COORDONANŢELE TEMEI1.Formularea moţiunii:

Asumarea identitaţii cultural în context European a României începe în secolul al XIX-lea, când se conturează clar orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin asumarea necondiţionată sau prin negarea acestei identitaţi. 2.Epoci culturale vizate:

Sec. al XIX-lea: pasoptism, junimism. Sec. al XX-lea : perioada interbelică (modernism, tradiţionalism ).

3.Termeni-cheie: Identitatea culturală, specific naţional; Modernism, sincronism, europenism; tradiţionalism, protocronism.

4. Abordarea temei: Raportarea culturii române la Europa occidentală/ Etape ale receptării culturii occidentale:

Umanism , iluminism; Sec. al XIX-lea . Paşoptismul. Construirea identitaţii culturale româneşti; Sec. al XX-lea. Modernismul. Atitudini faţa de ideea specificului naţional.

Identitatea culturală in context european la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (Titu Maiorescu vs. Eugen Lovinescu )

Identitatea culturală în context european in primele decenii ale secolului al XX-lea (tradiţionalismul în raport cu modernismul )

5.Sugestii bibliografice: Eugen Lovinescu , Istoria literaturii române contemporane ; Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne; Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi in cultura română; Ioana Pârvulescu,Întoarcerea în Bucureştiul interbelic.

SUGESTII DE REDACTARERaportarea culturii române la Europa Occidentala/ Etape ale receptarii culturii occidentale:Texte-suport pentru punerea în temă:

„ [...] dacă poezia, când e foarte natională, e expresia sufletului unui popor, proza, când e talentată, e şi expresia sufletului unui popor, şi oglinda vieţii acestui popor. E, înca o dată, mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective.

Comparând proza moldovenească cu cea muntenească din alte puncte de vedere decât cel cantitativ, vom găsi mai întai că în Moldova câmpul observaţiei e mai întins, realităţile transportate în literatură sunt mai diverse, aduse din medii mai variate – caracter care apare ca intr-o sinteză, chiar şi în opera unui singur scriitor, dl. Sadoveanu, care ne-a zugrăvit atâtea aspecte ale vieţii naţionale, din vremurile aproape legendare până în zilele noastre, de la ţarani până la protipendadă, de la viaţa tihnită din mahalaua moldovenească până la tumultul de pe câmpul de bataie [...]

Vom mai găsi apoi că influenţa excesivă a literaturilor străine a redus importanţa unor însemnaţi scriitori munteni şi mai ales a lui Bolintineanu, ale cărui romane ar umplea astfel un gol in proza muntenească din epoca respectivă, dar care, nu numai din cauza lipsei de forţă creatoare a acestui scriitor, ci şi din cauza influenţei romantismului francez de mâna a cincea asupra lui, sunt sărace ca document. [...]

Deosebirea de conţinut dintre cele două literaturi, cea moldovenească (şi ardeleană) şi cea muntenească, este şi una de valoare? Desigur. Am arătat în articolul trecut că poezia muntenească e mai influenţată de literaturile străine decât cea moldovenească. E aproape însă de mintea oricui că un lucru imitat e o imitaţie şi că în artă imitaţia e tot o imitaţie. Şi dacă s-ar pune scriitorii români pe doua

coloane – într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu – credem că cei mai talentaţi ar coincide de cele mai multe ori cu cei mai naţionalişti. [...]

Aşadar, valoarea extetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, in opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogdat în mai bine relaţiile vieţii naţionale.”

(Garabet Ibraileanu, Caracterul specific naţional în literatura română,În revista Viaţa romanească, nr. 11, 1922)

„ Sufletul românesc e o extrem de interesantă contopire de insuşiri şi cusururi dintre cele mai diverse... Toată minunea stă în desăvârşirea acestei contopiri, în propria conştiinţa a unitaţii ei. [...]

Exista cert, o formulă etnică, o formulă a sufletului românesc. Este un produs al timpului şi al împrejurărilor de tot soiul. Obiceiuri, tradiţii, costum, muzică şi chiar o bună parte din vocabular nu sunt decât manifestări exterioare ale acestui tot psiho-social. Ele urmează legile etnice şi sociale, cum le-a urmat timp de aproape două mii de ani, chiar fara apostoli tradiţionalişti. Calităţile de sentiment, vointă, sensibilitate şi inteligenţă sunt cele care ne deosebesc de bulgari, de sârbi sau de unguri, mai mult decât folclorul.

Ni se va răspunde poate că tocmai faptul că poporul nostru şi-a pastrat tradiţiile, folclorul, a contribuit la rezistenţa lui pe aceste meleaguri. (desi poate că ar fi de obiectat că a împrumutat destul din toate părţile.) Adevarul e că şi-a păstrat tradiţiile, că a rezistat – şi e cum nu se poate mai logic să fie – tocmai [...] din cauza prestigiului pe care l-a exercitat acest suflet asupra celorlalte neamuri cu care venea in atingere.”

(Camil Petrscu, Sufletul naţional. Analiza descriptivă a termenului, 1936)

„ Un secol XIX străbătut de o uriaşă voinţă de creaţie: creaţie de stat românesc, de cultură românească <<grandioasă>> (având modelele în Renaştere sau în Antichitatea clasică; se scriau epopei, se imita Leonardo da Vinci). Fireşte,încercările acelea <<grandioase>> arareori erau justificate de geniul sau măcar de talent. [...]

O voinţa de creaţie nebunească, înspăimântătoare, singura jumătate de secol când au fost şi românii megalomani, când se credeau centrul atenţiei universale şi voiau să facă în douăzeci de ani ceea ce alte state norocoase şi bogate făcuseră in trei sute de ani. Ceea ce caracterizează întreagă această epocă este setea de monumental, de grandios: orientarea artiştilor şi a scriitorilor către cei mai mari maeştri (de-a dreptul la Biblie, la Homer, la Cervantes, la Shakespeare şi la Rafael). Apoi, un sincer sentiment de colaborare, de solidarizare în creaţie; oricine era chemat şi erau toţi aleşi (<<Scrieţi, baieţi!>>), pentru că întreg poporul românesc este un popor ales (românul e viteaz, e bun, e <<poet>>). Nu ţi se cerea decât să colaborezi : geniul şi virtuţiile sunt în tine, întrucât şi tu faci parte dintr-un popor excepţional. Optimism civic, mesianism românesc. Fiecare român avea o datorie : să facă marele bine pe care participarea sa la un popor ales îi ingăduia sa-l facă.

Şi câte nu putea face românul din prima jumatate a secolului XIX? Putea să facă un stat (şi l-a făcut), putea să facă reforme sociale care să << înmărmurească Europa>>, putea să facă o nouă limbă românească. <<Maimuţăreală>> a Europei, s-a spus mai tarziu. Cred că e o judecată pripită: oamenii noştri voiau să întreacă Europa, ei se simţeau <<zorii unei noi umanitaţi>>, incepeau o <<nouă istorie>>. Oamenii Renaşterii nu voiau să maimuţărească Antichitatea; consţiinta demnitaţii lor umane le spune, insă, că o pot ajunge şi chiar întrece. << Renaşterea>> noastră a fost insă mult mai putin norocoasă: umanismul nostru s-a transformat prea devreme în filologie şi istorie, ca să ne apărăm latinitatea şi drepturile; orice valoare grevo-latină pe care o descopeream, o tratam în instrument de luptă şi de afirmare , niciodată în obiect de contemplaţie. Cu toate acestea, conştiinţa demnităţii umane, mesianism românesc. <<Dumnezeu era cu noi>>.

Această nerăbdare a creaţiei caracterizează pe toţi marii români ai secolului XIX: Bălcescu, Heliade, Haşdeu, Eminescu.”

(Mircea Eliade, Cele două Românii, 1936)

DEZVOLTAREA TEMEI

Asumarea identitaţii culturale în context european a României începe în secolul al XIX-lea, când se conturează clar orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin asumarea necondiţionată sau prin negarea acestei identitaţi.

UmanismulProblema identitaţii culturale este pusă în discuţie incepând cu secolul al XVII-lea. Cronicarii,

cărturari umanişti, care fac parte din elita culturală a epocii şi care vin în contact cu Occidentul, aduc în prim-plan ideea apartenenţei la romanitate. Argumentele lingvistice, arheologice, etnologice, aduse pe rând de reprezentanţii umanismului românesc (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolae Minulescu s.a ) sunt menite să afirme orgoliul apartenenţei la centrul cultural şi spiritual al epocii. Identitatea culturală cu Europa occidentală nu antrenează după sine alterarea specificului naţional. Secolul al XVII-lea românesc nu-şi pune încă problema specificului naţional. În eopcă, factorul definitoriu al unei naţii este cel religios (creştin). Limba romană mai pastrează şi astăzi (folosit foarte rar, este adevarat) termenul pagan , care desemna adversarul, adică pe cel care nu era creştin.

IluminismulA doua etapă în care se ia in discuţie aspectul identitaţii culturale în raport cu Europa

Occidentală este Iluminismul. Acum însă, este vorba despre emanciparea natională, culturală, socială, politică.

Apartenenţa la civilizaţia occidentală este circumscrisă în Transilvania din punct de vedere religios. Biserica Unită cu Roma devine calea prin care intelectualii transilvăneni vor lua contact cu Occidentul. Afirmaţia latinităţii se face acum prin lucrări erudite, istorice şi lingvistice, care furnizează argumente în lupta pentru emanciparea naţională a romanilor din Transilvania, tema generată de factorul politic.

Iluminismul din Ţara Românească şi Moldova nu are dimensiunea naţională a Şcolii Ardelene, ci se orientează spre modele culturale, literare şi sociale.

PaşoptismulDespre specificul naţional în context european se poate vorbi începand din primele decenii ale

secolului XIX-lea, sub influenţa romantismului. Este perioada formarii satelor naţionale în Europa. Tinerii scoliţi în Occident, în special în Franţa, se întorc în ţară şi aduc cu ei idei social-politice si culturale ale vremii. Mihail Kogalniceanu poate fi considerat mentorul cultural al epocii paşoptiste. Programul revistei Dacia literară se conturează în jurul specificului naţional.

Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că specificul naţional nu este înteles în epocă drept o contrapunere la Europa occidentală, ci, dimpotrivă, ca o sincronizare cu aceasta. Sincronizarea este mai degrabă dorită decât realizată. Paşoptiştii văr epoca lor cu un spirit foarte critic ( Vasile Alecsandri va face dovada acestui spirit critic, de exemplu, în comediile din ciclul Chiriţelor ). Imaginea despre români oscilează de la ironie indurerată: „Strada română, Teatrul român, Ateneul român, Academia română, Oţelul Crâşmar român, Caşcaval român, tot român, toţi români şi încă în veci români, în prezentă acestui nume de român care a ajuns a fi o mască pusă şi pe instituţii, şi pe dughene etc. Cu o profusie [risipă] ridiculă, fiecine este drept a se intreba dacă nu cumva românii se tem să nu fie confundaţi cu chinezii în ţara lor?” (Vasile Alecsandri, Dicţionar grotesc), la distincţii tranşante între români şi străini, distincţii care privesc dimensiunea morală în mod deosebit: „Din natura lui, românul este modest, chiar sfiicios, aş putea zice;şi de i se poate imputa ceva, ar fi că nu are destulă încredere intr-insul. El preţuieşte mai mult decât pare; nu este nici lăudăros, nici pretenţios. Ori de căte ori am văzut la noi în ţară un fanfaron, un

om care se crede mai mult decât este, un om care să pretinză că le ştie pe toate, am avut ocazia să mă conving că era de viţă de neam strein”. (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri ). Ambele opinii au ceva exagerat în ele. Opinia lui Vasile Alecsandri nu ia în seamă faptul că, deşi folosit în exces, cuvântul „român” desemnează bucuria redescoperirii de sine a unui neam. Pe de altă pate, şi Ion Ghica comite o eroare atunci când atribuie virtuţile morale în exces pentru a contura un profil naţional specific.

ModernismulÎnceputul secolului al XX-lea va aduce în prim-plan opoziţia între specificul naţional şi modelul

european. Secvenţele de text citate sunt elocvente în acest sens. Apărute la 12 ani distanţa unul de altul (respectiv, Garabet Ibrăileanu, în 1922 şi Camil Petrescu , în 1936), cele două texte ilustrează două atitudini constante în secolul al XX-lea.

Garabet Ibrăileanu consideră că specificul naţional al literaturii române este dat de „imitarea” valorilor naţionale. Aceste valori constituie fondul oricărei opere literare ţi le conferă acestora valoarea estetică. Paralela între textele literare ale moldovenilor şi ale muntenilor, operată de Garabet Ibrăileanu, face dovada undei atitudini orientate spre regionalizarea specificului naţional. O astfel de atitudine poate fi considerată retrogradă dacă este privită în paralel cu articolul-program Introducţie la Dacia literară. Mihail Kogalniceanu deschidea paginile revistei scriitorilor români din toate provinciile tocmai pentru a stimula formarea constiinţei naţionale. Garabet Ibrăileanu afirmă, după aproape opt secole, că această constiintă nu este vizibilă din moment ce scriitorii acceptă influenţele literaturii occidentale. Concluzia autorului: „...valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare ,in opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine relaţiile vieţii naţionale” impune specificul naţional drept criteriu estetic. Astefel, Garabet Ibrăileanu arondează esteticul unor criterii improprii acestuia, respectiv socialul, politicul etc.

O atitudine mult mai nuanţată are Camil Petrescu. El porneşte de la teza că „există cert, o formă etnică, o formulă a sufletului românesc”. „Formula sufletului românesc” este , însă, circumscrisă contextual ca „un produs al timpului şi al împrejurărilor de tot soiul”. În acest caz, specificul naţional se manifestă ca un fenomen de asimilare a unor modele şi apoi de convertire într-o formulă proprie a modelelor asimilate. Spre deosebire de Garabet Ibrăileanu, Camil Petrescu lărgeşte sfera specificului naţional de la literatură spre dimensiunea psiho-socială. O astel de abordare, care nu asociază specificul naţional valorilor estetice, este mult mai apropiată de realitate şi, indirect operează o deschidere a esteticului spre modelele exterioare, respectiv, cele occidentale. De altfel, toată opera literară a lui Camil Petrescu reflectă ideea deschiderii spre Occident.

Faptul că secolul al XIX-lea este începutul modernizarii culturii române printr-un dublu proces, de sincronizare şi de creare, este afirmat şi de Mircea Eliade. Elogiul intelectualilor din epocă evidenţiază orgoliul nedisimulat. „O vointă de creaţie nebunească, înspăimântătoare, singura jumătate de secol când au fost şi românii megalomani, când se credeau centrul atenţiei universale şi voiau să facă în douăzeci de ani ceea ce alte state norocoase şi bogate facuseră in trei sute de ani.” Afirmaţia este cu atât mai preţioasă cu cât se ia în considerare contextul istoric în care este facută, anul 1936. Este vorba despre perioada în care noua elită întelectuală nutrea un puternic complex de inferioritate în raport cu Europa Occidentală; este vorba despre apartenenţa la o cultură mică, dezavantajul de a scrie intr-o limbă fară deschidere europeană, despre confruntarea eu elita consacrată, tradiţionalistă în mare parte. Adjectivele care consemnează trăsăturile epocii: „monumental”, „grandios”, precum şi adjectivul care îi desemnează pe români :”megalomani” descriu o stare de spirit dorită de mare parte din intelectualitatea interbelică. Atitudinea lui Mircea Eliade fată de secolul al XIX-lea este elocventă şi din perspectiva receptării fenomenului modernizării de către urmaşi în raport cu înfaptuirile deschizatorilor de drum: „<<Maimuţăreală>> a Europei, s-a spus mai târziu. Cred că e o judecată pripită; oamenii noştri voiau să întreacă Europa, ei se simţeau <<zorii unei noi umanitaţi>>, incepeau o <<nouă istorie>>. Oamenii Renaşterii nu voiau să maimutărească Antichitatea; constiinţa demnitaţii lor umane le spunea,

insă, că o pot ajunge şi chiar întrece.” În acest sens, merită citat Mihail Kogalniceanu: „Voi, românii, care vă socotiţi nici mai mult, nici mai puţin decât fraţii Rasaritului, şi carii în fapta nu sunteţi la cele rele decat maimuţele [n.n imitatorii] ei, iar la cele bune nu sunţeti decât chinezii Europei. Voi aţi vazut Viena şi Parisul? Spuneţi-mi dară cată deosebire este între naţiile străine, atat de aprinse în a întrebuinţa toate talentele spre fala şi puterea patriei, şi între voi, care lăsaţi să piară si să se risipească in zadar geniul vostru...” (Mihail Kogalniceanu , Tainele inimii). Puse fată în fată cele doua texte dezvoltă două atitudini opuse care mărturisesc faptul că atunci când cineva se afla în mijlocul evenimentelor nu poate avea o privire obiectivă. Posterioritatea care elogiază dă intreaga masură a valorii trecutului.

Romania, ca zonă a latinităţii târzii, desparţită foarte devreme de celelalte spaţii ale latinităţii, legată de religia ortodoxă şi de cei mai mult de Orient decat de Occident, s-a zbătut să intre în conştiinţa europeană mai întâi ca modalitate de „cucerire a centrului”, apoi ca formă de emancipare naţională şi, în secolul al XIX-lea, prin dorinţa nedisimulată de „sincronizare”. În istoria evoluţiei formelor culturale hibridizarea culturii tradiţionale româneşti cu formele occidentale, produsă după 1850, este deosebit de importantă, fiind primul pas către regăsirea spiritului european.

Identitatea culturală în context european la sfarşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Texte-suport pentru formularea argumentelor:

„...s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ, şi public iubitor de stiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învaţarori săteşti, am facut şcoli prin sate, şi înate de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universitaţi şi am falsificat instrucţiunea politică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalilor, am facut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreciat spiritul de societaţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate stiinţifică originală, am facut Societatea Academică Română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-archeologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am facut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am facut şcoala de bele-arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional [...]. În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizaţie occidentală.”

(Titu Maiorescu, In contra direcţiei de astăzi în cultura română)

„Literatura română n-a refacut fazele dezvoltării literaturii universale, ci s-a dezvoltat, revolutionar, pe baza sincronismului; fară să fi avut un clasicism, am avut un romantism, pentru că această miscare europeană a coincidat cu insuşi momentul formaţiei noastre literare. De un veac, mai ales, toate curentele ideologice, toate formele de artă,într-un cuvant, întreaga viaţă spirituală se dezvoltă pretutindeni sincronic, într-un ritm unic. Pornite de la unele popoare evolutiv, adică dintr-o invenţie la baza careia erau totuşi imitaţii acumulate şi fecundate de un element nou, ele s-au imprăştiat peste toata Europa, cu necesitatea unei legi indefectibile. Fara a mai reface evoluţia, imitaţia a fost bruscă şi integrală.”

(Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne)

„Civilizaţia noastră actuală s-a format prin importaţie integrală, fara refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale de crestere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitaţia este prima formă a originalitaţii. Nimeni nu recomandă, fireste, principial imitaţia. Prin interdependenţa materială şi morală a vieţii moderne ea există însă ca fenomen incontenabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitaţia n-ar fi un element de progres [...]. numărul <<invenţiilor>> sau al <<ideilor originale>> al fiecarui popor în parte fiind foarte limitat, originalitatea

oricărei civilizaţii stă mai mult în capacitatea de adaptare şi prelucrare, decât în elaboraţie proprie – şi aceasta mai ales la popoarele tinere.”

(Eugen Lovinescu, despre teoria imitaţiei în Istoria literaturii române contemporane)

„Sincronismul, după cum am arătat în Istoria civilizaţiei române moderne, nu se referă numai la una din categoriile preocupărilor omeneşti, ci stabileşte in totalitatea lor, fie ele sociale, estetice sau economice, o interdependenţă, ce le-a dat un stil şi un ritm. Omul nu este o fiinţă abstractă sau izolată; actiunea lui spirituală suferă presiunea atmosferei morale a veacului, dupa cum suprafaţa trupului suportă presiunea atmosferei fizice. Sincronismul reprezintă, în adevar, o fortă de coeziune cu atat mai pronunţată cu cât mijloacele de transmitere a oricarei forme de activitate sufleteasca devin mai instantanee; teoretic şi de n-am ţine seamă de diferenţele etnice, la capătul revolutiei lui, n-am putea vedea decât uniformitatea; trecute prin medii cu indice de refracţie variabil, ideiile se naţionalizeaza şi totuşi si, în acest sens, se poate vorbi de un vechi stil arhitectural românesc sau chiar de o poezie tradiţionalistă română actuală.[...] Dar dacă sincronismul este doar o lege de existeţă a legii sociale, considerată în toate manifestările ei, printre care intră şi esteticul, nici <<diferenţierea>> nu trebuie privită decât ca o replică necesară dezvoltării şi progresului aceleiaşi vieţi sociale. Nu se poate deci vorbi de valori estetice ca de valori exclusiv de diferentiere, pe când celelalte valori omeneşti ar fi valori de coeziune.”

(Eugen lovinescu, Istoria literaturii române contemporane)

Identitatea culturală în context european este asumată cu o privire critică.A doua jumătate a secolului al XIX-lea aduce atitudine critică fată de parcursul occidentalizării

României, prin Junimea şi prin vocea lui Titu Maiorescu.Titu Maiorescu apartine unei perioade culturale în care romantismul şi clasicismul persista si în

care literatura originală este bine reprezentată. Dacă prin recomandările lui Mihail Kogalniceanu, literatra naţionala primea contur, prin Titu Maiorescu ea primeste un criteriu autentic de valorizare. Nu se mai pune accentul pe etnic, ci pe estetic.

În studiul In contra direcţiei de astăzi în cultura română Titu Maiorescu se revoltă împotriva „viciului” existent în epocă, de a împrumuta forme ale culturii apusene, fara a le adapta condiţiilor existente. Contextual, studiul face dovada optiunilor conservatoare ale criticului, fapt pentru care el le numeste Forme fară fond. Lipsa fondului sau a experienţei în domeniile cultural, politic şi chiar artistic, pe care să se aseze aceste forme(istituţii), face nulă încercarea de a contemporaneiza cultura română cu aceea occidentală. Neadevărul este cauza superficialitaţii fatale „de la noi” – afirma Titu Maiorescu. Exista sanse de corectare a acestei tendinţe numai dacă se iau masuri împotriva ei: descurajarea mediocritaţii şi a formelor fară fond. Enumerarea formelor imitate creează imaginea unei societaţi imature la toate nivelurile sociale: „jurnalul politic”, „reviste literare”, „şcoli” , „gimnazii şi universitaţi”, „atenee”, „asociaţiuni de cultură”, „academie”, „consevator de muzică”, „scoala de belle-arte”.

Teoria formelor fară fond defineşte sintetic starea culturii din epoca: „în aparentă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală”.

Dacă în perioada paşoptistă se punea problema întemeierii unei literaturi naţionale, acum, că aceasta există, sunt necesare criterii estetice de apreciere, pentru decantarea valorilor autentice. În fond, Maiorescu nu se împotriveşte preluării formelor culturale din exterior. Dar acestea trebuie preluate în esenta lor, nu doar superficial. Mai mult, ele trebuie adaptate la specificul naţional. Maiorescu pune accentul pe estetică in artă, dar aminteste de fiecare dată şi elementul naţional, care conferă originalitate operei de artă. În fond, între teoria lui Maiorescu şi cea a lui Lovinescu, sunt legături strânse.

Concluzie 1

Maiorescu reacţionează la artificialitatea lumii româneşti de la 1868, fără să ia în considerare faptul că în istoria evoluţiei formelor culturale hibridizarea culturii tradiţionale româneşti cu formele occidentale, produsă dupa 1850, este deosebit de importantă, fiind primul pas către regăsirea spiritului european. Schimbarea de generaţii de la jumatatea secolului al XIX-lea, pe lângă formele caricaturale surprinse atat de bine în comediile lui Caragiale, a dus şi la restructurarea instituţiilor româneşti la toate nivelurile.

Identitatea culturală în context european se face prin sincronism şi imitaţie.Eugen Lovinescu este teoreticianul modernismului în cultura română. Ideile sale sunt

sistematizate în lucrările: Istoria literaturii române contemporane şi Istoria civilizaţtiei române moderne. Deşi continuator al liniei maioresciene, Eugen Lovinescu are opinii diferite în legatură cu procesul descoperirii identitaţii culturii româneşti în contextul european. Ceea ce Titu Maiorescu definea ca „stricăcios” pentru cultură, imitarea formelor înainte de a exista o bază, un fond în cultură, Eugen Lovinescu defineste în termeni laudativi. Teoria sincronismului cu dimensiunea culturii occidentale promovează ideea că, prin împrumutarea formelor, se creează cu timpul şi fondul. Teoreticianul încadrează teoria sincronismului într-o arie mai largă, a ideologiei literare. În opinia lui, sincronismul se produce involuntar, atâta timp cât fiecare epocă literară are o anumită ideologie general valabilă. Asumarea modelului de cultură şi civilizaţie se face în doi timpi, un timp al „simulării” sau al imitaţiei, în care apar doar formele exterioare şi „făra fond” ale civilizaţiei, şi unui al sincronizării reale la pulsul acesteia: „cu mijloacele de răspândire instantanee ale timprilor moderne, puterea de difuziune a imitaţiei a devenit aproape nelimitată. Iată pentru ce caracteristică epocei noastre e tendinta de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor. Acest proces de unificare e, negresit, ireversibil.” (E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne)

„Diferenţierea” , cea care oferă originalitate, este de ordin geografic, rasial şi particular. Apartenenţa la un anumit grup etnic, existenţa intr-un anumit spaţiu geografic oferă, involuntar, elementul de originalitate. Dar elementul cel mai important pentru conferirea originalitaţii este coeficientul talentului individual.

Astfel, E. Lovinescu este cel care aduce corectivul necesar teoriei „formelor fără fond” al lui Titu Maiorescu, prin promovarea unei literaturi moderne, care să se desprindă de etnic. Acuzat de cosmopolitism, va intra în polemică cu tradiţionaliştii. E. Lovinescu a condus revista şi cenaclul „Sburatorul”, cenaclul care promovează literatura modernă, pledează pentru integrarea culturii româneşti în cultura europeană.

Concluzie 2Spiritul lucid manifestat de critic in problemele culturale din perioada interbelică poate fi primit

drept punctul culminant al apropierii spiritului românesc de cel european. Modernismul lovinescian susţine sincronizarea cu experienţele apusene şi stimuleaza apariţia unei generatii de scriitori valorosi, „clasici ai modernismului” , cum sunt poeţii I. Barbu, T. Arghezi, Ilarie Volonca s.a. , prozatorii Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu s.a. , critici literari Vl. Streinu, Felix Aderca, Serban Cioculescu, generatie comparabilă, tipologic şi valoric, cu reprezentanţii literaturii universale a timpului: P. Valery, T.S. Eliot, M. Proust etc.

Identitate culturală în context european în primele decenii ale secolului al XX-lea.Texte suport pentru formularea argumentelor:

Ce aveau [românii în perioada interbelică]:„Burse Rockefeller şi Humboldt, recensământ la zi , cafea filtru, desene animate, premii literare şi

jurii cu nume proeminente, costume de baie din două piese, metroul în proiect, conflict între generatii şi între partide, reduceri la bilete de tren, cuvântul fripturist şi superlativul super fripturist, automobile Ford

şi acuma, prezervative, cinefili, parfumuri franţuzesti, străzi stropite de două ori pe zi, reviste străine la chiosc, amprente la poliţie, sic în vestimentaţie şi vorbe de spirit, lame de ras Gillette, carţi americane despre efecte terapeutice ale gândirii pozitive, condică de reclamaţii la poştă, nelinişti în legatură cu topirea calotei de gheaţa la Polul Nord, bere <<fară rival>> de la Pilsner, copyright, cinematograf <<de casă>> cu film de 16 mm, floricele de porunb, căsătorii sub apă cu miri si preot ascunşi sub masca de oxigen, balul presei, masini de scris portabile, cremă Nivea de zi si de noapte, făina cu trei nule, <<neîntrecută pentru cozonac>>, Miss România si Miss Europa, cursa inarmării, maşini de salubritate, horoscop zilnic, lunar si anual, tratate de pace, Kodak, căşti de uscat parul <<şi permanent>>, la coafor, curse de plăcere cu avionul pentru doritorii de excursii aeriene, la Baneasă, curse de cai si Jockey-Club, saloane de înfrumuseţare <<amenajate elegant şi prevazute cu cele mai noi aparate>>, benzină Shell, magazin <<automat>> pe Bulevardul Elisabeta, aspirină Bayer, Ciclop, reprezentanţe straine de automobile, aparate de taxat automate in taxiuri, cameră de gardă la spitale, teleshi la munte, cremă epilatoare Eva, farmacii cu program de noapte, magazin de icre negre, institut de fizioterapie, sens unic, dentişti membri în Asociaţia Dentiştilor germani, trenuri aerodinamice de la uzinele Malaxa, baloane cu muzicuţa, aplauze de bătăi din picioare în Parlament, abonamente lunare pe o linie, două, trei si pe toate liniile de transport şi bilete de corespondenţe valabile 1 oră, corespondenţi de presă, săli şi scoli de gimnastică, ciocolată suchard, meciuri de hochei internaţionale.

Aveau de toate. Pană si fulgi de ovaz Knorr uşor de digerat.”(Ioana Parvulescu, Intoarcere în Bucureştiul interbelic)

„Peste pământul, pe care am învăt să-l iubim din <<Sămănătorul>>, noi vedem aruncându-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe. Noi vedem substanţa acestei biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică. Pentru noi şi pentru cei carii vor venii dupa noi, sensul istoriei noastre şi al vieţii şi artei populare, rămâne pecetluit dacă nu ţinem seamă de factorul creştin. El e tradiţia eternă a Spiritului care, în ordinea omenească se suprapune tradiţiei autohtone. [...] Tradiţia etnică, permanentă şi vie în limitele autohtonismului, se eliberează şi se spiritualizează, odată absorbită în puterea tradiţiei eterne a Bisericii. [...] Bazată pe aceeasi credinţă, pe aceeaşi speranţă şi pe aceeaşi dragoste, comunitatea naţională se regăseşte transfigurată în comunitatea Bisericii. Oridnea ei locală şi temporală se transpune în ordinea universală şi vesnică. Ce perspective adânci capătă, bunăoara, cultul strămoşilor prin cultul sfinţilor, cultul solidaritaţii naţionale prin cultul dragostei crestine, credinta în vitalitatea noastră prin credinţa in înviere şi nemurire, sensul culturii prin sensul spiritualist al culturii! Dacă biserica este – precum este – indiscutabil legată de popor, autohtonismul nostru creator, întemeiat de adevarurile vii ale poporului, cuprinde în sine posibilitatea unei transfigurări şi spiritualizari. Directivele viitorului nostru n-avem să le cautăm aiurea; ele sunt date - ca nişte fragmente de infinit- în substanţa intraistorică a traditiei noastre. De aceea metoda artei şi culturii noastre nu poate fi lepădarea de popor pe care o predică tânărul nihilim inconstient, ci demofilia creştină prin care vom ajunge la întelegerea adâncului misterios al poporului.”

(Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în revista Gândirea, nr.1, 1921)

„Am numit, după cum se ştie, sincronism actiunea uniformizată a timpului în elaboraţiile spiritului omenesc şi am făcut din el cheia de boltă a explicării formaţiei civilizaţiei române. [...] Sincronismul înseamnă, după cum am spus, acţiunea uniformizatoare a timpului asupra vieţii sociale şi culturale a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o independenţă materială şi morală. Există, cu alte cuvinte,un spirit al veacului sau ceea ce numea Tacit un saeculum , adică o totalitate de condiţii configuratoare a vieţii omenirii. Spiritul Evului Mediu, de exemplu, se manisfestă sub două forme: crediţa religioasă, care îi determină întreaga activitate sufletească(literatura, arta, filosofia etc) si provoacă în domeniul politic cruciadele, adică expansiunea Occidentului spre Orient; iar , pe de altă parte, în domeniul social, forma specifică a feudalitaţii de origine germanică sau nu, în orice caz, expresie a individualismului social.[...]

La întrebarea unde se dezvoltă cu mai multă intensitate spiritul veacului, nu ne punem la adăpostul lipsei de perspectivă în judecarea fenomenelor contemporane, legitimă de altfel, ci răspundem cu fermitate: pretutindeni. Spiritul veacului se făureste şi se consolidează azi prin facilitatea de legături şi de penetraţie între popoare, care nu a fost întotdeauna identică, ci a evoluat cu însuşi sensul civilizaţiei româneşti; dacă el a existat cu caractere evidente în timpul Evului Mediu, când mijloacele de comunicaţie erau atât de reduse, se întelege de la sine că există şi azi; rapiditatea fulgeratoare, instantaneitatea, am putea spune, de propagare a tuturor fenomenelor culturale în întreaga omenire civilizată a început să nimicească caracterul de determinare în spaţiu a spiritului veacului.”

(Eugen Lovinescu, Mutaţia valorilor estetice)

La inceputul secolului al XX-lea., România se afla într-un proces de mari şi importante prefaceri. Restructurarea instituţiilor, începură în sec. al XIX-lea este un proces continuu care s-a accelerat considerabil în ultima treime a secolului trecut, când domnia lui Carol I şi dinastia liberala a Brătienilor au pus bazele României moderne. Procesul de restructurare al instituţiilor s-a desăvârşit după Primul Razboi Mondial, când, ieşind victorioasă alături de puterile Antantei, ţara noastră a devenit cea mai mare putere politică şi economică din zonă şi şi-a extins teritoriul până la cea mai mare cuprindere din istoria sa.(este vorba despre Unirea de la 1918, cand teritoriul românesc cuprindea toată Transilvania, Basarabia şi Bucovina).

Perioada interbelică devine astfel epoca de referinţă a integrării europene. România este un stat capitalist, modern, cu o guvernare democratică(până în 1938) bazat pe una dintre cele mai liberale constituţii ale vremii. Aceasta este perioada în care, în plan cultural, se produce efortul de asimilare a valorilor modernitaţii.

Fragmentul citat din cartea Întoarcerea în Bucureltiul interbelic de Ioana Pârvulescu este elocvent în acest sens. Lunga insiruire asezată sub titlul Ce aveau arată o perioadă modernă în toate privinţele. La nivel economic, social, cultural. Mai mult, este vorba despre o societate rafinata („parfumuri franţuzesti”) si cu un acut simţ al umorului („cuvântul fripturist cu superlativul super fripturist”). Este de la sinte înteles ca într-o asemenea societate arta sa dorească să se contemporaneizeze cu Occidentul.

Primele decenii ale sec. al XX-lea se caracterizează prin coexistenţa modernismului şi a tradiţionalismului.

Modernismul şi tradioţionalismul sunt două curente culturale care se deosebesc fundamental în ceea ce priveste modul în care este înţeleasă relaţia individului cu grupul.

Astfel identitatea eu-noi circumscrie paradigma tradiţionalistă. Este vorba aici despre o subordonare a individului la valorile grupului. Grupul este factorul de coeziune care confera un set de valori comportamentale, sociale, estetice etc.

Tradiţionalismul este orientarea ideologică şi literara dealungul a doua generaţii. În primii ani ai sec. al XX-lea sunt cele doua orientari: Sămănătorismul, în jurul revistei bucureştene Sămănătorul (principalul ideolog N. Iorga) şi Poporanismul, în jurul revistei iesene Viata românească (teoretician G. Ibrăileanu). În perioada interbelică, gruparea tradiţionalistă este constituită în jurul revistei Gândirea , care apare la Cluj ăn 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D. I. Cucu, se mută la Bucureşti în 1922, sub conducea lui Nichifor Crainic(pricipalul ideolog) şi îşi încetează activitatea în 1944.

Ceea ce uneşte cele trei grupări este tendinţa de orientarea a literaturii spre lumea rurală, înţeleasă ca depozitar al valorilor etice, estetice şi religioase.

Toate cele trei grupări au în comun respingerea înfluentelor exterioare, refuzul europenizarii. Ele condamna izolarea elitei culturale de popor, din cauza optiunii intelectualilor pentru modelele straine, parasind cultura populara ca unica sursa de inspiraţie. Influenţa Occidentului ar provoca absenţa

spiritualitaţii în cultura romanească, o degradare a literaturii (care adoptă modele străine) si chiar a profilului psihologic al etniei.

Revista cu orientarea cea mai radicală ramane Gândirea. În primul număr al revistei, Cezar Petrescu afirmă, în linie tradiţională, că revista işi propune să apere romanismul, adica ceea ce e specific „sufletului naţional” , în fata „spiritului internaţionalist”. Dupa primii zece ani, în care e deschisă spre formule cultivate în literatura europeană (simbolism, expresionism) revista se orientează spre absolutizarea autohtonismului, ortodoxismului şi primitivismului rural .

Programul revistei Gândirea a oscilat între doua directii, putin deosebite în elementele lor de baza: Revolta fondului nostru nelatin de L. Blaga şi Sensul tradiţiei de N. Crainic. Punctul de plecare este lucrarea filozofului Oswald Spengler, Declinul Occidentului, potrivit căreia Occidentul este o civilizaţie aflată într-un stadiu avansat de declin. Se face o disociere între civilizaţie, care anunţă declinul, şi care anunţă declinul, şi cultura, adica momentul de avânt al unui popor, expresia valorilor spirituale. De aceea Blaga recomandă redescoperirea elementelor de cultură dacică pe care civilizaţia latină nu le-a putut înabusi, iar N. Crainic militează pentru ortodoxism, pentru etnicizarea credintei.

Articolul program Sensul Tradiţiei (1929) de N. Crainic, impune crestinul ortodox ca model de valorizare estetic şi ca drum spre universalizare. Legea istoriei de factor creştin: „El e tradiţia eternă a Spiritului care, în ordinea omenească, se suprapune tradiţiei autohtone” trasnforma valorile religioase în element supraordonat al existenţei fiinţei şi al existenţei unui neam. Biserica devine sinonima cu un gen de eternitate profund spiritualizat: „ordinea ei locală şi temporală se transpune în ordinea universală şi veşnică.” În acest context, individul nu mai există ca fiinţă de sine stătăatoare. Elocvenţa în acest sens, este folosirea pronumelui personal şi a verbelor la persoana I plural, într-o serie de enunţuri cu caracter sentenţios: „Peste pământul, pe care am învaţat să-l iubim din <<Sămănătorul>>, noi vedem aruncandu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe. Noi vedem substanţa acestei biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică. Pentru noi şi pentru cei carii vor venii după noi, sensul istoriei noastre şi al vieţii şi artei populare, ramane pecetluit dacă nu tinem seamă de factorul creştin.” Sinonimia între biserică şi etnic poate fi considerată ca o dovadă de intolerantă de cei care nu sunt ortodocşi. Dar ceea ce este mai important, in cazul de faţă, se referă la sursele artei: „tradiţia etnică, permanentă şi vie în limitele autohtonismului, se eliberează şi se spiritualizează odată absorbită în puterea tradiţiei eterne a Bisericii”. Arondarea artei unor domenii exterioare exteticului, precum etnicul, autohtonismul şi creştinismul ortodox, are ca efect regionalizarea, inchiderea în sine.

Doctrina gândiristă (autohtonist-ortodoxistă) împusa de N. Crainic a avut drept consecinţă o perspectivă deformatoare asupra literaturii supuse analizei critice, dar şi refuzul oricărei alte orientări literare sau culturale. Majoritatea colaboratorilor revistei nu aderă la doctrina promovată.

Deşi tradiţionalismul este „mai degrabă un program decât o sensibilitate reala”( N. Manolescu ), valoarea lui rămâne în zona sensibilitaţii metafizice/ a spiritualizării ortodoxiste (L. Blaga, V. Voiculescu) şi în cea a elementului rural, a exaltării vitaliste (Aron Cotrus si Radu Gyr). De asemenea a revitalizat teme romantice, precum folclorul, mitul, abordate cu note moderniste de scriitori care n-au avut constiinţa apartenenţei la această orientare (de exemplu T. Arghezi ).

În a doua jumatate a sec. al XX-lea, ideile tradiţionaliştilor vor fi reluate de Edgar Papu, care propune conceptul de protocronism (din gr. Protos „primul, înainte” şi chronos „timp”). În volumul Clasicii nostri (1977), autorul evidenţiaza faptul că scriitorii români (D. Cantemir, C. Negruzzi, I. H. Radulescu,V. Alecsandri, I. Creanga, M. Eminescu etc.)sunt anticipatorii unor curente literare şi culturale universale. Curentul protocronist este generat ideologic si nu a avut un ecou notabil în epocă.

După cum am mai afirmat, distincţia între modernism şi tradiţionalism constă în modeul în care este înţeleasă relaţia individului cu grupul. Modernismul este concentrat pe relaţia eu-individul.În acest sens individul nu se mai subordonează în totalitate valorilor grupului din care face parte. Identitaţile se

stabilesc pe criterii de apartenenţă (socială, politică, economică, culturală, de gen etc.). pornind de aici, criteriile de valorizare ale unei opere literare se cantoneaza în estetic.

În Mutatia valorilor estetice, Eugen Lovinescu neagă capacitatea unui popor de a produce valori estetice unice. Asumarea unor valori tipice pentru o anumită epocă de către culturile mici este esenţială pentru dezvoltarea acestora: „Am numit, dupa cum se ştie, sincronism acţiunea uniformizata a timpului în elaboraţiile spiritului omenesc şi am facut din el cheia de boltă a explicării formaţiei civilizatiei romane. [...] Sincronismul inseamnă, după cum am spus, actiunea uniformizatoare a timpului asupra vietii sociale şi culturale a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o independenţă materială şi morală.” Modelul valorizant al unei epoci este numit de E. Lovinescu spiritul veacului (saeculul). A fi modern, a evolua, a comunica cu lumea, este sinonim cu a cunoaşte spiritul veacului şi de al asuma.

Concluzie 3Tradiţionalismul pune accentul pe grup, pe colectivitate; autenticitatea individului (ca şi

autenticitatea unei opere de artă) există numai în masura în care se revendică de la autenticitatea grupului; mentalitatea individuală trebuie să se suprapuna mentalităţii colective.

Spre deosebire de tradiţionalişti, moderniştii pun accentul pe individ. El este cel care promovează valorile, care imprimă modele de comportament.

Privită sub acest aspect, distincţia dintre cele doua tendinţe corespunde opoziţiei între specificul naţional şi occidentalizare, între o comunicare limitată la nivelul unei etnii si o comunicare contemporaneizată cu spiritul veacului.

Asumarea identitaţii culturale în context european a României începe în sec. al XIX-lea, când se conturează clar orientarea spre valorile Occidentale. Acum identitatea culturală este resimtită atât la nivelul de comunicare, cat şi la nivelul de structuri (universitate, teatre, jurnale, partide etc.). Ceea ce trebuie notat este faptul că raportarea la contextul european se face cu o privire critică. Secolul al XX-lea pare a fi cel al extremelor. Acum identitatea culturala este asumată neconditionat sau negată fără nuantări.

Meritul incontestabil al perioadei în discutie este acela că prin intermediul unor spirite excepţionale (M. Kogalniceanu, T. Maiorescu, Carol I,fam. Brătianu s.a.), s-a infaptuit modernizarea României într-un timp scurt.