Republica Federală Germania Suprafaţa – 357,1 mii km2.(62) Populaţia - 82,1 mil. loc. (2012),(15). Capitala - Berlin. Germania este principala putere economică, comercială, culturală, ştiinţifică a Europei. După volumul PNB Germania cedează în lume doar SUA şi Japoniei, fiind una din cele mai dezvoltate ţări de pe Terra. Influenţa Germaniei asupra evoluţiei istorice a Europei a fost întotdeauna foarte mare, iar în sec. XX ea de cîteva ori a schimbat radical soarta ţărilor din regiune. în prezent anume Germania este principalul “pilon” al stabilităţii europene, iniţiatorul şi cel mai consecvent creator al “casei comune europene”. Germania ca stat centralizat a apărut pe harta lumii doar în anul 1871. Conducerea ţării a promovat o politică agresivă expansionistă, ce a dus la declanşarea celor două războaie mondiale, ambele încheiate cu înfrîngerea Germaniei. După primul război mondial ea pierde toate coloniile, provinciile Alsacia şi Lorena, plăteşte importante despăgubiri de război, iar după al II-lea război mondial teritoriul ţării a fost ocupat de puterile învingătoare, care l-au împărţit în 4 zone de ocupaţie: americană, britanică, franceză - ce au fost unite în anul 1949, în Republica Federală Germană, şi zona de ocupaţie sovietică, unde (în acelaşi an) a fost proclamată Republica Democrată Germană. Astfel, Germania s-a pomenit divizată în 2 state (în plus, a pierdut şi cîteva teritorii istorice - Prusia Orientală ş. a.). Aceste două părţi ale Germaniei au păşit pe căi diferite de dezvoltare, integrîndu- se în cele două lagăre politico- economice dusmănoase: RDG - în cel socialist, fiind membru al Tratatului de la Varşovia si CAER-ului, iar RFG - a devenit membrul “Pieţei Comune” si NATO. Politica de distantare dintre cele 2 state germane a continuat pînă în anul 1990 cînd la 3 octombrie, a avut loc reunificarea Germaniei. Germania reunificată deţine locul VI în Europa după suprafaţa teritoriului şi al II- lea după numărul populaţiei. Componenţa teritoriului şi structura de stat. RFG este un stat federal, compus din 16 landuri (regiuni): 10 landuri vechi ce făceau parte din fosta RFG (Bavaria, Baden - Wiirtenberg, Bremen, Hamburg, Hessen, Saxonia Inferioară, Saar, Rheinland-Pfalz, RheinWestfalia de Nord, Shleswig-Holstein; şi 6 landuri noi, formate după dizolvarea RDG: (Saxonia, Saxonia-Anhalt, Berlin, Thuringia, Brandenburg, Mecklenburg - Pomerania Anterioară). Fiecare land are constituţia, parlamentul şi guvernul său, dar puterea supremă, conform constituţiei federale, aparţine parlamentului federal, alcătuit din 2 camere: Bundestag în care se aleg deputaţi la alegeri generale şi Bundesrat şi Preşedintelui. Guvernul este condus de cancelarul federal - liderul partidului învingător la alegeri. Repartiţia organelor supreme federale este foarte decentralizată, doar 2/5 din aparatul federal avînd ca reşedinţă Bonnul - capitală a ţării pînă la pregătirea Berlinului pentru îndeplinirea acestei funcţiuni. Aşezarea cconomico-gcograficâ a Germaniei este foarte favorabila. Situata in Europa Centrală, la intersecţia celor mai importante căi de comunicaţii intereuropene Germania este străbătută de numeroase căi de transport terestru, aerian, fluvial, în direcţii latitudinale şi meridionale, ce leagă toate regiunile Europei. Este mare importanţa ieşirii directe la Marea Nordului şi Marea Baltică, prin care trec căi maritime comerciale de însemnătate mondială şi prin care Germania întreţine relaţii externe cu alte state. în apropiere nemijlocită de Germania, se află cel mai mare port maritim din lume - Rotterdam, care în mare măsură deserveşte interesele germane. Căile fluviale cu sistemele lor de canale permit transportarea atît a mărfurilor agenţilor economici germani, caît şi a mărfurilor “tranzit” destinate altor ţări (în primul rînd celor intracontinentale ca Elveţia, Austria, Cehia ş. a.), fapt. ce intensifică activitatea economică în Germania. Prin intermediul canalului Rin-Main-Dunărea RFG are ieşire la Marea Neagră şi Marea Mediterană, căpătînd astfel acces spre bazinele mondiale petroliere din Orientul Apropiat şi Africa de Nord. În Europa Germania are cel mai mare număr de ţări vecine (nouă), majoritatea cărora sunt ţări dezvoltate, în plus cele mai dezvoltate regiuni industriale ale Germaniei se află în apropiere nemijlocită de cele mai industrializate regiuni ale Franţei, Belgiei, Cehiei, ce contribuie la lărgirea legăturilor directe de producţie. Condiţiile si resursele naturale. Teritoriul Germaniei coboară de la sud spre nord, deosebindu-se 4 regiuni mari geomorfologice: Cîmpia Germaniei de Nord - teritoriu neted constituit din depuneri neogene şi quaternare, cu relief modelat de transgresiunile maritime şi glaciaţiuni; munţii hercinici ai Germaniei de mijloc - cu altitudini între 500-1000 m, puternic erodaţi şi cu aspect de podiş; platoul Bavariei - cu un relief deluros; Alpii - ce deţin suprafeţe mici în sudul ţării, avînd înălţimi nu prea mari (vîrful maximal Zugspitze are 2963 m.). Relieful nu reprezintă dificultăţi serioase pentru valorificarea economică: construcţiile sunt posibile aproape pe întreg teritoriul ţării (cu excepţia sudului alpin), căile de transport pot trece oriunde, chiar şi prin munţii hercinici şi în Alpi sunt multe păsuri. Subsolul Germaniei este bogat în unele resurse importante, dar majoritatea tipurilor de resurse lipsesc s-au se află în cantităţi neînsemnate. După rezervele sigure de cărbune superior (88 md. t. pentru anul 1990) Germania deţine locul IV în lume şi I în Europa (Rhur - 90% din total; Saar ş. a.). Foarte mari sunt şi rezervele de cărbune inferior (bazinele Saxono- Thuringian, Kohi ş. a.). Cărbunele de piatră zace la adincimi mari. Exploatările în decursul unei perioade îndelungate au dus la epuizarea rezervelor din straturile superioare, dar calitatea înaltă (circa 60% din cărbune este cocsificabil), cerinţele foarte mari ale întreprinderilor locale şi prezenţa căii fluviale ieftine, determină extractia lui intensă. Rezervele de petrol sunt infime (60 mii. t.) şi ar putea asigura consumul ţării timp de numai jumătate de an. Mici sunt şi rezervele de gaze naturale (circa 363 md. m3 pentru anul 1989), concentrate, ca şi petrolul, în Saxonia Inferioară. S-au descoperit zăcăminte mici de uraniu în Bavaria şi Schvarzwald. Rezervele sigure de minereu de fier se apreciază la circa 36 md. t., însă calitatea este inferioară, cu conţinutul mediu de metal 27%. Sunt zăcăminte de plumb şi zinc (în munţii Harz, Şistoşi, Renani), carea acoperă circa 1/3 din necesar. Una din marele bogăţii subpămîntene ale Germaniei este sarea:

de caliu şi de natriu, rezervele cărora se apreciază la cîteva miliarde tone şi sunt concent rate îndeosebi în Saxonia inferioară. Germania dispune de cantităţi foarte mari de materiale de construcţie. Rezervele proprii de resurse minerale nu acoperă cerinţele enorme ale industriei Germaniei, decît cu cărbune şi săruri, restul materiilor prime ţara este nevoită să le importe. Resursele acvatice sunt limitate, comparativ cu consumul foarte mare în industrie, gospodăria comunală şi alte domenii. Pînă în anii 80 rîurile erau foarte poluate, era complicată asigurarea cu apă a marilor aglomeraţii urbane (Rinul era un rîu mort), dar măsurile de curăţire întreprinse au dus la îmbunătăţirea situaţiei. Astfel, în industrie consumul real de apă este de 3 ori mai mare decît cantitatea de apă luată din natură, datorită ciclurilor de producţie închise. Potenţialul hidroenergetic este mic (concentrat pe rîurile din zona alpină) şi aproape în întregime valorificat. Resursele funciare sunt mari, predomină solurile brune de pădure - în centrul şi sudul ţării, şi podzolice - pe Cîmpia Germaniei de Nord. Se mai întîlnesc soluri aluviale, ciornoziomuri ş. a. Fertilitatea economică a solurilor pretutindeni este superioară celei naturale. Resursele biologice sunt restrînse. Pădurile acoperă circa 30% din teritoriul ţării şi sunt aproape toate sădite de onx Natura primară aproape că.nu s-a mai păstrat. Datorită gospodăririi raţionale Germania îşi asigură în mare parte necesităţile în lemn. Importanţă deosebită pentru agricultură o au păşunele şi fîneţele (foarte productive, cu ierburi mustoase, ce vegetează aproape anul înjur), ce deţin circa 38% din suprafaţa ţării, creînd condiţii optime pentru vitărit. Principalele suprafeţe se concentrează în Saxonia inferioară, Mecklenburg - Pomerania Anterioară şi regiunile alpine. Clima Germaniei este temperată de tranziţie între maritimă şi continentală. Cantitatea de precipitaţii variază de la 600 mm pe cîmpii pînă la 2000 mm în munţi, deseori sunt posibile inundaţii provocate de ploi puternice, topirea zăpezilor. Condiţiile climatice sunt favorabile pentru traiul populaţiei, aproape pe întreg teritoriul ţării, permit cultivarea unei game largi de plante, dar totuşi sunt nepreelnice (cu excepţia sua-vestului) pentru culturile iubitoare de căldură. Populaţia. Germania, avînd 81 mii. locuitori, deţine locul II în Europa după numărul populaţiei, fiind întrecută numai de Rusia. După modul de reproducere a populaţiei RFG se referă la tipul I s-au “tipul european” cu cele mai mici valori ale excedentului natural, care constituie 0,1-0,2% anual, iar în unii ani se înregistrează chiar rată negativă a excedentului natural (spre exemplu, în ajiul 1991 rata constituit - 0,03%). Germania a suferit pierderi umane enorme în timpul celui de-al doilea război mondial. După război în Germania au sosit aprope 10 milioane de nemţi din Polonia, URSS, Cehoslovacia şi alte state europene. Consecinţele războiului influenţează negativ şi în prezent asupra structurii pe vîrste şi pe sexe a populaţiei. Îmbunătăţirea condiţiilor de trai au dus la sporirea longevităţii vieţii, care este una din cele mai mari în lume - 72,4 ani pentru bărbaţi şi 78,8 ani pentru femei (anul 1992). Fenomenele amintite mai sus au determinat structura pe vîrste, pentru care este caracteristică ponderea mică a copiilor de pînă la 15 ani - 27% şi este mare ponderea persoanelor vîrstnice - populaţiei ce are 60 ani şi peste îi revin 20% din numărul total. în consecinţă, pentru Germania este specific procesul de “îmbătrînire a naţiunii”, iar economia ţării nu se asigură pe deplin cu forţă de muncă proprie, ţara fiind nevoită să recurgă la atragerea forţei de muncă de peste hotare. în RFG muncesc circa 5 mln. imigranţi s-au 6% din totalul populaţiei ţării (anul 1992): turci, greci, italieni, iugoslavi etc. în acelaşi timp în ţară sunt înregistraţi circa 1,4 mii şomeri, sau 4,5% din populaţia activă. în scopul ameliorări problemei în cauză, Germania promovează o politic,ă demografică, avînd ca scop principal, stimularea natalităţii. Germania este ţara cu densitatea mare a populaţiei, care constituia 227,7 loc/km2 în anul 1994, fiind una din cele mai dens populate ţări din Europa şi chiar din lume. Mai mare este densitatea populaţiei în regiunea industrială Rin-Ruhr, unde se înregistrează 1-3 mii locuitori la km2. Mai scăzută decît media pe ţară este densitatea în regiunile sudice alpine şi nordice, unde ea scade sub 100 locuitori la km2. Germania este o ţară uninaţională - circa 98% din populaţia permanentă o constituie nemţii sau germanii - popor ce locuieşte pe acest teritoriu din timpuri străvechi. Germania face parte din ţările cu cel mai înalt grad de urbanizare - 85 %. în jurul oraşelor mari s-au format aglomeraţii urbane, printre care se evidenţiază Berlinul - cea mai mare în ţară, cu o populaţie de 3,4 mii. locuitori; Hamburg (1,7 mil), Munchen (1,2 mil), Koln (1 mil.), Frankfurt pe Main, Sttutgart, Bremen, Leipzig, Dresden etc. în regiunea Rin- Ruhr se conturează un megalopolis “Rheinstadt”, care este policentric după caracter şi include cîteva zeci de oraşe printre care cele mai mari sunt: Essen, Dortmund, Duisburg, Bohum ş. a. în valea rîului Ruhr ele se contopesc cu aglomeraţiile Dusseldorf şi Koln, avînd împreună circa 10 mii. locuitori. Totodată este bine dezvoltată reţeaua de oraşe mici si medii. Multe din ele au jucat în trecut un rol de seamă în cadrul statelor mici feudale, şi se bucură şi astăzi de renume mondial: oraşul Weimar e legat de numele marilor Gette şi Şiller, Gotta - prin fabricarea hărţilor şi atlaselor geografice, Iena şi Heidelberg - vechi centre universitare. Structura populaţiei ocupate se caracterizează prin ponderea mare a angajaţilor în industrie - 39% din total, aproape de 10 ori mai mult decît lucrătorii din agricultură - 3,1%. Majoritatea populaţiei este ocupată în sfera serviciilor (57%). Caracterizarea generală a economiei. Germania este o ţară înalt dezvoltată şi industrializată. După volumul PNB (1846 md dolari SUA în anul 1992) ea deţine locul III în lume, cedînd doar SUA şi Japoniei Germaniei îi revin 0,26% din suprafaţa uscatului Terrei, 1,5% din populaţia mondială, (jar 7,8% din produsul brut mondial şi 9,5%- din volumul comerţului exterior mondial. Economia se caracterizează prin gradul înalt de concentrare a producţiei industriale şi agricole la întreprinderile mari, prin nivelul înalt de monopolizare. Spre exemplu, 9/10 din producţia de automobile revine celor 4 societăţi transnaţionale: “Volkswagen’’, “Daimler- Benz”, “Opel” şi “Ford”; industria electrotehnică este dominată de

concernul “Siemens” etc. După al doilea război mondial economia Germaniei s-a dezvoltat foarte dinamic şi în scurt timp ea a devenit a treia putere industrială din lume. Timp de patru decenii, dezvoltarea Germaniei a decurs pe căi diferite în partea de vest şi cea de est. RFG a continuat evoluţia pe calea economiei capitaliste (de piaţă). Ritmurile înalte de dezvoltare economică au fost sustinute de investiţiile mari de capital propriu şi american - conform “Planului Marşall” - în restabilirea, reconstrucţia şi reutilarea economiei, prezenţa braţelor de muncă înalt calificate şi disciplinate, ieftine. S-a profitat şi de prezenţa forţei de muncă ieftină a milioanelor de nemţi repatriaţi precum şi de folosirea forţei ieftine de muncă a imigranţilor, care pe tot parcursul anilor postbelici a constituit 3-4 mln. oameni. O importanţă mare pentru economia Germaniei de Vest a avut-o crearea “Pieţei Comune” în care ea joacă rolul principal (Germaniei îi revin circa 30% din PNB al Uniunii Europene). RDG s-a dezvoltat pe calea socialistă şi în toată această perioadă legăturile economice, stabilite de secole între regiunile Germaniei, au fost complet întrerupte şi stabilite legături noi între ţările CAER. Pe teritoriul RDG au fost reconstruite întreprinderile industriale vechi şi construite altele, noi, dar utilate cu tehnologii învechite şi erau, in marea lor majoritate, orientate spre piaţa ex-URSS şi a celorlalte tări socialiste. Agricultura deasemenea a suferit transformări de tip socialist - au fost lichidate gospodăriile private şi formate gospodării de stat şi colective. Aproximativ 70% din volumul comerţului exterior al RDG revenea ex-URSS, de unde primea aproape toate materiile prime necesare. După reunificarea Germaniei, 2/3 din întreprinderile fostei RDG în condiţiile economiei de piaţă au devenit necompetitive, s-a redus brusc producţia, s-au închis majoritatea întreprinderilor, a crescut şomajul, care în anii 1991-92 atingea 3 mii. oameni. S-a stabilit că pentru a reutila şi reprofila ramurile economiei landurilor “noi” va fi nevoie de circa 650 miliarde mărci şi o perioadă de 10-15 ani necesară pentru a egala nivelul tehnic şi tehnologic al ramurilor' economiei ambelor părţi ale ţării. Aceasta este plata pentru experimentele socialiste efectuate pe parcursul anilor- postbelici în această parte a Germaniei. În structura economiei Germaniei rolul hotărîtor îl joacă industria care determină nivelul şi ritmurile de dezvoltare a ţării. Foarte mult a crescut importanţa sferei de deservire căreea îi revin 59% din PNB şi considerabil s-a redus ponderea agriculturii în volumul produsului naţional - 2%. În industrie se concentrează 39% din PNB al ţării. Anume industria determină locul Germaniei în diviziunea internaţională a muncii. Peste 1/4 din producţia industrială se exportă, iar în unele ramuri cota exportului este şi mai mare: industria utilajului - 60%, industria automobilelor - 56%, industria chimică - 30% etc. în perioada postbelică au avut loc schimbări în structura ramurală a industriei, care s-au manifestat, în special, prin creşterea rolului ramurilor moderne, ce necesită forţă de muncă de înaltă calificare, un potenţial ştiinţific însemnat şi o înaltă cultură de producere. Astfel, ramuri de specializare internaţională a industriei au devenit: industria automobilelor, a utilajului industrial, electrotehnica şi electronica, industria aviarachetară, chimică, etc. În amplasarea industriei principalele schimbări au fost legate de reducerea ponderii regiunii industriale vechi Rhein-Westfalia şi creşterea rolului sudului şi a nordului ţării. Dar, dacă la sud s-au localizat producţiile moderne, strîns legate de progresul tehnico-ştiinţific, atunci la nord, îndeosebi în zona de litoral, s-au concentrat producţiile consumatoare de multă materie primă şi combustibil, care se importă pe cale maritimă. Energetica este una din ramurile industriale de bază. Peste 55% din resursele necesare se importă, fapt determinat de schimbarea structurii balanţei energetice. Pînă în anii 50 în balanţa energetică a Germaniei predomină cărbunele (90%). Ulterior, şi în special la “criza petrolului” - mijlocul anilor 70, s-a înregistrat o scădere treptată a ponderii cărbunelui în balanţa energetică şi s-a mărit simţitor ponderea petrolului şi gazelor naturale (peste 60%). La etapa actuală, datorită ridicării preţului la petrol, creşte din nou importanţa cărbunelui, căruia îi revine 1/3 din consumul total de energie, circa 40% revin petrolului, aproape 20% - gazelor naturale. Cărbunele a fost unul din “pilonii” pe care s-a ridicat industria Germaniei, sursa energetică a industrializării Germaniei. Extracţia cărbunelui în Germania a constituit în anul 1993 - 286 mii. t., plasîndu-se astfel pe locul IV în lume, dar 70%- din total este cărbune inferior. Producţia cărbunelui superior s-a redus considerabil, de la 152 mii. t. la mijlocul anilor ’50 pînă la 64 mii. t. în anul 1993. Circa 4/5 din producţia de cărbune revine bazinului Ruhr - unul din cele mai mari bazine carbonifere din lume (în care tot cărbunele se extrage în mine), 1/10 revine bazinului Saar. 1 /4 din producţie se exportă, aproape exclusiv cocs s-au cărbune cocsificabil. Germania deţine I loc în lume la producţia cărbunelui brun (peste 220 mii. t. în anul 1993). Principalele bazine se află în landurile “noi” - Saxono-Thuringian, Lauchammer, iar în vestul ţării se evidenţiază bazinul Koln. Producţia a crescut rapid după “criza petrolului” şi se menţine stabilă deoarece acesta este cel mai ieftin combustibil: extracţia se face prin metoda “la zi”, este complet mecanizată. Cărbunele este folosit ca combustibil la CTE şi ca materie primă în industria chimică, în bazinele carbonifere, amintite mai sus, sunt situate majoritatea centralelor termoelectrice de mare capacitate, care produc peste 70% din energia electrică. Circa 20% din totalul energiei electrice o dau centralele atomoelectrice, amplasate lîngă marile aglomeraţii urbane. După capacităţile instalate la CAE (22,6 mii KW - anul 1994) Germania deţine locul IV în lume. Tot combustibilul necesar (uranul) se importă. CHE concentrate pe rîurile montane din sudul ţării produc circa 5% din energia electrică. Aproape tot petrolul şi 2/3 din gazele naturale utilizate provin din import. Germania este unul din cei mai mari importatori de petrol, în special se importă din Orientul Apropiat şi Mijlociu, Marea Nordului şi Rusia. Rafinările de petrol sunt localizate s-au dealungul conductelor petroliere: Ingolstadt, Carlesruhe, Manheim, Schwedt, Koln, Gersenkirchen etc.,

s-au în porturile maritime: Hamburg, Wilhelmshaven etc. Gaze naturale se extrag în Saxonia inferioară, dar producţia proprie acoperă doar 1/3 din consum, restul se importa din Olanda, Rusia şi alte tari. Siderurgia. O ramură veche si bine dezvoltată în Germania, lucrează în cea mai mare parte pe baza materiei prime importate: 90% din minereul de fier, tot manganul, cromiteie şi alte metale aliate. RFG deţine locul V pe Glob la producţia de otel - 37 mii. t. În anul 1993. Cea mai mare parte a producţiei revine uzinelor situate în bazinul Ruhrului, care sunt cele mai vechi din tară. Uzine siderurgice există deasemenea în bazinul Saar, în est -la Eisenhutenstadt. În anii postbelici, în legătură cu importul de materii prime, s-au construit întreprinderi noi siderurgice în porturile maritime Hamburg, Bremen. Este bine dezvoltată şi metalurgia neferoaselor, care ca şi siderurgia, funcţionează complet pe baza materiilor prime importate. Mai importante sunt: industria aluminiului - ramură energofagă, ce este situată lîngă CTE din Ruhr şi CAE din sudul Bavariei; industria cuprului - concentrată în porturile mari maritime (Bremen, Hamburg) şi în Ruhr (prezenţa energiei electrice şi a căii fluviale ieftine). Sunt prezente şi alte ramuri ale metalurgiei neferoaselor: topirea zincului, plumbului, metalelor rare. Cea mai importantă ramură a industriei germane este construcţia maşinclor. Ei îi revine 1/3 din muncitorii industriali şi valoarea producţiei industriale şi 1 /2 din exportul naţional. Germania este unul din statele cu cel mai înalt nivel de dezvoltare a industriei constructoare de maşini. Ramura poartă un caracter universal. De rind cu ramurile vechi, ca construcţia maşinilor grele, a utilajului şi maşinilor-unelte, a materialului rulant, a navelor maritime etc., sunt bine dezvoltate şi ramurile moderne ale “tehnologiilor de vîrf” - electronica, aeronautica, optica, mecanica de precizie etc. Ramurile consumatoare de mult metal sunt concentrate în apropiere de uzinele siderurgice din Ruhr şi alte regiuni, iar cele moderne - mai ales în centrele mari urbane cu braţe înalt calificate de muncă. După numărul de angajaţi şi costul producţiei, principala subramură a acestui complex este industria utilajului industrial. Germania deţine locul II în lume (doar puţin cedînd SUA) la producţia maşinilor-unelte şi a diverselor utilaje şi echipamente pentru alte ramuri industriale: minieră, metalurgică, constructoare de maşini, chimică, uşoară, pentru industria construcţiilor etc. Aceste producţii sunt localizate s-au lîngă centrele siderurgice (Rhein- Westfalia ş. a.), sau în marile centre industriale complexe, ce dispun de forţă de muncă calificată şi sunt mari consumatiori ai producţiei (Berlin, Hamburg, Koln, Stuttgart, Magdeburg ş. a.). Germania deţine locul III în lume la producţia de automobile - 4,2 mii. bucăţi în anul 1993. Această ramură asigură 15% din exportul ţării. în industria automobilelor domină 5 companii: trei germane - “Volkswagen”, care împreună cu firma - filial “Audi” dau 1/3 din producţia naţională - centrele principale sunt Wolfsburg (cea mai mare grupare din Europa), Braunschweig, Hannover ş. a.; “Daimler-Benz” (1/ 10 din producţie) - uzinele de bază în Stuttgart, “BMW” (1/10), - localizată în Munchen şi 2 companii ce aparţin capitalului american: “Opel” - filială a societăţii “General Motors” (1/4 din producţia totală) şi “Ford”, localizate respectiv în Riisselshein (lîngă Frankfurt pe Main) şi Koln. Dezvoltarea în Germania a industriei aviarachetare după al II-lea război mondial a fost limitată (una din cerinţele puterilor învingătoare), deaceea după volumul producţiei acestei ramuri Germania cedează mult SUA, Rusiei, Franţei şi Marii Britanii. Totuşi, Germania este un important producător de avioane civile şi militare, alte aparate de zbor, motoare cu reacţie. Centrele principale sunt localizate în Bavaria (Munchen, Augsburg ş. a.) şi în nordul ţării (Bremen, Hamburg). S-a redus considerabil producţia navelor maritime, determinată de concurenţa japoneză şi sud-coreeană, precum şi de criza şantierelor navale din fosta RDG orientate spre comenzile din “lagărul socialist”. Principalele şantiere navale sunt localizate în Hamburg, Bremen, Kiel, Rostocky Stralsund ş. a. Germania este unul din cei mai mari producători mondiali de material feroviar, ramură localizată lîngă centrele siderurgice. Cea mai dinamică ramură a construcţiei de maşini este electrotehnica si electronica, fără de care ar fi fost imposibil progresul din economia naţională. Germania a rămas specializată în producţiile electrotehnice “clasice” şi cedează SUA, Japoniei, la producţiile electronice moderne. Ramura este dominată de concernele gigantice “Siemens” şi AEC - “Telefunken” şi are cîteva regiuni principale de concentrare: Bavaria-Munchen, Nurnberg; Baden - Wurtenberg - Stutgard, Frankfurt pe Main, Berlin, Dresden, Leipzig ş. a. Bine este dezvoltată în Germania industria optico-niecanică, instrumentala cu uzine concentrate în Baden - Wurtenberg, Thuringia - cu centrul principal al industriei optice - lena, unde se află vestitele uzine “Karl-Zeiss”. Un înalt nivel de dezvoltare a atins industria chimică. După volumul producţiei chimice RFG cedează doar SUA şi Japoniei, iar după exportul lor - deţine primul loc în lume. Cea mai importantă regiune a industriei chimice este Ruhr-Rin, unde ca materii prime servesc cărbunele, petrolul şi gazele naturale aduse prin conducte, deşeurile siderurgiei. Principalele centre sunt Koln, Leverkusen, Vesseling ş. a. O altă regiune de amplasare a ramurii este sudul landurilor “noi”, unde se utilizează predominant cărbunele inferior. Centrele principale sunt Leuna, Lauchhammer, Dresden. Altă grupare “chimică” mare se află în zona Rin-Main - Nekkar, cu centrele Frankfurt pe Main, Ludvigshafen, Manheim ş. a. în ultimele decenii industria chimică are tendinţa de deplasare spre nord, în porturile maritime (Bremen, Hamburg, Wilhelmshafen), unde petrolul şi alte materii prime se aduc pe cale maritimă. Germania produce cantităţi mari de acizi, îngrăşăminte chimice, fire şi fibre chimice, mase plastice, cauciuc sintetic, detergenţi, peliculă foto - şi de cinema, medicamente etc. Industria uşoară are o pondere mică în structura industriei RFG. Se evidenţiază industria textilă care se bazează pe materia primă chimică produsă în ţară, cît şi pe cea importată - bumbac, lînă. Ea se amplasează predominant în regiunile de Nord-Vest si de Sud ale tării. Agricultura. Agricultura Germaniei este înalt intensivă şi productivă, astfel că antrenînd doar 3,1% din populaţia ocupată a ţării, ea asigură necesităţile în produse

agroalimentare în proporţie de 90%. Are loc procesul de uindustrializare” a agriculturii. După cantitatea de îngrăşăminte minerale folosite la 1 ha teren agricol Germania cedează doar Olandei si Irlandei, este foarte înalt nivelul de mecanizare - un tractor revine la 5 ha teren arabil, pe cînd în SUA 1 tractor revine la 28 ha. Se folosesc cele mai moderne agrotehnici şi soiuri selecţionate de plante şi animale. în rezultat se obţine productivităţi foarte înalte: 62-65 ch/ha grîu, sfeclă de zahăr - peste 500 ch/ha, producţia medie de lapte de la o vacă trece de 4000 1itri pe an. Pentru relaţiile agrare este caracteristică prezenţa gospodăriilor private fermiere de tip comercial. Pe larg se practică arendarea în bani a pămîntului. Gospodăriile mici ţărăneşti se întîlnesc rar şi sunt mai răspîndite în sudul ţării (în regiunile premontane). în partea de est, unde au existat gospodării colective socialiste, s-a înfăptuit privatizarea pămîntului şi crearea gospodăriilor particulare. Cu toate că a avut loc concentrarea proprietăţilor funciare, Germania cedează Marii Britanii, Franţei în privinţa suprafeţei medii a unei gospodării - 17 ha (1989). În structura agriculturii rolul principal revine creşterii animalelor, care asigură 70% din valoarea producţiei agricole. Predomină creşterea bovinelor de lapte şi carne, şeptelui cărora este de peste 16 mii. capete, din care peste jumătate sunt vaci pentru lapte. La producţia de lapte şi brînzeturi Germania deţine locul III, iar la producţia de carne - locul VI pe Glob. Bovinele se cresc în toată tara, dar cu deosebire în nord, pe cîmpia Germaniei de Nord şi în sud - pe pajiştile prealpine şi alpine - teritoriu cu păşuni naturale bogate, productive. Peste tot se cresc porcine, după şeptelul cărora Germania deţine locul V în lume şi al II în Europa (după Rusia). Baza furajeră este bogată: sfeclă, cartoful, deşeurile de la prelucrarea laptelui etc. Creşte rolul aviculturii, determinat de valoarea nutritivă şi dietetică a cărnii de pasăre şi a ouălor. Ramura este concentrată în suburbiile oraşelor şi se practică sistemul intensiv-in- dustrial. Cultivarea plantelor este limitată de condiţiile naturale puţin favorabile şi predominant deserveşte zootehnia. Terenurile arabile ocupă 36% din suprafaţa ţării. Circa 70% din ele sunt ocupate cu culturi cerealiere, dar cerealele alimentare deţin doar 40% din ele. Cultura alimentară principală este grîul, a vînd productivităţi înalte. Suprafeţele cele mai mari din cerealele (45%) le deţine orzul, la producţia căruia (circa 14 mln. t.) Germania cedează doar Rusiei. Orzul este folosit ca furaj şi pentru fabricarea berei. Se mai cultivă secara (pe cîmpia nord-germană), ovăzul. Importanţă mare au plantele furagere - sfecla furageră, porumbul pentru siloz, lucernă, trifoiul ş. a., ce deţin 1/4 din terenurile arabile. Principala cultură industrială este sfecla de zahăr, care se îmbină în asolament cu grîul şi orzul şi se cultivă în aceleaşi regiuni. După producţia de sfeclă de zahăr Germania deţine locul III în lume. Peste tot se cultivă cartoful, care are diverse întrebuinţări. Se mai cultivă (îndeosebi în Bavaria) hameiul - folosit la fabricarea berii, este dezvoltată legumicultura, pomicultura, viticultura. Transporturile. RFG dispune de o reţea deasă de transport terestru, fiind bine dezvoltate toate subramurile. Cea mai înaltă densitate a reţelei de transport este în regiunile înalt industrializate din Ruhr şi sudul landurilor “noi”. Transportul rutier joacă rolul de frunte în traficul de pasageri (90% din total) şi de mărfuri. El este bine înzestrat cu mijloace moderne, dispune de cel mai mare parc de autovehicule - 38 mii bucăţi şi de cele mai moderne autostrăzi din Europa. Majoritatea căilor ferate sunt electrificate. Nici într-o ţară europeană, cu excepţia Olandei, transportul fluvial nu are o importanţă atît de mare ca în Germania. Sistema fluvială, cu mulţimea de canale care unesc rîurile navigabile, asigură peste 20% din traficul intern de mărfuri. După darea în exploatare a canalului Rin-Main-Dunărea, creşte esenţial importanţa transportului fluvial în deservirea comerţului exterior. Cea mai mare parte a legăturilor externe sunt deservite de transportul maritim. Flota maritimă comercială a suferit mult în timpul celui de-al doilea război mondial şi în perioada postbelică a fost complet reconstruită. Principalele porturi maritime sunt Hamburg, Bremen, Rostock, Stralsund. După război au fost construite multe conducte de petrol şi gaz, în ambele părţi ale Germaniei. Creşte rolul transportului aerian, ţara fiind acoperită de reţea deasă de linii aeriene. Principalele aeroporturi sunt: Frankfurt pe Main după numărul de pasageri deserviţi anual cedează în Europa doar Londrei şi Parisului; Dusseldorf, Berlin ş.a. Compania aeriană germană “Lufthansa” deţine locul II în lume la traficul de mărfuri şi ai III-lea la cel de pasageri. Relaţiile economice externe. În perioada postbelică relaţiile externe ale RFG şi RDG s-au dezvoltat pe căi diferite. Germania de Este a întreţinut legături strînse economice cu toate ţările ex-socialiste şi îndeosebi cu ex-URSS, principalul partener comercial, căreia îi reveneau 70% din volumul comerţului exterior, în timp ce Germania de Vest a continuat relaţiile economice cu ţările capitaliste. Destrămarea blocului socialist şi ruperea relaţiilor fostei RDG cu aceste ţări a fost una din cauzele crizei adînci în care a nimerit economia landurilor “noi”. După volumul comerţului exterior Germania cedează doar SUA iar după volumul exportului pe locuitor ea întrece toate ţările industrializate mari. Circa 4/5 din valoarea exportului revin maşinilor, utilajului şi produselor chimice. Pe cînd în structura importului au survenit schimbări însemnate: dacă pînă în anii, 70 4/5 din valoarea importului revenea materiei prime, atunci în prezent jumătate din totalul revine produselor finite şi doar 45% - materiilor prime şi produselor alimentare. Principalii parteneri comerciali sunt ţările “Uniunii Europene” - 55% din volumul total, urmate de SUA şi Canada. Germania este unul din cei mai mari exportatori de capital de pe Glob; principalele ţări de alocare a capitalului german sunt ţările “UE” şi SUA, precum şi unele ţări în curs de dezvoltare din America Latină, Asia şi Africa. în acelaşi timp în economia Germaniei a pătruns capitalul străin, cele mai mari investiţii aparţinînd firmelor din SUA. După rezervele de aur şi cele valutare Germania cedează doar SUA, iar marca germană este a doua valută după importanţă în lume. Un venit solid este produs de “industria turismului” (peste 17 md. mărci în anul 1990), cele mai vizitate regiuni fiind: zona alpină (îndeosebi lîngă lacul Bogen), munţii Harz, litoralul Baltic.