Ideea de Europă creştină la romanticii germani

Mihai Georgita

În ansamblul curentului Romantic se pot lesne descoperii trăsături antagonice: priviri încrezătoare spre viitor sau retrageri dezolante în lumea trecutului; abordarea energică a problemelor actualităţii sau evadarea în orizonturile exotismului, îndemnuri spre acţiunea combativă sau indolenţa în pasivitatea contemplativă, forme diverse de morbiditate şi egoism sau vigoare moral-altruistă şi elan revoluţionar1. Se susţine că orice îngrădire repugnă spiritului romantic, el are percepţia totalităţii şi nu a detaliului, e atras de sinteze. Viziunea romantică e o viziune globală, dezvoltată fie pe temeiul unei filozofii a identităţii, fie pe acela al unui dinamism istoric din antichitate şi evul mediu spre trecutul naţional2. Dar nu toată perioada romantismului, care se întinde pe mai bine de o jumătate de secol, este străbătută de un spirit vizionar şi universalist Lucrări mai noi disting două tipuri de romantism sau mai precis două stadii succesive. Primul, din perioada anterioară anului 1815, a fost denumit High Romanticism şi s-a dezvoltat în perioada revoluţiei franceze şi a imperiului în câteva ţării occidentale, cum ar fi Anglia Franţa şi Germania. Acesta se caracterizează prin radicalism ideologic, coerenţă , vizionarism, simţ cosmic, integrarea contrariilor, misticism şi intensitate pasională. Stadiul ulterior, cuprins între 1815, data căderii lui Napoleon, şi revoluţia de la 1848, a fost denumit convenţional Biedermaier Romanticism, specific mai multor ţări din Europa, se caracterizează prin intimism, idilism, pasiuni temperate, valori domestice, confort spiritual, socialitate, militantism, conservatorism, ironie şi resemnare. Sentimentul de anxietate şi resemnare din epoca Biedermaier respinge pretenţiile vizionare, atotcuprinzătoare şi titanice specifice în High Romanticism3. Primul tip de romantism, cel titanic, dar în egală măsură utopic, dezvoltă o nouă viziune asupra religiei şi asupra organizării statale, pe care nu le mai regăsim în perioada Biedermaier.

Credem că totul porneşte de la o nouă Weltanschauung, pe care au construit-o neobosit romanticii. Ei considerau că omul şi cosmosul nu sunt două lumii diferite, ci alcătuiesc un întreg organic, armonios4. Omul trebuie să aibă o viziune de ansamblu asupra lumii, care să transgreseze contrariile şi numai astfel se va desăvârşi. Esenţa romantismului se defineşte prin unitate în pluritate5.

1 Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, vol. II, Editura Saeculum, Bucureşti 1999, p. 127-128. . Pentru multiplele caracteristici ale romantismului vezi: Irina Petraş, Teoria literaturii: Dicţionar –antologie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 82-89. 2 Vera Călin, Romantismul, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 44-45. 3 Întrega discuţie la: Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermaier, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, pp. 5-61 passim. 4 Edgar Papu, Existenţa romantică, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.79. 5 Mihai A Stroe, Romantismul german şi englez. Ştiinţa arhetipurilor, ipoteza interfinitudinii şi numărul de aur, Institutul european, Iaşi, 2004, p. 151-178.

Tocmai de aceea se apelează atât de des la valorile mitului, care la rândul său este asociat cu ideea de frumos, simbioză a celorlalte idei. Relaţia dintre religie şi mit este atent studiată în aceasta epocă.6 Spre deosebire de iluminişti, romanticii opun concepţie mecanicist-dialectice viziunea organică asupra universului, astfel încât între materie şi spirit nu mai este vorba de opoziţie, ci de sinteză, între subiect şi obiect se constituie o unitate organică. Dar omul romantic nu este un idealist. Valorile nu sunt transcedentale ca la filozofii idealişti, ele ar putea fi înfăptuite, numai că până atunci a lipsit eroismul. Această viziune va tulbura ideea de religie aşa cum era ea concepută, conferind sentimentului religios o nouă intensitate şi o mai mare profunzime, fapt pentru care romantismul a fost considerat înrudit cu mistica7.

Un rol important în constituirea viziunii romantice despre religie l-a avut indubitabil şi propensiunea lor istoricistă. Istorismul a fost caracterizat de critici ca una dintre dimensiunile fundamentale ale gândirii romantice8. Istorismul a fost generat atât de experienţele istorice din aceea epocă, cât şi de adeziunea romanticilor la un tip de gândire evoluţionistă. Nici un curent literar anterior nu a fost atât de masiv orientat de modul de înţelegere a trecutului, de filozofia istoriei aşa cum a fost romantismul. În discursul romanticilor argumentul istoric se împleteşte frecvent cu predica de amvon şi naşte mereu atitudinea mesianică, firească unor luptători ideologici pentru o cauză, a cărei justeţe se identifică în conştiinţa lor cu voinţa divină9. Iluminismul desconsidera total trecutul. Romantismul, dimpotrivă, căuta mereu elemente de continuitate în istoria omenirii, conştiinta estetică a romanticilor se raportează mereu la trecut. Romanticii germanii vor să restabilească prestigiul trecutului prin simplul fapt că iluminiştii l-au ignorat. De aceea dezvoltarea socială şi politică a popoarelor este concepută în mod organic. În comparaţie cu spiritul revoluţionar iluminist, ei apar ca tradiţionalişti. Dar ei nu sunt nişte reacţionari din punct de vedere ideologic. Ei aveu suficient simţ istoric pentru a înţelege că o anumită epocă, oricât ar fi de măreaţă, nu poate fi reactualizată. Romanticii germanii au preţuit în primul rând spiritualitatea medievală, au revalorizat-o pentru prima oară10. În eseul său die romantische Schule (1836), Heinrich Heine vede în doctrina primului grup romantic o reînviere a spiritului medieval, considerând evul mediu creştin drept sursa poeziei romantice germane. Dar prin catolicismul militant şi misticismul promovat de romanticii germani el vede o prelungire a unui spirit malefic, prielnic absolutismului micilor curţi feudale11.

Romanticii plănuiau o nouă religie adaptată la exigenţele unui nou mesianism ,- o „nouă epocă de aur” afirmă Novalis-, care urma să se înalţe haosul frământat al epocii. Friedrich Schlegel avea, între numeroasele sale

6 Francois Furet(coord.), Omul romantic, Polirom , Iaşi, 2000, p. 243-246; Edgar Papu, op. cit., p. 115-122.7 Nicolae Râmbu, Romantismul filosofic german, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 18-19, 38, 46-47 8 Edgar Papu, op. cit., p. 138-148.9 Vera Călin, op.cit. p. 46-48. 10 Nicolae Râmbu, op. cit., p. 49.11 Vera Călin, op. cit., p. 227.

planuri, pe cel mai grandios: acela al întemeierii unei noi religii, care-l preocupa foarte serios în ciuda neîncrederii prietenilor. Adevăratul colaborator îl socotea numai pe Novalis, de care nimeni nu se îndoia că avea vreo religie. Schlegel vedea în Novalis un Crist iar pe el ca pe un Pavel. Schlegel descoperise ca printr-o revelaţie armonia universului şi frumuseţea sa. Sentimentul de plăcere nou dobândit de a fi membru al unui mare întreg, etern şi raţional , era religia lui Friedrich12. Religia concepută de romantici este una transconfesională, în afara eclesiei, una filozofico-poetică bazată pe idea de Gottheit 13. Romanticii încep să pună accent nu pe actul credinţei ci pe miraculosul credinţei, credinţa nu trebuia trăită ca o datorie, ci ca iubire făcătoare de minuni. Credinţa lor se apropia mai mult de misticism, decât de dogma credinţei. Accentuau meditaţia în defavoarea actului credinţei, tocmai din cauza conştiinţei lor universale. Meditaţia şi trăirea mistică unesc în armonie contrariile. Astfel se aluneca uşor spre religiile păgâne din antichitate care vorbeau despre înrudirea dintre om şi natură. Astfel ştiinţa fizicii, prin care se înţelegea toate ştiinţele naturii, devine baza mitologiei şi a religiei pentru mulţi romantici14. Pornind de la filozofia naturii, Schelling postula o nouă religie naturală în spirit modern ştiinţific, sugestii preluate şi de Friedrich Schlegel15. Teologii vedeau în romantici nişte panteişti deghizaţi. Periplul căutării romantice între extreme a făcut ca „spiritul lor de investigaţie-notează Ricarda Huch-depăşind toate limitele autorităţii şi al tradiţiei, îndrăznind chiar a concepe ideea unei noi religii, a sfârşit prin a se refugia în portul vechii religii catolice”. Apoi adaugă „ în viaţa fiecărui dintre romantici se poate urmări itinerariul străbătut de suflet pentru a ajunge în acest punct”16. Tieck s-a refugiat în trecutul de care catolicismul era atât de mult legat: la fel prietenul său Wackenroder, dispreţuind arta contemporană se apropie încet de vechi maeştri acceptând oarecum catolicismul ca recuzită a epocii în care au trăit. Tot prin intermediul artei Friedrich Schlegel şi prietena lui Karoline au ajuns să aibă afinităţi pentru catolicism. Romantismul era un ev mediu renăscut.Lume catolică care-şi face loc tot mai mult în operele romanticilor. Madona începe să fie tot mai familiară acestor protestanţi. Wilhelm Schlegel, după moarte micuţei sale Augusta, o recomandă inimii plină de bunătate a Celei de sus. Novalis surprinde imaginea cerească a fecioarei Maria în „imnuri spirituale”. La fel Tieck înfăţişează o întreagă lume catolică în Genoveva, în care autorul trădează nostalgia sa după o astfel de candidă credinţă. Mulţi au crezut şi sperat că odată cu reintroducerea credinţei catolice va reveni pe pământ o întreagă procesiune de nobili ostaşi ai Domnului, de sfinţi făcători de miracole, de femei cu duhul carităţii17. Un caz interesant de convertire la catolicism este cel al lui Friedrich Schlegel şi mai ales al soţiei sale Dorothea,

12 Ricarda Huch, Romantismul german, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 154-156. 13 Nicolae Râmbu, op. cit.,p.56-69.14 Mihai A Stroe, op. cit, p. 198-199. 15 Ricarda Huch, op. cit., p. 157-158. 16 Eadem, p. 280. 17 Eadem, p. 281-285.

devenită fanatică. De asemenea, cel al familiei Tieck, care trăia în Italia. Acei idealişti romantici care au vrut să realizeze pe pământ biserica nevăzută, cuprinzătoare a tuturor spiritelor, după o scurtă luptă au căzut în moda fatală a vechiului catolicism. Un exemplu elocvent în acest sens este cel al lui Friedrich Schlegel, care a luptat pentru reunirea celor două confesiuni protestantă şi catolică18. Natura sensibilă a unor romantici ca Tieck şi Brentano i-au adus înspre catolicism, unde au redescoperit taina spovedaniei care le uşura conştiinţa. Viziunea armonioasă a lumii şi dragostea pentru natură a făcut dintr-un protestant ca Daumer să adere la catolicism. Gorres în lucrarea Mistica creştină vorbeşte despre o biserică atotcuprinzătoare, unitară, ceea ce corespunde concepţiei romantice despre unitate. El vorbeşte cu respect şi despre Reformă, care a avut un rol benefic când a condamnat decăderea vieţii spirituale superioare. Echilibrul şi unificarea bisericilor, în viziunea acestuia, se va restabilii pe calea universalităţii. Passavant, originar dintr-o familie hugenotă franceză, deşi nu se va converti, considera ca a sosit timpul ca bisericile să se reunifice, deoarece de pretutindeni se ridicau glasuri care afirmau că protestantismul şi catolicismul au o certă unitate lăuntrică19. Într-adevăr concepţiile unui filozof de talia lui Leibnitz20 putea să influenţeze gândirea romanticilor germani cu privire la unificarea Europei prin reunificarea credinţei. Animat de o viziune cosmopolită, s-a străduit să contribuie la restabilirea unităţii originare a creştinismului prin realizarea unei înţelegeri între catolici şi protestanţi. Unificare Europei se putea realiza după opinia acestuia numai pe baza unităţii dintre puterea imperială şi cea spirituală a papei, aşa cum exista înainte de Reforma religioasă. Această unitate ar garanta pacea între popoarele Europei şi ar asigura paza în faţa eventualilor inamici21.

În această atmosferă de redescoperire a spiritualităţii medievale şi implicit a valorilor creştine de factură catolică, dar şi a constituirii principiilor politice ale Restauratiei22, Novalis redactează un eseu amplu intitulat: Die Christenheit oder Europa . Departe de a se crede despre el, aşa cum a devenit un poncif pentru caracterizarea romanticilor, ca fiind sensibili, visători, el era un ins pragmatic. „Profesiunea de literat este , scria el unui prieten, ceva secundar , mă puteţi judeca mai bine după ceea ce e esenţial, după viaţa practică”. Era o persoană echilibrată, realistă chiar pragmatică cu toate că o parte din opera sa nu-l recomandă astfel. Tuturor romanticilor crede Ricarda Huch, care i-a făcut o subtilă caracterizare morală, Novalis le era superior prin capacitatea de a se autostăpâni23. Cei înzestraţi cu simţ artistic au de obicei aversiune faţă de

18 Eadem, p. 288-293.19 Diferite cazuri de convertire la catolicism a romanticilor germani şi cauzele care au determinat aceaste convertiri, precum şi concepţii despre unificarea bisericilor vezi pe larg la: Eadem, p. 485-496.20 Ioan Horga, Construcţie europeană. Tradiţie, realitate şi perspectivă, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 1988, p. 27.21 Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p. 88-89. 22 Rene Remond, Religie şi societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea şi XX. 1780-2000, Polirom, Iaşi, 2003, p. 103.23 Ricarda Huch, op. cit., pp. 68-72.

ştiinţele exacte. Dimpotrivă Novalis era un spirit universal, de factură renascentistă. De pildă căuta în fiecare ştiinţă particulară planul unei ştiinţe totale, iar în fiecare proces regulat simbolul armoniei universale24. Novalis era şi un creştin pios, iar din femeile sale iubite face un cult mistic.

Eseul a fost prezentat prietenilor săi, printre care fraţii Schlegel, Tieck, Dorothea Veit în 1799, care s-au opus publicării lui, considerându-l deficitar din mai multe puncte de vedere. În primul rând viziunea profund antiprotestantă a unui protestant25. Cu excepţia câtorva extrase publicate în Athaneum el apare publicat integrala abia în 1826. Studiile întreprinse de Novalis asupra evului mediu, moartea Papei Pius al VI-lea în 1799 după detenţia lui şi limitarea autorităţii papei în 1798 la micul său stat papal26, precum şi citirea Cuvântărilor despre religie a lui Schleiermacher si probabil unele principii ale Restauraţiei care deja circulau, au generat redactarea imediată a acestui eseu.

Eseul începe cu invocaţia acelor timpuri frumoase când în Europa era doar o singură creştinătate27. Apoi Novalis enumeră o serie de motive pentru care în Europa era mai bine când exista doar catolicismul, adică în evul mediu. Un interes comun lega până şi cele mai îndepărtate provincii ale acestui imperiu spiritual, condus de un singur suveran în persoana Papei, a cărui porunci erau îndeplinite cu sârguinţă de numeroasa tagmă a clerului, care era foarte respectată de popor şi la care pentru diferitele nevoinţe şi nevoi găseau alinare şi ajutor. Novalis face şi un lung elogiu clerului catolic, pe care-l idealizează. Tagma preoţească, înzestrată cu puteri miraculoase, călăuzea poporul cu haruri şi lumină, astfel încât şi cele mai sălbatice porniri au trebuit să cedeze în faţa fiinţei lor care răspândea pacea. De asemenea, Fecioara Maria şi cultul marianic cu toate binecuvântările sale este scos în relief de Novalis. Cuvinte frumoase sunt scrise de Novalis cu privire la serviciul religios al bisericii catolice, la cultul relicvelor şi la pelerinajele, care umpleau sufletul oamenilor de pace şi bucurie. Adversitatea faţă de trufia progresiştilor în dauna simţului pentru sacru o exprimă fără rezerve şi este întru totul de acord cu opoziţia papalităţii la descoperirile ştiinţifice, devenite periculoase la momentul nepotrivit. Papalitatea reprezenta un divan suprem la care regii şi principii veneau să-şi găsească dreptatea. Pentru aceştia adevărata slavă era să-şi găsească sfârşitul în cinul călugăresc şi în mănăstire, în contemplaţii divine. Cât de binefăcătoare era această orânduire pentru natura profundă umană o arată dezvoltarea armonioasă a tuturor aptitudinilor spirituale umane, culmea neobişnuită atinsă în toate ramurile vieţii artistice şi spirituale. Această scurtă apologie o încheie cu următoarea propoziţie: „acestea erau alesele trăsături principale ale acelor timpuri cu adevărat catolice sau creştine „ (das war die schonen wesentlichen

24 Eadem, p. 76.25 Eadem, p. 285-287.26 Pimder Boer, Peter Bugge, Ole Waever, The history of the idea of Europe, London & New York, p. 69. 27 Novalis, Geistliche Lieder. Die Christenheit oder Europa. (Cîntece religioase. Creştinătatea sau europa), Institutul european, Iaşi, 1999, p. 172:” Es waren schone glanzende Zeiten, wo Europa ein Christliches Land war, wo eine Christenheit diesen menschlich gestalteten Weltteil bewohnte”.

Zuge der echt katholischen oder christlichen Zeiten)28. În continuare face o subtilă analiză a modului în care această stare de armonie a Europei catolice a fost distrusă treptat. Lumea europeană-crede Novalis- nu era suficient de matură spiritual pentru a putea păstra această împărăţie minunată(dieses herrliche Reich), astfel că ea sub povara grijilor egoiste şi a vieţii economice a început să şubrezească, iar apoi a fost socotită drept o înşelătorie şi pentru totdeauna sfâşiată de o mare parte a europenilor( auf immer von einem grossen Teil der Europaer zerrissen wurde). Subminarea temeliilor acestei Europe unite de credinţa catolică se datorează în principal firii labile a fiinţei umane. Lăcomia şi nesfărşitul efort pentru satisfacerea bunăstării nu-i mai lasă omului răgazul să contemple cu luare-aminte lumea sufletului său( keine Zeit zum stillen Sammeln des Gemuts, zur aufmerksamen Betrachtung der innern Welt ubrig bleibt). Decăderea a fost provocată şi de clerul său care îşi pierduse destoinicia în misiunea sa nobilă şi o dată cu aceasta respectul şi încrederea29.

Dar aportul cel mai mare la dezintegrarea vechi lumii catolice europene l-a avut protestantismul. Novalis face astfel o critică severă protestantismului. Deşi îi recunoaşte unele merite, îi reproşează acestuia că a pierdut din vedere consecinţa inevitabilă a procesului pe care l-a provocat, separând inseparabilul a divizat biserica indivizibilă şi a rupt păcătuind din comunitatea creştină universală, singura prin care şi în care era posibilă adevărata renaştere ce dăinuie30. Prin amestecul principilor a devenit o religie închisă în graniţele statale şi asta în defavoarea intereselor religioase universale. După lovitura dată instituţiei, a urmat contestarea Însă cea mai mare pierderea din punct de vedere spiritual a fost promovarea interpretării ad literam a Bibliei, rămasă singura autoritate în materie de credinţă(sola Scriptura), apoi popularizarea ei în rândul maselor, astfel încât a sărăcit-o de conţinut, a împiedecat pătrunderea şi revelarea Duhului Sfânt( der heilige Geist), şi a indus o secătuire a simţului către sacru31. O rază de speranţă pentru vechiul creştinism a apărut o dată cu ordinul iezuiţilor. Novalis îşi exprimă întreaga admiraţie faţă de acest ordin, duşman de moarte a protestanţilor şi remarcabil factor de progres al umanităţii32. În această ordine de idei, Novalis dezvoltă o filipică aspră împotriva ştiinţei şi noii filozofii a luminilor, care se opune atât religiei cât şi sensibilităţii ori simţului pentru frumos. Revoluţia franceză a avut ca scop crearea unei lumii eminamente laice, dar tocmai momentele dificile sunt favorabile spiritului creator al religiei. În perioade de grele încercări religia şi-a arătat adevărata valoare. De aceea, Novalis prevede o nouă renaştere spirituală o dată cu încheierea Revoluţie. De asemenea, el nu poate să nu remarce faptul că în timpul său, cel al romanticilor, în Germania mai mult ca în altă ţară, există o mare efervescenţă în ştiinţe şi în 28 Ibidem, p. 175-179. 29 Ibidem, p. 179-183.30 Ibidem, p. 183: „aber sie vergassen das notweindige Resultat ihres Prozesses; trennten das Untrennbare, teilte die unteilbare Kirche und rissen sich frevelnd aus dem allgemeinenen christlichen Verein, durch welchen und in welchem allein die echte dauernde Wiedergeburt moglich war”. 31 Ibidem, p. 184-188.32 Ibidem, p. 189-191.

arte, semn al zorilor unei lumii noi. Această nouă dezlănţuire de forţe creatoare apare ca o reacţie la încremenirea impusă de Iluminism. Acum Novalis simte nevoia să facă o apologie a romantismului, ce a adus un nou simţ al sacrului33.

O pace şi o unificarea a Europei nu se va putea face decât sub auspiciile vechiului creştinism medieval. Aceasta este concluzia la care ajunge Novalis în finalul acestui eseu. Cu spiritul său însetat de universalitate vede în Europa astfel alcătuită o călăuză a celorlalte continente spre împărăţia cerurilor34.

Novalis scrutează trecutul nu dintr-un paseism devenit cronic pentru romantici, ci cu speranţa aflării unei reînnoiri spirituale a prezentului. Uniunea de state ale Europei nu trebuia să fie în concepţia lui Novalis una administrativă , ci una organică, legată prin credinţă şi iubire. Pe temeiul iubirii creştine se va constitui între state o confederaţie în care raporturile de forţă vor fi înlocuite cu cele ce se instituie în statul organic între cetăţeni şi familia regală. Astfel naţiunea apare ca un individ mai vast cu propriul ei suflet şi necesităţi spirituale. Aşa cum indivizii unei naţiuni devin o unică fiinţă când luptă în numele aceloraşi valori şi trăiesc aceleaşi sentimente tot aşa şi naţiunile Europei trebuie să formeze o vastă fiinţă universală, al cărei centru de gravitaţie este iubirea creştină35. Eseul lui Novalis nu s-a bucurat de o receptare largă în epocă din cel puţin două motive: oferă o critică aspră a protestantismului într-un mediu protestant şi propune ieşirea din impasul politic al ţărilor europene doar prin renaşterea religiei vechi, şi implicit prin dispariţia protestantismului. Oricum Novalis este primul care a expus cu claritate necesitatea unei uniuni europene pe bazele creştinismului. El a fost determinat să scrie acest eseu de adânca înţelegere a urmărilor negative ale Revoluţiei franceze şi în virtutea principiilor Restauraţiei care s-au conturat în acea perioadă36. Exista la cumpăna veacului XIX un climat de reconsiderare şi de reapreciere a valorilor creştine tradiţionale. Pe o direcţie asemănătoare cu cea urmată de Novalis se înscriu, de pildă, şi concepţiile lui Joseph de Maistre, ambasador la Sardiniei la Sankt Petersburg. El era un susţinător al unităţii europene sub egidă papală, cu reuniunea ecumenică a catolicilor, a protestanţilor şi a ortodocşilor şi prin restrângerea suveranităţii statale, fără distrugerea ei totală37. Chiar şi în Franţa, unde a existat cel mai virulent curent anticlerical în preajma Revoluţiei, a început o schimbare radicală în favoarea unui creştinism de factură catolic-medievală. Cartea lui Chateaubriand Genie du christianisme (1802) a avut un efect considerabil în acest sens. Acest gânditor francez scoate în relief enorma contribuţie a creştinismului medieval în toate domeniile vieţii, punând în contrast chiar şi creaţiile antichităţii clasice. Reevaluarea creştinismului medieval a dat conceptului de Europă o bază istorică. Ideea de Europă unită va fi privită dintr-

33 Ibidem, p. 193-209.34 Ibidem, p. 211-217.35 Nicolae Râmbu, op. cit., p. 113-114. 36 Ioan Constantinescu, Actualitatea lui Novalis, Postface a Novalis, op. cit., p. 292-294. 37 Ladislau Gyemant, Preistoria construcţiei europene. Prehistory of the European Construction, Editura fundaţiei pentru studii europene, Cluj-Napoca, 1999, p. 26-30.

o perspectivă istorică, care a lipsit până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care va primi o dinamică în secolul XIX prin conectarea la idealurile politice, sociale şi religioase contemporane38.

38 Pimder Boer. Peter Bugge, Ole Waever, op. cit., p. 68-70.