Hotărârea T.M. şi C.M. c. Moldovei28 01 2014

În cauza T.M. şi C.M. c. Moldovei, reclamanţii sunt cetăţeni moldoveni, născuţi în 1982 şi 2002 şi care locuiesc în Chişinău.

Primul reclamant s-a aflat în căsătorie cu M.M. până în 2001. Al doilea reclamant s-a născut din căsătoria respectivă în 2002. M.M. s-a implicat în jocuri de noroc şi a devenit agresiv în raport cu ambii reclamanţi, urmare la ce primul reclamant a înaintat o acţiune de divorţ, căsătoria fiind desfăcută la 25 februarie 2010. La 24 februarie 2011 Curtea de Apel Chişinău a decis că reclamanţii au dreptul la ¾ din apartamentul familiei, iar M.M. ¼. Se pretinde că după adoptarea acestei decizii

M.M. a devenit încă mai agresiv.

La 22 iunie 2010 primul reclamant s-a plâns de violenţă verbală din partea lui M.M., în consecinţă ultimul a fost sancţionat cu o amendă de 500 lei.

La 5 septembrie 2010 M.M. l-a bătut pe primul reclamant; de asemenea, se pretinde că el a cauzat câteva leziuni copilului. Un raport medical din 06 septembrie 2010 a stabilit că primul reclamant a avut două hematoame pe buza inferioară şi un uşor mic a dintelui de pe partea stângă. Un alt raport medical din aceeaşi zi a stabilit că cel de al doilea reclamant a avut două vânătăi pe mâna dreaptă.

La 21 martie 2011 primul reclamant s-a plâns la poliţie despre violenţa psihică şi fizică de la fostul soţ. Un raport medical din aceeaşi zi a confirmat că ea a avut două hematoame pe piciorul drept. M.M. a fost amendat cu 500 lei.

La 1 aprilie 2011 primul reclamant a depus o altă plângere împotriva lui M.M. şi a cerut aplicarea măsurilor de protecţie.

La 5 aprilie 2011 primul reclamant a cerut procuraturii iniţierea urmăririi penale împotriva lui M.M. La 6 mai 2011 procuratura a respins cererea, constatând că materialele medicale au confirmat că leziunile cauzate reclamanţilor au fost considerate ca fiind neprejudiciabile sănătăţii, pe când infracţiunea de violenţă în familie este aplicabilă doar când cel puţin este cauzat un prejudiciu minor sănătăţii. Reclamanţii au contestat această decizie la Procuratura Generală.

La 11 aprilie 2011 judecătoria Buiucani a emis o ordonanţă de protecţie, obligându-l pe M.M. să părăsească temporar locuinţa şi să evite să se apropie mai aproape de 100 metri de reclamanţi sau de locurile lor de muncă şi studii. Totuşi, ordonanţa de nu a fost expediată autorităţilor competente şi primul reclamant a obţinut o copie doar la 22 aprilie 2011. În aceeaşi zi, primul reclamant a adus la cunoştinţa sectorului de poliţie, MAI şi Departamentului Asistenţă Socială despre emiterea ordonanţei.

La 20 aprilie 2011 un raport psihologic a confirmat că cel de al doilea reclamant a suferit anxietate şi probleme emoţionale, recomandându-se separarea de la tatăl abuziv.

În pofida a două vizite a poliţiei cu scopul de a-l forţa pe M.M. să părăsească apartamentul, la 22 şi 28 aprilie 2011, M.M. nu a fost evacuat şi reclamanţii au petrecut câteva nopţi cu rudele sale. A treia încercare de evacuare la lui M.M. la 29 aprilie 2011 a eşuat, când ultimul a arătat o decizie a judecătoriei Buiucani de suspendare a executării propriei decizii din 11 aprilie 2011, până la examinarea apelului declarat de M.M. Astfel poliţia a refuzat să i-a vreo acţiune în privinţa lui M.M. până la decizia judecătorească.

La 22 aprilie 2011 reclamanţii au cerut să fie admişi la un azil al victimelor violenţei în familie, personalul căreia au constatat tulburări psihologice în rezultatul violenţei suferite din partea lui M.M.

La o dată nespecificată reclamanţii au contestat decizia din 29 aprilie 2011. Departamentul Ordine Publică a MAI, de asemenea, a contestat această decizie, invocând că instanţa era obligată prin lege să adopte o decizie pe marginea plângerii reclamanţilor în 24 de ore, ceea ce nu a fost respectat. Mai mult ca atât, legea prevede că obiecţiile la ordonanţa de ordonanţa de protecţie nu pot suspenda executarea ordonanţei respective. Totuşi, instanţa a suspendat executarea ordonanţei din 11 aprilie 2011. Mai mult ca atât, ordonanţa de protecţia nu a fost expediată imediat poliţiei şi autorităţii de protecţie socială, după cum cere legea. Omisiunea de a lua o decizie şi omisiunea de a executa ordonanţa de protecţia pun reclamanţii sub riscul următoarelor rele tratamente.

La 24 mai 2011 a fost pornită urmărirea penală împotriva lui M.M. pentru pretinsul furt de bijuterie de la primul reclamant.

De asemenea, la 24 mai 2011 Curtea de Apel Chişinău a respins apelul declarat de reclamanţi şi Departamentul Ordine Publică şi a admis apelul declarat de M.M., anulând deciziile din 11 aprilie 2011 şi implicit anulând măsurile adoptate prin ordonanţa de protecţie. Instanţa a constatat că instanţa inferioară a eşuat să examineze cererea reclamanţilor în procedură specială şi nu a specificat motivele adoptării ordonanţei de protecţie, nu a verificat dacă pretinsul agresor a fost citat corespunzător la şedinţă şi a eşuat să obţină o concluzie de la autoritatea de protecţie socială şi poliţie, până la adoptarea

ordonanţei. Mai mult ca atât, instanţa inferioară nu era în drept să suspende executarea ordonanţei de protecţie. Astfel, decizia din 29 aprilie 2011 de asemenea a fost anulată, cauza fiind trimisă la rejudecare.

La 15 iulie 2011 judecătoria Buiucani a respins cererea reclamanţilor de emitere a ordonanţei de protecţie, constatând că cel de al doilea reclamant a explicat că iubeşte ambii părinţi în egală măsură, că tatăl a vorbit urât şi a încercat să-i alunge din apartament, că erau cazuri când tatăl lovea pe mama şi cazuri când ultima la zgâriat pe tatăl acestuia sau îl ameninţa cu un cuţit. Instanţa a notat că primul reclamant a invocat că M.M. a insultat-o, însă aceasta nu a fost demonstrat. În concluzie s-a constatat că violenţa domestică nu a fost demonstrată.

În faţa Curţii, reclamanţii s-au plâns, în temeiul Articolului 3 din Convenţie, că autorităţile au eşuat să-şi onoreze obligaţiile sale pozitive de oferire a protecţiei de la viitoarea violenţă şi au eşuat să-l sancţioneze pe agresor. De asemenea, s-au plâns, în temeiul Articolului 6 din Convenţie, că judecătoria Buiucani a suspendat decizia s-a din 11 aprilie 2011, chiar dacă legea a rezervat acest drept doar instanţei ierarhic superioare. În continuare s-au plâns, în temeiul Articolului 8 din Convenţie, că autorităţile au eşuat să-şi onoreze obligaţiile pozitive, cum ar fi emiterea promptă a deciziei în răspuns la cererea lor de emitere a ordonanţei de protecţie şi apoi imediat să comunice decizia autorităţilor competente. Ei pretind că indulgenţa sancţiunilor aplicate agresorului au contribuit la continuarea acţiunilor violente. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul Articolului 13 din Convenţie că nu au dispus de un remediu efectiv în privinţa plângerilor sale, în temeiul Articolului 8, în particular în privinţa inerţiei ofiţerilor de poliţiei la executarea ordonanţei de protecţie. În final, reclamanţii s-au plâns, în temeiul Articolului 14 în conjuncţie cu Articolele 3 şi 8 din Convenţie, pretinzând că autorităţile au avut o abordare părtinitoare împotriva femeilor în probleme legate de violenţa în familie.

Dacă reclamanții au fost supuși tratamentului contrar art. 3 CEDO

În speţă, reclamanţii au prezentat dovezi medicale privind maltratarea acestora. Un alt incident similar împotriva primului reclamant a fost confirmat de un raport medical din 21 martie 2011. A avut loc un alt incident, confirmat, implicând abuzul verbal.

Mai mult decât atât, Curtea nu a putut disconsidera frica primului reclamant a unor atacurii viitoare, având în vedere istoria anterioară a lui M.M. de abuz şi faptul împărţirii apartamentului cu acesta. Dovada acestei temeri poate fi găsită în cererea de acordare a azilului în afara ţării. Similar, al doilea reclamant, suferind atât atac direct şi abuzz verbal, şi fiind martorul abuzului faţă de mama sa, a fost supus unor suferinţe peste limita minimă din perspectiva aplicării art. 3 CEDO, în particular considerând vârsta fragedă şi constatările raportului psihologic.

Dacă autoritățile și-au onorat obligațiile pozitive în temeiul art. 3 CEDO

Curtea a notat că, autorităţile au adoptat un cadru legislativ, care permite luarea măsurilor împotriva persoanelor acuzate de violenţă domestică.

Sarcina Curţii este să determine dacă autorităţile naionale au fost conştiente, sau trebuiau să fie conştiente, atât de aplicarea violenţei faţă de reclamanţi şi riscurile unei violenţe viitoare, şi dacă da, dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a-i proteja şi pedepsi persoana vinovată.

Curtea a considerat că autorităţile au fost destul de conştiente de comportamentul violent a lui M.M., care a devenit şi mai evident după eliberarea ordonanţei de protecţie din 11 aprilie 2011. În pofida unor plângeri oficiale privind violenţa domestică, este evident din documentele medicale şi amenzile aplicate, că poliţia cunoştea de alegaţia reclamanţilor că M.M. i-a abuzat. În această situaţie, era obligaţia poliţiei să investigheze din oficiu necesitatea de acţiona pentru a preveni violenţa în familie. Totuşi, autorităţile, aparent au fost incapabile să ofere careva protecţie în absenţa unei plângeri oficiale din partea reclamanţilor, chiar dacă au fost conştienţi de actele de violenţă fizică, inclusiv împotriva unui copil de opt ani.

Poziţia procurorului precum că urmărirea penală nu poate fi iniţiată dacă leziunile cauzate victimelor nu ating un anumit grad de severitate, de asemenea ridică întrebări privind eficienţa măsurilor de protecţie, având în vedere multiplele forme a violenţei domestice, nu toate presupun leziuni fizice, cum ar fi violenţă psihologică sau economică.

După atacul repetat din 21 martie 2011 şi solicitând ordonanţa de protecţie, primul reclamant a fost nevoit să aştepte 10 zile pentru ca instanţa de examineze demesul său, în pofida obligaţiei respectării termenului de 24 de ore. După emiterea ordonanţei de protecţiei, aceasta nu a fost expediată imediat reclamanţilor, şi nici poliţiei pentru executare, ceea ce a supus reclamanţii la un următor risc de maltratare.

În continuare, în pofida tuturor probelor din dosar, atât instanţele de judecată, cât şi procuratura au refuzat să ofere protecţie efectivă până la 29 septembrie 2011. Corespunzător reclamanţilor nu le-a fost oferită protecţie efectivă, timp de un an de zile de la primul incident, cu implicarea violenţei, şi jumătate de an de la înaintarea unui demers oficial pentru oferirea protecţiei.

Considerând modul în care autorităţile au tratat cazul, în special conştientizarea riscului unei viitoare violenţe domestice din partea lui M.M. şi omisiunea de a întreprinde măsuri eficiente împotriva acestuia pe o durată de câteva luni, Curtea a constatat că statul a eşuat să respective obligaţiile sale pozitive în temeiul art. 3 CEDO şi a avut loc o violare a acestui articol.

În lumina constatările sus menţionate, Curtea a lăsat fără examinare plângerea reclamanţilor în temeiul art. 8, art. 13 în conjuncţie cu art. 3 şi 8.

Curtea a constatat, în continuare, violarea art. 14 în conjuncţie cu art. 3, în privinţa primului reclamant, notând că primul reclamant a fost supus violenţei de către soţul acesteia de cîteva ori şi că autorităţile au fost conştiente de atacurile respective.

De asemenea, Curtea a notat că procurorul a refuzat să iniţieze o urmărire penală deoarece leziunile cauzate primului reclamant nu au fost suficient de severe, ceea ce accentuează omisiunea de a realiza de către autorităţile de drept, că specificul violenţei domestice, nu întotdeauna presupune leziuni fizice. Suplimentar, autorităţile au avut nevoie de mult timp pentru a examina demersul reclamantei privind eliberarea ordonanţei de protecţie şi să o expedieze la executare. Ulterior poliţia nu a întreprins măsuri pentru a evacua pe M.M. din locuinţa comună, în pofida urgenţei situaţiei. Între timp primul reclamant a fost nevoit să se refugieze.

Pasivitatea autorităţilor în speţă se datorează în aparenţă omisiunii de a dispune măsuri de protecţie până la înaintarea unui demers formal sau iniţierea unei urmăriri penale împotriva lui M.M. până la înaintarea unei plângeri oficiale. Având în vedere vulnerabilitatea victimelor violenţei domestice, care deseori nu raportează abuzurile, este sarcina autorităţilor să verifice dacă situaţia implica o reacţia mai rapidă şi cel puţin să informeze reclamantul despre existenţa măsurilor de protecţie.

În opinia Curţii, combinaţia factorilor menţionaţi demonstrează explicit că acţiunile autorităţilor nu sunt o simplă omisiune sau întârziere la examinarea violenţei împotriva primului reclamant, dar constituie iertarea acestei violenţe şi reflectă atitudinea discriminatorie faţă de aceasta ca femeie. Constatările Raportorului special ONU, cauzele şi consecinţele, de asemenea şi datele statistice oficiale doar susţin impresia că autorităţile nu apreciază seriozitatea şi întinderea problemei violenţei domestice în Moldova şi efectul discriminatoriu asupra femeilor.

Reclamanţii au cerut 20,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 3,840 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantului 15,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 2,150 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.