Octavian GogaPoezia Rugăciune este o ars poetica, adică o mediaţie pe tema poetul şi poezia, iar ideea este că poetul trebuie să fie un luptător, un tribun al poporului, iar poezia o trâmbiţă de alarmă.Motivul poeziei îl formează lupta pentru dreptate socială şi libertate naţională a românilor din Transilvania. Este un motiv care tratează un acut conflict social şi naţional.Tema, eroii, conflictul universului poetic, creat de Octavian Goga, sunt, de fapt, satul şi ţăranul român din Transilvania, angajaţi într-o continuă luptă pentru salvarea fiinţei naţionale şi pentru afirmarea conştiinţei naţionale împotriva Imperiului Austro-Ungar.Caracterul militant al poeziei lui Octavian Goga derivă din faptul că el nu se mulţumeşte să critice aspectele sociale contemporane, ci el transformă poezia într-o armă de luptă politică, devenind un rapsod mesianic al pătimirii poporului român din Transilvania. El ascunde această armă politică sub formă de rugăciune, pentru a înşela vicleana cenzură a Imperiului Austro-Ungar şi pentru a-i da o profundă originalitate.Scientismul, adică modelul noetic sau caracterul filosofic al poeziei lui Octavian Goga, ca dimensiune a realismului, este exprimat prin legile, principiile, conceptele, reprezentările, simbolurile, miturile, raporturile încorporate în text. Legea armoniei şi echilibrului, ca lege fundamentală a creaţiei („Şi legea farmecelor firii”), este sugerată de simbolurile cântecul şi lumina, legea conexiunii universale, dar şi conceptul de lume ca univers al afectului prin antinomia iubire-ură („ Tăria urii şi-a iubirii”). Iubirea este legea, prin care se realizează tot sistemul legic, toată creaţia („Şi zvonul firii-ndrăgostite”),deci şi legea înţelegerii (insight): „Dă-i raza soarelui de vară/Pleoapei mele ostenite” sau legea sublimării, sugerată prin simbolul lacrima: „Ci jalea unei lumi, Părinte, /Să plângă-n lacrimile mele”. Conceptul de corespondenţă dintre microcosmos („lacrimile mele”) şi macrocosmos (jalea unei lumi”) este punctul de generare al elementelor simboliste, aşa cum armonia şi echilibrul generează dimensiunea clasicistă, iar conceptul de lume, ca univers al afectului, generează dimensiunea romantică.Dimensiunea clasicistă a programului estetic al lui Octavian Goga o găsim exprimată prin caracterul general-uman al eroilor („De mult gem umiliţii-n umbră”) în împrejurări general-umane („jalea unei lumi”). Caracterul moralizator devine mesajul militant al poeziei(„Încheagă-şi glasul de aramă. / Cântarea pătimirii noastre”). Poetul, ca personaj ideal în împrejurări ideale, este rugătorul, fiindcă el, ca şi profetul sau preotul, stabileşte un nou raport între Dumnezeu şi sufletul neamului său: „Alungă patimile mele /Pe veci strigarea lor o frânge, /Şi de durerea altor inimi / învaţă-mă pe mine-a plânge”. Prin el acţionează această lege a armoniei şi echilibrului, care generează lumea, dar şi universul poetic: „Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina / Şi zvonul firii-îndrăgostite”, „Dă-mi viforul in care urlă / Şi gem robiile de veacuri”.

Dimensiunea romantică este exprimată prin tema, eroii, conflictul poeziei, fiindcă au o structură afectivă. în text găsim exprimate sentimentele de iubire şi ură („Tăria urii şi-aiubirii”), durerea („Şi de durerea altor inimi”), jalea („jalea unei lumi”), dorul (Atâtor doruri fără leacuri”), revolta („Dă-mi viforul în care urlă/Şi gem robiile de veacuri”), dragostea faţă de ţară („Cântarea pătimirii noastre”) Motivul comuniunii dintre om şi natură, din poezia populară, îl regăsim în versuri ca: „In smalţ de fulgere albastre”, „în suflet seamănă-mi furtună”. Metaforele au o structură afectivă romantică: „doruri fără leacuri”, ca şi metonimiile sau personificările: „Ci jalea unei lumi, Părinte, /Să plângă-n lacrimile mele”.Conceptul de corespondenţă dintre microcosmos şi macrocosmos, prezent în aceste versuri, asociază apartenenţa la estetica simbolistă. Astfel, simbolul „viforului” asociază furtunile sociale, dar şi intensitatea, efectul d„cărarea”reprezintă destinul: „Părinte-orânduie-mi cărarea!”. Sinteza estetică, realizată de Octavian Goga, împleteşte într-un tot clasicismul, romantismul, realismul şi simbolismul.urerii unui „neam”în sufletul poetului. El, poetul, ca reprezentant al conştiinţei naţionale, bea din izvorul credinţei: „Cum vor să-mi tulbure izvorul/Din care sufletul s-adapă”. Cosmicizarea, ca trăsătură a esteticii simboliste, o găsim prezentă prin versuri ca: „Dă-i raza soarelui de vară / Pleoapei mele ostenite”. Simbolurile lui Goga sugerează ca-n estetica simbolistă. Astfel „cântecul” şi lumina”redau armonia, dar şi„zvonul fîrii-ndrăgostite” adică Legea Iubirii, în timp ce lacrimile poetului ne comunică„durerea unei lumi” iar „metafora „negură” istoria: „Şi-n negură se-mbracă zarea”,

TopirceanuOricit s-ar parea de curios, G. Topirceanu a fost unul din cazurile controversate ale literaturii romane din secolul nostru. Nu s-a intimplat prea adesea ca acul barometrului critic sa oscileze intr-atit de arcuit balans, indicind prognoze extreme, elogiul, nu o data exaltat, intilnindu-se cu judecata severa si chiar cu vorba usuratec denigratoare. Autorul Baladelor si Parodiilor a fost cind un poet concurind cu marii clasici, cind un simplu „mascarici literar".Al treilea mare moment al receptiei critice a poeziei lui G. Topirceanu de pina la razboi il puncteaza G. Calinescu in capitolul Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, care pornea de la citeva cronici publicate mai inainte in Adevarul literar si artistic. Autorul nu intirzie sa constate cele doua atitudini amintite, ce se manifestau fata de atit de popularele Balade si sa le califice pe fiecare in parte exagerate. in locul formulelor neavenite de „poet mare" sau „poet minor", el o propune pe aceea, provizorie si eufemistica, de „poet al universului mic". inclinind sa creada si el, pentru o clipa, ca Parodiile s-ar datora numai „observatiei si virtuozitatii", G. Calinescu isi ia un recul atunci cind se afla in fata unor texte in care simte altceva decit simpla joaca si indeminare facila. Totusi - revine criticul asupra opiniei initiale prea transante - se poate observa la el acel fenomen de uitare in model care e chiar semnul clasicei inspiratii. Dumitru Micu, in capitolul pe care i-l rezerva in cursul sau de istoria literaturii romane, inceput de secol (1970), ii numeste, poate cam restrictiv, pe G. Topirceanu poet al lumii umile si al „micilor vibratii". in atitudinea sa de simpatie, de intelegere pentru cei mici, fara aparare, s-ar caracteriza substanta poeziei in discutie, pe care o comenteaza cu patrundere, fara a forta lucrurile, si din unghiul semnificatiilor sociale. in ciuda protestelor sale, autorul era un sentimental si un contemplativ - remarca ce merita a fi subliniata -umorul avind functia nu de a nimici sentimentul, ci de a-i intari expresivitatea. Se fac de asemeni sugestive trimiteri la poezia lui Eminescu si Tudor Arghezi. Si Dumitru Micu zaboveste, cu o rabdare didactica, in sensul bun al cuvintului, asupra calitatilor de prozator si de critic literar, laturi ale activitatii scriitorului analizate mai pe larg de catre exegeza postbelica.Topirceanu nu este un umorist. Sau atunci ar trebui sa spunem acelasi lucru despre Hugo, Baudelaire, Valery, Eminescu, Nietzsche, Laforgue si multi altii. Caci toti marii poeti au momente cind „fac haz" de absurditatea lucrurilor, de sarmanele excrocherii cusute cu ata alba ale Destinului. Acest umor este filozofic - si atunci este sarcasm; sau este rau - si atunci e ironie; sau e pur si simplu amuzant; in tot cazul insa nu se poate fi poet daca lipseste aceasta atitudine umoristica permanenta in fata lucrurilor.

A avea un zimbet - cum zic francezii - „goguenard" in fata Naturii, a privi intreaga aceasta Natura ca pe o comedie curioasa, ca pe o farsa inepta, induiosatoare si adevarata, ca pe ceva totodata ridicol si serios, ridicol pentru ca universul e plin de cusururi, serios pentru ca nu poate fi altfel; a privi cu ochi amuzanti si

gravi la aceasta „panarama" este de competenta nu a umoristului, ci a unui personaj cu mult mai prestigios decit dinsul, anume: de competenta Poetului (poate, chiar a lui Dumnezeu, cu care poetul are atitea trasaturi in comuN).La Topirceanu amestecul de lucruri si de omenesc, ambele invaluite cind in grava si mareata frumusete, cind in ironica absurditate, constituie o substanta poetica riguros identica cu aceea din versurile lui Eminescu, pentru ca reputatia lui de inalterabila gravitate constituie o exagerare egala si inversa fata de aceia care facea din Topirceanu un fel de Print al HumoristiloR).

Urmariti, pas cu pas, drumul calare al Popii Florea din Rudeni. Veti vedea cum colaboreaza stihiile cu omul; cum iarna se combina cu reumatismele si ninsoarea cu betia; cerul face tovarasie cu plosca parintelui, cu vointa lui Dumnezeu, cu omatul.

George Bacovia

Cel mai important poet simbolist roman

Bacovia este unul dintre marii poeti originali de dupa Eminescu ; despre manierismul estetic definind atmosfera cunoscuta �n istoria literara sub numele de bacovianism au vorbit toti marii critici. Atmosfera launtrica particulara este, cum spunea Eugen Lovinescu, deprimata de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat �ntr-un peisagiu de mahala de oras provincial, �ntre cimitir si abator … atmosfera de plumb … �n care pluteste obsesia mortii si a neantului . Gasim in opera lui George Bacovia (pseudonimul lui George Vasiliu) influente din E. Poe si din simbolismul francez : Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine – prin atmosfera de nevroza, gustul pentru satanic, ideea mortii, cromatica si predilectia pentru muzica. G. Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sf�rsit de lume, al caldurilor toride, �n care cadavrele intra �n descompunere, al primaverilor iritante si nevrotice (Lacustra, Cuptor, Nervi de primavara, Decembrie). Cadrul este orasul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sarace, cuprinse �ntr-o realitate demoralizata . Alaturi de figurile proiectate pe acest fundal : copii si fecioare tuberculoase, o palida muncitoare, poetul insusi, ratacind fara sens, fac�nd gesturi absurde, devin personaje : toamna, somnul, pl�nsul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza, primavara .

Bacovia �ncepe prin a evoca orasul de provincie somnolent, amantii care merg la gradina sa asculte fanfara militara, v�ntul care poarta prin piata dezolata h�rtii si frunze de-o valma – plictisul provincial, cu alte cuvinte Ce trista opera c�nta / Fanfara mmilitara / T�rziu �n noapte, la gradina … / Si tot orasul �ntrista fanfara militara. // Pl�ngeam, si rataceam pe strada / In noaptea vasta si senina ; // Si-at�t de goala era strada - / De-amanti gradina era plina ; catedrala ce se ridica peste toate �mpung�nd cu trufie cerul, �n vreme ce copacii se scutura de frunze : Se uita �n zari catedrala, / Cu turnu-i sever si trufas ; / Gradina orasului pl�nge / Si-arunca frunzisu-n oras // E toamna … metalic s-aud / Gornistii, �n fond, la cazarma. Peisajul samanatoristilor, c�mpul, vitele, talangile, p�cla toamnei prin livezi este prezent si �n poezia lui Bacovia : E-n zori, e frig de toamna, / Si c�t cu ochii vezi / Se-ncolaceste fumul / Si-i p�cla prin livezi. // Rasuna, trist, de glasuri,/ C�mpiile pustii, - / Si pocnet lung, si chiot / Se-aude-n deal la vii. // C-un zmeu copii alearga, / Copil, ca ei, te vezi / Si pl�ngi … si-i frig de toamna … / Si-i p�cla prin livezi. Dar �n astfel de imagini ale tristetii provinciale, Bacovia �si face cur�nd o atmosfera proprie, �ntemeiata nu pur si simplu pe sentimentalism ca la Demostene Botez, ci pe o dezorganizare sufleteasca. Astfel, melancolia devine deznadejde, plictisul – suferinta . Ce e dintr-o data bacovian sunt nervii : Orasul luminat electric / Dadea fiori de nebunie - / Era o nopte de septembrie, / At�t de rece si pustie ! Poetul evoca din ce �n ce mai insistent vremea de plumb, toamna cu ploi ce cad, pe case si �n suflet : Da, ploua cum n-am mai vazut .. / Si grele talangi adormite / Cum suna sub suri �nvechite ! / Cum suna �n sufletu-mi mut / Oh! pl�nsul talangii c�nd ploua ! Ploaia e t�r�itoare, de o monotonie care da nevroze. Toamna e anotimpul ftizicilor : E toamna, e fosnet, e somn … / Copacii, pe strada ofteaza ; / E tuse, e pl�nset, e gol … Si-i frig, si bureaza . La Bacovia, boala se transmite amurgului, frunzelor, parcului devastat, fatal : M�ncat de cancer si ftizie / Patat de rosu, carne-vie . Pe strazi, amantii mai bulnavi, mai tristi, fac gesturi ciudate , un nebun racneste �n gradina publica , un palid visator s-a

�mpuscat ; oamenii merg ca-n vis vorbind singuri. Astfel s-a instalat o stare specifica, si anume delirul : Pe drumuri delir�nd, / Pe vreme de toamna, / Ma urmareste-un g�nd / Ce ma �ndeamna : / Dispari mai cur�nd ! Poetul face gesturi fara nici un fel de sens : In casa iubite de-ajung / Ei zgudui fereastra nervos,/ Si o chem ca sa vada cum ploua / Frunzisul �n t�rgul ploios . // Dar iata si-un mort evreiesc .. / Si ploua, e moina, noroi / In murmure stranii semite / M-ajung si eu �n convoi. // Si nimeni nu stie ce-i asta . Sentimentul dominant e de totala incomunicare. Poetul trece zadarnic pe sub fereastra iubitei : Orasul doarme ud �n umezeala grea. / Prin zidurile astea, poate, doarme ea - / Case de fier �n case de zid, / Si portile grele se-nchid . / Un clavir �nga-ncet la un etaj, / Umbra mei sta �n noroi ca un trist baraj - // Stropii sar, / Ninge zoios; / La un geam, intr-un pahar, / O roza galbena se uita �n jos .Simbolismul poetului e acela din traditia sumbra a baudelarismului, care a c�ntat ploaia insinuata, rece, provincia, ur�tul funebru, monotonia burgheza, tristetea autumnala : Ploua, ploua, ploua / Vreme de betie / Si s-asculti pustiul / Ce melancolie!Ploua, ploua, ploua … ; Da, ploua cum n-am ami vazut … / Si grele talangi adormite, Cum suna sub suri �nvechite ! Cum suna �n sufletu-mi mut ! // Oh, plansul talangii c�nd ploua ! Prototipii lui Bacovia sunt Rodenbach, Rimbaud si Verlaine . Cadavrele intrate �n putrefactie sunt o reminescenta din Baudelaire, iar toamnele insalubre, tusea si ftizia vin de la Jules Laforgue, care se pare ca avea tuberculoza ( E toamna, e fosnet, e somn, / Copacii, pe strada, ofteaza ; / E tusa, e pl�nset, e gol … ; Un bolnav poet, atacat / Se plimba tusind pe la geamuri - / O fata, prin gratii, pl�ng�nd, Se uita ca luna prin ramuri ) . Tema plictisului duminical si provincial e mai putin dezvoltata de poet. Umiditatea pluviala de la Rodenbach ia la Bacovia aspecte infernale si se observa o adevarata teroare de apa trista, ostila, care contamineaza tot, un sentiment fizic de insalubritate : T�r�ie ploaia … / Nu-i nimeni pe drum : / Pe-afara de stai / Te-nabusi de fum ; Nu e nimeni … ploua … pl�nge o cucuvaie / … Vai, e ora de-altadata, umbre ude se-ntretaie/ Si-n curentul unui gang atipesc, plin de ploaie . Ploaia si ninsoarea nelinistesc prin durata si imensitate : E noapte uda, grea, te-neci afara ; Ploua, ploua, ploua / Vreme de betie - / Si s-asculti pustiul / Ce melancolie ! / Ploua, ploua, ploua … ; Si toamna si iarna / Coboara am�ndoua : / Si ploua si ninge / Si ninge si ploua .Afara ninge prapadind …; Ninge secular … ; Ningea grandios �n orasul vast cum nu mai este, / Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe c�nd v�ntul hohoteste-n bulevarde glaciale… . Penetratia umezelei peste tot, atmosfera cetoasa care �nabuse, cr�smele umede, murdare, ziduri vechi ce se d�r�ma, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie , o fata �ngropata pe ploaie, toate acestea sf�rsesc prin a da nervi, prin a exaspera. Isterizati, bolnavii racnesc la ploaie : Si ce enervare pe g�nd ! / Ce zi primitiva de tina ! / O bolnava fata vecina / Racneste la ploaie r�z�nd .Poezia Nocturna exprima starea sufleteasca a citadinului nelocalizat : Fug ratacind �n noaptea cetatii, / In turn miezul noptii se bate rar, / E ora c�nd cade g�ndul amar / Tacere .. e ora lasitatii … // Te pierzi �n golul singuratatii, / O, suflet al meu, de lume fugar, / E ora c�nd Petru pl�nge amar / Asculta … e ora lasitatii … . Bacovia a scris muzica si si-a scris versurile dupa strunele vioarei , iar �n urmatoarele versuri se face referirea la imitatia cadentei unui mars funebru Ningea bogat – sitrist ningea – era t�rziu / Cand m-a oprit – �n drum, la geam clavirul; / Si-am pl�ns la geam, si m-a cuprins delirul - / Amar, prin noapte – v�ntul – fluiera pustiu . La un moment dat, Bacovia afirma ca fiecarui sentiment ii corespunde o culoare . ( Pictorul �nrebuinteaza �n mestesugul sau culorile : alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am �ncercat sa le redau cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment �i corespunde o culoare. Acum, �n urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdei. De aceea ultimul meu volum poarta titlul Sc�ntei galbene ). George Bacovia prefera deci culorile �nchise, sumbre – negru, violetul, griul , dar si pe cele deschise cum este albul , galbenul, etc.negru si alb : Copacii albi, copaci negri / Stau goi, in parcul solitar ; Cu pene albe, pene negre ; Si frunze albe … frunze negre .Viziunea copaci albi / negri si frunze albe / negre are un caracter ireal (apare aici motivul cromatic) .

albul : C�mpia alba – un imens rotund - / V�slind, un corb �ncet vine din fund , / Taind orizontul diametral .Copacii mari si ninsi par de cristal .Imperechind ritmica muzicei si senzatia de grandoare, el ne da privelisti fantomatice de valsuri �n alb, astfel amintind de tehnica vaporoasa a lui Degas

negru : Carbonizate flori, noian de negru .. / Sicrie negre, arse de metal, Vesminte funerare de mangal, / Negru profund … numai noian de negru . ( negru = imaginea mortii )Un simbol al �ntunericului si al mortii este corbul : O, corb ! Ce rost mai are un suflet orb …, Ce vine singur �n pustiu - / C�nd anii trec cum nu mai stiu. / O corb ! / Ce rost mai are un suflet orb …violet : Culoarea violet devine simbol prin efectul straniu al generalizarii ei. Totusi exista �nsa si interpretari simbolice preexistente, culturale ale violetului – violenta, fast, precum si artificialitate. Fiind considerata o culoare care �nghite lumina, galbenul este o culoare de doliu, culoare a secretului si apare �n poeziile Amurg violet sau Matinala .1. Aurora violeta / Ploua roua de culori- / Venus, plina de flori, / Pare o vievioleta2. Amurg de toamna violet … / Doi plopi, �n fund apar �n siluete : / - Apostoli �n odajdii violete - / Orasul tot e violet

galben : culoarea deznadejdii si totodata este tonul l�ncezelei autumnale, al anemiei. Privitor la culoarea rosie, Bacovia afirma ca … e s�ngele, e viata zgomotoasa .Poezia lui George Bacovia nu este numai un produs organic al unei sensibilitati maladive , lipsita de retorica si de patetic (Pompiliu Constantinescu). Bacovia �si compune ca si Alexandru Macedonski o masca ; �si face din suferinta un stil, o conventie. Poetul se joaca pe sine, ca si Minulescu, dar pentru a se exprima. Bacovianismul e o haina de teatru, o proza patetica. Nu ascultam confesia uni bolnav, ci vedem o punere �n scena, poetul desprinz�ndu-se pe fondul universului caruia i-a dat viata ca un personaj . Bacovia reprezinta punctul cel mai �nalt al simbolismului rom�nesc, situ�ndu-se totodata, prin valoare, mai presus de simbolism si de orice curent literar, �n universalitate. Influenta lui asupra poeziei secolului XX ram�ne o pagina nescrisa a istoriei noastre literare. Ea e extraordinara, dar implica un paradox :; poetul cu cel mai ad�nc ecou asupra poeziei rom�nemoderne este, izolat �n strania lui frumusete, inimitabil . 

George Bacovia, poate cel mai reprezentativ poet simbolist. Bacovia face parte din a treia etapa a liricii simboliste romane si, spre deosebire de majoritatea poetilor simbolisti, care cultiva transparentele cromatice, simbolul reprezentativ operelor bacoviene este plumbul. Aceste metalul sugereaza angoasa, sentimentele tensionate, sufocante, si nu inefabilul, cum ne-au obisnuit ceilalti scriitori.

Astfel, scriitorul atinge o noua cota a simbolismului, cultivand voluptatea mortii si a dezagregarii, claustrarea. Anotimpurile regasite in poeziile sale sunt toamna si iarna, simboluri ale mortii, ale trecerii in nefiinta, ale dezintegrarii. Atunci cand primavara isi croieste drum catre lirica bacoviana, nu este decat o modalitate de a-si exprima nevroza, iritarea. Asadar, avem de-a face cu un simbolist decadent, depresiv, nevrotic.

Sa luam ca exemplu poezia "Plumb", poate cea mai concentrata expresie a universului bacovian. Lirica ia forma unui monolog tragic in care eul liric este cuprins de o stare de disperare, in care speranta refuza sa isi faca loc. 

Cele doua catrene care alcatuiesc poezia corespund celor doua planuri existentiale. Prima este realitatea exterioara care este redata prin alaturarea unor termeni sumbri. Cimitirul si cavoul evoca un univers sufocant, rece precum moartea. 

"Dormeau adanc sicriile de plumb,Si flori de plumb si funerar vestmantStam singur in cavou? si era vant?Si scartaiau coroanele de plumb."

Realitatea interioara dezvaluie trairi disperate, depresive. Amorul este intors, trecut in nefiinta, iar aripile de plumb (observam obsesia "plumbului") sugereaza o cadere surda, grea si inevitabila in mrejele mortii, o alunecare in neant

"Dormea intors amorul meu de plumbPe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig

Stam singur langa mort? si era frig?Si-i atarnau aripile de plumb."

Astfel, cele doua planuri se contopesc si creeaza o simbolistica psihotica, deprimanta, dezolanta si sfasietoare. Repetarea a cuvantului "plumb" dezvaluie o stare de impietrire, de tensiune coplesitoare, in ciuda faptului ca aveam de-a face cu doar doua catrene. Totodata, aparitia obsesiva a acestui termen face trimitere la bocetele populare.