Harta Europei postbelice si constituirea blocului democratiilor populare in Europa de Est

Bulgaria

Perioada de neutraliate (1939–1941)

Guvernul Regatului Bulgariei condus de Bogdan Filov a proclamat neutralitatea țării la declanșarea

luptelor celui de-al doilea război mondial, stare pe care premierul spera să o poată menține până la sfârșitul

conflagrației. Filov se aștepta însă ca Bulgaria să aibă unele câștiguri teritoriale, în special în zonele cu

populație bulgărească ocupate de țările vecine la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic sau al primului

război mondial. Totuși, poziția centrală a Bulgariei în Balcani avea să ducă inevitabil la pesiuni din partea

ambelor tabere implicate în conflictul mondial. Pe 7 septembrie 1940, Bulgaria (cu sprijinul Axei) a reușit

să obțină după încheierea negocierile de la Craiova Cadrilaterul de la Regatul României. Cadrilaterul fusese

parte a României din 1913. Acest prim succes a încurajat guvernul bulgar să creadă că va rezolva și alte

probleme teritoriale fără implicarea directă a țării în război.

Perioada de alianță cu Axa (1941–1944)

Bulgaria nu a avut de ales și a trebuit să se alăture Axei în 1941, în condițiile în care trupele germane

prezente în România se pregăteau să invadeze Grecia și au cerut permisiunea de tranzit pe teritoriul bulgar.

Temându-se de o posibilă ocupație militară, țarul Boris al III-lea a hotărât ca Bulgaria să adere la Axă pe 1

martie 1941. Uniunea Sovietică, care a avut tot timpul relații amicale cu Bulgaria, semnase cu Germania

Nazistă un pact de neagresiune, iar opoziția populară a fost foarte redusă la schimbarea de politică externă de la Sofia. În ciuda apartenenței la Axă, guvernul bulgar a hotărât pe 6 aprilie 1941 să păstreze statutul de

neutralitate în fazele de început ale invadării Iugoslaviei și Greciei. Iugoslavia a capitulat pe 17 aprilie fără ca bulgarii să intervină în lupte. În schimb, pe 20 aprilie, armata bulgară a intrat în Grecia de nord-est, ocupând o regiune de pe țărmul

Mării Egee. Bulgaria dorea să anexeze un teritoriu din Tracia apuseană și Macedonia grecească mărginit de

râul Struma și o linie de demarcație care trecea prin Alexandroupolis și Svilengrad la vest de Marița. În

această zonă au fost incluse orașele Alexandroupolis (Дедеагач, Dedeagaci), Komotini (Гюмюрджина,

Giumiurdjina), Serres (Сяр, Siar), Xanthi (Ксанти, Xanti), Drama (Драма, Drama) și Kavala (Кавала,

Kavala) ca și insulele Thasos și Samothrace, plus aproape întregul teritoriu al cee ce este azi Republica

Macedonia și o parte a Serbiei. În primăvara anului 1943, în urma unor proteste conduse de Biserica

Ortodoxă Bulgară, evreii bulgari au fost salvați de la deportare. În schimb, evreii din Macedonia grecească și din Vardar au fost trimiși la Auschwitz.

1

Bulgaria nu a participat la declanșarea invadarea Uniunii Sovietice declanșată pe 22 iunie 1941 și nici

nu a declarat război URSS. Totuși, între navele militare bulgare și cele sovietice au existat unele lupte de

hărțuire, după ce Flota Sovietică a Mării Negre a atacat vapoarele comerciale ale Sofiei.

În Balcani, forțele armate bulgare au fost implicate în lupte împotriva diferitelor mișcărilor naționale

de rezistență. Guvernul de la Sofia a fost forțat de cel german să declare război Statelor Unite și Angliei la

sfârșitul anului 1941. Ca urmare, Sofia și alte orașe bulgărești au fost bombardate de aviația aliată.

Invadarea de către Germania a Uniunii Sovietice a dus la declanșarea unui mare val de proteste

populare, care au avut ca rezultat direct apariția unei mișcări de gherilă de orientare comunistă. Mișcarea

Frontul Național a fost înființată în august 1942 de PC Bulgar, mișcarea politico-militară Zveno și alte

mișcări politice mai mici, care se opuneau orientării pronaziste a guvernului bulgar. Detașamentele de

partizani au fost active în special în regiunile muntoase din vestul și sudul Bulgariei. În august 1943, după o

vizită în Geramania, țarul Boris a murit pe neașteptate. Pe tronul Bulgariei a urcat fiul de numai 6 ani,

Simeon al II-lea. Bulgaria a menținut relațiile diplomatice cu Uniunea Sovietică pe întreaga perioadă în

care a făcut parte din Axă. În vara anului 1944, după zdrobirea rezistenței germane în cadrul Operațiunii

Iași-Chișinău, Armata Roșie se apropia amenințătoare de Balcani. Pe 23 august 1944, România a ieșit din

rândul forțelor Axei și a întors armele împotriva Germaniei. Sovieticii au putut să traverseze fără probleme

România și s-au îndreptat în forță spre Bulgaria. Frontul Național a luat decizia declanșării insurecției armate împotriva guvernului. Pe 2 septembrie a fost numit un nou guvern, care însă a pierdut rapid sprijinul

Frontului Național, care a constatat că noii miniștri erau politicieni de dreapta de orientare fascistă, care încercau să păstreze puterea. Trei zile mai târziu, Uniunea Sovietică a declarat război Bulgariei, ocupând

partea de nord-est a țării cu principalele porturi Varna și Burgas. Armata bulgară a primit ordin să nu opună

rezistență sovieticilor. Pe 8 septembrie, Bulgaria a părăsit Axa.

Alianța cu Uniunea Sovietică (1944–1945)

Detașamente militare conduse de ofițeri membrii ai organizației Zveno au răsturnat guvenul în seara zilei de 9 septembrie, după ce mai întâi ocupaseră punctele cheie ale capitalei. S-a format un nou guvern cu

miniștii din cadrul Frontului Naținal, în frunte cu Kimon Gheorghiev.

O zi mai târziu, Bulgaria a declarat război Germaniei, iar forțele trimise de Axă pentru restabilirea

situației au fost rapid înfrânte. În Macedonia, trupele bulgare, încercuite de cele germane și părăsite de

comandanți, și-au croit drum prin luptă spre vechile frontiere bulgare.

Trei armate bulgare (aproximativ 455.000 de soldați) au intrat în Iugoslavia în septembrie 1944 și s-au deplasat pe ruta Sofia - Niš - Skopje cu sarcina blocării retragerii trupelor germane din Grecia. După ce

au înfrânt forțele germane din Serbia răsăriteană și Macedonia iugoslavă, armatele bulgare au continuat

lupta în Ungaria și Austria. Pe 8 mai 1945, Armata I bulgară a făcut joncțiunea cu Armata a 8-a britanică în

orașul Klagenfurt.

Urmări

2

După încheierea celui de-al doilea război mondial, la Sofia a fost instalat un guvern comunist în frunte

cu Gheorghi Dimitrov. Monarhia a fost abolită, iar țarul a fost exilat. Tratatul de pace de la Paris din 1947 a reconfirmat anexarea Cadrilaterului de către Bulgaria, acesta

fiind singurul caz în care un aliat al Germaniei și-a mărit teritoriul după război. Restul teritoriilor ocupate de

Bulgaria în timpul războiului au fost retrocedate, iar aproximativ 150.000 de etnici bulgari au fost expulzați din Tracia apuseană. In cel de al Doilea Război Mondial Bulgaria se aliase cu Germania având promisiunea de a reprimi Macedonia. La 8 septembrie 1944 URSS a declarat război Bulgariei şi a trecut Dunărea. Ofiţerii armatei bulgare şi brigăzile de partizani s-au alăturat forţelor sovietice şi Sofia a căzut. În ziua următoare au luat şi restul Bulgariei, 9 septembrie a devenit "Ziua Eliberării". Frontul Patriotic a preluat guvernul şi partidul communist şi-a mărit numărul de membri de la 15.000 la 250.000 în următoarele 6 luni. După război, Bulgaria a trecut sub influenţa sferei sovietice. A devenit o republică populară în 1946  şi una din aliaţii credincioşi ai URSS. Spre sfârşitul anilor 1970 a început normalizarea relaţiilor cu Grecia. Republica Populară s-a încheiat în 1989 ca multe alte ţări comuniste din Europa de Est, la fel şi URSS a început să se destrame. Forţele de opoziţie a înlăturat de la putere pe liderul communist Todor Jivkov şi mâna lui dreaptă Milko Balev la 10 noiembrie 1989. După cel de-al Doilea Război Mondial, Bulgaria a intrat în sfera de influenţă a URSS-ului, devenind Republică Populară în 1946 şi unul dintre cei mai credincioşi aliaţi ai URSS-ului. !La 18 nov 1945 au loc alegeri pentru Adunarea Populara.Frontul Patriei obtine o victorie categorica (88.2 %). In 12 martie 1946 Adunarea Populara adopta legea reformei agrare.la 8 sept are loc referendum privitor la problema formei de guvernamant(92.7% din participantii la vot se pronunta pentru abolirea monarhiei si proclamarea republicii).La 15 sept are loc abolirea monarhiei, Bulgaria se proclama republica populara.Pe 27 oct au loc alegeri pentru Marea Adunare Populara, Frontul Patriei obtine 78.3 % din totalul voturilor, iar pe 22 nov are loc formarea unui nou govern al frontului Patriei, in frunte cu Gheorghi Dimitrov.Pe 10 feb 1947 are loc tratatul de pace intre puterile aliate si asociate si Bulgaria la Paris.La 1 apr Marea Adunare Populara adopta planul bienal de refacere a economiei nationale (1947-1948). Pe 4 dec se adopta Constitutia Republicii Populare Bulgare,iar pe 16 dec are loc Tratatul de prietenie,colaborare si asistenta mutual bulgaro-albanez.pe 23,27 dec se adopta legile privind nationalizarea intreprinderilor industrial, minere si a bancilor.La 16 dec 1947 are loc Tratatul de prietenie,colaborare si asistenta mutual bulgaro-albanez.pe 23 si 27 dec se adopta legile privind nationalizarea intreprinderilor industriale,miniere si a bancilor.

Polonia

!La 28 iun 1945 se constituie guvernul provizoriu al unitatii nationale in care intra si cativa membri ai guvernului burghez format la Londra in timpul razboiului, presedinte fiind Edward Osobka-Moravski.Pe 29 iun se semneaza tratat polono-sovietic cu privire la frontiera de stat.La 6 iul S.U.A. si Marea Britanie recunosc guvernul polonez provizoriu al unitatii nationale de la Varsovia. Pe 17 iul- 2 aug are loc Conferinta de la Postdam,unde se pun de acord privind granita apuseana a Poloniei. 12 sept este denuntat concordantul incheiat cu Vaticanul in 1925. Pe 15 oct Polonia devine membra a O.N.U. In nov are loc primul congres al sindicatelor din Polonia.

3

Intre 6-13 dec are loc primul congres al partidului muncitoresc polonez,creat in 1942.Pe 3 ian 1946 Krajova Rada Narodowa adopta legea cu privire la nationalizarea principalelor ramuri ale economiei nationale. Pe 30 iun are loc un referendum popular unde se aproba politica Blocului Partidelor Democratice, in frunte cu Partidul Muncitoresc Polonez. Pe 6 sept este dat decretul privind organizarea agriculturii si asezarea pe teritoriile intrate in componenta statului polonez. Pe 21 sept Krajova Rada Narodowa adopta legea privind planul trienal de refacere si de dezvoltare a ec nationale (1947-1949). In nov are loc un accord intre Partidul Muncitoresc Polonez si Partidul Socialist Polonez privind unitatea de actiune.Pe 19 ian 1947 au loc alegeri pentru Seimul legislativ soldate cu victoria Blocului Partidelor Democratice, partidele burgheze sunt complet infrante.Pe 5-6 feb seimul legislative alege pe Boleslaw Bierut ca presedinte al republicii polone si pe Jozef Cyrankiewicz ca prim ministru. Pe 19 feb se da legea privind organizarea de stat si functiile organelor supreme ale puterii( asa numita Mica Constitutie).Pe 22 feb seimul adopta “Declaratia privind drepturile si libertatile cetatenilor”.La 10 mart se semneaza Tratatul de prietenie si asistenta mutual intre Polonia si Cehoslovacia.Pe 22 mart are loc asasinarea lui Karol Swierczevski(generalul Walter) de catre contra- revolutionari. La Conferința de la Ialta din februarie 1945, Stalin era capabil să prezinte aliaților occidentali, (Franklin Roosevelt și Winston Churchill), situația din Polonia drept un fapt împlinit. Armata Roșie ocupa țara, iar agenții sovietici, comuniștii polonezi, controlau administrația. Uniunea Sovietică era în plin proces de încorporare a teritoriilor din estul Poloniei care mai fuseseră sub stăpânirea sovietică din 1939 până în 1941, după ocuparea Poloniei ca urmare a înțelegerilor stipulate în Pactul Molotov-Ribbentrop. Drept compensație, URSS oferea Poloniei toate teritoriile germane din Pomerania, Silezia și Brandenburg de la est de linia Oder-Neisse ca și jumătatea sudică a Prusiei Răsăritene. Stalin era hotărât să facă toate presiunile de care era nevoie ca noul guvern polonez să fie controlat de comuniști. El a rupt în 1943 relațiile cu guvernul polonez în exil care se afla la Londra dar, pentru a-i liniști pe Roosevelt și Churchill, el a consimțit la Ialta ca să fie format un guvern de coaliție. Comuniștii dețineau cea mai mare parte a posturilor cheie din noul guvern iar, cu ajutorul sovietic, în scurtă vreme au câștigat controlul asupra întregii țări, câștigând mai mult sau mai puțin cinstit toate alegerile. Opoziția, condusă de Stanisław Mikołajczyk, a reușit să câștige doar o victorie, e drept, substanțială: Polonia și-a păstrat statutul de țară independentă, împotriva planurilor unor comuniști foarte influenți, așa cum era Wanda Wasilewska, care doreau ca Polonia să devină o nouă republică componentă a Uniunii Sovietice. Din păcate, această victorie avea să fie și ultima, deoarece comuniștii au reușit să-și întărească puterea și să înceapă persecuțiile politicу împotriva tuturor opozanților. Mulți dintre anticomuniști au hotărât să părăsească țara, alții au ajuns să fie judecați în procese spectacol, fiind mai apoi condamnați la mulți ani de închisoare sau la pedeapsa capitală. În 1948, comuniștii și-au consolidat puterea prin formarea Partidului Muncitoresc Unit Polonez, (cunoscut în Polonia drept 'Partidul'). Comuniștii aveau să monopolizeze puterea politică până în 1989. În anii care au urmat, industria privată a fost naționalizată, terenurile agricole ale marilor proprietari au fost confiscate și, mai apoi, redistribuite țăranilor. Milioane de polonezi din teritoriile peirdute în răsărit au fost transferați în noile teritorii câștigate de la Germania. După 1948, Polonia a fost adusă la același numitor comun sovietic, atât din punct de vedere politic, fiind transformată într-una dintre "democrațiile populară", cât și din punct de vedere economic, prin trecerea la economia socialistă planificată centralizată. Regimul s-a hotărât să înceapă colectivizarea agriculturii, deși ritmul în care se desfășura procesul era mai scăzut decât în alte țări surori. Polonia a rămas singura țară din blocul sovietic unde țăranii necooperativizați au continuat să dețină o poziție dominantă. În ciuda faptului că istoricii polonezi au estimat că între 200.000 și

4

400.000 au murit în timpul persecuțiilor politice postbelice, stalinismul în Polonia nu a atins culmile care au caracterizat represiunile comuniste din celelalte state satelite ale Moscovei. În iunie 1956, muncitorii din orașul industrial Poznań au intrat în grevă. În partid, dar și în rândurile intelectualității, au început să se ridice voci care chemau la reforme mai ample ale sistemului stalinist. Până în cele din urmă, s-a produs o schimbare la vârf, puterea fiind preluată de Władysław Gomułka, care l-a înlocuit pe Bolesław Bierut în fruntea guvernului. Durii staliniști au fost îndepărtați din funcțiile de conducere și ofițerii sovietici aflați la comandă în Armata Poloneză au fost destituiți. Aceste fapte au marcat sfârșitul Poloniei Staliniste. Dar, pe la mijlocul deceniului al șaptelea, Polonia a început să se confrunte cu dificultăți economice și politice. Cum popularitatea lui Gomułka era în cădere liberă iar "comunismul reformat" promovat de el și-a pierdut dinamismul, regimul a devenit din ce în ce mai puțin liberal și mai represiv. Noua etapă a istoriei poloneze a început în decembrie 19170, când guvernul lui Gomułka a hotărât să oprească prăbușirea economică prin promovarea unor creșteri masive de prețuri ale alimentelor de bază. Protestele ample de stradă au dus la o altă schimbare majoră la conducerea guvernului, Gomułka fiind înlocuit cu Edward Gierek. Planul lui Gierek de refacere a economiei s-a bazat pe împrumuturi masive din Statele Unite și din Germania Federală, care urmau să fie folosite pentru reechiparea și modernizarea industriei, dar și pentru importul unor bunuri de larg consum, pentru a le da muncitorilor un imbold să lucreze. Deși împrumuturile au dus la dezvoltarea economiei poloneze, perioada fiind încă reamintită drept Epoca de Aur a Poloniei comuniste, repercusiunile evidente ale acestor imprumuturi asupra finanțelor țării se mai simt și azi. Această Epocă de Aur s-a sfârșit după criza energetică din 1973. Prăbușirea regimului Gierek, atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere politic, a dus la crearea unei opoziții politice sub forma sindicatelor, a unor grupuri de studenți, a ziarelor și publicațiilor clandestine, a distribuirii de cărți și ziare importante, chiar și a unei „universități rapide”. Oameni stând la rând pentru a cumpăra hârtie igienică, o imagine obişnuită în Polonia în deceniile al optulea şi al nouălea în secolul

În această conjunctură, pe 19 octombrie 1978, Polonia a avut parte de ceea ce mulți polonezi au considerat practic o minune. Arhiepiscopul de Cracovia, Karol Wojtyła, a fost ales Papă, luându-și numele Ioan Paul al II-lea. Alegerea unui papă polonez a avut un efect electrizant asupra a ceea ce se dovedise una dintre cele mai devotate nații catolice din Europa. Când Ioan Paul al II-lea s-a reîntors în Polonia în 1979, o jumătate de milion de oameni l-au ascult vorbind în Varșovia, și aproximativ un sfert din populația țării a participat la slujbele în aer liber. Peste noapte, Papa Ioan Paul al II-lea a devenit de facto conducător al Poloniei, făcând ca regimul comunist să fie mai degrabă ignorat. Papa nu a îndemnat la rebeliuni, în schimb a încurajat crearea unei "Polonii alternative", o Polonie a instituițiilor independente, astfel încât atunci când ar fi apărut o nouă criză, țara să fie pregătită să-i facă față.

Un nou val de greve au subminat guvernul comunist și, în septembrie, Gierek, care era bolnav, a fost înlocuit din funcția de lider al partidului de Stanisław Kania. Însă Kania nu a reușit să găsească soluții pentru oprirea erodării comunismului în Polonia. Dezordinile în domeniul muncii din anul 1980 au dus la formarea unui sindicat independent, Solidaritatea (în limba poloneză Solidarność). Sindicatul s-a format în septembrie 1980, fiind condus de la început de Lech Wałęsa. Sindicatul Solidaritatea a adunat în rândurile sale diverse forțe sociale anticomuniste, de la catolici de dreapta până la oameni ai stângii anticomuniste. Până la sfârșitul anului 1981, Solidaritatea avea nouă milioane de membri, un sfert din populația țării și de trei ori mai mult decât sindicatele oficiale. Pe 13 decembrie 1981, șeful guvernului, Wojciech Jaruzelski, care devenise și șeful partidului comunist, temându-se de reacția sovietică, a interzis Solidaritatea, proclamând legea marțială în Polonia și

5

închinzându-i temporar pe cei mai mulți dintre liderii sindicatului. Guvernul a interzis Solidaritatea pe 8 octombrie 1982. Legea marțială a încetat formal să acționeze în iulie 1983, deși controlul asupra libertăților civile și a vieții politice, ca și raționalizarea alimentelor, au rămas în vigoare până la căderea comunismului. Aceste măsuri nu au împiedicat Solidaritatea să câștige sprijin popular și putere, erodând dominația partidului comunist, care în 1981 a pierdut aproximativ 85.000 din cei 3 milioane de membri. Până la căderea comunismului în Polonia, Solidaritatea a rămas o organizație subterană, suficient de puternică pentru a zădărnici eforturile lui Jaruzelski de reformă. Grevele din întreaga țară din 1988 au fost unele dintre factorii care au forțat guvernul să înceapă un dialog cu Solidaritate. Din 6 februarie până în 15 aprilie, s-au ținut convorbiri în 13 grupuri de lucru în 94 de sesiuni, care au devenit cunoscute drept "Convorbirile mesei rotunde" (în limba poloneză: Rozmowy Okrągłego Stołu), care au modificat radical forma guvernului și societății poloneze. În 1990, Jaruzelski și-a dat demisia din funcția de conducător al Poloniei, la putere venind în decembrie Wałęsa. Până la sfârșitul lui august, a fost format un guvern de coaliție condus de Solidaritatea, iar în decembrie Wałęsa a fost ales președinte și și-a dat

Guvern și politică

Guvernul și viața politică a Republicii Populare Poloneze au fost dominate de Partidul Muncitoresc Unit Polonez (Polska Zjednoczona Partia Robotnicza, PZPR). Ca urmare, Polonia a fost un stat cu partid unic de guvernământ, cu o ideologie comunistă, dependent de Uniunea Sovietică până acolo încât ar putea fi

Economie

Polonia a suferit pierderti uriașe în timpul celui de-al doilea război mondial. Până în 1939, Polonia avea 35,1 milioane de locuitori, recensământul din 14 februarie 1946 a arătat a cifră de 23,9 milioane de cetățeni. Pierderile de resurse naționale și de infrastructură s-au ridicat la aproximativ 38%. În comparație cu țările occidentale, inclusiv Germania, Polonia era în principal țară agricolă. Ducerea la îndeplinire a sarcinilor uriașe legate de reconstrucția țării s-a împletit cu lupta noului guvern pentru stabilizarea puterii, totul fiind făcut mult mai dificil de lipsa de încredere a celei mai mari părți a populații în autoritățile comuniste. Eliberarea țării de către Armata Roșie și sprijinul dat comuniștilor polonezi au fost decisive pentru câștigarea puterii de către stânga politică în noul guvern. Odată cu schimbarea frontierelor, Polonia a pierdut 77.000 km² în regiunile estice (Kresy), primind în schimb o zonă mai mică dar mai puternic industrializată pe linia Oder-Neisse în teritoriile recuperate.Cum controlul asupra teritoriilor poloneze a trecut de la forțele de ocupație ale Germaniei Naziste la Armata Roșie și mai apoi în mâinile comuniștilor polonezi, noul sistem economic polonez a început să se îndrepte către economia socialistă planificată centralizat. Unul dintre cele mai importante măsuri luate de guvernul PKWN pe 6 septembrie 1944 a dost reforma agricolă. Toate proprietățile mai mari de 0.5 km² din Polonia antebelică și mai mari de 100 ha din teritoriile recuperate au fost naționalizate fără compensații. În total, 31.000 km² de pământ au fost naționalizate în Polonia și 5 milioane km² în teritoriile recuperate, din care 12.000 km² au fost redistribuite țăranilor, iar restul au rămas in mâinile guvernului. Cea mai mare parte din aceste pământuri au fost folosite în procesul de colectivizare și de creare a unităților agricole de tip colhoz – Państwowe Gospodarstwo Rolne, (PGR). Totuși, colectivizarea agriculturii poloneze nu a atins niuciodată amploarea din Uniunea Sovietică sau din celelalte țări ale blocului răsăritean.

6

Naționalizarea a început deasemenea în 1944, prin preluarea controlului asupra intreprinderilor industriale germane din teritoriile recuperate. Cum naționalizarea nu era un proces popular, comuniștii au amânat reforma naționalizării până în 1946, când, după referendumurile 3xTAK, ei au ajuns să fie siguri că dețin controlul total asupra guvernului și se pot descurca cu eventualele proteste publice. Unele naționalizări semioficiale ale diferitelor intreprinderi germane au început chiar din 1944. în 1946, toate întreprinderile cu mai mult de 50 de angajați au fost naționalizate fără nici o compensație plătită proprietarilor polonezi.

Ungaria

!Pe 20-21 mai 1945 are loc Conferinta partidului communist unde se adopta programul de refacere economica a tarii.La 4 nov au loc alegeri pt Adunarea Nationala provizorie castigate de Partidul Micilor Agrarieni.Pe 2 dec are loc Congresul general al sindicatelor libere.Pe 6 dec minele de carbune sunt trecute in administratia statului . La 9 ian 1946 se creaza Consiliul general economic.Pe 1 feb are loc Proclamarea Republicii Ungaria.Tildy Zoltan devine presedinte si Nagy Ferenc devine prim ministru.Pe 13 feb se desfasoara greva a 300000 de muncitori din Budapesta impotriva incercarii fortelor reactionare de a revizui reforma agrara.La 5 martie se creaza Blocul de stanga (Partidul Comunist,Partidul Social-Democrat,Partidul National Taranesc si sindicatele). Pe 7 mai se da legea cu privire la desavarsirea reformei agrare,iar la 1 aug are loc reforma monetara pentru suprimarea inflatiei.Pe 8 sept-1 oct are loc Congresul III al Partidului Comunist din Ungaria.Se adopta planul economic trienal de refacere a economiei nationale(1947-1950).La 22 nov are loc nationalizarea principalelor intreprinderi ale industriei grele. Pe 5 ian 1947 are loc se descopara complotul antirepublican, in frunte cu presedintele Consiliului de Ministri, Nagy Ferenc.La data de 10 feb are loc semnarea la Paris a Tratatului de pace dintre Puterile Aliate si Asociate si Ungaria.La 29 mai are loc stabilirea controlului de stat asupra bancilor,iar pe 31 aug au loc alegeri pentru adunarea de stat soldate cu victoria Partidului Comunist.Pe 21 nov are loc nationalizarea marilor banci si a marilor intreprinderi, apartinand acestora.

Uniunea Sovietica

!Intre 17 iul-2 aug 1945 are loc Conferinta de la Postdam (U.R.S.S, Anglia si S.U.A).Pe 8 aug U.R.S.S declara razboi Japoniei. Pe 27 feb 1946 se semneaza un tratat de prietenie si asistenta mutuala sovieto-mongol.La 15 mart are loc transformarea Consiliului Comisarilor Poporului in Consiliul de Ministri.Pe 18 martie se adopta planul cincinal de refacere si dezvoltare a economiei nationale(1946-1950). La 10 feb 1947 au loc Tratatele de pace cu Italia ,Romania,Bulgaria,Ungaria si Finlanda la Paris.La 29 aug Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. ratifica tratatele de pace cu Italia, Romania, Ungaria, Bulgaria si Finlanda.Pe 14 dec se desfinteaza sistemul de aprovizionare pe baza de cartela. Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare și mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor și civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a

7

provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmități pe viață datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experiențelor militare și medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război. [1]. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii și schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale și economice, au fost fără precedent. În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără niciun temei istoric, neexistând nici o convenție politică sau militară între România și U.R.S.S., și nici o consultare prealabilă a populației privitoare la această problemă. În acel moment, populația majoritară era de etnie română. Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franța, Anglia și Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanșat un război separat cu Finlanda și a fost atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict, în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârșit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte. Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană și Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific și Asia de sud-est și China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiționată a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15 august 1945. Europa postbelică a fost împărțită între sferele de influențe occidentală și sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucție prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate și ale politicii unui singur partid totalitar. Această împărțire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înțelegeri oficiale pentru împărțirea sferelor de influență, relațiile dintre țările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcație au devenit în cele din urmă granițe de facto ale țărilor. Țările Europei Occidentale au devenit, în mare parte, membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varșovia, aceste două alianțe militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul Rece. În Asia, ocupația militară a Japoniei a deschis calea democratizării țării. Războiul civil din China a continuat în timpul și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii Populare Chineze și la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câștigarea independenței coloniilor puterilor europene, metropolele fiind vlăguite de ultima conflagrație mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate al puterii mondiale de la țările EuCauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere și de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliații victorioși, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei și Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internațional și uriașe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreția de odinioară. În Germania exista o dorință puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele din

urmă, Hitler și partidul său Național Socialist au reușit să cucerească puterea în stat folosindu-se și de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de:

8

reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei și, în final, invadarea Poloniei. În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială și cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al

patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care dețineau puterea de facto, având un control totalitar în țară), au dus la conflicte cu China și, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă. Participanții la cel de-al Doilea Război Mondial sunt considerați ca aparținând unuia dintre

cele două blocuri: Axa și Aliații. Mai multe țări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupație. Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia și Japonia, care au împărțit

lumea în trei sfere de influențe, prin Pactul Tripartit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre țările Axei: Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Croația și Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărțite). Printre puterile Aliaților, așa numiții Cei Trei Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) și Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937. La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS și Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărțea Europa Răsăriteană în două regiuni de influență. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât țările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour și declarațiile oficiale de război ale Japoniei și Germaniei, când interesele americane, marina militară și transporturile maritime au devenit ținta atacurilor Axei. Alte țări (Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franța, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Iran, Filipine, Polonia,România, Tailanda și Iugoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliați, deși unele dintre ele au fost ocupate de forțele Axei, sau chiar s-au alăturat oficial forțelor Axei, e adevărat, prin constrângere. Țările care au ales să rămână neutre în conflagrație, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere și deseori au fost presate să contribuie, într-un fel sau altul, la eforturile de război ale vecinului mai puternic. Țările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuși, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părțile angrenate în conflagrație. De exemplu, Elveția neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaților, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste țări nu au aderat deschis la una dintre alianțele menționate. Astfel de situații au permis țărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale țărilor beligerante.

Controverse cu privire la data de începere a războiului

Data la care cel de-al Doilea Război Mondial a izbucnit este o problemă încă dezbătută. Istoricii nu au căzut de acord asupra nici unei date semnificative. Cel mai adesea, este menționată data de 1 septembrie 1939, dată care marchează invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a dus la declarațiile de război ale Franței și Angliei două zile mai târziu. Alte date luate în calcul sunt 7 iulie 1937, (invazia japoneză în

9

China, care a fost începutul celui de-al doilea război chino-japonez), sau intrarea armatelor lui Hitler în Praga în martie 1939. Există istorici care consideră că invazia italiană în Etiopia (al doilea război italo-abisinian), din 1935-1936 este adevăratul început al celui de-al Doilea Război Mondial. Se merge chiar mai departe, data de 18 septembrie 1931, (așa numitul Incident manciurian), fiind considerată de unii istorici data de început a războiului.

La 7 iulie 1937, Japonia, după ce ocupase în 1931 Manciuria, a lansat un atac nou împotriva Chinei lângă Beijing (citește: Peicing sau Peking) - vezi Incidentul de la podul Marco Polo. În loc să se retragă rapid, așa cum făcuse în conflictele precedente, guvernul chinez a declarat război Japoniei, declanșându-se, astfel, al doilea război chino-japonez, care avea să devină, în scurtă vreme, o parte a războiului mondial. În decembrie 1937, capitala Nanking (Nanjing), a fost cucerită de japonezi, guvernul chinez refugiindu-se la Chongqing pentru tot restul războiului. Surprinși de rezistența îndârjită a chinezilor, forțele japoneze au comis atrocități nemaintâlnite până atunci împotriva civililor și prizonierilor de război după ocuparea Nankingului, (vezi masacrul de la Nanjing), omorând aproximativ 200.000 de persoane în mai puțin de o lună. În Europa, pacea era tot mai nesigură, după anexarea de către Germania Nazistă a Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei. Războiul a izbucnit în Polonia la 1 septembrie 1939. Franța și Anglia și-au onorat obligațiile ce le aveau față de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Și Australia și Noua Zeelandă au declarat război în aceeași zi, dar datorită diferențelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu (pe 10 septembrie).Polonia, care reușise doar o mobilizare parțială, având militarii echipați cu arme depășite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor și francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul' superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului și tacticilor (vezi "Blitzkrieg"). Polonia a fost atacată din trei părți, din Germania și din Cehoslovacia ocupată. În conformitate cu înțelegerile secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roșie sovietică a invadat Polonia dispre răsărit la 17 septembrie,iar la 22 septembrie Polonia capitulează teritoriul său fiind împărțit între Germania și URSS.guvernul polonez s-a exilat în România, împreună cu tezaurul Băncii Naționale a Poloniei și un număr de unități ale armatei poloneze. Ultimele unități poloneze au încetat rezistența la 6 octombrie. În ciuda alianței care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia și Franța nu au întreprins acțiuni militare ofensive împotriva Germaniei, cu excepția unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Această situație a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul ciudat" ("Sitzkrieg"). Forțele poloneze au continuat să lupte împotriva forțelor Axei și după ce țara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privința a fost contribuția remarcabilă a piloților polonezi în Bătălia Angliei. Uniunea Sovietică și-a respectat angajamentele luate prin înțelegerile secrete al pactului Molotov-Ribbentrop și nu i-au atacat pe germani. Stalin era fericit să constate că aprecierile sale cu privire la conflictele dintre dușmanii naturali ai sovieticilor, capitaliștii, se confirmă, aceștia încăierându-se între ei. Mai mult, Uniunea Sovietică a profitat de înfrângerea Poloniei, ocupând partea răsăriteană a țării și ucigând la Katyn pe toți ofițerii polonezi căzuți prizonieri. În tot acest timp, SUA nu au intervenit în conflict, opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este „războiul altora”. Au fost câteva ciocniri izolate în timpul „războiului ciudat”: scufundarea cuirasatului Royal Oak în rada bazei navale de la Scapa Flow și bombardamentele Luftwaffe făcute asupra bazelor navale Rosyth și Scapa Flow. Cuirasatul de buzunar Admiral Graf Spee al Kriegsmarine (Marina germană de război) a fost scufundat în apele Atlanticului de Sud după bătălia de la River Plate. Pactul Tripartit a fost semnat în 27

10

septembrie 1939 de Germania, Italia și Japonia, această alianță primind numele de „Puterile Axei”. Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, începând ceea ce avea să se numească „războiul de iarnă”, încheiat în martie 1940. Deși Finlanda a fost nevoită să facă anumite concesii teritoriale, conflictul a scos în evidență slaba competență a corpului ofițeresc al Armatei Roșii, slăbită după epurările staliniste.

În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice și a anexat Basarabia și Bucovina de nord care aparțineau României. Pentru că nu a reușit să obțină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice, în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe și Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spațiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca țintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eșuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operațiunea Seelöwe (Leul de Mare) - invazia insulelor britanice - a fost abandonată. Eforturi cel puțin la fel de mari s-au făcut pe mare, în timpul Bătăliei Atlanticului. Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile absolut necesare apărării mărfurilor primite din SUA, prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reușit să reducă într-o proporție îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: "Nu ne vom preda niciodată!". Președintele Roosevelt a anunțat o schimbare a poziției americane de la "neutră" la "nonbeligerantă ". Winston Churchill, Iosif Vissarionovici Stalin și Franklin D. Roosevelt au negociat aranjamentele pentru Europa postbelică în timpul Conferinței de la Ialta din februarie 1945. Printre hotărârile luate au fost înființarea ONU, formarea statelor naționale în Europa Răsăriteană, organizarea de alegeri libere în Polonia (până la urmă, alegerile au fost măsluite de sovietici), repatrierea cetățenilor sovietici și atacarea Japoniei de către URSS la cel mult trei luni după înfrângerea Germaniei. Armata Roșie, (inclusiv cei 78.556 soldați ai Armatei I poloneză), au început asaltul final asupra Berlinului la 19 aprilie 1945. Armata germană terminase retragerea în orașul puternic fortificat. Capitala germană fusese supusă unor intense bombardamente aeriene în tot acest timp. Cei mai importanți lideri naziști fuseseră uciși în luptă sau căzuseră prizonieri. Hitler era încă în viață și sănătatea sa mintală părea că se deteriorează pe zi ce trecea. Ca un ultim efort de război, Führerul a cerut tuturor civililor, inclusiv copiilor, să participe la lupta de apărare a capitalei în rândurile milițiilor Volkssturm. Când această ultimă încercare a eșuat, Hitler a fost profund deziluzionat, imaginându-și că toată lumea este împotriva lui, dar că mai are încă soldați pe care poate să-i trimită în luptă. Hitler și statul său major s-au mutat în Führerbunker, un buncăr de beton de sub Cancelaria Reichului, unde, la 30 aprilie 1945, Führerul s-a sinucis împreună cu soția sa, Eva Braun. Amiralul Karl Dönitz a devenit șeful guvernului german și a trimis repede un reprezentant la Reims, în Franța, pentru a semna o capitulare necondiționată cu Aliații. Generalul Alfred Jodl a semnat capitularea necondiționată la 7 mai, ale cărei prevederi au intrat în vigoare la 8 mai. Sovieticii au avut pretenția ca actul de capitulare să fie semnat și la sediul statului major al forțelor sovietice. Acest lucru s-a întâmplat la 8 mai, încetarea focului intrând în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. Acesta este motivul pentru care aliații occidentali au sărbătorit Ziua victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a săbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai. La sfârșitul războiului, milioane de refugiați erau pe drumuri, economia europeană se prăbușise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent fusese distrusă.Învingătorii răsăriteni au pretins plata unor despăgubiri de război de către națiunile învinse. În Tratatul de pace de la Paris s-a stabilit că inamicii Uniunii Sovietice, Ungaria, România și Finlanda, trebuiau să plătească câte 300.000.000 de dolari (la cursul anului 1938), iar Italia trebuia să plătească 360.000.000 de dolari împărțiți, în principal, între Grecia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică. Spre deosebire de ce s-a întâmplat la sfârșitul Primului Război Mondial, învingătorii apuseni nu au pretins despăgubiri de război din partea țărilor învinse. Mai mult, un plan gândit de Secretarul de Stat al

11

SUA, George Marshall, "Programul de refacere europeană", mai bine cunoscut ca Planul Marshall, cerea Congresului SUA să aloce milioane de dolari pentru reconstruirea Europei. A fost pus în practică și Sistemul Bretton Woods, ca parte a eforturilor de reconstruire globală a capitalismului și de reconstruire a lumii postbelice. În Olanda, planurile originale de a cere o compensație monetară uriașă și chiar de a anexa o regiune din Germania, care ar fi dublat suprafața țării, au fost abandonate în cele din urmă. Însă numeroși germani care trăiau în Olanda de multă vreme, au fost declarați cetățeni ostili și au fost închiși într-un lagăr de concentrare, în cadrul unei operații cunoscute ca Laleaua Neagră. În cele din urmă, 3691 de etnici germani au fost deportați. Războiul a dus, de asemenea, la creșterea intensității mișcărilor de independență în coloniile africane, asiatice și americane ale puterilor europene, cele mai multe dintre aceste teritorii dependente câștigându-și independența în următorii douăzeci de ani.

General

Victoriile aliaţilor împotriva axei i-au determinat pe Winston Churchill( premier britanic), Th. Roosevelt( preşedintele SUA) şi I.V. Stalin( conducătorul URSS) să organizeze întâlniri la „nivel înalt” pentru a discuta despre organizarea lumii postbelice. Prima conferinţă este Conferinţa de la Teheran dintre 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943. În cadrul acestei întâlniri se hotărăşte deschiderea unui nou front de luptă în Occident, împărţirea Germaniei în cinci state autonome şi rezolvarea problemei poloneze prin împingerea Poloniei spre vest, în Prusia Orientală, astfel încât URSS să primească estul Poloniei. De asemenea s-a hotărât renunţarea Finlandei la o serie de teritorii în favoarea URSS, astfel ieşind în evidenţă intenţiile acaparatoare ale lui Stalin;

Următoarea conferinţă a avut loc la Moscova,Conferinţa de la Moscova, din 9 octombrie 1944 şi a reprezentat o întâlnire între Churchill şi Stalin. Premierul britanic dorea să afle pretenţiile dictatorului rus în ceea ce priveşte împărţirea sferelor de influenţă în Europa. În urma acestei conferinţe s-a încheiat „acordul procentajelor” care stabilea, în procente, influenţa rusă în Europa după război. Între 4 şi 11 februarie 1945 a avut loc Conferinţa de la Yalta între Roosevelt, Churchill şi Stalin în urma căreia s-a hotărât împărţirea Germaniei, şi a Berlinului, în patru zone de ocupaţie, între Marea Britanie, SUA, URSS, Franţa. De administrarea şi conducerea Germaniei treubuia să se ocupe o Comisie Aliată de Control, formată din comandanţii militari ai celor patru zone de ocupaţie. În urma acestei conferinţe s-au hotărât rambursarea în natură a pierderilor suferite de statele agresate de Germania şi a fost stabilită suma totală a reparaţiilor de război:20 miliarde de dolari ;50% din această sumă trebuia să revină URSS din producţia curentă a Germaniei şi proprietăţiile acesteia din Finlanda, România, Ungaria, Bulgaria. Una din cele mai importante decizii ale acestei conferinţe o reprezintă înfiinţarea ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE. Până la sfârşitul războiului a mai avut loc Conferinţa de la Postdam( 17 iulie-2 august 1945)în care în locul lui Th. Roosevelt a participat Harry Truman, noul preşedinte SUA. În cadrul acestei întâlniri s-a  încercat stabilirea unor puncte de vedere comune în ceea ce priveşte organizarea lumii postbelice şi tratatele de pace. S-a hotărât împărţirea Germaniei în patru zone de ocupaţie, demilitarizarea şi dezarmarea

12

acesteia, suprimarea forţelor armate germane( SS, SA, SD) şi a Gestapo-ului şi constituirea Tribunalului Militar Internaţional pentru judecarea criminalilor de război nazişti. Un loc aparte îl are Conferinţa de Pace de la Paris, ce şi-a deschis lucrările la 26 iulie 1946 la  Palatul Luxemburg şi la care au participat 26 de state. În 10 februarie 1947 s-au semnat Tratatele de pace cu România, Bulgaria, Finlanda, Ungaria, Italia. Tratatul cu România prevedea achitarea către URSS reparaţii de război de 300 mil. dolari, în opt ani iar acesta îşi rezerva dreptul de a menţine trupele pe teritoriul României până la achitarea integrală a datoriei de război. România primea N-V Transilvaniei pierdut prin Dictatul de la Viena însă pierdea Basarabia şi Nordul Bucovinei în favoarea URSS şi Cadrilaterul în favoarea Bulgariei. În urma tratatului semnat, Bulgaria avea obligaţii de război faţă de Grecia( 45 mil. dolari) şi Iugoslavia( 25 mil. dolari) însă susţinută de URSS, şi-a mărit teritoriul pe seama statelor vecine. În Tratatul cu Italia s-a hotărât fixarea frontierei cu Franţa, Triest a fost declarat zonă liberă şi a fost pusă sub jurisdicţia Consiliului de securitate al ONU. Italia trebuia să renunţe la coloniile Libia, Eritreea, Somalia şi să recunoască independenţa Albaniei. În urma tratatului, Ungaria renunţa la N-V Transilvaniei şi trebuia să plăteasca URSS (200 mil. dolari), Cehoslovaciei si Iugoslaviei( câte 50 mil. dolari) despăgubiri de război. Tratatul cu Finlanda hotăra plătirea către URSS 300 mil. dolari despăgubiri de război şi cedarea provinciei Petsamo URSS-ului. Conferinţele care au avut loc în timpul războiului dar şi tratatele de pace au arătat lumii adevărata dorinţă acaparatoare a URSS-ului. Distruse de război, măturate de foamete şi cu armatele străine pe teritoriul lor, statele europene nu s-au putut opune unei epoci comuniste ce avea să înceapă şi unei „Cortine de fier” ce avea să cadă peste Europa şi va separa democraţia şi libertatea de comunism.

13