Voievozii şi domnii Moldovei din perioada constituiriişi afirmării statului medieval

Unele constatări generale

Istoria domniilor din spaţiul extracarpatic începe o dată cu constituirea nucleelor statale unificatoare în văile râurilor Argeş şi Moldova, care în luptă cu expansiunea puterilor vecine au devenit ţări independente (Muntenia – la 1330, iar Ţara Moldovei la 1365), conduse de propriile lor dinastii domnitoare şi recunoscute în sistemul de relaţii internaţionale din epoca respectivă.Оn prezentul compartiment este urmărită, prin prisma eseurilor biografice ale voievozilor şi domnilor evoluţia formaţiunii statale din valea rвului Moldova cu sediul la Baia, care, începând lupta pentru indepen-denţă la 1359, şi-a constituit treptat cadrul teritorial “de la munte până la mare”, şi-a format structurile statale interne, şi-a organizat viaţa economică şi socială din ţară şi s-a afirmat în relaţiile politice cu ţările vecine, devenind spre deceniul al doilea al secolului al XV-lea subiect activ al relaţiilor internaţionale.Noul stat, consemnat оn sursele externe sub diferite denumiri (Vlahia, Valahia, Rusovlahia (Vlahia de lângă Rusia Haliciană), Maurovlahia, Moldovlahia) este numit în documentele cancelariei domneşti Землy Молдавск# – Ţara Moldovei.Deşi istoria primelor domnii din Ţara Moldovei a fost expusă în mai multe lucrări de sinteză şi speciale începând cu secolul al XIX-lea şi până în prezent (A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Petre P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu, Constantin Cihodaru, Aurelian Sacerdoţeanu, Nicolae Grigoraş, Ştefan S. Gorovei, Şerban Papacostea, Constantin Rezachevici ş. a.), mai rămân a fi controversate sau abordate doar tangenţial diverse aspecte, referitoare la cronologia, activitatea şi viaţa privată a domnilor. Faptul se explică оn primul rând prin absenţa unor informaţii amănunţite în sursele cunoscute referitoare la subiectul examinat, iar de aici şi abundenţa ipotezelor şi diversitatea opiniilor privind problemele cercetate.Autorul eseurilor ce urmează, prof. Pavel PARASCA a studiat în special istoria primelor domnii ale Moldovei şi prezintă cititorilor un punct de vedere bazat pe propria interpretare a surselor istorice.

Dragoş(anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoare)*

Primul voievod al Moldovei este prezentat în aceasta postură în toate variantele cronicilor Ţării Moldovei, care încep cu întemeierea acesteia ca stat. Este adevărat, în aceste cronici lui Dragoş, care este venit din Maramureş, i se atribuie rolul de descălecător al Moldovei, începutul domniei lui este plasat, de regulă, la 1359, având o durată de doar doi ani1.

Reputatul cercetător ieşean Leon Şimanschi, într-o lucrare apărută relativ recent, a demonstrat că atât Dragoş (şi anul 1359, ca dată de început a domniei lui), cвt şi urmaşul său, voievodul Sas, au fost înscrişi în lista domnilor moldoveni abia la mijlocul secolului al XV-lea. Până atunci lista domnilor moldoveni începea cu numele lui Bogdan I. Către mijlocul secolului al XV-lea, despre vânătoarea de bour, în urma căreia s-ar fi produs descălecatul Moldovei, nu se cunoştea2. Lipsea şi indicaţia despre patria de origine a lui Dragoş, căci în varianta primară a listei domnilor moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea este consemnată doar venirea lui în scaun şi domnia de doi ani, fără a se concretiza de unde a venit3.

Aşa cum a demonstrat Leon Şimanschi, lista în cauză a fost completată prin “îmbinarea ştirilor transmise de pomelnice (care оncepeau cu numele lui Bogdan I – n.n.) cu cele de factură orală”, de unde a fost preluat numele lui Dragoş. Altfel spus, voievozii de până la Bogdan, inclusiv urmaşii lui Dragoş, Sas, Balc erau cunoscuţi doar din tradiţia folclorică, în ceea ce priveşte anul 1359 – unica dată precisă înscrisă în cronici pentru toată perioada de până la domnia lui Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie 1432), el s-a datorat identificării primului voievod moldovean din tradiţie cu maramureşeanul Dragoş din Giuleşti, care în 1359 a condus o oaste din Regatul Ungariei, trimisă în Moldova să înăbuşe mişcarea împotriva supremaţiei regelui Ungariei Ludovic I (1342-1382). Faptul este documentat de diploma regală din 20 martie 1360, prin care erau răsplătite meritele lui Dragoş4 din Giuleşti. Astfel, cei care au întocmit lista primilor

domni ai Moldovei, după cum conchide Leon Şimanschi, “i-au atribuit restauratorului (subl. autorului) autorităţii maghiare” rolul care în realitate îi revenea lui Dragoş, întemeietorul adevărat al Moldovei.

Care a fost însă motivul ca, urmărindu-se identificarea primului voievod moldovean, elaboratorii listei voievozilor Moldovei să-şi îndrepte privirea spre Maramureş? Leon Şimanschi a căutat să găsească motivaţia acestui fapt în “relaţiile politice intense, promovate cu lumea transilvană în vremea lui Iancu de Hunedoara”, care urmărea readucerea Moldovei în sfera politică a regatului Ungariei. Deşi acest moment şi-a avut rostul său, mai convingătoare pare a fi o altă explicaţie a motivului identificării lui Dragoş, înte-meietorul Moldovei, cu Dragoş, “restauratorul autorităţii maghiare” în Moldova.

Este ştiut că primii care au scris despre întemeierea Ţării Moldovei au fost nu cronicarii moldoveni, ci cei maghiari şi, în special, Ioan de Târnave – fost notar al regelui Ungariei Ludovic I. El a scris “Cronica Ungurilor” imediat după moartea patronului (1382). La contrapunerea textului din fragmentul consacrat înte-meierii Moldovei din scrierea autorului ungur şi din naraţiunea desfăşurată despre descălecatul lui Dragoş, aşa cum ne-o prezintă “Povestirea pe scurt despre domnii moldoveni de când s-a început Ţara Moldovei, în anul 6867 (l359)”, atrage atenţia coincidenţa izbitoare în prezentarea Moldovei de până la întemeiere ca fiind pustie, depopulată, nelocuită din cauza vecinătăţii tătarilor, precum şi repopularea ei parcă prin strămutarea masivă a românilor din Maramureş5. Variantele cronicăreşti se deosebesc doar prin faptul că cea moldovenească este înfrumuseţată cu legendara vânătoare de bour şi îmbogăţită cu participarea vitejească a românilor de la marginea Regatului Maghiar, alături de oastea ungară, la luptele cu tătarii. O deosebire esenţială între cele două tradiţii o constituie, însă, personalităţile pe seama cărora este pusă întemeierea Moldovei: Ioan de Târnave îi atribuie această faptă fostului voievod al Maramureşului, Bogdan, iar cronicarii i-o atribuie lui Dragoş, prezentat şi el ca fiind parcă originar din Maramureş.

Pornind de la aceste asemănări şi deosebiri, dar fiind partizan convins al concepţiei descălecatului maramureşean, A.D. Xenopol, autorul primei sinteze de istorie a românilor, a încercat să promoveze ideea despre două descălecări, distanţate în timp şi cu conţinut diferit: mai întâi, cea a lui Dragoş, apoi cea a lui Bogdan6.

Peste aproximativ jumătate de secol, un alt istoric român, Alexandru Boldur, referindu-se la asemănările dintre tradiţia cronicărească din Moldova şi scrierea lui Ioan de Tîrnave, ţinând cont de succesivitatea lor cronologică, a considerat pe bună dreptate că autorii cronicilor din Moldova, aflaţi în posesia tradiţiei orale locale despre Dragoş ca prim voievod şi întemeietor al voievodatului Moldovei, nu au putut ignora tradiţia cronicărească maghiară, pe care au împrumutat-o, supunând-o unor modificări. Astfel, cronicarii moldoveni “au scris despre întemeierea Moldovei sub influenţa izvoarelor ungureşti”. Autorul constată că “de la cronicari concepţia respectivă a trecut la istoricii români”7. Prin această influenţă se explică, fără îndoială, şi substituirea lui Dragoş, primul voievod al Moldovei din tradiţia orală, cu Dragoş din Giuleşti, conducătorul expediţiei oastei ungare.

Adoptarea tradiţiei maghiare despre întemeierea Moldovei la realităţile cunoscute din tradiţia orală s-a făcut foarte simplu, recurgându-se doar la o acţiune pur tehnică, dar nu şi lipsită de logică: ştiindu-se că în tradiţia locală Bogdan era prezent ca un al treilea voievod, după Dragoş şi Sas, aşa cum este înscris şi în cronicile ţării, şi admiţând că, dacă Moldova a putut într-adevăr să fie părăsită de locuitorii săi din cauza vecinătăţii tătarilor, apoi această privelişte tristă, redată de cronicarul ungur, a putut să existe doar înainte de Dragoş, şi nu înainte de Bogdan. A urmat, astfel, atribuirea afirmaţiilor lui Ioan de Târnave referitoare la Bogdan lui Dragoş.

Că anume aşa s-au produs lucrurile ne convinge absenţa informaţiei, în cronicile moldoveneşti, despre originea maramureşeană a lui Bogdan, deşi trecerea lui în compania feciorilor săi (şi nu a tuturor românilor din Maramureş, cum afirmă Ioan de Târnave) este un fapt documentat şi indiscutabil. În baza celor relatate mai sus şi a observaţiilor lui Alexandru Boldur, necontestate încă de nimeni, suntem de părere că teoria descălecatului maramureşean al Moldovei prin voievodul Dragoş este o creaţiune cronicărească, artificială, compusă în baza tradiţiei cronicăreşti maghiare, datorate lui Ioan de Târnave. Iată de ce considerăm lipsite de temei căutările identităţii lui Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, printre Dragoşii de Mara-mureş8. Pornind pe urmele cronicarilor, cercetătorii au căutat să-l identifice pe primul voievod moldovean printre purtătorii numelui Dragoş din Maramureş, fără însă a încerca să pună în evidenţă izvoarele naraţiunii cronicăreşti despre descălecatul Moldovei. Şi, deoarece în documentele maramureşene de până la 1350 sunt

menţionaţi trei purtători ai acestui nume, inclusiv Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, implicat în expediţia oastei ungare din Moldova în 1359, cercetătorii n-au ajuns la un numitor comun. Recent, sinte tizarea opţiunilor existente efectuată de Constantin Rezachevici i-a oferit acestui autor temei convingător pentru concluzia că nici unul dintre Dragoşii de Maramureş menţionaţi nu poate fi identificat cu întemeietorul voievodatului Moldovei9, în consecinţă, unii cercetători optează pentru un Dragoş neatestat de izvoare, dar care ar fi totuşi din Maramureş, căci legenda despre descălecatul lui în Moldova se referă “cert la un personaj istoric real”10. Că el a fost un personaj istoric real nu ne îndoim nici noi. Tradiţia descălecatului Moldovei trezeşte prea multe întrebări, iar consecinţele logice ale cercetătorilor, bazate pe această tradiţie, rezidă pe un fundament foarte şubred. Se invocă, de exemplu, faptul că Dragoş a pătruns atât de bine în conştiinţa maramureşenilor încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureş..., localnicii i-au spus că acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan11 (subl. autorului). Cum s-a întâmplat, însă, că drept moşie de baştină a lui Dragoş este indicată moşia lui Bogdan? Apoi de ce Dragoş este prezentat ca fiind fiul lui Bogdan, în timp ce ambii reprezentau familii adverse? Iar gradul de rudenie indicat ar lăsa să se înţeleagă că descălecatul lui Dragoş ar fi trebuit să se producă după Bogdan?

Şi încă o întrebare sugestivă pe care nu şi-o pun adepţii teoriei descălecatului lui Dragoş: se ştie cu certitudine că voievodul românilor maramureşeni, Bogdan, a trecut din Maramureş în Moldova. Acest fapt a fost confirmat nu numai prin scrierea lui Ioan de Târnave, ci şi de diploma regelui Ludovic I din 2 februarie 1365. De ce cronicarii moldoveni, descriind descălecatul prin Dragoş nu menţionează trecerea în Moldova a lui Bogdan?

Ceea ce poate fi considerat o realizare indiscutabilă în istoriografia consacrată lui Dragoş este argumentarea convingerii că domnia lui, ca şi a urmaşului său, Sas, a fost anterioară anului 135912. Оn condiţiile lipsei totale de informaţii precise despre anul întemeierii voievodatului Moldovei, cât şi a absenţei unor temeiuri pentru identificarea voievodului Dragoş cu vreunul din Dragoşii maramureşeni, unica soluţie valabilă pentru depăşirea impasului credem că e cea propusă de A.D. Xenopol, ignorată de cercetători, şi anume: analiza fundalului istoric pe care este proiectată naraţiunea despre descălecatul lui Dragoş din cronica zisă moldo-rusă şi din acea a lui Grigore Ureche. Elementele principale ale acestui fundal istoric sunt următoarele: aflarea în fruntea regatului Ungariei a unui oarecare rege pe nume Vladislav (varianta slavonă) sau Ladislău (Laslău, varianta română); invazia masivă în Ungaria a tătarilor şi luptele înverşunate cu ultimii a oastei ungare, la care participă şi românii din Transilvania; izgonirea tătarilor din regat, apoi şi din Moldova, ca o acţiune premergătoare întemeierii ei ca ţară (stat). Confruntînd naraţiunea din cronicile moldoveneşti cu evenimentele istorice reale, documentate în izvoarele istorice şi care şi-au găsit ecoul în scrierile cronicarilor moldoveni, A.D. Xenopol a ajuns la concluzia că este vorba de domnia regelui Ladislau al IV-lea, care a domnit оntre anii 1272 şi 1290. Evenimentele concrete s-au produs la finele aflării acestuia în scaunul regal13. Argumentele lui A.D. Xenopol pot fi completate cu noi date documentare. Este ştiut că Ladislau al IV-lea a fost primul dintre regii Ungariei care, urmărindu-i pe cumanii din Ungaria, a întreprins o expediţie militară la răsărit de Carpaţi, zonă ce se găsea sub “controlul” tătarilor, adică s-a aflat în Moldova anume în cadrul evenimentelor care au însoţit formarea voievodatului lui Dragoş14. Şi nu e de mirare că anume personalitatea acestui rege a prins rădăcini în memoria colectivă a moldovenilor, la fel ca per-sonalitatea primului voievod al Moldovei, Dragoş.

Încercările de a-l identifica pe Laslău (Vladislav) în tradiţia moldovenească cu Ludovic I, care a domnit în Ungaria de la 1342 până în 1382 şi care, în primii ani ai aflării sale în scaun, a dus şi lupte cu tătarii, nu numai că nu sunt acceptabile, ci chiar contraindicate, în acest caz el s-ar fi afirmat în tradiţia moldoveană cu numele de Laioş15.

Astfel, voievodatul Moldovei ar fi fost întemeiat de Dragoş pe la mijlocul deceniului 9 al secolului al XIII-lea. Este adevărat, însă, că nominalizarea în tradiţia autohtonă a doar doi voievozi anteriori lui Bogdan I face incredibilă posibilitatea ca o perioadă de mai bine de o jumătate de secol să fi fost acoperită doar de două domnii. Vom vedea însă că domnia lui Sas s-a încheiat mai înainte de venirea în scaun a lui Bogdan şi că între aceşti doi au mai domnit şi alţi voievozi, care însă nu s-au învrednicit de memoria colectivă a supuşilor lor, rămânând în afara tradiţiei orale. Nu trebuie să ne uimească nici sărăcia flagrantă a altor informaţii despre voievodatul Moldovei pentru întreaga perioadă de până la mijlocul secolului al XIV-lea; ele sunt la fel de laconice pe parcursul câtorva decenii după instaurarea domniei lui Bogdan I. Prima ştire

despre voievodatul Moldovei datează cu anul 1307 sau cu 1308, ea datorându-se lui Ottocar de Stiria. În cronica sa rimată, acesta descrie peripeţiile lui Otto de Bavaria, care s-a implicat în luptele pentru coroana regelui Ungariei şi în consecinţă a ajuns în captivitatea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan. Cronicarul este informat despre trecerea lui Otto de Bavaria sub paza unui voievod valah de peste munţi, de unde a fugit la principele rus al Haliciului16. Conform acestei cronici, voievodul оn cauză, aflat în alianţă cu voievodul Transilvaniei, îşi avea ţara sa situată între Carpaţi şi Rusia Roşie sau Mică, ceea ce conduce spre localizarea în partea de nord a spaţiului carpato-nistrean.

Nu încape îndoială că de voievodatul întemeiat de Dragoş, cu centrul la Baia, ţine sigiliul acestui oraş, consemnat cu numele Moldavia, din 1334. El are imprimată imaginea unui cerb decapitat, cu capul (en face) aşezat deasupra trupului (în profil), fugind spre stânga17. Aceasta ar însemna că, dacă întemeierea voievodatului Moldovei şi-a avut într-adevăr o legendă a întemeierii sale, apoi subiectul central al ei a fost vânătoarea de cerb, şi nu de bour, – încă o dovadă că naraţiunea cronicărească, având ca subiect vânătoarea de bour, ţine de întemeierea nu a voievodatului Moldovei, ci a unei alte formaţiuni similare, substituirea lor fiind o creaţiune a cronicarilor de mai târziu. Sigiliul oraşului Baia-Moldova constituie o mărturie a existenţei voievodatului de aici, acesta fiind în aplicare, din momentul confecţionării lui, mai multă vreme. Este important că el nu conţine nici un element heraldic care ar sugera vreo influenţă externă, adică o oarecare formă de dependenţă a voievodatului de o anumită putere din afară.

Descendenţa maramureşeană a lui Dragoş nu este dovedită documentar şi insistenţele în acest sens nu-şi au rostul cuvenit. Nu sesizăm nici un motiv pentru a vedea în entitatea statală întemeiată de el un nucleu incipient al viitorului stat Ţara Moldovei, o “marcă” militară creată de regele Ungariei Ludovic I pentru a-şi întări apărarea regatului său dinspre tătari. La vremea domniei acestuia, voievodatul Moldovei cu centrul la Baia (sau poate deja la Siret) exista deja de ceva vreme, în ce priveşte gradul de maturitate statală a acestui voievodat, este foarte probabil că în vremea lui Dragoş “a fost domnia ca o căpitănie”, cum scria în secolul al XVII-lea Misail Călugărul într-una din interpolările sale la cronica lui Grigore Ureche 18. Să se reţină că varianta slavonă a naraţiunii despre Dragoş îl prezintă pe voievod dispunând de o drujină19.Conform tradiţiei şi unui vechi pomelnic de la Biserica Sfintei Treimi din Siret, Dragoş a fost ctitorul acestui sfânt locaş20. El ar mai fi construit şi o biserică de lemn la Volovăţ (Olhovăţ), aproape de Rădăuţi, unde ar fi fost înmormântat. Ulterior, această biserică a fost strămutată, probabil de Ştefan cel Mare, la Putna21.

Bibliografie selectivă

I. IzvoareBielski. Kronica polska, ed. J. Turowski, Sanok, 1856; Bogdan Damian P. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Bucureşti, 1941; Călători străini despre Ţările Române, vol. I-V. Bucureşti, 1968-1972; Costăchescu, M. Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I-II. Iaşi, 1931-1932; Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959; Dlugosz J. Historiae poloniae libri XIII, II. Leipzig, 1713; Documenta Romaniae Historica (DRH), seria A. Moldova, vol. I. Bucureşti, 1975; Seria D. Relaţii între Ţările Române, I. Bucureşti, 1977; Documente privind istoria României, Seria A, I. Bucureşti, 1954; Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. a II-a, de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1958.

II. LucrăriBrătianu Gh. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. a II-a. Bucureşti, 1980; Burac C. Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Bucureşti, 2002; Cihodaru C. Alexandru cel Bun. Iaşi, 1984; Ciobanu V. Ţirle Române şi Polonia. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 1985; Gorovei Ştefan S. Muşatinii. Ed. II. Chişinău, 1991; Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate. Iaşi, 1997; Iorga N. Istoria Românilor, vol. II. Bucureşti, 1992; vol. II. Bucureşti, 1993; Onciul D. Scrieri alese, ed. A. Sacerdoţeanu, I. Bucureşti, 1968; Papacostea Ş. Geneza statului în evul mediu românesc, ed. II. Bucureşti, 1999; Parasca P. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002; Rezachevici C. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. 1324-1881 secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001; Spinei, Victor. Moldova în secolele XI-XIV. Chişinău, 1994; Ştefănescu Şt. Istoria medie a românilor, partea a II-a. Bucureşti, 1992; Xenopol A.D. Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. II-IV, ed. IV. Bucureşti, 1988.

* Sugestii privind anii aproximativi de domnie a lui Dragoş Vodă vezi în anexa: “Cronologia domnilor” (Nota editorului).1. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 14, 39, 48, 60, 69, 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu. Bucureşti (f.a.). 2. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în Anuarul Insti-tutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. Iaşi, t. XXI, 1984, p. 119-134.3. Cronicile slavo-romвne, p. 39.

4. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Bucureşti, vol. 1,1977, p. 77.5. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum. Ab origine gentis inserta simul chronica Ioannis de Kikullew II G.I. Schwandtner. Scrip tores Rerum Hungaricarum. Pars I. Tyrnaviae, 1765, p. 317; traduceri româneşti ale fragmentului respectiv: Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366. Naraţiunea desfăşurată despre “descălecatul” Moldovei: Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Tării Moldovei, p. 65-66.6. Xenopol A.D. Istoria românilor din Dacia Traiană. Ediţia a IV-a, îngrijită de Nicolae Stoicescu şi Măria Simionescu. Bucureşti, voi. II, 1986, p. 32-41.7. Boldur A. Istoria Basarabiei, p. 138-141.8. Protagonist al acestor căutări poate fi considerat Dimitrie Onciul (Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc, în “Scrieri istorice”. Ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu. Vol. I. Bucureşti, 1968, p. 119-120; vezi şi p. 483-484,486 ş.a. Căutările iniţiate de acest istoric au fost continuate de alţi autori, pentru ca, în perioada postbelică, ele să constituie preocupările principale în istoriografia românească a problemei formării Ţării Moldoveneşti: Cihodaru C. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. IV. Iaşi, 1968, p. 11-42; idem. Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în sec. XI-XIV II Ibidem, t. XVII, 1980, p. 117-139; Sacerdoţeanu, Aurelian. Succesiunea domnilor Moldovei pînă la Alexandru cel Bun. Pe baza documentelor din secolul al XIV-lea şi a cronicilor româneşti din secolul al XV-lea şi al XVI-lea scrise în limba slavonă, în Romanoslavica, t. XI. Istorie. Bucureşti, 1965, p. 219-236; Gorovei, Ştefan S. Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Bucureşti, 1973; Idem. Cu privire la cronologia primilor voievozi ai Moldovei, оn “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1979, nr. 2, p. 335-345; Idem. Оntemeierea Moldovei. Iaşi, 1997, p. 71-93.9. Rezachevici, Constantin. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 413-415.10. Ibidem, p. 412. La p. 415 sunt menţionaţi autorii şi operele lor, care vorbesc “doar despre Dragoş din Maramureş”, fără a-1identifica. Ibidem, р. 412.11. Ibidem, р. 412.12. Ibidem, р. 415.13. Xenopol A.D. Op. cit., p. 32-41.14. Parasca P.F., Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 42-49, 58-60.15. Argumente sigure în acest sens ne aduc chiar cronicile moldoveneşti. Astfel, dacă cronica zisă anonimă a Moldovei, menţio-nându-1 pe regele Ungariei de origine polonă Vladislav Iagellon (1490-1516), îl numeşte Laslau, apoi cronica de la Putna I, referindu-se deja la urmaşul acestuia, Ludovic al II-lea (l516-1526), îl numeşte nu altfel decât Loiş, adică Laioş. – Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 20, 25.16. Lăzărescu, Emil. Despre voievodul românilor din 1307-1308, amintit în cronica lui Ottonar de Styria, în “Analele Academiei Romane. Memoriile Secţiunii Istorice”. Seria a III-a, t. XXVII. Discuţii în jurul faptului: Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică des-pre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. Chişinău, 1991, p. 150-151.17. Vвrtosu, Emil. Din sigilografia Moldovei şi a Ţârii Româneşti, în “Documente privind istoria României. Introducere”. Vol. II. Bucureşti, 1952, p. 460.18. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţârii Moldova. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu. Bucureşti, f.a. (colecţia “Clasici români”), p. 66.19. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 159-160.20. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 416, 420.21. Ibidem, p. 417.

Sas şi descendenţii lui(anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoare)*

Aşa cum prezintă cronicile Ţării Moldovei, Sas a fost cel de-al doilea voievod al Moldovei, după Dragoş. Nu se ştie cu certitudine dacă el a fost într-adevăr feciorul lui Dragoş, deoarece în cele două variante ale listei voievozilor moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea el este indicat fie, pur şi simplu, ca voievod cu o domnie de patru ani, fie că “a venit... şi a domnit patru ani” întocmai ca în cazul lui Dragoş 1. Abia în lista perfectată din cronicile propriu-zise de mai tвrziu, în care se scrie că Dragoş ar fi venit din Maramureş la vânătoarea de bouri, Sas este numit, fără nici o abatere, fiul lui Dragoş2.

Sas a fost primul dintre voievozii moldoveni care s-a învrednicit de atestare documentară, postumă, în diploma regelui Ungariei Ludovic I din februarie 1365, eliberată pe numele lui Balc, “fiul lui Sas”3. Deşi cronicile indigene îi plasează domnia de numai patru ani după anul 1359, în continuarea celei de doi ani a lui Dragoş, în realitate, ca şi în cazul acestuia din urmă, ea s-a consumat cel puţin cu un deceniu mai înainte, fără a i se cunoaşte începutul.

Оn 1359, pe valea rвului Wiari (afluent al Sanului) din Galiţia, este menţionat în calitate de martor al tranzacţiei de vindere a unei moşii un oarecare Ştefan Românul (Voloşin), numit de polonezi Şte fan Sosowicz, adică fiul lui Sas. La data respectivă el era stăpân al vastei moşii Ryboticze, alcătuită din patru sate şi trei mănăstiri4. Altfel spus, Ştefan Sosowicz se prezintă ca un nobil deja aşezat în ţinutul Sanocului din Galiţia, fapt ce denotă o durată destul de considerabilă a aflării sale în regiunea respectivă, astfel că plecarea lui din Moldova este “apreciată” ca avвnd loc cu zece ani оnainte de data la care este atestat documentar5. Nu vedem alte motive care l-ar fi determinat pe Ştefan, fiul lui Sas, să-şi părăsească ţara şi să se stabilească definitiv în Galiţia sub autoritatea regelui Poloniei, decвt intervenirea în Moldova a unui pericol pentru viaţa sa. Aceasta a putut să se оntвmple оn urma morţii voievodului Sas şi declanşării luptei pentru moştenirea scaunului între fiii acestuia. O atare posibilitate a desfăşurării evenimentelor este sugerată de faptul că, atunci când Ştefan Sosowicz se prezintă deja stăpânind trainic moşia sa din Galiţia, fratele său Balc, asistat de-ai săi trei fraţi – Drag, Dragomir şi Ştefan –, stăpânea Moldova, de unde a fost izgonit între 1359 şi 2 februarie 1365 de către fostul voievod maramureşean Bogdan, trecut într-adevăr din Maramureş în Moldova. Faptul este documentat prin gramota lui Ludovic I de la data menţionată mai sus 6. La data respectivă Balc deţinea deja funcţia de voievod al Maramureşului, ceea ce înseamnă că izgonirea lui şi a fraţilor săi din Moldova s-a produs ceva mai înainte. Ceea ce ne interesează aici este faptul că Balc a fost o perioadă voievod al Moldovei, fără ca numele lui să se fi memorizat în conştiinţa istorică moldovenească şi fără ca izvoarele istorice să ne permită o precizare cât de cât sigură a duratei domniei lui. Prin prisma celor оntвmplate, ne considerăm justificaţi să admitem că, în luptele declanşate după moartea lui Sas, anume Balc a reuşit să acapareze scaunul tatălui său.

Aşa cum se lasă de înţeles din diploma menţionată a lui Ludovic I, Balc a stăpânit Moldova cu statut de vasal al regelui Ungariei. Acest statut a fost contestat оn repetate rвnduri de către locuitorii voievodatului Moldovei. Contemporanul evenimentelor, Ioan de Tвrnave, într-un capitol anterior naraţiunii despre plecarea clandestină a lui Bogdan din Maramureş în Moldova, semnalează mai multe acţiuni militare ale regelui în cauză împotriva “nesupuşilor şi răzvrătiţilor”, cel mai des ele fiind îndreptate împotriva sârbilor şi moldovenilor (moldavos)7. Cronologic, aceste acţiuni se încadrează între anii 1352 şi 1359, ceea ce înseamnă că suzeranitatea coroanei maghiare asupra Moldovei a fost instaurată ceva mai înainte şi ne conduce spre acelaşi an, 1349, – anul morţii voievodului Sas.

Luptele între feciorii rivali ai voievodului Sas au fost însoţite, aşadar, de implicări din exterior. Şi dacă Balc, învingătorul, s-a bucurat de sprijinul regelui Ungariei, plătind pentru aceasta cu trecerea ţării sub supremaţia ungară, apoi Ştefan a căutat sprijinul regelui Poloniei, fapt ce ar explica refugiul lui în Galiţia stăpânită de polonezi şi favorurile de care s-a bucurat aici primind titlul de nobil şi întemeind un nou herb nobiliar, herbul Drag-Sas.

Suzeranitatea maghiară în Moldova a trecut prin cea mai grea încercare în 1359, cвnd la est de Carpaţi a avut loc o masivă răzvrătire a băştinaşilor. Pentru înăbuşirea ei a fost trimisă oastea regală în frunte cu nobilul român din Maramureş Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, despre care am menţionat deja în capitolul precedent. Aşa cum relata regele Ludovic I în diploma sa din 20 martie 1360, prin care erau răsplătite meritele trimisului său în Ţara Moldovei, Dragoş a reuşit să reaşeze suzeranitatea Coroanei maghiare, întorcând “cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către Coroana regească, pe mulţi români (vlahorum) răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate”8. Acţiunile lui Dragoş au avut un succes parţial şi provizoriu, deoarece luptele ulterioare ale moldovenilor pentru independenţă s-au încununat cu izgonirea din Moldova a voievodului Balc şi a celor trei fraţi ai lui ca exponenţi ai supremaţiei străine.

Eruditul istoric polon din secolul al XV-lea Jan (Ioan) Dlugosz (mort la 1481), în baza unor informaţii de care dispunea doar el şi care nu şi-au găsit o reflectare în alte izvoare istorice, autentice, fiind doar preluate de cronicarii ulteriori, descrie unele evenimente care s-au produs în 1359 în Moldova, după moartea unui oarecare voievod moldovean, Ştefan. Între fiii acestuia, Ştefan şi Petru, s-ar fi iscat lupte pentru tronul părintelui, astfel că ultimul, deşi era mai mic, dar bucurвndu-se de simpatiile supuşilor săi şi de susţinerea “provincialilor unguri”, a reuşit să se înscăuneze. Fratele mai mare, Ştefan, împroprietărindu-şi vistieria ţării, a plecat la regele Poloniei Cazimir al IV-lea (1333-1370), cerвndu-i ajutor şi promiţându-i că, dacă va recăpăta scaunul, va aduce Moldova sub obedienţa polonă. Oastea regală, pusă la dispoziţia lui Ştefan, a

nimerit, însă, într-o ambuscadă organizată de moldoveni într-un masiv păduros din Ţara Şepeniţului şi a suferit o gravă înfrвngere9.

Informaţia cronicarului polon a fost discutată în contradictoriu în istoriografie, mai ales în privinţa datării evenimentelor cu anul 1359. Nu este cazul să reproducem aici diversitatea de opinii şi argumente invocate întru susţinerea lor. Datarea evenimentelor cu anul 1359 este pusă la îndoială şi respinsă doar de adepţii descălecatului Moldovei la anul respectiv, astfel că voievodul moldovean, dintr-un voievodat încă inexistent, n-ar fi putut realiza o aşa ispravă asupra oastei poloneze. Lipsa oricărui temei pentru a accepta teoria descălecatului, cu atвt mai mult оn 1359, aduce, astfel, argumentul principal care alimentează îndoielile faţă de datarea înscrisă de Jan Dlugosz.

Recent s-a încercat o altă interpretare a evenimentelor descrise de Jan Dlugosz. Răposatul voievod Ştefan, tatăl celor doi rivali, considerat feciorul cel mare al lui Bogdan, ar fi rămas în Maramureş, unde a şi murit, în timp ce feciorii lui, Petru şi Ştefan ar fi trecut probabil în Moldova, unde, după moartea lui Bogdan I, s-ar fi încăierat în luptele pentru tron. Ulterior, după lupta din Ţara Şepeniţului, fraţii s-ar fi împăcat, Petru rămânând să domnească încă vreo jumătate de an în voievodatul propriu-zis al Moldovei, iar lui Ştefan fiindu-i dată în stăpânire partea de sud-est. Construcţia propusă se bazează pe relatările unei cronici anonime referitoare la Tara Moldovei, scrisă în Polonia, destul de tвrziu, şi care cuprinde perioada din secolul al XIII-lea până la 1622. Relatвnd despre Bogdan, autorul anonim al cronicii în cauză afirmă că Bogdan ar fi lăsat un fiu numit Ştefan, care, murind către anul 1358, a lăsat şi el doi fii, Ştefan şi Petru. Aceştia, ajungвnd să se certe pentru domnie, Ştefan a fost alungat de Petru.

Acordвnd încredere deplină celor scrise în cronica polonă anonimă, Constantin Rezachevici vede în ea un izvor sigur pentru o elucidare a celor relatate de Jan Dlugosz10. În ceea ce ne priveşte, nu credem că cele scrise în opera dată ar fi altceva decвt o reticluire cronicărească tвrzie, capabilă să ajusteze contradicţiile din mărturiile cronicilor maghiare despre Bogdan şi naraţiunea cronicarului polon Jan Dlugosz. Un prim indiciu în acest sens ar fi anul 1358, greu de verificat de altfel, ca dată a morţii faimosului Ştefan adică exact în ajunul declanşării conflictului dintre fraţi, relatat de Dlugosz, şi al episodului din Ţara Şepeniţului. Admiţând personalitatea istorică reală atвt a lui Petru cât şi a lui Ştefan, noi nu vedem nici un motiv valabil pentru a accepta reconstituirea evenimentelor din cronica anonimă polonă. De altfel, fraţii Petru şi Ştefan nu au putut nicidecum să-şi împartă ţara între ei, aşa cum scrie cronicarul anonim polon, din simplul motiv că partea de sud-est a Moldovei s-a aflat sub controlul tătarilor până оn anul 1369.

Este adevărat că izvoarele interne din Moldova nu atestă alţi voievozi decвt pe Dragoş, Sas şi Bogdan I. Ele nu-l atestă însă nici pe Balc, ceea ce ne justifică să admitem că au mai fost şi alte personalităţi politice neatestate. Moldova îşi croia calea spre independenţă, оnfruntвnd presiunile din partea celor două regate catolice vecine. Printre acestea au fost Petru şi Ştefan, fraţi rivali, precum şi tatăl lor, conform lui Dlugosz. Iar coincidenţa numelor celor două persoane din naraţiunea istoricului polon cu cele ale voievozilor moldoveni de mai tвrziu – Petru I Muşatinul şi Ştefan I – nu poate servi drept argument pentru identificarea lor cu eroii din scrierea polonă, ştiindu-se că Ştefan I nu i-a fost frate lui Petru I şi că el a luptat pentru putere nu cu acesta, ci cu Roman I11.Prin izgonirea lui Balc s-a pus definitiv capăt aflării la putere în Moldova a descendenţilor lui Sas sau a reprezentanţilor dinastiei întemeiate de Dragoş, dacă Sas a fost într-adevăr feciorul acestuia. Iar prin zdrobirea oastei poloneze în lupta din Ţara Şepeniţului s-a realizat un prim succes în blocarea tentativelor de implicare a Regatului Poloniei în treburile interne ale Moldovei. Astfel, stingerea dinastiei Drăgoşeştilor a lăsat loc pentru o nouă dinastie, care avea să fie întemeiată de voievodul Bogdan, venit într-adevăr din Maramureş.

* Sugestii privind anii de domnie a lui Sas vezi anexa: “Cronologia domnilor” (Nota editorului).1. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 39-40.2. Ibidem, p. 14, 48, 60, 69, 160.3. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 82.4. Wyrostek L. Rod Dragow-Sasow na Wegrzech i Ruşi Halickiej, în “Roczniki Polskiego Towaristwa Heraldicznego”. Krakow. T. 2, 1932, p. 11-16, 31-33, 73, 137-138, 144-145; Hossu Vaier. Maramureş pecete e ţara. Cluj-Napoca, 1 993, p. 70.5. Wyrostek L. Op. cit., loc. cit., Inkin V. F. K voprosu o proishojdenii i evoliuţii voloşskogo instituia “kneazea” (kneza), în “Slavea-no-voloşskie sveazi”. Chişinău, 1978, p. 119-120.

6. Documenta Romaniae Historica, D. Vol. I, p. 82.7. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum, p. 313.8. Documenta Romaniae Historica. D. Vol. I, p. 77.9. Dlugosz, Ioan. Historica Polonica HbriXIH, T. l. Lipiae, 1711, col. 1122-1124; Idem. Raczniki czyli Kroniki slawnego Kro-lewstwa Polskiego. Ks. 9. Warszawa, 1975, p. 379-390. O traducere în limba română a fragmentului: Panaitescu P.P. Din istoria luptei pentru independenţa Moldovei în veacul al XIV-lea. Primele lupte pentru independenţă ale Ţărilor Române, în ”Studii. Revistă de Istorie”, 1956, nr. 4, p. 101-102.10. Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucu-reşti, 2001, p. 439-443.11. Vezi eseurile “Petru I Muşatinul”, “Roman I”, “Ştefan I”.

Bogdan I<1359-1365>*

Spre deosebire de voievozii precedenţi ai Moldovei, despre Bogdan avem o informaţie mai bogată. El este cunoscut ceva mai mult datorită, şi în acest caz, izvoarelor străine decât celor de sorginte internă. Din cronicile moldoveneşti aflăm doar că “a domnit Bogdan voievod 4 ani şi a murit” 1 sau chiar şi mai simplu: “a domnit Bogdan, 4 ani”2, iar cronica zisă anonimă şi acea zisă moldo-rusă îi atribuie lui Bogdan o domnie de 6 ani, comiţând totodată o eroare vădită, plasându-i domnia între Laţcu şi Petru I3, deşi se ştie că Laţcu a fost feciorul lui Bogdan şi a putut să domnească numai după el.

Cum e şi firesc, caracterul vădit duşmănos al acţiunii lui Bogdan, îndreptată împotriva autorităţii regelui Ungariei Ludovic I, nu a putut scăpa atenţiei notarului regal, Ioan de Tвrnave, care nu a întârziat să înregistreze în cronica sa, fără însă a se îngriji de o datare sigură a celor consemnate, că în perioada domniei patronului său, “Bogdan, voievodul românilor (olahorum) din Maramureş, adunând pe românii acelui district, a trecut în taină în Ţara Moldovei, care era supusă Coroanei ungureşti, dar, din cauza vecinătăţii tătarilor, de mult timp [era] părăsită de locuitori; şi deşi el a fost mereu (adeseori) combătut de oştile acestui rege, crescând numărul românilor din această ţară, ea s-a lăţit în regat”4. Aşa cum prezintă lucrurile cro-nicarul unguresc, fapta lui Bogdan a constat nu dintr-o acţiune singulară, ci a fost o întreagă epopee împotriva oastei ungare, încheiată, la un moment dat, cu victoria deplină a voievodului român din Mara-mureş, ajuns să stăpânească Ţara Moldovei.

Deznodământul final al luptelor pentru independenţa voievodatului Moldovei este reprodus, cu destule detalii pentru reconstituirea evenimentelor ce s-au produs, în diploma lui Ludovic I din 2 februarie 1365, prin care emitentul dăruieşte proaspătului voievod al Maramureşului, lui Balc, şi fraţilor lui, izgoniţi din Moldova, moşia Cuhea cu apartenenţele ei, confiscată de la Bogdan, fostul voievod al Maramureşului. Dania respectivă regele o făcea recunoscând mai multe merite ale lui Balc şi “mai cu osebire în zisa noastră Ţară Moldovenească, (obţinute – n. n.) nu fără vărsarea sângelui său însuşi şi îndurarea de răni cumplite şi cu moartea crudă a fraţilor (sic!) şi rudelor sale şi a multor slujitori de ai lui”. Trecând în Maramureş, Balc a lăsat în Moldova “părinţii săi scumpi (sic!) şi foarte multe rude ca şi toată averea lui”. Moşia Cuhea şi apartenenţele ei (sate, păşuni, păduri etc.) au fost preluate “de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi învederaţi ai noştri (ai regelui – n.n.) pentru blestemata lor vină de necredinţă, din aceea că acel Bogdan şi fiii săi, fulgeraţi de diavolul, duşmanul neamului omenesc – care, rănindu-le greu inima cu săgeţile înveninate de viclenie şi înşelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori (subl. n.) să se abată de la calea adevărului şi de la statornicia credinţei datorate – plecвnd pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în sus-pomenita noastră Ţară Moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestăţii noastre”. Ca urmare, Bogdan şi feciorii săi au fost “despuiaţi” şi lipsiţi de sus-numitele moşii, actele anterioare care confirmau drepturile lor de stăpânire asupra lor fiind nimicite, stricate şi socotite nule5.

Astfel, diploma în cauză, totalizând cele ce s-au petrecut în Moldova prin implicarea fostului voievod al Maramureşului Bogdan, lasă să se întrevadă un lanţ întreg de evenimente, care s-au desfăşurat pe o anumită durată de timp. Modul în care sunt menţionate evenimentele ne permit să admitem, cu destulă certitudine, că trecerea lui Bogdan şi a fiilor săi în Moldova nu a fost o acţiune recentă, în raport cu data la care a fost emisă diploma regală care le relatează. Spre această concluzie conduce şi informaţia privind aflarea lui Balc în Maramureş după izgonirea lui din Moldova. Convingerea noastră este susţinută de faptul

că la data emiterii diplomei în cauză el era deja voievod al Maramureşului, închinându-i moşia Cuhea, regele Ludovic I lua în consideraţie atât cele întâmplate cu Balc în Moldova cât şi faptul că el a revenit sub coroana regească. Meritele lui Balc faţă de regele ungar constau în “nemăsuratele lui slujbe, prin care acesta s-a făcut plăcut maiestăţii noastre, în tot timpul de când s-a alăturat maiestăţii noastre, cu o dragoste atât de fierbinte”, venind din “Ţara noastră moldovenească în regatul nostru al Ungariei... aducându-ne slujbele ce a văzut el cu înnăscuta sa iscusinţă că sunt spre folosul sporirii cinstei şi puterii noastre” 6. Va să zică, de la venirea lui Balc şi a fraţilor săi în Maramureş a trecut ceva timp şi aflarea lor în Regatul Ungariei avea deja o durată destulă pentru ca şi aici ei să reuşească să aducă regelui slujbe demne de a fi răsplătite cu dărnicie. Ceea ce se desprinde pregnant din documentul citat este nu răsplata meritelor lui Balc, ci anume sancţionarea faptei lui Bogdan şi constatarea că în Moldova cauza regelui a fost definitiv pierdută.

Epopeea înfruntărilor dintre Bogdan, în funcţia sa de voievod al Maramureşului, şi regele Ludovic I avea o istorie aproape tot atât de lungă ca şi aflarea acestuia din urmă pe tronul Ungariei (a ajuns rege la 21 iunie 1342, la moartea tatălui său Carol Robert). Deja la 21 octombrie 1343, Bogdan, cu calificativul de necredincios sau infidel faţă de noul rege (“noster infedilis”), este menţionat ca “fost voievod al Maramureşului”7, dar cauzele divergenţelor dintre el şi suveranul ungar nu se lasă întrevăzute. Cu toate că ostilităţile dintre ei nu au fost depăşite, Bogdan a continuat să rămână în Maramureş, astfel că în 1349 el este menţionat într-un conflict de moşie cu nobilul român Giula şi fiii lui din cauza neaderării acestora la o acţiune a lui Bogdan, evident antiregească, fapt ce a făcut ca el să fie calificat de rege deja ca “necredincios învederat”8. De reţinut că printre fiii lui Giula era şi Dragoş – acela care peste 10 ani avea să conducă expe -diţia oastei ungare în Moldova, fapt relatat deja în eseul consacrat lui Dragoş. Astfel, indirect, am putea admite că expediţia lui Dragoş din Giuleşti din anul 1359 a fost determinată de trecerea recentă a lui Bogdan din Maramureş în Moldova. Până atunci el a continuat să rămână în Maramureş, unde este menţionat şi în anul 1353. La 14 mai al acestui an, se făcea delimitarea moşiilor nepoţilor săi – Ştefan şi Ioan, fiii lui Iuga, documentul specificând că ele se mărgineau “cu pământurile sau moşiile voievodului Bogdan, unchiul lor”9. Rezultă că, fiind destituit din funcţia de voievod al Maramureşului, lui Bogdan i s-a păstrat titlul de voievod, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că el a fost moştenit de la tatăl său şi ar explica nu numai autoritatea de care continua să se bucure Bogdan printre nobilii maramureşeni, ci şi faptul că demnitatea voievodală din Maramureş a revenit nepoţilor săi Ioan şi Ştefan10.

Diploma regală din 14 mai 1353 este ultimul document în care Bogdan este atestat în Maramureş. Este adevărat că respectiva diplomă regală pe numele lui Ştefan şi Ioan, nepoţii de frate ai lui Bogdan, este reconfirmată la 24 iunie 1360. Faptul că şi în acest document este specificată delimitarea posesiunilor celor doi nepoţi de la moşiile voievodului Bogdan serveşte unor cercetători drept argument pentru opinia că şi la această dată Bogdan s-ar fi aflat încă în Maramureş11. Noi însă nu credem că documentul în cauză este concludent în a indica prezenţa lui Bogdan la moşia sa din Maramureş la data indicată (24 iunie 1360), căci, după câte am subliniat deja, acest document confirmă moşiile lui Ştefan şi Ioan, care fuseseră stabilite la 14 mai 1353, şi el nu putea indica un alt hotar decât pe cel stabilit anterior. De altfel, şi susţinătorul acestei păreri admite, în baza celui de-al doilea document, că beneficiarii lui fie că au participat şi ei “la înfrângerea răsculaţilor moldoveni”, împreună cu Dragoş din Giuleşti, fie că nu s-au solidarizat “cu infidelul lor unchi”, ceea ce ar dovedi indirect că acesta, adică Bogdan, ar fi “avut legătură cu răsculaţii din Moldova din anul trecut”. Ceea ce rămâne de explicat este motivul care nu l-a determinat pe regele Ludovic I să procedeze cu Bogdan aşa cum a procedat ceva mai târziu. Se spera, poate, la o împăcare cu voievodul rebel, adică la o revenire a lui, deja ca stăpân al Moldovei, la obligaţiunile vasalice de felul acelora care erau prestate de feciorii voievodului Sas? Prin aceasta s-ar explica tăcerea documentelor despre cei 5 ani care au urmat pentru reconfirmarea stăpânirilor lui Ştefan şi Ioan din mai 1360, pentru ca la 2 februarie 1365, Bogdan să fie recunoscut ca stăpân de câtva timp al Moldovei. În eseul consacrat voievodului Sas şi descendenţilor acestuia ne-am referit deja la expediţiile repetate ale oastei lui Ludovic împotriva răzvrătiţilor şi rebelilor, în special sârbi şi moldoveni, încadrate cronologic între 1352 şi 1359. Cea mai răsunătoare a fost însă confruntarea din anul 1359, despre care aflăm din cunoscuta deja diplomă a regelui Ungariei Ludovic I din 20 martie 1360. Prin ea erau răsplătite “credincioasele slujbe ale lui Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti”, aduse de acesta regelui “în cele mai multe treburi şi războaie... încredinţate şi date în seama lui, şi mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre (a regelui – n. n.), a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a

întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească, pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate”12. Ţinând seama de raporturile conflictuale dintre Bogdan şi Giula din Giuleşti, ce şi-au găsit expresia flagrantă în anul 1349, credem că alegerea lui Dragoş, fiul lui Giula, ca superior în expediţia militară împotriva moldovenilor răzvrătiţi din anul 1359 nu a fost întâmplătoare: el trebuia să combată, în numele regelui, un adversar învederat al familiei sale, care, de data aceasta, se afla în Moldova, uneltind nu numai scoaterea ei de sub supremaţia maghiară, ba poate chiar şi transformarea ei într-un cap de pod în perspectiva luptelor ulterioare pentru recuperarea poziţiilor pierdute în Maramureş şi desprinderea şi a acestui voievodat de la Regatul Ungariei. Astfel, nu vedem motive care ne-ar face să acceptăm o altă dată pentru începutul domniei lui Bogdan în Moldova decât anul 1359. Data aceasta este sugerată la fel şi de sumumul duratelor domniilor începând cu Bogdan I şi până la Alexandru cel Bun, ea fiind pusă greşit ca dată a începutului domniei lui Dragoş. Confundându-l pe Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, cu Dragoş din Giuleşti şi atribuindu-i celui dintâi cele ce Ioan de Târnave scria în legătură cu Bogdan, alcătuitorii listelor complete ale domnilor Moldovei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea s-au văzut justificaţi, o dată în plus, în a prezenta anul 1359 ca dată a “descălecatului” lui Dragoş, în realitate el marcând începutul domniei lui Bogdan.

De altfel, casa lui Bogdan din Cuhea, aşa cum s-a demonstrat pe cale arheologică, a fost incendiată şi refăcută în două rânduri înainte de 136013.

Este adevărat că diploma regală din 20 martie 1360 prezintă expediţia pusă în seama lui Dragoş din Giuleşti ca fiind o reuşită. Concretizările din text însă lasă să se înţeleagă că reuşita a fost doar parţială, la “credinţa datorată” regelui fiind readuşi doar “mulţi români răzvrătiţi”, adică nu toţi. Iar diploma regală din 2 februarie 1365 demonstrează că reuşita lui Dragoş a fost nu numai parţială, ci şi vremelnică. Luptele au continuat şi după expediţia militară din 1359. O parte din Moldova de atunci, controlată, desigur, de Bogdan şi aderenţii la cauza independenţei ţării, a continuat să persiste în nesupunerea sa faţă de unguri, constituind focarul de unde ulterior a fost reluată ofensiva asupra poziţiilor lui Balc, ofensivă care s-a şi încheiat cu victoria recunoscută chiar şi de regele Ludovic I prin diploma din 2 februarie 1365. Pare a nu fi întâmplătoare diferenţa de doi ani din scrierile cronicăreşti indigene, menţionată deja la începutul acestui capitol (unele cronici indicându-i o domnie de 4, iar altele de 6 ani). Ar оnsemna aceasta că doi ani Bogdan a domnit doar peste o parte a voievodatului, iar ceilalţi patru peste toată Ţara Moldovei de atunci?

Astfel, cei şase ani de domnie a lui Bogdan s-ar încadra între 1359 şi 1365, acest voievod stingându-se din viaţă în lunile care au urmat după diploma din 2 februarie 1365, căci, la această dată, el era în viaţă. Lui i se datorează redobândirea independenţei Ţării Moldovei faţă de Coroana ungară. Iar dacă Bogdan a fost implicat cumva şi în organizarea ripostei oastei polone în lupta din Ţara Şepeniţului, meritul lui se completează esenţial. Ceea ce se impune spre constatare în legătură cu dezastrul oastei lui Cazimir al III-lea este că, la 1359, Ţara Moldovei a crescut către acea vreme teritorial, extinzându-şi hotarul său de nord – nord-est până la graniţa cu stăpânirile regatului Poloniei din Galiţia şi până la Nistru, în segmentul dominat de cetatea Hotinului, care era una din cele trei cetăţi din Ţara Şepeniţului. Hotarele Ţării Moldovei de atunci se înscriu perfect în acea porţiune a statului moldovenesc care se va numi mai târziu Ţara de Sus14.

Numele lui Bogdan ca voievod al Moldovei a fost înveşnicit nu numai prin consemnarea lui în lista domnilor din cronicile Ţării Moldovei. El a fost înmormântat în biserica de lemn Sf. Nicolae din Rădăuţi, pe care, dacă nu a construit-o chiar el, cel puţin a îngrijit-o, ea devenind necropolă domnească, reconstruită în piatră de Petru Muşatinul. Imediata ei apropiere de Suceava şi faptul că în ea au fost înmormântaţi şi alţi domni care şi-au avut acest oraş drept capitală (Laţcu, Roman I, Ştefan I) oferă destul temei pentru a admite că tot aici şi-a avut reşedinţa şi Bogdan. Lui i se datorează şi întemeierea unei organizări bisericeşti proprii prin crearea episcopiei de Rădăuţi cu calităţi şi prerogative caracteristice mitropoliei 15. Este foarte probabil ca Bogdan I să fi intervenit cu un demers la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în vederea instituirii unei mitropolii autonome a Moldovei sau, cel puţin, de a obţine protecţia Patriarhiei şi împăratului bizantin16.

A fost o primă încercare de legitimare internaţională a independenţei Ţării Moldovei de atunci prin orientarea spirituală către cel mai important centru al lumii creştine răsăritene (ortodoxe), reprezentat de

Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, opus celuilalt centru al bisericii creştine, în frunte cu Papalitatea, care tutela ambele regate catolice vecine Moldovei – cel al Ungariei şi cel al Poloniei.

Bogdan I, aşadar, se înscrie în istoria timpurie a Ţării Moldovei nu doar prin faptul că a fost unul din voievozii ei. El şi-a proslăvit numele prin luptele menite să asigure independenţa politică şi spirituală a ţării sale, contribuind la consolidarea organizării ei ca stat independent.

Că Bogdan I a avut feciori nu încape îndoială, faptul fiind ilustrat chiar de diploma lui Ludovic I din 2 februarie 1365, care în două rânduri vorbeşte de Bogdan “şi fiii săi”. Dintre ei, doar unul este atestat de izvoare (cronicile indigene) – viitorul voievod Laţcu. încercările de a-i “descoperi” şi pe alţii merită cele mai mari încurajări, dacă, desigur, aşa ceva este posibil. Cea mai recentă tentativă, în acest sens, a fost întreprinsă de Constantin Rezachevici, care admite că unul dintre feciorii lui Bogdan – cel mai mare – s-ar fi numit Ştefan şi că ar fi rămas în Maramureş, unde a şi murit. El ar fi avut, la rвndu-i, doi feciori – un alt Ştefan şi un Petru. Aceştia ar fi fost eroii naraţiunii lui Jan Dlugosz despre lupta moldovenilor cu polonezii de la “Plonini”, din Ţara Şepeniţului. Ideea este interesantă şi ar merita cele mai favorabile aprecieri, dacă ar fi şi demonstrată. Deocamdată, ea rămâne însă la nivelul ipotezei, care, desigur, nu este suficientă pentru a introduce destul de categoric în şirul voievozilor moldoveni, între Bogdan şi Laţcu, pe un oarecare “Petru (I) fiul lui Ştefan”17, deşi, aşa cum sunt prezentate lucrurile de către cronicarul polon, afară de voievozii cunoscuţi, au mai fost, desigur, şi alţii, inclusiv acel Petru – fiul lui Ştefan şi frate al unui alt Ştefan. Istoricul polon, însă, îl prezintă ca voievod al Moldovei la fel şi pe tatăl lui Petru. Ce ne facem cu el? Interesantă este şi ideea autorului despre domnia fratelui lui Petru, adică a celuilalt Ştefan, numai că în părţile de sud-est. Cum s-ar împăca însă această idee cu faptul real că teritoriile în cauză s-au aflat sub stăpânirea tătarilor până în anul 1369, adică până mai târziu decât presupusa domnie aici a lui Ştefan, care ar fi început “după iulie 1368”?Însăşi data presupusei domnii a acestuia, ca şi a celei a lui “Petru (I) fiul lui Ştefan” este o ipoteză rezultată dintr-o altă ipoteză, cum că lupta de la “Plonini” care, aşa cum scrie Jan Dlugosz, s-a produs în 1359 (pe la 30 iunie), s-ar fi dat în realitate prin 1368. În favoarea acestui Ştefan s-a mai invocat şi faptul că “prima listă de domni ai Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare, păstrată într-o copie sau alcătuire din secolul al XVI-lea, menţionează, la o reluare de către un al doilea autor al listei, între Sas şi Bogdan II (sic!), pe un oarecare Ştefan, care a dispărut, din păcate, o dată cu tăierea paginii la legarea manuscrisului”18. Numele lui însă a fost reconstituit în baza doar a două litere iniţiale ale unui cuvânt slavon care începea cu “ст” (st), celelalte litere fiind dispărute în urma tăierii marginii drepte a manuscrisului. P.P. Panaitescu a crezut că ar fi fost vorba de cuvântul Ст[ефан] (Ştefan)19. Enigma cuvântului însă a fost foarte convingător dezlegată de către cercetătorul Leon Şimanschi, care consideră că în realitate este vorba de cuvвntul «старый» ca epitet afiliat numelui lui Bogdan voievodul20, indicat imediat în rândul următor. Ar fi fost vorba, aşadar, nu de un oarecare Ştefan voievod, ci de “bătrânul (старый) Bogdan voievod”. Astfel, acest Ştefan nu a existat оn realitate, şi discuţiile în jurul lui sunt lipsite de temei. Fără a subaprecia eforturile în vederea evidenţierii şi altor feciori ai lui Bogdan, la momentul de faţă nu vedem o altă cale care trebuie urmată, decât să ne conformăm faptelor dovedite, fiind siguri doar că următorul voievod al Moldovei a fost Laţcu şi că el a fost indiscutabil feciorul lui Bogdan I.

* O altă versiune de datare propusă în istoriografie: vezi anexa “Cronologia domnilor” (Nota editorului).1. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 48.2. Ibideт, р. 60, 69.3. Ibidem, p. 14, 160.4. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum, p. 317; Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366.5. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 82.6. Ibidem.7. Mihalyi I.H. Diplome maramureşene din secolele XIV-XV. Maramureş-Sighet, 1900, p. 17.8. Ibidem, р. 26-27.9. Ibidem, p. 30-32; Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. Vol. X. Bucureşti, 1977, p. 215.10. Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV, p. 365.11. Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucu-reşti, 2001, p. 429.

12. Documenta Romaniae Historica. D. Vol. I, p. 77.13. Popa Radu, Zdroba Mircea. Şantierul arheologic Cuhea din centrul voievodal din veacul al XIV-lea. Baia Mare, 1966, p. 7-52 (păşim). O prezentare sistematizată a informaţiilor referitoare la Bogdan şi moşia lui din Maramureş, cu citarea surselor de referinţă vezi la Constantin Rezachevici. Op. cit., p. 427-428.l4. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “ULIM. Analele ştiinţifice. Istorie”. Vol. I. Chişinău, 2000, p. 38-40.l5. Păcurariu, Mircea. Istoria Bisericii Ortodoxe Romвne. Chişinău, 1993, p. 107-108.16. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei. Chişinău, 2002, p. 32-34.17. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 432-443.19. Vezi cazul concret оn Cronicile slavo-romвne din secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 39-40.20. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domniilor din a doua jumătate a secolului XIV, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A. D. Xenopol”, t. XXI. Iaşi, 1984, p. 125-126.

Laţcu<1365-1373>1

Aşa cum scriu cronicile Ţării Moldovei, Laţcu, feciorul şi urmaşul în scaun al lui Bogdan I, a domnit 8 ani, adică din 1365 până în 1373*. Despre cele întâmplate în domnia lui Laţcu izvoarele interne nu semnalează nimic, iar cele străine oferă o informaţie extrem de săracă.

Prezentarea lui Laţcu ca ajuns în scaun nu ca moştenitor al lui Bogdan I, ci preluând puterea de la “nepotul” acestuia2, Ştefan, despre care am vorbit mai sus, îşi are pornirea dintr-o viziune menită să demonstreze continuitatea dinastică dintre Bogdăneşti şi Muşatinii de mai târziu. Lipsa de temei pentru a acredita ideea despre acest Ştefan ne oferă dreptul de a trece pe lângă alte discuţii inutile referitoare la acest subiect.

Cercetarea arheologică a mormântului atribuit lui Laţcu din necropola voievodală de la Rădăuţi a pus în evidenţă unele elemente emblematice sub forma de aplice vestimentare, care permit o reconstituire a emblemei (stemei) dinastiei întemeiate prin domnia lui Bogdan I. Ca element central era însemnul cap de lup, care, astfel, nu are nimic comun nici cu stema oraşului Baia cu însemnul cerb decapitat, nici cu stema cunoscută ulterior, începând cu domnia lui Petru I Muşatinul, care avea în centru însemnul cap de bour3. Discontinuitatea dinastică dintre Drăgoşeşti, Bogdăneşti şi Muşatini, este aşadar o realitate istorică, deşi ea este disputată uneori. Este foarte posibil ca însemnul cap de lup din stema lui Laţcu să-şi fi avut şi el o legendă, ecou târziu al cărei ar putea fi legenda despre căţeaua Molda, asociată în unele interpolări la cronica lui Grigore Ureche din secolul al XVII-lea la naraţiunea despre vânătoarea de bour (zimbru) şi “descălecarea” Moldovei4.

În istoriografie a fost deja formulată observaţia că Laţcu “n-a purtat războaie, fiindcă altfel am fi avut, în lipsa ştirilor indigene, vreo indicaţie, în actele sau cronicile externe”5. Observaţia pare să reflecte un adevăr istoric, cel puţin din punctul de vedere al unor evenimente de anvergură, pe măsura celor din domnia lui Bogdan I. Aceasta nu înseamnă însă că domnia lui Laţcu a fost ocolită de presiunile din partea puternicelor regate vecine, în special a celui al Ungariei. Căci regele acestuia, Ludovic I, se deosebea printr-un prozelitism pronunţat, urmărind aducerea “la unitate catolică a unor întregi popoare de confesiuni şi chiar religii diferite”6. Mărturie a unor căutări în vederea prevenirii cuceririi ungare sub pretextul răspândirii credinţei catolice ar fi încercarea întreprinsă de Laţcu de a-şi pune ţara sub protecţia directă a scaunului papal şi de a accepta catolicismul.

Iniţiativa procatolică a lui Laţcu a fost lansată la sfârşitul anului 1369 – începutul anului 1370. Decizia papei Urban al V-lea pe marginea intenţiei lui Laţcu s-a făcut cunoscută la 24 iulie 1370. Intermediari între demersul voievodului moldovean “din ţara sau naţiunea Valahia” şi Curia papală au fost călugării minoriţi Paul de Schwidnitz şi Nicolae Mehslak – ambii originari din Polonia, dar aflaţi ca misionari catolici în Moldova de mai multă vreme. Din documentul emis cu această ocazie se desprinde faptul că Laţcu s-a declarat hotărât de a-şi boteza ţara după ritul catolic şi de a ridica o episcopie catolică la Siret 7. Realizarea proiectului a fost pusă pe seama arhiepiscopului de Praga şi episcopilor de Wroclaw şi Cracovia. Deja în anul următor, noul Papă Grigore al XI-lea a fost informat despre consacrarea episcopului de Siret în persoana minoritului Andrei de Cracovia. La celebrarea evenimentului au participat mai mulţi prelaţi catolici

din Vicina, Kiev şi mai multe centre din Regatul Poloniei. Lipseau însă reprezentanţii clerului din Ungaria, ceea ce ar însemna fie că autorităţile ungare, laice şi ecleziastice au fost ocolite intenţionat, fie că ele nu agreau proiectul aflat în realizare.

Înclinăm să credem că iniţiativa lui Laţcu urmărea prevenirea readucerii ţării sale sub supremaţia Coroanei ungare, prin integrarea în sfera politică a lumii catolice, tutelată de Curia papală, astfel că nu găsim temei pentru admiterea că, la vremea respectivă, voievodatul Moldovei ar fi depins de regele Ungariei8.

Nu are şanse de a fi acreditată nici opinia cum că, prin demersul său, Laţcu ar fi făcut un prim pas spre reconciliere cu Ludovic I şi, concomitent, spre apropierea de Polonia9. Căci el se realiza la fel şi fără implicarea autorităţilor laice poloneze. Este adevărat că printre prelaţii implicaţi în realizarea proiectului de catolicizare a Moldovei erau şi reprezentanţi ai înaltului cler din Polonia. Numai că ei erau subordonaţi autorităţilor din provincia Ordinului minoriţilor (franciscanilor), care includea nu numai Polonia, ci şi Boemia, şi era administrată de arhiepiscopul de Praga10. Boemia se afla atunci în stăpânirea lui Carol al IV-1еа, împăratul Sfвntului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Este logic să se admită că în demersul său, care urma să se realizeze sub patronatul arhiepiscopului de Praga, Laţcu miza pe autoritatea politică a lui Carol al IV-lea, şi nu pe acea a bătrânului rege al Poloniei, Cazimir al III-lea, care curând a şi trecut în lumea celor drepţi. Este lesne să se admită, aşadar, că la vremea iniţierii demersului, voievodul moldovean nu depindea politic nici de Coroana polonă, nici de cea maghiară.

Coincidenţa în timp a iniţiativei lui Laţcu şi a vizitei întreprinse la Curia papală de împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul ar fi un indiciu că demersul voievodului moldovean s-ar înscrie în proiectul unirii bisericilor creştine (ortodoxă şi catolică) sub tutela papalităţii11. Indiscutabil însă, fapta lui Laţcu este o mărturie a preocupărilor voievodului Moldovei de a internaţionaliza problema independenţei ţării sale, orientându-se spre cel mai puternic centru de legitimare confesională, cum se prezenta atunci papalitatea. Totodată, nu se poate trece pe lângă faptul că în ajunul morţii sale (1370), regele Poloniei Cazimir al III-lea cerea în mod ultimativ şi obţinea la Patriarhia ecumenică reactivarea Mitropoliei Rusiei Mici cu centrul la Halici. Cazimir se intitula “rege al Leahiei (Poloniei – n.n.), al Rusiei Mici şi al Valahiei”12. Este evidentă intenţia lui de a folosi biserica în scopul extinderii influenţei politice asupra Moldovei, ceea ce se şi va realiza ceva mai tвrziu – оn 1387 –, când biserica de la Suceava a fost adusă în subordinea Mitropoliei de Halici, în timp ce voievodul moldovean de atunci, Petru Muşatinul, recunoştea suzeranitatea Coroanei polone13. Interesul lui Laţcu de a-şi proteja ţara sa de Regatul Poloniei prin instituirea protecţiei Scaunului papal este, aşadar, evident.

Că demersul procatolic al lui Laţcu avea menirea să-i îngrădească ţara atât în faţa regelui Ungariei, cât şi în faţa regelui Poloniei este confirmat prin faptul abandonării proiectului imediat după moar tea lui Cazimir al III-lea (1370), când rege al ambelor regate vecine a devenit Ludovic I. Deja în anul 1372 Papa Grigore al XI-lea îl îndruma pe Laţcu să persevereze în catolicism şi să nu se abată de la “dreapta credinţă”14, îndemnul papei însă nu a fost urmat, astfel că Laţcu a murit ortodox (l 373), fiind înmormântat în necropola domnească din biserica Sf. Nicolae de la Rădăuţi, alături de tatăl său Bogdan I. Faptul dezminte opinia despre o readucere a Moldovei lui Laţcu sub supremaţia Coroanei ungare15. Opinia aceasta are la bază o prevedere din înţelegerea din 14 martie 1372 dintre Ludovic I şi Carol al I V-lea, prin care acesta din urmă se angaja să nu-i uzurpeze stăpânirile celui dintâi “şi în chip special şi expres... anume voievodatul Moldovei”16.

Cazul a fost interpretat contradictoriu de către mai mulţi cercetători. Nu vom insista asupra acestor interpretări. Vom constata doar faptul că în angajamentul împăratului german se întrevede o renunţare la apropierea ce avusese loc între el şi voievodul moldovean. Cerând protecţia Scaunului papal, acesta a contat şi pe autoritatea lui Carol al IV-lea. În acest sens merită atenţie vastul proiect al împăratului german de a reface Moravia Mare, care viza mai multe teritorii aflate în stăpânirea regelui Ungariei, inclusiv Slovenia, precum şi în stăpânirea regelui Poloniei, mai ales posesiunile ei din Rusia Mică, vecină cu voievodatul lui Laţcu17. Într-un fel sau altul, faptul denotă o apropiere dintre Laţcu şi Carol al IV-lea – rivalul politic al lui Ludovic I. El demonstrează totodată că a avut loc o extindere substanţială a sferei de aplicare a politicii externe a voievodatului de atunci al Moldovei. Am putea vorbi, la fel, despre o diversificare a instrumentelor şi metodelor de promovare a acestei politici, menită să integreze ţara lui Laţcu în sistemul relaţiilor internaţionale din Europa Centrală şi cea Occidentală, tutelată spiritual de Sfântul scaun.

Pacea din martie 1372 dintre Ludovic I şi Carol al IV-lea a îndepărtat însă terenul pentru promovarea în continuare a politicii iniţiate de Laţcu, fapt ce l-a determinat pe voievodul moldovean să renunţe şi la proiectul de catolicizare a ţării sale.Aşa cum ar urma din proiectul de catolicizare a Moldovei, la vremea respectivă, capitala voievodatului se afla la Siret. Este posibil ca proiectul să fi urmat ridicarea acestui oraş la rangul de reşedinţă domnească anume ca viitor centru al spiritualităţii catolice spre care se aspira, în realitate, se pare, că până la realizarea proiectului procatolic capitala voievodatului se afla la Suceava, în imediata apropiere de Rădăuţi – centrul spiritualităţii ortodoxe. Eşecul proiectului de substituire a ortodoxei prin catolicism a lăsat intact şi statutul Sucevei ca centru politic al voievodatului, tot aşa cum şi Rădăuţul, ca centru episcopal cu calităţi de mitropolie autonomă, şi-a menţinut rolul său de centru al spiritualităţii ortodoxe. În ceea ce priveşte teritoriul de atunci al voievodatului Moldovei, el se menţinea, se pare, în aceleaşi hotare ca şi în domnia lui Bogdan, adică în limitele Ţării de Sus de mai tвrziu18.

1. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 14, 48, 60, 69, 160. Mai mulţi cercetători, iar cel mai recent Constantin Rezachevici, admit că domnia lui Bogdan ar fi început nu în 1359, ci în 1363 şi s-ar fi încheiat prin 1367 sau 1368; în preajma disputatului episod de la “Plonini”, admit că domnia lui Laţcu ar fi început “în cursul anului 1368 după iulie, când a avut loc bătălia din Codrii Plonini... poate chiar în toamnă, sau spre sfârşitul anului, pentru că e greu de crezut că domnul biruitor (Petru – n.n.), împăcat şi cu fratele său (Ştefan – n.n.), fostul rival, şi-ar fi putut pierde scaunul îndată după biruinţă” (Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 343-344). Se invocă şi faptul că Petru Muşatinul şi-ar fi început domnia în 1375, astfel că cei 8 ani de domnie a lui Laţcu s-ar încadra parcă între 1368 şi 1375. Vom vedea însă la locul cuvenit că domnia lui Petru Muşatinul a început ceva mai târziu – la începutul lui 1376.* Vezi şi anexa “Cronologia domnilor” (Nota editorului).2. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 443-444.3. Bătrâna Lia, Bătrâna Adrian. Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în “Constituirea statelor feudale româneşti”. Bucureşti, 1980, p. 197-206. Împotriva unei atare interpretări s-a pronunţat Ştefan S. Corovei (Оntemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 107-110,305-307), urmat de Constantin Rezachevici (Cronologia domnilor..., vol. I, p. 445-446), care consideră că aplicele descoperite în mormântul lui Laţcu ar reprezenta pur şi simplu nişte ornamente sau o stemă (emblemă) personală, nelegată de stema ţării. Aceste invocări însă ar fi valabile dacă s-ar fi demonstrat că stema de mai târziu a Moldovei, cu însemnul cap de bour, cunoscută din domnia lui Petru I Muşatinul, era în vigoare încă din timpul lui Laţcu. Aşa dovezi însă nu sunt.4. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu. Bucureşti (fa., colecţia Clasicii romвni), p. 60. (Tot aici fabula căţelei Molda este consemnată în interpolarea lui Misail Călugărul.)5. Giurescu Constantin C., Giurescu Dinu C. Istoria romвnilor. Vol. 2. Bucureşti, 1976, p. 38.6. Papacostea, Şerban. Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei şi românii din Transilvania: un nou izvor, în “Geneza statului оn Evul Mediu romвnesc”. Cluj-Napoca, 1988, p. 89.7. Documente privitoare la istoria romвnilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki. Vol. I. Partea a 2-a. Bucureşti, 1890, p. 160-161, 162-163.8. Pataki J. Anjou Kiraliainik es a ket roman Vajdasag, Koloszvar, 1940, p. 52; Османская империя и страны Центральной, Восточной и Юго-Восточной Европы в XIV-XVI веках. Moscova, 1984, р. 50.9. Gorovei, Ştefan S. Dragoş şi Bogdan – întemeietorii Moldovei. Bucureşti, 1973, p. 133; Papacostea, Şerban. Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti, în “Geneza statului оn evul mediu romвnesc”, p. 53; Spieralski Zd. Awantury moldawskie. Warszawa, 1967, p. 12.10. Sykora, Jan. Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: lupta pentru independenţă şi afirmare pe plan extern, în “Re-vista de Istorie”. Bucureşti, 1976, nr. 8, p. 1143-1144.11. Gorovei, Ştefan S. Op. cit., p. 136-138; Grigoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului pînă la Şte-fan cel Mare, în “Moldova lui Ştefan cel Mare”. Chişinău, 1992, p. 32.12. Monumenta Poloniae Historica. Pomniki dziejowe Polski. T. 11-1872, p. 626-628; Памятники древнерусского канонического права, în “Русская Историческая Библиотека (РИБ)”, t. 6. Sankt-Petersburg, 1880, p. 126-128.1З. Parasca, Раvе1. 600 de ani de la consacrarea Mitropoliei Moldovei, оn “Cugetul”. 2001, nr. 2, p. 11-12.14. Hurmuzaki E. Documente, vol. I, part. 2, p. 197.15. Împărtăşită de mai mulţi autori, această opinie este respinsă cu destul temei de către Ştefan S. Gorovei în “Оntemeierea Moldo-vei”, p. 147-150.16. Apud: Sykora J. Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: lupta pentru independenţă şi afirmare pe plan extern, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1976, nr. 8, p. 1139. Vezi şi Gorovei, Ştefan S. Оntemeierea Moldovei, p. 148-150.17. Paulova, M. L’idee cyrillo-methodienne dans la politique de Charles IVе et la fondation du monastere slave de Prague, оn “By-zantinoslavica”. T. XI. Praga, 1970, nr. 2, p. 174-183; Sykora, Jan. Op. cit, p. 1147-1148.

18. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din Moldova. Seria Istorie”. Vol. l. Chişinău, 2000, p. 35-43.

Personalităţi contestate în funcţiade voievozi ai Moldovei

Tradiţia indigenă care şi-a găsit expresia în lista cronicărească a primilor voievozi moldoveni de la Dragoş la Alexandru cel Bun nu cunoaşte alte nume de voievozi între Laţcu şi Petru Muşatinul, însă mai multe variante de cronici lituaniene, ruse-apusene şi poloneze, inserвnd o naraţiune despre Ţara Podoliei, menţionează ascensiunea politică a feciorilor lui Mihail Koriat din familia marilor duci ai Lituaniei, care au ajuns să stăpânească Podolia după înfrângerea tătarilor în lupta de la Apele Albastre, în 1362 sau 1363. Unul dintre ei, Iuri (Iurg) Koriatovici, ar fi fost luat de către români (volohi) ca “să le fie voievod dar 1-au hrănit (otrăvit) acolo”1. Din naraţiunea respectivă nu urmează neapărat că principele lituanian ar fi ajuns voievod al Moldovei, căci nu doar românii (volohii) erau supuşii acestui voievodat, ci toţi locuitorii de acelaşi neam din întregul spaţiu cuprins între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, ba şi din Podolia Mică, de dincolo de Nistru, unde ei sunt atestaţi încă înainte de invazia armatelor tătare conduse de Batu-han în anii 1240-1241 2. Cronicarul polon din a doua jumătate a secolului XVI Maciej Stryjkowski, pornind de la o realitate din vremea sa, când Ţara Moldovei includea în hotarele sale întregul spaţiu până la Nistru, făcând ca numele de volohi să fie identic cu cel de moldoveni, a interpretat cazul lui Iuri Koriatovici astfel de parcă el ar fi fost luat ca domn “la Suceava, în capitală”3, adică domn al Ţării Moldovei, în timp ce o altă cronică târzie, zisă de la Bihoveţ, i-a оnlocuit pe volohi cu moldoveni, punвnd pe seama acestora invitarea lui Iuri Koriatovici în funcţia de voievod şi otrăvirea lui4. În consecinţă, informaţia despre nefericitul principe lituanian a balansat între două extreme de interpretare – de la prezentarea lui ca fost voievod al Moldovei până la negarea oricăror implicări ale lui în evenimentele ce se produceau la vremea respectivă dincoace de Nistru. Omitem reproducerea aici a totalităţii interpretărilor contradictorii, capabile doar să sporească confuziile existente în istoriografie. Vom menţiona totuşi cea mai recentă încercare de a împăca extremele, întreprinsă de Ştefan S. Gorovei, care este de acord cu excluderea lui Iuri Koriatovici din şirul domnilor Moldovei, dar admite, totodată, “o anumită influenţă lituaniană, mergând chiar – după toate probabilităţile – până la o suzeranitate efemeră a lui Iuri Koriatovici (subl. aut.) asupra Moldovei5. Şi mai recent, un alt istoric, Constantin Rezachevici, referindu-se la episodul Iuri Koriatovici, scrie “că acest lituanian ar fi fost chemat la domnie de o grupare boierească “desigur adversă lui Petru (Muşatinul – n.n.)” constatând, însă că “nu cunoaştem rolul său” (al lui Petru – n.n.) în acest episod6.

Încă în 1980, într-o primă lucrare de a noastră consacrată formării teritoriului Ţării Moldovei, am observat identificarea făcută în izvoarele cronicăreşti ale Podoliei cu fostele stăpâniri tătare atât din stânga cît şi din dreapta Nistrului, admiţând că după îndepărtarea tătarilor – fapt produs în dreapta Nistrului în 1369 sau imediat după această dată –, Iuri Koriatovici a fost chemat să le fie voievod anume de către volohii din teritoriile emancipate de sub dominaţia tătară7. Asupra problemei am mai revenit şi ulterior, fără a găsi motive valabile pentru o altă interpretare a evenimentelor în care ar fi fost implicat Iuri Koriatovici8. Interpretarea propusă de noi pare a fi acceptată şi de Victor Spinei, un cunoscător notoriu al izvoarelor isto-rice şi al realităţilor perioadei respective9.

Aşa cum urmează a se considera dintr-o informaţie documentară din martie 1375, la data respectivă Iuri Koriatovici nu mai era în viaţă, căci fratele său, Alexandru, confirma o danie făcută de el mănăstirii dominicanilor din Smotrici10. “Hrănirea” lui Iuri Koriatovici a fost deci anterioară acestei date şi urmată, desigur, de preluarea funcţiei de voievod de către un localnic, fapt ce reiese clar din scrierile cronicăreşti. Astfel, otrăvirea lui se plasează cronologic după moartea lui Laţcu, dar înainte de venirea în scaun a lui Petru I Muşatinul. Fără a anticipa prea mult lucrurile asupra cărora vom reveni în compartimentul consacrat lui Petru I Muşatinul, vom insista doar asupra faptului că după Laţcu a urmat o perioadă de 2-3 ani de interregn, marcată, desigur, de lupte pentru tronul rămas vacant. În acest context nu vedem nici un motiv care ne-ar împiedica să punem sfârşitul lui Iuri Koriatovici în legătură cu o încercare de a lui de a-şi integra stăpânirilor sale voievodatul Moldovei. Moartea principelui podolian s-a datorat unei căpetenii locale, care, prin uciderea principelui podolian, a căutat să pună capăt dependenţei teritoriilor de dincoace de Nistru de

autorităţile lituaniene din stânga acestui fluviu; în acest sens ar vorbi nu numai faptul că peste vreo 10 ani, în fostele stăpâniri tătare de dincoace de Nistru, va fi menţionat voievodul Constantin, dar şi mărturia lui Maciej Stryjkowski, care, la 1475, a trecut prin Moldova, semnalând existenţa mormântului lui Iuri Koriatovici într-o mănăstire din vecinătatea Vasluiului11. Sigur că această informaţie “trebuie privită cu rezervă, din cauza improvizaţiilor la care recurge deseori cronicarul polon pe parcursul lucrării sale” 12. Numai că în condiţiile în care acest cronicar polon îl prezenta pe Iuri Koriatovici ca fiind luat domn în scaunul de la Suceava, nu vedem de ce nu ar fi menţionat mormântul nefericitului principe mai aproape de capitala de atunci a Moldovei, şi nu în partea de sud a ei. În acest context observaţia lui Constantin Cihodaru privind existenţa în aceleaşi părţi vasluiene a două pâraie care “poartă numele sugestiv, anume Horiata”13

vorbeşte în favoarea aflării lui Koriatovici în această zonă.Astfel, Iuri Koriatovici s-ar prezenta ca fiind acceptat în funcţia de voievod de către “volohii”

(românii) din Podolia, în special Podolia Mică cu centrul la Smotrici, şi din fostele stăpâniri tătare de dincoace de Nistru, adică din partea de sud-est a spaţiului carpato-ponto-nistrean, emancipată de sub dominaţia beilor tătari în 1369 sau imediat după această dată. La o dată anterioară lunii martie 1375 el a fost însă înlăturat în urma unei conjuraţii pusă la cale de fruntaşii de aici, autoritatea voievodală fiind preluată de o căpetenie locală. În condiţiile în care această bucată de teritoriu dintre Carpaţi şi Nistru încă nu făcea parte din Ţara Moldovei de atunci, nu vedem o altă implicare a cneazului lituanian din Podolia decât în cadrul unei încercări de a interveni în luptele pentru scaunul voievodal de la Suceava, rămas vacant după moartea lui Laţcu.

“Pomeneşte Doamne pe Costea voievod”, este scris în Pomelnicul de la mănăstirea Bistriţa, exact între Laţcu şi Petru I Muşatinul14, fără ca numele lui să fie prezent în lista voievozilor moldoveni, reprodusă în cronicile ţării, şi nici în cartea domnească a lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403, prin care distinsul domn face o danie funciară “pentru sufletul sfântrăposaţilor domni de mai înainte”, începând cu Bogdan şi terminând cu Ştefan I, toţi ei fiind indicaţi în aceeaşi ordine în care figurează în variantele cronicăreşti 15. Încercările cercetătorilor de a-l identifica pe acest enigmatic voievod, formulând ipoteze dintre cele mai ingenioase, sunt, astfel, lesne de înţeles şi de apreciat16. Identificarea lui cu cineva dintre boierii ţării, purtători ai aceluiaşi nume şi atestaţi documentar la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, fie Costea Viteazul sau Costea Valahul, pare a fi eronată, căci ambii sunt menţionaţi în viaţă încă mulţi ani după moartea lui Petru I Muşatinul. Dacă ar fi fost vorba de enigmaticul voievod cu acelaşi nume, atunci cum putea fi inclus acesta în pomelnic ca fiind mort înaintea primului Muşatin, care a trecut în lumea celor drepţi pe la începutul anului 1392?

Faptul că voievodul Costea este lipsă în lista “oficială” a voievozilor moldoveni ar însemna că el nu a domnit în Moldova de atunci. Totodată, includerea lui în pomelnicul început la ordinul lui Alexandru cel Bun şi în mănăstirea ctitorită de acest domn îl plasează pe voievodul Costea printre membrii neamului din care a descins Alexandru, adică din neamul voievodal al Muşatinilor. Apoi, dacă moartea lui Costea este plasată între acea a lui Laţcu şi acea a lui Petru I Muşatinul, aceasta nu înseamnă că ea s-a întâmplat înainte de venirea în scaun a acestuia din urmă. Ţinând cont de momentele respective, cea mai verosimilă ni se pare identificarea propusă de Şerban Papacostea, care a lansat în circuitul ştiinţific informaţia din 14 august 1386 despre încheierea misiunii a doi soli din Caffa (Crimeea), “la Constantin şi Petru voievod”. Pentru a ajunge la ei, ambasadorii genovezi din Caffa au debarcat la Cetatea Albă (Moncastro)17. Şi dacă voievodul Petru era însuşi conducătorul voievodatului Moldovei, apoi Constantin conducea, desigur, un alt voievodat, în care se intra prin Cetatea Albă sau care-şi avea în acest oraş centrul său administrativ (capitala). Ordinea dispoziţiei geografice a voievodatelor în cauză pare a fi indicată de ordinea în care sunt menţionaţi voievozii – mai întâi Constantin, apoi Petru. Altfel spus, coborând la Cetatea Albă, solii genovezi din Caffa s-au aflat mai întâi la Constantin, apoi la voievodul Moldovei. Şi dacă voievodatul Moldovei încă nu includea întregul spaţiu carpato-nistrean, menţinându-se în hotarele corespunzătoare Tării de Sus, apoi este logic să se admită, ceea ce a şi făcut Şerban Papacostea, că voievodatul lui Constantin reprezenta ceea ce ulterior, deja în componenţa statului unitar moldovenesc, se va deosebi prin denumirea de Ţara de Jos.

Separat încă de voievodatul Moldovei, în vara lui 1386, voievodatul lui Constantin va fi integrat celui dintâi deja către 26 septembrie 1387, când graniţa Ţării Moldovei va urma întregul curs al Nistrului până la ţărmul Mării Negre18. Faptul s-ar fi întâmplat după moartea voievodului Constantin.

Identificarea voievodului Constantin cu Costea voievod din Pomelnicul de la Bistriţa este considerată ca fiind eronată de către Constantin Rezachevici, care îl identifică cu Constantin Koriatovici, stăpânitorul Podoliei din 1385 până în 1390. Solii genovezilor din Caffa ar fi coborât doar la Cetatea Albă, care, deja la acea dată, ar fi făcut parte din Ţara Moldovei condusă de Petru Muşatinul (opiniile cum că această parte de teritoriu cu oraşul în cauză ar fi existat încă separat de Ţara Moldovei sunt calificate de autor “ipoteze cel puţin ciudate”). De la Cetatea Albă, solii genovezi ar fi “pornit pe uscat spre Suceava, reşedinţa lui Petru voievod, şi de aici peste Nistru în Podolia, la Constantin voievod”19. În replică, vom menţiona că principii lituanieni din Podolia se numeau oficial nu voievozi, ci cnezi. Apoi, dacă Constantin ar fi fost din Podolia, el ar fi trebuit să fie plasat după Petru şi nu înaintea lui. Astfel, Constantin s-ar prezenta drept voievod român, rudă cu Petru I Muşatinul, stăpânind teritoriul de dincoace de Nistru, care a fost emancipat de sub dominaţia tătară, apoi preluat de către o căpetenie locală, poate chiar de însuşi Constantin, în urma otrăvirii lui Iuri Koriatovici.

La 10 noiembrie 1377, Vladislav de Oppeln, care guverna Rusia Mică (Galiţia) în numele lui Ludovic I, regele Ungariei şi Poloniei, răsplătea printr-o donaţie funciară pe “credinciosul nostru Giurgiu (Jurja), voievodul valah (român)” pentru faptul că el “şi-a arătat faţă de noi (donatorul – n.n.) grija binevoitoare şi este dispus s-o arate şi pe viitor”. Beneficiarul şi urmaşii săi erau autorizaţi “să se aşeze în ţara noastră a Rusiei” din pricina că în ţara sa Giurgiu a suferit înfrângere neaşteptată din partea poporului său. Şi pentru a-i asigura subzistenţa, voievodului român i se închinau două sate – Nowosilicze şi Stupnicza 20. Întemeind neamul nobiliar Stupnicki, Giurgiu a fost inclus în herbul întemeiat de Ştefan, fiul lui Sas21.

Informaţia de mai sus ne-ar permite să-1 considerăm pe voievodul Giurgiu ca descendent din aceeaşi dinastie a Drăgoşeştilor, mai precis, din Ştefan, fiul lui Sas. Înfrângerea lui Giurgiu se înscrie în aceleaşi limite cronologice cu interregnul dintre Laţcu şi Petru I Muşatinul sau în primul an de domnie a acestuia din urmă, ceea ce ne permite să vedem în acest voievod român un pretendent la scaunul Moldovei, reuşind, poate, pentru puţin timp, chiar să domnească peste o parte din ţară. Iar atitudinea protectoare manifestată faţă de el de către Vladislav de Oppeln ar fi o mărturie că în acţiunea sa voievodul Giurgiu s-a bazat pe sprijinul acestuia sau chiar a fost instigat de guvernatorul Galiţiei la o acţiune care-şi avea menirea să readucă voievodatul Moldovei sub autoritatea lui Ludovic I. În acest sens, merită atenţie informaţia dintr-un document emis de cancelaria regală din Ungaria, la 6 decembrie 1374, care amâna un proces de judecată pe motivul că unul dintre implicaţi era plecat la oastea orânduită împotriva moldovenilor, alături de cunoscutul deja Vladislav de Oppeln22. Eşecul lui Giurgiu se plasează cronologic după moartea lui Iuri Koriatovici şi e succedat de data consemnării lui (noiembrie 1377). Producerea lui poate fi legată de deznodământul final al luptelor pentru scaunul Moldovei şi înscăunarea lui Petru I Muşatinul. Încadrarea faptelor, cunoscute şi necunoscute, săvârşite de voievodul Giurgiu, în şirul evenimentelor ce a însoţit interregnul intervenit în Moldova la moartea lui Laţcu ni se pare destul de convingătoare.Încercările unor cercetători, aşa cum s-a procedat şi în cazul voievodului Constantin, de a-l identifica pe voievodul Giurgiu sau cel puţin pe unii dintre feciorii săi, cu boierii moldoveni indicaţi în sfaturile boiereşti de la sfârşitul secolului al XIV-lea23 nu par a fi justificate. Căci documentul care-1 menţionează pe acest voievod şi la care ne-am referit este foarte explicit în indicarea că atât Giurgiu cât şi urmaşii lui s-au stabilit cu traiul în Rusia Mică.

1. Западно-русские летописи, în “Полное собрание русских летописей”, т. XVIII, Санкт-Петербург, 1907, col. 82, 100, 497. În alte variante din această colecţie se menţionează doar că Iuri a fost ucis de către volohi, fără a se specifica că el le-ar fi fost voievod – Ibidem, col. 171, 279, 328, 390, 454.2. Parasca, Pavel. Romвnii din Podolia оn secolele XII-XVII, оn “Cugetul”. Chişinău, 1993, nr. 3-4; idem, Continuitatea populaţiei româneşti din Podolia în secolele XIII-XV, în “Revista de Istorie a Moldovei”. Chişinău, 1995, nr. 2.3. Stryjkowski, Maciej. Kronica polska, litewska, zmodzka i wszystkiej Ruşi, T. II. Warszawa, 1846, p. 7-8.4. Хроника Быховца. Москва, 1966, p. 56.5. Gorovei, Ştefan S. Оntemeierea Moldovei. Probleme controversate. Iaşi, 1997, p. 157-158.6. Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucu-reşti, 2001, p. 451.7. Parasca, Pavel. Территориальное становление Молдавского феодального государства во второй половине XIV в., în “Социально-экономическая и политическая история Юго-Восточной Европы. До середины XIX в.”. Chişinău, 1980, р. 76-78.

8. Idem, Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, р. 104-107; idem, Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din Moldova. Seria Istorie”. Vol. 1, 2000, p. 37-38.9. Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 381.10. Акты относящиеся к истории Западной России, Т. 1, 1340-1506. Санкт-Петербург, 1846, р. 21. Vezi şi Puzina, Josef. Korjat i Korjatowicze, оn “Atheneum Wilenskie”. Rocz. VII. Zesz. 3-4. Wilno, 1930, p. 15.11. Stryjkowski, Maciej. Op. cit. T. II, p. 8.12. Spinei, Victor. Op. cit., p. 381.13. Cihodaru, Constantin. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. V. Iaşi, 1968, p. 27.14. Bogdan, Damian P. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Bucureşti, 1941,p. 86.15. Documenta Romaniae Historia. A. Moldova. Vol. I. Bucureşti, 1975, p. 24.16. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria romвnilor. Vol. 2. Bucureşti, 1976, p. 39-40; Papacostea, Şerban. La începu-turile statului moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut, în idem, “Geneza statului оn Evul Mediu romвnesc”. Cluj-Napoca, 1988, p. 97; Cihodaru, Constantin. Observaţii cu privire la procesul deformare şi de consolidare a statului feudal Moldova în secolele XI-XI V, partea a II, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XVII. Iaşi, 1980, p. 136-137; idem, Formarea hotarului dintre Moldova şi Ţara Românească în secolul al XV-lea, în “Stat. Societate. Naţiune. Inter-pretări istorice”. Cluj-Napoca, 1982, p. 85, nr. 25; idem, Alexandru cel Bun. Chişinău, 1990, p. 20.17. Papacostea, Şerban. La оnceputurile statului moldovenesc, p. 100-103,141-146.18. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, p. 35-43.I9 Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 452.20. Jablonowski T. Sprawy woloskie za Jagiellonow, оn “Zrodla dziejowe”. T. X, Warszawa, 1878, p. 155-156; P.P. Panaitescu, Din istoria luptei pentru independenţa Moldovei în veacul al XIV-lea. Primele lupte pentru independenţă ale Ţărilor Române, în “Studii. Revistă de Istorie”. Bucureşti, 1956, nr. 4, p. 113.21. Kuras, Stan. Zbior documentor malopolskih, t. IV, Wroclaw-Warszawa-Krakow, 1969, p. 191-192.22. Papacostea, Şerban. Domni români şi regi angevini: înfruntarea finală (1370-1382), idem, Geneza statului оn Evul Mediu ro-mвnesc. Cluj-Napoca, 1988, p. 118-120.23. Cihodaru, Constantin. Tradiţia letopiseţelor, p. 191-192; idem, Observaţii cu privire la procesul de formare, p. 148.

Petru I Muşatinul<c. 1375 – 1391, decembrie>

În ordinea reprodusă în cronicile moldoveneşti şi în diploma lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 14031, Petru I Muşatinul a urmat în scaunul voievodal al Moldovei după Laţcu. Cu excepţia cronicii zise moldo-polone, care greşeşte evident atribuindu-i o domnie de doar 8 ani, şi a cronicii zise anonime sau de la Bistriţa, care-i atribuie, poate nu fără oarecare temei, o domnie de 12 ani, celelalte variante ale cronicilor indigene sunt solidare în a aprecia durata aflării lui Petru I Muşatinul în scaun la 16 ani2. Nici un izvor istoric însă nu menţionează data la care a început să domnească acest voievod. Despre sfârşitul domniei se ştie doar că pe la începutul anului 1392 unii soli de-ai săi continuau să sosească “cu scrisori” la Cracovia, la re -gele Vladislav al II-lea Jagiello, iar la 30 martie 1392 era deja оn scaun urmaşul său – Ştefan I3. Ar însemna că Petru I Muşatinul a început să domnească pe la începutul anului 1376, adică vreo 2-3 ani după moartea lui Laţcu. Altfel spus, urcarea în scaun a lui Petru I Muşatinul a marcat sfârşitul perioadei de interregn intervenit după stingerea din viaţă a feciorului lui Bogdan şi se înscrie ca un final al luptelor interne pentru scaunul voievodal rămas vacant.

Cronicile, consemnând domnia lui Petru I Muşatinul, nu indică vreo legătură de rudenie dintre el şi predecesorii lui, specificând doar că a fost “fiul Muşatei”. Ca urmare, majoritatea cercetătorilor au considerat că după Laţcu în scaunul Ţării Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a Bogdăneştilor a fost înlocuită cu cea a Muşatinilor. Mărturie în acest sens ar fi şi materialele arheologice ridicate din mormântul atribuit lui Laţcu din necropola domnească de la Rădăuţi. În mod deosebit, se impun cele şase aplice vestimentare, dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în profil, iar alte trei – un coif cu coarne recurbate. Ştiindu-se că Laţcu a fost feciorul lui Bogdan I, de la care nu ne-a parvenit nici o reprezentare heraldică, este logic să se conchidă că elementele emblematice în cauză ţin de simbolul heraldic al întemeietorului scurtei dinastii a Bogdăneştilor. Din timpul domniei lui Petru I Muşa-tinul este cunoscută însă o altă stemă a Moldovei, figura centrală a ei fiind capul de bour. Este justificată

astfel concluzia că între Laţcu şi Petru I Muşatinul nu a existat o succesiune dinastică, faptul fiind confirmat de discontinuitatea heraldică4.

Unii cercetători neagă însă discontinuitatea dinastică şi încearcă să demonstreze că Petru I Muşatinul a fost un continuator al dinastiei întemeiate de Bogdan I, propunând chiar extinderea sintagmei dinastia Bogdăneştilor asupra tuturor domniilor care au urmat după Laţcu şi excluderea sintagmei dinastia Muşatinilor. Nu este cazul să reproducem aici toate argumentele considerate ca fiind valabile pentru a-i prezenta pe Muşatini ca fiind continuatori ai aceleiaşi dinastii întemeiate de Bogdan I5. Ne vom opri doar la acele dintre ele, care se consideră a fi mai revelatoare.

Astfel, se face referirea la un document de la Alexandru cel Bun, din 6 iulie 1413, cunoscut după o traducere germană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în care emitentul documentului face o donaţie Episcopiei de Rădăuţi cu catedrala Sfântul Nicolae, “unde sunt îngropaţi moşii noştri”6. Chiar dacă Ştefan S. Gorovei ar avea dreptate, traducând din germană sintagma “unsere Voreltern” prin “strămoşii noştri”7, nu vedem în această terminologie o confirmare a apartenenţei la dinastia din care făcea parte Alexandru cel Bun a tuturor voievozilor care i-au precedat în scaun şi care, barem, nici nu sunt nominalizaţi. Singura concluzie care se impune este că Alexandru cel Bun se referea doar la moşii (strămoşii) săi care erau îngro-paţi la Rădăuţi. Era un fel de a spune, căci, în caz contrar, printre moşii (strămoşii) lui Alexandru cel Bun s-ar înţelege că a figurat şi Roman I care i-a fost de fapt tată8. În realitate, credem că ar trebui să se înţeleagă că Alexandru cel Bun a folosit sensul de “înaintaşii noştri” sau “predecesorii noştri”. Şi dacă autorul la care ne referim consideră, pe bună dreptate, că “documentul din 1413 trebuie înţeles, de altminteri, în corelaţie cu acela din 7 ianuarie 1403”9, apelăm şi noi la acest document.

Indiferent dacă ne referim la varianta transliterată în poloneză a acestui document10, sau la originalul slav, descoperit acum mai bine de două decenii în Biblioteca Academiei Polone de Ştiinţe şi publicat de Dalila Aramă11, documentul în cauză nu confirmă continuitatea dinastică în Moldova pentru domniile de până la Alexandru cel Bun. Căci, prin documentul respectiv, emitentul lui făcea o dona ţie pentru sufletul sfântrăposaţilor (sveato pocivaih) domni de mai înainte, pentru sufletul lui Bogdan voievod şi pentru sufletul lui Laţco voievod, şi pentru sufletul lui Petru voievod, şi pentru sufletul tatălui nostru, Roman voievod, şi pentru sufletul lui Ştefan voievod”. Altfel spus, documentul înveşnicea memoria tuturor acelora care, prin fapta lor, au contribuit la crearea şi consolidarea Ţării Moldovei pe care, la data respectivă, o stăpânea emitentul documentului, indiferent de faptul dacă au existat sau nu legături de rudenie între ei.

Aceeaşi concluzie s-ar impune şi în cazul Pomelnicului de la mănăstirea Bistriţa care la fel este folosit pentru a argumenta ideea că voievozii care l-au precedat în scaun pe Alexandru cel Bun au fost înaintaşii acestuia “de sânge şi de coroană”12. Dacă în acest document se şi întrevede vreun element al pomelnicului de familie, cum оl consideră autorul, apoi doar începând cu enigmaticul voievod Costea.

În favoarea opiniei despre schimbarea, odată cu venirea în scaun a lui Petru I Muşatinul, a dinastiei domnitoare, ar mărturisi şi faptul că noul voievod al Moldovei nu a moştenit domnia, ci a fost ales ca voievod. O confirmare directă a faptului, este adevărat, nu există. El se lasă întrevăzut însă în scrierea lui Ioan de Târnave – notarul regelui Ludovic I şi contemporan al celor trei voievozi ai Moldovei – Bogdan I, Laţcu şi Petru I. Pornind de la realităţile cunoscute lui din domnia acestuia din urmă şi retrospectându-le la fel asupra predecesorilor lui, cronicarul ungur scrie despre voievozii pe “care şi-i aleg (subl. noastră) românii acestui regat”13, adică ai voievodatului Moldovei. Se pare chiar că alegerea lui Petru a fost concepută doar pe durata vieţii lui, fără dreptul de a transmite scaunul prin moştenire. În acest sens ar sta faptul că noul voievod nu şi-a menţionat nici o dată moştenitorul prezumtiv, deşi cu siguranţă a avut un fiu, Ivaşcu, consemnat documentar ceva mai târziu – în 1400 –, aflându-se însă nu în ţară, ci la Berest, sub ocrotirea regelui Poloniei Vladislav al II-lea Jagiello şi a marelui duce al Lituaniei, Vitold14. Iar după încetarea din viaţă a lui Petru, scaunul voievodal a fost disputat de fratele său Roman şi de fiul acestuia Ştefan. Alegerea lui Petru Muşatinul ca voievod ar fi fost un compromis rezultat din luptele diverselor grupări boiereşti pentru scaun. În aceste lupte nu au fost lipsă nici implicările din exterior, un exemplu în acest sens constituindu-l cazul voievodului Giurgiu. Şi dacă acesta a trebuit să părăsească ţara, adăpostindu-se în Galiţia, sub apărarea guvernatorului ei Vladislav de Oppeln, înseamnă că prin alegerea lui Petru ca voievod au triumfat forţele orientate spre obţinerea şi apărarea independenţei voievodatului Moldovei.

Totodată, nu se poate trece cu vederea consemnarea, fie şi mult mai târzie, în scrierile lui Maciej Stryjkowski şi Marcin Kromer a faptului că Moldova s-ar fi detaşat de Regatul Ungariei în vremea interregnului, adică după moartea lui Ludovic I (1382), când uniunea personală ungaro-polonă s-a destrămat, ambele regate fiind lovite şi ele de criza interregnului15. Astfel, nu vedem temeiuri pentru a nu admite că, la o dată posterioară alegerii lui Petru Muşatinul ca voievod, dar anterioară morţii lui Ludovic I, voievodatul Moldovei s-a văzut nevoit să recunoască suzeranitatea lui Ludovic I. Şi acest moment şi-a găsit, se pare, reflectarea în scrierea lui Ioan de Târnave care, generalizând şi în acest caz o situaţie cunoscută lui din timpul lui Petru Muşatinul şi extrapolând-o la fel asupra domniilor anterioare, scria că voievozii Moldovei depuneau omagiu vasalic regelui Ungariei, mai obligându-se să-i plătească şi tribut16. Poate şi expulzarea voievodului Giurgiu a fost o condiţie obligatorie a noului voievod moldovean pentru acceptarea suzeranităţii lui Ludovic I.

În condiţiile, însă, când Ludovic I era concomitent şi posesor al coroanei polone, era greu de făcut o deosebire netă dintre el că rege al Ungarie şi ca rege al Poloniei, creându-se o situaţie specifică de dublă suzeranitate ungaro-polonă asupra Moldovei, astfel că, la destrămarea uniunii personale ungaro-polone după moartea creatorului ei, apărea dilema căreia dintre cele două coroane, acum separate, urma să i se dea preferinţă, ambele reclamându-şi dreptul de suzeran al voievodatului condus de Petru I Muşatinul. Atâta timp cât şi un regat, şi altul erau preocupate de căutările în vederea depăşirii crizei cauzate de interregn, şi voievodul moldovean dispunea de un răgaz propice pentru a influenţa o eventuală evoluţie defavorabilă pentru el a evenimentelor din regatele vecine. S-a întâmplat însă că Regatul Poloniei a fost primul care a reuşit să depăşească criza interregnului prin căsătoria, în primăvara lui 1386, a Jadwigăi – fiica minoră a lui Ludovic I –, cu marele duce al Lituaniei, Jagiello, botezat cu numele creştin Vladislav şi încoronat rege al Poloniei. S-a realizat pe această cale o nouă uniune personală, de data aceasta a Poloniei şi Lituaniei. Ea nu a putut să nu atragă atenţia şi să nu trezească îngrijorarea voievodului moldovean, ca şi a altor conducători de state vecine cu Polonia şi Lituania. Privite în contextul acestor evoluţii, par a nu fi o simplă întâmplare informaţiile mai multor variante de cronici ruseşti despre sosirea în Moldova, pe la începutul lui 1386, a prinţului moştenitor din Rusia Moscovită, Vasilii, fiul lui Dmitrii Donskoi. În legătură cu acest eveniment, un interes deosebit îl prezintă precizările din cronicile respective, că prinţul moscovit a sosit “în Podolia, la volohi (uneori: marii volohi), la Petru voievod”17. Ceea ce se impune spre a fi observat оn mod deosebit, este identificarea оn cronicile ruse a Podoliei cu Ţara Volohilor şi Moldova lui Petru I Muşatinul – mărturie nu numai a faptului că sub aspectul etnic teritoriul de dincolo de Nistru era populat preponderent de volohi (români), ci şi a celuia că, la vremea respectivă, voievodul de la Suceava exercita controlul la fel şi asupra Podoliei. Suntem astfel în prezenţa unor mărturii despre extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Moldovei în vederea consolidării sale teritorial-politice pe contul teritoriilor populate de aceeaşi populaţie românească (volohă) ca şi voievodul Ţării de Sus. În acelaşi sens vorbesc şi mărturiile documentare datorate solilor genovezi din Caffa, din vara anului 1386, despre care am scris deja la locul cuvenit. Căci, nu încape îndoială că ambii voievozi nu numai că erau de acelaşi neam, dar şi se aflau în raporturi de alianţă.

Dar dacă evoluţiile în politica externă a lui Petru I Muşatinul din primii ani de după destrămarea uniunii ungaro-polone erau determinate de evoluţiile din Regatul Poloniei şi aveau menirea să prevină eventualele consecinţe nefaste pentru Moldova ale constituirii uniunii personale polono-lituaniene, apoi din martie 1387 în politica externă a Moldovei reapare din nou şi factorul ungar. Căci, la acea vreme, s-a încheiat şi criza de interregn din Regatul Ungariei, prin încoronarea ca rege a lui Sigismund de Luxemburg18. Evenimentul s-a produs atunci când noul rege al Poloniei, realizând drepturile coroanei pe care aceasta le avea asupra Rusiei Mici, desăvârşea reintegrarea prin forţă a acestei ţări Regatului polon, procesul încheindu-se în luna august 1387. Pe ruinele fostei uniuni personale ungaro-polone a fost renăscută, astfel, rivalitatea tradiţională dintre cele două regate, în sfera ei aflându-se nu numai teritoriile disputate de părţi din Rusia Mică şi Podolia, ci şi cele dintre Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, adică ambele voievodate (Ţara de Sus şi Ţara de Jos), conduse respectiv de Petru I Muşatinul şi de Constantin. Situaţia se complica în mod deosebit de faptul că fostele stăpâniri tătare, de o parte şi de alta a Nistrului, controlate după izgonirea tătarilor de principii lituanieni din neamul Koriatovici, acum erau controlate respectiv de voievodul Moldovei şi aliatul acestuia, voievodul Constantin. Reglarea raporturilor cu uniunea polono-lituaniană în condiţiile reapariţiei factorului ungar se impunea la ordinea zilei fără nici o întârziere.

La mijlocul lunii septembrie 1387, Petru I Muşatinul, asistat de cinci “consilieri supremi” – boierii Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav –, a sosit la Liov (Lvov) unde, timp de aproape două săptămâni, a purtat tratative cu regele Vladislav al II-lea Jagiello. Ele s-au încheiat prin depunerea de către voievodul moldovean a omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise, semnate separat, respectiv de voievodul Petru şi boierii lui19. Omagiul vasalic a fost confirmat printr-o carte regală a suzeranului polon care nu s-a păstrat, dar care, de rând cu alte acte vasalice ale domnilor moldoveni de după Petru I, au fost confirmate printr-o carte unică, semnată de acelaşi rege, la 13 decembrie 143320. Din textul acestui document se desprinde observaţia că în centrul negocierilor moldo-polone s-a aflat problema delimitării teritoriale dintre voievodatul Moldovei şi Uniunea Polono-Lituaniană21. Ca urmare, “graniţa veş-nică” care delimita “ţara noastră (a regelui polon – n.n.) a Rusiei şi Moldova” urma traseul pe râuleţul Colacin, dintre Snyatin şi Şepinţi, apoi peste câmpia Bolohovului până la Nistru, în punctul marcat de satul Potoc, şi mai departe pe Nistru în jos până la Marea Neagră22.

Astfel, în cadrul negocierilor, Petru I Muşatinul a trebuit să renunţe la controlul asupra Podoliei Mici, documentul stipulând că “peste ţărmul Nistrului (adică pământurile din stânga lui – n.n.) este ţara noastră (a regelui – n.n.) a Rusiei”23. În schimb, ca aparţinând deja Ţării Moldovei, erau recunoscute fostele stăpâniri tătare, apoi lituaniene din dreapta Nistrului, adică teritoriile voievodatului lui Constantin care nu mai este menţionat ulterior în nici un izvor scris şi care, în componenţa Ţării Moldovei în noile ei graniţe, se deosebea prin denumirea de Ţara de Jos.

Deşi problema teritorială a fost, după părerea noastră principalul subiect al negocierilor moldo-polone încheiate cu depunerea actului vasalic de către voievodul moldovean, sigur că la apropierea politică dintre Moldova lui Petru I Muşatinul şi Polonia au contribuit şi alţi factori de ordin bilateral cât şi de o rezonanţă internaţională, determinaţi de relaţiile interstatale din zonă şi în primul rând de redeclanşarea rivalităţii ungaro-polone şi de reactualizarea pretenţiilor noului rege al Ungariei asupra teritoriilor emancipate de sub suzeranitatea coroanei maghiare.

Complexitatea factorilor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul nu a dus lipsă de atenţia cercetătorilor, care au formulat şi mai multe opinii, unele mai mult sau mai puţin convingătoare, altele mai puţin argumentate sau chiar lipsite de temei documentar. Nu pot fi susţinute, la nivelul ştiinţei istorice actuale, afirmaţiile formulate în baza scrierilor cronicarilor poloni din Evul Mediu, cum că suzeranitatea coroanei polone asupra Moldovei ar fi derivat din drepturile mai vechi ale Poloniei asupra Rusiei Mici care s-ar fi întins teritorial până la Dunărea de Jos, adică şi pes te spaţiul carpato-nistrean24. Nu încape îndoială că la apropierea dintre Moldova şi Polonia şi-au avut rostul lor şi legăturile matrimoniale dintre voievozii moldoveni şi principii lituanieni, ajunşi acum membri ai dinastiei regale din Polonia 25. Rămâne doar de stabilit dacă legăturile matrimoniale în cauză au precedat apropierea moldo-polonă sau au rezultat din ea, fiind menite să-i imprime o mai mare trăinicie.

La apropierea dintre Moldova şi Polonia o importanţă departe de a fi subestimată au avut-o interesele economice ale părţilor, legate în primul rând de drumul comercial care venea dinspre Liov spre factoriile comerciale de pe ţărmul pontic şi invers, străbătând Moldova26. Totodată, nu poate fi trecut cu vederea faptul, că nici actul vasalic al voievodului moldovean şi al “consilierilor supremi” ai lui, nici cartea regală de confirmare a actelor vasalice ale domnilor moldoveni din 13 decembrie 1433 nu conţin nici măcar o aluzie la obligaţiunea părţilor de a proteja şi facilita schimburile comerciale dintre părţi şi nici chiar comerţul de tranzit prin Moldova. Iar primul act în acest sens a fost emis abia în 1408 de către Alexandru cel Bun, care acorda privilegii comerciale în Moldova negustorilor lioveni, specificând la sfârşitul pactului că a “făcut aceasta negustorilor domnului nostru, regele Poloniei, din toată Ţara Rusiei şi a Podoliei”, dar fără a lăsa, barem, să se bănuiască că un atare privilegiu ar mai fi fost acordat de cineva dintre predecesorii acestui domn оn scaunul Moldovei27. Apoi, dacă interesele comerciale erau reciproce şi părţile s-ar fi angajat să le protejeze şi să le stimuleze, nu vedem motivul care l-ar fi determinat pe voievodul moldovean să accepte o poziţie de inferioritate pentru sine, recunoscând suzeranitatea coroanei polone.

Existau, aşadar, motive mult mai importante decât încurajarea comerţului, care l-au determinat pe Petru I Muşatinul să se declare vasal al regelui Poloniei. Anume acest interes a determinat părţile să rezolve paşnic, fără a recurge la forţă, problema delimitării teritoriale. Împărtăşind aici şi opiniile altor cercetători ai cauzelor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul, credem că actul din 26 septembrie

1387, care totaliza negocierile de durată moldo-polone, a fost determinat de interesul părţilor de a-şi coaliza eforturile în condiţiile rezolvării crizei de interregn din Ungaria şi reluării de către noul rege al acesteia, Sigismund de Luxemburg, a pretenţiilor asupra teritoriilor scoase din sfera de influenţă politică a coroanei maghiare. Este adevărat că actul din 26 septembrie 1387 nu menţionează direct Ungaria printre acei împotriva cărora părţile contractante se angajau să se ajute reciproc. Este evident însă interesul Moldovei de a obţine protecţia Poloniei în uniune cu Lituania, fapt ce ar explica şi recunoaşterea de către voievodul ei a suveranităţii coroanei polone28. Prin recunoaşterea suzeranităţii Coroanei polone Petru I Muşatinul şi-a legat ţara “de cea mai puternică grupare de forţe din Europa Central-Răsăriteană”, ceea ce se prezintă drept “principala garanţie împotriva oricărei încercări a Regatului Ungar de a-şi restabili dominaţia la răsărit de Carpaţi”29.

În acelaşi interes comun de a-şi consolida forţele în faţa blocului tutelat de Regatul Ungariei s-a produs încercarea de apropiere dintre Uniunea polono-lituaniană şi Ţara Românească, mijlocită de Petru I Muşatinul. Negocierile în acest sens au debutat la sfârşitul anului 1389 – mărturie că, la vremea respectivă, Ţara Moldovei a ajuns să aibă hotar comun şi cu Ţara Românească, în urma împărţirii fostului “culoar unguresc” de la curbura Carpaţilor, pe care autorităţile ungare au continuat să-l controleze şi după respingerea suzeranităţii coroanei maghiare în timpul lui Bogdan I. El a fost lichidat şi integrat Munteniei şi Moldovei probabil în timpul aceleiaşi crize de interregn din Regatul Ungariei30 – un motiv оn plus capabil să explice nu numai orientarea propolonă a voievodului moldovean, ci şi interesul acestuia de a-l vedea pe confratele său muntean, Mircea cel Bătrân, în acelaşi sistem de alianţe cu Uniunea polono-lituaniană. Aşa cum este formulat în chiar primul proiect de tratat dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav al II-lea Jagiello, mijlocit de Petru I, părţile manifestau o atitudine net antiungară31. Atunci însă, când domnul Ţării Româneşti, fiind îngrijorat tot mai mult de atacurile otomane care veneau de peste Dunăre, a încercat să mo-dereze formulele referitoare la Sigismund de Luxemburg, pe care voia să-l aibă mai degrabă aliat decât duşman, voievodul Moldovei s-a retras de la negocierile munteano-polone, reducând eficienţa lor. Şi deşi, la 6 iulie 1391, la Liov, în speranţa probabil de a înlătura motivele care l-au făcut pe voievodul Moldovei să-şi abandoneze rolul de mediator, tratatul munteano-polon a fost totuşi semnat în varianta lui iniţială, menţinându-se obligaţiile părţilor semnatare faţă de regele Ungariei, Petru I Muşatinul nu şi-a schimbat poziţia. În acest sens prezintă interes unele obligaţii pe care şi le asumau semnatarii tra tatului de la Liov, care nu au fost observate de cercetători sau, cel puţin, nu s-au învrednicit de interpretări posibile pe marginea lor. Astfel, semnatarul variantei muntene a tratatului din 6 iulie 1391 se obliga ca, “dacă cineva dintre noi ar îndrăzni să întreprindă o altă acţiune şi să ni se opună sau ar încerca altceva împotriva aceluiaşi domn Vladislav să-l oprim după cuviinţă de a ne sta împotrivă”32.

Este lesne de înţeles că acest “cineva dintre noi” era nu altul decât Petru I Muşatinul, care, întocmai ca şi foştii parteneri la negocieri, era conştient că fără Moldova orice înţelegere munteano-polonă rămânea literă moartă. Nu credem că schimbarea de atitudini din partea voievodului moldovean ar fi fost determinată de oarecare schimbări în raporturile sale cu Sigismund de Luxemburg. Din motive care nu se lasă sesizate încă cu destulă claritate, poate din cauza sănătăţii sau vârstei avansate a voievodului de la Suceava, divergenţele iscate nu au fost depăşite, astfel că, după cum am menţionat la chiar începutul acestui compartiment, ultima ştire despre cel dintâi Muşatin datează cu începutul anului 1392 când oamenii lui soseau “cu scrisori” la Cracovia, la suzeranul polon, fără a se şti conţinutul acestora şi nici scopul soliei.

Astfel, domnia lui Petru I Muşatinul a fost marcată mai întâi prin desăvârşirea procesului integrării în hotarele politice ale Ţării Moldovei a celorlalte teritorii populate de români din spaţiul dintre Carpaţii Răsăriteni, râul Nistru şi litoralul pontic şi formarea graniţelor istorice ale statului la originea căruia s-a aflat vechiul voievodat din valea rвului Moldova, cu centrul la Baia.

Nu este cazul să reproducem aici discuţiile existente în istoriografie în ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială a ţării, bazată pe ţinuturi. Ne vom referi doar la cele mai recente inves tigaţii în acest sens care denotă legătura inseparabilă dintre procesul extinderii teritoriale a ţării şi cel al creării ţinuturilor ca unităţi administrativ-teritoriale ale ei33. Şi dacă întregirea teritorială a Ţării Moldovei în hotarele sale istorice s-a desăvârşit în timpul domniei lui Petru I Muşatinul, nu încape îndoială că tot atunci s-a efectuat şi împărţirea administrativ-teritorială în baza ţinuturilor, precum şi în baza celor două componente principale – Ţara de Sus şi Ţara de Jos.

Extinderea teritorială a Ţării Moldovei, amplificarea problemelor administrative, fiscale şi de altă natură au determinat, desigur, dezvoltarea şi diversificarea structurală a întregului aparat statal pe care se bizuia puterea domniei: emiterea primelor acte scrise, deşi puţine, mărturiseşte un început al cancelariei domneşti, atestarea existenţei consiliului domnesc compus din marii boieri ai vremii, emiterea primelor monede cu numele domnului şi cu stema ţării precum şi punerea în aplicare a sigiliului voievodal sunt mărturii ale autorităţii supreme în stat, exponent al ei fiind voievodul, ş.a.

Nu încape îndoială că Petru I Muşatinul s-a îngrijit de întărirea sistemului de apărare a ţării, bazat pe cetăţi, precum şi de biserică ca instituţie ideologică menită să contribuie la întărirea autorităţii domniei în interiorul ţării. Încercările, însă, de a-i atribui lui Petru I Muşatinul iniţiativa în instituirea mitropoliei ţării, nu pot fi acreditate. Orientându-se politic spre suzeranitatea coroanei polone el nu a putut decât să aducă biserica Moldovei în subordinea Mitropoliei Rusiei Mici cu centrul la Halici, tutelată de puterea laică a regelui Poloniei34.Pe plan extern, domnia lui Petru I Muşatinul s-a caracterizat prin extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Ţării Moldovei, implicarea mai activă a diplomaţiei moldovene în relaţiile interstatale din Europa Central-Răsăriteană şi recunoaşterea internaţională a fiinţei sale statale, fie şi cu statut de ţară vasală Poloniei.

1. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I. Bucureşti, 1975, p. 24 (Bogdan voievod, Laţcu voievod, Petru voievod, Roman voievod, Ştefan voievod).

2. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ed. rev. şi comp. de P.P. Panaitescu. – Bucureşti, 1959, p. 14, 48, 61, 160, 177.3. Panaitescu P.P. Mircea cel Bătrân. Bucureşti, 1944, p. 233.4. Bătrâna Lia şi Bătrâna Adrian. Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în “Constituirea statelor feudale româneşti”. Bucureşti, 1980, p. 196-197 şi fig. 10, p. 203.5. Cu interpretările şi concluziile de rigoare, argumentele autorului au fost date publici tăţii încă în 1979 în articolul L’état roumain de l’est des Carpates: la succesions et la cronologie des princes de Moldovie au XIV e siиcle, оn “Revue Roumaine d’Histoire”, 1979, Nr. 3, p. 477-478).6. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I, p. 50.7. Gorovei, Ştefan S. Steme şi raporturi politice: “Cazul” principilor Moldovei în veacul XIV, în “Românii în istoria universală”. Vol. II, 1. Iaşi, 1987, p. 668.8. Autorul a observat că această formulă pentru tatăl lui Alexandru cel Bun “era inadecvată” (Ibidem). 9. Gorovei, Ştefan S. Steme şi raporturi politice, p. 663.10. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, p. 24.11. Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XVIII. Iaşi, 1981, p. 676.12. Gorovei, Ştefan S. Şteme şi raporturi politice, p. 669.13. Ioannis de Thwrocz. Chronica Hungarorum, оn “Scriptires Rerum Hungaricarum”. Ed. G.I. Schwandtner. Pars I., Tyrnaviae, 1765, p. 317.14. Costăchescu, Mihai. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. Vol. II. Iaşi, 1932, p. 618, 619-620.15. Stryjkowski M. Kronika Polska, Litewska, Zmodzka, t. II, p. 72; Kromer M. Kronika Polski ks. XXX – Sanok, 1857, p. 724. Aceeaşi afirmaţie şi într-o cronică moldovenească scrisă în Polonia pe la începutul sec. XVII, vezi: Rezachevici, Constantin. Ştiri despre Ştefan cel Mate într-o cronică inedită a Moldovei (sec. XIII – începutul sec. XVII) descoperită în Polonia, în “Revista de Istorie”, 1986, Nr. 5-6, p. 654.16. Ioannis de Thwrocz. Chronica Hungarorum, p. 317.17. Mai amănunţit despre aceste evenimente şi interpretările informaţiilor cronicăreşti referitoare la ele: Parasca, Pavel. Из истории Молдавско-русских связей, în “Известия Академии Наук Молдавской ССР. Серия общественных наук”. Chişinău, 1978, Nr. 2; Idem. Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 110-111.18. Despre cele ce se produceau în Polonia şi Ungaria în perioada interregn-ului: Stachon, Boleslaw. Polityka Polski wobec Turcii i akcji antitureckiei w wieku XV do utratu Kilii i Bialogrodu (1484). Lvov, 1930, p. 13; Nawak, Zenon. Polityka polnoczna Zygmunta Luksiemburskiego do roku 1411, în “Rocznili Towarystwa Naukowego w Toruniu”. Rocz. 69, za rok 1964. Zesz. 1, Torun, 1964, p. 39-40; Papacostea, Şerban. Domni români şi regi angevini: înfruntarea finală (1370-1382), în “Geneza statului în evul mediu românesc”. Cluj-Napoca, 1988, p. 125-126; Idem, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti, în Ibidem, p. 64.19. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. II. Iaşi, 1932, p. 600, 602.20. Ibidem, p. 661-662.

21. Analiza documentelor în cauză cu interpretările de rigoare referitoare la subiect: Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din Moldova”, Seria Istorie, Vol. 1. Chişinău, 2000, p. 35-43.22. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 662.23. Ibidem.24. Critica unor atare opinii la Panaitescu P.P. Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, în “Interpretări ro-mâneşti”, ediţ. a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely. Bucureşti, 1994, p. 90; Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, Iaşi, 1997, p. 163-168.25. Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în “Românii în istoria universală”, Vol. II, 1. Iaşi, 1987, p. 690-692.26. Panaitescu, P.P. Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră, p. 89-93; Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, p. 165-167. Autorii lucrărilor menţionate reproduc şi opiniile altor cercetători referitoare la factorii care au determinat actul vasalic al lui Petru I Muşatinul, cu accentul de rigoare asupra intereselor economice ale părţilor.27. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 633-636.28. Asupra acestui moment s-au pronunţat mai mulţi istorici atât polonezi cât şi români dintre care menţionăm doar câţiva: Gorka, Olgierd. Zagadnienie Czarnomorskie w polityce polskiego sredniowiecza. Czesc I. 1359-1450, în “Przęglad Historiczny”. Ser. II, t. 10 (30), Warszawa, 1932-1933, p. 352-363; Racoviţă C. Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei (1387-1432), în “Re-vista Istorică Română”. Bucureşti, 1940, t. 10, p. 326-328; O succintă trecere în revistă a opiniilor privind factorii politici, în îmbi-nare cu factorii de altă natură vezi: Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, p. 163-168.29. Papacostea, Şerban. De la Colomeea la Codrul Cosminului, în “Romanoslavica”, t. XVII. Bucureşti, 1970, p. 525; Idem, La Moldavie Stat tributaire de l’Empire ottoman au XVe siecle: le cadre internaţional de rapports etablis en 1455-1456, în “Revue Roumaine d’Histoire”, 1974, Nr. 3-4, p. 424-425; Vezi şi Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria românilor, Vol. 2. Bucureşti, 1976, p. 41; Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, p. 746; Ciobanu, Veniamin. Ţările Române şi Polo-nia. Secolele XIV-XVI. – Bucureşti, 1985, p. 18.30. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, p. 37-38.31. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române, Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 122.32. Ibidem, p. 126.33. Caproşu I. Structuri fiscale şi administrative într-un catastif moldovenesc de vistierie din 1606 , în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XXX. Iaşi, 1993, p. 265-276; Tezaurul toponimic al României. Moldova, Vol. I. Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale 1772-1988. Partea 1. A. Unităţii simple (Localităţi şi moşii). A – O. Bucureşti, 1991, p. XI-XV (Compartimentul 1.2. Repere ale evoluţiei administrativ-teritoriale); Burac, Constantin. Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Editura Academică. Bucureşti, 2002.34. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002, p. 34-48.

Roman I1392, martie 30 – 1394, <decembrie - a. ianuarie 6>

Fratele lui Petru I Muşatinul. Cronicile ţării, cu excepţia celei zise moldo-polone care greşeşte evident atribuindu-i o domnie de 8 ani1, menţionează aflarea lui Roman I оn scaun timp de trei ani2. Încadrarea cronologică a domniei lui Roman este oarecum mai clară decât acea a precedenţilor. Astfel, primul act emis de cancelaria acestui voievod datează cu 30 martie 13923, adică imediat după încetarea domniei lui Petru I Muşatinul. Este adevărat, că ultimul act de la Roman I datează cu 18 noiembrie 1393 4. Primul document, însă, de la voievodul următor, Ştefan I a fost semnat la 6 ianuarie 1395 5. Astfel, domnia lui Roman I s-ar plasa între începutul anului 1392 şi оnceputul anului 1395 (ante 6 ianuarie).

Încă la 27 ianuarie 1388 Roman, ca frate al lui Petru, este menţionat în scrisoarea de garanţie a regelui Poloniei Vladislav al II-lea, dată cu ocazia unui împrumut bănesc luat de la voievodul moldovean6. Roman este indicat printre cei care, după moartea lui Petru, aveau dreptul să beneficieze de oraşul şi ţinutul Halici, depuse drept gaj contra sumei împrumutate, în cazul când regele polon n-ar fi achitat-o în termenul prevăzut. Pornind de la acest fapt, unii cercetători îl consideră pe Roman ca fiind, la vremea respectivă, asociatul fratelui său, voievodul Petru7. Documentul reflectă însă nu ordinea moştenirii scaunului voievodal, ceea ce l-ar face pe Roman drept un prim moştenitor prezumtiv al lui, ci persoanele care aveau dreptul să reclame suma împrumutată sau gajul depus contra ei. Documentul, după Petru I şi Roman, mai indică astfel, faptul că potenţiali reclamanţi ai dreptului asupra împrumutului dat regelui Poloniei sunt şi copiii celor doi sau cine va fi în viaţă8. Dacă Roman ar fi fost asociatul fratelui său, nu vedem motivul care l-ar fi împiedicat pe acesta să menţioneze faptul în documentele emise de cancelaria sa. El însă nu este menţionat nici măcar în actul vasalic al lui Petru I către regele Vladislav al II-lea, din 26 septembrie 1387. Dacă în scrisoarea de

garanţie a acestuia din 27 ianuarie 1388 s-ar întrevedea ceva în sensul unor atribuţii ale lui Roman faţă de soarta scaunului Moldovei după încetarea domniei lui Petru I, ar fi vorba doar de o atitudine din partea suzeranului polon care-l concepea pe Roman ca potenţial deţinător al domniei. Altfel spus, în cazul even-tualei încetări a domniei lui Petru, regele polon ar fi dorit să-l vadă în scaun pe Roman, care, astfel, ar fi beneficiat de susţinerea din partea suzeranului polon. S-ar explica această atitudine din partea lui Vladislav al II-lea Jagiello prin faptul că cei indicaţi în scrisoarea sa de garanţie pentru creditul primit erau rude apropiate. Este adevărat că rudenia este indicată doar pentru Petru, pe care regele polon îl numeşte cumnat. Există însă unele date indirecte care permit cercetătorilor să deducă, fie şi ipotetic, existenţa unor legături de rudenie a lui Roman cu familia princiară din Lituania, din care descindea şi Vladislav al II-lea Jagiello9.

Este adevărat că formulând ipoteza în sensul legăturilor dinastice moldo-lituaniene, Ştefan S. Gorovei admite că de origine lituaniană ar fi fost soţia lui Roman, Anastasia, menţionată în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa şi într-un act de danie de la Alexandru cel Bun din 16 septembrie 1408 către biserica Sf. Vineri, din vecinătatea târgului Roman, unde a fost înmormântată ea10. Izvoarele acestea indică indiscutabil că Anastasia a fost mama lui Alexandru cel Bun şi a fratelui acestuia Bogdan şi, deci, soţie lui Roman, ai cărui feciori erau aceştia. Ele însă nu demonstrează că Anastasia a fost unica soţie a acestui domn, tot aşa cum şi Alexandru, şi Bogdan nu i-au fost unicii feciori.

Este ştiut că Roman I a avut cinci feciori – Ştefan, Iuga (Iurg, Iurii), Mihail, Alexandru şi Bogdan 11. Or, primii trei nu au fost menţionaţi niciodată în documentele tatălui lor. În schimb, de o cu totul altă atenţie din partea lui Roman s-au bucurat în permanenţă Alexandru şi Bogdan, adică feciorii Anastasiei. În toate cele trei acte interne cunoscute de la Roman, aceştia sunt indicaţi aproape cu statutul de asociaţi la domnie, domnul emiţând actele în cauză nu numai în numele său, ci şi al lui Alexandru şi Bogdan12, prezentându-i astfel ca moştenitori prezumtivi ai tronului. De remarcat şi opinia, nu lipsită de temei, cum că Anastasia, adică mama acestor doi, era de origine munteană, poate chiar sora lui Mircea cel Bătrân13.

Ar însemna că primii trei feciori ai lui Roman I au fost de la o altă soţie a lui. Şi dacă numele lor sugerează într-adevăr influenţe ruteano-lituaniene, fiind întâlnite la unii membri ai casei princiare din Lituania (Miha(i)l Koriat, Iurii-Iurg Koriatovici ş.a.), cum constată Ştefan S. Gorovei14, ar însemna că mama lor, adică prima soţie a lui Roman, a fost o lituaniană, descendentă din acelaşi neam princiar ca şi Vladislav al II-lea Jagiello şi vărul acestuia Vitold.

Starea aceasta de lucruri din familia lui Roman I îşi va lăsa amprenta şi asupra politicii lui interne şi externe, mai ales în relaţiile cu Mircea cel Bătrân şi Vladislav al II-lea Jagiello.

Unii cercetători consideră că afară de Roman I, ca frate al lui Petru I Muşatinul, a mai existat un Roman, ca fecior al acestuia, fapt pentru care i se atribuie patronimicul Petrilovici15. La temelia acestei opinii stau consemnările unor cronicari poloni târzii, cum au fost Marcin Kromer şi Maciej Stryjkowski. Primul, având acces la documentele din arhiva regală polonă, a luat cunoştinţă de actul din 25 martie 1400 (cronicarul îl prezintă cu data greşită de 2 martie 1400) emis de către Ivaşcu, feciorul lui Petru I Muşatinul, care, aflându-se la Berest, sub protecţia lui Vladislav al II-lea şi a marelui duce lituanian Vitold, punea chezăşie pentru un oarecare Roman, aflat în detenţie în Polonia16. Fără explicaţiile de rigoare, Kromer l-a şi prezentat pe acesta ca fiindu-i frate lui Ivaşcu şi, deci, fecior al lui Petru I Muşatinul şi unchi al lui Alexandru cel Bun17. Este semnificativ însă faptul, că acest cronicar n-a scris nimic despre domnia lui Roman I. Prezentându-l însă pe Roman, “fiul lui Petru” din actul lui Ivaşcu, ca fost şi el vasal regelui polon, Kromer citează actul de vasalitate al lui Roman I din 5 ianuarie 1393, fără a-i indica data. Din cele scrise de acest cronicar polon se impune o singură concluzie: drept fiu al lui Petru este prezentat în realitate fratele acestuia, Roman I.

Că Roman Petrilovici nu este altceva decât o confuzie datorată cronicarilor poloni de mai târziu ne-o demonstrează şi Maciej Stryjkowski care scria despre domnia lui Roman I, atribuindu-i anume lui patronimicul Petrilovici şi considerându-l fiu şi nu frate al lui Petru I18.

Este evident că în realitate nu a existat un alt Roman decât fratele lui Petru I Muşatinul, Roman Petrilovici fiind rezultatul confuziei cronicarilor poloni. De altfel, nu vedem motive care l-ar fi împiedicat pe Ivaşcu să-şi arate gradul de rudenie cu Roman, dacă el i-ar fi fost frate. Altfel se prezintă lucrurile în cazul când Ivaşcu ar fi garantat pentru Roman, care îi era unchi şi care, ajungând în fruntea Moldovei, s-a detaşat hotărât de acei feciori ai săi, care descindeau, întocmai ca şi Ivaşcu, dintr-o principesă de origine

lituaniană, rudă cu Vladislav al II-lea Jagiello şi Vitold. Reamintim că tatăl lui Ivaşcu, Petru I Muşatinul, este atestat documentar ca fiind cumnat al regelui Poloniei. Ajuns în scaun, Roman I şi-a promovat copiii născuţi de Anastasia, adică înrudiţi cu casa domnitoare din Ţara Românească, înlăturându-i pe acei care erau înrudiţi cu casa domnitoare din Polonia şi Lituania. Declarându-se tot atunci, la 25 martie 1400, ca supus al lui Vladislav al II-lea Jagiello şi al lui Vitold, cu ajutorul cărora intenţiona să câştige tronul Moldovei19, Ivaşcu şi rudele sale încoronate din Polonia şi Lituania doreau să readucă pe tronul de la Suceava aripa princiară înrudită cu dinastia polono-lituaniană. Aceste intenţii ale aripei descendente din prinţesele de origine lituaniană, date în vileag abia în primăvara lui 1400, când domn în Moldova era deja Alexandru cel Bun din aripa înrudită cu dinastia Basarabilor din Muntenia, s-au manifestat în practică mai înainte, la chiar sfârşitul domniei lui Petru I Muşatinul, când s-au declanşat noi adversităţi pentru tronul Moldovei.

Este semnificativ faptul că primele două acte semnate de Roman I şi datate ambele cu anul 1392 (respectiv 30 martie şi 31 decembrie), au fost emise în “cetatea noastră, a lui Roman voievod”20 adică nu în Suceava. Primul document semnat de Roman I în capitala ţării datează cu 5 ianuarie 1393, şi nu este altceva decât un act vasalic, adresat “neînvinsului Vladislav, din mila lui Dumnezeu, rege al Poloniei... domnul nostru scump”. Semnatarul documentului făgăduia acestuia din urmă să-i slujească “cu credinţă şi dreptate curată... slujbă credincioasă şi cu copiii noştri (nenominalizaţi – n.n.), care sunt acuma şi vor fi în viitor”. De reţinut făgăduinţa dată de Roman să nu-şi caute nici să aibă un alt domn decвt regele Poloniei21.

Din informaţiile de mai sus se desprind câteva observaţii esenţiale, şi anume:Până la 31 decembrie 1392 Roman I nu stăpânea încă Suceava, avându-şi reşedinţa în cetatea cu târgul

care-i purta numele şi controlând, probabil, doar partea sudică a ţării (Ţara de Jos).În răstimpul indicat, Roman I a căutat sau poate chiar a avut un alt suzeran decât regele Poloniei.Pe aceeaşi durată de timp capitala ţării, Suceava, era stăpânită de un altcineva, numele căruia rămâne

deocamdată necunoscut, asupra lui urmând să revenim în compartimentul următor, consacrat lui Ştefan I.Cel ce stăpânea Suceava şi respectiv partea de nord a Moldovei (Ţara de Sus) pe durata aceluiaşi

răstimp era vasal al regelui Poloniei. Ocuparea, între 31 decembrie 1392 şi 5 ianuarie 1393 a tronului de la Suceava de către Roman I a generat necesitatea emiterii actului vasalic către Vladislav al II-lea prin care noul deţinător al tronului, Roman I, îşi asuma obligaţiile vasalice ale celui alungat, drept condiţie sine qua non a aceptării de către suzeranul polon a noii stări de lucruri intervenite în Moldova.

Angajându-se în luptele pentru tronul Moldovei, Roman I a căutat desigur să aibă aliaţi în afara ţării, tot aşa cum cel ce stăpânea Suceava beneficia de susţinerea regelui polon în calitatea acestuia de suzeran. Cine erau aliaţii lui Roman?

Dacă ne amintim de criza intervenită în relaţiile dintre Petru I Muşatinul şi Mircea cel Bătrân la cea de-a doua fază a negocierilor munteano-polone şi abandonarea de către el a rolului său de mediator în negocieri, apoi se impune a fi observat un fapt care pare nesemnificativ doar la prima vedere. La cinci luni după semnarea, fără participarea lui Petru I Muşatinul, a tratatului dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav al II-lea Jagiello de la Liov din 6 iulie 1391, în sfatul domnesc al domnului Ţării Româneşti este doar pentru o singură dată menţionat Groza Moldoveanul care, peste câteva luni, este pomenit deja în sfatul domnesc al lui Roman, în chiar primul act al acestuia din 30 martie 1392. Înclinăm să vedem în aceasta nu doar simple legături ale domnului de la Argeş cu celelalte ţinuturi româneşti”22, ci un început de colaborare dintre Mircea cel Bătrân şi Roman I încă atunci când acesta se pregătea să se lanseze în lupta pentru tronul Moldovei. Reamintim şi opinia că soţia lui Roman, Anastasia – după părerea noastră cea de-a doua soţie a acestui domn moldovean – mama lui Alexandru şi Bogdan, moştenitorii prezumtivi ai domniei lui Roman, era înrudită îndeaproape cu casa domnitoare din Ţara Românească. Alianţa dinastică în cauză s-a încheiat desigur ceva mai înainte. În condiţiile dispariţiei lui Petru I Muşatinul şi ineficienţei tratatului cu Polonia, care nu răspundea interesului consolidării puterilor creştine în faţa atacurilor otomane, este evident interesul lui Mircea cel Bătrân de a susţine intenţiile rudelor sale moldovene de a dobândi tronul Moldovei şi de a o scoate din sfera de influenţă politică a Regatului Poloniei unit cu Marele Ducat al Lituaniei.

Este de admis şi o apropiere dintre Roman I şi regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, acesta condiţionând poate susţinerea sa cu recunoaşterea de către voievodul moldovean a suzeranităţii coroanei ungare. Lucrurile par şi mai convingătoare în contextul coaliţiei largi pe care a reuşit să o înjghebe, anume atunci regele Ungariei, atrăgând în ea şi ordinul teutonilor, şi Cehia, fără a-l uita şi pe Vitold, adversarul lui

Vladislav Jagiello în treburile lituaniene. Scopul coaliţiei era de a-l îndepărta pe Vladislav din Polonia şi de a dezmemba ţara, împărţind-o între participanţii la coaliţie23. Sub presiunea circumstanţelor, Vladislav al II-lea a căutat să şi-l câştige de partea sa pe Vitold, care se afla la teutoni, ademenindu-l în ţară prin retroceda-rea către el a Podoliei24. Cedarea nu era întâmplătoare şi din alt punct de vedere: la vremea respectivă ea era stăpânită de Theodor (Fiodor) Koriatovici – ultimul dintre cei patru fraţi descendenţi din Mihail (Mihal) Koriat, cărora încă Olgierd, predecesorul lui Jagiello pe scaunul Lituaniei, le dăduse în stăpânire Podolia după eliberarea ei de sub tătari. Theodor Koriatovici nu numai că se prezenta drept moştenitor legitim al Podoliei, ci mai colabora şi cu adversarul lui Vladislav Jagiello, regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, iniţiatorul coaliţiei menţionate mai sus. Vitold, aşadar, trebuia să cucerească Podolia de la Theodor Koriatovici, lovind astfel şi în sistemul de alianţe creat de aliatul său recent.

Este foarte posibil ca anume dificultăţile prin care trecea regele Poloniei să-i fi permis lui Roman I să triumfe asupra adversarului său al cărui nume încă nu e locul să-l amintim. Nu încape îndoiată că şi acţiunea lui Roman se înscrie în cadrul colaborării cu coaliţia tutelată de Sigismund de Luxemburg. Faptul este demonstrat cel puţin de solidaritatea pe care a manifestat-o el faţă de Theodor Koriatovici atunci când Podolia a fost atacată de Vitold, în primăvara lui 1393. Deşi, câteva luni mai înainte, Roman I, ajuns recent în scaunul de la Suceava, a emis actul său vasalic către regele Poloniei iar acţiunea lui Vitold în Podolia a fost întreprinsă cu încuviinţarea acestuia. Voievodul Moldovei n-a pregetat să-şi trimită oastea în ajutorul ultimului dintre Koriatovici, manifestând prin aceasta şi o solidaritate bazată pe legăturile de rudenie, dar cu siguranţă şi ca participant la coaliţia antipolonă, tutelată de Sigismund de Luxemburg. Căci, anume la acesta şi-a găsit azil Theodor Koriatovici, după înfrângerea suferită în faţa lui Vitold, în timp “ce oameni vestitului duce Hodor (Fiodor – n.n.)” au trecut în Moldova, unde sunt atestaţi documentar câţiva ani încă după consumarea evenimentului – la 3 februarie 139725. Faptul că la 18 noiembrie 1393, Roman emitea nestingherit un nou act domnesc aflвndu-se la Suceava26, ar însemna că nereuşita aliatului său din Podolia nu i-a cauzat grave consecinţe nici din partea lui Vitold, nici din partea lui Vladislav al II-lea Jagiello. Se pare că acesta s-a resemnat cu aflarea lui Roman I în scaunul Moldovei. Căci, aşa cum urmează din diploma aceluiaşi rege din 13 decembrie 1433, actul vasalic al lui Roman a fost acceptat şi confirmat printr-o carte regală, întocmai ca şi actul vasalic al lui Petru I Muşatinul şi a domnilor ce au urmat în scaun după Roman27. Va să zică, anul 1393 nu i-a oferit regelui polon posibilităţi favorabile pentru a interveni în Moldova.

Situaţia s-a schimbat însă în anul următor, la finele căruia, sau în primele câteva zile ale anului 1395, Roman şi-a pierdut tronul, fiind înlocuit de Ştefan I. În condiţiile când, pentru această durată de timp despre Roman nu se mai află nici o informaţie în izvoarele istorice ale vremii, iar la 25 martie 1400 el este menţionat ca deţinut într-o temniţă regală din Podolia, beneficiind de eliberare datorită chezăşiei nepotului său de frate, Ivaşcu, nu ne rămâne decât să mai reconstituim unele evenimente ce i-au marcat soarta, la care se face referire în actul respectiv.

Astfel Ivaşcu, împreună cu boierul (panul) Vâlcea, punând chezăşie şi răscumpărându-l din captivitatea regelui Poloniei pe Roman, făgăduia lui Vladislav al II-lea Jagiello în numele celui eliberat că acesta “va sluji domnului nostru, regelui Poloniei, şi Coroanei Poloniei, şi va fi credincios, fără înşelăciune şi fără viclenie”. Dar cel mai interesant este faptul că semnatarii documentului îl asigurau pe suzeranul polon că “despre această captivitate Roman nu va pomeni şi nici nu se va jelui nici unui om, şi nu se va jelui nici asupra cneazului Svitrigail”. Dacă va încerca totuşi s-o facă, Ivaşcu şi boierul care-l asista se obligau să-l părăsească “iarăşi pe acest adevărat Roman” şi să-l dea din nou “în mâinile iubitului nostru domn, regele Poloniei”28.

Ar urma, aşadar, că Roman a nimerit în captivitate în urma unei acţiuni întreprinse împotriva lui de Swidrygiello – fratele lui Vladislav al II-lea Jagiello –, evenimentul producându-se, după cum este logic, pe la sfârşitul lui 1394 sau în primele zile ale anului următor. Fratelui regelui i s-ar datora astfel şi aducerea în scaun a lui Ştefan I. În martie 1400, Roman I era eliberat din detenţie fiind probabil bolnav sau bătrân, căci, peste puţin timp, la 7 ianuarie 1403, el este menţionat în diploma fiului său, Alexandru cel Bun, ca fiind trecut din viaţă, ce-i drept înaintea voievodului Ştefan I29. Faptul că lui Roman, deşi luat în captivitate, i s-a păstrat viaţa, precum şi stricteţea cu care era păzită taina despre cele întâmplate cu el şi despre comportamentul fratelui regelui Poloniei, s-ar explica anume prin legăturile de rudenie mai vechi ale lui cu casa princiară lituaniană. Luarea şi stricta lui supraveghere în captivitate îşi aveau menirea să înlăture un

obstacol din calea asigurării unei aflări mai stabile în scaunul de la Suceava a voievozilor care conveneau intereselor statului polon. Şi dacă Ivaşcu şi boierul Vâlcea admiteau posibilitatea că Roman să se abată de la cele promise cu ocazia eliberării sale, înseamnă că el, chiar aflându-se în detenţie, nu a abandonat gândul de a reveni în scaunul Moldovei sau de a-i ajuta cel puţin pe cei doi feciori preferaţi ai săi să ajungă în fruntea ţării. Vestea despre aflarea lui Roman în detenţia regală şi despre comportamentul abuziv faţă de el risca desigur să provoace şi grave tensiuni în raporturile lui Vladislav al II-lea cu Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg – foştii aliaţi ai celui de-al doilea Muşatin.

Roman a fost primul dintre deţinătorii puterii supreme din ţară care, în chiar primul său act din 30 martie 1392, s-a intitulat “Marele stăpânitor (Велики самодержавный) din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare30: Prin aceasta el lăsa să se înţeleagă că nu-şi datora domnia nimănui altuia decât lui Dumnezeu, în virtutea cărui fapt nici nu trebuia să slujească altcuiva decât ţării sale şi lui Dumnezeu. Se întrevede în titulatura lui Roman şi o revendicare care ţine mai mult de domeniul politic intern – hotărârea sa de a nu împărţi puterea cu nimeni şi de a-i înlătura pe cei care optau pentru o domnie slabă, aflată la cheremul boierilor şi clanurilor în care aceştia se grupau lup-tând pentru domnie. Declarându-se “singur stăpânitor” al ţării, Roman manifesta tendinţa de a afirma dreptul suprem al domnului asupra pământului ţării (dreptul de dominium eminens) ca principala avuţie a ei. Sem-nificativ în acest sens este faptul primelor donaţii funciare făcute unor slujitori domniei pentru “slujba lor credincioasă” adusă domnului31. În acelaşi context programatic se înscrie şi insistenţa lui Roman de a introduce practica moştenirii scaunului de către urmaşii săi, asociindu-i la domnie pe feciorii săi Alexandru şi Bogdan, numele cărora sunt menţionate în antetul tuturor actelor, imediat după cel al tatălui32.

Prin referirea la mila lui Dumnezeu se urmărea şi divinizarea puterii domnului, această tendinţă manifestându-se însă mai ales în particula “Io” din titlul lui Roman, considerată ca fiind un împrumut din tradiţia imperială bizantină cu sensul de “cel dorit de Dumnezeu” sau “cel ales de Dumnezeu”. Domnului i se imprima, aşadar, un atribut teocratic şi cu scopul bine determinat – “de a ridica şi mai mult pres tigiul domniei de drept divin”, aşa cum era concepută în dreptul feudal33. Concluzia aceasta concordă şi cu introducerea de către Roman a titlului de domn, adică stăpân, care, în îmbinare cu cuvântul ţară dădea nu altceva decât dreptul suprem al purtătorului acestui titlu asupra pământului ţării.

Titlul lui Roman I, оn elementele sale principale, este identic cu cel purtat de domnii Ţării Româneşti, care s-a afirmat definitiv pe timpul lui Mircea cel Bătrân. Ca şi în cazul domnilor munteni, şi în cazul lui Roman titlul respectiv a fost conferit şi confirmat la Constantinopol, datorită faptului că acesta, spre deosebire de fratele său care şi-a subordonat biserica Mitropoliei de Halici, a susţinut proiectul Patriarhiei ecumenice de integrare a bisericii Moldovei în cadrul Mitropoliei Maurovlahiei, creată ceva mai înainte – între 1381 şi septembrie 1386 –, cu centrul, probabil, la Cetatea Albă. Pe această cale se urmărea detaşarea spirituală a ţării de Mitropolia Rusiei Mici, condusă de creatura regelui Poloniei, episcopul de Luţk Ioan, tot aşa cum, pe plan politic, Roman şi aliaţii săi urmăreau înlăturarea suzeranităţii coroanei polone34.

Scurta domnie a lui Roman I s-a evidenţiat şi prin introducerea marelui sigiliu domnesc, care se deosebea net de sigiliile boierilor nu numai prin dimensiunile sale – peste 7 cm –, ci şi prin modul de aplicare: pe ceară verde, atârnat la act printr-un şnur de mătase roşie35.S-au produs şi alte schimbări care perfectau sistemul politic al statului, consolidau puterea centrală, limitau anarhia clanurilor boiereşti şi asigurau exercitarea suveranităţii domniei atât în interiorul ţării, cât şi în exterior. Înlăturarea lui din scaun, din cauza, mai ales, a ingerinţelor din partea regelui Poloniei, a însemnat de fapt şi anularea realizărilor celui de-al doilea Muşatin.

1. Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan. Ediţie revizuită şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959. – P. 177.2. Ibidem. – P. 14, 48, 61, 160.3. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I. Bucureşti, 1975. – P. 3-11.4. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II. – Iaşi, 1932. – P. 613–614.6. Ibidem. – P. 605-606.7. Cihodaru C. Alexandru cel Bun. – Chişinău, 1990. – P. 37.8. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, vol. II. – P. 606.9. Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVII), în “Românii în istoria universală”. Vol. II, 1. – Iaşi, 1987. – P. 688-689.

10. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova. Vol. I. – P. 32-33; Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice. – P. 689.11. Cronicile moldoveneşti îl prezintă pe Ştefan ca fiindu-i frate lui Roman şi, deci, şi lui Petru I. (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 14, 49, 61, 160, 177). Afirmaţiile cronicăreşti contravin însă informaţiilor oferite de documente. În actul din aprilie 1387 însuşi Ştefan îşi numeşte doi fraţi de-ai săi – pe Iurie (Iuga) şi Mihail (Documenta Romaniae Historica A., vol. I, p. 7). Actul de la Iuga în care este menţionat ultima oară Ştefan confirmă cele de mai sus, acesta fiind numit frate al emitentului aces tui document (Ibidem, p. 10). Tot ca fraţi ai lui Iuga sunt numiţi însă şi Alexandru şi Bogdan (Ibidem, p. 12) care sunt menţionaţi permanent în diplomele lui Roman I ca feciori ai săi (Ibidem, p. 3, 5, 6). Înseamnă că toţi cei menţionaţi mai sus – Ştefan, Iuga, Mihail, Alexandru şi Bogdan, erau fii ai lui Roman I.12. Ibidem, p. 3, 5, 61.13. Cihodaru C. Alexandru cel Bun.– P. 38.14. Gorovei Ştefan S. Alianţe dinastice. – P. 690-691.15. Racoviţă C. Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei (1387-1432), în “Revista Istorică Română”, vol. X. – Bucureşti, 1940.16. Costăchescu M., Documentele moldoveneşti, p. 618.17. Cromer M., De origine et Redus Gestis Polonorum libri XXX, Coloniae Agrippinae, 1589. – P. 159.18. Identificarea făcută de M. Stryjkowski este împărtăşită de Al. A. Bolşakov-Ghimpu (Cronica Ţării Moldovei până la înte-meiere. – Bucureşti, 1979. – P. 119).19. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II. – P. 619-620.20. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I. – P. 4, 5.21. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II. – P. 608.22. Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, în “Revista de Istorie”. – Bucureşti. – 1986. – Nr. 8. – P. 752, 753.23. Nowak, Zenon. Polityka polnoczna Zygmunta Iuksiemburskiego do roku 1411, оn “Roczniki Towarystwa Naukowego w Toru-niu”, roczn. 68, za rok 1964, Zesz. 1, Torun, 1964. – P. 47-60.24. Греков И.Б. Восточная Европа и упадок Золотой Орды. – Moskva, 1978. – P. 201, 316 şi passim; Lewicki A. Powstonie Swidrygielly. Ustep z dziejow Unii Litwy z Korona. – Krakow, 1892. – P. 51.25. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II. – P. 616-617.26. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I. – P. 6.27. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II. – P. 661-662.28. Ibidem. – P. 618. Editorul documentului a făcut incorect traducerea a cuvintelor slavone “на князя Швитригайл” prin cuvintele “Cneazului Şvitrigail”. Traducerea corectă ar fi: “asupra (contra) cneazului Şvitrigail”.29. Documenta Romaniae Historica. A., vol. I. – P. 24.30. Ibidem. – P. 3.31. Ibidem. – P. 3, 6. O donaţie funciară se lasă intrevăzută la fel într-un document fără dată precisă şi cunoscut doar fragmentar – Ibidem. – P. 5.32. Ibidem. – P. 3, 5, 6.33. Vârtosu, Emil. Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova (până în secolul al XVI-lea), Bucureşti, 1968. – P. 98-99, 183 si passim.34. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. – Chişinău, 2002. – P. 56-65.35. Şimanschi, Leon. Cele mai vechi sigilii domneşti şi boiereşti din Moldova, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XVII. – Iaşi, 1980. – P. 147.

Ştefan I1394 <decembrie-ianuarie 6>* –

1399, a. noiembrie 28Cronicile indigene, plasându-i domnia după acea a lui Roman, indică aflarea lui Ştefan I în scaun pe o

durată de 7 ani1. Dacă s-ar încerca amplasarea cronologică a domniei lui imediat după acea a lui Roman, s-ar ajunge la concluzia că Ştefan I a încetat să fie domn tocmai pe la sfârşitul anului 1401 sau chiar la începutul anului următor. Această supoziţie, însă, este respinsă nu numai de faptul că în anii respectivi domn era deja Alexandru cel Bun, ci şi că în 1399 actele domneşti din Moldova erau autentificate de un alt domn, Iuga, ceea ce impune necesitatea de a-i căuta începutul domniei lui Ştefan I în alte împrejurări, anterioare începutului anului 1395, astfel că cei şapte ani ai domniei lui urmează a fi retrospectaţi pornind, cel puţin, de la documentul datat cu precizie, autentificat de voievodul Iuga la 28 noiembrie 13992. Cele două documente interne de care dispune cercetarea din domnia lui Ştefan, sunt cunoscute doar după nişte copii şi tălmăciri târzii şi datează cu anii 1397 şi 1398, ultimul fiind datat cu 2 iulie3. Între această dată şi 28 noiembrie 1399 se mai încadrează două documente, nedatate cu precizie, de la Iuga. Într-unul din ele Ştefan este menţionat, deşi cu titlul de voievod, doar ca membru al sfatului domnesc, alături de alţi câţiva membri ai lui 4. Altfel spus, la vremea respectivă, posterioară datei de 2 iulie 1398 dar anterioară zilei de 28 noiembrie 1399,

Ştefan, fiind încă în viaţă, şi-a pierdut calitatea de voievod al Moldovei. Retrospectând cei 7 ani cât i-a durat domnia, ajungem la concluzia că Ştefan I a început să domnească în acelaşi an 1392, când a debutat şi domnia lui Roman I, poate câteva luni mai târziu decât acesta.

Оn compartimentul precedent, consacrat lui Roman I, am formulat ideea că în 1392 şi poate mai multe luni ale anului 1393, cel de-al doilea Muşatin stăpânea doar Ţara de Jos, avându-şi reşedinţa în cetatea şi târgul Roman, şi că Ţara de Sus, cu Suceava, era controlată de altcineva, fără a-i preciza numele. În baza analizei făcute mai sus, avem posibilitatea de a-l identifica: acesta a fost voievodul Ştefan I. Dar cine era el şi cui îşi datora apariţia pe scena politică?

Din copia primului document cunoscut din domnia lui Ştefan I, datat cu 16 aprilie 1397, prin care el răsplătea cu o donaţie funciară pe boierul Coscu şi pe fratele său Toader, aflăm că aceştia “au slujit întâi părintelui nostru cu dreaptă credinţă şi acum slujeşte nouă”5. Înseamnă că emitentul actului era fiu de domn, fără însă ca numele acestuia să-i fie indicat. S-ar înţelege totodată că domnia lui Ştefan era o continuare a celei a tatălui său, ceea ce ar conduce spre Roman I. Că Roman avea un fiu Ştefan am indicat deja în compartimentul precedent6. Înseamnă că Ştefan I, care i-a contestat domnia lui Roman I şi pe care l-a izgonit din scaun, a fost chiar feciorul acestuia. Numai că se trăgea, prin mamă necunoscută, dintr-o viţă lituaniană. Prin acest unghi de vedere este mai lesne de înţeles cum de un fecior a putut să ridice arma împotriva tatălui său. Frustraţi de accesul la putere şi fiind marginalizaţi de către Roman I în favoarea celorlalţi doi feciori ai săi – Alexandru şi Bogdan, rezultaţi dintr-o alianţă matrimonială cu familia domnească din Ţara Românească –, Ştefan, împreună cu Mihail şi poate Iuga, s-au bucurat de susţinerea rudelor lor în frunte cu Vladislav al II-lea Jagiello, făcându-i politica acestuia şi urmărind să-i zădărnicească planurile lui Roman şi să menţină Ţara Moldovei în sistemul politic tutelat de coroana polonă.

Învins în prima fază a înfruntărilor sale cu Roman I, către finele anului 1393, Ştefan a rămas să controleze, se pare, Ţara Şepeniţului, la hotarul dintre Moldova şi Regatul polon, mai primind în folosinţă de la regele acestuia şi ţinutul vecin al Pocuţiei, cu oraşele Snyatin şi Kolomeea. De aici se pregătea el să-şi ia revanşa asupra tatălui său. La 1 iulie 1394 ofensiva, se pare, nu se declanşase încă. Căci, la acea dată, cu numele rutenizat de Steţco, el se afla la Helm, pe teritoriul polon din Galiţia, unde primea de la Vladislav al II-lea un dar preţios – o platoşă aurită şi un coif7. Faptul se aseamănă dacă nu cu o învestire, apoi cel puţin cu o încurajare şi poate fi considerat ca un semnal pentru declanşarea campaniei în direcţia Moldovei.

Cauza lui Ştefan a triumfat în primele zile ale anului 1395. La acţiune au participat şi detaşamente puse la dispoziţia lui de suzeranul polon. Iar pentru a-l lega şi mai mult de coroana polonă, Vladislav al II-lea Jagiello i-a dat în căsătorie lui Ştefan pe o rudă de a sa 8. Ajutorul avut din partea suzeranului trebuia răsplătit desigur, ceea ce a şi făcut Ştefan emiţând actul său vasalic din 6 ianuarie 1395. În el noul voievod al Moldovei recunoştea fără remuşcări că s-a aşezat în scaunul Ţării Moldovei nu numai cu ajutorul lui Dumnezeu, ci şi “al măreţului rege, Vladislav al Poloniei… iubitul nostru domn”. Promiţând credinţă regelui, reginei şi celor “care vor fi după dânşii regi ai coroanei polone”, inclusiv nepoţi şi strănepoţi, Ştefan le promitea ajutor împotriva “regelui Ungariei, împotriva voievodului Basarabiei (Ţării Româneşti – n.n.), împotriva turcilor, împotriva tătarilor, împotriva pruşilor (teutonilor – n.n.)9. Ştiindu-se de la cine a smuls Ştefan domnia, este lesne de observat din acest document o confirmare indiscutabilă a faptului, menţionat deja în baza altor informaţii prezentate în compartimentul precedent, că Roman I a avut, în acţiunea sa, ajutorul lui Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, indicaţi aici primii din şirul acelora împotriva cărora se obliga să lupte vasalul moldovean al suzeranului polon.

Este caracteristic faptul, că actul vasalic al lui Ştefan a fost precedat de o scrisoare a patru mari boieri moldoveni din anturajul lui – Bratul, Stanislav, Mihail (fratele voievodului?) şi Şendrea –, care puneau garanţie pentru voievodul lor şi-l informau pe regele Vladislav al II-lea că Ştefan este gata să depună omagiul personal oricând suzeranul “va trimite după domnul nostru”, care “va merge la dânsul şi cu boierii, şi cu panii, să făgăduiască şi să se supună”. Atrage atenţia că, în continuare, semnatarii scrisorii făgăduiau “să nu se mai vorbească nici un cuvânt despre Kolomeea şi despre Snyatin şi despre Pocuţia”, în timp ce “despre Ţeţina şi despre Hmieliov, când domnul nostru (Ştefan – n.n.) va fi la domnul său şi la regele nostru, Vladislav al Poloniei, se va ruga despre acestea şi se va tocmi după voia regelui”10.

Din conţinutul scrisorii celor patru semnatari ai ei se desprinde observaţia, că actul omagial al lui Ştefan I a fost precedat de unele neînţelegeri teritoriale dintre părţi referitoare în special la Pocuţia şi la cele

două oraşe din acest ţinut – Snyatin şi Kolomeea, care s-ar explica anume prin faptul că, în cadrul pregătirii intervenţiei în Moldova, Ştefan I le stăpânea cu titlul de provizorat, ele fiindu-i date în folosinţă de către suzeranul polon. Triumfând la Suceava, Ştefan I nădăjduia să-şi menţină în stăpânirea şi ţinutul în cauză, în timp ce Vladislav al II-lea cerea retrocedare lui către Coroană. Ceea ce s-a şi făcut, faptul fiind confirmat în documentul examinat.

În ceea ce priveşte Ţeţina şi Hmieliovul – două aşezări întărite la graniţa dintre Ţara Şepeniţului şi stăpânirile polone (acelaşi ţinut al Pocuţiei), regele nu cerea ca ele să-i fie predate, căci în cazul acesta ar fi fost menţionată şi Ţara Şepeniţului din care ele, împreună cu cetatea Hotinului, făceau parte. Vorba ar fi fost mai degrabă de cererea suzeranului polon ca fortificaţiile în cauză să fie distruse pentru a facilita accesul oştii regale, în caz de nevoie, în Moldova. Faptul că rezolvarea problemei lor era amânată până la prezentarea personală a lui Ştefan pentru a depune omagiul, ceea ce nu s-a mai întâmplat, ar demonstra că Ţara Şepeniţului cu fortăreţele ei continua să rămână, de jure şi de facto, în posesia voievodului moldovean. Faptul este confirmat, de altfel de actul lui Ivaşcu, feciorul lui Petru I Muşatinul, din anul 1400. Pregătindu-se să intervină în Moldova, în speranţa de a cuceri tronul şi de a obţine ca şi Ştefan, ajutorul lui Vladislav al II-lea şi al lui Vitold, acesta se declara decis să-i lase “domnului nostru, regele Poloniei, această Ţară a Şepeniţului şi aceste oraşe, ce sunt în ea, după vechea graniţă”11.

Din scrisoarea celor patru boieri ai lui Ştefan către Vladislav al II-lea se mai impune, pentru a fi relevat, încă un moment. Semnatarii ei făgăduiau şi “pentru aceşti (boieri) ce vor rămâne acasă şi nu vor veni cu domnul nostru Ştefan la supunere, ca atunci când domnul nostru, regele Vladislav, va trimite pe slugile sale, panii, în ţara noastră, atunci ei vor face supunere şi vor făgădui înaintea lor, aşa precum şi noi am făgăduit şi ne-am supus înaintea domnului nostru, regele, cu domnul nostru”12. Ar urma, că, deşi triumfător, Ştefan nu se bucura de o largă adeziune a supuşilor săi, în timp ce suzeranul polon dorea să-i vadă, supunându-i-se, pe cât mai mulţi boieri. În orice caz, actul personal al lui Ştefan a fost semnat de doar 12 boieri, printre care şi fratele său Mihail. Textul semnat de boieri însă, deşi integrat într-un act unic cu cel al voievodului, vorbeşte despre statutul greu de invidiat al lui Ştefan atât în raport cu regele Poloniei, cât şi în raport cu boierii săi. Căci, în cazul când “domnul nostru, care este acuma sau care va fi în viitor, ar gândi sau ar voi să pună la cale ceva împotriva domnului, regele coroanei Poloniei”, boierii se obligau să-l facă pe voievodul lor “să se lase de acest lucru, să se retragă şi să se reţină”. “Dacă el însă nu-i va asculta, atunci boierii se obligau să rămână “pe lângă domnul, regele Poloniei, şi pe lângă coroana Regatului Poloniei” 13. Regele Vladislav urmărea astfel instituirea suzeranităţii sale paralele şi directe asupra voievodului, pe de o parte, şi asupra boierilor, pe de alta, acestora din urmă revenindu-le rolul de garanţi ai subordonării Moldovei coroanei polone. Era lovită, aşadar, suveranitatea domniei atât în interiorul ei, cât şi în exterior.

Readucând ţara sub suzeranitatea polonă şi admiţând o creştere fără precedent a dependenţei ei de voinţa regelui Poloniei, Ştefan I a lichidat şi autonomia bisericească a Moldovei, anihilând statutul Mit -ropoliei Maurovlahiei, izgonindu-l pe prim-stătătorul ei, mitropolitul Ieremia, readucându-şi ţara, numită cu un nume impropriu de Rusovlahia, în subordinea spirituală a Mitropoliei Rusiei Mici, administrată de episcopul impostor de Luţk, Ioan, promovat de Vladislav al II-lea. Ca urmare, asupra voievodului, boierilor, clericilor şi tuturor credincioşilor Moldovei a fost aruncată anatema, confirmată la nivelul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Se declanşa astfel un conflict bisericesc de proporţii care se va consuma abia în anul 140114.

Schimbarea radicală care s-a produs pe olimpul politic de la Suceava şi în reorientarea politică externă a Moldovei a provocat reacţia imediată a lui Sigismund de Luxemburg – mărturie în plus a alianţei acestuia cu Roman I şi a importanţei care i se atribuia statului românesc dintre Carpaţii Răsăriteni şi Nistru în rivalitatea redeclanşată între regatele Ungariei şi Poloniei. Poate încă pe la sfârşitul anului 1394, adică atunci când confruntarea dintre Roman I şi Ştefan I a atins punctul culminant, dar cu siguranţă la începutul anului 1395, adică atunci când se definitivau condiţiile revenirii Moldovei sub suzeranitatea lui Vladislav al II-lea Jagiello, detaşamente de secui din Transilvania, în frunte cu comitele acestora Ştefan de Kanizsai, la ordinul lui Sigismund de Luxemburg, au purces la spargerea întăriturilor de graniţă ale Moldovei din pasurile şi potecile carpatine în vederea asigurării drumurilor de intervenţie a oastei ungare, care se concentra în Ţara Bârsei, în sud-estul Transilvaniei. Data precisă a intervenţiei nu este cunoscută. Se ştie doar că deja către 3 februarie 1395 oastea ungară avansase mult în partea de sud-vest a Moldovei, ajungând la Cetatea

Neamţului, unde a fost blocată oastea lui Ştefan, iar Sigismund de Luxemburg îşi “înveşnicea” prezenţa aici, emiţând o diplomă regală15.

Intervenţia oştii maghiare în Moldova a fost consemnată şi de cronicarii unguri – dovadă că evenimentul nu era considerat ca ceva ordinar, fără importanţă. Conform informaţiilor consemnate de croni -carii unguri, Sigismund de Luxemburg l-ar fi învins pe Ştefan, forţându-l să-i recunoască suzeranitatea şi să-i plătească tribut (censu)16. În acelaşi sens se pronunţa şi Sigismund de Luxemburg în seria de acte emise pe parcursul a mai multor ani după consumarea conflictului17. Nici cronicile ungare, nici însuşi Sigismund de Luxemburg în actele sale nu suflă nici un cuvânt despre nefastul sfârşit al acestei campanii în Moldova. În schimb, cronica moldovenească zisă de la Putna I, fără a relata nereuşitele voievodului Ştefan I din prima fază a războiului, consemnează că el l-a “biruit pe Jigmont (Sigismund – n.n.) craiul unguresc la Hindov”18. Din contrapunerea tuturor informaţiilor referitoare la subiect s-ar desprinde concluzia că, în prima fază a războiului voievodul Ştefan I, fiind forţat de nereuşitele în faţa ofensivei oştii lui Sigismund de Luxemburg, a cerut pace, acceptând revendicările de suzeranitate din partea regelui Ungariei. Pacea încheiată în favoarea lui Sigismund de Luxemburg i-a oferit acestuia motivul de a considera campania încheiată şi de a dispune retragerea din Moldova. La ieşirea din ţară însă, în localitatea indicată în cronica moldovenească, dar neidentificată încă cu siguranţă pe teren, oastea ungară a fost atacată prin surprindere de cea a lui Ştefan I şi a fost înfrântă, anulându-se astfel şi condiţiile păcii semnate anterior. Evenimentul final al campaniei ungare a însemnat, aşadar, respingerea suzeranităţii de scurtă durată a coroanei maghiare şi revenirea Moldovei sub suzeranitatea coroanei polone, în formulele fixate în actul vasalic al lui Ştefan I din 6 ianuarie 1395.

Îndeplinindu-şi obligaţiunile sale vasalice faţă de Vladislav al II-lea, Ştefan I s-a manifestat mai ales în acţiunile împotriva “voievodului Basarabiei”, cum era numit în actul din 6 ianuarie 1395 Mircea cel Bătrân. Urmărind îndepărtarea din scaun a lui Mircea ca fost aliat al lui Roman I, dar făcând şi jocul politic al regelui Poloniei, interesat în scoaterea Ţării Româneşti din alianţa cu Regatul Ungariei, Ştefan şi-a adus aportul, acţionând în deplină unitate cu suzeranul său polon, la susţinerea pretenţiei la tronul muntean din partea lui Vlad, zis “Uzurpatorul”. Propulsat de către turci19, acesta a observat coincidenţa de interese cu voievodul moldovean şi regele polon în ceea ce-l privea pe Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, astfel că la 28 mai 1396 a recunoscut şi el suzeranitate lui Vladislav al II-lea Jagiello 20. Aliindu-se la politica lui Vlad, voievodul Moldovei şi regele Poloniei s-au pomenit, aşadar, în rândurile acelora care, cel puţin indirect, colaborau cu turcii fără a conştientiza pericolul expansiunii otomane la nord de Dunăre.

În curând, evoluţia lucrurilor deveni defavorabilă lui Vladislav al II-lea al Poloniei. Încă în 1395-1396, s-au complicat din nou raporturile lui cu Vitold, care a început să se intituleze “mare cneaz al Lituaniei şi Rusiei”, disputându-i acest titlu purtătorului coroanei polone şi urmărind detaşarea Lituaniei de la uniunea cu Polonia. În intenţiile sale Vitold era susţinut de regele Ungariei şi magistrul Ordinului teutonilor – ambii adversari ai lui Vladislav al II-lea Jagiello. Lui Vitold i se promitea susţinere la Curia papală în vederea obţinerii coroanei şi titlului de “rege al Lituaniei şi Rusiei”21. Între blocurile rivale însă, tutelate pe de o parte de Sigismund de Luxemburg, iar de alta de Vladislav al II-lea Jagiello, a intervenit o fază de repaus exprimată prin tratatul semnat în 1397 pe o durată de 16 ani 22. Drept consecinţă, s-a redus şi rolul Moldovei lui Ştefan în raportul de putere între părţi, ceea ce a grăbit şi căderea acestuia.Este caracteristic că în acelaşi an, 1397, la 3 februarie, la Suceava era invitat pentru negocieri Spytko de Melstyn, palatinul Podoliei, în vederea depăşirii consecinţelor colaborării anterioare a lui Roman I cu Theodor Koriatovici23. Evenimentul pare să fi fost determinat de apropierea dintre palatinul Podoliei şi Vitold, ceea ce, implicit, ar mărturisi şi despre o reorientare politică a voievodului de la Suceava spre colaborare cu marele cneaz al Lituaniei. Prin aceasta s-ar explica şi participarea detaşamentelor de moldoveni (volohi) de partea lui Vitold în marea conflagraţie cu tătarii lui Timur, produsă la Worskla, la 12 august 139925. Părerea că trupele moldovene ar fi fost conduse de chiar Ştefan, care ar fi căzut pe câmpul de luptă26, nu poate fi nici confirmată categoric, nici respinsă. Căci nominalizarea “voievodului voloh” printre cei căzuţi la Worskla nu este decât o confuzie, în realitate vorba fiind de cneazul Volyniei Fio dor Patrikievici. Oricum, condiţiile în care a încetat din viaţă Ştefan I nu sunt cunoscute, ştiinduse doar că şi-a pierdut calitatea de voievod domnitor al Moldovei între 2 iulie 1398, când a fost emis ultimul act cunoscut de la el, şi 28 noiembrie 1399 când în Moldova domnea cu siguranţă Iuga, care, la data respectivă, nu-l mai menţiona pe Ştefan nici în componenţa sfatului său27.

* În 1392-1394 stăpânea o parte a ţării (nota editorului).1. Cronicile slavo-române din sec. XIV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţ. îngrij. şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959. – P. 14, 48, 61, 160, 177.2. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I. Bucureşti, 1975. – P. 11-12.3. Ibidem, p. 7, 8.4. Ibidem, p. 10.5. Ibidem, p. 7.6. Vezi eseul Roman I.7. Przedziecki A. Zycie domowe Ladwigi i Jagielly z regestow skarbowych z lat 1388-1417.Wilno, 1854. – P. 54; Racovită C. Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, p. 267; Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria românilor, vol. 2. Bucureşti, 1976. – P. 47; Gorovei, Ştefan S. Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV-lea, în “Anuarul Institu-tului de Istorie şi Arheologie “A. D. Xenopol”, t. X. Iaşi, 1973. – P. 99-121.8. Faptul este invocat în cadrul învinuirilor aduse regelui polon la Conciliul de la Constanţa, în 1417, de către reprezentanţii Ordi-nului teutonic: Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice. – P. 691.9. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. II. Iaşi, 1932, p. 613–614.10. Ibidem, p. 610.11. Ibidem, p. 620.12. Ibidem, p. 610-611.13. Ibidem, p. 614-615.14. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002, passim.15. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române, vol. I. Bucureşti, 1977, p. 130-132. Împrejurările desfăşurarea, încheierea şi consecinţele evenimentelor produse au fost investigate de Radu Monolescu în lucrarea sa Campania lui Sigismund de Luxemburg în Moldova (1395), publicată în “Analele Universităţii Bucureşti. Ser. sfinte sociale. Istorie”, t. XV, 1966, p. 59-74.16. Ioannis de Thwrocz. Chronica Hungarorum, оn “Scriptores Perum Hungaricarum”. Edit. G.I. Schwandtner, pars I, Tyrnaviae, 1765, p. 356–357.17. Documenta Romaniae Historica. D., Vol. I, p. 130, 133, 136-137, 144, 148, 154, 159, 175-177. Detalii, nu neapărat cores-punzătoare adevărului, se conţin mai ales în donaţia făcută patru ani mai târziu nobili lor Kanizsai în care se menţionează nu numai acţiunile de pregătire a intervenţiei în Moldova puse pe seama secuilor, ci şi faptul că regele şi-ar fi aşezat “tabăra în zisa ţară a Moldovei lângă sălaşul sau casa însăşi de locuit a numitului Ştefan voievod. Şi pomenital Ştefan voievodul cu tovarăşii şi cu tovarăşii şi cu toţi românii săi, cerând mai întâi iertare şi îndurare de la înălţimea noastră pentru nesupunerea şi neascultarea sa, şi dobândind cu bine (iertarea), s-a închinat cu smerenie, (legându-se) să împlinească necurmat şi cu credinţă, şi să plătească, la timpul cuvenit, visteriei noastre regeşti tributul obişnuit, drept recunoaştere a noastră ca stăpân firesc al său, şi s-a silit de fapt să se supună, întărind prin scrisoare trainică şi prin jurământul depus, şi legându-se el şi tovarăşii săi, cât mai plecat, să fie cu toată credinţa şi supunerea faţă de maiestatea noastră, în cele de mai sus” (Ibidem, p. 159). Actul scris al lui Ştefan nu este cunoscut. Poate nu s-a păstrat. Sau poate încă nu a fost descoperit. Sau poate că nici n-a existat, din afirmările regelui desprinzându-se doar scopurile urmărite în cadrul acestei campanii.18. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, p. 48.19. Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, p. 753.20. Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Vol. I, part. 2, Bucureşti, 1887, p. 734.21. Греков, И.Б. Восточная Европа и упадок Золотой Орды, p. 206-207.22. Ibidem, p. 358-360.23. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, p. 616–617.24. Молчановский, Н. Очерк известий о Подольской земле до 1434 г. Киев, 1885, р. 250-253.25. Полное собрание русских летописей, t. XVII, col. 47, 97, 173, 280, 330 etc.; t. XXXII, p. 76; Хроника Быховца. Москва, 1966, p. 74.26. Istoria României, vol. II. Bucureşti, 1962, p. 358; Gorovei, Ştefan S. Muşatinii. Bucureşti, 1976, p. 37; Grigoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1359-1457), în “Moldova lui Ştefan cel Mare”. Chişinău, 1992, p. 60; Cihodaru, Constantin. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. V, Iaşi, 1968, p. 36. 27. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, p. 7, 12.

Iuga (Ologul)1399, noiembrie 28* – 1400, iunie ante 29

Plasându-l între Ştefan I şi Alexandru cel Bun, cronicile ţării îi atribuie o durată a domniei de 2 ani 1, fără a-i preciza gradul de rudenie cu voievozii precedenţi şi fără a-i indica obârşia. Alcătuitorii cronicilor nu suflă nici un cuvânt despre cele întâmplate în scurta domnie a lui Iuga. Doar cronica zisă anonimă a Moldovei, consemnând venirea în scaun a următorului domn al ţării, Alexandru cel Bun, la 23 aprilie 1399,

menţionează şi modul în care Iuga şi-a încheiat domnia, fiind luat la el de către Mircea cel Bătrân2. Faptul este reprodus în letopiseţul lui Grigore Ureche, care însă nu indică data evenimentului, făcând constatarea că “ce să va fi lucrat într-acei doi ani a domniei lui nu să ştie”. Încetarea domniei lui Iuga nici nu este pusă de Grigore Ureche în legătură cu venirea în scaun a lui Alexandru cel Bun, reproducând doar afirmaţiile contradictorii dintr-un oarecare “letopiseţ al nostru”, care plasează începutul domniei lui Alexandru cel Bun la 25 aprilie anul 1399 (6907 după era bizantină) şi un oarecare “letopiseţ leşesc” (polonez), care l-ar fi datat cu anul 1413 (6921 după era bizantină)3. La cele de mai sus, interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche, Misail Călugărul, i-a atribuit lui Iuga trimiterea unei misiuni “la patriarhia de Ahrida (Ohrida)” de unde şi-ar fi “luat mai întâi blagoslovenie ş-au pus mitropolit” în ţară4.

În capitolele consacrate lui Ştefan I, în baza informaţiei oferite de documentele cunoscute de la aceşti doi voievozi, am stabilit deja că Iuga era unul dintre cei 5 feciori ai lui Roman I, probabil al doilea după Ştefan, fiind urmat de Mihail, apoi Alexandru şi Roman. Şi dacă opinia noastră privind prima soţie a lui Roman manifestă credibilitate, apoi Iuga, ca şi Ştefan şi Mihail, a rezultat din căsătoria dinastică a tatălui său cu o prinţesă lituaniană, poate rudă apropiată a lui Iurii (Iurg) Koriatovici. Această rudenie a lui Iuga ar explica şi luarea lui de către Mircea cel Bătrân cu ocazia înscăunării lui Alexandru cel Bun. Voind să asigure succesul copiilor rezultaţi din căsătoria lui Roman cu Anastasia, adică înrudiţi cu dinastia din Ţara Românească, domnul acesteia l-a şi luat la sine pe Iuga pentru a le asigura reuşita lui Alexandru şi Bogdan.

Fără a precipita evenimentele, care au însoţit venirea la putere în Moldova a lui Alexandru cel Bun şi care ar fi fost, poate, mai la locul lor în eseul următor, constatăm veridicitatea acelor informaţii cronicăreşti, care plasează începutul domniei acestuia la 23 (variantă: 25) aprilie 1399. Data aceasta se înscrie perfect în afirmaţiile solidare ale tuturor cronicilor Ţării Moldovei, care-i atribuie lui Alexandru cel Bun 32 de ani şi 8 luni de domnie5. Ştiindu-se că ultima diplomă domnească de la el datează cu 20 decembrie 1431, iar prima diplomă de la fiul său, Ilieş, cu 2 ianuarie 14326, este logic să se admită că Alexandru cel Bun a murit în răstimpul dintre aceste două date, poate într-adevăr la 1 ianuarie 1432, cum scrie cronica zisă anonimă, indicând însă greşit anul 14347, оn loc de 1432.

Informaţia cronicărească contravine însă informaţiei documentare datorate cancelariei lui Iuga, care încă înainte de 28 noiembrie 1399, apoi şi la această dată, a emis trei acte8.

În condiţiile când ambele surse de informaţie sunt veridice, nu ne rămâne decât să admitem că, începând cu 23 aprilie 1399 Iuga a domnit concomitent cu Alexandru cel Bun. Şi nu în cadrul unei asocieri la domnie cum se consideră uneori9. Ideea asocierii celor doi este respinsă de chiar documentele lui Iuga, în care el se numeşte “domn al Ţării Moldovei”, menţionându-i, ce-i drept, şi pe fraţii săi Alexandru şi Bogdan, dar numai în compartimentul rezervat membrilor sfatului domnesc10. Nu este, aşadar, acelaşi caz ca şi în actele lui Roman I, când aceşti doi fii ai lui se prezintă indiscutabil ca asociaţi ai tatălui, care emitea diplomele sale în numele său dar “şi cu fiul nostru Alexandru, şi cu fiul nostru cu Bogdan” 11. Cea mai convingătoare ar fi concluzia că Alexandru şi Iuga stăpâneau câte o parte din Ţara Moldovei, întocmai ca în cazul lui Roman I şi Ştefan I în prima fază a înfruntărilor pentru putere. Ţinând cont de concursul lui Mircea cel Bătrân la îndepărtarea lui Iuga şi afirmarea în scaunul ţării a lui Alexandru cel Bun, am putea admite că Alexandru, întocmai ca şi tatăl său, stăpânea Ţara de Jos, vecină cu Ţara Românească, în timp ce Iuga, întocmai ca fratele său Ştefan, stăpânea Ţara de Sus, cu capitata Suceava. Primul se afla aproape de ruda sa domnească din Ţara Românească, iar cel de-al doilea – mai aproape de rudele sale lituaniene, Vitold şi Vladislav al II-lea Jagiello.

Acestui mod de a judeca lucrurile i s-ar opune faptul că Alexandru, împreună cu fratele său Bogdan, sunt menţionaţi în sfatul lui Iuga, ceea ce ar indica raporturi bune, paşnice între fraţi. Ar fi avut loc, poate, o înţelegere între ei, prin care lui Iuga i se recunoştea supremaţia puterii în schimbul recunoaşterii de către acesta a drepturilor lui Alexandru şi Bogdan asupra Ţării de Jos. A fost, se pare, un precedent al celor ce se vor întâmpla după moartea lui Alexandru cel Bun în cadrul luptelor pentru tron dintre feciorii acestuia Ilieş şi Ştefan12. Statutul diferit care se lasă întrevăzut în documente pentru Iuga de o parte, şi Alexandru cu Bogdan de altă parte, indică totuşi existenţa unei distanţe între ei în ceea ce priveşte accesul la exercitarea puterii în stat. Era o convieţuire paşnică, dar şubredă şi provizorie, care mocnea în sine pericolul unei rupturi cum numai vor apărea condiţii mai favorabile pentru ca ea să se producă.

Pare nu întâmplător faptul că după 28 noiembrie 1399, când datează ultimul act cunoscut de la Iuga, el nu mai este menţionat în izvoare, soarta ulterioară a lui fiind deja cunoscută: luarea lui de către Mircea cel Bătrân. Evenimentul s-a produs înaintea zilei de 29 iunie 1400, când datează primul act de la Alexandru cel Bun13, dacă nu chiar mai târziu – către 30 iulie 1401. Căci doar la această dată noul domn consemna Suceava ca loc unde el îşi autentifica diplomele sale domneşti14, locul emiterii tuturor celorlalte patru acte anterioare fiind necunoscut15.

Era anume vremea când autoritatea regală a lui Vladislav al II-lea Jagiello trecea printr-o gravă criză, rezultată din moartea prematură a Jadwigăi (1399), când el riscă să piardă coroana Poloniei fără perspectiva revenirii în scaunul Lituaniei deţinut de Vitold. Acesta din urmă trăia, la fel, cele mai nefericite zile după dezastruoasa înfrângere în bătălia de la Worskla. În 1401, la momentul când dificultăţile prin care trecea în Polonia Vladislav al II-lea se aplanaseră, Vitold s-a văzut nevoit să reconfirme uniunea Lituaniei cu Polonia şi, deşi îşi păstra titlul de mare cneaz al Lituaniei, a trebuit să-i recunoască suzeranitatea vărului său, purtătorul coroanei polone16.

Rămas fără sprijinul rudelor sale, aflate în 1399-1400 în grave dificultăţi, Iuga şi-a încheiat domnia, nu însă şi viaţa, fiind definitiv înlocuit de Alexandru cel Bun. Către vremea când situaţia precară a lui Vladislav al II-lea şi a lui Vitold a evoluat spre mai bine, cauza lui Iuga era definitiv pierdută.

La 7 ianuarie 1403 Iuga mai era încă în viaţă, aflându-se desigur sub supravegherea lui Mircea cel Bătrân, căci nu este menţionat de Alexandru cel Bun printre cei trecuţi din viaţă 17. În 1407 însă, el era trecut în lumea celor drepţi, fiind introdus în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa18.

Prin prisma împrejurărilor complicate în care şi-a exercitat domnia Iuga, devine mai verosimilă şi consemnarea lui Misail Călugărul despre punerea în ţară a unui mitropolit binecuvântat de Patriarhia “eretică” din Serbia. Voind să-şi legitimeze spiritual aflarea în scaun prin ordonarea unui mitropolit al ei, Iuga nu putea să o facă la Constantinopol, unde era încă proaspătă amintirea despre Roman I – susţinătorul Mitropoliei Maurovlahiei instituită de Patriarhia Ecumenică –, şi unde, desigur, de o mai mare autoritate se bucura Mircea cel Bătrân, protectorul rudelor sale Alexandru şi Bogdan.

* Din 23 aprilie 1399 se declărase domn al Moldovei (“se ridicase domn”) şi Alexandru cel Bun, care a domnit efectiv începnd cu 29 iunie 1400 (nota editorului).1. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţ. revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti 1959, p. 14, 48, 61, 160, 177.2, Ibidem, p. 14.3. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, edit. îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu. Bucureşti [1956], p. 68, 69.4. Ibidem, p. 68.5. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 14, 48, 61, 160, 177.6. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I. Bucureşti, 1975, p. 156, 157.7. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 14. Veridicitatea datării venirii la domnie a lui Alexandru cel Bun la 23 aprilie 1399 a fost demonstrată cum nu se poate de convingător de Constantin Cihodaru, în lucrarea sa Alexandru cel Bun (Chişinău, 1990, p. 48-57).8. Documenta Romaniae Historica, A., Vol. I, p. 9, 10, 11-12.9. Ideea unei asocieri este susţinută în mod deosebit în lucrarea menţionată mai sus (n. 7) a lui Constantin Cihodaru (p. 53-55 ş.a.).10. Documenta Romaniae Historica. A.; Vol. I, p. 10, 12.11. Ibidem, p. 3, 5, 6. 12. Griogoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1359-1457) , în “Moldova lui Ştefan cel Mare”. Chişinău, 1992, p. 108-120 ş.a.13. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 14-15.14. Ibidem, p. 21-22.15. Ibidem, p. 14-15, 17, 18, 19-20.16. Rezachevici, Constantin. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu. Bucureşti, 1998, p. 92.17. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 25.18. Despre posibilele legături ale lui Iuga cu patriarhia sărbească, vezi: Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei. Chi-şinău, 2002, p. 70.

Alexandru cel Bun

1399, aprilie 23 (se proclamă domn, domneşte efectiv din 29 iunie 1400)* – 1432, ianuarie 1

După cum s-a arătat deja în eseul precedent, data începutului domniei lui Alexandru cel Bun este pentru prima oară consemnată cu destulă precizie în unele scrieri cronicăreşti din ţară, iar informaţiile documentare permit, tot cu destulă precizie, de a data la fel sfârşitul domniei şi vieţii acestui domn.

Ceea ce se impune a fi observat din chiar primele acte ale noului domn, este revenirea la particula “Io” din titulatura sa1, introdusă de Roman I dar abandonată de Ştefan I şi Iuga. Aceasta însemna nu numai o preluare de către Alexandru cel Bun a programului politic al tatălui său, orientat spre o domnie autoritară de tradiţie bizantino-teocratică, ci şi o legitimare spirituală a aflării sale în fruntea ţării, obţinută la Constantinopol. În acest sens ar vorbi rezolvarea deja către vara lui 1401, a litigiului bisericesc dintre Suceava şi Constantinopol, care fusese provocat de politica bisericească şi propolonă a lui Ştefan I.

Şi în problema orientării bisericeşti a ţării, Alexandru cel Bun a preluat politica tatălui său. Numai că dacă acesta a vrut să legitimeze spiritual independenţa şi suveranitatea Moldovei prin recunoaşterea autorităţii Mitropoliei Maurovlahiei în frunte cu grecul Ieremia, apoi Alexendru cel Bun a căutat să aducă în concordanţă numele mitropoliei şi acel al ţării sale, pe care, în corespondenţa cu Patriarhia ecumenică şi-a numit-o Moldovlahia. Se urmărea, aşadar, crearea unei mitropolii “naţionale”, caracterul acesta al ei fiind accentuat şi prin numirea în funcţia de mitropolit a episcopului Iosif, de acelaşi neam cu domnul Moldovei. Recunoaşterea oficială a Mitropolitului Moldovlahiei în frunte cu Iosif a avut loc în luna iulie 14012, perioada pregătitoare, inclusiv demersul lui Alexandru cel Bun, negocierile la subiect ş.a., fiind, desigur, anterioare acestei date, neexceptându-se, poate, chiar întregul an 1400. Instituirea mitropoliei autonome a Moldovei a constituit o realizare indispensabilă afirmării suveranităţii domniei în exercitarea puterii în interiorul ţării şi în relaţiile cu alte state.

Din motive lesne de înţeles, preluarea domniei de către Alexandru cel Bun nu a fost agreată nici de Vladislav al II-lea Jagiello, nici de Vitold, care au încurajat, dacă nu au susţinut direct, intenţia lui Ivaşcu, fiul lui Petru I, de a interveni în Moldova în vederea acaparării domniei. Înainte de 25 martie 1400, acesta, aflându-se la Berest, şi punând chezăşie pentru Roman în faţa lui Vladislav al II-lea şi Vitold, mai semna un act prin care aducea la cunoştinţă “că măreţul domn, Vladislav... şi măreţul cneaz, Vitold... s-au milostivit cu mine, m-au luat lor ca slujitor”. Drept recompensă, semnatarul documentului făgăduia să le fie credincios şi să le slujească “în toate locurile, fără înşelăciune, fără viclenie”. În cazul “când Dumnezeu mă va ajuta să fie domn şi voievod în ocina mea, în Ţara Moldovei – scria în continuare Ivaşcu –, făgăduiesc şi le dau această carte, că le voi sluji... şi să le fiu credincios şi cu toţi boierii mei moldoveni şi cu toată Ţara Moldovei şi să stăm pe lângă dânşii, în veci, şi să nu fim contra lor niciodată şi afară de dânşii să nu căutăm alţi domni, fără înşelăciune şi fără viclenie”, în plus mai făcând şi unele cedări teritoriale şi renunţând la partea rămasă neachitată din suma împrumutului pe care regele polon îl luase încă de la tatăl lui Ivaşcu3. Este evident, că în urma evenimentelor care au însoţit venirea la domnie a lui Alexandru cel Bun, regele Poloniei şi-a pierdut titlul său de suzeran al Moldovei şi prin pregătirea lansării lui Ivaşcu, deja în bloc cu Vitold, Vladislav al II-lea încerca să restabilească starea anterioară. S-a încercat şi aplicarea în practică a prevederilor din ac tul omagial al lui Ştefan I, când boierii semnatari ai lui se obligau să rămână credincioşi regelui chiar şi atunci când voievodul lor s-ar abate de la această credinţă. În acest sens, prezintă interes actul personal al boierului Costea Valahul, din 1402, care se închina cu omagiu regelui Poloniei, promiţându-i că “dacă voievodul cândva ar vrea să facă ceva sau să se scoale împotriva domnului, regelui Vladislav”, el nu se va scula, nici va începe ceva, nici nu va sta pe lângă dânsul “împotriva domnului meu, regele mai înainte scris”, ci va sta cu acesta “împotriva tuturor duşmanilor săi”. Mai mult chiar, atunci când boierul în cauză ar fi auzit “că s-ar pune ceva la cale contra domnului meu, regele, şi pentru nenorocirea lui, îl voi înştiinţa de toate vorbele”. Semnatarul documentului promitea aceleaşi lucruri la fel şi în numele fraţilor săi pe care ar fi putut să-i atragă de partea sa4.

Toate cele de mai sus au rămas însă fără urmări, soarta de mai departe a lui Ivaşcu fiind necunoscută, iar boierul în cauză, se pare, a revenit în ţară fără a-i afecta domnia lui Alexandru ce Bun. Căci pregătirile tutelate de Vladislav al II-lea în vederea schimbării situaţiei din Moldova în favoarea Regatului Poloniei au întârziat, Alexandru cel Bun fiind deja aşezat în scaun. Nu este exclus că toate pregătirile menţionate mai sus urmăreau scopul de a-l intimida pe noul domn şi a-l face mai receptiv faţă de rege în condiţiile când acesta,

afectat de consecinţele morţii prematuri a Jadwigăi, riscând să-şi piardă coroana Poloniei, nu putea întreprinde nimic hotărât împotriva noului domn al Moldovei. Când însă Vladislav al II-lea, în 1401, a trecut peste dificultăţile acestea, deja Alexandru cel Bun nu putea neglija redresarea situaţiei vecinului polon, astfel că, la 12 martie 1402, aflându-se în capitala ţării, Suceava, el semna un act adresat regelui Poloniei prin care “amintindu-şi” de înaintaşii săi, Petru voievod şi tatăl său Roman voievod, făgăduia să-i slujească, să-l sfătuie şi să-i dea ajutor “iubitului nostru domn, Vladislav, regele Poloniei” precum şi copiilor acestuia şi coroanei polone. Dar făcea acest lucru doar “văzând mila scumpului nostru domn, rege, către noi”. Slujba, ajutorul şi sfatul erau făgăduite împotriva oricărui duşman al regelui, “neexceptând niciodată pe nimeni”. Atrage atenţia la fel promisiunea “să nu căutăm alt domn, afară de regele Poloniei şi coroana polonă”5. De remarcat că în document nici nu este menţionată voinţa boierilor, ceea ce ar însemna că în raporturile cu suzeranul său polon domnul moldovean îşi revendica dreptul excepţional de a decide în calitatea sa de suveran al ţării sale şi suzeran al boierilor ei. Se mai face observat şi faptul că Alexandru cel Bun nu-l men-ţionează pe Ştefan I printre acei, ai căror exemplu îl urma, recunoscând suzeranitatea polonă. Înseamnă că Alexandru cel Bun excludea acel model al relaţiilor moldo-polone, care fusese aplicat în domnia acestuia.

Este adevărat că numele lui Ştefan apare în actul care a însoţit omagiul personal al lui Alexandru cel Bun, depus în mâinile lui Vladislav al II-lea abia la 1 august 1404, deplasându-se pentru aceasta la Cameniţa, pe malul stâng al Nistrului. Cei cărora li se supunea domnul moldovean sunt numiţi, în documentul respectiv, însă “prietenii noştri buni”, în timp ce Vladislav s-a învrednicit doar de formula “iubitul nostru rege”, fără a i se atribui calitatea de domn, cum era numit el în toate documentele vasalice anterioare, inclusiv în actul din 12 martie 1402. Documentul nu mai reproduce nici obligaţia domnului moldovean de a nu-şi căuta şi nu a avea alt domn decât regele Poloniei. Este de remarcat şi faptul că cei 15 boieri care-l însoţeau pe Alexandru au fost incluşi în diploma domnească, fără ca lor să li se rezerve un capitol aparte sau fără ca ei să depună omagiu separat6. Astfel, actul în cauză se prezintă mai degrabă ca un tratat paritar, echitabil, în care recunoaşterea suzeranităţii regelui polon se prezintă mai degrabă ca o formalitate, ca un tribut tradiţiei anterioare şi nu reflectă o stare de lucruri reală. Alexandru se prezintă, în schimb, ca purtător al suveranităţii domniei pe care o deţinea, atât în raport cu boierii ţării cât şi cu partenerul său polon. Prin actul de la Cameniţa, Alexandru cel Bun a pus temelia relaţiilor reciproce de alianţe şi colaborare cu Vladislav al II-lea Jagiello, sperând, prin intermediul acestuia, să-şi asigure şi relaţii echitabile cu Vitold, precum şi un sprijin esenţial în relaţiile cu Sigismund de Luxemburg. De relaţii trainice cu Moldova avea nevoie şi regele polonez, care trebuia să ţină piept rivalităţii cu regele Ungariei, acesta folosind ca instrument de presiuni asupra Poloniei Ordinul teutonilor din Prusia, care-i erau aliaţi.

Stabilitatea în politica externă a Moldovei ar explica lipsa de informaţii, pentru o mare durată de timp, despre implicarea lui Alexandru cel Bun în unele evenimente de anvergură cu participarea puterilor vecine. Doar în 1406, un detaşament de moldoveni a participat de partea lui Vitold la atacul întreprins de acesta asupra Smolenskului7. Totodată, anumite nereguli sunt semnalate doar în raporturile cu Ungaria, regele căreia semnalează “răutatea dinainte plănuită de către nişte pizmaşi nelegiuiţi ai noştri şi ai regatului nostru şi năvălitori, care au venit din Moldova”8, deşi în cazul concret ar putea fi vorba doar de unele conflicte de frontieră dintre cele două state, fără ca acestea să caracterizeze o dominantă în relaţiile dintre ele.

Este greu de observat motivele care l-ar fi determinat pe Alexandru cel Bun, asistat de tocmai 28 de boieri, să se prezinte la Liov şi să înnoiască, la 6 octombrie 1407, cartea “ce am dat măriei sale (Vladislav al II-lea – n.n.) în Cameniţa, când ne-am supus şi am dat scris măriei sale, să ţinem aceasta veşnic… şi nestricat niciodată”. Spre deosebire de actul precedent, aici regele este numit “domnul nostru” 9. Se pare că evenimentul a fost determinat de dispariţia lui Bogdan, fratele domnului Moldovei, asociat până atunci la domnie. Dar acesta nu era unicul frate al lui Alexandru cel Bun care, până la data respectivă, se mai afla în viaţă. Căci, şi după dispariţia lui Bogdan, în formula “dar după viaţa noastră, cine va fi domn al Ţării Moldovei”, folosită obişnuit în majoritatea actelor lui Alexandru cel Bun, a continuat să figureze sintagma “din fraţii noştri”10. Ea dispare din formularul actelor lui Alexandru cel Bun doar după 5 aprilie 1412, când este scrisă ultima dată11. Cine ar mai fi fost printre fraţii lui Alexandru cel Bun care s-ar mai fi aflat în viaţă până la vremea menţionată?

Sigur că nu era vorba de Iuga, care murise către acelaşi an 1407, când a fost introdus în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa12. Să ne amintim că Roman I a avut 5 feciori, patru dintre care – Ştefan, Iuga, apoi

Alexandru împreună cu Bogdan –, sunt figuranţi frecvenţi în documentele vremii. Unicul dintre ei, menţionat doar o singură dată, la 18 aprilie 139713 de Ştefan I, a fost Mihail, despre care ulterior nu mai deţinem nici o informaţie. Din ordinea în care s-au perindat în scaun Ştefan şi Iuga, ar urma că Mihail era mai mic decât ei şi ar fi putut pretinde scaunul doar după Iuga, în cazul, desigur, când acesta nu ar fi avut copii. Eventualitatea dobândirii scaunului de către Mihail a fost spulberată însă de înlocuirea forţată a lui Iuga cu Alexandru cel Bun, asistat de Bogdan. Ţinându-se cont de înrudirea primilor trei feciori ai lui Roman I cu familia princiară lituaniană, era firesc ca, în noile condiţii, Mihail să-şi găsească adăpost la rudele sale – Vladislav al II-lea sau Vitold –, tot aşa cum o făcuse o altă rudă a acestora – Ivaşcu, fiul lui Petru I Muşatinul, care era cumnat regelui Poloniei. Tendinţele suverane manifestate de Alexandru cel Bun în actul de la Cameniţa nu-l mai satisfăceau pe Vladislav al II-lea, care ar fi cerut acum, în 1407, modificarea statutului domnului Moldovei, ameninţându-l cu lansarea împotriva lui a lui Mihail sau chiar întreprinzând paşi concreţi în acest sens, cum o făcuse în cazul lui Ivaşcu în primăvara lui 1400. Aceasta l-ar fi făcut pe Alexandru cel Bun să se resemneze în faţa pericolului, prezentându-se la Liov şi depunând noul omagiu despre care am vorbit mai sus.

Revenit în cadrul relaţiilor de vasalitate-suzeranitate cu regele Poloniei, Alexandru cel Bun a aderat făţiş la tabăra polonă, ceea ce i-a acutizat relaţiile cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg. La 20 decembrie 1409 acesta semna alianţa cu Ordinul teutonilor, îndreptată împotriva blocului tutelat de Vladislav al II-lea. În cadrul proiectului războinic ungaro-teuton, Ungariei îi revenea sarcina de a ataca Polonia dinspre sud, ocupând în prealabil Rusia Roşie (Mică), Podolia şi Moldova14. Este greu de supraapreciat pericolul apărut nu numai pentru Moldova. El nu l-a lăsat indiferent nici pe Mircea cel Bătrân care, în 1409, a reconfirmat privilegiul comercial acordat negustorilor din Liov, în timp ce Vladislav al II-lea manifesta interesul de a confirma înţelegerea anterioară cu domnul Ţării Româneşti15. În situaţia creată, lipsit de posibilitatea de a manevra, Alexandru cel Bun a trebuit să-şi îndeplinească îndatoririle pe care şi le asumase faţă de suzeranul polon. Detaşamente moldoveneşti au fost trimise în tabăra oastei polono-lituaniene şi au participat la bătălia hotărâtoare cu oastea cruciaţilor teutoni, care s-a dat la 15 iulie 1410 la Grünwald şi care s-a încheiat cu înfrângerea dezastruoasă a aliaţilor lui Sigismund de Luxemburg16.

În continuare, însă, regele Poloniei a acceptat implicarea sa în negocierile cu regele Ungariei vizând nu numai teritoriile disputate de părţi ale Rusiei Mici şi Podolici, ci şi ale Moldovei. Şi de data aceasta, Vitold a trecut de partea lui Sigismund de Luxemburg, reclamându-şi titlul de rege şi coroana regală pentru Lituania. Avându-l pe acesta ca intermediar, negocierile ungaro-polone s-au încheiat cu semnarea, la 15 martie 1412, a tratatului secret de la Lublau. În articolele tratatului, Moldova era interpretată în aceeaşi termeni ca şi Galiţia şi Podolia, care se aflau în stăpânirea necondiţionată a coroanei polone. Lui Vladislav al II-lea i se recunoşteau drepturile viagere de stăpânire a lor, cu o singură condiţie: ca suzeran al domnului Moldovei, el trebuia să-l forţeze pe Alexandru cel Bun să vină cu oastea sa în ajutorul lui Sigismund de Luxemburg dacă acesta ar fi fost atacat de turci. În cazul când domnul Moldovei nu ar fi îndeplinit cele prevăzute, semnatarii tratatului urmau să intervină militar în ţara lui, să-l destituie şi să împartă Moldova, urmând o linie dreaptă care începea în munţii din nord-vestul ei şi cobora spre sud-est până la Marea Neagă, astfel ca partea de apus, cu oraşele Bârlad şi Chilia să-i revină Ungariei, iar cealaltă parte, cu oraşul Iaşi şi Cetatea Albă să-i revină Poloniei17.

Prevederile tratatului privind eventuala antrenare prin forţă a domnului moldovean într-un război cu turcii, denotă faptul că, la vremea respectivă, Alexandru cel Bun nu voia să se angajeze într-o alianţă antiotomană.

Chiar dacă regele polon a făcut o cedare regelui Ungariei fără intenţia de a admite realizarea ei în practică, căci ea ar fi fost în detrimentul intereselor geostrategice ale Poloniei, care mai risca, în plus, să fie antrenată în confruntările cu turcii, pe care nici Vladislav al II-lea nu le dorea, este clar, că divulgarea conţinutului tratatului de la Lublau nu putea să nu afecteze relaţiile moldo-polone. Căci, în chiar anul precedent, Alexandru cel Bun, fiind presat de suzeranul polon, interesat în reluarea tratatului antiungar cu Mircea cel Bun, îşi reînnoia actul vasalic faţă de Vladislav al II-lea. Aflându-se în târgul Roman, şi confirmând statornicirea sa în limitele prevederilor din actele anterioare, el garanta “că nu vom fi niciodată împotriva sa (regelui – n.n.) şi nici împotriva coroanei polone”, obligându-se să-i stea în ajutor “împotriva regelui Ungariei, şi împotriva fiecăruia dintre duşmanii săi. Şi cine i-ar fi vrăjmaş, acesta este vrăjmaş şi

nouă”18. Ultima formulă este echivalentă după conţinut cu sintagma “să fim duşman duşmanilor şi prieten prietenilor” folosită de regulă în tratatele paritare încheiate între două părţi egale, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă, că asumându-şi obligaţiuni concrete faţă de un eventual atac ungar asupra Poloniei19, domnul moldovean încerca o revenire la starea anterioară anului 1407, când suzeranitatea coroanei polone era nu altceva decât o formalizare a relaţiilor echitabile dintre părţi. În favoarea acestei concluzii mărturiseşte cum nu se poate mai bine clauza finală din actul lui Alexandru cel Bun, că toate cele asumate de el vor rămâne trainice “dacă domnul nostru, regele, nu ne va face vreo nedreptate în ţara noastră şi în ocina mea şi în toate hotarele mele”20.

Prevederile tratatului de la Lublau sunt o mărturie clară că Vladislav al II-lea comisese nedreptăţi faţă de Alexandru cel Bun, nedreptăţi pe care, deja în mai 1411, le bănuia domnul Moldovei. Ca urmare, el s-a văzut liber de a-şi abroga obligaţiunile asumate anterior faţă de regele Poloniei. Mărturie în acest sens ar fi faptul că, pe toată durata domniei ulterioare a lui Alexandru cel Bun, care însumează circa două decenii, nu mai este cunoscut nici un act semnat de el faţă de Vladislav al II-lea Jagiello. Domnul moldovean, altfel spus, şi-a asigurat suveranitatea deplină faţă de fostul suzeran, fără a se lăsa atras sub suzeranitatea lui Sigismund de Luxemburg, deşi s-a apropiat mult de aliatul acestuia, Vitold, căsătorindu-se cu sora lui, Ryngalla21. S-ar fi pecetluit, poate, pe această cale, o alianţă cu marele cneaz al Lituaniei, care persista în intenţiile sale de a-şi scoate definitiv ţara de sub tutela formală a lui Vladislav al II-lea, prin transformarea ei în regat autonom. Solidaritatea cu intenţiile acestuia, care venea din partea lui Sigismund de Luxemburg ne-ar oferi un motiv să credem că alianţa dinastică dintre Suceava şi Wilno avea în umbra sa şi nişte relaţii de colaborare antipolonă a lui Alexandru cel Bun cu regele Ungariei.

În luna mai însă, a anului 1420, în cadrul unor acţiuni militare în Ţara Românească şi Transilvania, turcii au atacat şi unele puncte din sudul Moldovei, în special Cetatea Albă 22. Faptul ar ar da de bănuit că, la acea vreme, domnul moldovean era conştient de pericolul care ar fi apărut pentru ţara sa dacă turcii, după moartea marelui domn Mircea cel Bătrân, ar fi reuşit să-şi supună Ţara Românească. Evenimentele în cauză ar lăsa să se înţeleagă că, la vremea respectivă, Alexandru cel Bun s-a solidarizat cu forţele antiotomane, ceea ce ar fi determinat şi primul atac otoman asupra punctelor strategice ale Moldovei de pe litoralul pontic. În acest sens ar mărturisi şi faptul că, atunci când feciorul lui Mircea cel Bătrân, Mihail, a căzut în luptele cu turcii şi aceştia l-au propulsat pe arena politică a Ţării Româneşti pe Radu Praznaglava, iar forţele antiturceşti din ţară, cu asentimentul lui Sigismund de Luxemburg, l-au acceptat ca domn pe Dan al II-lea, acesta a ajuns în ţară prin Cetatea Albă23.

Era firesc ca domnul Moldovei nu numai să-l informeze pe Vladislav al II-lea despre atacul turcesc, cerându-i ajutor. Regele polon la rândul său scria lui Sigismund de Luxemburg, informându-l că a dispus recrutarea de trupe în teritoriile sale vecine cu Moldova, o dispoziţie în acest sens fiindu-i dată şi lui Vitold, în timp ce însuşi regele se îndrepta spre ţinutul Sandomir, de unde urma să acceadă în Rusia Mică pentru ca, în caz de nevoie, să intervină direct în ajutorul lui Alexandru cel Bun 24. Simptomatică este reacţia la eveniment din partea lui Sigismund de Luxemburg. Răspunzând la depeşa omologului său polon, regele Ungariei îl informa pe acesta despre convocarea unei numeroase oşti împotriva turcilor, propunându-i o acţiune comună împotriva lor în Moldova, la acţiune urmând să participe la fel şi Vitold cu oastea sa 25. Faptul că regele Ungariei nu prezenta eventuala acţiune ca un ajutor în folosul lui Alexandru cel Bun, ci ca o acţiune antiturcească, ar lăsa să se înţeleagă că Sigismund urmărea să folosească situaţia pentru a-şi realiza scopurile sale de mult râvnite faţă de Moldova, aşa cum erau ele reflectate în tratatul de la Lublau. Prin prisma înrăutăţirii imediate a relaţiilor dintre Alexandru cel Bun şi Vitold, despre care vom vorbi ceva mai jos, se mai impune şi ipoteza existenţei unui proiect de lichidare a Ţării Moldovei ca stat prin parta jarea ei între Regatul Ungariei şi Marele ducat al Lituaniei, în condiţiile când Vladislav al II-lea nu se grăbea să-şi pună în mişcare oastea pentru a interveni în Moldova în vederea respingerii pericolului otoman.

Se pare că nici pericolul turcesc nu era chiar atât de mare cum îl prezenta regele Ungariei. Căci Alexandru cel Bun a făcut faţă cu forţele proprii, respingând atacul turcesc asupra Cetăţii Albe. Nu este exclus însă ca domnul moldovean, fiind la curent cu proiectele puternicilor săi vecini şi dezamăgit de inactivitatea regelui Poloniei, să fi dus negocieri cu turcii care i-au atacat ţara, obţinând retragerea lor în schimbul abandonării de către Alexandru cel Bun a susţinerii pe care i-o acorda lui Dan al II-lea, care, în rivalitatea sa cu Radu Praznaglava, susţinut de turci26, beneficia de susţinerea din partea lui Sigismund de

Luxemburg şi, desigur, a aliatului acestuia, Vitold. Prin prisma celor de mai sus ar fi mai lesne explicabilă ruperea relaţiilor dintre domnul moldovean şi marele cneaz lituanian, care s-a lăsat observată deja în anul 1421, când Alexandru cel Bun a repudiat-o pe Ryngalla, sora lui Vitold iar acesta îşi afişa deschis intenţia de a ataca Moldova, pentru a-şi răzbuna sora27. Probabil, la iniţiativa lui Vitold, susţinută de Sigismund de Luxemburg, domnul Moldovei a fost învinuit de colaborare cu Radu Praznaglava şi cu turcii28.

Оn situaţia creată, lui Alexandru cel Bun nu-i rămânea altceva, decât să-şi întărească legăturile cu regele Poloniei, îngrijorat şi acesta de colaborarea prea strânsă dintre vărul său şi regele Ungariei. Vreo 400 de ostaşi moldoveni au participat de partea polonezilor şi aliaţilor acestora la noul război cu cruciaţii teutoni, din 1422, acoperindu-se de slavă, mai ales în lupta de la Marienburg29.

Infirmând parcă învinuirile ce i se aduceau de colaborare cu turcii, dar fiind poate sigur de irealizarea proiectului, în 1426, Alexandru cel Bun a acceptat să participe la campania antiotomană pusă la cale de Sigismund de Luxemburg. La ea urma să ia parte şi oastea polonă, ca punct de concentrare a oştilor fiind stabilită Brăila. Domnul moldovean, pregătindu-şi oastea, a eliberat şi un salv-conduct care permitea trecerea liberă prin Moldova a trupelor poloneze30. Se pare că oastea lui Vitold nu era solicitată, căci Sigismund de Luxemburg i-a adresat o rugăminte separată, cerându-i să-şi trimită trupele31.

Ajunse la locul destinaţiei însă oştile moldovene şi polone au aşteptat zadarnic, timp de două luni, sosirea armatei regelui Ungariei, astfel că au trebuit să se întoarcă acasă. Folosindu-se de moment, Alexandru cel Bun şi-a reînstăpânit Chilia pe care o pierduse în cadrul evenimentelor obscure din anul 1420. Deşi trecută parcă în oblăduirea domnului Ţării Româneşti, cetatea în cauză era râvnită de regele Ungariei. Fiind ocupat în propria campanie din Ţara Românească pentru reinstalarea în scaun a lui Dan al II-lea, acţiunea fiind repetată şi în anul 1427, Sigismund nu a putut reacţiona imediat la fapta lui Alexandru cel Bun, dar a iniţiat o nouă campanie propagandistică împotriva domnului moldovean, cerând aplicarea pre-vederilor tratatului de la Lublau32, sub acelaşi motiv al colaborării lui Alexandru cel Bun cu turcii.

Agravarea relaţiilor domnului Moldovei cu domnul Ţării Româneşti şi, implicit, cu regele Ungariei şi marele duce al Lituaniei a atins punctul culminant în anul 1428 şi s-a aflat în centrul atenţiei Congresului de la Luţk, din ianuarie 1429, la care au participat Sigismund de Luxemburg, Vladislav al II-lea Jagiello şi Vitold, precum şi delegaţii din Moldova, Ţara Românească şi de la Ordinul teuton. Primul, revendicând aplicarea prevederilor tratatului de la Lublau, insista în mod deosebit asupra retrocedării către domnul muntean a cetăţii Chilia, în realitate urmărind readucerea ei în sistemul militar al Regatului Ungariei, în ea urmând a fi instalată o garnizoană de cruciaţi teutoni33. Respingând revendicările referitoare la tratatul de la Lublau, regele Poloniei însă a căzut de acord cu oponentul său ungar în ceea ce privea Chilia. Drept mijlocitor al diferendelor moldo-muntene a fost numit Vitold. Rolul acestuia însă a fost contestat de partea moldoveană, invocându-se faptul că Vitold era vasal regelui Ungariei întocmai ca şi domnul Moldovei, şi nu avea dreptul de decizie. A învins poziţia fermă a lui Alexandru cel Bun care a barat, prin ridicarea unui zăgaz pe braţul Chilia, intrarea şi ieşirea din Dunăre, concentrându-şi totodată oastea la graniţa cu Ţara Românească34.

Între timp, la 20 octombrie 1430, într-un accident de călărie, şi-a găsit tragicul sfârşit Vitold şi pe tronul Lituaniei s-a impus Switrygiello – fratele lui Vladislav al II-lea –, care, în pofida rudeniei apropiate cu regele Poloniei, a preluat programul lui Vitold de desprindere a Lituaniei de Polonia şi proclamarea ei ca regat independent şi a întreprins măsuri energice în acest sens, recurgând la forţa armată. El a preluat şi raporturile de strânsă colaborare cu Sigismund de Luxemburg. În această situaţie devenea surprinzătoare aderarea la blocul acestora a lui Alexandru cel Bun. Se pare însă că iniţiativa a pornit nu din Moldova, ci de la noul mare duce al Lituaniei. Lucrul se desprinde dintr-o depeşă trimisă de regele Ungariei marelui ma-gistru al Ordinului teuton. Din ea aflăm despre propunerea lui Switrygiello de a-l atrage de partea celor doi parteneri pe domnul Moldovei, întărind alierea lui printr-o căsătorie a autorului propunerii cu o fiică de a lui Alexandru cel Bun. Prin aceasta se spera că se va obţine şi îndepărtarea domnului Moldovei de la colabo-rarea cu turcii35. S-a găsit, aşadar, temeiul favorabil pentru a fi cel puţin amânate, dacă nu depăşite cu totul, divergenţele moldo-ungare.

Reconsiderându-şi relaţiile sale anterioare cu regele Poloniei, insistenţele cu care acesta promova limitarea suveranităţii domnului Moldovei precum şi nerespectarea de către el a obligaţiilor asumate în anul 1411 privind achitarea sumei restante din împrumutul acordat lui încă de Petru Muşatinul şi înstăpânirea

domnului moldovean în Pocuţia, pusă drept gaj contra acestei sume (1000 ruble de argint)36, Alexandru cel Bun a aderat la alianţa antipolonă. Concertându-şi acţiunile sale cu Switrygiello, el a invadat teritoriile ve-cine, disputate de demult coroanei polone, în special Pocuţia, ţinutul Haliciului şi Podolia Mică, cu oraşele Snyatin, Kolomeea, Halici şi Cameniţa, ofensiva oastei moldovene ajungând până pe la Liov, în timp ce trupe moldoveneşti se aflau şi în oastea marelui duce lituanian37.

Alexandru cel Bun însă nu a supravieţuit sfârşitului acestui război, dându-şi obştescul sfârşit la 1 ianuarie 1432. Succesorul său, Iliaş, a dus aceeaşi politică de colaborare cu Switrygiello. Nereuşita acestuia, însă, i-a permis lui Vladislav al II-lea să se implice şi în Moldova, susţinându-l împotriva lui Iliaş pe fratele său Ştefan. Impunându-i acestuia nimicirea tuturor diplomelor regale, prin care suzeranul polon confirma actele vasalice ale domnilor moldoveni şi care conţineau prevederi care alimentau pretenţiile teritoriale ale acestora faţă de Polonia, Vladislav al II-lea a emis la 14 decembrie 1433 o singură carte regală de confirmare, care readucea graniţele dintre cele două state la limitele stabilite în 1387, cu ocazia actului omagial al lui Petru Muşatinul. Ca urmare, noua carte regală stabilea că “Ţara Pocuţiei precum de demult a fost supusă nouă (regelui polon – n.n.), din veac, aşa rămâne”. Cu stricteţe era descrisă graniţa răsăriteană pe Nistru a Ţării Moldovei, precizându-se că “peste ţărmul Nistrului (adică în Podolia din stânga fluviului – n.n.), este ţara noastră (a regelui – n.n.) a Rusiei”38.

Alexandru cel Bun şi-a manifestat excelentele sale calităţi de om de stat la fel şi în politica internă. Preluând programul politic al tatălui său Roman I, îndreptat spre întărirea autorităţii domniei şi consolidarea politică a ţării, el a dezvoltat mai departe logica feudală în asigurarea succesiunii tronului, imprimându-i calitatea de lege. Ea şi-a găsit expresia în preluarea frazei introdusă încă de Iuga, “iar după viaţa noastră, cine va fi domn în ţară”39. În primii ani de domnie, când Alexandru cel Bun încă nu avea copiii săi, fraza era continuată prin formulele “din fraţii noştri sau din rudele noastre (uneori “neamul nostru”) sau oricine” 40, întocmai ca şi la voievodul precedent. Când însă, după anul 1407, au văzut lumina zilei primii săi copii, Alexandru nu a întârziat să modifice formula, consemnând în ea apariţia moştenitorilor prin trecerea pe primul loc a sintagmei “copiii noştri”, apoi “fraţii noştri sau din neamul nostru (uneori “din seminţia noastră”) sau oricine41.

Este vorba de naşterea lui Roman şi a Vasilisei – ambii menţionaţi drept copii “ai domniei mele” în actul din 16 septembrie 140842. Ulterior, în aprilie 1409, Roman mai este menţionat încă o dată43, ultima, deşi sintagma “copiii noştri” a continuat să persiste. Dispariţia acestora din actele tatălui lor s-ar explica printr-o schimbare în viaţa conjugală a domnului, până atunci fiind căsătorit cu o oarecare Margareta, probabil de origine străină şi de credinţă catolică. Ea ar fi fost îngropată la biserica romano-catolică din Baia prin anul 141044.

După anul 1412, când, după cum am menţionat deja ceva mai înainte, a dispărut ultimul frate – presupusul Mihail – sintagma “fraţii noştri” este scoasă din uz, rămânând doar “fiii noştri” şi “neamul nostru ori pe cine va alege Dumnezeu”. Totodată, este indicat şi numele feciorului Iliaş45, care, aşa cum ar urma din documente era conceput ca prim moştenitor prezumtiv al tronului în eventuala încetare a domniei tatălui. Naşterea lui, datată cu 20 iulie 1409, adică chiar cu anul când a fost ultima oară menţionat Roman, este consemnată în cronica zisă anonimă, care concretizează că Iliaş ar fi fost parcă “întâiul născut”, ca mamă având-o pe “cneghinea Neacşa”46. Оn realitate, numele acesta al ei ar fi fost un derivat al numelui Ana, atestat cu ocazia înmormântării ei la 2 noiembrie 141847.

Ar urma din cele spuse, că Alexandru cel Bun, divorţând de prima soţie, s-a căsătorit pentru a doua oară cu “cneghinea Neacşa (Ana)” şi la naşterea primului fecior din această căsătorie, i-a ridicat dreptul de moştenitor lui Roman, dacă nu cumva acesta, ca şi sora sa Vasilisa, ar fi murit încă fiind copil sau ar fi plecat cu mama lor din ţară.

Din 1421, Iliaş este deja înzestrat cu titlul de voievod, mai fiind indicat uneori şi în “titulatio” actelor tatălui său – semn sigur că a fost asociat la domnie, pentru a deprinde mai îndeaproape practica conducerii ţării48. În 1425, după Iliaş, este menţionat, este adevărat doar o singură dată, fratele său Steţco (Ştefan), fără a i se atribui şi lui vreun titlu care să-l deosebească49. Din aceeaşi cronică, zisă anonimă, rezultă că mama lui Ştefan a fost o oarecare Stanca şi s-a născut în anul 1411,50 adică atunci când Alexandru cel Bun era încă (proaspăt) căsătorit cu Ana, ceea ce ar însemna că Ştefan a rezultat dintr-o căsătorie extraconjugală 51. Ulterior, Ştefan este menţionat în actele tatălui doar incidental. Dar din aprilie 1428 numele lui figurează

aproape constant în diplomele domneşti, mai fiind urmat de încă un frate Petru 52, menţionat şi el, începând cu anul 1429, în toate documentele emise de cancelaria domnească53. Conform aceleiaşi cronici, care este cea mai informată în treburile de familie ale lui Alexandru cel Bun, Petru a rezultat dintr-o altă căsătorie – cu Maria “fiica lui Merin”54. Ca soţie a lui Alexandru cel Bun şi ca fiind încă în viaţă, Marina este atestată documentar în februarie şi octombrie 142955. Din aceeaşi căsătorie a rezultat atunci încă un fecior de-al lui Alexandru cel Bun, căruia i s-a dat numele tatălui şi care este menţionat după cei trei fraţi ai săi după februarie 1429 şi până în aprilie 143056, fiind probabil trecut din viaţă de copil mic.

În această situaţie privind descendenţa moştenitorilor, necesitatea legiferării ordinii în care, după moartea tatălui lor, ei ar fi putut beneficia de dreptul la tron, devenea una din preocupările principale ale lui Alexandru cel Bun. Este evidentă tendinţa nu numai de a asigura succesiunea din tată în fiu, ci şi afirmarea principiului majoratului şi al primogeniturii, ceea ce ar fi însemnat că ulterior şi fiul care i-ar fi moştenit tronul, s-ar fi bucurat de aceleaşi principii. Cum a şi procedat Iliaş care, preluând tronul după moartea tatălui său, în chiar primul act cu titlu de diplomă domnească din 2 ianuarie 1432 n-a întârziat să numească pe prim plan pe feciorul său Roman, asociindu-l la domnie57, faptul fiind consemnat şi în formula referitoare la acei cine ar fi putut deveni în viitor domni în Ţara Moldovei: pe primul loc este plasată sintagma “copiii noştri” şi abia după ea fiind admişi “fraţii noştri”58. Surprinzător este însă faptul că în primele acte ale lui Iliaş sunt trecuţi cu vederea Ştefan şi Petru, locul lor fiindu-i atribuit unui frate, “pan Bogdan” 59, necunoscut până atunci în nici un izvor documentar, ceea ce s-ar explica la fel prin faptul că el a rezultat dintr-o legătură extraconjugală a lui Alexandru cel Bun. Iliaş a manifestat, astfel, intenţia de a-i exclude pe Ştefan şi Petru din şirul pretendenţilor la tron, anulându-le, în baza primogeniturii şi principiului moştenirii puterii din tată în fiu, drepturile lor de a se implica în succesiunea domniei.

Era natural ca această intenţie să provoace nemulţumirea celor doi fraţi care nu erau pur şi simplu feciori ai domnului ci exprimau şi interesele acelor neamuri ale lor care, prin căsătoriile contractate de domn, constituiau diferite ramificaţii ale înrudirilor dinastice, fie din interiorul sau din exteriorul ţării. Reacţia acestora nu s-a lăsat mult aşteptată, astfel că deja la 13 ianuarie 1432 Iliaş s-a văzut nevoit să facă modificări esenţiale, pe primul plan după domn fiind indicat Ştefan, apoi Petru şi abia al treilea Roman 60. Iar peste încă patru zile după primii doi este indicat Bogdan şi abia după el Roman61. Învingea astfel tendinţa moştenirii scaunului de către toţi feciorii, în ordinea naşterii lor, pentru ca feciorii lor să poată aspira la domnie doar după consumarea domniilor părinţilor lor. Foarte de curând însă Ştefan şi Petru dispar din nou din documente, fiind probabil chiar fugiţi din ţară, iar la 28 ianuarie 1433 s-a revenit la formula din primele acte de la Iliaş62, iar peste încă un an încetează de a mai fi menţionat şi Bogdan63, pentru ca de curând să-şi facă apariţia Ştefan64. În toate şi-au găsit reflectare preludiul luptelor fratricide care s-au declanşat de curând, reducând la zero toate eforturile lui Alexandru cel Bun în vederea centralizării puterii în stat, consolidării domniei şi înlăturării motivelor formal-juridice pentru disensiuni în problema succesiunii puterii.

O altă direcţie a politicii interne a lui Alexandru cel Bun care se lasă întrevăzută din chiar primii ani ai domniei lui, a fost îndreptată la consolidarea nobilimii, la întărirea solidarităţii ei cu domnia, în paralel cu afirmarea unei pronunţate suveranităţi a domnului în raporturile cu supuşii ţării, în primul rând cu “clasa politică” – boierimea. Este de remarcat revenirea în ţară a boierilor fugari, un exemplu grăitor în acest sens fiind reîntoarcerea boierului Vâlcea, care în martie 1400 se afla la Berest, alături de Ivaşcu. După martie anul 1407 şi până chiar după moartea lui Alexandru cel Bun el este în permanenţă menţionat ca membru al sfatului boierilor, urcând pe treptele lui de pe locurile 13-10 până pe locurile 2 şi 1 65. Simptomatică este şi apariţia, de prin martie 1402, în sfatul domnesc a unuia dintre cei mai mari proprietari funciari – Mihail de la Dorohoi. Sigur că cei mai aprigi susţinători ai lui Alexandru cel Bun au fost boierii care i-au purtat bună credinţă încă tatălui său, Roman: Dragoş, Drăgoi, Andrieş, Jurj, Vlad, Bârlea (Burlea) ş.a.

În acelaşi context de politică internă se înscria politica agrară, cu vădite aspecte sociale şi politice. De subliniat reluarea şi intensificarea donaţiilor funciare efectuate de domn din chiar primii ani de aflare în scaun a lui Alexandru cel Bun, afirmându-se stereotipul “pentru slujbă credincioasă”. Se face observat faptul că donaţiile funciare erau făcute pentru slujba adusă nu numai noului domn, ci şi predecesorilor săi 66, răsplătindu-se aşadar slujba faţă de domnie, indiferent de persoana concretă care a deţinut-o. Este lesne de văzut în aceasta tendinţa de a pune domnia şi pe acei ce o exercitau în afara judecăţii boierilor, care în baza

normelor de drept feudal, erau obligaţi să o slujească iar ea, domnia în frunte cu monarhul, era obligată să remarce această slujbă şi să o răsplătească. Se întrevede, totodată, şi o politică de împăcare cu toţi boierii care în trecut, cu voie sau fără, au participat de partea unora sau altora în luptele care au vizat succesiunea tronului. Cazurile boierilor menţionaţi mai sus demonstrează eficienţa acestei politici a domnului.

Totodată, se evidenţiază actele domneşti în care drept motiv pentru donaţii este menţionată slujba adusă donatorului67. Se reflectă în ele eforturile lui Alexandru cel Bun spre crearea unei pături de proprietari funciari care şi-ar fi datorat ascensiunea personal acestui domn. În acest sens, pare a nu fi întâmplătoare apariţia în actele domneşti a doi termeni – boier şi slugă (“sluga noastră”), acesta din urmă adresându-se, desigur, acelora care-şi datorau noul lor statut social lui Alexandru cel Bun, completând astfel clasa boierimii. Se consfinţea, aşadar, constituirea unei pături de boieri noi, interesaţi în a acorda mai multă susţinere domniei. În această latură a politicii lui Alexandru cel Bun şi-ar avea originea şi formula credinţei din actele domnului în cauză, care se referea nu numai la “boierii mari” ci şi la “boierii mici” şi care, prezentă iniţial doar incidental, devine o prezenţă stabilă în actele domneşti de după anii 1411-1412.

Reproducerea grafică şi analiza statistică a componentelor sfatului boierilor de pe lângă domn, demonstrează creşterea numerică fără precedent a lor de la 14 la 20, iar uneori până la 25 de membri, majoritatea dintre aceştia fiind persoane noi, necunoscute anterior. Atrage atenţia şi mobilitatea sau instabilitatea componenţelor sfatului boierilor, mai ales în partea de jos a lui, unde sunt indicate de re gulă, persoanele nou apărute. Starea aceasta de lucruri s-a manifestat la fel până în anii 1411-1412 pentru ca ulterior componenţa sfatului domnesc să capete o stabilitate continuă, majoritatea membrilor lui, cu excepţia se pare a celor care treceau în lumea celor drepţi, fiind prezenţi sau înlocuiţi cu persoane cunoscute deja, până la ultimul act adeverit de Alexandru cel Bun, din 20 decembrie 143168. Situaţia ar putea să reflecte, desigur, o stare de instabilitate în jurul domniei pe durata vremii cât, în ţară sau în afara ei, se mai aflau unii “fraţi” de-ai lui Alexandru cel Bun, ea fiind depăşită pe deplin doar după dispariţia acestora. Cea mai plauzibilă explicare a fenomenului pare a fi o politică specifică a domnului menită să contribuie la dezvoltarea şi consolidarea “clasei politice” a boierilor mari şi mici prin atragerea lor la îndeplinirea obligaţiunilor lor vasalice faţă de domn – slujbă credincioasă, ajutor (auxilium) şi sfat (consilium). Convocându-i la şedinţele sfatului prezidat de domn, li se satisfăcea dreptul boierilor de orice rang de a participa la exercitarea puterii în stat. Pe această cale domnul obţinea posibilitatea de a cunoaşte mai îndeaproape boierii ţării obligaţi să slujească domniei. Nu mai puţin important era şi interesul domnului de a-i selecta printre boieri pe cei mai credincioşi, cei mai apţi de a-l ajuta şi susţine în exercitarea puterii în stat. Din perioada anterioară anilor 1411-1412, din mediul persoanelor noi care apăreau în componenţa sfatului boierilor de pe lângă domn, s-au afirmat trainic ca membri ai lui pentru perioada ulterioară boierii Oană (Vana) vornicul, Jurj de la Frătăuţi, Vlad Domoncuş, Şandru, Negrilă ş.a. Constituirea componenţei relativ stabile a sfatului domnesc a fost, aşadar, şi ea o consecinţă, a politicii de consolidare a bazei sociale a domniei şi, totodată, un indiciu al triumfului tendinţelor lui Alexandru cel Bun spre afirmarea suveranităţii interne a domniei în raporturile sale cu clasa boierească, aceasta fiind totodată şi “clasa politică” a societăţii din Ţara Moldovei. Afirmarea suveranităţii interne a domniei a coincis, aşadar, cu obţinerea suveranităţii statale a Ţării Moldovei în raporturile ei cu statele vecine, ceea ce denotă interdependenţa flagrantă dintre situaţia internă a ţării şi capacităţile ei de a bara ingerinţele din partea suveranilor vecini.

Un mare rol în politica internă, în îmbinare cu efectele ei pentru realizarea scopurilor urmărite în politica externă, le-a revenit relaţiilor lui Alexandru cel Bun cu biserica, adică politicii bisericeşti. Obţinând la Patriarhia Ecumenică consacrarea Mitropoliei Moldovei, Alexandru cel Bun nu a urmărit doar ridicarea prestigiului internaţional al ţării sale, punând-o în rând cu alte state creştine, legitimate confesional pe aceeaşi cale. Instituirea unei ierarhii “naţionale” autonome a bisericii din Ţara Moldovei însemna depăşirea disensiunilor bisericeşti şi îngrădirea amestecului din exterior în afacerile bisericii. Dar cel mai important a fost faptul că, în persoana bisericii unificate domnul a căpătat o instituţie ideologică fără de care divinizarea puterii domnului ar fi fost imposibilă. Şi nu este întâmplător faptul, datorat mentalităţii feudale a epocii, că scrierile cronicăreşti, menţionând că “acest Alexandru vodă multe lucruri bune au făcut în ţară”, n-au găsit de cuviinţă să specifice dintre acestea doar faptul că “au făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa”69. Iar referindu-se la faptul înftiinţării mitropoliei şi amplasării sediului ei “în oraşul Suceava, lângă polata domnească”, Misail Călugărul observa în aceasta nu doar “darul ce avea (Alexandru cel Bun –

n.a.) de înţelepciunea de la milostivul Dumnedzău”, ci şi faptul că acest domn căuta “cinstea lumii, cum să cade a să purta în podoabele împărăteşti şi a crailor şi a domnilor”70.

Este evidentă grija purtată de Alexandru cel Bun bisericii tutelate de mitropolia ţării. Prima, care s-a bucurat de dărnicia noului domn, a fost “sfânta noastră Episcopie” de Rădăuţi, în necropola domnească Sf. Nicolae a căreia îşi dormeau somnul veşnic predecesorii domnului în scaunul Moldovei – Bogdan, Laţcu, Roman şi Ştefan. Închinarea către ea a satelor Avercăuţi şi Hresca, se făcea nu numai pentru sufletul sfântrăposaţilor domni de mai înainte”, ci şi “pentru sănătatea noastră”71, adică a donatorului. O nouă danie către episcopia cu hramul Sf. Nicolae “unde sunt îngropaţi moşii noştri” a urmat la 6 iulie 141372.

Întru perfectarea organizării administrative a bisericii Ţării Moldovei, între 1405-1413 a fost întemeiată Episcopia Romanului, căreia uneori i se atribuia calitatea de Mitropolie a Ţării de Jos73.

De atenţia cuvenită din partea lui Alexandru cel Bun, pe toată durata domniei lui, s-au bucurat şi alte instituţii ecleziastice, inclusiv Mitropolia ţării, şi mai multe locaşuri sfinte, inclusiv mănăstirile Bis triţa şi Moldoviţa.

Oferindu-i diferite daruri, dar mai ales înzestrând-o cu moşii, domnul urmărea şi interesul de a întări dependenţa bisericii de domnie care, astfel, întocmai ca şi boierii, era obligată să-i slujească domnului. Ca urmare, domnul primea posibilitatea să se implice în alegerea şi numirea înalţilor prelaţi, inclusiv a mitropo-litului. Nici chiar strămutarea unor slujitori ordinari ai cultului nu se făcea fără voia şi încuviinţarea domnului. Mitropolitul Iosif, de exemplu, la 7 iunie 1407, invocând “bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a preacuratei lui Maici şi a Sfintei lui Înălţări” trecea mănăstirile de la Neamţ şi de la Bistriţa în oblăduirea popii Domentian. Dar invoca totodată şi bunul acord “cu fiul Vlădiciei mele, Io, noi, Alexandru Voievod, domn al Ţării Moldovei”, iar introducerea beneficiarului în oblăduirea ziselor mănăstiri era pusă în seama boierului “domnului voievod”, jupan Petru Ureache74.

Întru ridicarea prestigiului bisericii ţării, Alexandru cel Bun a pus începutul panteonului de sfinţi ai ei, aducând “cu multă cheltuială” moaştele Sfântului mucenic Ioan cel Nou de la Cetatea Albă şi aşezându-le “cu mare cinste şi cu litie, pentru paza şi ferinţă scaunului domniei sale” în catedrala mitropolitană de la Suceava. Consemnând acelaşi eveniment, Misail Călugărul pune în evidenţă nu numai sârguinţa creştină a domnului ci şi faptul că el era “mai întreg şi mai cu minte decât cei trecuţi înaintea domniei lui”75.

Îngrijindu-se constant de bunăstarea bisericii ortodoxe, oficiale, menită să asigure starea spirituală respectivă a societăţii de atunci, Alexandru cel Bun s-a îngrijit şi de alte confesiuni creştine, cum era catolicismul şi biserica armeană, purtătorii cărora (maghiari, secui, saşi, polonezi, cehi şi, respectiv, armeni) erau şi ei supuşi ai domnului, beneficiind de protecţia lui ca suzeran al tuturor locuitorilor ţării. La 30 iulie 1401, răspunzând şi la un îndemn, venit de la patriarhul Matei, precum şi la rugămintea lui Vitold, marele duce al Lituaniei, Alexandru a dispus instituirea, în Suceava, a episcopiei armenilor în frunte cu Ohanes, luând-o sub ocrotirea sa şi avertizându-i cu pedepse pe acei care nu ar fi ascultat de episcopul lor76.

Aceeaşi toleranţă şi protecţie a manifestat Alexandru cel Bun şi faţă de confesiunea catolică, instituind încă o episcopie romano-catolică la Baia, între 1405 sau 1408 şi 141377. Totodată, cunoscând solidaritatea catolicilor, mai ales a prelaţilor acestora, cu politica nu totdeauna amicală a suveranilor catolici vecini şi solicitându-le, uneori, chiar protecţia şi ingerinţele acestora în afacerile suverane ale domnului Moldovei, Alexandru cel Bun a folosit diferite metode pentru a contracara aceste activităţi şi a slăbi rolul bisericii catolice în viaţa politică a ţării sale, fără a neglija chiar şi metodele violente. Astfel, episcopul de Baia, Ioan de Riz, informa, la 5 martie 1431, pe episcopul de Cracovia, Zbignew Olesnicki, despre protecţia acordată de domn activităţilor husiţilor refugiaţi în Moldova, în frunte cu presbiterul lor Iacob. Cerând implicarea regelui Vladislav al II-lea, episcopul în cauză ruga însă ca demersul său să rămână în taină, ca nu cumva Alexandru cel Bun, aflând despre el, să recurgă la persecuţii78. Era vremea când relaţiile domnului Moldovei cu regele Poloniei atinseseră cota maximă a încordării, astfel că demersul acestuia din urmă a rămas fără satisfacere.

Domnia lui Alexandru cel Bun s-a remarcat prin realizări şi în domeniul vieţii sociale, economice şi culturale, precum şi în dezvoltarea şi perfecţionarea organizării administrative şi militare a ţării sale79. Încetarea lui din viaţă, luptele declanşate pentru tron între succesorii săi, urmate de intensificarea implicărilor din exterior, au redus, puţin câte puţin, realizările datorate acestui mare domn, punând în pericol chiar fiinţa statală a Ţării Moldovei.

* Sugestii privind оnceputul domniei lui Alexandru cel Bun vezi anexa “Cronologia domnilor” (nota editorului).1. Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I. Bucureşti, 1975, p. 14, 17, 19 ş.a.2. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002, p. 12-27, 73-78.3. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. II. Iaşi, 1932, p. 619-620.4. Ibidem, p. 623–624.5. Ibidem, p. 622.6. Ibidem, p. 40-41.7. Halecki O. Dzieje Unii Jagiellonsiej, t. 1, W wiekach srednich, Krakow, 1919, p. 183; Ştefănescu, Ştefan. Participarea românilor la lupta de la Grünwald, în “Studii. Revista de Istorie”. Bucureşti, 1961, Nr. 1, p. 9.8. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române, Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 181.9. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti..., Vol. II, p. 629.10. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I, p. 34, 36 ş.a. 11. Ibidem, p. 49.12. Bogdan, Damian. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Bucureşti, 1941, p. 86.13. Documenta Romaniae Historica. A, Vol. I, p. 7.14. Kodeks dyplomatizny Litwi t. 1. Wroclaw, 1845, 109; Regesta hostorico-diplomatica Ordinis Sanctae Mariale Theutonicorum, pars I, vol. 1. Gьttingen, 1949, p. 69, 74.15. Codex epistolaris saeculi XV, t. II, Cracoviae, 1891, p. 34; Ciobanu, Veniamin. Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 1985, p. 30-31; Constantiniu Fl. şi Papacostea, Şerban. Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) şi situaţia internaţională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea, în “Studii. Revista de Istorie”. Bucureşti, 1964, Nr. 5, p. 1130.16. Şt. Kuczinski. Wielka wojna z Zakonem Krzyzackim w latach 1401-1410. Warszawa, 1960, p. 30-32; Idem, Moldovenii în bătălia de la Grünwald, în “Magazin Istoric”. Bucureşti, 1982, Nr. 1, p. 21-23; Ştefănescu, Ştefan. Participarea românilor la lupta de la Grünwald, p. 5-22; Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1986, Nr. 8, p. 756. Lucrările menţionate aduc incontestabile argumente împotriva opiniilor acelor istorici care pun la îndoială sau chiar neagă parti-ciparea detaşamentelor lui Alexandru cel Bun la această conflagraţie, cel mai categoric în acest sens fiind P.P. Panaitescu (Lupta comună a Moldovei şi Poloniei împotriva cavalerilor teutoni, în “Romanoslavica”, t. VI. Bucureşti, 1960, p. 228-229).17. Durata, mersul şi finalul negocierilor ca şi conţinutul tratatului de la Lublau au fost supuse unei investigaţii fundamentale de Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea: Tratatul de la Lublain (15 martie 1412) şi situaţia înternaţională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea, p. 1129-1140.18. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 638.19. Ibidem, p. 639.20. Ibidem.21. Rezachevici, Constantin. Ringalla-Ana, un episod dinastic în relaţiile moldo-polono-lituaniene din vremea lui Alexandru cel Bun, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1982, Nr. 8, p. 917-923.22. Grigoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei, p. 82-83; Cihodaru, C. Alexandru cel Bun..., p. 238-240.23. Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 83.24. Codex epistolaris Vitoldi Magni Ducis Lithuaniae. 1387-1430, collecte opera Antonii Prochaska. Cracoviae, 1882, p. 437, 488.25. Ibidem, p. 491-492.26. Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 85; Cihodaru C. Op. cit., p. 241.27. Codex epistolaris Vitoldi..., p. 547, 550.28. Ibidem, p. 713. Prima învinuire în acest sens i-a fost adusă lui Alexandru cel Bun încă în martie 1423 cu ocazia reînnoirii tratatului de la Jublau. – Cihodaru C. Op. cit., p. 244.29. Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 85; Cihodaru C. Op. cit., p. 243.30. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 643; Codex epistolaris Vitoldi..., p. 723-724.31. Codex epistolaris Vitoldi..., p. 724.32. Cihodaru C. Op. cit., p. 246-247.33. Ibidem, p. 247; Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 91-92.34. Chihodaru, C. Op. cit., p. 248; Despre blocarea gurii Dunării de către Alexandru cel Bun şi concentrarea oastei sale la hotar cu Ţara Românească regele Sigismund de Luxemburg îl informa pe aliatul său Vitold – Codex epistolaris Vitoldi..., p. 859-860.35. Codex epistolaris Vitoldi..., p. 953-955.36. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti..., vol. II, p. 641.37. Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 97.38. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 662.39. Documenta Romaniae Historica, A., Vol. I, p. 10, 12.40. Ibidem, p. 20, 25, ş.a.41. Ibidem, p. 33, 36, 37, 39, 40, 42, 43, 45, 47, 49.42. Ibidem, p. 33.43. Ibidem, p. 37.44. Cihodaru C. Op. cit., p. 256-259; Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în “Românii în istoria universală”, Vol. II, 1. Iaşi, 1987, p. 693.

45. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 51, 52, 54, 57, 58, 60, 63, 68.46. Cronicele slavo-române din sec. XV-XVI, p. 14. Despre Neacsa cu numele ei adevărat Ana: Cihodaru C. Op. cit., p. 159. Ca fostă soţie a lui Alexandru cel Bun, Ana este adeverită documentar: Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 64.47. Cihodaru C. Op. cit., p. 159.48. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 70, 71, 75, 77, 78, 80, 82, 84, 86, 87.49. Ibidem, p. 87.50. Cronicile slavo-romвne, p. 14.51. Cihodaru C. Op. cit., p. 260.52. Documenta Romaniae Historica. A., vol. I, p. 105, 108.53. Ibidem, p. 128, 129, 131, 133, 135, 140, 142, 144.54. Cronicile slavo-romвne din sec. XV-XVI, p. 14.55. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 125, 143.56. Ibidem, p. 128, 129, 131, 133, 135, 140, 142, 144.57. Ibidem, p. 157.58. Ibidem, p. 158, 160, ş.a.59. Ibidem, p. 157, 158, 160.60. Ibidem, p. 160.61. Ibidem, p. 162.62. Ibidem, p. 164.63. Ibidem, p. 165.64. Ibidem, p. 167.65. Ibidem, p. 32-194, passim.66. Ibidem, p. 17, 18, 19, 26, 31, 40, 46.67. Ibidem, p. 35, 47, 48. 68. Ibidem, p. 17, 18, 19, 26, 31, 35, 40, 47, 48 etc.69. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1956, p. 69.70. Ibidem.71. Documente Romaniae Historica A., Vol. I, p. 24.72. Ibidem, p. 50. Despre grija mereu manifestată de Alexandru cel Bun episcopiei de Rădăuţi cu hramul Sf. Nicolae: Păcurariu, Mircea. Istoria bisericii Ortodoxe Române. Chişinău, 1993, p. 110-111.73. Porcescu, Scarlat. Episcopia Romanului, оntemeiere şi organizare. Bucureşti, 1964, p. 13; Grigoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei, p. 69; Păcurariu, Mircea. Op. cit., p. 111.74. Documenta Romaniae Historica. A, Vol. I, p. 29-30.75. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 71.76. Documenta Romaniae Historica A, Vol. I, p. 21.77. Păcurariu, Mircea. Op. cit., p. 109, Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria românilor, Vol. 2. Bucureşti, 1976, p. 108-109.78. Papacostea, Şerban. Ştiri noi cu privire la istoria husitismului în Moldova în timpul domniei lui Alexandru cel Bun , în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice. Istorie”. Iaşi, 1962, fasc. 2; Cihodaru C. Alexandru cel Bun, p. 181.79. Cihodaru C. Op. cit., p. 68-172, 184-207.