1

TEHNICA RECOLTĂRII PLANTELOR ŞIALCĂTUIREA COLECŢIILOR DE IERBAR

Colecţiile de ierbar au o valoare ştiinţifică şi didactică, formativă, dar şiinformativă; pentru realizarea acestor colecţii trebuie respectate anumite etape pe carevom incerca să le redăm, într-un mod sintetic, în cele ce urmează.

Recoltarea plantelor:

Plantele alese pentru ierborizare trebuie să fie de talie medie (evitându-sealegerea unor exemplare de talie prea mică sau, dimpotrivă, exagerat de mare), întregi(la speciile erbacee) sau fragmente reprezentative (la speciile arbustive şi/sauarborescente). Indicat este să se aleagă cca. 3 exemplare în diverse stadii de dezvoltare,cu toate organele – atât cele aeriene cât şi cele subterane – şi mai ales cu flori şi fructe.

Se va ţine seama de modul de dispunere a frunzelor pe tulpină, iar unde estecazul, se vor recolta obligatoriu şi frunzele bazale şi cele superioare.

Dacă este vizată o specie de plantă ce prezintă lăstari diferiţi, se vor prelevaambele tipuri de lăstari (întregi sau fragmente). Plantele dioice se caută în exemplare deambele sexe.

Recoltarea ferigilor se va efectua în momentul în care sorii şi induziile suntdeplin dezvoltate, având valoare determinativă.

Plantele recoltate se vor dispune, până la etapa următoare, în pungi de plasticînchise, dar nu mai mult de o zi (deşi este de preferat ca o dată recoltate, acestea să fieimediat introduse în presă).

Recoltarea plantelor nu se va face, pe cât posibil, pe timp umed, pentru a evitadistrugerea exemplarelor (mucegăire, înegrire la presare-exicare etc.)

Presarea şi exicarea (uscarea) plantelor:

Exemplarele recoltate în vederea ierborizării se aşează pe mape (foi) de hârtie defiltru cu porozitate mare sau pe foi de ziar (numite cămăşi), bine etalate.

Astfel, dacă planta prezintă bulbi, rizomi sau rădăcini tuberizate, acestea se vorsecţiona astfel încât foliile să păstreze forma şi mărimea normală, apoi se tratează cuacid boric. Frunzele şi tulpinile plantelor de talie mare se vor îndoi de 2 – 3 ori (fără a setăia în fragmente separate). Frunzele vor fi bine întinse, dispuse astfel încât să fieevidenţiate ambele feţe. În cazul plantelor « grase », cu frunze suculente şi a celoracvatice, se poate utiliza, pentru a determina o mai rapidă pierdere a apei din ţesuturi, opresare cu fierul de călcat încălzit. Plantele cu frunze uşor caduce (de exemplu speciilegenului Larix) se vor scufunda într-o soluţie de alcool şi apoi în una de clei diluat pentrufixare.

Plantele ale căror flori au petale caduce se dispun imediat în presă. Pentru florilemari se indică adăugarea în cămaşă, deasupra florii, a unei pernuţe de tifon cu vatăhigrofilă. Astfel, florile nu îşi vor denatura culoarea.

2

Între cămăşi se dispun alte 3 – 5 straturi de hârtie de filtru sau ziar, straturi cealcătuiesc “salteaua”; acestea se vor schimba zilnic, iar apoi, pe măsură ce plantele seusucă, la două zile.

În fiecare cămaşă se mai adaugă, alături de exemplarul etalat şi o etichetă cudatele recoltării din teren : genul şi specia (dacă se pot determina imediat), data,localitatea, altitudinea, staţiunea, tipul şi pH-ul solului.

Pachetele cu plante se vor aşeza apoi într-o presă formată din două rame de lemnsau carton rigid, şi se leagă strâns, pentru a-şi păstra forma şi a nu se torsiona în timpuluscării.

Exicarea plantelor în presă va avea loc în spaţii bine aerisite, uscate, departe deacţiunea directă a razelor de soare. După uscarea completă, exemplarele (doar celeierborizate corespunzător) se vor sorta pe familii şi genuri, alfabetic, pe foi separate,pentru a fi determinate şi etichetate.

Alcătuirea ierbarului

Foile definitive de ierbar vor avea dimensiunile orientative de 30/45 cm,semirigide (tip bloc de desen) pentru a nu flecta şi rupe exemplarul dispus pe ele.

Plantele se vor aşeza astfel încât să fie vizibile cât mai multe amănunte aleorganelor lor şi vor fi lipite cu fâşii înguste de hârtie sau scotch, pentru a nu glisa pesuprafaţă. Fructele se vor dispune în plicuri de hârtie ataşate colii de ierbar.

În colţul din dreapta, jos, va fi lipită o etichetă de identificare, ce va conţineurmătoarele informaţii : familia; genul, specia şi autorul; numele popular al plantei (dinzona recoltării); utilizări; data; localitatea; altitudinea şi expoziţia; panta; staţiunea; tipulde sol; numele celui care a recoltat şi determinat planta.

Astfel realizate, planşele de ierbar se vor dispune în mape de hârtie pe familii, iarpachetele de mape obţinute se vor păstra în cutii de carton bine închise şi etichetate (cufamiliile şi genurile ce le conţin). Dispunerea în cutii va fi făcută în ordine alfabetică, pegrupe mari de plante (briofite, ferigi, gimnosperme, angiosperme).

Pentru a preveni o deteriorare a exemplarelor ierborizate, toate foile trebuietrecute printr-un process de dezinsecţie periodică (la 5 ani), stropindu-le cu un amestecbenzină-petrol 2:1. Metodele moderne prevăd congelarea–decongelarea pachetelor cuplante la o temperatură ce nu permite remanenţa niciunei forme de viaţă. Totuşi, aceastămetodă este accesibilă doar colecţiilor mari din instituţii specializate.

Ierbarele se păstrează în dulapuri etanşe, fără geamuri, la o temperatură constantăşi o umiditate redusă.

Colecţiile de ierbar sunt necesare atât în cazul comparării şi verificării unordeterminări, cât şi pentru a se păstra taxonii noi descrişi. De asemenea este importantăde menţionat şi valoarea ca material de schimb între diferite ierbare ale unor ţări.Grădinile botanice fac permanent şi un schimb de seminţe. Ierbarele oficiale suntînregistrate într-un « index herbariorum » internaţional.

Pentru studenţi, alcătuirea ierbarului (prin parcurgerea etapelor descrise mai sus)reprezintă atât o deprindere a unei tehnici de pregătire practică, cât şi realizarea unei

3

colecţii proprii cu valoare ştiinţifică dar şi didactică, pentru orientarea lor profesionalăulterioară.

DETERMINAREA PLANTELOR

Principiul care stă la baza determinării unei plante este acela de a pleca de lageneral la particular, adică de a identifica mai întâi unitatea taxonomică cea mai mare,încrengătura sau filumul (Polypodiophyta, Pinophyta şi Magnoliophyta), după care setrece, treptat, la determinarea unităţilor taxonomice inferioare, la clase, familii, genuri,specii şi uneori la subspecii sau varietăţi.

Acest lucru devine posibil prin utilizarea „determinatoarelor” bazate pe cheidicotomice de determinare, care ne conduc treptat, de la încrengătură la specie.

Ce sunt cheile dicotomice şi cum se folosesc

Cheile dicotomice se bazează pe principiul eliminării caracterelornecorespunzătoare şi reprezintă descrieri succinte (diagnoze) ale fiecărei unităţitaxonomice, evidenţiindu-se caracterele principale, de regulă uşor vizibile, sub formă dearticole, care se numerotează.

Cheia se numeşte dicotomică deoarece toate caracterele, grupate pe articole, seimpart, pe rând, numai în câte 2 grupe, care se exclud reciproc, deci sunt caractereantitetice. Prin urmare, fiecare articol are 2 părţi (propoziţii): prima parte se notează cua (teza), iar a doua cu b (antiteza).

Întotdeauna trebuie să citim atât caracterele din teză (a) cât şi cele din antiteză(b), pentru a putea decide la care dintre acestea corespund caracterele plantei analizate.

Primul articol se notează cu 1, la care prima parte (prin care se afirmă) senotează cu 1a, iar partea a doua (prin care se neagă) se notează cu 1b.

De exemplu : 1a. Plante fără flori ; 1b. Plante cu flori.Al doilea articol se notează cu 2a şi 2b, al treilea articol cu 3a şi 3b etc. şi sunt

plasate în stânga paginii. Aceste cifre se numesc numere caracteristice, deoarece îndreapta lor se prezintă caracterele principale ale taxonilor.

Caracterele plantei pe care dorim să o determinăm se încadrează în modobligatoriu, fie în 1a, fie în 1b.

În dreapta paginii, la sfârşitul fiecărei părţi a articolului se află fie un numărnumit număr indicator, care ne trimite la un alt articol, fie un nume care reprezintătaxonul în care se încadrează planta pe care o determinăm.

Când determinarea ne trimite la un număr indicator (de exemplu la 2), atuncise citesc cu atenţie caracterele de la 2a şi 2b, se compară cu cele ale plantei pe care odeterminăm şi stabilim în care din acestea se încadrează.

Se continuă firul indicat de cheia dicotomică, plecând de la încrengătură, laclasă, familie, gen şi specie.

Precizăm că există tabele cu chei dicotomice separate pentru fiecare taxon.

4

Astfel, într-o determinare vom pleca de la cheia dicotomică pentrudeterminarea încrengăturilor şi un număr ne va trimite la pagina la care se află cheiadicotomică pentru determinarea claselor din fiecare încrengătură, apoi un număr ne vaindica pagina unde se află cheia dicotomică pentru determinarea familiilor din fiecareclasă, iar familia reţinută ne indică pagina unde se află cheia dicotomică pentrudeterminarea genurilor. Fiecare gen este însoţit de un număr, la care vom afla cheiadicotomică de determinare a speciilor, iar speciile pot avea uneori şi chei dicotomicepentru determinarea subspeciilor şi a varietăţilor.

Fiecare specie poartă un nume dublu latin (numele generic şi numele specific),urmat de prescurtarea numelui botanistului care a descris-o, numele popular(vernacular), durata de viaţă, forma biologică, elementul fitogeografic, habitatul etc.

De exemplu : Ranunculus repens L. (Floare de leac) – Perenă, hemicriptofită(H), eurasiatică (Euras), frecventă în locuri umede etc.

Aşadar, cheia dicotomică presupune împărţirea tuturor caracterelor (generale şiparticulare) unui taxon, în caractere discriminatorii: unele, care sunt specifice şi duc lataxonul respectiv şi altele care sunt comune cu alţi taxoni şi conduc la taxoni înrudiţi sauasemănători. Astfel, întreaga diagnoză (descriere) este descompusă într-o suită decaractere, plecând de la cele mai generale la cele particulare, care marchează succesivapartenenţa unei specii la diferiţi taxoni, începând cu cei superiori şi mergând până lacei inferiori. Treptat, confruntarea cu cheia ne va conduce de la un număr caracteristic laaltul (de la 1 la 2a sau 2b, apoi la 3a sau 3b), până se ajunge la taxonul corespunzător.Dacă drumul a fost corect, diagnoza speciei (care trebuie confruntată şi cu iconografiasau cu ierbarul) va corespunde exact, în caz contrar înseamnă că am greşit la o anumitătreaptă şi operaţia de determinare se reia de la capăt.

Speciile dificile (cretice) trebuie verificate de specialişti cu experienţă.Pentru a putea determina o plantă, trebuie mai întâi să cunoaştem bine o serie

de caractere, printre care morfologia organelor vegetative şi de reproducere sunt de ceamai mare importanţă.

Elemente de morfologia organelor vegetative, de înmulţire şi dereproducere ale cormofitelor

Organele vegetativeRădăcina

Este partea principală a cormului la plantele superioare (cormofite), cu creştereacropetală. Ea creşte şi se dezvoltă în general vertical, de sus în jos, nu are noduri şi nupoartă frunze. Este lipsită de stomate şi serveşte la fixarea plantei în sol şi la absorbţiaapei cu săruri minerale.

Se formează din rădăciniţa embrionului în cursul germinaţiei seminţei (rădăciniembrionare) sau ia naştere din nodurile bazale ale tulpinilor, pe bulbi, rizomi, tuberculişi chiar frunze (rădăcini adventive) (pl. I, 1). La polipodiofite şi la unele angiospermerădăcina principală dispare de timpuriu, fiind înlocuită cu rădăcini adventive.

5

Forme şi tipuri de rădăcini (pl. I, 2). În urma ramificării rădăcinii iau naştereurmătoarele forme principale:- rădăcini pivotante, cu axul principal mult mai dezvoltat în comparaţie cu ramificaţiilesecundare şi de origine embrionară;- rădăcini fasciculate, având forma unor fire de lungimi şi grosimi asemănătoare, cuorigine adventivă;- rădăcini rămuroase, caracteristice plantelor lemnoase, având ramificaţiile secundarebine dezvoltate, ce pot egala sau chiar depăşi rădăcina principală.

Se cunosc următoarele tipuri de rădăcini:- rădăcini normale, principale sau primare, a căror bază se racordează cu cea a tulpinii,provenite din radicula embrionului;- rădăcini secundare, succesive sau radicele;- rădăcini adventive, care se formează pe alte organe decât pe rădăcină;- rădăcini metamorfozate, adaptate structural şi funcţional la diferite medii de viaţă.

Planşa I. 1- Originea embrionară (a)şi adventivă (b) a rădăcinii deporumb (Zea mays): r- rădăcinaembrionară, ra- rădăcini adventive,t- tulpiniţa. 2- Forme de rădăcini: a-fasciculată, b- pivotantă, c-rămuroasă (din V. CIOCÂRLAN,2000)

6

Dintre rădăcinile metamorfozate, formele frecvent întâlnite sunt:- rădăcinile tuberizate, mult mai îngroşate datorită dezvoltării mari a unor ţesuturi încare se depozitează substanţe de rezervă; se poate tuberiza fie rădăcina principală, fierădăcinile secundare, fie cele adventive (pl. II, a, b, c);- rădăcinile cu muguri, sunt o excepţie, din aceşti muguri luând naştere tulpini aerienenumite drajoni (pl. II, d);- rădăcinile cu nodozităţi se întâlnesc la fabacee; pe ramificaţiile secundare apar miciumflături datorate diviziunii celulelor invadate de bacterii (Rhizobium leguminosarum)fixatoare de azot, cu care rădăcinile trăiesc în simbioză;- rădăcinile aeriene fixatoare (agăţătoare), de origine adventivă, întâlnite de exemplu laHedera helix (pl. II, e);- rădăcinile sugătoare (haustori), întâlnite la plante parazite şi semiparazite (pl. II, f);- rădăcinile respiratoare (pneumatofori), întâlnite la plantele ce cresc pe terenurimlăştinoase.

Planşa II. Rădăcini metamorfozate:tuberizate: a- pătrunjel (Petroselinumcrispum), b- gherghină (Dahlia), c-grâuşor (Ranunculus ficaria), d- cumuguri la pălămidă (Cirsiumarvense), e- rădăcini aeriene fixatoarela iederă (Hedera helix), f- haustori lavâsc (Viscum album) (din V.CIOCÂRLAN, 2000)

7

Tulpina

Este organul vegetativ al cormofitelor cu creştere geotropic negativă, alcătuit dinnoduri şi internoduri, care poartă muguri şi frunze. Ea serveşte ca aparat de susţinere alorganelor fotosintetizatoare şi reproducătoare. Serveşte, de asemenea, la conducereasubstanţelor nutritive, la depozitarea substanţelor de rezervă şi este organ de asimilaţieşi de înmulţire vegetativă.

Tulpina ia naştere din embrion în cursul germinaţiei seminţei. Embrionul estealcătuit din rădăciniţă, tulpiniţă, muguraş şi cotiledoane. În timpul germinaţiei, dinrădăciniţă rezultă rădăcina embrionară (principală), din tulpiniţă axa hipocotilă, dinmuguraş axa epicotilă şi tulpina (pl. III, 1).

Cotiledoanele la cele mai multe specii sunt scoase la suprafaţa pământului,servesc la asimilaţie şi după 2-3 săptămâni dispar.

Creşterea şi ramificarea tulpinii. Aceste fenomene au loc simultan. Creştereaîn lungime se face prin muguri terminali şi axilari (laterali), iar ramificarea se face prinmuguri axilari.

Creşterea este neuniformă şi duce la formarea unor ramuri:- ramuri scurte (microblaste sau brahiblaste) cu internoduri foarte scurte- ramuri lungi (macroblaste sau dolihoblaste) cu internoduri lungi.

Ramificarea, datorată creşterii în lungime, poate fi:- dicotomică, când din mugurele terminal se formează două axe; dacă mugurele terminalmoare sau dă naştere la o inflorescenţă iar sub el se află doi muguri opuşi, ia naştere odicotomie aparentă; ramurile fiice pot fi egale şi dicotomia este isotomică, sau inegale,iar dicotomia este anisotomică;- monopodială, când mugurele terminal este activ în tot cursul vieţii plantei, formând otulpină principală bine dezvoltată;- simpodială, mugurele terminal are activitate limitată, dând naştere la o inflorescenţăsau un cârcel, sau poate muri, caz în care creşterea în lungime este preluată de mugureleaxilar cel mai apropiat;- ramificarea mixtă (monopodial-simpodială) începe monopodial şi continuă simpodial.

Tipuri de tulpini aerieneTulpini erbacee

Tulpini erecte (ortotrope)- culmul (paiul) este o tulpină cu noduri evidente şi internoduri alungite, de obiceifistuloase, acoperite parţial cu teaca frunzei (la poacee);- calamusul, are noduri neevidente, internoduri pline cu ţesut spongios, internodurileinferioare foarte scurte şi ultimul internod foarte alungit (specii de Juncus, Carex);- caulisul este o tulpină simplă sau ramificată, anuală sau perenă, fără noduri evidente,plină sau fistuloasă, de obicei de consistenţă moale (apiacee, lamiacee etc.);

8

- scapul este format dintr-un singur internod alungit terminat cu o floare sau oinflorescenţă; internodurile bazale sunt foarte scurte, nodurile foarte apropiate, iarfrunzele dispuse în rozetă bazală (Taraxacum officinale).

Tulpini volubile, sunt cele care se răsucesc în jurul unui suport (Convolvulusarvensis).

Tulpini agăţătoare, care se prind de alte plante, prin cârcei (Pisum sativum) sauprin rădăcini adventive (Hedera helix).

Tulpini târâtoare (plagiotrope), sunt cele care se alungesc pe sol formândrădăcini adventive la noduri (Trifolium repens, Fragaria vesca- prezintă tulpini dreptede la baza cărora pleacă tulpini subţiri, târâtoare, numite stoloni).

Unele tulpini pot fi flotante (Salvinia natans).

Tulpini lemnoase

Sunt caracteristice arborilor, arbuştilor şi subarbuştilor.Arborii au deasupra pământului un singur ax principal, neramificat, trunchiul, ce

poartă coroana.Arbuştii au dimensiuni mai reduse şi au mai multe tulpini la suprafaţa solului,

fără a se deosebi un trunchi (Syringa vulgaris, Prunus spinosa, Corylus avellana etc.)Subarbuştii (semiarbuştii) au numai baza tulpinii lignificată. Din aceasta se

formează lăstari, ce rămân de consistenţă erbacee şi mor iarna (Lavandula).

Tulpini aeriene metamorfozate (pl. III, 2), care datorită adaptărilor realizate şi-aumodificat forma şi structura, îndeplinind astfel şi alte funcţii. Din această categorie maiimportante sunt:

- tulpini asimilatoare (pl. III, 2a, 2b), foarte bogate în clorofilă şi cu frunzele reduse;acestea sunt cladodii şi filocladii, cladodiile fiind tulpini asimilatoare lăţite (Genistellasagittalis), iar filocladiile ramuri lăţite de forma frunzelor (Ruscus aculeatus); lacactacee, tulpinile sunt şi asimilatoare şi suculente, acumulând o mare cantitate de apăîn ţesuturi;

- tulpini tuberizate (pl. III, 2c, 2d), adaptate funcţiei de depozitare. Astfel, la Brassicaoleracea var. gongylodes câteva internoduri de la baza tulpinii s-au tuberizat, laRanunculus ficaria s-au tuberizat mugurii axilari care poartă numele de tuberule. La altespecii substanţele de rezervă se depozitează în frunzele care acoperă mugurii axilaridenumiţi bulbili (specii de Allium);

- tulpini transformate în spini (Prunus spinosa) sau în cârcei (Vitis vinifera).

9

Planşa III. 1- Originea tulpinii la o plantulă de fasole (Phaseolus vulgaris): rp- rădăcina principală, rs- rădăcinisecundare, c- colet, ah- axa hipocotilă, cot- cotiledoane, ae- axa epicotilă, f- primele frunze, mt- mugurterminal. 2- tulpini aeriene metamorfozate asimilatoare: 2a- cladodie la grozamă (Genistella sagittalis), 2b-filocladie la ghimpe (Ruscus aculeatus- f- frunză, fl- floare), 2c, d- tulpini aeriene metamorfozate tuberizate(2c- la gulie- Brassica oleracea var. gonylodes, 2d- la ridichea de lună- Raphanus sativus var. sativus) (din V.CIOCÂRLAN, 2000)

10

Tulpinile subterane. Sunt o categorie de tulpini metamorfozate care sedezvoltă în sol şi servesc la depozitarea substanţelor de rezervă şi la înmulţireavegetativă. Se întâlnesc la plantele perene şi pot fi împărţite astfel:

- rizomi, microblaste mai mult sau mai puţin îngroşate şi lignificate, cu internodurirelativ scurte, cu rădăcini adventive la noduri, frunze reduse şi muguri din care seformează tulpini aeriene; poziţia în sol este variată, iar ramificarea este, fiemonopodială, fie simpodială (pl. IV, 1);

- tuberculi, microblaste puternic îngroşate, tuberizate, acoperite cu suber şi prevăzute cufrunze reduse şi muguri (Solanum tuberosum, Helianthus tuberosus etc.) (pl. IV, 2);

- bulbi, microblaste mai mult sau mai puţin disciforme, ce poartă la bază rădăciniadventive, iar în partea superioară un mugur terminal din care se va dezvolta tulpinaaeriană; ei sunt acoperiţi de frunze cărnoase (tunici interne) în care se depoziteazăsubstanţe de rezervă, iar la exterior au frunze subţiri, uscate, numite catafile (tuniciexterne); în subsoara frunzelor cărnoase se formează muguri axilari, ce vor da naştere labulbii de înlocuire sau la bulbili; după modul de dispunere al tunicilor se pot deosebi:bulbi tunicaţi, când tunicile se acoperă complet una pe cealaltă (Allium cepa) şi bulbisolzoşi când tunicile se acoperă parţial (Lilium) (pl. IV, 3);

- bulbo-tuberuli, au o parte centrală tuberizată, asemănătoare tuberculilor, iar la exteriorfrunze uscate (catafile), ca la bulbii tunicaţi (Crocus reticulatus, Gladiolus imbricatusetc.) (pl. IV, 4).

Frunza

Este organul lateral al tulpinii, dorsiventral, monosimetric, împreună cu rădăcinaşi tulpina formând cormul. Are creştere limitată şi durată de viaţă scurtă, câteva luni saucel mult câţiva ani (frunze sempervirescente). Îndeplineşte funcţiile de fotosinteză,transpiraţie şi respiraţie.

Frunzele iau naştere din muguri vegetativi sau micşti şi împreună cu axa care lepoartă formează lăstarul.

După mărime şi geneză, frunzele cormofitelor se împart în microfile şimacrofile.

Microfilele sunt frunze mici, cu aparat vascular simplu, format dintr-un singurfascicul libero-lemnos.

Macrofilele sunt frunze mari, având un aparat vascular complex,multifasciculat.

Frunzele polipodiofitelor (pl. V, 1-3) poartă numele de fronde. La licopodiateşi ecvisetate frunzele sunt microfile, iar la polipodiate sunt macrofile. În general,frunzele alcătuiesc aparatul sintetizator şi de aceea se numesc trofofile, cu limbul

11

simplu, întreg sau divizat (palmat sau penat) sau compus. Unele frunze pierd funcţiaasimilatoare şi prezintă sporangi, acestea numindu-se sporofile. Sporofilele au diverseforme şi se află fie în lungul tulpinilor printre trofofile, fie se grupează în vârfultulpinilor şi ramurilor, alcătuind spice sporifere (strobili). Alte frunze sunt asimilatoareşi purtătoare de sporangi şi se numesc trofosporofile.

Planşa IV. Tulpini metamorfozate subterane: 1- rizom: a- ortotrop (Primula veris), b- şerpuitor (Polygonumbistorta), c- rizom simpodial la Polygonatum multiflorum (bt- baza tulpinii florifere, ct- cicatrici, mt- mugureterminal). 2- tuberculi: a, b- la Solanum tuberosum; c- la Helianthus tuberosus; d- la Stachys sieboldii. 3-bulbi: a- bulb tunicat (la Hyacinthus orientalis, în dreapta în secţiune, m- mugure de înlocuire), b- bulb solzos(la Lilium candidum, în dreapta în secţiune). 4- bulbo- tubercul de la Crocus sativus (în dreapta în secţiune).5- Părţile componente ale unei frunze complete de Ranunculus ficaria: tc-teacă, pt- peţiol, lb- limb (1, 2, 3,4- după I. GRINŢESCU; 5- din I. SÂRBU et al., 2001)

12

Frunzele pinofitelor (pl. V, 4-7) sunt, în cea mai mare parte, de tip microfilin.Acestea pot fi sub formă de scvame neasimilatoare (Ephedra distachya) sauasimilatoare (Cupressaceae), aciculare dispuse singular (Abies, Picea), câte două saumai multe (Pinus), sau lăţite (Gingko biloba). Frunzele de tip macrofilin se întâlnescmai rar la pinofitele actuale şi sunt mari, penate (Cycadatae), în formă de panglică(Welwitschia) etc. Nervaţiunea poate fi dicotomică, uninervă, penată sau paralelă.

Frunzele magnoliofitelor (pl. IV, 5) sunt de tip macrofilin.O frunză completă este alcătuită din: limb (lamina), partea turtită, dezvoltată şi

străbătută de nervuri; peţiol (codiţa); teaca, partea inferioară, dilatată a peţiolului, princare frunza se prinde de lăstar.

Planşa V. 1- Lycopodium clavatum: mfa- microfile asimilatoare (trofofile), spf- sporofilă, str- strobil, sp-sporange. 2- Equisetum arvense, tulpină fertilă: mfn- microfile asimilatoare, str- strobil. 3- Polypodiumvulgare- trofosporofile. 4- Frunze scvamiforme: a- Ephedra distachya, b- Thuja orientalis. 5- Frunzeaciculare: a- Abies alba, b- Picea abies, c- Pinus sylvestris, d- Juniperus communis. 6- Frunze lăţite (Gingkobiloba). 7- Frunze în formă de panglică (Welwitschia mirabilis): fz- frunze (1, 2, 3- din I. SÂRBU et al., 2001;4-7- din T. CHIFU et al., 2001)

13

Există şi frunze incomplete, la care lipsesc una sau două din părţile componente.Cel mai adesea lipsesc peţiolul sau peţiolul şi teaca, în acest caz vorbind de frunzesesile.

Limbul este cea mai variabilă parte a frunzei, care derivă din trei formefundamentale: forma circulară, eliptică şi ovală.

În cadrul limbului prezintă importanţă nervaţiunea, forma, vârful, baza şimarginea.

Nervaţiunea este modul de ramificare al fasciculelor libero-lemnoase în limb şipoate fi:- penată, asemănătoare unei pene, adică cu o nervură principală mai dezvoltată, cupoziţie median-longitudinală, din care pleacă lateral nervuri secundare;- palmată, nervurile pleacă radiar de la baza limbului, asemănător degetelor depărtate dela palmă;- paralelă, când nervurile sunt mai mult sau mai puţin paralele între ele şi paralele cumarginea limbului;- arcuată (curbată), cu nervurile curbate şi convergente către vârf.

Forma, vârful şi baza limbului sunt foarte variate şi foarte mult folosite încaracterizarea plantelor, determinând denumirea frunzelor. (pl. VI)

Marginea limbului (pl. VII, 1) poate fi întreagă, sinuată (ondulată), cu miciincizii, când adânciturile pătrund mai puţin de un sfert, în acest caz separându-se dinţi şicu mari incizii, când adânciturile pătrund mai adânc, individualizându-se lobi sausegmente.

Micile incizii se definesc după poziţia dinţilor faţă de margine determinândurmătoarele tipuri de margini:- serată, când dinţii sunt ascuţiţi şi orientaţi către vârful limbului;- dinţată, când dinţii sunt ascuţiţi şi perpendiculari pe margine;- crenată, când dinţii sunt rotunjiţi.

Marile incizii se definesc după nervaţiune şi după gradul de adâncire al inciziilor,determinând tipurile:- lobată, când inciziile pătrund până la un sfert din limb;- fidată, până la jumătate;- partită, până la trei sferturi;- sectată, până la nervura mediană la frunzele cu nervaţiunea penată şi până la bazalimbului la frunzele cu nervaţiunea palmată.

Combinând tipul de nervaţiune (penat sau palmat) cu denumirea inciziei rezultăfrunze penat-lobate, penat-fidate, penat-partite şi penat-sectate, respectiv palmat-lobate, palmat-fidate, palmat-partite şi palmat-sectate (pl. VII, 2).

Frunzele la care limbul este format dintr-o singură porţiune, fie cu margineaîntreagă, fie cu incizii (mici sau mari) se numesc frunze simple, iar frunzele la carelimbul este alcătuit din mai multe porţiuni individualizate numite foliole, fiecare foliolăavând peţiol propriu, se numesc frunze compuse (pl. VIII, 1). Acestea pot fi:

14

Planşa VI. 1- Forme de limb: a- aciformă, b- solziformă, c- liniară, d- lanceolată, e- spatulată, f- ovată, g-eliptică, h- rombică, i- cordată, j- reniformă, k- circulară (orbiculară), cu inserţie peltată, l- hastată, m-triunghiulară, n- sagitată. 2- Vârful limbului: a- acut, b- acuminat, c- mucronat, d- rotunjit, e- obtuz, f-trunchiat, g- emarginat. 3- Baza limbului: a- cuneată, b- rotunjită, c- trunchiată, d- cordată, e- reniformă, f-sagitată, g- hastată, h- auriculată (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

15

Planşa VII. 1- Marginea limbului: a- întreagă, b- dinţată, c- serată, d- crenată, e- sinuată. 2- Marile incizii: a-penat-lobat, b- penat-fidat, c- penat-partit, d- penat-sectat, e- palmat-lobat, f- palmat-fidat, g- palmat-partit, h-palmat-sectat (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

16

- palmat-compuse.- penat-compuse, care, la rândul lor, sunt imparipenat-compuse, când se termină cuo foliolă şi paripenat-compuse când se termină cu cârcei sau cu un vârf erbaceu.

Peţiolul şi teaca frunzei sunt mai puţin variabile (pl.VIII, 2, 3).

Anexele frunzelor sunt formaţiuni care însoţesc frunza (pl. VIII, 4). Acesteasunt:- stipelele, în număr pereche, aflate la baza peţiolului;- ohrea, o formaţiune în formă de pâlnie rezultată din concreşterea stipelelor;- urechiuşele şi ligula, întâlnită la frunza poaceelor, la baza limbului.

Dispoziţia frunzelor (modul de prindere de lăstar) poate fi:- alternă, câte una la un nod;- opusă, câte două la un nod, una în faţa celeilalte;- verticilată, câte trei sau mai multe la acelaşi nod.

Organele de înmulţire şi reproducere

Polipodiofitele se caracterizează printr-o înmulţire asexuată şi o reproduceresexuată.

Înmulţirea asexuată se realizează prin spori care se formează în sporangi.Sporangii, la polipodiofitele primitive se află în vârful tulpinilor şi ramurilor, sau segrupează formând sinangii (Psilotales). La polipodiofitele evoluate se află pe sporofile,care uneori se grupează în vârful tulpinilor şi ramurilor, formând spice sporifere, sau seaglomerează pe dosul frunzelor, formând sori, uneori protejaţi de marginea frunzei(Pteridium aquilinum) sau de induzie (Dryopteris) (pl. IX, 1).

După provenienţă şi poziţie, sporangii sunt de tip eusporangiat şileptosporangiat.

Sporii pot fi identici, nediferenţiaţi pe sexe, numiţi izospori, sau diferenţiaţi pesexe şi se numesc homospori, sau sunt de dimensiuni diferite numindu-se heterospori.Aceştia sunt microspori şi macrospori.

La germinare sporii dau naştere unui masiv de celule numit protal. Acesta este,în general, mic (de câţiva mm, rar atingând 1-2 sau 5 cm), având formă lamelară,cordiformă sau lobată, uneori tuberculiform sau filamentos şi se dezvoltă la suprafaţasolului (epigeu), nutrindu-se autotrof, sau în sol (hipogeu), când se nutreşte saprofit saumicotrof.

Pe protal se formează organele de reproducere, gametangiile, adică anteridiileşi arhegoanele, care produc gameţii masculi (anterozoizii) şi femeli (oosferele).

Fecundarea se realizează prin intermediul apei, deci este zoidiogamă.La unele polipodiate (Selaginellales şi Salviniales), protalul se dezvoltă în

interiorul sporului, acest tip de protal numindu-se endoprotal. La aceste plante şisporangii sunt înveliţi de către frunze modificate, alcătuind sporocarpii.

17

Pinofitele şi magnoliofitele se caracterizează prin apariţia unui organ nou,specializat în vederea reproducerii- floarea.

Floarea, de cele mai multe ori reprezintă un complex de organe, unele cu rol deapărare şi altele cu rol de producere a gameţilor. În urma fecundaţiei se formeazăsămânţa, care la gimnosperme este golaşă, iar la angiosperme este închisă în fruct.

Floarea pinofitelor (pl. IX, 2) are o conformaţie strobilară, de con, este lipsităde înveliş floral, sau are un înveliş redus (Ephedra distachya), fiind alcătuită numai dinsporofile numite stamine şi carpele. Acestea se dispun spirociclic pe un lăstar scurt,terminal sau axilar.

Staminele au forme variate: scut peltat (Taxus baccata), solz purtător de 2antere (Pinaceae), solzi cu numeroase antere concrescute (Cycadatae), cu un filamentsimplu (Ginkgo biloba) sau ramificat (Ephedra distachya). Anterele au de regulă câte 2saci polenici, uneori 3 (Ginkgo biloba) sau mai mulţi (Taxus baccata) (pl. IX, 3). Însacii polenici, în urma diviziunii reducţionale se formează grăunciorii de polen, care vorproduce gameţii masculi (anterozoizii şi spermatiile).

Carpelele pot fi de forme diferite: cupuliforme (Ginkgo biloba, Taxusbaccata), solziforme (Pinaceae), penate (Cycadatae) etc. (pl. IX, 4)

La pinacee, carpelele sunt însoţite de un solz steril, care reprezintă o bracteeligulară.

Carpelele poartă ovulele, organe nou apărute la pinofite, care produc gameţiifemeli (oosferele).

După modul de repartiţie a sexelor, pinofitele au două tipuri de flori: mascule şifemele separate şi se numesc flori unisexuate. În acest caz, pinofitele pot fi dioice saumonoice.

Floarea la Magnoliophyta (Angiospermae) (pl. X, 1), este variat alcătuită, ofloare completă fiind formată din: pedunculul floral, terminat cu receptaculul, învelişulfloral numit periant, format din sepale şi petale şi organele reproducătoare,reprezentate prin stamine, a căror totalitate formează androceul (ce reprezintă sexulbărbătesc) şi carpele, a căror totalitate formează gineceul (sexul femeiesc). La bazaflorii, adică la baza pedunculului floral se află bracteea, iar mai sus pe pedicel, subsepale, la unele flori se află două bracteole.

Pedunculul floral (codiţa florii) este partea prin care floarea se inseră petulpină. Uneori pedunculul lipseşte, florile fiind în acest caz sesile.

Receptaculul (axul florii) reprezintă partea terminală a pedunculului, maidezvoltată, pe care se prind celelalte părţi ale florii, adică periantul, androceul şigineceul. El variază ca formă, de la convex (globulos) până la concav (cupă).

18

Planşa VIII. 1- Frunze compuse: a- imparipenat-compusă la nuc (Juglans regia), b- paripenat-compusă lamăzăriche (Vicia sativa), c- palmat-compusă la lupin (Lupinus albus). 2- Forme de peţiol: a- cilindric, b-canaliculat, c- umflat, d- auriculat. 3- Forme de teci: a- cilindrică şi despicată, b- cilindrică şi întreagă, c-umflată. 4- Anexele frunzelor: a- ohree (o), b- stipele (st), c- urechiuşe sau auricule (u) şi ligulă (l) (din V.CIOCÂRLAN, 2000)

19

Planşa IX. 1a- Sinangi la Psilotum triquetrum; 1b- Lycopodium clavatum: str- strobili (spice sporifere), spf-sporofilă, sp- sporange; 1c- Pteridium aquilinum- schema secţiunii transversale prin frunză: mfz- margineafrunzei, i- induzie, sp- sporangi; 1d- Dryopteris filix-mas: f- foliolă cu sori reniformi, i- induzie, sp- sporangi.2- Floarea la Pinophyta: a- floarea ♂ şi o stamină cu cei 2 saci polenici deschişi; b- floarea ♀ reprezentată princarpelă (cp), cu cele 2 ovule (ov) pe partea internă (superioară) şi bracteea (br) pe partea externă (inferioară).3- Tipuri de stamine la Pinophyta: a- Taxus baccata, b- Pinus sylvestris, c- Cycas revoluta, d- Ginkgo biloba,e- Ephedra distachya. 4- Tipuri de carpele la Pinophyta: a- Taxus baccata, b1-b3- Pinus sylvestris (faţasuperioară, faţa inferioară şi schema secţiunii transversale), c- Cycas revoluta

Periantul este, de obicei, reprezentat prin două învelişuri, unul extern, formatdin frunzişoare verzi numite sepale, a căror totalitate formează caliciul şi unul intern,format din frunzişoare colorate altfel decât verde, numite petale, a căror totalitateformează corola. Uneori învelişul floral nu este diferenţiat în sepale şi petale, respectivîn caliciu şi corolă, ci este uniform şi în acest caz se numeşte perigon. Frunzişoarelecare alcătuiesc perigonul nu sunt nici petale nici sepale, ci tepale.

20

Tepalele pot fi aşezate pe un singur rând sau pe două rânduri (cercuri), fiindverzi şi în acest caz vorbim de perigon sepaloid (Beta, Juglans) sau colorate, cândvorbim de perigon petaloid (Tulipa, Lilium etc.).

Caliciul, după raportul dintre sepale, poate fi dialisepal, cu sepale libere şigamosepal, cu sepalele unite, când poate avea formă de tub (tubulos), clopot(campanulat), pâlnie (infundibuliform), urcior (urceolat). Unirea sepalelor, de cele maimulte ori este parţială iar părţile care rămân libere se numesc lacinii.

Mai rar se întâlneşte şi un caliciu extern sau calicul (Fragaria).Corola poate avea petalele libere, când se numeşte corolă dialipetală sau unite

– gamopetală. Corola gamopetală are diferite forme, ca şi caliciul. O petală este formatădintr-o parte lăţită numită lamină, care se continuă cu o parte îngustată numităunguiculă, prin care se prinde de receptacul. La baza laminei petalei sau tepalei, la uneleflori există o formaţiune anexă numită ligulă şi totalitatea lor formează coronula sauparacorola (Narcissus).

Perigonul, asemănător caliciului şi corolei, după raportul dintre tepale, poate fidialifil (Tulipa, Lilium) şi gamofil (Hyacinthus, Convallaria). Există şi flori completlipsite de înveliş floral (Salix, Fraxinus), acestea numindu-se flori nude.

Simetria învelişului floral determină şi simetria florii (pl. X, 2). Dacă sepalele,petalele sau tepalele unei flori au aceeaşi formă, sunt egale ca mărime şi uniform situate,prin acea floare se pot duce numeroase planuri de simetrie. Astfel de flori au simetrieradiară (polisimetrie) şi se numesc flori actinomorfe. Dacă printr-o floare se pot ducenumai două planuri de simetrie, această floare este bisimetrică (floarea de Brassica).Prin alte flori se poate duce un singur plan de simetrie, aceste flori fiind monosimetricesau zigomorfe (floarea de Anthirrhinum majus).

Există şi flori asimetrice.

Androceul este format din totalitatea staminelor şi reprezintă sexul bărbătesc. Ostamină (pl. X, 3) este alcătuită dintr-un filament care poartă terminal antera. O anterăeste formată din două părţi simetrice (două jumătăţi) unite între ele prin conectiv, carereprezintă partea terminală a filamentului staminal. O jumătate de anteră – teca, esteformată din doi saci polenici, deci antera are patru saci polenici. Anterele se deschidvariat, cel mai adesea prin crăpături longitudinale, mai rar crapă transversal sau sedeschid prin pori (deschidere poricidă), prin valve (valvicidă) şi eliberează polenul.Filamentele staminale pot fi libere şi atunci vorbim de androceu dialistemon sau unite şiatunci este vorba de androceu gamostemon. Uneori se unesc anterele, fenomenul fiindnumit sinanterie, iar androceul sinanter. Filamentele staminale, în cazul androceuluidialistemon pot fi egale, sau inegale, când androceul este didinam, cu patru stamine,dintre care două au filamentele mai scurte şi două mai lungi şi tetradinam, cu şasestamine, dintre care patru cu filamente mai lungi şi două mai scurte (pl. X, 4a, b).Androceul gamostemon poate fi monadelf, diadelf, triadelf sau poliadelf, după cumfilamentele sunt unite în unul, două, trei sau mai multe mănunchiuri (pl. X, 4c, d, e).

21

Planşa X. 1- Floarea la Angiospermae: p- pedicel, r- receptacul, s- sepale, pe- petale, st- stamine, g- gineceu.2- Simetria florii: a- radiară (actinomorfă); b- monosimetrică (zigomorfă). 3- Alcătuirea staminei (văzută dinprofil şi în secţiune transversală la nivelul anterelor): f- filament, c- conectiv, a- anteră, sp- sac polenic, t- teca.4- Tipuri de androceu: a- dialistemon didinam; b- dialistemon tetradinam; c- gamostemon monadelf; d-gamostemon diadelf; e- gamostemon triadelf (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

Gineceul este format din totalitatea carpelelor şi reprezintă sexul feminin.Deosebit de important este faptul că la angiosperme carpela nu mai este plană, în formăde solz, ca la gimnosperme, ci este închisă, are forma unui vas, astfel că ovulele suntînchise. Într-o floare se găsesc una sau mai multe carpele.

Gineceul format din mai multe carpele, după raportul dintre carpele, poate fiapocarp (dialicarpelar) cu carpele libere şi sincarp (gamocarpelar), cu carpelele unite.Din punct de vedere morfologic gineceul este alcătuit din trei părţi: ovar, partea bazalămai umflată, stil, porţiunea cilindrică ce continuă ovarul şi stigmat, partea terminală astilului (pl. XI, 1a).

22

Poziţia ovarului în floare se apreciază în raport cu locul de fixare a învelişuluifloral faţă de ovar sau gineceu. Dacă învelişul floral se prinde pe receptacul la bazaovarului (gineceului) acesta este superior, în acest caz receptacul fiind convex sau celpuţin plan. Dacă receptaculul este concav (în formă de cupă) ovarul (gineceul) esteadăpostit în interiorul receptaculului, fiind inferior faţă de învelişul floral fixat deasupra.Există şi o situaţie intermediară – ovar semiinferior (pl. XI, 2).

Ovarul prezintă în interior una sau mai multe cavităţi numite loji ovariene sauloculi. Pe pereţii interiori ai carpelelor, în lojile ovariene se află localizate, în anumitepuncte, placentele (ţesuturi placentare) pe care se află fixate ovulele (pl. XI, 1b).

Raportul dintre numărul de carpele şi numărul de loji ovariene. În general,când ovarul este alcătuit dintr-o singură carpelă are o singură lojă. Când ovarul estealcătuit din mai multe carpele, ovarul poate avea o singură lojă, dacă unirea dintrecarpele s-a făcut numai prin margini sau mai multe loji, în număr egal cu numărulcarpelelor când unirea s-a făcut şi prin pereţii laterali.

Ovulul. Un ovul este alcătuit dintr-un funicul (picioruş) prin care se prinde deţesutul placentar şi poartă ovulul propriu-zis. Locul de fixare al ovulului de funicul senumeşte hil. Ovulul este acoperit la exterior de unul sau două integumente (unul externşi altul intern), care lasă o deschidere numită micropil. Integumentele acoperă un masivde celule numit nucelă. În nucelă se află sacul embionar format din şapte celule:oosfera (gametul femel) mărginită de două sinergide, orientate spre micropil, la polulopus se află trei antipode, iar la mijlocul saculului embionar se află celula secundară,care îndeplineşte rolul unui al doilea gamet. Prin funicul vine din carpelă un fasciculconducător ce se ramifică la baza nucelei, locul de ramificare numindu-se chalază (pl.XI, 3a).

După poziţia reciprocă dintre micropil, hil şi chalază, există trei tipuriprincipale de ovule (pl. XI, 3b, c, d):- ovulul ortotrop (drept), are micropilul, hilul şi chalaza situate pe o linie dreaptă,verticală;- ovulul anatrop, cel mai des întâlnit, este răsturnat cu 180º, astfel că micropilul, se aflălângă hil, iar chalaza în partea opusă. În urma întoarcerii cu 180º, corpul ovululuiconcreşte cu funiculul rezultând un cordon reliefat, vizibil la sămânţă şi numit rafă.- ovulul campilotrop este curbat în formă de rinichi, astfel că micropilul, hilul şi chalazasunt apropiate, adică micropilul şi chalaza sunt de o parte şi alta a hilului (leguminoase).

Placentaţia. Ovulele sunt fixate pe placente. Poziţia placentelor, deci şi aovulelor poartă numele de placentaţie. Aceasta poate fi:- placentaţia parietală, când ovulele sunt prinse pe placente de origine carpelară (pl. XI,4a- d);- placentaţie centrală, când ovulele sunt prinse pe placente de origine axială(receptaculară), pe o coloană centrală fără legătură cu pereţii carpelelor (pl. XI, 4e).

23

Planşa XI. 1- Alcătuirea gineceului (a) şi ovarul (b) în secţiune transversală: stg- stigmat, o- ovar, ca –carpelă,lo- lojă ovariană, ov- ovule, pl- placentă. 2- Poziţia ovarului: a- superior, b- inferior şi liber faţă de receptacul(semiinfer), c- inferior şi concrescut cu receptaculul. 3- a- Alcătuirea ovulului: m- micropil, ch- chalază, h- hil,f- funicul, ie- integument extern, ii- integument intern, n- nucelă, se- sac embrionar, at- antipode, cs- celulăsecundară, o- oosferă, s- sinergide, fc- fascicul conducător; Tipuri de ovule: b- ortotrop, c- anatrop, d-campilotrop. 4- Placentaţia: a- parietal-laminală; b- parietal-mediană; c- parietal-marginală; d- parietal-unghiulară (axilară); e- centrală (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

Placentaţia parietală prezintă variantele:- parietal-laminală (totală) când ovulele sunt fixate pe toată faţa internă;- parietal-marginală, cu ovulele de o parte şi alta a liniei de sutură;- parietal-mediană, când ovulele sunt fixate în dreptul nervurilor mediane;- parietal-unghiulară, (axilară, axială, central-unghiulară), cu ovulele situate în unghiulintern al fiecărei carpele, respectiv în partea internă a fiecărei loji.

24

Stilul, cea de a doua parte a gineceului care continuă ovarul, este variat, uneoriputând chiar să lipsească.

Stigmatul este partea terminală a stilului, cu rolul de a recepţiona polenul, încare scop prezintă papile. Este mai dezvoltat decât stilul şi de multe ori prezintă lobi sauramificări, numărul acestora indicând numărul de carpele ce alcătuiesc gineceul (pl. XII,1).

Tipuri de flori după repartiţia sexelor. După prezenţa sau repartiţia sexelorîn cadrul aceleaşi flori se pot deosebi următoarele categorii:- flori bisexuate (monocline), care au şi androceu şi gineceu;- flori unisexuate (dicline) care au un singur sex putând fi unisexuate mascule, care aunumai androceu şi unisexuate femele, care au numai gineceu;- flori agame (asexuate), flori sterile, fără sex.

Tipuri de plante după repartiţia sexelor (pl. XII, 2)- plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori bisexuate;- plante monoice – florile mascule şi femele sunt situate pe aceeaşi tulpină (porumb);- plante dioice – florile femele şi mascule sunt situate pe tulpini separate (cânepa);- plante poligame – cu flori bisexuate şi unisexuate pe aceeaşi tulpină sau pe tulpinidiferite ale aceleaşi specii.

În funcţie de modul în care sexele sunt separate pe acelaşi individ (tulpină), pedoi sau trei indivizi, plantele poligame se împart în : poligam-monoice, poligam-dioiceşi poligam-trioice:Plantele poligam-monoice au flori bisexuate, plus unul sau ambele sexe şi pot fi:- ginandromonoice (trimonoice- bisexuate, femele şi mascule);- ginomonoice – bisexuate, plus femele;- andromonoice – bisexuate, plus mascule.Plantele poligam-dioice au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sauambele sexe şi ele pot fi:- ginandrodioice – bisexuate, plus femele şi mascule;- ginodioice – bisexuate, plus femele;- androdioice – bisexuate, plus mascule.Plantele poligam-trioice au sexele separate pe trei indivizi, având flori bisexuate,mascule şi femele sau alte combinaţii, pe un individ putând să se afle două feluri de flori– mascule, femele şi bisexuate plus femele sau mascule, femele şi bisexuate plusmascule etc.

25

Planşa XII. 1- Forme de stil şi stigmat (stg): a- stil terminal; b- stil absent şi stigmat disciform; c- stile şistigmate foliacee, petaloide; d- stigmate plumoase. 2- Tipuri de plante după repartiţia sexelor: a- hermafrodite;b- monoice; c- dioice; d-f- poligam-monoice (d- ginandromonoice, e- ginomonoice, f- andromonoice); g-i-poligam-dioice (g- ginandrodioice, h- androdioice, i- ginodioice) (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

Inflorescenţele. Florile se dezvoltă câte una (solitare) sau mai multe la un loc,în acest caz formând o inflorescenţă.

Florile solitare, la fel ca şi inflorescenţele se pot găsi fie terminal, fie lateral(axilar).

Inflorescenţele reprezintă grupări variate de flori şi ramuri care poartă florile.

26

La o inflorescenţă deosebim axul principal numit şi rahis, pe care se află florilesau axul principal se ramifică, florile fiind situate pe axe de ordin superior (secundare,terţiare, etc).

Clasificarea inflorescenţelor se realizează ţinând cont de tipul de ramificare(monopodial sau simpodial), de faptul dacă florile se află pe axul principal sau pe axesecundare, de forma axului (alungit, scurt, subţire, gros) şi de lungimea pedicelilorflorali.

Se pot diferenţia două grupe mari de inflorescenţe:• inflorescenţe racemoase (botritice, monopodiale, nedefinite, centripetale, bazifugale),la care axul principal se termină cu un mugure vegetativ, ramificarea fiind decimonopodială şi creşterea este continuă, nedefinită, iar înflorirea se face fie centripet, fiebazifug;• inflorescenţe cimoase (simpodiale, definite, centrifugale), la care axul principal setermină cu o floare, ramificarea fiind simpodială, definită, axele de ordin superiordepăşind prima floare, înflorirea făcându-se centrifug.

La aceste grupe se poate adăuga şi o a treia:• inflorescenţe mixte (racemo-cimoase)

Inflorescenţele racemoase se împart în două subgrupe: simple şi compuse,după cum florile sunt situate pe axul principal sau pe axe de ordin superior:

Inflorescenţe simple – au florile situate pe axul inflorescenţei (pl. XIII, 1a-h):spic, ament, spadice, racem, corimb, umbelă, capitul, antodiu etc.

Spicul, are axul alungit şi subţire, iar florile sunt mai mult sau mai puţin sesile(Plantago);Amentul (mâţişorul), este asemănător cu spicul, are însă flori unisexuate, axul flexibil,de multe ori pendul şi căzător (Juglans, Salix, Populus etc.);Spadicele, se caracterizează prin axul îngroşat şi cărnos, cu flori sesile, unisexuate,acoperite cu o frunză modificată, în formă de cornet numită spată (Arum maculatum);Racemul, are axul alungit şi subţire, florile pedicelate, pedicelii cam de aceeaşi lungime,deci se termină la nivele diferite şi sunt fie alterni, fie opuşi (Ribes, Robinia,Hyacinthus, Convallaria etc.);Corimbul, este asemănător cu racemul, dar pedicelii florilor sunt inegali, descresc de labază spre vârf, astfel că florile ajung la aceeaşi înălţime (Pyrus communis);Umbela, are axul scurt şi subţire, pedicelii florilor au aceeaşi lungime şi florile ajung laaceeaşi înălţime. Pedicelii pleacă din puncte apropiate şi ca urmare bracteele de la bazainflorescenţei se grupează sub forma unui involucru (Hedera helix, Cerassus avium,Lotus corniculatus etc.);Capitulul, se caracterizează printr-un ax scurt şi îngroşat pe care se află florile mai multsau mai puţin sesile (Trifolium, Dipsacus etc.);Antodiul (calatidiul), are axul scurt şi puternic îngroşat, disciform sau globulos, florilesesile şi cu frunzişoare (hipsofile) pe faţa inferioară formând un involucru (Helianthus,Matricaria etc.).

27

Inflorescenţele compuse, au florile situate pe ramificaţii ale axuluiinflorescenţei, astfel că o ramificare secundară formează o inflorescenţă simplă, iarinflorescenţa compusă este alcătuită din mai multe inflorescenţe simple. Cele maifrecvent întâlnite sunt:

Spicul compus (pl. XIII, 2a) (Triticum, Secale etc.), prezintă un ax principal încontinuarea paiului numit rahis (axul spicului). La nodurile rahisului se află axesecundare ce poartă una sau mai multe flori sesile. Un ax secundar, împreună cu florilepe care le poartă alcătuieşte un spiculeţ. Axele secundare reprezintă axele spiculeţelor.La bază, spiculeţul este protejat de două frunzişoare modificate numite glume, iarfiecare floare este îmbrăcată în doi solzişori numiţi palee. Deci, spicul compus estealcătuit din mai multe spice simple care poartă numele de spiculeţe şi care sunt sesile, lafel ca şi florile;Racemul compus (pl. XIII, 2b) (Raphanus, Brassica etc.);Paniculul (pl. XIII, 2c) se aseamănă cu racemul, dar are formă piramidală şi ramificarease repetă de mai multe ori, nu se opreşte la ramurile de ordin doi (Syringa, Ligustrumetc.);Paniculul cu spiculeţe (panicul spiculifer) se caracterizează prin aceea că ultimileramificaţii poartă spiculeţe pedunculate şi nu flori (Avena, Poa etc.);Paniculul spiciform (Phleum, Setaria etc.), are spiculeţele scurt pedunculate,asemănându-se cu spicul compus;Corimbul compus (pl. XIII, 2d) (Crataegus, Sorbus etc.);Umbela compusă (pl. XIII, 2e) (Daucus, Conium etc.) şi este alcătuită din umbelesimple numite umbelule, ce au la bază un involucel, la baza umbelei compuse fiindinvolucrul;Spadicele cu spiculeţe (spadix spiculifer) este inflorescenţa femelă de la porumb,învelită în hipsofile numite pănuşe şi unde axul inflorescenţei poartă spiculeţe femele,biflore.Umbela cu spice (Cynodon), numită şi spic digitat;Racemul cu umbele (Hedera helix);Corimbul cu antodii (Achillea).

Inflorescenţele cimoase: monocaziu, dicaziu, pleiocaziu.

Monocaziul (cima unipară), are axul principal terminat cu o floare, de sub care pleacă osingură ramificaţie laterală, ce se va termina tot cu o floare şi aşa mai departe,ramificaţia continuă unilateral. Monocaziul are variantele:- Drepaniul (cima seceră), la care ramificarea se face în acelaşi plan şi aceeaşi direcţie(Gladiolus, Juncus bufonius etc.) (pl. XIV, 1);- Ripidiul (cima evantai), ramificarea se face în acelaşi plan, dar alternativ în direcţiiopuse (Iris) (pl. XIV, 2);- Bostrixul (cima elicoidală), ramificarea se face în planuri diferite, după o linieelicoidală (Hemerocallis) (pl. XIV, 3);

28

- Cincinul (cima scorpioidă), ramificarea se face în planuri diferite care duc într-osingură direcţie, la început inflorescenţa fiind răsucită (pl. XIV, 4). Cincinul rareori estesimplu (Hyosciamus niger), de obicei fiind dublu (Myosotis);Dicaziul (cima bipară), are axul principal terminat cu o floare, de sub care pleacă douăramuri opuse, care se termină cu câte o floare. Acesta este dicaziul triflor, rar întâlnit(Castanea sativa). Mai frecvent ramificarea continuă, rezultând dicaziul multiflor(Silene vulgaris, Gypsophila muralis etc.) (pl. XIV, 5).

O variantă de dicaziu cu ramurile foarte scurte este glomerulul (Beta vulgaris).Pleiocaziul este acel tip la care de sub floarea terminală pleacă trei sau mai multe axesecundare (Filipendula vulgaris) (pl. XIV, 6).

Inflorescenţe mixte (racemo-cimoase) reprezintă diferite combinaţii între oinflorescenţă racemoasă şi una cimoasă, aşa cum sunt:- Amentul cu dicazii (Betula, Carpinus);- Racemul cu dicazii (Silene otites);- Paniculul cu dicazii (Galium uliginosum);- Umbela cu cime elicoidale (Allium);- Cima cu antodii (Hieracium aurantiacum).

Sămânţa

În urma polenizării, grăunciorul de polen germinează, rezultând gameţii masculicare vor produce fecundarea.

La pinofite, fecundarea este simplă, adică gametul mascul fecundează numaioosfera, proces în urma căruia se formează zigotul principal.

La magnoliofite, fecundarea este dublă (pl. XV, 1): un gamet mascul fecundeazăoosfera, dând naştere la zigotul principal (sexuat), care va forma apoi embrionul, parteacea mai importantă a seminţei; un al doilea gamet mascul fecundează celula secundară asacului embrionar, rezultând zigotul secundar (vegetativ), care va forma endospermul(albumenul), o altă parte componentă a seminţei.

Din integumentele ovulului se va forma o altă parte componentă a seminţei şianume tegumentul seminal. Astfel, din ovul, în urma fecundaţiei ia naştere sămânţa.

Tegumentul seminal acoperă sămânţa şi prezintă diferite formaţiuni anexe (pl.XV, 2). Acestea se pot utiliza la recunoaşterea speciilor.

Hilul este cicatricea care rămâne pe sămânţă în urma desprinderii de funicul.Micropilul (cicatricea micropilului) se observă la unele seminţe, fie ca o mică

adâncitură, fie ca o uşoară ridicătură. Este urma fostului micropil.Rafa se prezintă ca o dungă longitudinală situată între hil şi chalază. Ea provine

din concreşterea funiculului cu ovulul, în timpul transformării acestuia în sămânţă. Segăseşte la seminţele ce provin din ovule anatrope, de exemplu la ricin (Ricinus). Laaceleaşi seminţe se observă şi chalaza la capătul rafei, opus hilului, sub forma uneiproeminenţe circulare sau a unei linii proeminente, ramificate. La unele seminţe deleguminoase, ce provin din ovule campilotrope, lângă hil, opus micropilului se găsescdouă excrescenţe alipite ce formează strofiolul (tuberculi gemeni).

29

Planşa XI. 1- Inflorescenţe racemoase simple: a- spic; b- ament; c- spadice; d- racem; e- corimb; f- umbelă; g-capitul (Trifolium repens); h- antodiu (inv- involucru; fl. l- flori ligulate; fl. t- flori tubuloase). 2- Inflorescenţeracemoase compuse: a- spic compus cu spiculeţ triflor (r- rahis; as- axa spiculeţului; a. fl- axa florii; gi- glumainferioară; gs- gluma superioară; pi- paleea inferioară; ps- paleea superioară; a- androceu; g- gineceu; l-lodicule; c- culm; p- prag; 1, 2, 3, 4- locurile de inserţie ale florilor); b- racem compus; c- panicul; d- corimbcompus; e- umbelă compusă (inv- involucru; invl- involucel) (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

30

Planşa XII. Inflorescenţe cimoase: 1- drepaniu (din profil şi din faţă); 2- ripidiu; 3- bostrix în proiecţie; 4-cincin la tătăneasă (Symphytum officinale); 5- dicaziu; 6- pleiocaziu (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

31

Arilul este o anexă cărnoasă care se dezvoltă începând din jurul hilului şiacoperă total sau parţial sămânţa (Nuphar, Taxus).

Ariloidul este asemănător arilului, dar începe să se dezvolte din jurulmicropilului (seminţele de Evonymus europaeus).

Carunculul este o excrescenţă cărnoasă ce se dezvoltă la unele seminţe în jurulmicropilului pe care îl acoperă (Ricinus).

Planşa XV. 1- O floare completă secţionată longitudinal: ped- pedicel; r- receptacul; s- sepale; p- petale; st-stamină; f. st-filament staminal; a- anteră; gr. p- grăuncior de polen; o- ovar; lo- lojă ovariană; ov- ovul; stg-stigmat; tp- tub polenic; se- sac embrionar. 2- Formaţiuni anexe ale tegumentului seminal: a- sămânţa defasole (Phaseolus vulgaris); b- sămânşa de ricin (Ricinus communis); c- sămânţa de tisă (Taxus baccata); d-sămânţa de salbă moale (Evonymus europaeus): h- hil; m- micropil; r- radiculă; ra- rafă; ch- chalaza; st-strofiol; s- sămânţa; c- caruncul; a- aril; ad- ariloid (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

32

Embrionul este alcătuit din: radicula (rădăciniţa), axa hipocotilă (tigelă,tulpiniţă), cotiledoane (2-15 la gimnosperme, 2 la dicotiledonate şi 1 lamonocotiledonate) şi plumula (gemula, muguraşul). La unele seminţe embrionul estevoluminos, mai ales la cotiledoanele în care sunt depozitate substanţe de rezervă. Astfelde seminţe sunt formate numai din tegument seminal şi embrion (endospermul lipseşte),numindu-se exalbuminate (pl. XVI, 1b). Celelalte seminţe, care au şi endosperm, senumesc albuminate (pl. XVI, 1a).

Planşa XVI. 1- Tipuri de seminţe: a- albuminate (Ricinus communis), în secţiune longitudinală; b-exalbuminate (Phaseolus vulgaris), desfăcută longitudinal: ts- tegument seminal; r- radicula; h- hipocotil; p-plumula; cot- cotiledoane; embr- embrion; e- endosperm; c- caruncul. 2- Germinaţia epigee (a) şi hipogee (b):r- rădăcina; h- hipocotil; c- cotiledoane; e- epicotil; pt- protofile; mt- mugure terminal (din V. CIOCÂRLAN,2000)

33

În timpul germinaţiei primul organ care iese din sămânţă este radicula, apoi apareaxa hipocotilă, care la unele plante se alungeşte mult şi scoate cotiledoanele lasuprafaţă. Alteori axa hipocotilă creşte puţin şi cotiledoanele rămân în pământ (pl. XVI,2a, b).

Primul tip de germinaţie se numeşte epigee, iar al doilea tip hipogee.

Fructul

Este ultimul organ care a apărut în filogeneză şi el caracterizeazămagnoliofitele. El se formează din peretele ovarului în urma fecundaţiei. De multe oriînsă, la formarea fructului participă şi alte părţi ale florii cum ar fi receptaculul, laplantele cu ovar inferior şi aderent, sau învelişul floral.

Fructul închide seminţele pe care le apără.Peretele fructului se numeşte pericarp şi este diferenţiat în trei părţi: epicarpul,

partea externă, subţire, uneori acoperit cu ceară (prun, viţă-de-vie), mezocarpul, parteacea mai dezvoltată ca volum şi endocarpul, partea internă, subţire în majoritateacazurilor, rareori mai dezvoltat (prun, cireş, etc.), cunoscut şi sub numele de sâmbure.

Fructul rezultă fie dintr-o floare la care gineceul este dialicarpelar saugamocarpelar, indiferent dacă alături de ovar mai participă sau nu şi alte părţi ale florii,fie din întreaga inflorescenţă.

La clasificarea fructelor se ţine seama de mai multe criterii: consistenţapericarpului, uscat sau cărnos, dehiscent sau nu etc.

Astfel, avem următoarele tipuri:

Fructe care se formează dintr-o floare:Fructe simple, ce rezultă din gineceul (ovarul) format din una sau mai multe carpeleunite sau mai multe carpele libere care concresc cu receptaculul. Dintr-o floare rezultăun singur fruct;Fructe multiple, care rezultă din gineceul dialicarpelar, deci cu mai multe carpele libere,din fiecare carpelă rezultând un fruct;Fructe mericarpice (dialicarpoide), care iau naştere din gineceul gamocarpelar, dar lamaturitate se desfac în fructe parţiale numite mericarpii.

Fructele simple sunt cele mai frecvent întâlnite şi în funcţie de consistenţapericarpului se împart în uscate şi cărnoase. Acestea, la rândul lor se împart îndehiscente şi indehiscente.

Fructe simple, uscate, dehiscente: folicula, leguma, silicva, silicula, capsula.Folicula, provine dintr-un ovar monocarpelar şi monolocular. Ea se deschide pe osingură linie, linia de sutură ventrală (Consolida) (pl. XVII, 1).Leguma (păstaia), rezultă dintr-un ovar monocarpelar şi monolocular şi se deschide pedouă linii, linia suturii ventrale şi linia nervurii mediane dorsale (Pisum, Phaseolus etc.)(pl. XVII, 2).

34

Silicva, provine dintr-un ovar bilocular şi se deschide în două valve, pe patru liniilongitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Lungimeadepăşeşte lăţimea mai mult de trei ori (Brassica, Sinapis etc.) (pl. XVII, 3).Silicula, este asemănătoare silicvei, dar lungimea şi lăţimea sunt mai mult sau mai puţinegale, sau lungimea depăşeşte lăţimea de cel mult trei ori. Silicula poate fi latiseptă,când fructul este comprimat dorsiventral şi peretele este de lăţimea fructului (Lunaria)şi angustiseptă, când fructul este comprimat lateral, iar peretele este mult mai îngust(Capsella) (pl. XVII, 4).Capsula, ia naştere dintr-un ovar cu două sau mai multe carpele unite. Ea poate fiuniloculară, biloculară sau pluriloculară. Este fructul cel mai răspândit şi prezintă maimulte tipuri, în funcţie de tipul de deschidere (pl. XVII, 5): valvicide, denticulate,operculate, poricide.

Capsulele valvicide se deschid prin crăpături longitudinale, de la vârf spre bază.Ele sunt:- loculicide – crăpăturile se produc în dreptul nervurilor mediane;- septicide – crapă în dreptul liniilor de unire;- septifrage – crapă în dreptul liniilor de sutură, dar pereţii se rup, valvele se separă departea centrală de care sunt prinse seminţele.

Capsulele denticulate se deschid numai la vârf, prin dinţi.Capsulele operculate se deschid transversal, separând un căpăcel (opercul).Capsulele poricide se deschid prin pori situaţi apical, subapical, lateral sau bazal.

Capsulele cu deschidere neregulată sunt mai rar întâlnite (de exemplu laCuscuta).

Fructe simple, uscate, indehiscente: achena, samara, cariopsa, păstaia,lomenta, silicula, silicva.

Aceste fructe nu se deschid la maturitate şi conţin, de cele mai multe ori, osingură sămânţă.Achena, provine dintr-un gineceu superior sau inferior, este uniloculară şi monospermă.Sămânţa este liberă, neconcrescută cu pericarpul sau numai puţin aderentă. Este foarterăspândită, Asteraceae, Polygonaceae, Fagaceae etc. (pl. XVIII, 1);Samara este o achenă aripată. Pericarpul creşte sub formă de aripă în jurul seminţei(Ulmus), unilateral (Fraxinus) sau bilateral (Betula) (pl. XVIII, 2);Cariopsa este fructul propriu poaceelor şi se caracterizează prin aceea că pericarpul esteconcrescut cu sămânţa (pl. XVIII, 3). Cariopsa poate fi golaşă (Triticum, Secale, Zea),sau îmbrăcată (Hordeum, Oryza);Păstaia indehiscentă (pl. XVIII, 4) poate avea o sămânţă (Trifolium, Melilotus,Onobrychis), 2-3 seminţe (Arachys hypogea), sau mai multe seminţe (Gleditsiatriacanthos).Lomenta (pl. XVIII, 5) este un fruct puternic gâtuit între seminţe, care la maturitate sefragmentează în articule, fiecare articul având câte o sămânţă (Coronilla varia);

35

Planşa XVII. Fructe simple, uscate, dehiscente: 1- folicula (Consolida); 2- leguma (Pisum); 3- silicva(Sinapis); 4- silicula (a- latiseptă la Camelina, b- angustiseptă la Capsella); 5- capsula (a- loculicidă, b-septicidă, c- septifragă, d- operculată, e- poricidă, f- denticulată); lnm- linia nervurii mediane; lsv- linia suturiiventrale; s- seminţe; sp- septum (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

36

Silicva indehiscentă, se întâlneşte la Raphanus sativus (pl. XVIII, 6);Silicula indehiscentă (pl. XVIII, 7), se întâlneşte la Cardaria draba etc.

Planşa XVIII. Fructe simple, uscate, indehiscente: 1- achenă; 2- samară (a- Fraxinus; b- Betula; c- Ulmus); 3-cariopsă; 4- păstaie indehiscentă (Onobrychis); 5- lomentă (Ornithopus); 6- silicvă indehiscentă (Raphanussativus); 7- siliculă indehiscentă (Cardaria draba); p- papus; r- rostru (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

Fructe simple, cărnoaseAceste fructe au pericarpul cărnos şi marea majoritate nu se deschid (pl. XIX):

baca, peponida, hesperida, poama, drupa.Baca are pericarpul în întregime cărnos şi diferenţiat într-o parte externă sub forma uneipieliţe subţiri ce reprezintă epicarpul plus hipocarpul, apoi pulpa cărnoasă, suculentă cereprezintă mezocarpul şi endocarpul redus la un singur rând de celule. Uneori ţesutulplacentar este foarte dezvoltat (Lycopersicon);Peponida (melonida) este asemănătoare bacei, dar partea externă se lignifică lamaturitate (Cucurbita, Cucumis etc.);Hesperida este fructul de la citrice (Citrus) cu pericarpul diferenţiat în epicarp pielos, cupungi secretoare, mezocarpul spongios şi endocarpul membranos, cu peri suculenţi,reprezentând partea comestibilă;

37

Poama este fructul de la măr, păr şi provine în cea mai mare parte din receptacul, careconcreşte cu carpelele. Din carpelă este distinct endocarpul cartilaginos, care închideseminţele;Drupa are endocarpul puternic sclerificat, numit sâmbure (Prunus, Cerasus avium etc.);Drupa parţial dehiscentă (Amygdalus communis, Juglans regia) are epicarpul şimezocarpul uscat, crăpând la maturitate, iar endocarpul sclerificat închide sămânţa.

Un fruct cărnos dehiscent este baca de la Ecballium elaterium, care lamaturitate aruncă seminţele în afară, prin orificiul rezultat în urma desprinderii fructuluide pedicel.

Fructele multiple (pl. XX) se clasifică la fel ca şi fructele simple, dupăconsistenţa pericarpului, în uscate şi cărnoase. Acestea, la rândul lor se împart îndehiscente şi indehiscente.

Fructe multiple, uscate, dehiscentePolifolicula este întâlnită la Spiraea, Paeonia etc.

Fructe multiple, uscate, indehiscentePoliachena (polinucula), prezentă la Ranunculus, Rosa etc.

Fructe multiple, cărnoasePolidrupa, întâlnită la Rubus, este o reunire de drupe mici numite drupeole.Bidrupa se întâlneşte la unele soiuri de Persica vulgaris, la care gineceul este format dindouă carpele libere.

Fructele mericarpice (dialicarpoide)Sunt fructe uscate ce se desfac în mericarpii monosperme.

Dicariopsa, la Apiaceae şi unele Rubiacaeae (pl. XXI, 1a);Disamara, la genul Acer (pl. XXI, 1b);Tetraachena (tetranucula), la Boraginaceae şi Lamiaceae (pl. XXI, 1c).

Fructe care se formează din inflorescenţă, numite şi fructe compuse: soroza,glomerulul, sicona.Soroza este fructul provenit din inflorescenţa femelă spiciformă, la care învelişurileflorale devin cărnoase, fructele propriu-zise fiind achene (Morus) (pl. XXI, 2a);Glomerulul este fructul la care învelişurile florale se lignifică, concresc, devinpersistente şi închid fructele propriu-zise care sunt achene (Beta) (pl. XXI, 2b);Sicona este fructul provenit din întreaga inflorescenţă care a devenit cărnoasă, închizândîn interior fructele care sunt achene (Ficus carica) (pl. XXI, 2c).

38

Planşa XIX. Fructe simple, cărnoase: 1- baca (Lycopersicon); 2- hesperida (Citrus); 3- poama (Malus); 4-drupa (Prunus); 5- drupa parţial dehiscentă (Amygdalus communis); ep- epicarp; m- mezocarp; end- endocarp;ţ.pl- ţesut placentar; ps- pungi secretoare; s- seminţe; fv- fascicule vasculare (din V. CIOCÂRLAN, 2000)

39

Planşa XX. Fructe multiple: 1- polifolicula (Helleborus); 2- bidrupa (Persica vulgaris); 3- poliachena(Ranunculus, în detaliu- achenă); 4- poliachenă la Fragaria (achene concrescute cu receptaculul cărnos); 5-poliachenă la Rosa (achene incluse în receptaculul cărnos); 6- polidrupa (Rubus); r- receptacul; d- drupeolă;ep- epicarp; m- mezocarp; end- endocarp; t- tegument; s- sămânţă; p- pedicel; ls- linia de sutură; sp- sepale;nc- nucule (achene) (după V. CIOCÂRLAN, 2000 şi I. SÂRBU et al., 2001)

40

Planşa XXI. 1- Fructe mericarpice: a- dicariopsa (Foeniculum); b- disamara (Acer); c- tetraachena(Lithospermum, în detaliu- achenă); cp- carpofor; mc- mericarp; st- stil; stp- stilopodiu. 2- Fructe compuse: a-soroza (Morus); b- glomerul (Beta); c- sicona, întreagă şi în secţiune longitudinală (Ficus carica) (din V.CIOCÂRLAN, 2000)

Cum se determină o plantă ?

Pentru a învăţa modul cum se determină o plantă, vom lua un exemplu:determinarea speciei Ranunculus repens L.

Se pleacă de la cheia dicotomică de determinare a încrengăturilor (p. 45) şi citimde la 1a şi 1b:

1a. Plante fără flori şi fără seminţe, posedând frunze sau tulpini cu frunze.Înmulţirea se face prin spori conţinuţi în sporangi reuniţi în sinangii, spice sau în sori,pe faţa inferioară a frunzelor ………………………………………….…Polypodiophyta

1b. Plante cu flori şi seminţe. Înmulţirea se face vegetativ şi prin seminţe…...2

Planta noastră având flori şi seminţe se încadrează la 1b, care ne trimite la 2.2a. Arbori, arbuşti sau subarbuşti, cu frunze aciculare sau solziforme. Când

frunzele sunt foliacee nervaţiunea acestora este dicotomică. Florile reunite în conuri,

41

sunt lipsite de înveliş floral. Carpela este solziformă şi poartă ovule descoperite, iardupă fecundare, seminţe golaşe………………………………………………..Pinophyta

2b. Plante lemnoase şi erbacee cu flori veritabile. Teoretic o floare estecompusă dintr-un peduncul (receptacul), un înveliş simplu sau dublu (caliciul şi corola),stamine şi gineceu. Uneori florile sunt foarte mici, puţin vizibile sau incomplete.Carpela (carpelele) este închisă (sunt închise) şi formează ovarul care adăposteşteovulele. După fecundare, ovarul se transformă în fruct care închide seminţele…………………………………………………………………………....Magnoliophyta

Planta noastră are carpelele închise şi floarea are înveliş floral, deci seîncadrează la 2b, adică încrengătura Magnoliophyta. Determinarea continuăla p. 64 unde se află cheia dicotomică de determinare a claselor.1a. Frunze cu nervaţiune penată sau palmată. Limbul întreg, divizat sau

compus. Florile pe tipul 5 sau 4. Excepţii: frunze cu nervaţiune arcuată însă florile suntpe tipul 5 sau 4; flori pe tipul 3, însă nervaţiunea este penată………….Cl. Magnoliatae

1b. Frunze cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Limbul întreg. Florile pe tipul 3.Excepţii: frunze cu nervaţiune penată însă florile sunt pe tipul 3; florile pe tipul 4 sau 2.De aici mai fac parte şi plante acvatice mici de cca. 1 cm, natante. …………Cl. Liliatae

Planta noastră are frunze cu nervaţiune ramificată, iar florile sunt pe tipul 5,deci se încadrează la 1a- clasa Magnoliatae (p. 64), unde urmeazădeterminarea familiilor.1a. Flori fie cu periantul redus sau fără periant, fie cu periant format din 1 sau

mai multe cicluri de elemente la fel colorate, uniforme sau puţin deosebite între ele.Uneori periantul poate fi caduc. Sunt cazuri de periant dublu, însă cu caliciul redus saucaduc……………………………....I. Flori nude sau cu perigon sepaloid sau petaloid

1b. Flori cu periantul diferenţiat în caliciu şi corolă, distincte ca formă şiculoare, adesea şi ca mărime, uneori unul din învelişuri sau ambele caduce, sau caliciulredus, iar corola transformată în nectarine………………………………………………2

Examinând floarea, constatăm că are înveliş dublu, deci se încadrează la 1b,care ne trimite la numărul indicator 2.2a. Petale libere, uneori unite numai la vârf………………..II. Flori dialipetale2b. Petale unite începând de la bază………………..……III. Flori gamopetale

La planta noastră corola prezintă petale libere, deci corespunde la 1a, deaceea vom continua la punctul II (p. 69).1a. Flori cu ovarul super………………………………………………………..21b. Flori cu ovarul semiinfer şi infer………………………………………….39

Planta prezintă ovarul super, fiindcă staminele, petalele şi sepalele se prindsub carpele, deci se încadrează la 1a, care ne trimite la 2.2a. Gineceul format dintr-o singură carpelă sau mai multe carpele unite pe cel

puţin ½ din lungimea lor; gineceu sincarp sau pseudosincarp…………………………..3

42

2b. Gineceu multicarpelar, apocarp (dialicarpic), rare ori carpelele sunt unitepuţin la bază…………………………………………………………………………….33

Planta noastră are gineceul dialicarpelar, adică numeroasele carpele suntlibere, deci se încadrează la 2b, care ne trimite la 33.33a. Plante lemnoase………………………………………………………….3433b. Plante erbacee……………………………………………………………36

Planta analizată este erbacee, deci se încadrează la 33b, care ne trimite la 36.36a. Gineceu bicarpelar, cu carpele unite puţin la bază. Fructul format din 2

folicule unite la bază. Frunze mari, dispuse la bază……………………….Saxifragaceae36b. Gineceu multicarpelar; dacă sunt numai 1-2 carpele, frunzele nu sunt

dispuse în rozetă, iar fructele nu sunt folicule………………………………………….37

Planta se încadrează la 36b şi determinarea continuă.37a. Frunze cu stipele adesea persistente. Hipantiu adesea prezent, uneori

persistent….…………………………………………………………………….Rosaceae37b. Frunze nestipelate………………………………………………………..38

Frunzele nu sunt prevăzute cu stipele, deci planta se încadrează la 37b şideterminarea continuă la 38.38a. Plante perene cu flori solitare, mari, peste 6 cm în diametru. Gineceu 2-8

carpelar. Fructe folicule……………………………………………………..Paeoniaceae38b. Flori mai mici. Gineceu multicarpelar. Fructe poliachene..Ranunculaceae

Caracterele plantei noastre se încadrează la 38b, deci aceasta aparţinefamiliei Ranunculaceae (p. 80), unde se continuă determinarea.1a. Flori zigomorfe……………………………………………………………..21b. Flori actinomorfe…………………………………………………………...3

Floarea este actinomorfă, deci determinarea continuă la 3.3a. Frunze tulpinale opuse, întregi sau compuse. Periant simplu, din 4 (5)

tepale petaloide albe, roşii sau violete. Plante erecte sau volubile, uneorilemnoase……………………………………………………………………..15. Clematis

3b. Frunze tulpinale alterne sau verticilate, uneori numai involucrale saubazale…………………………………………………………………………………….4

Frunzele au dispoziţie alternă, deci determinarea continuă la 4.4a. Flori pintenate, albastre, albastru - purpurii sau albe. Frunze mari, compuse.

Fructele folicule mari …………………...………………………………….12. Aquilegia4b. Flori nepintenate……………………………………………………………5

Florile sunt nepintenate şi determinarea continuă la 5.

43

5a. Carpele şi folicule concrescute în întregime sau unite pe cel puţin ½ dinlungimea lor. Frunzele de 2-3 ori penat divizate, cu segmentele liniare……….7. Nigella

5b. Carpele şi fructe libere sau concrescute numai la bază…………………….6

Gineceul prezintă carpele libere, deci vom continua determinarea la 6.6a. Flori nediferenţiate în caliciu şi corolă, adesea cu un perigon din 4 sau mai

multe tepale petaloide. Nectarinele lipsesc sau sunt prezente, dar nu sunt separate,petaloide………………………………………………………………………………….7

6b. Flori diferenţiate în caliciu şi corolă sau cu un perigon din 3-5 tepalesepaloide şi corola constă din nectarii petaloide……………………………………….15

Caracterele plantei se încadrează la 6b şi deteminarea continuă la 15.15a. Petale cu gropiţe nectarifere la bază (fovea), acoperite sau nu cu solzi…1615b. Petale fără gropiţe nectarifere…………………………………………...17

Planta corespunde la 15a şi determinarea continuă la 16.16a. Toate frunzele lat ovate, nedivizate, cu baza cordată. Sepale 3- (7), petale

8-10 (12), galbene. Rădăcina tuberizată, iar frunzele prevăzute cu bulbili…….2. Ficaria16b. Cel puţin frunzele inferioare lobate sau sectate. Flori cu 5 petale albe sau

galbene, terminale sau axilare, pedunculate………………………………1. Ranunculus

Planta noastră aparţine, prin caracterele evidenţiate până în prezent, genuluiRanunculus. De aici se merge la cheia de determinare a genului Ranunculus(p. 83).

1a. Receptacul mult alungit la fructificare. Plantă glabră, cu flori mici, petale de 2- 4 mm lungime. Nucule mici, până la 1 mm lungime, glabre sau slab rugoase, cu laturiproeminent convexe…………………………………………..Ranunculus sceleratus L.

1b. Receptacul globulos ……………………………………………………….2

Planta se încadrează la 1b şi determinarea continuă la 2.2a. Nucule spinoase sau cu tuberculi pe ambele feţe. Sepale patente. Frunze

tulpinale penat-sectate cu segmente înguste……………………Ranunculus arvensis L.2b. Nucule netede, glabre ……………………………………………………...3

Planta corespunde la 2b şi vom continua la 3.3a. Sepale reflecte la înflorire. Frunze bazale trisectate, cu segmentul mijlociu

adesea peţiolat. Receptacul pubescent…………………………Ranunculus sardous Cr.3b. Sepale patente sau alipite de petale ………………………………………..4

Florile plantei corespund la 3b şi determinarea continuă la 4.4a. Plante cu stoloni. Frunze bazale trisectate, segmentul mijlociu peţiolat sau

chiar trifoliat, cu segmentele din nou trifidate. Plante perene……Ranunculus repens L.4b. Plante fără stoloni. Frunze bazale palmat-fidate, cu segmente nepeţiolate...5

44

Caracterele plantei pe care am dorit să o determinăm corespund diagnozei dela 4a, deci este vorba de specia Ranunculus repens L.

NOTĂ !

Speciile ale căror denumiri ştiinţifice suntsubliniate în text (de exemplu : Abies alba Mill.), vorfi analizate în detaliu în timpul şedinţelor de lucrăripractice.