valoare a mărfii ci

numai la valoarea nou adăugată la fiecare stadiu. Acest sistem se aplică în prezent în

multe ţări ale lumii, inclusiv în România.

Taxa în cascadă este un impozit de consum care se aplică la fiecare stadiu al

circulaţiei mărfurilor, dar spre deosebire de TVA se percepe la întreaga valoare a mărfii.

Ea are un caracter cumulativ în sensul că se aplică asupra valorii produsului care include

şi taxele percepute în fazele anterioare ale circulaţiei mărfurilor supuse impunerii fiscale,

ridicând foarte mult preţul de vânzare la produsele respective.

Taxa de acciză este un impozit care se percepe îndeosebi la produsele care

constituie monopolul statului (hidrocarburi, tutun, băuturi alcoolice, etc.) sau la o serie de

bunuri de lux (automobile, televizoare, video, etc.) cu scopul de a limita consumul la

produsele respective şi a proteja producţia internă. Aceste taxe au în general un nivel

foarte ridicat (pot depăşi uneori şi 100%) urcând mult preţul de desfacere al produselor

respective.

Taxele oculte (ascunse) sunt impozite percepute în general asupra bunurilor

destinate consumului productiv (bunuri de echipament, mijloace de tranport, materiale

destinate producţiei, etc.). Nu au un nivel foarte ridicat dar contribuie şi aceste taxe la

ridicarea preţului produselor respective.

Alte forme pe care la îmbracă impozitele indirecte sunt: taxele portuare, care se

percep asupra valorii documentelor de transport (şi eventual asupra cheltuielilor de

prelucrare a mărfurilor în porturi), taxele statistice, care se percep pentru serviciile

statistice prestate în vamă, taxele sanitare care se percep cu prilejul controlului sanitar sau

fitosanitar la import, taxele consulare, care se percep de consulatul ţării importatoare cu

sediul în ţara exportatoare, pentru legalizarea unor documente (certificat de origine,

certificat de control sanitar, factură, etc.) sau pentru eliberarea unor facturi consulare, etc.

Deci, în general, nivelul acestor taxe este scăzut, cumulate, ele adaugă la preţ

făcând produsele respective mai puţin competitive în raport cu cele indigene şi limitând

în felul acesta importul.

d). taxele de retorsiune (taxele antidumping şi taxele compensatorii) au o dublă

natură, tarifară şi netarifară. Ele se aplică numai ca măsuri de răspuns faţă de o politică

comercială neloială (de dumping şi de subvenţionare a exporturilor). Dar pentru ca aceste

măsuri să poată fi luate, potrivit celor două coduri de conduită revizuite sau adoptate la

Runda Tokio trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care să se facă dovada că

aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu grav.

În perioada cât durează această anchetă sunt sistate practic relaţiile comerciale cu

firmele acuzate de astfel de politici neloiale şi în aceasta constă, de fapt, caracterul

netarifar al acestor suprataxe vamale. Experienţa a arătat că au fost foarte frecvente

cazurile când ţările dezvoltate au acuzat de practici de dumping (şi de ţări în curs de

dezvoltare sau foste socialiste) care nu au putut fi dovedite, dar perioada cât a durat

procedura de anchetă s-a constituit într-o adevărată barieră în calea schimburilor

comerciale.

e). depunerile (depozitele) prealabile în valută la import

Odată cu sfârşitul deceniului 7 şi începutul deceniului 8 o serie de ţări dezvoltate

au adoptat reglementări potrivit cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în

contul organelor vamale ale ţărilor lor o anumită cotă în valută pentru plata viitorului

import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea acestuia.

În unle ţări aceste cote se ridică până la 50% din valoarea probabilă a viitorului

import. Sumele depuse în contul organului vamal nu sunt purtătoare de dobânzi. Ca

urmare, importatorul, în măsura în care nu va renunţa la import, va căuta să recupereze

pierderea dobânzii, fie prin ridicarea preţului la produsul importat, fie prin solicitarea

unor reduceri de preţ din partea exportatorului.

În acest mod, depunerile prealabile în valută la import constituie măsuri de

politică comercială care acţionează prin intermediul preţului şi care descurajează

importurile.

Pe de altă parte, această măsură reprezintă în acelaşi timp şi creditarea statului pe

termen scurt, fără dobândă, îndeosebi în perioadele de dezechilibru ale balanţelor de plăţi.

1.2.2.3. Bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import

Deşi la prima vedere formalităţile vamale şi administrative la import sunt simple

cerinţe de ordin tehnic, aplicarea lor în practică permite în unele cazuri discriminarea

comercială şi limitarea importurilor. Aceasta decurge din obligaţia prezentării de către

importator a numeroase documente, cât şi din formalităţile vamale greoaie şi complicate

care ar fi îndeplinite şi care deseori barează sau limitează importul de mărfuri.

Din categoria acestor bariere fac parte: evaluarea valorii mărfurilor în vamă

(evaluarea vamală) şi documente, şi formalităţi suplimentare cerute la import sau cu

ocazia importului şi respectiv exportului.

a). Evaluarea valorii mărfurilor în vamă

Primele prevederi referitoare la metodologia de evaluare vamală le găsim înscrise

în art.7 din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. Acest articol a prevăzut că

evaluarea vamală se face pornind de la preţul facturat (preţ CIF), cu condiţia ca acesta să

fie un preţ real plătit (sau de plătit) şi nu mai mare sau mai mic, iar transformarea acestui

preţ din valuta străină în care s-a tranzacţionat afacerea, în moneda naţională a ţării

importatoare şi se face la un curs agreat de Fondul Monetar Internaţional.

Aceste prevederi au fost apoi dezvoltate în Convenţia Internaţională cu privire la

evaluarea vamală, semnată la Bruxelles în 1950. Experienţa a arătat însă că nu toate

statele membre ale G.A.T.T. au respectat în decursul timpului prevederile celor două

documente internaţionale menţionate, folosind alte metode de evaluarea vamală,

neconforme cu cea prescrisă în documentele de mai sus.

De aceea, la Runda Tokio a fost negociat un cod de conduită privind evaluarea

vamală (denumit Acordul privind aplicarea articolului 7 al Acordului General pentru

Tarife şi Comerţ), care plecând de la prevederile G.A.T.T.-ului şi ale Convenţiei Vamale

de la Bruxelles, a stabilit 5 metodologii de evaluare vamală cu condiţia să se înceapă cu

prima şi dacă aceasta nu poate fi aplicată, să se treacă la a doua şi aşa mai departe.

Dar şi după intrarea în vigoare a acestui cod (1980) s-au înregistrat încălcări ale

acestor reglementări ele devenind o barieră netarifară în calea schimburilor comerciale

internaţioanale.

b). Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import

Cu toate că au existat preocupări pe plan internaţional (Camera Internaţională de

Comerţ, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, Consiliul de Cooperare vamală de la

Bruxelles) pentru simplificarea formalităţilor şi tipizarea documentelor legate de

circulaţia mărfurilor pe plan internaţional, înregistrându-se chiar unele progrese pe

această linie, un număr încă mare de ţări dezvoltate înseosebi, cer îndeplinirea şi a altor

formalităţi şi a unor documente suplimentare care îngreunează sau limitează importul de

mărfuri.

De regulă, numărul mare de documente şi formalităţi cerute la import, formatul

uneori diferit al acestora, reguli foarte greoaie de completare, penalizări aplicate pentru

comiterea unor greşeli în completarea acestora, constituie adevărate obstacole care

îngreunează sau împiedică desfăşurarea normală a schimburilor comerciale

internaţionale.

1.2.2.4. Bariere care decurg din participarea statului la activităţi comerciale

Dacă în perioada capitalismului premonopolist participarea directă a statului la

comerţul exterior se limita numai la impozitul centralizat al unor produse, precum

alcoolul, tutunul, sare, etc. care constituiau obiectul monopolului fiscal al statului, în

etapa următoare de dezvoltare a capitalismului, participarea statului la activităţile

comerciale s-a lărgit.

Ca urmare, potrivit clasificării făcute de G.A.T.T. cele mai importante bariere care

decurg din participarea statului la activităţile comerciale sunt: achiziţiile guvernamentale,

comerţul de stat şi monopolul de stat asupra importului anumitor produse.

a). Achiziţiile guvernamentale (piaţa publică) sunt cumpărările de bunuri şi

servicii de către stat (departamente, ministere, instituţii centrale, etc.). Acestea pot devebi

bariere netarifare în calea schimburilor comerciale internaţionale numai în măsura în

care, în baza unor reglementări în vigoare în anumite state, firmele naţionale au prioritate

deplină faţă de cele străine în ce priveşte aprovizionarea organelor de stat cu bunurile şi

serviciile de care acestea au nevoie.

Uneori, aceste reglementări admit, în anumite proporţii şi importul, favorizând

însă, şi în aceste cazuri firmele naţionale. Întrucât experienţa a arătat că achiziţiile

guvernamentale s-au transformat în bariere extrem de importante în calea comerţului

internaţional în cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate, la Runda Tokio a fost negociat un

acord special în acest domeniu (Acordul cu privire la echiziţiile guvernamentale care a

intrat în vigoare la 1 iunie 1981). Acesta prevede că achiziţiile guvernamentale (de la o

anumită limită în sus) trebuie să se facă pe calea licitaţiilor la care să poată participa atât

firmele naţionale, cât şi firmele internaţionale. Nu intră sub incidenţa acestui acord

produsele care constituie obiectul secretului de stat sau militar.

b). Comerţul de stat reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare cumpărare

efectuate de întreprinderile de stat. Activităţile comerciale efectuate de aceste

întreprinderi nu constituie un obstacol în calea schimburilor comerciale internaţionale

decât numai în măsura în care statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de

ordin fiscal sau de altă natură în raport cu întreprinderile particulare. Prin aceste

privilegii, se rentabilizează acrivitatea acestora şi pot participa la schimburile comerciale

în condiţii mai avantajoase în raport cu întreprinderile particulare şi aceasta constituie o

barieră în calea schimburilor comerciale internaţionale (pentru întreprinderile

particulare).

c). Monopulul de stat asupra importului anumitor produse

Instituirea monopolului de stat asupra importului anumitor produse permite

statelor să limiteze importul la respectivele produse şi să stabilească preţurile de vânzare

cu amănuntul la aceste produse, de regulă foarte ridicate, pentru a restrânge consumul

acestora.

Din aceasă cauză, monopolul de stat asupra importului anumitor produse

constituie în cele mai multe cazuri o barierăă importantă în calea comerţului

internaţional. Trebuie subliniat însă că uneori, instituirea monopolului de stat asupra

importului anumitor produse se face din motive legate de asigurarea stării de sănătate a

populaţiei, a animalelor şi atunci el se justifică chiar dacă conduce la limitarea importului

sau chiar la interdicţia acestuia pe o perioadă determinată de timp.

1.2.2.5. Bariere care decurg din standardele diferite aplicate asupra produselor

importate şi a celor indigene (obstacole tehnice)

Obstacolele tehnice sunt reglementări în/ pe plan internaţional (standarde

internaţionale) sau în anumite state (standarde naţionale) cu privire la diferitele

caracteristici tehnice şi de calitate care trebuie să fie îndeplinite la produsele importate ca

şi de cele indigene.

Ele au ca scop protejarea sănătăţii şi securităţii consumatorilor, protecţia

fitosanitară, securitatea publică, etc.

În general aceste norme şi reglementări sunt pe deplin justificate şi nu pot să fie

considerate ca obstacole în calea schimburilor comerciale internaţionale.

Ele pot deveni totuşi obstacole atunci când, existând standarde internaţionale, ele

nu se respectă de către anumite state sau în absenţa acestora când statele adoptă norme şi

reglementări proprii care pot fi foarte diferite şi neuniforme de la un stat la altul şi care

prin diversitatea lor devin adevărate obstacole în calea schimburilor comerciale

internaţionale.

Cele mai răspândite obstacole din această grupă sunt:

- normele sanitare şi fitosanitare

- normele de securitate

a). Normele sanitare şi fitosanitare sunt reglementări care vizează produsele

destinate consumului oamenilor şi animalelor (produse alimentare, coloranţi, sau alţi

ingredienţi folosiţi în industria alimentară, produse medico- farmaceutice de uz uman şi

veterinar, produsele chimice folosite în agricultură, furajele pentru animale, seminţele şi

materialul săditor, animalele vii, etc.).

Îndeosebi, în ţările dezvoltate aceste reglementări sunt foarte severe, prevăzând

respectarea anumitor condiţii de compoziţie pentru anumite produse, un anumit proces

tehnologic de realizare a produselor respective, condiţii suplimentare de calitate, etc.

Pentru unele din aceste produse procedura de omologare cerută, prezentarea

certificatelor sanitare care trebuie să însoţească produsele respective, precum şi

examinarea foarte temeinică a acestora pentru a se vedea dacă s-au respectat toate

condiţiile cerute, implică cheltuieli suplimentare care îngreunează desfăşurarea

tranzacţiilor comerciale şi în multe cazuri, limitează schimburile comerciale cu aceste

produse.

Pe plan mondial, în comerţul cu produse agroalimentare, există patru categorii de

obstacole sanitare şi fitosanitare: obstacole chimice, obstacole microbiologice, obstacole

legate de prezenţa insectelor şi a rozătoarelor şi obstacole legate de etichetaj.

b). Normele de securitate sunt reglementări care vizează bunurile destinate

consumului productiv şi care cer îndeplinirea unor condiţii de calitate a unor prescripţii

tehnice de igienă şi securitatea muncii cărora trebuie să le corespundă produsele

importate ca şi cele indigene.

Lipsa unor standarde internaţionale sau abaterea de la aceste standarde, în măsura

în care există, îngreunează desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale cu aceste

produse. De aceea, pe plan internaţional se manifestă preocupări pe linia uniformizării

reglementărilor tehnice care vizează produsele destinate consumului productiv. În acest

sens se înscrie şi acordul negociat la Runda Tokio denumit Acordul privind obstacolele

tehnice în calea comerţului, denumit şi Codul de Normalizare intrat în vigoare la 1

ianuarie 1980.

c). Norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementări care

vizează cerinţele speciale cu privire la ambalarea, marcarea şi etichetarea produselor de

import, foarte diferite de la o ţară la alta şi care ocazioneză cheltuieli suplimentare,

întârzieri în derularea contractelor şi chiar limitarea importurilor.

În mare măsură, aceste reglementări se justifică, dar dacă diferă de normele

internaţionale şi situaţia se prezintă foarte diferenţiat de la o ţară la alta, acestea se

transformă în adevărate bariere în calea comerţului.

Considerarea acestor norme ca fiind simple cerinţe de ordin tehnic, că ar juca un

rol important în derularea schimburilor comerciale poate duce la pierderea unor pieţe

importante de desfacere.

Succint prezentate, acestea sunt cele mai importante bariere de ordin netarifar care

au o incidenţă sporită asupra comerţului internaţional, ca instrumente de realizare a unei

protecţii asupra pieţei interne şi uneori chiar ca insrument de discriminare comercială.

1.2.3. Politica comercială promoţională şi de stimulare

Politica comercială promoţională şi de stimulare cuprinde totalitatea măsurilor şi

reglementărilor adoptate de către stat şi întreprinderi care vizează impulsionarea globală a

exportului ţării respective.

Din analiza teoriei şi practicii internaţionale în acest domeniu, al politicii

comerciale, rezultă că intrumentele şi măsurile folosite pentru dezvoltarea exporturilor

pot fi împărţite în două categorii: măsuri promoţionale şi măsuri de stimulare.

a). Măsurile promoţionale au ca obiectiv inflenţarea potenţialilor clienţi externi

pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile sau care vor fi disponibile într-un

viitor apropiat pentru export. Ele vizeză facilitarea pătrunderii pe pieţele externe şi

crearea pentru clienţii efectivi sau potenţiali a unei imagini favorabile asupra produselor

şi firmelor noastre de export.

b). Măsurile de stimulare a exporturilor vizează cointeresarea producătorilor şi

respectiv a exportatorilor în creşterea volumului livrărilor lor pe piaţa internaţională în

general, sau pe anumite pieţe externe, precum şi ridicarea nivelului lor de competitivitate.

Mecanismul naţional de dezvoltare a exporturilor reuneşte „ansamblul

instrumentelor economice specifice cu caracter tactic, utilizate atât la nivel

microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic în scopul creşterii şi diversificării

volumului exporturilor, în strânsă concordanţă cu obiectivele strategice urmărite”.22

Componenţa promoţională a politicii comerciale a căpătat o importanţă deosebită

în toate statele lumii. Aceasta se explică prin cauze numeroase, cum sunt: trecerea de la

comerţul bazat pe complementaritatea inter şi intra- ramuri, caracterizat printr-o intensă

concurenţă izvorâtă din simetriile şi paralelismele structurale; exacerbarea practicilor

protecţioniste; penuria de devize convertibile; dezechilibrele în balanţele de plăţi şi

datoria externă; amplificarea numărului şi a rolului firmelor mici în economie, etc.22 Constantinescu A., „Mecanisme de stimulare a exporturilor”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p 53 - 54

Considerat pe grupe de ţări, politica promoţională îşi găseşte cea mai temeinică

motivaţie pentru statele mai puţin dezvoltate, marcate de inferioritatea competitivă sub

aspectul experienţei cadrelor, nivelului tehnic şi calitativ al produselor, mijloacele

valutare disponibile, posibilităţile de prospectare a conjuncturii internaţionale, etc.

Pentru statele în curs de dezvoltare politica promoţională este justificată prin

argumentul „industriei în formare” şi al „recrudescenţei protecţionismului”.

Statele avansate invocă „sensibilitatea produselor industriale tradiţionale” faţă de

concurenţa „noilor veniţi” pe piaţa mondială.

Pe grupe de mărfuri, anumite măsuri şi instrumente de politică promoţională

vizează în egală măsură toate produsele care fac obiectul exportului ţării respective.

Altele au un caracter selectiv vizând anumite domenii. În acest sens, pe primul loc

printre exporturile încurajate se înscriu produsele manufacturate pe piaţa cărora

concurenţa este foarte intensă.

După natura lor şi după modul în care sunt administrate de către stat, măsurile şi

instrumentele de stimulare a exporturilor pot fi clasificate în următoarele categorii:23

- măsuri şi instrumente de stimulare de natură financiar- bancară;

- mecanisme de stimulare valutare;

- mecanisme de stimulare de ordin comercial general;

- concesii în ceea ce priveşte regimul fiscal;

- stimulente bugetare.

Mecanismele de stimulare a exporturilor fac parte integrantă din politicile

comerciale naţionale, orice modificare în politicile comerciale respective având drept

cauză, după caz, crearea, modificarea sau desfiinţarea unor astfel de mecanisme; în

acelaşi timp rezultatele utilizării diverselor mecanisme de stimulare a exporturilor pot

inflenţa politicile comerciale, în sensul că pot antrena reevaluări şi noi orientări pe acest

plan.

Aşa cum a rezultat din cele prezentate în cadrul acestui capitol, politica

comercială a României, parte integrantă a politicii generale a ţării, se constituie dintr-un

sistem coerent de principii şi mecanisme menite să asigure participarea tot mai activă la

23 Pralea S., „Politici şi reglementări în comerţul internaţional”, Ed. Fundaţiei Gh. Zane, 1999, Iaşi, p 147 - 148

diviziunea internaţională a muncii, în condiţii cât mai avantajoase pentru economia

naţională.

CAPITOLUL II

Prezentarea particularităţilor sistemului de taxe vamale în

perspectiva integrării în Uniunea Europeană

Privite în ansamblu, măsurile de eliminare a taxelor vamale şi modificarea

aplicării TVA ridică în faţa producătorilor români mult mai multe probleme decât până

acum. Prin noua lege a TVA-ului se termină scutirea de TVA pentru produsele la care nu

se aplicau taxele vamale, se întrerup facilităţile acordate prin legi speciale şi nu se mai

acordă scutirea de TVA pentru IMM şi firmele din zonele defavorizate. Această situaţie,

cumulată cu faptul că produsele industriale, produse în cadrul UE vor intra în România

fără taxe vamale va pune şi mai multă presiune asupra producătorilor români. Se speră,

însă, că concurenţa cu produsele Uniunii, care îi va sili pe producătorii români să fie mai

competitivi, precum şi facilităţile care vor decurge din intrarea României în UE, vor ajuta

producătorii români să facă faţă situaţiei în care se vor găsi.

2.1. Renunţarea la taxele vamale: o condiţie pentru integrarea în Uniunea

Europeană

Pentru alinierea la cerinţele UE, mai precis în conformitate cu Acordul de

Asociere a României la UE, taxele vamale pentru importul produselor industriale vor fi

suprimate. Reducerea taxelor vamale se desfăşoară în mod gradual. Aderarea la UE va

implica însă, în final, o suprimare totală a taxelor vamale pentru întreaga gamă a

produselor agro- alimentare importate din ţările membre ale Uniunii. Alinierea României

la taxele vamale, pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate, prevăzută de Tariful vamal

comun al Uniunii Europene, implică, în principal, diminuarea protecţiei vamale a

producţiei naţionale, atât la produsele agricole, cât şi la cele industriale.

În opinia reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Externe efectele eliminării

taxelor vamale nu vor constitui un şoc pentru economia românească. „Contrar unor

interpretări eronate, trebuie precizat că în anul 2002, nu se pune problema eliminării

totale a unor taxe vamale ca atare, ci aceea a încheierii ultimei faze din calendarul de

reducere eşalonat pe ultimii 9 ani, care propune desfiinţarea cotei reziduale din taxele

vamale la importurile de produse industriale”, susţin surse din MAE. În privinţa amânării

deciziei de eliminare a taxelor vamale, aşa cum cer unii producători interni, printre care şi

cei reprezentaţi de ANEIR, Ministerul Afacerilor Externe are o poziţie fermă: „Amânarea

reducerii taxelor vamale ar însemna în primul rând o încălcare a angajamentelor asumate

de România prin acordurile încheiate. În plan comercial aceasta ar putea determina UE să

aplice contramăsuri, cum ar fi, de exemplu, reintroducerea taxelor vamale la principalele

produse de export ale economiei româneşti. Consecinţele ar putea, însă, să depăşească

planul comercial şi să se răsfrângă şi asupra procesului de aderare a României la UE prin

redeschiderea unor capitole care au fost deja negociate şi amânarea închiderii altora”.

Economia românească se poate „apăra” în faţa noilor reglementări vamale chiar

prin aplicarea prevederilor Acordului European şi a celorlalte acorduri de liber schimb

încheiate de România. Fiecare dintre aceste acorduri conţine prevederi referitoare la

protecţia producătorilor autohtoni.

Utilizarea instrumentelor comerciale de apărare se poate face însă numai cu

respectarea regulilor internaţionale. Practic, în cazul apariţiei unui deficit al balanţei

comerciale, Guvernul României are la îndemână o gamă restrânsă de măsuri de protecţie.

Aplicarea acestora este condiţionată de luarea altor măsuri pentru restructurarea şi

eficientizarea ramurii sau ramurilor industriale care conduc la deficitul comercial.

Având în vedere că de zece ani se tot încearcă acest lucru la nivelul întregii

economii cu rezultate departe de aşteptări, eficacitatea unui astfel de tratament economic,

de care ramurile economiei româneşti vor avea aproape sigur nevoie, este pusă sub

semnul întrebării.

În privinţa produselor agricole, un sector sensibil al economiei României,

concesiile acordate atât de România cât şi de partenerii săi au un caracter limitat, pentru

un număr mai redus de produse, şi nu se pune problema liberalizării importurilor de la 1

ianuarie 2002. Concesiile îmbracă forma unor reduceri sau eliminări de taxe vamale, fie

în cadrul unor contingente, fie pentru cantităţi nelimitate. Protecţia la frontiera României,

a acestor produse este încă ridicată. Raportul Comisiei Europene din anul 2000 privind

progresele României pe calea aderării reliefează diferenţe majore între nivelul de

protecţie al UE şi cel al României. Astfel, media taxelor vamale aplicate de UE la

importul de produse agricole este de 9,4%, faţă de 32,8% cât este media României.

Această concluzie nu face decât să sublinieze şi mai mult necesitatea sprijinirii sectorului

agricol, care, chiar şi în condiţiile actuale, nu face faţă concurenţei externe. Cu toate

acestea, prognozele Ministerului Prognozei şi Dezvoltării pentru perioada 2001 – 2005,

arată că ritmul de creştere al exporturilor ar devansa ritmul de creştere al importurilor,

respectiv 10,3% faţă de 9,3%.

România, pe de o parte, şi Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica

Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda,

Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Olandei, Republica

Portugheză, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, părţi contractante la

Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi Tratatul de

Instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, denumite în continuare „State

Membre”, şi Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, denumite în continuare

„Comunitatea”, pe de altă parte, luând în considerare importanţa legăturilor tradiţionale

existente între România, Comunitate, Statele sale Membre, precum şi valorile comune pe

care le împărtăşesc, recunoscând voinţa României să ia parte la procesul de integrare

Europeană, întărind şi amplificând, în acest fel, relaţiile stabilite în trecut îndeosebi prin

Acordul de Comerţ şi Cooperare Comercială şi Economică, semnat la 22 octombrie 1990,

luând în considerare oportunităţile pentru o relaţie de o nouă calitate, oferite de apariţia

unei noi democraţii în România, luând în considerare angajamentul României, al

Comunităţii şi al statelor sale membre de a întări libertăţile politice şi economice, care

constituie însăşi baza asocierii, recunoscând necesitatea de a continua şi finaliza, cu

asistenţă din partea Comunităţii, procesul de tranziţie al României spre un nou sistem

politic şi economic care să respecte regulile statului de drept şi drepturile omului, inclusiv

drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor, să practice un sistem pluripartid, bazat pe

alegeri libere şi democratice şi să asigure liberalizarea economică, în scopul instituirii

unei economii de piaţă, luând în considerare angajamentul ferm al României, al

Comunităţii şi al Statelor sale Membre privind aplicarea deplină a tuturor principiilor şi

prevederilor conţinute în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa (C.S.C.E.), în documentele finale de la Viena şi Madrid, în Cartea de la Paris

pentru o „Nouă Europă”, în Documentul Final al reuniunii C.S.C.E. de la Helsinki,

intitulat „The Chalanges of Change” şi în Carta Europeană a Energiei, conştiente de

importanţa acestui Acord în stabilirea şi întărirea unui sistem de stabilitate în Europa,

bazat pe cooperare, având Comunitatea ca una din pietrele unghiulare ale acestui sistem,

convinse că trebuie stabilită o legătură între deplina aplicare a asocierii, pe de o parte, şi

continuarea în România a reformelor politice, economice şi juridice în curs de realizare,

pe de altă parte, ca şi introducerea factorilor necesari pentru cooperarea şi apropierea

reală între sistemele părţilor, mai ales în lumina concluziilor Conferinţei C.S.C.E. de la

Bonn, dorind să stabilească şi să dezvolte un dialog politic regulat în probleme bilaterale

şi multilaterale de interes comun, ţinând seama de voinţa Comunităţii de a acorda un

sprijin decisiv pentru realizarea reformei şi de a ajuta România să facă faţă consecinţelor

economice şi sociale ale reajustării structurale, ţinând seama, de asemenea, de voinţa

Comunităţii de a stabili instrumente de cooperare şi de asistenţă economică, tehnică şi

financiară pe o bază globală şi multianuală, luând în considerare angajamentul României

şi al Comunităţii de a liberaliza comerţul, în concordanţă, în special, cu drepturile şi

obligaţiile care decurg din Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ, conştiente

de necesitatea de a stabili condiţiile necesare pentru libertatea de stabilire, pentru

libertatea de a furniza servicii şi pentru libera circulaţie a capitalurilor, ţinând seama de

disparităţile economice şi sociale dintre Comunitate şi România şi recunoscând astfel că

obiectivele acestei asocieri trebuie realizate prin prevederi adecvate ale Acordului,

convinse că acest Acord va crea un nou climat pentru relaţiile lor economice şi în special

pentru dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor, instrumente indispensabile pentru

restructurarea economică şi modernizarea tehnologică, dorind să stabilească o cooperare

culturală şi să dezvolte schimbul de informaţii. Concluzionând, obiectivul final al

României este să devină membru al Comunităţii, iar acestă ascociere va ajuta România să

realizeze acest obiectiv.

Obiectivele asocierii dintre România şi Comunitatea Statelor Membre sunt

următoarele:

- să asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între părţi, care să permită

dezvoltarea unor legături politice strânse;

- să promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi relaţii economice armonioase

între părţi, sprijinind astfel dezvoltarea economică în România;

- să asigure o bază pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală;

- să sprijine eforturile României de dezvoltare a economiei, de desăvârşire a

tranziţiei, într-o economie de piaţă şi de consolidare a democraţiei;

- să stabilească instituţii adecvate pentru a face asocierea efectivă;

- să asigure un cadru pentru integrarea graduală a României în Comunitate. În

acest scop, România va acţiona pentru îndeplinirea condiţiilor necesare.

Între părţi, se va institui un dialog politic regulat pe care ele intenţionează să-l

dezvolte şi să-l intensifice. El va însoţi şi va consolida apropierea dintre România şi

Comunitate, va sprijini schimbările politice şi economice în curs de desfăşurare în această

ţară şi va contribui la stabilirea de noi legături de solidaritate şi de noi forme de

cooperare. Dialogul politic va facilita integrarea deplină a României în comunitatea

naţiunilor democratice şi apropierea progresivă între România şi Comunitate.

Apropierea economică va conduce la o mai mare convergenţă politică; va conduce

la o convergenţă crescendă a poziţiilor în probleme internaţionale, în special în cazul

celor de natură a avea efecte substanţiale asupa uneia sau alteia dintre părţi; va contribui

la apropierea poziţiilor părţilor în probleme de securitate şi va întări securitatea şi

stabilitatea în întreaga Europă.

Alte proceduri şi mecanisme pentru dialogul politic vor fi stabilite între părţi, în

special în următoarele forme:

- întâlniri la nivel oficial superior (directori politici) între oficiali ai României, pe

de o parte, şi Preşedenţia Consiliului Comunităţilor Europene şi Comisia Comunităţilor

Europene, pe de altă parte;

- folosirea deplină a canalelor diplomatice;

- includerea României în grupul ţărilor care primesc cu regularitate informaţii în

problemele legate de Cooperarea Politică Europeană şi efectuarea de schimburi de

informaţii.

Orice alte mijloace care ar contribui la consolidarea, dezvolatarea şi accelerarea

dialogului.

Asocierea include o perioadă de tranziţie cu o durată de maxim zece ani, împărţită

în două etape succesive, fiecare durând în principiu cinci ani. Prima etapă va începe odată

cu intrarea în vigoare a Acordului. În cursul celor 12 luni care preced expirarea primei

etape, Consiliul de Asociere se va întruni pentru a decide trecerea la a doua etapă, ca şi

posibilele modificări de adoptat cu privire la prevederile care reglementează a doua etapă.

Taxele vamale sunt percepute de către stat asupra mărfurilor în momentul în care

acestea trec graniţele vamale ale ţării în scopul importului, exportului sau tranzitului.

Deci, taxele vamale se instituie asupra bunurilor şi produselor care ies şi intră în/ din ţară

sau/ şi asupra celor care tranzitează teritoriul naţional. Drept urmare, în raport cu obiectul

impunerii, pot exista trei categorii de taxe vamale şi anume:

- de import – stabilite asupra mărfurilor importate în momentul trecerii graniţelor

teritoriului vamal ale statului importator;

- de export – stabilite asupra mărfurilor interne la exportul acestora. Această

categorie de taxe are o răspândire limitată, fiind utilizate în special de statele care deţin

monopolul natural al unor resurse minerale sau materii prime, ori monopolul tehnologic

(de fabricaţie) la unele produse manufacturate.

- de tranzit – percepute asupra mărfurilor străine aflate în trecere pe teritoriul

vamal al unui stat, au o aplicabilitate foarte restrânsă pe plan internaţional, întrucât

tranzitul aduce alte avanteje ţărilor participante la comerţul internaţional (venituri din

tarifele încasate pentru trasportul acestor mărfuri pe căile ferate, rutiere sau pe apă).

Potrivit legislaţiei în vigoare, pe teritoriul vamal al României nu se aplică taxe de tranzit.

La introducerea sau la scoaterea din ţară a mărfurilor prezentate în vamă,

autoritatea vamală stabileşte un regim vamal. Regimul vamal cuprinde totalitatea

normelor ce se aplică în cadrul procedurii de vămuire, în funcţie de scopul operaţiunii

comerciale şi de destinaţia mărfii. Regimurile vamale sunt definitive sau suspensive.

Din categoria regimurilor vamale definitive fac parte: importul, exportul,

introducerea şi scoaterea din ţară de bunuri aparţinând călătorilor sau altor persoane

fizice, necomercianţi.

Regimurile vamale suspensive sunt: tranzitul, antrepozitul, perfecţionarea activă,

transformarea sub control vamal, admiterea temporală şi perfecţionarea pasivă a

mărfurilor. Aceste regimuri se acordă numai de autoritatea vamală prin eliberarea unei

autorizaţii care precizează condiţiile de derulare a regimului.

Mărfurile destinate a fi plasate sub un regim vamal fac obiectul unei declaraţii

vamale corespunzătoare acelui regim, care se depune la biroul sau punctul vamal

împreună cu documentele prevăzute de reglementările vamale, în vederea acceptării

regimului vamal solicitat.

Având în vedere interesul pentru dezvoltarea exportului, ţara noastră aplică numai

taxe vamale de import, care sunt stabilite şi percepute în conformitate cu Tariful Vamal

de Import al României. Tariful vamal reprezintă un tabel care cuprinde nomenclatura

combinată a mărfurilor, taxele vamale exprimate în procente, precum şi cele rezultate din

aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale. Tariful vamal

este componenta principală a regimului vamal al unei ţări.

Plătitori ai taxelor vamale sunt persoanele juridice în al căror obiect de activitate

sunt prevăzute operaţiuni de import, precum şi persoanele fizice autorizate să efectueze

astfel de operaţiuni.

Importul constă în intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea acestora în

circuitul economic.

Autoritatea vamală realizează procedura de vămuire şi de încasare a datoriei

vamale aferente drepturilor de import (taxe vamale, taxa pe valoarea adăugată, accizele şi

orice alte sume care se cuvin statului). Prin excepţie se acordă scutiri de taxe vamale

pentru importul următoarelor categorii de bunuri:

a). ajutoare şi donaţii cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv, didactic,

primite de organizaţii şi asociaţii nonprofit cu caracter umanitar sau cultural, ministere şi

alte organe ale administraţiei publice, sindicate şi partide politice, organizaţii de cult,

federaţii, asociaţii sau cluburi sportive, instituţii de învăţământ, fără a fi destinate sau a fi

folosite pentru subvenţionarea campaniei electorale sau a unor activităţi ce pot constitui

ameninţări la siguranţa naţională. Se exceptează de la regimul de scutire de taxe vamale

autovehiculele, altele decât ambulanţele ori autovehiculele destinate menţinerii şi

restabilirii ordinii publice, primite din import sub formă de ajutoare şi donaţii;

b). bunurile străine care devin, potrivit legii, proprietatea statului;

c). mostrele fără valoare comercială, materialele publicitare, de reclamă şi

documentare;

- mostrele fără valoare comercială reprezintă bunuri sau părţi din acestea

secţionate, divizate, desperecheate, perforate sau care au fost supuse altor operaţiuni

similare, cărora nu li se poate da o altă întrebuinţare decât cea de mostre.

- materialul publicitar, de reclamă şi documentare, constă în cataloage şi liste de

preţuri referitoare la mărfuri puse în vânzare sau la prestări de servicii.

d). alte bunuri prevăzute în legi sau în Hotărâri ale Guvernului;

Pentru ca aceste bunuri să beneficieze de scutire de taxe vamale, trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie trimise de expeditor către destinatar fără nici un fel de obligaţii de plată;

- să nu facă obiectul unor comercializări ulterioare;

- să nu fie utilizate pentru prestaţii către terţi aducătoare de venituri;

- să fie cuprinse în patrimoniul persoanei juridice şi înregistrate în evidenţa

contabilă proprie.

O altă condiţie pentru a putea opera scutirea este aceea a scopului utilizării

bunurilor. Astfel, bunurile scutite de taxele vamale pot fi utilizate numai în scopurile

pentru care au fost importate, în caz de schimbare a destinaţiei, importatorii sunt obligaţi

să îndeplinească formalităţile legale privind importul mărfurilor şi să achite taxele vamale

de import. În astfel de situaţii, valoarea în vamă se calculează la cursul în vigoare în ziua

constatării schimbării destinaţiei bunurilor, în acest scop, organele de control financiar şi

ale Gărzii Financiare sunt obligate să urmărească destinaţia dată acestor bunuri şi să

sesizeze organele vamale pentru luarea măsurilor ce decurg din aplicarea legii. Taxele

astfel datorate se stabilesc şi se urmăresc pe o perioadă de 5 ani de la data intrării în ţară a

bunurilor.

De asemenea, este scutit de taxe vamale importul următoarelor categorii de

bunuri:

- bunurile de origine română;

- bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc;

- bunurile care se înapoiază în ţară ca urmare a unei expedieri eronate;

- bunurile din import, destinate a fi utilizate de asociaţii familiale şi unităţi din

sectorul meşteşugăresc, agricol şi al industriei mici, în cadrul unor programe şi acţiuni de

ajutorare şi dezvoltare a activităţilor, finanţate de către guvernele străine în baza unor

acorduri sau tratate încheiate cu România.

Totodată, trebuie arătat că sunt scutite de la plata drepturilor de import (taxe

vamale, suprataxe vamale, comisioane vamale, accize, taxa pe valoarea adăugată)

bunurile importate prin serviciile poştale şi în regim de curierat rapid de către persoanele

juridice, cu o valoare totală pe trimitere a echivalentului 12 euro inclusiv. În acest caz,

vămuirea se face numai pe baza documentului de transport.

În cazul bunurilor introduse în ţară pentru dotarea şi întreţinerea reprezentanţelor

firmelor comerciale şi ale organizaţiilor economice străine (care funcţionează legal în

România) se aplică, reduceri sau exceptări de la plata taxelor vamale, pe bază de

reciprocitate.

Bunurile pentru dotarea reprezentanţelor şi altor persoane juridice române cu

sediul în străinătate, pot fi scoase din ţară şi readuse, fără plata taxelor vamale, în baza

adresei din care să rezulte că bunurile respective sunt înscrise în evidenţele sale contabile

din ţară.

Guvernul, în cazuri temeinic justificate, la propunerea Ministerului Finanţelor şi a

Ministerului Industriei şi Comerţului, poate aproba, cu caracter temporar, exceptări sau

reduceri de taxe vamale pentru unele categorii de mărfuri. Aceste facilităţi fiscale se

stabilesc în mod nediscriminatoriu faţă de importatori sau de beneficiari, indicându-se în

mod expres codul tarifar al mărfurilor.

2.2 Scutirea de la obligaţia garantării datoriei vamale

Sunt scutite de la obligaţia garantării datoriei vamale umătoarele categorii de

mărfuri:

- navele, aeronavele, elicopterele, locomotivele şi vagoanele de cale ferată, plasate

în regim vamal de perfecţionare activă cu suspendarea drepturilor de import, în vederea

reparării şi returnării lor partenerilor externi;

- mărfurile plasate în regim vamal de tranzit, dacă acestea se efectuează sub

supravegherea brigăzilor din subordinea Direcţiei de Supraveghere şi Control Vamal;

- mărfurile exceptate de la plata taxelor vamale, conform actelor normative în

vigoare, plasate într-unul dintre regimurile navale de antrepozit, perfecţionare activă cu

suspendarea drepturilor de import, transformare sub control vamal şi admitere temporară

cu exonerare parţială de la plata taxelor vamale,etc.

Bunurile trasportate pe calea rutieră sunt supuse garantării datoriei vamale numai

dacă nu circulă sub acoperirea unei convenţii internaţionale care asigură plata datoriei

vamale, iar bunurile transportate pe calea ferată, prin poştă, pe calea aerului şi pe apă sunt

exceptate de la garantarea datoriei vamale.

Aprobarea de scutire de la obligaţia garantării datoriei vamale se acordă pe un

termen stabilit de autoritatea vamală, în funcţie de solicitarea titularului şi de condiţiile de

realizare a operaţiunii. Dacă titularul operaţiunii doreşte să prelungească operaţiunea, în

cadrul termenului acordat, adresează Direcţiei Generale a Vămilor sau, după caz,

Direcţiei Regionale a Vămilor care a acordat iniţial scutirea, o nouă cerere însoţită de

documente justificative.

Atunci când, în cursul derulării regimului vamal, autoritatea vamală constată că

modalitatea de garanţie dată nu mai asigură plata datoriei vamale, aceasta poate cere

constituirea unei alte garanţii, în caz de refuz, autoritatea vamală are dreptul să considere

pe cel în cauză ca rău- platnic şi să interzică efectuarea altor operaţiuni de vămuire, până

la achitarea datoriei vamale.

Debitorul datoriei vamale ia cunoştinţă despre cuantumul acesteia prin declaraţia

vamală acceptată şi înregistrată de autoritatea vamală, în cazul unor diferenţe ulterioare,

sau în situaţia încheierii din oficiu, fără declaraţie vamală, a unui regim vamal suspensiv,

debitorul vamal ia cunoştinţă despre acea nouă datorie pe baza actului constatator

întocmit de autoritatea vamală. Declaraţia vamală şi actul constatator sunt titluri

executorii care se onorează de către societatea bancară, fără accept, poprire şi validare.

Stingerea datoriei vamale se poate realiza prin:

- plata sau achitarea acesteia;

- renunţarea la încasare, atunci când se constată că este nedatorată;

- anularea ca o consecinţă a anulării declaraţiei vamale;

- împlinirea termenului de precripţie extinctivă;

- insolvabilitatea debitorului, constatată pe cale judecătorească;

- confiscarea definitivă a mărfurilor;

- distrugerea mărfurilor din dispoziţia autorităţii vamale sau abandonarea acestora

în favoarea statului, înainte de acordarea liberului de vamă;

- scăderea cantitativă a mărfurilor, datorită unor factori naturali, pentru partea

corespunzătoare procentului de scădere, numai dacă acesta s-a produs înainte de

acordarea liberului de vamă.

Datoria vamală se achită înainte de acordarea liberului de vamă, în cazul

regimurilor vamale definitive, precum şi în cazul când regimul vamal suspensiv se

încheie în termen. După ce datoria vamală a fost achitată, debitorul vamal poate solicita

restituirea garanţiei disponibile, sau poate să consimtă ca aceasta să fie folosită la altă

operaţiune de vămuire. Pentru regimul vamal suspensiv care nu se încheie la termen,

datoria vamală devine exigibilă şi se stinge prin executarea de către autoritatea vamală a

garanţiei constituite.

Plata taxelor vamale se face de către importator, sau de către comisionarul în

vamă, în contul unităţii care a efectuat vămuirea, prin folosirea formelor şi instrumentelor

de decontare care asigură cu anticipaţie sumele necesare efectuării plăţilor. Plata taxelor

vamale constituie, de altfel, condiţia obligatorie pentru acordarea liberului de vamă la

import.

Liberul de vamă se acordă după efectuarea operaţiunii de vămuire. Pentru aceasta,

importatorii au obligaţia să depună la birourile vamale (din interiorul ţării sau de la

frontieră) unde au fost prezentate mărfurile, o declaraţie vamală în detaliu însoţită de

următoarele documente:

- documentul de transport al mărfurilor sau în lipsa acestuia alte documente emise

de transportator, cuprinzând date referitoare la mărfurile transportate;

- facura, în original sau în copie, ori un alt document pe baza căruia se declară

valoarea în vamă a mărfurilor;

- declaraţia de valoare în vamă;

- documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial sau a altor măsuri

derogatorii la regimul tarifar de bază;

- orice alt document necesar aplicării dispoziţiilor prevăzute în normele legale

specifice care reglementează importul mărfurilor declarate;

- codul fiscal al titularului.

Declaraţia vamală cuprinde ca principale informaţii: clasificarea tarifară (codul

mărfurilor potrivit clasificării prevăzute în Tariful Vamal de Import), baza de calcul a

taxelor vamale, procentul taxei, cuantumul taxelor vamale, felul, numărul, greutatea şi

preţul articolelor precum şi informaţii financiar- contabile şi bancare.

Autoritatea vamală are dreptul să efectueze verificări şi investigaţii atât în

momentul vămuirii, cât şi ulterior, la vamă sau la sediul importatorilor.

Controlul vamal exercitat în momentul vămuirii bunurilor are drept scop

prevenirea încălcării reglementărilor vamale şi stricta respectare a condiţiilor şi

termenelor legale, precum şi descoperirea fraudelor vamale.Acesta poate fi realizat atât

prin verificarea documentelor necesare vămuirii, cât şi sub forma controlului fizic.

Controlul documentar constă în verificarea: corectitudinii completării declaraţiei

vamale; existenţei documentelor anexate la declaraţia vamală; concordanţei între datele

înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele din documentele anexate; formală a

documentelor anexate.

Controlul fizic al bunurilor importate constă în identificarea acestora, pe baza

declaraţiei vamale însoţită de documentele depuse împreună cu aceasta. Pentru

efectuarea controlului fizic autoritatea vamală indică mărfurile sau părţile din acestea pe

care delegatul este obligat să le prezinte pentru verficare (prin observare, prin sondaj pe

mijloacele de transport, etc.).

În situaţia în care nu sunt indicii temeinice de fraudă, controlul vamal fizic al

mărfurilor se efectuează numai pe bază de documente.

După efectuarea formalităţilor de vămuire, în vederea acordării liberului de vamă

la import, autoritatea vamală verifică dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în

declaraţia vamală;

- cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport şi în facturi

corespunde cu cea din declaraţia vamală;

- clasificarea tarifară, taxa vamală, valoarea în vamă, felul, numărul şi data

instrumentului de plată sunt înscrise corect.

Liberul de vamă se acordă în scris (cu semnătura şi ştampila) dacă sunt îndeplinite

condiţiile de mai sus şi dacă sunt efectuate formalităţile de vămuire şi numai după

prezentarea documentelor care atestă efectuarea plăţii datoriei vamale; în cazul în care

regimul vamal prevede plata unor drepturi de import ori depunerea unor garanţii, liberul

de vamă se acordă numai după îndeplinirea acestor obligaţii. Până în apariţia în extrasul

de cont al biroului vamal al sumelor încasate, liberul de vamă este revocabil.

Declaraţia vamală în detaliu, pe care autoritatea vamală a acordat liber de vamă,

constituie titlu executoriu pentru urmărirea şi încasarea datoriei vamale.

Controlul vamal ulterior al operaţiunilor, se exercită pe o perioadă de 5 ani de la

data acordării liberului de vamă, în scopul prevenirii, combaterii şi sancţionării fraudei în

domeniul vamal.

În cadrul controlului ulterior autoritatea vamală verifică orice documente, registre

şi evidenţe financiar- contabile care au legătură directă sau indirectă cu bunurile

importate. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai

există.

Dacă în urma controlului ulterior se constată că s-au încălcat reglmentările

vamale, autoritatea vamală, după determinarea taxelor vamale cuvenite, ia măsuri de

încasare, respectiv de restituire a acestora. Astfel, diferenţele în plus se restituie

titularului în termen de 30 de zile de la data constatării, iar diferenţele în minus urmează a

fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării.

Neplata diferenţei datorate de titularul operaţiunii comerciale, în termen de 7 zile,

atrage suportarea de majorări de întârziere, precum şi interzicerea efectuării altor

operaţiuni de vămuire, până la achitarea datoriei vamale. Majorările de întârziere se

calculează din ziua imediat următoare expirării termenului legal de plată şi până în ziua

plăţii taxei datorate, inclusiv, iar cuantumul acestora se suportă în toate cazurile, de către

importatori.

Pentru datoriile constatate ulterior liberului de vamă, Direcţia Generală a Vămilor

poate acorda amânări şi eşalonări de plată în termenul legal de prescripţie.Termenul de

prescripţie a dreptului de a cere plata taxelor vamale este de 5 ani şi curge de la data

acceptării şi înregistrării vamale de import.

2.3. Furnizarea de servicii între Comunitate şi România

Părţile Acordului European se obligă să adopte măsurile necesare pentru a permite

progresiv furnizarea de servicii de către companiile şi cetăţenii din Comunitate sau din

România, stabiliţi pe teritoriul uneia dintre părţi, alta decât cea a persoanei pentru care

sunt destinate serviciile, cu luarea în considerare a dezvoltării sectoarelor de servicii ale

părţilor.

În pas cu procesul de liberalizare părţile vor permite circulaţia temporară a

persoanelor fizice care furnizează servicii sau care sunt angajaţi ai furnizorului de servicii

în calitate de persoane- cheie, inclusiv persoane fizice care sunt reprezentanţi ai

companiilor sau cetăţeni din Comunitate sau din România şi care caută să dobândească

intrare temporară în scopul negocierii vânzărilor de servicii sau antamează acorduri

pentru vânzarea de servicii în numele furnizorului de servicii, în măsura în care

respectivii reprezentanţi nu sunt implicaţi ei înşişi în vânzări directe către publicul larg

sau în furnizarea serviciilor.

2.4. Concurenţa şi alte prevederi cu caracter economic

Sunt incompatibile cu buna funcţionare a Acordului European, în măsura în care

ele pot afecta comerţul între România şi Comunitate:

- orice acorduri între întreprinderi, decizii ale asociaţilor de întreprinderi şi

practicile concertate între întreprinderi având ca obiect sau efect prevenirea,

restricţionarea sau distorsionarea concurenţei;

- abuzul din partea uneia sau mai multor întreprinderi de a avea o poziţie

dominantă, pe teritoriul României sau al Comunităţii, în ansamblu, sau pe o parte

substanţială a acestuia;

- orice ajutor public care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa

prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei unor anumite mărfuri.

Fiecare parte va asigura transparenţa în domeniul ajutorului public, între altele,

prin raportarea anuală către cealaltă parte a sumei totale şi a distribuirii ajutorului acordat

şi pentru furnizarea, la cerere, de informaţii referitoare la schemele de ajutor. La cererea

uneia dintre părţi, se vor furniza informaţii privind anumite cazuri individuale de ajutor

public.

Părţile se vor strădui să evite impunerea de măsuri restrictive, inclusiv măsuri la

import pentru scopurile balanţei de plăţi. În situaţia introducerii lor, partea care a

procedat astfel va prezenta celeilalte părţi un calendar al eliminării acestor măsuri.

Dacă România sau unul sau mai multe state membre se află în serioase dificultăţi

ale balanţei de plăţi sau există o ameninţare iminentă a unei astfel de situaţii, România

sau Comunitatea, după caz, pot adopta, în conformitate cu condiţiile prevăzute în Acordul

General pentru Tarife Vamale şi Comerţ, măsuri restrictive, inclusiv măsuri referitoare la

import, care vor avea o durată limitată şi care nu vor depăşi ceea ce este necesar în

vederea remedierii situaţiei balanţei de plăţi. România sau Comunitatea, după caz, vor

informa cealaltă parte despre aceasta.

Orice măsuri restrictive nu se vor aplica transferurilor legate de investiţii şi în

special de repatrierea sumelor investite sau reinvestite sau de orice alt fel de venituri care

rezultă din acestea.

În privinţa întreprinderilor publice şi a întreprinderilor cărăra le-au fost acordate

drepturi speciale sau exclusive, Consiliul de Asociere va asigura ca, începând cu cel de-al

treilea an de la data intrării în vigoare a Acordului, principiile Tratatului de instituire a

Comunităţii Economice Europene, îndeosebi articolul 90 şi principiile Documentului

Final din aprile 1990 al reuniunii de la Bonn a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare

în Europa (în special prevederile referitoare la libertatea de decizie a antreprenorilor) vor

fi aplicate.

România va continua să îmbunătăţească protecţia drepturilor de proprietate

intelectuală, industrială şi comercială, în scopul de a asigura, până la sfârşitul celui de-al

cincilea an de la intrarea în vigoare a Acordului, un nivel de protecţie similar cu cel

existent în Comunitate, inclusiv mijloace comparabile de aplicare a acestor drepturi.

2.5. Armonizarea legislaţiei

O condiţie importantă a integrării economice a României în Comunitate este

armonizarea legislaţiei prezente şi viitoare a României cu cea a Comunităţii. România se

va strădui să asigure ca legislaţia sa să devină, gradual, comparabilă cu cea a Comunităţii.

Armonizarea legislaţiei se va extinde în special în următoarele domenii: legea

vamală, legea societăţilor, legea bancară, conturile şi taxele societăţilor, proprietatea

intelectuală, protecţia forţei de muncă şi a locurilor de muncă, securitatea socială,

serviciile financiare, regulile de concurenţă, protecţia sănătăţii şi a vieţii oamenilor,

animalelor şi plantelor, protecţia consumatorilor, impozitarea directă, standardele şi

normele tehnice, legile şi reglementările în domeniul nuclear, transport şi mediu.

2.6. Taxe vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte pe care le percepe un stat asupra

mărfurilor, atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective. Ele sunt

instrumente de politică vamală de natură fiscală, deoarece sunt sursă de venituri la

Bugetul statului. De asemenea, au o influenţă directă asupra preţului produselor ce fac

obiectul comerţului exterior.

Taxele vamale se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, şi anume:

1. după scopul impunerii sau nivelul impunerii;

2. după obiectul impunerii sau după felul operaţiilor de comerţ exterior sau

direcţia circulaţiei mărfurilor în comerţul exterior;

3. după modul de percepere;

4. după modul de stabilire sau de fixare de către stat.

1.După scopul impunerii sunt:

- taxe vamale cu caracter fiscal;

- taxe vamale cu caracter protecţionist.

Diferenţierea dintre acestea este dată de nivelul impunerii (cele fiscale au un nivel

mai redus, având ca scop aducerea de venituri la Bugetul statului, iar cele protecţioniste

au un nivel mai ridicat, având ca scop protejarea produselor interne de concurenţa

externă).

2. După obiectul impunerii sunt:

- taxe vamale de import;

- taxe vamale de export;

- taxe vamale de tranzit.

a). Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate, atunci când

trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Ele sunt un mijloc important de protejare a

produselor naţionale faţă de concurenţa străină şi contribuie direct la ridicarea preţului

mărfurilor importate, făcându-le mai puţin competitive în raport cu produsele indigene. În

principiu, taxele vamale sunt plătite de firma importatoare, dar sunt suportate de

consumatorul final, pentru că se includ în preţul de desfacere pe piaţa internă a acestor

mărfuri importate. Sunt şi situaţii în care sunt suportate de firma exportatoare (total sau

parţial) care, pentru a contracara efectele nefavorabile ale taxelor vamale asupra

competitivităţii mărfurilor sale, recurge la reducerea preţurilor de ofertă- preţurile

promoţionale.

Trăsăturile caracteristice ale taxelor vamale:

- au cea mai largă răspândire pe plan internaţional;

- se aplică asupra celui mai larg nomenclator de produse supuse impunerii vamale;

- se practică pe perioade de timp îndelungat;

- au, în general, un nivel mai ridicat faţă de celelalte taxe;

- fac obiectul negocierilor în cadru bilateral şi multilateral.

b). Taxele vamale de export se percep de stat asupra mărfurilor indigene, atunci

când sunt importate. Prin intermediul lor se por urmări, alături de obiectivul fiscal şi alte

două obiective:

- fie creşterea preţurilor produselor respective pe piaţa intenaţională, cu condiţia

ca statul respectiv să fie un important furnizor şi exportator al produselor vizate;

- fie limitarea unor exporturi, de regulă, la produsele de bază (materii prime

industriale şi agricole), în scopul de a determina prelucrarea acestor produse în ţara

respectivă în cantităţi mai mari, pentru ca apoi să fie exportate ca produse manufacturate,

în vederea sprijinirii unor ramuri care prelucrează materia indigenă respectivă.

În general, sunt multe ţări în curs de dezvoltare care recurg frecvent la impunerea

de taxe vamale de export la materii prime (bumbac, lână, piei, minereuri şi chiar produse

semifabricate).

c). Taxele vamale de tranzit se percep asupra mărfurilor străine care traversează

(tranzitează) teritoriul vamal al unei ţări. Aceste taxe nu au o răspândire prea mare pe

plan internaţional, iar când se percep sunt reduse, pentru că statele sunt interesate să

încurajeze acest tranzit pe teritoriul lor, fiind o importantă sursă de venit, prin utilizarea

infrastructurii ţării respective.

Scopurile acestor taxe sunt pur fiscale.

3. După modul de percepere taxele vamale pot fi:

-taxe vamale ad valorem;

- taxe vamale specifice;

- taxe vamale mixte.

a). Taxele vamale ad valorem se percep asupra valorii în vamă a mărfurilor

importate sau exportate. Se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se raportează

la valoarea vamală a produselor.

Acest tip de taxe este utilizat din cele mai vechi timpuri ale comerţului

internaţional. În prezent, taxele vamale ad valorem sunt cele mai respândite pe plan

internaţional, fiind uşor de stabilit si neimplicând elaborarea unui tarif vamal detaliat.

Taxele vamale ad valorem prezintă anumite inconveniente, ce decurg din situaţii

de conjunctură cu privire la oscilaţiile preţurilor. Astfel, dacă scad preţurile la mărfurile

importate, atunci scad şi taxele; dacă scad taxele atunci scad şi veniturile la Bugetul

statului şi, deci, nu au un caracter protecţionist.

Pentru a contracara efectele acestor situaţii de conjunctură, se aplică unele taxe

vamale suplimentare la produsele ale căror preţuri au scăzut sau se aplică taxe vamale

specifice, dar temporar.

Un alt inconvenient este acela că lasă deschidere pentru practicarea unor abuzuri

în relaţiile de comerţ internaţional. De multe ori mărfurile importate se facturează la un

preţ mai mic faţă de preţul de cumpărare, ca urmare a unei înţelegei între firmele

exportatoare şi cele importatoare, pentru a beneficia de taxe mai reduse.

b). Taxele vamale specifice sunt percepute de către stat pe unităţi de măsură fizică

ale mărfurilor importate sau exportate (m, m2, m3, l) şi se stabbilesc sub forma unei sume

absolute, în moneda ţării respective (exemplu:1000u.m pentru 1 tonă grâu).

Practicarea acestor taxe vamale este dificilă pentru că presupune un tarif vamal

foarte detaliat, care trebuie să fie permanent completat şi revizuit, pentru că în timp apar

produse noi care intră pe piaţa internaţională. Din această cauză, aceste taxe sunt mai

puţin utilizate pe plan internaţional.

Avantajele acestor taxe sunt:

- înlătură posibilitatea de a înşela statul cu sau de drepturile vamale legale, pentru

că taxa vamală se raportează la unitatea fizică de măsură, astfel încât volumul încasărilor

la Bugetul Statului nu mai este influenţat de diverse oscilaţii de conjunctură ale preţurilor,

ci doar de cantitatea fizică importată. La aceste mărfuri este uşor de stabilit valoarea lor

în vamă;

- datorită caracterului lor fix, aceste taxe determină o încărcare diferită a

mărfurilor importate, în condiţiile în care pe piaţa produselor respective se produc

oscilaţii dese ale preţurilor.

În consecinţă, folosirea acestor taxe are avantajul, faţă de cele ad valorem, că au

un efect mai protecţionist, efect care este mai mare atunci când preţurile la produsele

importate scad, şi invers.

Având în vedere atât avantajele, cât şi dezavantajele acestor taxe vamale

(specifice şi ad valorem), în general, pe piaţa internaţională şi, în special, ţările dezvoltate

au început să utilizeze taxele vamale mixte.

c). Taxele vamale mixte se percep atunci când se consideră că taxele vamale ad

valorem nu sunt destul de eficiente ca mijloace de protecţie şi, drept urmare, pe lângă

taxele ad valorem, se mai percepe, temporar, şi o taxă vamală specifică, în situaţia în care

preţurile la produsele respective înregistrează scăderi importante.

4. După modul de stabilire de către stat sunt:

- taxe vamale autonome (generale);

- taxe vamale convenţionale (contractuale);

- taxe vamale preferenţiale (de favoare);

- taxe vamale de retorsiune (de răspuns la unele politici comerciale neloiale-

antidumping)

a). Taxele vamale autonome sunt stabilite de fiecare stat, în mod independent, în

funcţie de politica comercială a acestuia, şi nu pe baza unor convenţii bilaterale sau

multilaterale încheiate cu alte state. Aceste taxe se percep asupra mărfurilor care provin

din ţări cu care un stat nu are încheiate convenţii sau acorduri comerciale şi nu se aplică

în relaţiile cu aceste state – „Clauza naţiunii celei mai favorizate” (CNMF- principiu

fundamental al G.A.T.T.). De aici decurg două trăsături importante:

- au un caracter foarte ridicat, fiind, de cele mai multe ori prohibitive;

- nu fac obiectul negocierilor, fiind o importantă frână în calea schimburilor

comerciale dintre state.

b). Taxele vamale convenţionale se stabilesc prin înţelegerea cu alte state,

conform clauzelor convenite prin acordurile bilaterale sau multilaterale. În general, se

percep asupra mărfurilor care provin din ţări care îşi acordă reciproc Clauza naţiunii celei

mai favorizate. Drept urmare, au două trăsături definitorii:

- sunt, în general, mai reduse faţă de cele autonome;

- fac obiectul negocierilor în cadrul G.A.T.T. şi mai apoi, în cadrul O.M.C.- din

1995.

c). Taxele vamale preferenţiale sunt foarte reduse, uneori egale cu zero, şi se

aplică numai anumitor ţări şi unor mărfuri importate din anumite ţări şi nu se extind

asupra mărfurilor care provin din toate ţările. Aceste taxe sunt, de fapt, o derogare de la

Clauza naţiunii celei mai favorizate şi reflectă un regim de favoare. Se mai numesc şi

„aranjamente preferenţiale” şi au proliferat, în mod deosebit, în perioada postbelică.

Aceste taxe sut nereciproce şi nediscriminatorii, urmare a unor grupări economice

regionale.

d). Taxele vamale de retorsiune se aplică de către stat ca răspuns la politicile

neloiale ale altor state, cum sunt:

- politica de dumping;

- politica de subvenţionare a exporturilor.

Aceste taxe pot fi:

- taxe vamale antidumping;

- taxe vamale compensatorii.

Acestea se aplică suplimentar, peste taxele vamale în vigoare şi nu pot depăşi un

anumit nivel:

- taxele vamale antidumping nu pot depăşi marja de dumping (care este egală cu

diferenţa dintre preţul internaţional al produselor şi preţul de dumping, care, în general,

este mai mic, pentru a se intra pe o anumită piaţă);

- taxele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiilor de export sau a primei

directe de export.

Scopul acestor taxe este anihilarea efectelor negative produse de cele două politici

comerciale neloiale.

Aceste taxe nu se pot percepe decât în urma unei proceduri speciale, prin care să

se facă dovada practicării unei politici comerciale neloiale şi care a produs un prejudiciu.

Doar existenţa acestor dovezi poate determina aplicarea taxelor de răspuns.

La nivelul G.A.T.T. există două Coduri care prevăd întreaga procedură ce se

aplică în acest caz:

- Codul antidumping;

- Codul privind subvenţionările de export şi taxele compensatorii.

De la aflarea faptului că se poate ca o ţară să practice o politică neloială, relaţiile

comerciale ale acestei ţări cu G.A.T.T. sunt îngheţate, şi chiar şi relaţiile comerciale ale

ţării respective cu alte ţări.

Taxele de retorsiune au o natură dublă:

- una tarifară- pentru că este vorba de o taxă;

- una tarifară- fiind o barieră directă prin crearea acelei perioade mari de anchetă.

2.7. Tarifele vamale

Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse

impunerii vamale, precum şi taxa vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de

produse.

Ca regulă generală, în acest catalog sunt cuprinse şi mărfurile scutite de impunere

vamală la importul/ exportul lor pe/ de pe teritoriul vamal al ţării respective.

Legat de tarifele vamale trebuie luate în discuţie două probleme:

- clasificarea mărfurilor în tarifele vamale;

- formele pe care le imbracă acestea.

a). Clasificarea mărfurilor în tarifele vamale

În timp, au existat mai multe clasificări ale mărfurilor în tarifele vamale, pe

criterii ca:

- originea mărfurilor (animală, vegetală sau minerală);

- gradul de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite).

S-a încercat şi o combinaţie a acestor criterii şi, drept urmare, în perioada

postbelică, aceste încercări au fost finalizate în mai multe nomenclatoare speciale de

clasificare a mărfurilor. Prima clasificare s-a făcut în 1950, de către Biroul de Statistică al

ONU. Acesta a elaborat o Clasificare Tip Standard pentru Comerţul Internaţional (CTCI).

Această clasificare a suferit, în timp, mai multe modificări, din nevoi de ordin statistic,

astfel încât să permită ONU şi altor organisme internaţionale să poată urmări, la nivel

internaţional, evoluţia comerţului exterior al altor state.

Această clasificare se utilizează şi astăzi, iar statele raportează datele statistice

care se referă la comerţul lor exterior, din punct de vedere al: volumului valoric, structura

de mărfuri, orientarea geografică a importurilor şi exporturilor, etc.

La iniţiativa G.A.T.T., în 1950, la Buruxelles a avut loc „Convenţia privind

clasificarea mărfurilor în tarifele vamale”. Conform acestei convenţii, a fost elaborat un

nomenclator de bază unic, numit iniţial Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (NVB) şi

apoi, Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (NCCVB).

Acest sistem a fost introdus cu scopul de a uşura negocierile tarifare în cadrul

G.A.T.T. Acest nomenclator este utilizat de toate ţările care au fost părţi la G.A.T.T.

(150).O.M.C. a preluat acest nomenclator. Până la apariţia O.M.C. însă au existat şi unele

excepţii (SUA şi Canada şi-au păstrat nomenclatoarele proprii, care sunt foarte puţin

diferite).

În timp, în general, au existat preocupări permanente privind adoptarea unui

nomenclator unic, la care să participe toate statele.

În 1983, la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală, a fost adoptată

o „Convenţie privind Sistemul Armonizat de Descriere şi Codificare a Mărfurilor”.

Caracteristicile generale ale acestui sistem sunt:

- are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite (CTCI şi NCCVB);

- clasificarea mărfurilor, în cadrul acestui sistem, se bazează pe criteriul combinat

al originii şi gradului de prelucrare a mărfurilor;

- este flexibil (poate fi utilizat fie luat ca atare, fie luat ca bază, într-o formă mai

prescurtată sau mai detaliată de clasificare);

- prezintă câteva avantaje faţă de celelalte sisteme:

- uşurează derularea schimburilor comerciale internaţionale, prin faptul că

atenuează divergenţele privind încadrarea tarifară a produselor şi, implicit, determină

nivelul taxelor vamale aplicate;

- facilitează colectarea, compararea şi analiza datelor statistice referitoare la

modul în care se derulează comerţul internaţional;

- răspunde simultan necesităţilor de codificare ale autorităţilor vamale,

necesităţilor organelor de statistică, ale producătorilor şi comercianţilor.

2.7.1. Tipurile de tarife vamale

Tarifele vamale simple sunt cuprinse într-un catalog care are o singură coloană de

taxe vamale, pentru toate mărfurile, indiferent de provenienţa lor. De obicei, acestea sunt

taxe convenţionale. Acest tip de tarife sunt utilizate de ţările în curs de dezvoltare.

Tarifele vamale compuse sunt acele cataloage ce au două sau mai multe coloane

de taxe vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor care provin din anumite ţări. Aceste tarife

sunt cele mai larg răspândite pe plan internaţional.

În general, tarifele vamale, de toate tipurile, care implică impunerea vamală, sunt

instrumente de politică comercială admise de G.A.T.T., cu condiţia să nu fie prohibitive.

Cu ajutorul lor se protejează piaţa internă şi, pe baza lor, se pot negocia concesii

tarifare şi se pot institui măsuri de discriminare în relaţiile comerciale cu anumite state.

2.8. Teritoriul vamal

Teritoriul vamal este acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un

anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală.

În general, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional al unei ţări. Sunt, însă şi

cazuri tot mai frecvente, în special în perioada postbelică, când teritoriul vamal al unui

stat este mai mare sau mai mic decât teritoriul naţional. În aceste cazuri, avem de- a face

cu extinderea sau cu restrângerea teritoriului vamal.

Extinderea teritoriului vamal (anexiunea sau includerea vamală)- se produce

atunci când două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală şi, ca

urmare, teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune.

Tarifele care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează, dintr-o dată sau

treptat, barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce, pentru toate

produsele sau numai pentru o parte din produse, iar în relaţiile cu terţii aplică o politică

comercială comună şi, în primul rând, un tarif vamal comun.

Politica vamală reprezintă un element esenţial al Pieţei unice cu cele patru

libertăţi fundamentale pe care aceasta le include. Crearea, dezvoltarea şi punerea în

aplicare a unei Pieţe unice se pot face numai în cadrul unei Uniuni vamale în care

reglementări comune sunt aplicate în mod uniform la frontierele exterioare.

Crearea unei administraţii a vămilor modernă şi eficientă este una dintre

priorităţile majore ale negocierilor de aderare, o condiţie esenţială pentru ţările candidate

este ca acestea să asigure după aderare un control eficient al frontierelor

exterioare ale Uniunii Europene.

CAPITOLUL IIIReglementări vamale menite să susţină exporturile

româneşti.Cazul operaţiunilor de lohn şi reexport

3.1 Exporturi pe baza prelucrării în lohn (sau exportul de forţă de muncă)

Prelucarea în lohn constă într-o tranzacţie desfăşurată pe bază contractuală între

două firme din ţări diferite în care una execută un produs la comandă după modele şi

desene şi sub marca celeilalte firme, care îşi păstrează dreptul de a comercializa produsul

respectiv. Firma care lansează comanda se numeşte ordonator, iar cea care realizează

produsul, executant. Ordonatorul îndeplineşte funcţia de importator, executantul pe cea

de exportator.

Operaţiunea de prelucrare în lohn se diferenţiază de operaţiunile clasice de

import- export prin faptul că obiectul operaţiunii îl constituie prelucrarea materiilor

prime, materialelor, a produselor semifinite, aparţinând de regulă uneia dintre părţi

(importatorului), de către cealaltă parte (exportatorul).24

Tranzacţiile prin prelucrare în lohn pot avea o serie de avantaje. Astfel, pentru

exportator avantajele sunt:

- îşi foloseşte surplusul capacităţilor de producţie pe seama unor pieţe externe;

- îşi menţine la un nivel ridicat gradul de ocupare a forţei de muncă cu efecte

economice şi sociale atât în întreprinderi cât şi pe plan naţional;

- îşi menţine producţia la un nivel cantitativ ridicat;

- are posibilitatea să-şi modernizeze o serie de tehnologii, alte activităţi din

domeniul proiectării de produs şi al executării acestuia;

- cunoştinţele dobândite de la partenerul străin se răsfrâng asupra calităţii forţei de

muncă, crescând competenţa acesteia.

Pentru ordonator, avantajele economice sunt:

- îşi măreşte volumul afacerilor (venituri, profituri) fără investiţii în producţie

deoarece sunt folosite capacităţile de producţie ale partenerului;

- obţine creşterea ratei profiturilor din diferenţele mari care există între nivelul

salariilor din ţara sa şi ţara executantului, unde de obicei salariile sunt mult mai reduse;

- îşi consolidează poziţia pe piaţă.

Pe lângă aceste avantaje, lohn-ul oferă şi o serie de limite şi riscuri, atât pentru

exportatori, cât şi pentru importatori.

Riscurile exportatorilor:

- riscul potenţial pentru exportatorul de manoperă ca, în cazul unei conjuncturi

nefavorabile ce se poate manifesta pe piaţa produselor respective, importatorul să renunţe

la tranzacţia în lohn;

- riscurile legate de întârzierile ce pot să apară în transportul materiilor prime şi

materialelor, care pot să inflenţeze negativ programele de producţie;

24 Puiu Al., „Tehnici de negociere, contractare şi derulare în afacerile economice internaţionale”, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997, p 213- 214

- riscul de preţ, care se manifestă pentru exportatorul de manoperă atunci când se

înregistrează o evoluţie nefavorabilă a preţului la produsul finit realizat de acesta, în

raport cu preţul factorilor de producţie utilizaţi pentru producerea lui;

- asigurarea unui venit în devize mai redus decât în cazul exportului de produse

finite de provenienţă integrală din producţia proprie;

- poziţia pasivă a exportatorului de manoperă pe piaţa externă, în privinţa

acţiunilor de promovare şi comercializare a produselor, cu consecinţe directe asupra

poziţiei pe piaţa internaţională.

Riscurile importatorului:

- executantul produselor în lohn să nu respecte întocmai prescripţiile privind

calitatea produselor, să înregistreze rebuturi ridicate;

- pierderea unor afaceri economice importante ca urmare a nerespectării unor

cerinţe de calitate sau a termenelor de livrare;

- importatorul preia unele riscuri de la exportator indirect, datorită unor dereglări

sociale şi politice, calamităţi naturale, etc.

Prelucrarea în lohn este răspândită în diferite sectoare industriale, în cadrul

relaţiilor de cooperare internaţională, mai ales în industria confecţiilor, încălţămintei,

mobilei, industriei constructoare de maşini mari consumatoare de metal sau care necesită

materiale şi aliaje special elaborate, etc.

Prelucrarea în lohn fiind o tranzacţie desfăşurată pe bază contractuală, contractul

acesteia conţine: numele şi adresa firmelor angajate în operaţiunea de prelucrare, obiectul

contractului, prescripţiile tehnice, documentaţia, schiţele, proiectele, desenele, utilaje,

scule sau dispozitivele pe care beneficiarul se angajează să le pună la dispoziţia

producătorului, termenele de livrare a materialului documentar, a materiilor prime, a

materialelor, termenul de livrare a produselor rezultate din prelucrare, toleranţele tehnice

şi de calitate asmise, durata contractului, preţul manoperei şi modalitatea de plată,

penalizări, garanţii şi alte elemente specifice contractului de vânzare- cumpărare,

obligaţiile importatorului, obligaţiile exportatorului, instituirea dreptului de gaj al

producătorului asupra bunurilor primite spre prelucrare, ca o garanţie a plăţii preţurilor

prelucrării, reclamaţii, forţa majoră, litigii.

De regulă, eventualele reclamaţii pentru produsele livrate vor fi comunicate

producătorului într-un anumit termen de la data livrării mărfii, stabilit în momentul

semnării contractului. Non- conformitatea livrării poate antrena:

- returnarea pe cheltuiala producătorului în caz de refuz din parte clientului

cumpărătorului a întregii cantităţi livrate. Plata este atunci suspendată în aşteptarea

relivrării corespunzătoare;

- returnarea pe cheltuiala producătorului a produselor necorespunzătoare care fac

obiectul unei note de debitor înainte de a fi regularizată prin relivrare;

- repunerea în stare de conformitate a produselor livrate, prin grija

cumpărătorului, pentru lucrări de amănunt. Cheltuielile aferente acestor remedieri vor fi

reţinute din factura producătorului.

Produsele defecte pot face obiectul aplicării de penalizări de întârzire.

În cazul pierderii totale a produselor confecţionate datorată defectelor de

confecţionare, producătorul se poate angaja să restituie cumpărătorului contravaloarea

ţesăturii şi accesoriilor într-un anumit termen de la primirea procesului verbal.

Modificările de regim vamal sau de export, complicaţiile politice exterioare,

catastrofele naturale, dificultăţile datorate mijloacelor de transport, întreruperilor parţiale

sau totale de producţie din cauze neprevăzute, independente de voinţa producătorului,

care pot împiedica executarea contractului pot da dreptul producătorului să decaleze

termenul de livrare, fără nici o pretenţie din partea cumpărătorului, cu condiţia ca acesta

din urmă să fie avertizat într-un anumit termen stabilit în momentul semnării contractului

de lohn.

Forţa majoră eliberează de obligaţii partea care o invocă. Prin forţa majoră se

înţeleg toate circumstanţele care survin după încheierea contractului, mai mult la unele

evenimente extraordinare, neprevăzute şi inevitabile pentru una din părţile contractante.

Ca forţă majoră pot fi considerate şi următoarele situaţii: conflictele de muncă,

incendii, mobilizări, rechiziţii, interdicţia transferurilor vamale, insurecţia.

Partea care reclamă împrejurări neprevăzute, va înştiinţa cealaltă parte, în scris,

într-un termen stabilit de la data producerii acestora şi va face dovada producerii acestora.

De asemenea, partea care reclamă împrejurări neprevăzute va trimite o avertizare asupra

efectelor şi o posibilă extensie a acesteia, va fi notificată.

Dacă aceste circumstanţe durează mai mult decât perioada maximă admisă

potrivit contractului, fiecare parte contractantă poate renunţa la executarea ulterioară a

contractului. În aceste cazuri, nici una din părţi nu este îndreptăţită să reclame

despăgubiri de la cealaltă parte dar ele trebuie să se achite de toate obligaţiile ce le au

până la acea dată.

În cadrul unui contract de lohn, disputele care apar între parteneri pe perioada de

valabilitate a acelui contract pot fi rezolvate pe cale amiabilă sau în cazul în care

partenerii nu rezolvă aceste litigii pe cale amiabilă, acestea pot fi înaintate spre rezolvare

unor organisme abilitate stabilite de regulă în momentul semnării contractului de lohn, de

exemplu: Comisia de Arbitraj a Camerei de Comerţ şi Industrie din ţara unuia dintre

participanţi în contractul de lohn sau Camera de Comerţ Internaţională.

3.2. Regimul de admitere temporară

Regimul vamal de admitere temporară este reglementat de capitolul VII,

Secţiunea a 6-a din legea nr. 141/24.07.1997 privind Codul Vamal al României, publicată

în Monitorul Oficial nr. 180 din 01.09.1997, respectiv de capitolul IX, Secţiunea a 5-a din

Regulamanetul de aplicare a Codului Vamal al României, aprobat prin H.G. nr 1114/

09.11.2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 735 din 19.11.2001.

Regimul de admitere temporară permite utilizarea pe teritoriul României, cu

exonerarea totală sau parţială a drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor de

politică comercială, a mărfurilor străine destinate a fi reexportate în aceeaşi stare, cu

excepţia uzurii lor normale.

Regimul de admitere temporară a mărfurilor este favorizat din multiple

considrente de ordin economic, social sau cultural.

Dacă mărfurile nu rămân decât temporar pe teritoriul României, achitarea

definitivă a drepturilor de import nu este justificată dat fiind că această practică ar avea

drept rezultat gravarea unei anumite mărfi la achitarea drepturilor de import de fiecare

dată când aceasta va fi introdusă temporar în diferite ţări. Din această cauză Codul Vamal

al României permite acordarea suspendării încasării drepturilor de import pentru astfel de

categorii de mărfuri admise temporar pe teritoriul României.

Admiterea temporară implică în general suspendarea totală a încasării drepturilor

de import. În anumite situaţii, mai ales atunci când mărfurile sunt utilizate în acţiuni

productive, executarea de lucrări sau folosirea în trasnporturile interne, suspendarea

încasării drepturilor de import se face numai parţial.

3.2.1. Autorizarea regimului de admitere temporară

Regimul de admitere temporară poate fi autorizat atunci când sunt îndeplinite

condiţiile pentru identificarea naturii mărfurilor străine.

Cererea pentru autorizarea regimului de admitere temporară se depune la biroul

vamal la care se prezintă mărfurile pentru vămuire şi trebuie să cuprindă toate elementele

privind utilizarea mărfurilor, precum şi locul unde se prevede folosirea mărfurilor admise

temporar.

Autorizaţia pentru admiterea temporară se eliberează de birourile vamale la

cererea persoanei care, direct sau prin intermediul altei persoane utilizează mărfurile

străine.

Termenul de valabilitate al autorizaţiei este stabilit de biroul vamal în funcţie de

justificările prezentate în cererea de autorizare a regimului de admitere temporară. Cu

ocazia acordării autorizaţiei biroul vamal stabileşte şi termenul de şedere sub regimul de

admitere temporară a mărfurilor pentru care s- a acordat regimul, respectiv fixează un

termen în cadrul căruia mărfurile trebuie să fie reexportate sau să primească o nouă

destinaţie vamală. Termenul aprobat trebuie să permită ca scopul utilizării să poată fi

realizat. În cazul în care, faţă de situaţia furnizată de autorităţile vamale la acordarea

termenului de încheiere a operaţiunii, au apărut noi elemente care determină continuarea

operaţiunii, titularul este obligat să aducă justificările necesare şi să solicite acordarea

unei prelungiri.

Este de precizat că prelungirea trebuie cerută înaintea de expirarea termenului

acordat iniţial, în caz contrar garanţia depusă se încasează şi se face venit la stat

concomitent aplicându- se sancţiunile contravenţionale prevăzute pentru neîncheierea în

termen a regimului de admitere temporară.

Încheierea regimului de admitere temporară cu exonerarea parţială a plăţii vamale

şi altor drepturi de import se face numai după regularizarea plăţii sumelor stabilite

potrivit art. 121 şi 122 din Codul Vamal al României.

Declaraţia vamală de încheiere se depune la biroul vamal desemnat în autorizaţie,

pentru încheierea regimului de admitere temporară. Descrierea bunurilor în declaraţia

vamală de încheiere trebuie să corespundă specificaţiilor cuprinse în autorizaţia de

admitere temporară.

Autoritatea vamală poate admite transferul mărfurilor de la un birou vamal la care

s- a făcut plasarea mărfurilor sub regim la un alt birou vamal la care se face încheierea

regimului.

Responsabilitatea respectării condiţiilor regimului rămâne în sarcina titularului

autorizaţiei.

Operaţiunile de admitere temporară realizate de un titular pot fi concesionate unui

alt titular, cu aprobarea prealabilă a autorităţii vamale, numai dacă titularul care preia

operaţiunile îndeplineşte condiţiile stabilite în Regulamentul Vamal pentru realizarea lor.

3.2.2. Mărfuri pentru care se poate acorda regimul de admitere temporară cu

exonerarea totală a drepturilor de import

Cazurile şi condiţiile de admitere temporară se acordă cu exonerare totală a

drepturilor de import sunt prevăzute la art. 256- 270 din Regulamentul de aplicare a

Codului Vamal al României aprobat prin H.G. nr. 1114/ 2001.

Mărfurile pentru care se poate acorda regimul de admitere temporară cu exonerare

totală a drepturilor de import sunt:

- materialul profesional;

- bunurile destinate a fi prezentate sau utilizate la expoziţii, târguri, congrese sau

la manifestări similare;

- materialul pedagogic şi ştiinţific, pisele de schimb şi accesoriile pentru

materialul pedagogic şi ştiinţific;

- materialul medico- chirurgical şi de laborator destinat spitalelor sau instituţiilor

sanitare;

- materialul destinat să fie utilizat pentru înlăturarea efectelor unor catrastofe care

afectează teritoriul României;

- bunurile de orice natură, ce urmează să fie supuse încercărilor, experienţelor,

demonstraţiilor, inclusiv încercărilor şi experienţelor necesare procedeelor de omologare,

cu excepţia încercărilor, experienţelor sau demonstraţiilor care constituie o activitate

lucrativă;

- mostrele care sunt destinate prezentării sau unei demostraţii în scopul obţinerii

de comenzi pentru mărfurile similare;

- mijloacele de producţie pentru înlocuire;

- mărfurile de ocazie;

- efecte personale şi bunuri introduse în ţară în scopuri sportive;

- animale vii de orice specie pentru transhumanţă sau păşunat, dresaj,

antrenament, reproducţie sau tratament veterinar ori care însoţesc o persoană;

- materialul de propagandă turistică;

- materialele utilizate sub supravegherea şi responsabilitatea unei administraţii

publice în vederea constituirii, reparării sau întreţinerii infrastructurilor de interes general

aflate în zonele de frontieră;

- bunurile care sunt introduse temporar în România în situaţii deosebite fără a

avea incidenţă în plan economic;

- mijloacele de transport rutiere, feroviare, paleţi, containere.

Dintre bunurile care pot face obiectul unui contract de lohn, care sunt plasate în

regim de admitere temporară cu regim de exonerare totală a drepturilor de import,

enumerăm următoarele:

- ambalajele utilizate sau destinate să fie utilizate în starea în care sunt prezentate,

pentru ambalarea exterioară sau interioară a mărfurilor;

- suporturile utilizate sau destinate să fie utilizate pentru rularea, plierea sau

fixarea mărfurilor;

- tiparele, matriţele, clişeele, modelele şi alte obiecte similare, destinate unei

persoane juridice române dacă cel puţin 75% din producţia rezultată din utilizarea lor este

exportată;

- instrumentele de măsură şi control, de verificare şi alte obiecte similare,

destinate unei persoane juridice române pentru a fi utilizate într-un proces de fabricaţie

dacă cel puţin 75% din producţia rezultată din utilizarea lor este exportată;

- sculele şi intrumentele puse gratuit la dispoziţia unei persoane juridice române

pentru a fi utilizate la fabricarea mărfurilor care să fie exportate în totalitate, cu condiţia

ca astfel de scule şi instrumente să rămână proprietatea unei persoane stabilite în

străinătate.

Pentru bunurile care nu se încadrează mai sus, regimul de admitere temporară se

acordă cu exonerarea parţială a taxelor vamale şi a altor drepturi de import.

Regimul de admitere temporară cu exonerarea parţială a taxelor vamale şi a altor

drepturi de import nu se poate acorda produselor şi mărfurilor consumabile, care pot fi

introduse în ţară numai sub un regim de import.

În sensul celor menţionate mai sus, nu sunt considerate ambalaje materialele de

ambalare cum ar fi: paiele, hârtia, fibrele de sticlă şi talaşul prezentate în vrac.

Regimul de admitere temporară cu exonerarea totală a taxelor vamale şi a altor

drepturi de import se acordă cu condiţia ca ambalajele, în funcţie de specificul lor, dacă

sunt prezentate pline, să se declare că urmează să fie reexportate goale sau pline, iar dacă

sunt prezentate goale, să se declare că urmează să fie reexportate pline.

Ambalajele (umeraşe, pungi de plastic, suporţi din plastic, carton, ace, etc.)

expediate de partenerii externi titularilor operaţiunilor de perfecţionare activă, în vederea

ambalării exclusive a produselor compensatoare obţinute de aceştia, aceste ambalaje

urmând a fi declarate la export împreună cu produsele compensatoare, nu sunt plasate în

regim de admitere temporară, acestea urmând a face obiectul unui regim de perfecţionare

activă, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de normele legale în vigoare, respectiv

prevederile Codului Vamal şi cele ale Regulamentului de aplicare a Codului Vamal.

3.3. Regimul de perfecţionare activă

Regimul vamal de perfecţionare activă este reglementat de Capitolul VII

Secţiunea a 4- a din Legea nr. 141/ 24.07.1997 privind Codul Vamal al României,

publicată în Monitorul Oficial nr. 735 din 19.11.2001.

În cazul regulamentului de perfecţionare activă se poate vorbi despre lohn- ul

activ, respectiv forma de lohn în care exportatorul prelucrează materiale puse la

dispoziţie de importator şi le reexportă către proprietarul acestora.

Potrivit art. 111 din Legea nr.141 /1997 privind Codul Vamal al României,

regimul de perfecţionare activă constă în supunerea, pe teritoriul României, la una sau

mai multe operaţiuni de transformare sau prelucrare a mărfurilor străine în:

- sistemul cu suspendarea încasării taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de

import;

- sistemul cu restituirea taxelor vamale.

Sistemul cu suspendarea drepturilor vamale constă în introducerea şi prelucrarea

unor mărfuri străine destinate a fi reexportate în afara teritoriului vamal al României, sub

formă de produse compensatoare.

Sistemul cu restituire constă în importul mărfurilor străine destinate a fi prelucrate

dacă, după încheierea operaţiunilor de prelucrare sunt exportate sub formă de produse

compensatoare.

Regimul de perfecţionare activă în sistemul cu restiturea taxelor vamale se

efectuează cu încasarea drepturilor de import şi restituirea acestora la efectuarea

exportului.

Produsele compensatoare sunt rezultatul obţinut în urma procesului de

perfecţionare activă.

În regimul de perfecţionare activă se pot efectua următoarele operaţiuni:

- prelucrarea mărfurilor, inclusiv montajul, asamblarea şi adaptarea lor la alte

mărfuri;

- transformarea mărfurilor;

- repararea mărfurilor, inclusiv remontarera în starea iniţială;

- utilizarea unor mărfuri, care, deşi nu se regăsesc în produsele compensatoare,

permit sau facilitează obţinerea acestor produse, chiar dacă ele dispar total sau parţial în

timpul folosirii lor.

Scopul regimului vamal de perfecţionare activă este acela de a permite

producătorilor naţionali de a oferi produsele sau serviciile lor pe piaţa internaţională la

preţuri competitive şi de a contribui astfel la eforturilor de a asigura posibilităţi mai bune

de utilizare a capacităţilor de producţie a mâinii de lucru autohtone.

3.3.1. Autorizarea regimului de perfecţionare activă

Regimul de perfecţionare activă se autorizează de Direcţia Regională Vamală

Interjudeţeană în a cărei rază teritorială se află sediul titularului operaţiunii comerciale,

după obţinerea autorizaţiei aceasta urmează să fie depusă la Biroul Vamal în a cărui rază

teritorială se execută prima operaţiune de perfecţionare activă.

Regimul de perfecţionare activă în sistemul cu suspendare se autorizează în

situaţia în care există intenţia concretă a titularului operaţiunii de a exporta produsele

compensatoare, fără a condiţiona aceasta de faptul că mărfurile sunt sau nu proprietatea

partenerului străin.

Regimul de perfecţionare activă în sistemul cu restituire se autorizează în situaţia

în care titularul operaţiunii nu are certitudinea că mărfurile destinate importului cu

introducerea în circuitul economic vor fi exportate după prelucrare.

Termenul de valabilitate a autorizaţiei de perfecţionare activă, eliberată conform

modelului prevăzut în anexa nr. 12 a Regulamentului de Aplicare a Codului Vamal a

României, aprobat prin H.G. nr. 1114/ 2001, este stabilit de Direcţia Regională Vamală

Interjudeţeană în funcţie de solicitarea titularului şi de condiţiile economice în care se

desfăşoară operaţiunea de prelucrare activă.

Termenul de valabilitate a autorizaţiei de perfecţionare activă reprezintă data

limită până la care mărfurile pot face obiectul declaraţiei vamale de plasare în regimul de

perfecţionare activă, depunerea declaraţiei vamale de perfecţionare activă fiind permisă

în ultima zi de valabilitate a autorizaţiei.

Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană poate prelungi termenul de export în

cazuri temeinic justificate de titularul autorizaţiei de perfecţionare activă, chiar dacă

termenul iniţial stabilit pentru regimul de perfecţionare activă a expirat. În acest caz se

consideră prelungit şi acest din urmă termen.

Autorizaţia de perfecţionare activă se eliberează numai persoanelor juridice

române, cu condiţia identificării mărfurilor importate în produsele compensatoare.

Aceasta se poate acorda şi în cazul în care este posibilă verificarea îndeplinirii condiţiilor

prevăzute în această secţiune pentru mărfurile echivalente.

Nu pot fi plasate sub regimul de perfecţionare activă, chiar dacă este posibilă

utilizarea la obţinerea produselor compensatoare:

- combustibilii, sursele de energie, altele decât cele necesare testării produselor

compensatoare sau pentru detectarea defectelor mărfurilor de import care necesită

reparaţii;

- lubrifianţi, alţii decât cei necesari la opraţiunile de calibrare, ajustare sau

scoatere din tipar ori matriţă a produselor compensatoare;

- utilaje şi unelte.

De asemenea, precizăm că în regimul de perfecţionare activă pot fi plasate

ambalaje (umeraşe, pungi de plastic, suporţi din plastic, carton, etc.) expediate de

partenerii externi titularilor operaţiunilor de perfecţionare activă, în vederea ambalării

exclusive a produselor compensatoare obţinute de aceştia, aceste ambalaje urmând a fi

declarate la export împreună cu produsele compensatoare.

Alte tipuri de ambalaje decât cele menţionate mai sus, trimise în cadrul unui

contract de lohn, adică celelalte ambalaje destinate ambalării interioare sau exterioare a

bunurilor care se exportă, pot fi introduse în ţară în regim de admitere temporară, cu

respectarea dispoziţiilor prevăzute de normele legale în vigoare, respectiv prevederile

Codului Vamal şi cele ale Regulamentului de Aplicare a Codului Vamal.

3.3.2. Stabilirea ratei de randament

Rata de randament reprezintă cantitatea sau procentajul de produse compensatoare

obţinute în urma procesului de perfecţionare activă a unor cantităţi determinate de

mărfuri importate.

Titularul autorizaţiei de perfecţionare activă trebuie să determine şi să declare rata

de randament specifică produselor compensatoare care se vor obţine, la încheierea

regimului de perfecţionare activă verificându-se de către autoritatea vamală respectarea

ratei de randament specificată în cererea de perfecţionare şi aprobată prin autorizaţia de

perfecţionare activă.

În cazul în care cererea de autorizare include una sau mai multe operaţiuni de

perfecţionare activă, titularul operaţiunii trebuie să menţioneze rata de randament pentru

fiecare operaţiune de procesare ţinând cont de:

- cantitatea de produse compensatoare principale obţinute;

- cantitatea de orice alte produse care rezultă în mod implicit, respectiv produse

compensatoare secundare;

- parte din mărfurile importate care este distrusă sau dispare în cursul operaţiei de

perfecţionare activă, în special prin evaporare, eşapare sub formă de gaz sau trecere în

apa de spălare;

- cantitatea de accesorii de producţie utilizate exclusiv pentru obţinerea şi

protejarea produselor compensatoare destinate exportului.

În cazuri justificate, pentru operaţiuni de perfecţionare activă care se efectuează

uzual, în condiţii tehnice bine definite, cu mărfuri având caracteristici sensibil constante,

din care rezultă produse compensatoare de o calitate uniformă, titularul operaţiunii poate

stabili o rată de randament forfetară, pe baza unor date reale cunoscute şi determinate în

prealabil de titularul operaţiunii.

Verificarea ratei de randament se face pe baza normativelor şi notelor de consum

rezultate din contractul extern sau din declaraţia pe propria răspundere întocmită de

solicitant şi anexată la cererea de acordarea a regimului de perfecţionare activă.

În cazul în care rata de randament justifică cantităţile de mărfuri plasate sub regim

de perfecţionare activă, resturile tehnologice rezultate din acţiunile de transformare sau

prelucrare sunt considerate pierderi normale pentru care nu se datorează drepturi de

import. Dacă în urma verificării rata de randament nu este justificată, pentru cantităţile de

mărfuri plasate sub regim de perfecţionare activă, care intră în componenţa produselor

compensatoare şi care nu pot fi considerate pierderi normale, se calculează şi se încasează

drepturile de import calculate pe baza elementelor de taxare specifice acestor mărfuri.

3.3.3. Plasarea mărfurilor sub regim de perfecţionare activă

Mărfurile de import sunt plasate în regim de perfecţionare activă prin depunerea

unei declaraţii vamale însoţită de toate documentele necesare prevăzute la art. 50 din

H.G. nr. 1114/ 2001, respectiv factura (contractul), documentul de transport, un exemplar

al autorizaţiei de perfecţionare activă, alte documente prevăzute de normele legale

specifice care reglementează importul mărfurilor declarate.

Depunerea declaraţiei vamale de perfecţionare activă trebuie realizată înainte de

expirarea termenului de valabilitate a autorizaţiei şi poate avea loc numai la birourile

vamale de plasare menţionate în autorizaţie.

Plasarea mărfurilor sub regim de perfecţionare activă se poate realiza fie global,

fie în tranşe, fără ca depunerea ultimei declaraţii vamale să depăşească ultima zi de

valabilitate a autorizaţiei întregii cantităţi de mărfuri.

În situaţia în care produsele compensatoare obţinute şi exportate sunt returnate în

România în vedrea supunerii la operaţiuni suplimentare ( de exemplu retuşare, remediere,

etc.) acestea vor fi plasate în regim de perfecţionare activă

Pentru acestea, titularul operaţiunii solocită eliberarea unei noi autorizaţii de

perfecţionare activă şi depune o nouă declaraţie vamală se plasare sub regim.

3.3.4. Transferul şi cesionarea mărfurilor aflate sub regim pe perfecţionare activă

Potrivit art. 225 din Regulamentul Vamal, în cadrul aceleiaşi autorizaţii de

perfecţionare activă şi înainte de a se încheia regimul, mărfurile de import în aceeaşi stare

sau produsele compensatoare pot face obiectul transferului total sau parţial de la un

operator la altul, în scopul continuării operaţiunilor de perfecţionare activă sau de

încheiere a regimului.

Transferul de la un operator se poate realiza numai după ce se obţine aprobarea

Direcţiei Regionale Vamale Interjudeţene care a emis autorizaţia de perfecţionare activă

şi cu condiţia ca societatea care preia mărfurile prin transfer să fie menţionată la rubrica

„operatori” în autorizaţie.

Răspunderea juridică privind operaţiunea rămâne în sarcina titularului de

autorizaţie.

În cazul transferului de la un operator la altul, în scopul continuării operaţiunilor

de perfecţionare activă nu se întocmesc formalităţi vamale.

Mărfurile de import în aceeaşi stare sau produsele compensatoare se expediază de

la un operator la altul însoţite de un aviz de expediere, document de livrare, etc., fără a fi

necesară prezentarea lor la biroul vamal.

Avizul de expediere va fi prezentat la biroul vamal cu ocazia depunerii declaraţiei

vamale de export a produselor compensatoare.

În cazul transferului de la un operator la altul, în vederea încheierii regimului de

perfecţionare activă prin export, se întocmeşte o declaraţie vamală de export.

Conform art. 226 din Regulamentul Vamal, Direcţiile Vamale Interjudeţene pot

aproba cesionarea regimului de perfecţionare activă de la titularul autorizat la titularul

altei autorizaţii.

Cesionarea regimului de perfecţionare activă determină preluarea de către un nou

titular de operaţiune a tuturor drepturilor şi obligaţiile aferente regimului, inclusiv

obţinerea autorizaţiei de perfecţionare activă, depunerea declaraţiei vamale şi garantarea

datoriei vamale aferente mărfurilor de import.

Aprobarea de cesionare a regimului de perfecţionare activă de la un titular

autorizat la titularul altei autorizaţii se eliberează pe baza unei cereri depuse de solicitant,

la care se anexează acordul celuilalt titular autorizat şi după caz, acordul partenerului

străin.

În vederea cesionării regimului de perfecţionare activă mărfurile se prezintă la un

birou vamal menţionat în autorizaţia primului titular ca birou vamal de încheiere, iar

autorizaţia celui de-al doilea titular ca birou vamal de plasare.

3.3.5. Încheierea regimului de perfecţionare activă

Regimul de perfecţionare activă cu sistemul de suspendare a drepturilor de import

se încheie pentru mărfurile străine când produsele compensatoare sau mărfurile în aceeaşi

stare fac obiectul unei declaraţii pentru o nouă destinaţie vamală.

Declaraţia vamală de încheiere a regimului de perfecţionare activă pentru

produsele compensatoare sau pentru mărfurile străine se depune la biroul vamal care are

în evidenţă operaţiunea sau la un alt birou vamal.

La expirarea termenului de reexport, după caz, menţionat în autorizaţie, toate

declaraţiile vamale de plasare a mărfurilor sub regim trebuie lichidate.

Cantităţile de produse compensatoare trebuie să corespundă conform ratelor de

randament menţionate în autorizaţia de perfecţionare, cu cantităţi de mărfuri plasate sub

regim de perfecţionare activă.

Mărfurile plasate sub regim pe perfecţionare activă cu suspendarea drepturilor de

import, care nu au fost exportate în cadrul termenului stabilit, pot fi importate cu

respectarea dispoziţiilor privind importul mărfurilor.

În aceste cazuri cuantumul taxelor şi drepturilor de import determină pe baza

elementelor de taxare a mărfurilor de import în vigoare la data înregistrării declaraţiei

vamale de import, la care se adaugă comisionul vamal.

Dacă mărfurile de import plasate sub regim pe perfecţionare îndeplinesc în

momentul importului condiţiile pentru a beneficia de un tratament tarifar preferenţial în

cadrul contingentelor tarifare sau plafoanelor tarifare, aceste mărfuri pot beneficia de

tratamentul valabil în momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.

Pentru produsele compensatoare care nu sunt exportate, importul lor se face cu

plata drepturilor de import corespunzătoare mărfurilor de import din componenţa acestora

la data înregistrării declaraţiei vamale de import.

În cazul distrugerii totale sau a pierderii totale a mărfurilor străine ori a produselor

compensatoare din cazuri fortuite sau de forţă majoră, titularul autorizaţiei de

perfecţionare activă este obligat să anunţe şi să prezinte biroului vamal care are în

evidenţă operaţiunea dovada privind cantitatea reală a mărfurilor distruse sau pierdute,

care urmează să fie scăzută.

Titularul autorizaţiei este obligat să informeze imediat biroul vamal la care este

înregistrată operaţiunea atunci când, în urma unui caz fortuit sau de forţă majoră, felul

sau caracteristicile tehnice ale mărfurilor străine se modifică astfel încât obţinerea de

produse compensatoare a devenit imposibilă.

Dacă în cadrul termenului stabilit titularul nu solicită prelungirea sau acordarea

unei noi destinaţii vamale ori a unui nou regim vamal, operaţiunea se încheie de biroul

vamal, din oficiu, pe bază de act constator.

Titularul autorizaţiei de perfecţionare activă este obligat să prezinte biroului

vamal care are în evidenţă operaţiunea un decont de justificare, care trebuie să conţină

menţiunile de la art. 220 din Regulamentul Vamal.

Decontul de justificare se prezintă la biroul vamal în termen de cel mult 15 zile de

la depunerea declaraţiilor vamale de încheiere a regimului.

În cazul regimului de perfecţionare activă în sistemul cu restituire, titularul

operaţiunii poate obţine rambursarea taxelor vamale printr- o cerere de restituire,

întocmită conform prevederilor art. 232 din Regulamentul de Aplicare a Codului Vamal.

Din cererea de restituire trebuie să reiasă că produsele compensatoare sau o parte

din acestea au primit o destinaţie vamală care să permită rambursarea drepturilor de

import.

Cererea de restituire trebuie să fie depusă la biroul vamal de plasare cel mai târziu

în termen de 6 luni după depunerea declaraţiei sau declaraţiilor prin care mărfurile au

primit o destinaţie ce permite restituirea drepturilor de import.

3.3.6. Evidenţa operativă a mărfurilor

Titularul operaţiunii de perfecţionare activă este obligat să ţină o evidenţă a

mărfurilor plasate sub regim de perfecţionare activă, această evidenţă trebuie să permită

autorităţii vamale să verifice modul în care se derulează şi se încheie operaţiunile şi care

trebuie să conţină următoarele:

- cantităţile de mărfuri plasate sub regim de perfecţionare activă;

- denumirea comercială sau tehnică a mărfurilor (acestea trebuie să corespundă

descrierii mărfurilor din autorizaţia de perfecţionare activă);

- numărul şi data declaraţiei vamale de plasare a mărfurilor sub regim, precum şi

locul unde se desfăşoară operaţiunea de procesare; se vor menţiona inclusiv transferurile

sau cesionările de opraţiuni;

- tipurile de operaţiuni de procesare la care sunt supuse mărfurile;

- modalităţi de identificare a mărfurilor în produsele compensatoare cum ar fi:

mărci, serii de numere, sigilii, ştampile, sau alte mijloace de marcare individuală, mostre,

fotografii sau analize de laborator din care să reiasă că produsele compensatoare au fost

obţinute din mărfurile plasate sub regim de perfecţionare activă;

- datele de producţie care stabilesc rata de randament rezultată;

- numărul şi data declaraţiei vamale de încheiere a regimului de perfecţionare

activă.

Evidenţa operativă a mărfurilor poate fi înlocuită de înregistrările comerciale ale

titularului operaţiunii, dacă acestea pot fi adaptate astfel încât autoritatea vamală să poată

verifica datele privind modul în care se derulează şi se încheie operaţiunile de

perfecţionare activă.

3.3.7. Mărfuri echivalente

În cadrul regimului de perfecţionare activă este permisă utilizarea unor mărfuri

ehivalente în locul mărfurilor străine pentru procesare şi export.

Mărfurile echivalente sunt mărfuri româneşti utilizate în locul mărfurilor de

import pentru fabricarea produselor compensatoare.

Pentru acordarea regimului de perfecţionare activă cu compensare prin

echivalenţă, mărfurile echivalente trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie clasificate la acelaşi cod tarifar de 8 cifre cu mărfurile de import;

- să prezinte aceleaşi calităţi comerciale cu marfa de import;

- să prezinte aceleaşi caracteristici tehnice cu mărfurile străine care s- ar fi găsit

sub regim de perfecţionare activă.

Compensarea prin echivalenţă se aprobă numai când autorizaţia de perfecţionare

activă conţine elementele menţionate mai sus; în cazul în care autorizaţia de perfecţionare

activă nu este menţionată recurgerea la compensarea prin echivalenţă, iar titularul

autorizaţiei doreşte să beneficieze de acest regim, va depune o cerere de modificare a

autorizaţiei iniţiale, cu respectarea prevederilor Regulamentului Vamal.

3.4. Regimul de perfecţionare pasivă

În cadrul unui contract de lohn se poate vorbi şi despre regimul de perfecţionare

pasivă (lohnul pasiv).

Lohnul pasiv este reversul lohnului activ, respectiv importatorul trimite

materialele ce- i aparţin spre prelucrare în ţara exportatorului şi le readuce în ţară în

formă finită. Plata pentru munca depusă se poate face printr- o sumă compensatorie

stabilită în valută sau prin livrări reciproce de mărfuri (materii prime sau produse finite,

în proporţii preastabilite).

Regimul vamal de perfecţionare pasivă este reglementat de Capitolul VII,

Secţiune a 7- a din Legea nr. 141/ 24.07.1997 privind Codul Vamal al României,

publicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 01.09.1997, respectiv de Capitolul IX,

Secţiunea a 8- a din Regulamentul de Aplicare a Codului Vamal al României, aprobat

prin H.G. nr. 1114/ 09.11.2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 735 din 19.11.2001.

Regimul de perfecţionare pasivă permite exportul temporar de mărfuri româneşti

în afara teritoriului ţării, în vederea supunerii acestora unor operaţiuni de transformare

sau prelucrare şi, ulterior, a importului produselor astfel rezultate, cu exonerarea totală

sau parţială de drepturi de import.

Persoanele juridice române care au încheiat un contract de perfecţionare pasivă cu

un partener străin pot cere autorizaţia regimului de perfecţionare pasivă prin completarea

unei cereri care se depune la Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană în a cărei rază

teritorială se află titularul operaţiunii comerciale.

Direcţiile Regionale Vamale Interjudeţene acordă în termenul legal autorizaţii

pentru regimul de perefcţionare pasivă când constată că din prelucrarea mărfurilor de

export temporar vor rezulta produse compensatoare.

Prin aplicarea acestui regim, taxele vamale şi drepturile de import datorate pentru

produsele care se reimportă se calculează ţinând seama de mărfurile care au fost

exportate temporar şi care intră în componenţa produsului finit importat.

În acest fel este avantajată activitatea economică prin care se pot realiza produse

chiar dacă numai o parte din procesul tehnologic are loc în România. Totodată produsele

realizate nu sunt grevate de taxe vamale care să mărească artificial preţul de cost.

3.5. Reexporturile- afaceri economice care valorifică superior creativitatea

comercială

Reexportul constă în cumpărarea şi revânzarea unei mărfi, în scopul obţinerii unei

diferenţe între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, care să acopere cheltuielile

ocazionate de derularea operaţiunii respective şi să asigure un beneficiu pentru

întreprinzător, sau în scopul promovării relaţiilor comerciale cu diferite ţări.

Reexportul s- a dezvoltat încă din cele mai vechi timpuri. Ţări ca Anglia, Olanda,

Spania, Portugalia au acumulat bogăţii însemnate de pe urma reexporturilor.

Prin reexport se urmăreşte sporirea masei profitului prin cumpărări şi revânzări cu

oferte şi cereri de peste hotare, depăşind sfera de interes a părţii interne; valorificarea la

export a unor produse indigene îmbunătăţite prin diverse importuri de completare;

respectarea unor acorduri de clearing în vederea extinderii relaţiilor comerciale dintre

ţările membre; creşterea flexibilităţii unor contracte de contrapartidă sau de cooperare

internaţională în producţie, în condiţiile în care una dintre firme este interesată să

valorifice partida de mărfuri primită în propria ţară.

În funcţie de scopurile urmărite reexporturile pot fi clasificare în:

- reexporturi destinate obţinerii unor profituri comerciale;

- reexporturi efectuate în vederea promovării relaţiilor comerciale reciprioce;

- reexporturi efectuate pe baza importului pentru completarea exportului;

- reexporturi efectuate pentru testarea unor pieţe.

a). Reexporturile destinate obţinerii unor profituri comerciale sunt cele mai

frecvente forme de reexport. În cadrul acestui tip de afaceri comerciale reexportatorul va

încheia două contracte distincte: unul de import, perfectat cu exportatorul şi altul de

export, realizat cu importatorul.

În această situaţie, de regulă importatorul şi exportatorul nu se cunosc, sau nu vor

să se cunoască şi ca atare, reexportatorul va fi acela care va iniţia operaţiunea şi va urmări

să obţină un profit cât mai mare, asumându- şi în acelaşi timp toate riscurile comerciale.

În alte situaţii, chiar dacă importatorul şi exportatorul se cunosc, nu pot efectua vânzarea-

cumpărarea obişnuită din diferite motive. În acest caz o firmă terţă, reexportatoare,

acţionând pentru obţinerea unui profit sub formă de diferenţă de preţ, va realiza

operaţiunea între cei doi parteneri.

b). Reexporturile efectuate în vederea promovării relaţiilor comerciale reciproce.

Astfel de operaţiuni apar în situaţiile în care unul dintre partenerii comerciali are nevoie

de produsele celuilalt, însă, neavând mijloace de plată condiţionează cumpărarea de

vânzarea produselor proprii, de efectuarea unor operaţiuni în contrapartidă. În aceste

situaţii este posibil ca mărfurile unuia dintre parteneri să nu prezinte interes pentru piaţa

celuilalt şi astfel se ajunge la reexport.

Aceste reexporturi se utilizează între ţări în care există acorduri de clearing între

firme care realizăază opraţiuni de barter, în compensaţie şi paralel, de prelucrare în lohn

sau acţiuni de cooperare în producţie, cum ar fi producţia la comandă, subproducţia,

coproducţia, etc. Chiar dacă nu aduc profituri mari, aceste reexporturi contribuie la

sporirea volumului exportului, la lărgirea ariei de desfacere, la creşterea numărului

partenerilor externi.

c). Reexporturi efectuate pe baza importului pentru completarea exportului; se

efectuează în general la exporturile de maşini şi utilaje complexe, care conţin părţi

distincte, o serie de subansamble provenite din import.

d). Reexporturi efectuate pentru testarea unor pieţe. Acest tip de operaţiuni poate

fi efectuat de pildă, înainte de a încheia un acord de cooperare, dar care va viza

desfacerea unor mărfuri produse în cooperare.

Având în vedere ruta de circulaţie a mărfurilor, operaţiunile de reexport pot fi

clasificate în:

- reexporturi care tranzitează teritoriul ţării reexportatoare;

- reexporturi care nu tranzitează acest teritoriu.

După gradul de prelucrare suplimentară, reexporturile sunt:

- reexporturi de mărfuri care cuprind operaţiuni de prelucrare (de ambalare şi

pregătire pentru export);

- reexporturi de mărfuri care nu înregistrează nici o opraţiune de prelucrare,

produsele fiind revândute în starea în care se află în momentul cumpărării lor.

Reexportul prezintă o serie de avantaje comerciale directe, precum şi unele cu un

conţinut mai larg. Printre acestea se numără profiturile comerciale care apar din diferenţa

dintre preţul de cumpărare şi cel de revânzare a mărfii, diferenţa ce poate să apară

datorită folosirii atente a unor strategii de comercializare care ţin seama de sezonalitatea

producţiei, de tendinţele în evoluţia cererii, de influenţa diferiţilor factori conjuncturali.

În cazul reexportului tradiţional de mărfuri (importul pentru reexport), fără ca

marfa să tranziteze ţara, diferenţa de preţ pozitivă dintre preţul de vânzare şi cel de

cumpărare reprezintă elementul de bază al calculului rentabilităţii operaţiunilor. În cazul

reexporturilor care derivă din contrapartidă, avantejele pot apărea ca diferenţă între preţul

mărfurilor ce constituie plata creditului şi preţul de vânzare pe piaţa externă.

Un alt avantaj rezultă şi din utilizarea unor disponibilităţi în devize libere din

acordurile comerciale ce nu permit transferul în alte ţări. Reexporturile pot duce de

asemenea şi la transformarea în devize libere a unor disponibilităţi create prin acorduri de

cooperare care prevăd plata creditului acordat de furnizorul de instalaţii industriale, în

moneda ţării beneficiare. Ţinând seama că uneori aceste conturi sunt purtătoare de

dobânzi foarte mici, disponibilităţile de depreciază prin efectul imobilizării, precum şi

datorită evoluţiei pe piaţa financiară: pentru utilizarea sumelor respective creditorul este

interesat să achiziţioneze mărfuri de pe piaţa ţării respective, care sunt reexportate pe

terţe pieţe.

Crearea de disponibilităţi pentru plasarea de mărfuri indigene este un alt avantaj,

care apare în cazul în care acestea sunt condiţionate de prelucrarea la import a unor

mărfuri ce nu interesează economia naţională, datorită unui sold activ prea mare al

contului de clearing, fructificând valuta încasată într- un cont purtător de dobânzi.

Operaţiunile de reexport sunt, în general, operaţiuni de „export invizibil”, de

creativitate materializată în combinaţii comerciale care aduc profituri cu cheltuieli, de

regulă reduse. În cazul reexporturilor bazate pe importuri de mărfuri care cunosc unele

operaţii de prelucrare în ţară se exportă şi manopera, fapt care potenţează preţul pe

unitatea de muncă.

Pe lângă toate aceste avantaje, reexporturile comportă şi o serie de riscuri:

- cele generate de fluctuaţiile valutare care angajează simultan două monede,

nu una ca în cazul operaţiunilor de import sau de export;

- cele datorate nerealizării mărfurilor importate şi depozitate pentru reexport;

- operarea dublă a preţului (o dată la import, altă dată la revânzarea mărfii);

- posibilitatea de nerealizare a importurilor pentru un reexport deja tranzacţionat;

- riscul dublu de livrare datorat relaţiilor complexe cu doi parteneri din ţări

diferite;

Acoperirea acestor riscuri presupune utilizarea mai multor modalităţi:

- verificarea bonităţii partenerilor comerciali, care se poate face direct, prin

analiza registrului de comerţ, a bilanţului, a contului de profit şi pierderi, sau indirect,

prin informaţii obţinute de la bănci sau de la terţi parteneri;

- solicitarea de garanţii bancare pentru evitarea riscului de nedeschidere a

acreditivului documentar, a riscului de neplată, a celui de neexecutare în bune condiţii a

contractului şi a altor riscuri;

- utilizarea de clauze de indexare a preţurilor la cele două contracte, pentru a se

evita riscul înregistrării de pierderi în urmă mişcării preţurilor internaţionale;

- acoperirea riscului valutar atât prin negocierea preţului într- o singură valută cât

şi prin folosirea în ambele contracte a aceleiaşi clauze valutare, de preferinţă clauza

D.S.T.

Comercianţii care se angajează în afaceri economice prin reexporturi trebuie să

manifeste o componenţă deosebită, înclinaţie spre activitatea comercială, deoarece

riscurile mari, tehnica complexă de derulare a operaţiunilor de reexport presupun

responsabilităţi ridicate şi o pregătire multilaterală pentru cei ce le iniţiază şi le

realizează. Reexporturile necesită deci comercianţi cu multă iniţiativă, mare putere de

discernământ, înclinaţie spre risc şi operativitate în realizarea afacerilor.

Practica internaţională evidenţiază o serie de cerinţe ale negocierii şi contractării

în operaţiunile de rexport, fiind necesară cunoaşterea exactă a legilor aplicabile

contractelor pe care se întemeiază tranzacţia pentru rezolvarea corectă a unor probleme

cum sunt transferul riscului şi al proprietăţii, modul de soluţionare a reclamaţiilor, etc.

Problemele se complică în cazul în care intervin agenţi economici din ţări ale căror

legislaţii prezintă deosebiri. Astfel, în dreptul francez, german, italian şi în dreptul englez

şi american se face distincţia între „vânzare” şi „acordul de vânzare”, acesta din urmă

transformându- se în vânzare în momentul îndeplinirii termenului sau condiţiei.

Întreprinderile care efectuează operaţiuni de reexport încheie, pe de o parte, o

promisiune de vânzare (în calitate de importator) şi, pe de altă parte, o vânzare propriu-

zisă în calitate de exportator, ceea ce înseamnă că distincţiile din dreptul anglo- saxon

trebuie să fie avute în vedere. Corelarea strictă a clauzelor din cele două contracte diferite

impune negocierea paralelă a contractului de import şi a celui de export astfel încât

diferitele categorii de clauze să fie sincronizate. Termenele privind formularea

reclamaţiilor şi cele de soluţionare a lor să fie de aşa natură stabilite în cele două

contracte, încât întreprinderea iniţiatoare să dispună de timpul necesar pentru a formula la

rândul ei reclamaţiile faţă de vânzătorul iniţial, pe măsură ce primeşte astfel de

reclamaţii.

În contractele de reexport sunt preferate preţuri fixe, termene de derulare scurte.

Derularea afacerii de la exportator la reexportator şi de la acesta la beneficiar implică o

serie de cheltuieli cum ar fi: impozite, taxe vamale, comisioane bancare şi comerciale,

certificate fitosanitare, etc., trebuind astfel să se elucideze în obligaţia căruia dintre

partneri intră fiecare cheltuială.

În concluzie, pentru promovarea reexporturilor este necesară o bază materială care

să susţină această activitate: fonduri, acces la credite, depozite în ţară sau posibilităţi de

depozitare în zonele libere. Este necesară o evidenţă a partenerilor şi a potenţialilor

partneri pentru a avea în permanenţă posibilitatea ca, printr- un sistem informaţional

eficient, să se contacteze noi firme, să se declanşeze negocieri pentru afaceri care

valorifică diferitele situaţii conjunctrale care apar pe piaţa mondială.

STUDIU DE CAZprivind exportul unui bun prelucrat

în sistem de lohn efectuat la PUNCTUL VAMAL BÂRLAD

Etapele operaţinii de vămuire:25

a). Operaţiuni prealabile vămuirii:

- mărfurile sosite la vama de destinaţie sau la locul stabilit de autoritatea vamală

se prezintă autorităţii vamale de către transportator cau de către titularul operaţiunii

comerciale ori de către reprezentantul acestuia;

- mărfurile prezentate biroului sau punctului vamal se află sub supravaghere

vamală până la stabilirea regimului vamal şi intră în depozitul necesar cu caracter

temporar, pe baza unei declaraţii sumare; acestea pot fi manipulate numai în scopul

conservării lor în starea iniţială, fără să se modifice caracteristicile sau aspectele tehnice

comerciale;

- autoritatea vamală, poate oricând şi în orice împrejurare, să efectueze controlul

mărfurilor sau al mijloacelor de transport, cerând descărcarea şi dezambalarea mărfurilor.

b). Stabilirea regimului vamal al mărfurilor:

- la introducerea sau la scoaterea din ţară a mărfurilor prezentate la vamă,

autoritatea vamală stabileşte un regim vamal;

25 Monitorul Oficial al României, anul IX + nr. 180, vineri, 1 august 1997, „Legea privind Codul Vamal al României”- Cap. V, „Etape ale operaţiunii de vămuire”

- regimul vamal cuprinde totalitatea normelor de ce aplică în cadrul procedurii de

vămuire, în funcţie de scopul operaţiunii comerciale şi de destinaţia mărfii;

- regimurile vamale sunt definitive şi suspensive;

- din categoria regimurilor vamale definitive fac parte: importul, care constră în

introducerea mărfurilor în circuitul economic; exportul, care constă în scoaterea

mărfurilor din ţară- situaţie tratată şi in studiul de caz; introducerea şi scoaterea din ţară

de bunuri aparţinând călătorilor sau altor persoane fizice, necomercianţi;

- din catergoria regimurilor vamale suspensive fac parte: tranzitul mărfurilor;

antrepozitul mărfurilor; perfecţionarea activă a mărfurilor; trasformarea sub control

vamal a mărfurilor; admiterea temporară a mărfurilor; perfecţionarea pasivă a mărfurilor;

- în funcţie de felul mărfurilor şi de regimul vamal care poate fi utilizat, Direcţia

Generală a Vămilor poate decide ca numai unele birouri vamale să fie competente să

procedeze la efectuarea vămuirii. Decizia Direcţiei Generale a Vămilor se publică în

Monitorul Oficial al României.

c). Dispoziţii comune privind regimurile vamale:

- mărfurile destinate a fi plasate sub un regim vamal fac obiectul unei declaraţii

vamale corespunzătoare acestui regim;

- declaraţia vamală se completează şi se semnează, pe formulare tipizate, de către

titularul operaţiunii sau de către reprezentantul său, în formă scrisă sau utilizând un

procedeu informatic agreat de autoritatea vamală;

- declarantul are dreptul să rectifice sau să retragă declaraţia vamală depusă numai

până în momentul începerii controlului fizic al mărfurilor;

- după acceptarea declaraţiei vamale, autoritatea vamală procedează la controlul

documentar al acesteia şi al documentelor însoţitoare şi poate cere declarantului să

prezinte şi alte documente necesare verificării exactităţii elementelor înscrise în

declaraţie;

- transportul mărfurilor la locul controlului fizic şi manipularea acestora sunt

efectuate de declarant pe riscul şi pe cheltuiala sa;

- autoritatea vamală acordă liberul de vamă după efectuarea vămuirii, dar poate

dispune eliberarea mărfii şi după depunerea documentelor de plată.

Regimul vamal definitiv- Importul

- importul constă în intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea acestora în

circuitul economic;

- la importul mărfurilor, autoritatea vamală realizează procedura de vămuire şi de

încasare a datoriei vamale aferente drepturilor de import, aplicând şi măsurile de politică

comercială;

- taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al

României, care se aprobă prin lege;

- tariful vamal de import al României se elaborează pe baza nomenclaturii

combinate a mărfurilor;

- taxa vamală este exprimată în procente şi se aplică la valoarea în vamă a

mărfurilor, exprimată în lei;

- taxele vamale aplicabile sunt cele prevăzute la data înregistrării declaraţiei

vamale de import;

- regulile generale şi notele explicative de interpretare a nomenclaturii mărfurilor

prevăzute în Tariful Vamal de Import al României sunt cele din Convenţia Internaţională

a sistemului armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 14

iunie 1983 la care România este parte;

- în vederea aplicării corecte a regimului vamal, autoritatea vamală constată

originea mărfurilor importate;

- valoarea în vamă reprezintă acea valoarea care constituie baza de calcul a taxelor

vamale prevăzute în Tariful Vamal de Import al României;

- valoarea în vamă se determină şi se declară de importator care este obligat să

depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, împreună cu declaraţia

vamală de import, alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs aferente

acesteia;

- tranformarea în lei a valorii în vamă se face la cursul de schimb stabilit şi

comunicat de Banca Naţională a României. Acest curs de schimb se utilizează pe toată

durata săptămânii următoare, pentru declaraţiile vamale înregistrate în cursul acelei

săptămâni.

Regimul vamal definitiv- Exportul

- exportul constă în scoaterea definitivă a mărfurilor româneşti de pe teritoriul

României;

- la export sunt admise mărfurile produse în ţară şi cele importate anterior, cu

excepţia mărfurilor care sunt supuse unor măsuri de prohibiţie sau de restricţie în cadrul

politicii comerciale;

- exportatorul de mărfuri la scoaterea acestora din ţară este obligat să depună o

declaraţie vamală de export la biroul vamal în raza căruia se află sediul exportatorului sau

la locul unde aceste mărfuri sunt ambalate ori încărcate pentru a fi exportate;

- la exportul de mărfuri nu se încasează taxele vamale;

- mijloacele de transport acoperite şi coletele care conţin mărfuri pentru export,

care se vămuiesc în interiorul ţării, se sigilează de autoritatea vamală imediat după

efectuarea controlului;

- mărfurile care sunt destinate exportului, controlate şi vămuite în interiorul ţării,

nu se supun controlului vamal la frontieră, se verifică doar numărul, seria şi integritatea

sigiliilor aplicate, pe baza documentului vamal de export;

- liberul de vamă se acordă cu condiţia ca mărfurile aflate în cauză să părăsească

teritoriul României în aceeaşi stare în care erau la momentul înregistrării declaraţiei

vamale de export.

*******

Societatea comercială FYASSCO SRL lucrează confecţii textile în sistem de lohn.

Ea deţine autorizaţia de perfecţionare activă nr. 23125/ 11.10.2003 eliberată de

Direcţia Regională Vamală Iaşi şi aprobarea de scutire de la obligaţia garantării datoriei

vamale nr. 23126/ 19.11.2003 valabilă până la data de 31.12.2004, scutire acceptată în

limita valorică de 3.233.788.666 lei.

În data de 05.12.2003 şi respectiv 06.12.2003 societatea primeşte materiale şi

accesorii de la partenerul străin conform DVOT.I.19488 şi I.19857.

În luna ianuarie 2004 se exportă cantitatea de 344 buc. jachete sport şi 37 buc.

pantaloni sport în Italia, potrivit contractului de lohn încheiat cu partenerul străin.

Reprezentantul societăţii prezintă comisionarului vamal în vederea realizării

exportului următoarele documente:

- factura externă nr.4/ 12.01.2004 care conţine manopera, coletele şi greutatea- în

original;

- certificatul EUR.1 cu care pleacă marfa- în original;

- CMR;

- specificaţia mărfii;

- declaraţia în vamă;

- carnet TIR;

- copie după declaraţia vamală la import;

- nota de consum- în original.

Pe baza acestor acte comisionarul vamal întocmeşte declaraţia vamală nr.111/

12.01.2004, pe care o prezintă controlorului vamal împreună cu actele menţionate mai

sus şi declaraţia de valoare în vamă. Cu această declaraţie se încheie parţial DVOT.I.

19488/ 03.12.2003 şi DVOT.I. 19857/ 08.12.2003, urmând ca în data de 22.01.2004

DVOT- ul I. 19857/ 08.12.2003 să se încheie total cu declaraţia vamală de export I. 948,

iar declaraţia vamală I. 19488/ 06.12.2003 să se încheie o lună mai târziu.

În declaraţia vamală cantitatea mărfurilor se înscrie pe baza greutăţii brute sau

nete din documentele de transport sau din factură.

Se efectuează apoi controlul vamal şi controlul fizic.

Controlul vamal constă în verificarea:

- corectitudinii completării declaraţiei vamale;

- existenţa documentelor anexate la declaraţia vamală în detaliu potrivit regimului

vamal solicitat;

- concordanţei între datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele din

documentele anexate;

- formală a documentelor anexate.

Dacă biroul vamal are îndoieli privind exactitatea informaţiei sau documentelor

furnizate, poate solicita importatorului sau exportatorului să prezinte justificări

suplimentare, inclusiv documente sau alte evidenţe.

Controlul fizic constă în identificarea bunurilor exportate pe baza declaraţiei

vamale în detaliu, însoţită de documentele depuse împreună cu acestea. El se efectuează

la biroul vamal unde s- a depus declaraţia vamală, în timpul programului legal de lucru.

Autoritatea vamală poate aproba la cererea declarantului să se efectueze controlul

fizic şi în alte locuri şi în afara programului de lucru potrivit normelor stabilite de

Direcţia Generală a Vămilor, iar în acest caz cheltuielile sunt în sarcina declarantului.

Declarantul are dreptul să asiste la controlul fizic al mărfurilor. La cererea

autorităţilor vamale, el este obligat să prezinte mărfurile pentru control, să le manipuleze

şi să le dezambaleze, să le reambaleze.

După efectuarea operaţiunilor de vămuire şi după ce a fost verificat dacă felul

mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în declaraţia vamală,

dacă cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport şi în facturi corespunde cu

cea din declaraţia vamală, dacă numărul şi valabilitatea licenţei înscrisă în declaraţia

vamală, corespunde cu datele din licenţă, atunci se acordă liberul de vamă.

Liberul de vamă se acordă în scris, dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate mai

sus.

În termen de 15 zile de la operaţiunea de încheiere a declaraţiilor vamale de

import, societatea trebuie să depună la autoritatea vamală decontul de justificare a

operaţiunilor de perfecţionare activă, decont la care se anexează notele de consum, copii

după declaraţia vamală la import şi copii după declaraţiile vamale la export.

Realizarea exportului în comision presupune efectuarea de cheltuieli, realizarea de

venituri şi obţinerea unor profituri pentru toate părţile contractante.

Cheltuielile se structurează în două categorii:

- Cheltuieli legate direct de export înregistrate de societatea producătoare;

- Cheltuieli de administrare şi conducere a societăţii de comerţ exterior.

Detaliat, cheltuielile sunt date de următoarele elemente de calcul:

Cheltuielile legate direct de export au în vedere:

- preţul mărfii stabilit în condiţia de livrare ex works, etc.

- transportul pe parcurs extern şi asigurare- nu există în acest caz.

Cheltuielile de administrare şi conducere ale comisionarului sunt legate de salarii,

materiale consumate, prestaţii efectuate de terţi, etc.

Veniturile se pot grupa în:

- Venituri din export echivalante sumelor încasate sau de încasat din vânzarea

mărfurilor la preţurile negociate prin contacte;

- Venituri din comisioanele stabilite prin aplicarea unei cote stabilite în valută sau

lei la preţul extern al mărfurilor.

O categorie distinctă de cheltuieli şi venituri o reprezintă diferenţele de curs

valutar care apar ca urmare a fluctuaţiilor cursurilor devizelor în raport cu moneda

naţională, ca monedă de evidenţă şi înregistrare în contabilitate.

Rezultatul exportului în comision se calculează ca diferenţă între comision şi

cheltuielile generale, fiind echivalantul disponibilităţilor băneşti determinate de

activitatea desfăşurată.

Mărfurile destinate exporturilor nu se gestionează cu ajutorul conturilor de

stocuri.

Decontarea se face în sensul invers circulaţiei mărfurilor, şi anume:

- se încasează contravaloarea mărfurilor la preţul extern negociat transformat în

lei la cursul zilei;

- se achită preţul extern minus comisionul reţinut unităţilor producătoare la cursul

de la data încasării. În acest caz, difernţa se reflectă în contabilitatea producătorului;

- se achită prestatorii de servicii, pe măsura primirii facturilor.

În contabilitatea operaţiilor de export în comision se utilizează următoarele grupe

de conturi:

conturi de terţi:

- 401 Furnizori- ţine evidenţa relaţiilor cu unitatea producătoare de mărfuri

şi prestatorii de sevicii;

- 411 Clienţi- evidenţiază relaţiile de decontare cu clienţii externi, la nivelul

preţului facturat acestora, transformând în lei la cursul de schimb din data facturării sau

vămuirii mărfurilor.

conturi de trezorerie

- 5121 Disponibilităţi la bancă în lei

- 5124 Disponibilităţi la bancă în devize

conturi de cheltuieli şi venituri

- 665 Cheltuieli din diefernţele de curs

- 765 Venituri din diferenţele de curs

Conturile de venituri şi cheltuieli se închid la sfârşitul perioadei prin contul

121 Profit şi pierdere, al cărui sold exprimă rezultatul economic sub formă de profit sau

pierdere.

Cheltuielile generate privind exportul se contabilizează astfel:

1. Cheltuieli legate de salarii:

* salariile brute datorate salariaţilor

641 Cheltuieli cu remuneraţia = 421 Personal remuneraţii

personalului datorate

* reţineri făcute prin statele de salarii:

421 Personal remuneraţii datorate = 444 Impozit pe salarii

421 Personal remuneraţii datorate = 4312 Contribuţia personalului pentru

pensia suplimentară

421 Personal remuneraţii datorate = 4372 Contribuţia personalului la

fondul de şomaj

421 Personal remuneraţii datorate = 4313 Contribuţia personalului la

asigurări sociale de şomaj

* obligaţii de plată ale angajatorului:

- 23,33% contribuţie asigurări sociale de stat

6451 = 4311

- 5% fond de şomaj

6451 = 4371

- 7% contribuţie asigurări sociale de sănătate

6451 = 4313

- 2% fond special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap

635 = 447

2. Cheltuieli materiale:

604 Cheltuieli materiale nestocate = 401 Furnizori

3. Cheltuieli cu serviciile executate de terţi:

628 Cheltuieli servicii terţi = 401 Furnizori

Contabilizarea facturării mărfurilor la extern:

411 Clienţi = %

401 Furnizori unitate producătoare

704 Venituri din prestări servicii

Decontarea creanţelor şi angajamentelor:

* încasarea de la extern

5124 Disponibilităţi la bancă în devize = %

411 Clienţi

765 Venituri

* plata furnizorului

% = 5124 Disponibilităţi la bancă în devize

401 Furnizor unitate producătoare

665 Cheltuieli

*******

Lohn- ul a avut efecte pozitive pentru România, pentru că a educat forţa de muncă

să lucreze la nivelul cantitativ cerut de producătorii străini, a asigurat capitalul financiar

necesar producţiei, modernizării şi retehnologizării.

Pentru a putea produce mărfuri de calitate foarte înaltă este suficient ca ele să

corespundă standardelor ISO- 9000, adică nu numai produsele în altă parte să fie

certificate, ci întreg procesul de producere, începând cu achiziţionarea materiei prime şi

până la livrarea producţiei finite. Este adevărat că majoritatea fabricilor din industria

uşoară activează în lohn cu companii de peste hotare, fără a avea sisteme de calitate, dar

această situaţie nu va dura mult timp.

Pe lângă toate acestea, lohn- ul se transferă către pieţele asiatice care asigură forţa

de muncă ieftină şi calificativă, în timp ce în România, forţa de muncă nu va mai fi la fel

de ieftină.

Dacă România va adera la Uniunea Europeană, atunci veniturile salariale vor

trebui să crească, iar producţia în sistem lohn se va reduce la nivelul întregii industrii

româneşti. Societatea nostră a resimţit încă de pe acum această situaţie.

BIBLIOGRAFIE

1. Cetăţeanu M. „Spre o nouă ordine în comerţul internaţional”, Editura Scrisul Românesc, 1995

2. Constantinescu A. „Mecanisme de stimulare a exporturilor”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

3. Detaşan Al. „Lexicon Promovare şi derularea exporturilor”, supliment la Revista Economică, Bucureşti, 1986

4. Ghibuţiu A. „Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

5. Ghibuţiu A. „Tendinţe în politica comercială a ţărilor vest- europene”, Editura Politică, Bucureşti, 1976

6. C.P. Kendleberger „International Economics, Homewood”, SUA, Richard D. Irwin, 1968

7. M.B. Krauss „The New Protectionism; The Welfare State and International Trade; An Introductional Centre for Economic Policy”, Studies Book, New York University Press, 1978

8. Manoilescu M. „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986

9. Pralea S. „Politici şi reglementări în comerţul internaţional”, Editura Fundaţiei Academice Gh. Zane, Iaşi, 1999

10. Puiu Al. „Relaţii economice internaţionale, cazuri, lucrări aplicative şi monografii”, ASE, Bucureşti, 1984

11. Sută N. „Comerţul internaţional şi politici comerciale contemporane”, Editura All, Bucureşti, 1995

12. Sută N. „Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale”, ASE, Bucureşti, 1989

13. Sută N. „Istoria comerţului exterior şi a politicii româneşti”, Editura Economică, Bucureşti, 1998