1. Ideologia politică: esenţa şi conţinutul.2. Principalele ideologii politice contemporane.3. Ideologia politică în Republica Moldova.

1.Ideologia politică: esenţa şi conţinutul.Termenul ideologie (din greacă – ştiinţa despre idei) a fost lansat în limbajul ştiinţific în 1796 graţie

filosofului şi economistului francez A. Destutt de Trasy, în studiul “Proiectul ideologiei”.

Napoleon numea ideologia demagogie şi pălăvrăgeală, ce nu are la bază nimic concret, dînd din start acestui termen o conotaţie negativă.

Cu toate acestea, solicitarea ideologiei de practică înregistra avînturi şi decăderi. Epoca Luminilor a proclamat naşterea ideologiei, a demonstrat potenţialul ei mobilizator şi reformator, pregătind ideologic revoluţiile burgheze. Dar, la mijlocul sec.XX savantul american D.Bell a declarat despre “sfîrşitul ideologiei”, despre stupiditatea existenţei acesteia. Teza privind “sfîrşitul ideologiei” (deideologizarea) a apărut în circuit ca reacţie la mişcările studenţeşti ce au căpătat amploare în anii ‘60 ai sec.XX. Concepţiile lui R.Aron, D.Bell, C.Popper ş.a., care au apărut la finele anilor ’50 - începutul anilor ‘60 ai sec.XX, şi care prevesteau apropierea epocii de deideologizare se sprijineau, în primul rînd, pe eşecul ideologiei fascismului şi nazismului, pe proliferarea versiunilor revizioniste marxiste în Europa Occidentală. Realitatea politică actuală respinge, însă, concepţia despre sfîrşitul ideologiei, ca fiind prematură.

În ştiinţa politică contemporană pot fi evidenţiate cîteva poziţii stabile privind ideologia:- delimitarea fără echivoc a ideologiei şi ştiinţei. Sociologul german M.Weber raporta ideologia (la

fel ca şi religia) la domeniul credinţei, negînd în felul acesta chiar formularea, modul de a privi problema referitoare la caracterul ei ştiinţific;

- sociologul german K.Mannheim considera ideologia drept reflectare neadecvată a realităţii, drept totalitate a ideilor care conştient ascund starea reală a lucrurilor;

- sociologul american T.Parsons considera ideologia drept instrument de integrare a comunităţii, lăsînd în umbră sursele social-istorice ale acesteia;

- un alt sociolog american D.Braun plasează ideologia la psihologia unor grupuri separate şi a indivizilor.

Sintetizînd abordările de mai sus, modurile de tratare a ideologiei politice am putea constata, că ideologia politică este totalitatea concepţiior ideologice ce exprimă şi protejează interesele unui careva grup social şi care necesită subordonarea ideilor, faptelor individuale ale unui număr cît se poate de mare scopurilor şi obiectivelor respective de utilizare a puterii. Altfel spus, ideologia politică – constituie acea doctrină, care întemeiază atragerea unui anumit grup la putere sau folosirea acesteia şi din care cauză stipulează una sau altă strategie de acţiuni politice.

Funcţiile ideologiei se reduc, în primul rînd, la cucerirea conştiinţei politice Pot fi evidenţiate următoarele funcţii ale ideologiei:- funcţia de exprimare şi apărarea a intereselor unor grupuri sociale constă în faptul că ideologia

apare în baza intereselor unui anumit grup social şi are drept obiectiv de a le pune faţă în faţă cu interesele altor grupuri;

- funcţia de orientare se manifestă prin faptul că ideologia include în sine imagini fundamentale despre societate, putere, personalitate şi în felul acesta creează sistemul de orientare a activităţii umane;

- funcţia de mobilizare constă în faptul, că propunînd un ideal de societate mult mai perfectă, ideologia apare în calitate de motiv nemijlocit al activităţii politice şi mobilizează societatea, grupurile sociale la realizarea lui;

- funcţia integrativă rezidă în faptul, că ideologia atribuie activităţii politice o astfel de valoare, care, prin dimensiunile sale, depăşeşte orice, interes individual sau de grup. Ideologia se opune intereselor personale, posedă un pronunţat caracter de grup şi, în felul acesta, apare ca factor integrator;

- funcţia de amortizare se manifestă prin aceea că, fiind o modalitate de interpretare a realităţii, ideologia contribuie la slăbirea încordării sociale în societate, cînd apar discordanţe între cerinţele individului, grupului, societăţii şi posibilităţile reale de satisfacere a acestora.

Ideologia realizează funcţiile vizate graţie a două proprietăţi, care o deosebesc de alte forme de conştiinţă politică:

1. pretenţie la importanţă totală (sau globală). Orice ideologie îşi propune să desimineze influenţa sa asupra păturilor largi ale populaţiei, să declare despre vocaţia sa enormă de a modifica lumea şi mobiliza masele la realizarea ideilor propuse.

2. Caracterul normativ. Orice ideologie necesită devotamentul din partea adepţilor săi faţă de normele şi valorile pe care ei le cultivă.

Pe lîngă concepţiile raţionale, teoretic fundamentate, fiece ideologie conţine acele scopuri, idealuri, care sunt propuse populaţiei a le percepe prin credinţă. Într-o măsură mai mică o atare nuanţă de credinţă colectivă posedă ideologiile oficiale, care direcţionează cursul politicii de stat. O predispoziţie mai mare faţă de aceasta o au ideologiile puterilor de opoziţie, care, de regulă, aşteaptă de la putere mult mai mult decît ea poate oferi, şi care se străduie, cu ajutorul idealului frumosului să atragă la sine cît mai mulţi adepţi.

Ideologia politică actuală are o structură complexă. Astfel, se cunosc trei nivele de funcţionare a sistemului ideologic: teoretico-conceptual (de elită), programo-politic (propagandistico-cultural) şi actualizat (obişnuit).

La nivelul întîi sunt elaborate teoriile politice, formulate concepţiile principale, ce reflectă interesele şi idealurile grupurilor, partidelor, mişcărilor politice.

La nivelul doi teoriile şi principiile conceptuale se transformă în programe şi lozinci politice. Ideologia devine modalitate de propagandă politică, pătrunde în şcoli, universităţi, ziare, reviste, mass-media.

Nivelul trei determină gradul de eficienţă a propagandei politice, care, pătrunzînd în conştiinţa individuală şi socială, se manifestă în diverse forme de participare politică.

2.Principalele ideologii politice contemporane.Analiza forţelor social-politice ce s-au creat în societate, şi a curentelor ideologice, care reflectă

interesele acestor forţe social-politice, permit a vorbi despre existenţa doctrinelor ideologice de bază ale gîndirii social-politice contemporane. Din sec.XVII încep să se cristalizeze ideologiile “clasice” – liberalismul, conservatorismul, marxismul.

Liberalismul clasic şi-a făcut apariţia în sec.XVII. Ca ideologie burgheză s-a format definitiv la mijlocul sec.XIX. Ideologi liberalişti pot fi consideraţi J.Locke, T.Hobbes, J.S.Mill, I.Bentham, B.Constant, Al. de Toucqueville, T.Jefferson ş.a.

Liberalism (lat. Liberalis - liber) – doctrina şi mişcarea social-politică, ce proclamă libertatea personalităţii, protecţia drepturilor politice şi civile ale indivizilor, restrîngerea sferei de activitate a statului.

Principiul libertăţii se interpretează ca libertate de la restricţiile din partea statului. Liberalii ieşeau împotriva tuturor formelor de putere succesorală şi privilegii de castă. În temeiul acestora a fost formulată ideea statului - paznic de noapte, adică statului trebuie să i se atribuie funcţii minimale, cele mai necesare. Aceste funcţii sînt protecţia şi apărarea ţării de pericolele externe.

Clasificînd formele de libertăţi adepţii doctrinei liberale plasează pe primul loc libertatea economică, întemeiată pe proprietatea privată. Liberalismul în teoria economică propagă libertatea antreprenoriatului, pieţii şi a concurenţei. Unul dintre întemeietorii liberalismului, B.Constant considera că libertatea alegerii şi a fi ales trebuie oferită doar celor bogaţi. Astfel, el distinge între libertatea politică şi cea economică.

Cele mai complete idei ale liberalismului clasic şi-au găsit reflectarea în ţările anglosaxone, în primul rînd în SUA. Individualismul, spijinul pe puterile proprii, libertatea antreprenoriatului şi a concurenţei constituie principalele motivaţii ale “modului de viaţă” american.

Dar orice ideologie nu rămîne nemodificată. Sub influienţa dezvoltării proceselor sociale a avut loc evoluţia internă a liberalismului.

Neoliberalismul apare în anii ‘30 ai sec.XX. Începutul acestuia ţine de “Cursul nou” al preşedintelui american F.Roosevelt (Partidul democrat). Neoliberalii recunosc ca necesară participarea nemijlocită a statului în sfera socială şi economică. Ei sînt pentru limitarea puterii monopolurilor, redistribuirea bunurilor materiale prin sistemul de impozitare, promovarea programelor de stat în favoarea păturilor social vulnerabile.

La baza programelor politice ale neoliberalilor au fost puse ideile consensului între guvernanţi şi guvernaţi, necesitatea participării maselor în procesul politic, democratizarea procedurii de luare a deciziilor politice. In programul politic al neoliberalilor se pune accent pe formele pluralistice ale organizării vieţii politice.

Conservatorismul apare ca o reacţie a aristocraţiei la adresa revoluţiei burgheze. El a apărut la finele sec.XVIII ca ideologie feudală antirevoluţionară, susţinînd ideea statorniciei, orînduirii sociale stabilită de Dumnezeu. Prorocul recunoscut al conservatorismului este considerat militantul politic englez, filosoful şi

publicistul E.Burke. În 1790 a văzut lumina tiparului lucrarea “Reflecţii asupra revoluţiei franceze”, în care pentru prima dată au fost formulate principalele poziţii ale conservatorismului.

Pronunţindu-se contra Luminilor şi revoluţiei franceze, Burke demonstra că viaţa socială se întemeiază pe tradiţii, obiceiuri, pe valorile materiale şi morale, moştenite de la generaţiile precedente. Stabilitatea, echilibrul, refacerea treptată constituie principiile de bază de care trebuie să se conducă societatea. Conform ideilor lui numai în asemenea caz poate fi asigurat viitorul acesteia. Termenul “conservatorism” a fost pus în valoare pentru prima dată de către scriitorul francez R.Şatobrian, care în 1818 a început să editeze revista “Conservatorul”.

Conservatorismul (lat. conservo - păstrez) reprezintă o doctrină şi mişcare social-politică, creată pe parcursul istoriei şi canalizată spre menţinerea şi susţinerea formelor statale şi sociale, în primul rînd bazele valorice, ce-şi găsesc materializarea în familie, naţiune, religie, proprietate.

Conservatorismul clasic reiese din faptul că puterea este dată de Dumnezeu, este ceva sfînt şi statul nu trebuie să se amestece în relaţiile, care sînt consfinţite de morală. Statul trebuie să contribuie la întărirea familiei. Conservatorismul declară principiile fundamentale ale guvernării: înţelegere între putere, conducători şi cei care sunt conduşi; exercitatea puterii prin intermediul reprezentanţei împuterniciţilor; participarea permanentă a cetăţenilor la administrarea locală. Conservatoriştii considerau că în conştiinţa oamenilor trebuie de cultivat proprietatea privată, tradiţiile umane ale trecutului, ideile decentralizării puterii. Unul dintre cele mai importante principii ale conservatorismului a fost principiu despre incompatibilitatea iniţială şi absolută a libertăţii şi egalităţii oamenilor.

Concepţia conservatoristă reprezintă un complex de principii, fundamentale fiind: tradiţia, religia, autoritatea, libertatea şi responsabilitatea, inegalitatea naturală a oamenilor. Spre deosebire de liberali, pentru care interesele personalităţii se plasează pe primul loc, conservatorul este purtătorul conştiinţei integrative, pentru care interesele statului, societăţii, naţiunii sînt mai presus decît problemele personale.

Pe parcursul dezvoltării istorice conservatorismul a suportat modificări esenţiale. Odată cu consolidarea orînduirii burgheze conservatoriştii s-au pronunţat în apărarea libertăţii pieţii, concurenţei, cereau limitarea amestecului statului în economie. Ei apărau interesele capitalului mare.

După cel de-al doilea război mondial se fac încercări de a întemeia a treia cale, deosibită de liberalism şi socialism, şi anume: conjugarea valorilor vechi ale epocii preindustriale (familie, religie, morală) cu cele ale epocii postindustriale (munca creativă, dezvoltarea rapidă a sferei din afara pieţei – cultură, învăţămînt).

Neoconservatismul utilizează valorile liberale, se comportă mai delicat faţă de reglementările statale, de participarea populaţiei la conducere, dar şi cere întărirea legalităţii şi a ordinei în stat. Ideologia neoconservatoristă se bazează pe principiile autorităţii, ordinii civile, contractului social, dar, în acelaşi timp, propagă valorile familiei, ale comunităţilor locale şi a ajutorului reciproc din partea vecinilor. Venirea la putere a republicanului R.Reigan în SUA, a liderului Partidului Conservatorist din Marea Britanie M.Tatcher, a blocului creştin-democraţilor în frunte cu H.Cohl în Germania au transformat neoconservatorismul într-un fenomen de proporţii mondiale, ce a influenţat economia, politica şi ideologia Occidentului pînă la începutul anilor ’90 ai secolului XX.

Obiectivul forte al politicii neoconservatoriştilor l-a constituit eliberarea statului de povara reglementării social-economice în societate. Caracteristica determinantă a neoconservatorismului rămîne a fi antietatismul (orientarea antistatală). Ei se pronunţă contra impozitării serioase a capitalului mare, cred ca aceasta nu va aduce ajutorarea păturilor social-vulnerabile în societate. Sînt adepţi ai reducerii programelor sociale, finanţate de stat, considerînd că individul trebuie să conteze doar pe forţele proprii. Societatea trebuie să creeze egalitatea posibilităţilor, dar nu a rezultatelor.

Socialismul. Aspectul teoretic şi ideologic socialismul l-a obţinut în epoca Renaşterii în lucrările clasicilor socialismului utopic T.More, T. Campanella, R.Owen, Ş.Furie, A.Sen-Simon ş.a. La mijlocul sec.XIX gînditorii germani C.Marx ş F.Enghels au fundamentat ştiinţific ideologia socialismului. În temeiul doctrinei lui Marx şi Enghels s-a creat un curent ideologic foarte puternic – marxismul, care pe parcursul unei perioade îndelungate a constituit ideologia mişcărilor muncitoreşti din toată lumea.

La începutul sec.XX marxismul s-a scindat în două curente opuse: leninismul (bolşevismul) şi social-democratismul. Aceste curente şi mişcări social-politice sînt legate prin rădăcini comune şi printr-un şir de orientări valorice: ideea egalităţii şi a fraternităţii; ideea echitabilităţii sociale, prioritatea socială faţă de cea personală; necesitatea intervenţiei a statului în reglarea relaţiilor sociale.

Cu toate acestea între ele sînt mari discrepanţe.Leninismul (bolşevismul) – reprezintă doctrina politicianului rus V.Lenin şi a adepţilor lui şi care s-a

format în Rusia la finele sec.XIX – începutul sec.XX. Spre deosebire de K.Marx care considera că revoluţia socialistă se va declanşa în ţările dezvoltate, Lenin a lansat ideea că revoluţia poate avea loc într-o ţară slab dezvoltată, anume Rusia. Dacă pentru K.Marx revoluţia socialistă era un avînt comun şi sincronizat al muncitorilor din ţările politic şi social-economic avansate, pentru Lenin revoluţia din Rusia era numai

începutul procesului revoluţionar, care putea să dureze o perioadă mai îndelungată. El insista la acapararea forţată a puterii; la distrugerea vechii maşini de stat; la exproprierea proprietăţii private şi transformarea ei în proprietatea de stat.

Ideologia leninismului a constituit temelia militantă a Revoluţiei ruse din Octombrie (1917), a construcţiei socialismului din URSS şi în alte state socialiste din Europa, Asia si America (Cuba). În temeiul acestei ideologii a avut loc socializarea mijloacelor de producţie, colectivizarea, s-a format puternicul sistem totalitar care a suferit eşec la începutul anilor ‘90 ai sec.XX.

Social-democraţia. Întemeietorii social-democraţiei sunt C.Kautski şi E.Bernştein. Ideologia social-democratică se dezice de tranziţia la socialism pe cale revoluţionară. În temeiul acesteia se află doctrina “socialismului democratic”, iar principalele valori fiind libertatea, egalitatea, echitatea socială şi solidaritatea.

Social-democraţia consideră drept condiţie principală de validare a socialismului, pătrunderea democraţiei în toate sferele vieţii social-economice, politice, sociale. Democraţia economică are menirea de a asigura crearea unui astfel de sistem economic, care ar garanta valorificarea tuturor bogăţiilor în interesul societăţii, aprobarea controlului economiei de către societate, pluralismul formelor de proprietate, participarea activă a statului în dezvoltarea economiei.

Democraţia politică trebuie să asigure toate drepturile şi libertatea cetăţenilor, existenţa sistemului parlamentar, dreptul de vot universal, pluripartidismul, dreptul de opoziţie, participarea reală a cetăţenilor în administrare, supremaţia legii.

Democraţia socială îşi propune asigurarea muncitorilor cu toate drepturile sociale (dreptul la muncă, studii, tratament, odihnă, domiciliu, asigurarea socială), lichidarea tuturor formelor de asuprire, discriminarea, exploatarea omului de către om, asigurarea tuturor condiţiilor pentru dezvoltarea liberă a personalităţii. Mai mult ca atît dezvoltarea liberă a personalităţii este concepută drept condiţie de dezvoltare liberă a întregii societăţi. Social-democraţii sunt pentru redistribuirea veniturilor în favoarea păturilor nevoiaşe şi dezvoltarea programelor sociale, finanţate de stat.

Atingerea obiectivelor socialismului democratic se face doar pe cale paşnică, prin mijloace evolutive, cu ajutorul reformelor, colaborare, dialog şi consens politic dintre diverse grupuri sociale, cu susţinerea statului democratic.

3.Ideologia politică în Republica Moldova.Pentru societatea moldovenească problema interacţiunii politicii şi a ideologiei are o importanţă

deosebită. Deşi Partidul Comuniştilor din Republica Moldova reprezintă partidul dominant, ideologia socialistă nu este predominantă în societate.

Partidele politice existente nu tind spre a elabora ideologii ce s-ar baza pe noi valori. În cea mai mare parte, ele sunt preocupate de lupta pentru putere, dar cu toate acestea, una dintre funcţiile partidelor politice este elaborarea şi desemnarea ideologiei. În condiţiile actuale elită guvernamentală nu dispune de o ideologie care ar fi susţinută de păturile largi ale populaţiei.

În perioada de tranziţie de la totalitarism la democraţie este foarte mare riscul apariţiei unor ideologii distrugătoare – a celor naţionaliste, extremiste ş.a. Aceasta ţine de lipsa la cetăţeni a culturii politice democratice, întemeiată pe valorile dialogului, toleranţei, consensului. Asemenea fenomene s-au observat în Moldova la începutul anilor ‘90 ai sex.XX, la etapa incipientă a procesului de tranziţie.

În asemenea condiţii nu existau premise pentru crearea ideologiei integrative. Este necesar de subliniat, că elita guvernamentală nu trebuie să se bizuie pe o singură ideologie. Ea trebuie să utilizeze şi orientările valoroase ale altor ideologii. De fapt, nici într-o ţară democratică nu există oficial anunţată o ideologie de stat.

În art.5(2) al Constituţiei Republicii Moldova se subliniază: “Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”. Dar mulţi politicieni declară că unul dintre principalele motive ale problemelor existente şi constă anume în lipsa ideologiei de stat, uitînd că în Republica Moldova este anunţat pluripartidismul politic şi ideologic.

Mulţi savanţi menţionează necesitatea deideologizării statului. Ultimul trebuie să se elibereze de funcţiile ideologice, că nici o ideologie nu poate deveni ideologie de stat, dar ideea privind prioritatea valorilor omeneşti presupune deideologizarea relaţiilor internaţionale.

În Occident ideologia apare în societate şi se impune statului, dar în societăţile post-comuniste ideologia este impusă societăţii de către stat. Copierea ideologiilor politice din Apus de către partidele politice din Moldova se dovedeşte a fi iraţională. Ideologia trebuie să fie conştientizată în programele partidelor politice.

Caracteristicile perioadei de tranziţie lasă amprente şi pe funcţionarea ideologiei. Drept exemplu de deideologizare a societăţii poate servi SUA. Dar aceasta nu înseamnă că în societatea americană nu există

idei şi valori ce nu pot fi exprimate în anumite ideologii. America a demonstrat că societatea poate exista în afara oricărei ideologii politice, susţinute de stat, partid de guvernămînt, biserica. Într-un asemenea stat se întăreşte pluripartidismul politic şi ideologic; posibilitatea influenţei ideologice este limitată de astfel de factori ca piaţa, concurenţa, dreptul, morala.

Societatea moldovenească contemporană este preocupată de căutarea unei idei naţionale care ar putea uni păturile etnice, sociale, politice ale societăţii. Unii cercetători se orientează la crearea ideologiei naţionale prin acţiunele intreprinse de «sus», din partea elitei guvernatoare, ca mai apoi să fie implimentată în societatea civilă. Ei consideră, că, comunitatea civilă abia se iniţiază, din care cauză nu poate elabora o concepţie naţională. Deci, acest rol îi revine statului. În principal, ideea naţională exercită aceeaşi funcţie de mobilizare şi consolidare ca şi ideologia de stat, dar într-o formă mai democratică, neoficială. Ea trebuie să sintetizeze interesele şi valorile ce sunt acceptate de majoritatea populaţiei, să indice principalele direcţii de dezvoltare a ţării.

Pare a fi straniu, dar multe valori caracteristice ideologiei socialiste rămân fi solicitate şi astăzi. Este vorba de egalitate, stat social, dreptate, colectivism, etc. Deosebirea dintre aceste valori, care au existat în URSS şi care persistă astăzi în ţările din Occident constă în interpretarea modalităţii de realizare. Scopul societăţii moldoveneşti constă în crearea valorilor noi, dar în completarea cu conţinut democratic, european.

Trecerea Moldovei la economia de piaţă a demonstrat, graţie crizei politice şi social-economice, că este dificil de a trece la o societate democratică fără idei naţionale, fără orientarea poporului la un anumit model de dezvoltare. Intrucât anume ideea naţională determină priorităţile dezvoltării societăţii. Pe parcursul anilor de independenţă în Moldova nu s-a atestat o elită politică care ar fi elaborat o idee politică ce ar fi fost capabilă să unească societatea. Lipsa unei atare idei favorizează acutizarea tensiunilor sociale în societate.

Subiecte pentru autoevaluare1. Care este structura şi funcţiile ideologiei politice?2. Comentaţi p.2 Art.5 al Constituţiei Republicii Moldova: “Nici o ideologie nu poate fi instituită ca

ideologie oficială a statului”3. Comparaţi structura valorilor conservatorismului clasic şi a neoconservatorismului.4. Ce influenţă a avut social-democraţia asupra proceselor sociale şi politice din lumea actuală?5. Ce este comun şi prin ce se deosebesc liberalii, conservatoriştii şi socialiştii?

BibliografiaMungiu-Pipidi Al. Doctrine politice. – Iaşi, 1998.Rusu R. Ideologie de stat sau ideie naţională? // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică).

Nr.1(XXXII), 2006. - Chişinău: USM, 2006.Гарбузов В.Н. Консерватизм: понятие и типология (исторический очерк). // Полис, 1995, №4 Коломийцев В. Демократический социализм: теория и практика. // Диалог, 1997, № 9.Флатэн М. История либерализма и современный либерализм. – Москва, 1995.