Giovanni SARTORI, Ce facem cu străinii ? Pluralism vs. multiculturalism, Editura

Nemira, Bucureşti, 2007, 172 pp.

O lucrare ce îşi propune să trateze unul dintre cele mai dificile şi cele mai sensibile

subiecte ale Europei contemporane, şi anume problema imigranţilor. Titlul este sugestiv în acest

sens, cititorii având posibilitatea să îşi dea seama, imediat, care este subiectul principal al

lucrării, în schimb, nu pot să realizeze prea uşor în ce mod îşi propune autorul să analizeze

această problemă. Citind prefaţa, putem înţelege că autorul îşi propune, mai exact, să pună în faţă

problema modului în care ar trebui integraţi străinii, în acest sens făcând această comparaţie între

pluralism şi multiculturalism, precum şi acuzând politicienii fie de iresponsabilitate, fie de

inconştienţă în tratarea acestei probleme.

Dacă analizăm prefaţa, preambulul şi descrierea de pe coperta patru, dar mai ales dacă ne

uităm la cariera autorului, pornim cu ideea că şansele ca această carte să aibă greşeli, erori de

gândire sunt relativ mici, totuşi vom găsi şi câteva neregularităţi în ceea ce priveşte modul de

abordare/gândire al autorului. Preambulul prezintă contextul în care lucrarea de faţă a ajuns să fie

redactată şi ulterior reeditată pentru o adăugire. Sartori menţionează cum, din nefericire, atacurile

de la 11 septembrie 2001 i-au confirmat practic ipotezele, arătând că străinii musulmani

fundamentalişti sunt într-adevăr reticenţi la valorile culturii occidentale şi că în loc să fie

integraţi, aceştia în continuare privesc occidentalii ca fiind infideli.

Demersul autorului pentru a ajunge la această concluzie este unul foarte lung şi bazat în

mare parte pe argumente raţionale şi, mai ales, pe dovezi empirice (fiind foarte dese comparaţiile

în acest sens între cazul SUA şi cel al Europei Occidentale). Argumentarea autorului pentru

susţinerea pluralismului ca mijloc de integrare al străinilor porneşte de la analiza „societăţii

deschise” şi mai exact de la legătura dintre pluralism şi acest tip de societate. Observând că cele

două sunt inseparabile, este încercată o definire concretă atât a conceptului, cât şi a termenului de

pluralism – afirmarea unei valorii proprii, „afirmarea că diversitatea şi deosebirea de păreri sunt

valori ce-l îmbogăţesc atât pe individ, cât şi comunitatea sa politică” (p. 17). Astfel, autorul

ajunge la concluzia că doar într-o democraţie liberală se poate vorbi de conceptul de pluralism.

În acest sens, el aduce ca exemplu concret al pluralismului, acceptarea partidelor ca un lucru bun

şi diviziunea ca un lucru benefic şi nu neapărat ca ceva distrugător sau nociv societăţii. Partidele

în acest sens sunt prima aplicaţie concretă a pluralismului întrucât până la apariţia lor orice era

diferit, parte era considerat dăunător. Sartori continuă prin a preciza câteva încercări de a sărăci

acest concept, prin acest demers ajungând la o definiţie a pluralismului. Principala încercare este

aceea care confundă ideea de pluralism cu ideea de plural, de existenţă plurală, iar pentru a o

combate autorul face o analiză a pluralismului pe trei niveluri diferite: pluralismul ca credinţă,

pluralismul social, pluralismul politic. După această analiză, autorul ajunge la concluzia că „o

societate a grupurilor multiple este pluralistă dacă şi numai dacă grupurile în chestiune nu sunt

tradiţionale şi, doi, numai dacă evoluează natural, fără să fie impuse în vreun fel”. (p. 33).

În continuare, autorul susţine că o comunitate multiculturalistă poate supravieţui doar

dacă este definită de pluralism (adică având caracteristici ca o dispoziţie tolerantă, asocieri

voluntare neimpuse, afilieri multiple şi clivaje). Sartori continuă aşadar prin a se axa pe problema

europeană şi, în acest fel, face distincţia dintre imigranţii est-europeni şi imigranţii islamici.

Primii, în viziunea autorului nu sunt discriminaţi rasial sau că cel puţin nu se poate vorbi de un

rasism, ci mai degrabă de o frică pentru păstrarea locurilor de muncă, în timp ce, în al doilea caz,

se poate vorbi de o oarecare xenofobie, întrucât acest tip de imigrant nu face distincţia între stat

şi Biserică, netolerând astfel europenii. În acest sens, se face un sentiment de reciprocitate care

duce într-un final la xenofobie. Prin această înşiruire logică, autorul susţine că „a intra într-o

comunitate pluralistă înseamnă a dobândi şi a da de la tine în acelaşi timp” (p. 47).

În a doua parte a cărţii, autorul începe prin a menţiona că pluralismul este o formă de

multiculturalism, dar dacă multiculturalismul este declarat ca valoare prioritară, atunci intră

automat în conflict cu pluralismul. Întrucât acesta preţuieste diversitatea şi o consideră fertilă,

dar nu crede că diversitatea trebuie neapărat multiplicată, autorul susţine că pluralismul „apără şi

totodată frânează diversitatea” (p. 52), în timp ce multiculturalismul de tip antipluralist, fie din

intoleranţă, fie fiindcă pune accent pe separaţie în detrimentul integrării duce la izolarea totală a

străinilor. Făcând diferenţa dintre „affirmative action” şi politica recunoaşterii, autorul

concluzionează că a doua varianta este de preferat, întrucât prima crează şi multiplică diferenţele,

le ghetoizează, creând o comunitate pluralistă fisurată. Pentru a observa care sunt diferenţele care

duc la ghetoizare sau, mai degrabă, care sunt mai greu de acceptat, autorul caută în primul rând

care sunt planurile pe care un străin se diferenţiază.Descoperind patru planuri, şi anume,

lingvistic, cutumiar, religios şi etnic, autorul consideră că ultimele două sunt cel mai greu de

acceptat şi cele care pun probleme. Analizând că practica acordării cetăţeniei nu afectează decât

primul plan (dacă străinul vrea, bineînţeles), Sartori susţine, în ultima parte a cărţii necesitatea

şcolii ca instituţie de integrare, de înţelegere şi asimilare a valorilor politico-sociale ale

Occidentului, mai ales pentru musulmani sau grupurile care nu înţeleg diferenţa dintre stat şi

Biserică. Conform viziunii autorului, dacă şcolile devin particulare, atunci fiecare minoritate se

ghetoizează, îşi păstrează cu siguranţă toate limitele ei, întreaga cultură, neîncercând să se mai

integreze, creându-se în acest sens comunităţi întregi, izolate, separate, populate cu „contra-

cetăţeni”.

Cartea îşi argumentează teza foarte bine, iar concluziile aduc fără îndoială o nouă

perspectivă în ceea ce priveşte problema integrării imigranţilor, dar modul în care autorul ajunge

aici poate fi o justificare perfectă pentru xenofobia mişcărilor naţionalist-extremiste.

Reciprocitatea necesară pentru a justifica toleranţa poate fi adusă ca argument împotriva

minorităţilor naţionale, generalizându-se astfel intoleranţa dovedită de anumiţi membri.

Respectul egal pentru fiecare cultură dezaprobat de autor poate duce la justificarea mişcărilor

care susţin eliminarea anumitor culturi pe motive de inferioritate. Aceste interpretări sunt într-

adevăr un pic duse în extrem, dar având în vedere sensibilitatea subiectului, orice fel de

interpretare este posibilă.