Franz Liszt - Paradigmă a Geniului Dihotomic

Sebastian Androne

Ce este geniul? Cum îl deosebim de talent? Este comensurabil? Este nativ sau este accesibil oricui? Dacă ar fi înnăscut, ce forță s-ar afla în spatele acestei selecții (aparent) aleatoare? Întrebările pot continua la infinit, la fel și pluritatea răspunsurilor... Geniul, pentru cei mai mulți, reprezintă cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate.1 Dar cât înseamnă cea mai înaltă treaptă? Există puncte de referință prin care am putea pune în balanță ceva atât de sensibil precum este valuarea, mai ales în artă, mai ales în muzică? Și aceste rezultate de mare însemnătate sunt cumva legate de impactul lor asupra cursului evoluției gândirii umane? Aceste ființe atinse de geniu, prezente în fiecare bloc eratic al omului, sunt expresia voinței umanității, vârfurile de lance ale aspirațiilor și idealurilor noastre? Sau... sunt chiar făuritorii itinerariul nostru? Ne putem întreba și specula la nesfârșit... Cert este că geniul, indiferent de cum este înțeles, implică originalitatea în stare pură, nealterată. Fiecare perioadă a istoriei moderne este îmbogățită de cel puțin o asemenea ființă, binecuvântată, și în același timp, blestemată de geniu.

Secolul XIX cunoaște o explozie de inovații în toate domeniile! Lumea își găsește răspunsuri la întrebări de mult timp puse, însă și mai multe întrebări succed răspunsurile găsite... În această ambianță retorică și totodată plină de entuziasmul progresului, se remarcă un muzician ieșit din comun, o personalitate controversată, un spirit novator, profetic, un Romantic-Paradigmă... Franz Liszt. Acest erou al avangardei artistice va stupefia auditoriul său încă de la o vârstă fragedă. Dacă micul Mozart, cu câteva decenii în urmă, impresiona prin dexteritatea sa interpretativă precoce, Liszt rescrie legile virtuozității și expresivității pianistice... La 1 decembrie 1822, în revista Allgemeine Zeitung, tânărul de 11 ani este descris ca „un mic Hercule... coborât din ceruri”. Talentul său formidabil a fost descoperit când avea doar 6 ani, reușind să memoreze temele unui concert de Ferdinand Ries. Analogia dintre el și Mozart se continuă și prin rolul indispensabil al tatălui ambițios ce va sacrifica totul pentru desăvârșirea fiului său și prin promovarea acestuia în marile centre ale Europei. Una din deciziile tatălui a fost de a-l prezenta pe micul Liszt lui Czerny, a cărui primă impresie rămâne memorabilă:

Într-o dimineață a lui 1819... un bărbat împreună cu băiatul său de vreo 8 ani, au venit la mine cu rugămintea de a-l asculta puțin pe copil la pian. Băiatul era palid, maladiv și atunci când cânta se balansa pe scăunel de parcă era beat, atât de tare încât mă temeam că ar putea să

1 www.dexonline.ro

și cadă. Cânta cam neregulat, fără ordine, confuz și habar n-avea de digitație, astfel încât își arunca degetele destul de arbitrar pe întreaga claviatură. Și cu toate acestea am rămas uluit de talentul cu care l-a înzestrat natura. Ca să mă asigur, i-am dat o partitură la prima vedere pe care a cântat-o ca un „nativ”; exact din acest motiv se putea vedea că însăși Natura a format un pianist!2

Bineînțeles că Czerny a acceptat să-i fie profesor, refuzând orice fel de recompensă financiară. De 14 luni a avut nevoie Liszt ca să poată efectua scări și arpegii, în toate combinațiile posibile, cu o fluență de maestru! Czerny scria mai târziu: N-am mai avut niciodată un student atât de pasionat, atât de talentat, atât de silitor!3 Datorită maestrului său, care îl punea să memoreze tot ceea ce cânta, Liszt dobândise o citire la prima vedere remarcabilă! Această perioadă, critică în viața lui Liszt, îi va oferi baza pianisticii sale revoluționare.

Deși Czerny era destul de reticent în a-l prezenta pe tânărul Liszt în concerte, tatăl acestuia - Adam Liszt, nu pierdea nicio ocazie în a-l face cunoscut. Pe lângă acest motiv, Adam avea în vedere și factorul pecuniar, tânărul Liszt fiind singura sursă de venit a familiei. Născut dintr-o familie modestă, la 22 octombrie 1811, în care tatăl era un „ovium rationista” (contabil de ovine), iar mama - Maria Anna Lager, cameristă, Franz, unicul copil, a devenit salvarea părinților săi. Dacă am lua în calcul factorul ereditar, se poate menționa înclinația lui Adam către muzică, fiind considerat un cântăreț, pianist și violoncelist înzestrat, deși la nivel de amator. Deseori, acesta lua parte la concertele de vară în Eisenstadt, unde l-a întâlnit pe Joseph Haydn. Legat de ereditate, se remarcă și spiritul patriotic al Liszt-ilor, atât de evident la bunicul lui Franz, Georg, care și-a „maghiarizat” numele, din List în Liszt. Deși profund patriotic, Franz Liszt nu și-a însușit niciodată limba maghiară; cu toate acestea, prin anii 40 - și nu numai, își ținea concertele îmbrăcat în costum național.

Începutul lui Liszt, ca muzician, a fost preponderent interpretativ, deși prima compoziție datează din perioada „czernyană”, o variațiune pe o temă de Diabelli. Curând, simțul armonic neobișnuit de dezvoltat, se relevă în Scherzo-ul în sol minor, datat 27 mai 1827, al cărui incipit demonstrează atât o preferință pentru acrobația pianistică, cât și pentru acordul micșorat:

Ex. 1, Scherzo in G minor, măs. 1-5

2 Grove HTML Version 3; „Franz Liszt” - 1. Early Childhood, paragraful 4 3 Grove HTML Version 3; „Franz Liszt” - 1. Early Childhood, paragraful 6

Influențele beethoveniene nu sunt un secret. Întâlnirea dintre cei doi compozitori (Beethoven și Liszt), deși la vârste atât de diferite, în aprilie lui 1823, trebuie să fi fost profetică.

Deși tot timpul pe drum și în concerte, Adam Liszt susținea că fiul său de 15 ani compusese destoinicește, astfel încât acesta deținea deja un portofoliu de compoziții bogat, incluzând o sonată pentru 4 mâini, un trio, un cvintet și chiar două concerte pentru pian. Toate acestea, din păcate, au dispărut, lăsând loc speculației. De remarcat Etude en douze exercises, un set de piese publicat în 1826, formând, mai târziu, baza celor 12 Etudes d’exécution transcendante. Așadar, există un număr suficient de lucrări de tinerețe care contrazic ideea conform căreia Liszt și-ar fi început târziu cariera de compozitor.

Un rol important în inovația pianisticii lisztiene l-a avut legatura de o viață dintre compozitor/interpret și constructorul de piane - Sebastien Erard. Acesta i-a pus la dispoziție lui Liszt pianele sale cu 7 octave ce erau îmbunătățite de noua sa invenție numită „acțiune repetată”. Acest mecanism permite reiterația rapidă a unei note și a transformat pianul într-un instrument plin de noi posibilități, Liszt fiind printre primii care le-a exploatat.4 Un exemplu al acțiunii repetate, combinate cu acrobația specifică, îl găsim în paginile lucrării La Campanella (studiul nr. 3 din Paganini Etudes):

Ex. 2, La Campanella, măs. 51-53

Liszt este recunoscut pentru capacitatea sa remarcabilă de a inventa noi tehnici și mecanisme pentru a crea un anumit efect, o anumită nuanță, toate cu scopul de a servi expresivității și menținerii interesului. Această propensiune către spectaculos a fost criticată de către mulți ca fiind de fapt superficialitate și o înclinație către bombastic. Nu există nicio îndoială că Franz a învățat de la tatăl său cum să se promoveze și cum să cucerească publicul, însă multe din calitățile necesare pentru a realiza toate acestea îi erau native. Harold C. Schonberg, în cartea sa Viețile Marilor Compozitori, își începe descrierea lui Liszt printr-o frază ce merită citată: Dacă Chopin a fost pianistul pianiștilor, Franz Liszt s-a impus ca pianist al publicului - omul spectacolului, eroul, cel care făcea din ascultători niște maimuțe necuvântătoare.5 Deși ușor ilar, citatul nu-i face dreptate compozitorului. Nu e just să fie criticat doar dintr-un anumit unghi de 4 Grove HTML Version 3; „Franz Liszt” - 2. From Vienna to Paris, paragraful 1 5 H.C. Schonberg - „Viețile Marilor Compozitori”, „Franz Liszt”, pag. 189

vedere, pentru aplombul său, pentru carisma sa, pentru intuiția de care a dat dovadă în toate domeniile ce țin atât de intepretare cât și de compoziție. A reușit, ca pianist al publicului, să inoveze, să inventeze și să-și epateze creativitatea ca niciun altul. Nu putem spune că a fost un sclav al auditoriului doar pentru că a menținut o relație permanentă cu acesta - legătură ce lipsește cu desăvârșire, de altfel, în lumea de azi a compozitorilor de avangardă (cu mici excepții). Spre deosebire de unii din contemporanii săi, ce căutau spectaculosul prin mijloace ieftine, Liszt își etalează propria voință artistică prin modalități imaginative, întotdeauna brodate de un melos expresiv și memorabil. Creativitatea de care dă dovadă în studiile după Paganini este revelatoare.

În studiul nr. 1, în sol minor, exploatează tremolo-ul:

Ex. 3, Etude I - Paganini Etudes, măs. 1

În studiul nr. 2, în mi bemol major - scări și octave; în nr. 3, în sol diez minor, La Campanella - salturi și reiterația rapidă (exemplul nr. 2); în nr. 4, în mi major întâlnim arpegii și mâini încrucișate:

Ex. 4, Etude IV - Pagini Etudes, măs. 1-3

În studiul nr. 5, în mi major, apar efecte de ecou și glissando-uri, iar în nr. 6, în la minor - tema cu variațiuni. Văzută în întregimea sa, opera lisztiană oferă o paletă largă de lucrări ce reflectă complexitatea personalității compozitorului, personalitate modelată de o trăire intensă, de tip romantic. Un eveniment marcant din viața lui Liszt, a fost moartea tatălui său.

La întoarcerea din Anglia, după numeroase concerte, cei doi hotărăsc să își petreacă o scurtă vacanță la Boulogne-sur-Mer. Însă la câteva zile după ce au ajuns, Adam Liszt se îmbolnăvește de febră tifoidă și părăsește lumea aceasta la 28 august 1827. Impactul asupra lui Liszt a fost sever, amplificându-i natura dihotomică. Dacă muzica a fost de o importanță notabilă pentru Adam Liszt, sutana a jucat un rol poate chiar mai important. În tinerețe, tatăl lui Franz s-a pregătit să devină preot în mânăstirile franciscane din Malacka și Tyrnavia (Slovacia), dar nu a fost acceptat datorită naturii sale inconstante și schimbătoare.6 Dacă ereditatea și mediul în care s-a dezvoltat au jucat un rol important, în mod natural pre1uând ca model de viață figura paternă, nu mai este atât de stranie înclinația lui Liszt către religios și firea sa inconstantă și schimbătoare. Imediat după moartea tatălui său, Liszt - noul cap al familiei, la numai 16 ani, a trebuit să-și asigure un venit stabil, angajându-se ca profesor de pian pentru fiii și fiicele aristocrației franceze, în Paris, locuind împreună cu mama sa. O legătură amoroasă nereușită, cu una din studentele sale, adâncește rana încă deschisă a morții tatălui său și îl fac pe Liszt să cedeze nervos. În perioada 1827-1828, Liszt este crezut mort, lipsind cu desăvârșire de pe scenele muzicale ale Europei. În acest interval de timp, petrecea majoritatea timpului în Biserică nemai preocupându-se de muzică - afirma mama sa. Numai rugămințile Annei Liszt împreună cu cele ale abatelui Bardin au reușit să-l oprească pe Franz să intre la seminar. Însă Revoluția din iulie 1830 l-a scos cu adevărat din letargia lui. Tunurile l-au salvat reflecta mama sa mai târziu. În această perioadă Liszt a devenit un cititor vorace fiind conștient de lacunele sale - specifice copiilor-minune, care aveau, în general, o educație generală sumară. Mintea și degetele mele au muncit ca niște ocnași. - scria el în 1832. Homer, Biblia, Locke, Chateaubriand, Beethoven, Bach, Hummel, Mozart, Weber, toți sunt în jurul meu. Îi studiez, îi devorez cu furie.7

Viața amoroasă a lui Liszt a fost - pe măsura personalității sale - complicată. Din legătura de 12 ani cu contesa Marie D'Agoult au rezultat 3 copii, dintre care numai Cosima a ajuns la bătrânețe. O a doua mare dragoste a lui Liszt a fost prințesa Carolyne von Sayn-Wittgenstein pe care a întâlnit-o în Kiev. Ambele doamne erau căsătorite înainte de a fi cucerite de Liszt, Marie D'Agoult având deja doi copii cu contele Charles D'Agoult. La sfârșitul vieții Liszt îmbracă sutana, fiind deseori acuzat de materialism și ipocrizie.

Liszt și-a continuat cariera de pianist și compozitor (începând-o chiar și pe cea de dirijor) în ciuda zbuciumurilor din viața sa. Frământat de o fire contradictorie și atins de flacăra geniului va aduce inovații în toate domeniile artei sunetelor. Înainte de aceasta însă, influențele sale îi vor modela stilul. Începând cu Czerny - mai ales în primele compoziții, cu Beethoven și terminând cu Berlioz, Paganini și Chopin, Liszt preia de la fiecare diferite elemente pe care le integrează propriului stil. Dacă de la Berlioz va asimila monumentalitatea, subiectivismul și va descoperi prin el însemnătatea culorii, de la Chopin va remarca și integra poezia muzicii, capabilă să redea atât nuanțe coloristice sublime cât și nuanțe furtunoase (de tip Sturm und drang). Contactul cu

6 Grove HTML Version 3; „Franz Liszt” - 1. Early Childhood, paragraful 2 7 H.C. Schonberg; „Viețile Marilor Compozitori”, „Franz Liszt”, pag. 191

Paganini din 1831 l-a zguduit pe Liszt: Ce om, ce vioară, ce artist! Dumnezeule! Ce suferințe, ce nefericire, ce suplicii în acele patru corzi!8 Pe lângă parafrazele din creația paganiniană, Liszt preia tehnica transcendentală și își amplifică dorința de spectaculozitate. Abordarea matură a orchestrei se realizează destul de târziu și este încoronată de lucrarea sa Faust - dedicată lui Berlioz. Nici aici Liszt nu-și limitează creativitatea, din contră. O caracteristică în creația lisztiană este abordarea caleidoscopică a orchestrei, fiind văzută ca un ansamblu de ansambluri - noțiune continuată de către Mahler și Richard Strauss.

Astfel, printr-o asiduă perfecționare de sine (unul din multele aforisme ale lui fiind: critica începe cu critica de sine), Liszt devine o adevărată somitate a muzicii de avangardă, a muzicii cu program, pe care o și teoretizează. Pe lângă faimoasa sa invenție - poemul simfonic, Liszt, ca un adevărat profet, inuiește o mulțime de elemente ce vor fi exploatate în secolul XX de către un Debussy, un Bartok chiar și de un dodecafonist ca A. Schonberg. Din punct de vedere al materialului sonor, Liszt este remarcabil de ingenios, dispunând de un izvor tematic și armonic inepuizabil!

În Trois Caprices Poétiques, numărul 3, Un Sospiro, se întâlnesc frânturi din muzica secolului XX precum utilizarea pentatoniei anhemitonice în melodie (caracteristică întâlnită mai târziu la Debussy):

Ex. 5, Un Sospiro, măs. 3-5, portativul I

În aceeași lucrare apar fragmente din modul Messiaen 2, într-un mers treptat descendent la bas, deasupra căruia construiește acorduri ce pot fi încadrate în sistemul axelor lui Lendvai:

Ex. 6, Un Sospiro, măs. 44-47

8 Grove HTML Version 3; „Franz Liszt” - 5. Contacts with Parisian society, paragraful 3

Fragmentul din bas: Re-Do-Si-La-Sol# este precedat de Sol#-Fa#-Fa becar - (Mi) în măsurile 42-43. Ultimul sunet (Mi) nu este inclus în modul Messiaen II, scara octatonică ce se formează diferind cu un singur sunet. Acordurile majore: Re - Si - Sol#, printr-o posibilă continuare a secvenței - adăugarea acordului Fa major, completează axa Re-Sol#. Notoria temă din Faust anunță a doua școală vieneză, subliniază acordul mărit și elidează armura.

Ex. 7, Faust, incipitul

În lucrarea Ossa Arida (1879) întâlnim o suprapunere de terțe ce completează întreaga scară diatonică.

Mephisto Valse numărul 3 este de asemenea ofertant prin prezența unor sonorități ce vor răsuna în prima jumătate a secolului XX. Incipitul acestei lucrări nu poate fi definit decât prin suprapunere de cvarte, legarea de tonalitate devenind practic imposibilă. Se remarcă gustul pentru acordul micșorat cu septimă mică, o altă construcție preferată de impresioniști. Tot aici se întâlnește melodica hexatonică:

Ex. 8, Mephisto Valse Nr. 3, măs. 22-24

Exemplele pot continua, amintind lucrarea Nuages Gris în care virtuozitatea lipsește cu desăvârșire, exploatând sentimentul imponderabilului și al ambiguității - finalul constând în două structuri acordice cu adevărat moderne pentru perioada aceea:

Ex. 9, Nuages Gris, măs. 47-49

Liszt scrie în 1885 Bagatelle sans tonalité, probabil una din cele mai îndrăzneațe lucrări ale secolului XIX. Acum înțelegem ce-a vrut să spună Liszt, într-una din conversațiile cu prințesa

Sayn-Wittgenstein, când i-a mărturisește că printre ultimele sale ambiții a fost să arunce o lance în tărâmul nemărginit al viitorului.

Iată deci, câteva din rezultatele activității creatoare ale lui Franz Liszt. Aceste previziuni ale muzicii viitorului s-au dovedit a fi corecte. La un moment dat a declarat, în favoarea disonanțelor, că acordul pantonal va fi în curând baza armoniei și că viitoarele acorduri vor consta în exclusia arbitrară a anumitor intervale. Însă pe lângă această latură profetică, Liszt a avut și multe alte merite: el a inventat masterclass-ul; el a creat și a denumit recitalul; Liszt a pus bazele dirijatului modern ce se opune morilor de vânt (denumirea pe care le-a dat-o dirijorilor-metronom); lied-urile sale, deși foarte puțin cunoscute, ar putea constitui o legătură între liedul lui Schumann și cel al lui Wolf; contopirea genului de sonată în forma de sonată (Sonata pentru pian în si minor, încheiată în februarie 1853) schimbă pentru totdeauna modul de gândire al compozitorilor asupra formelor muzicale; modul său unic de parafrazare și transcripțiile sale - fiind uneori numite și înregistrari gramofonice ale secolului XIX - vor ridica un nou standard al acestor tehnici. Amintim și sistematizarea programatismul, invenția poemului simfonic - ca înlocuitor al simfoniei cvadrupartite, abordarea caleidoscopică a orchestrei, plasarea pianului în sala de concert pe partea dreaptă a scenei, susținerea prezervării individualității artistice... Schimbările pe care le-a produs Franz Liszt pentru muzica viitorului sunt, cel mai probabil, unice. Nu poate fi omisă solidaritatea sa, în special față de compozitori, atât cei ai trecutului cât și contemporani cu el. Publică ediții ale celor 32 de Sonate pentru Pian de Beethoven (1857), Nocturnele lui John Field, ediţia completă a Studiilor de Chopin (1878) şi colecţii de sonate de Schubert şi Weber. Deasemeni a fost un promotor al lucrărilor lui Wagner și Berlioz. În ciuda vieții sale personale complicate - mereu subiect de discuție al vremii, Liszt emancipează rolul artistului, ridicându-l la rang de nobil, prin exemplu personal în viața profesională (și de scenă). Dihotomia personalității sale, o hiperbolă a trăsăturii general-umane este descrisă atât de bine de către Hans Christian Andersen, după audierea unui recital de Liszt, la 1842, în Hamburg:

În timp ce Liszt ședea în fața pianului, prima impresie a personalității sale provenea din aparița unor patimi puternice pe chipul său pal, așa încât mi se părea că un demon s-a țintuit iute asupra instrumentului de unde râurau sunetele afară - venite din sângele său, din gândurile sale; era un demon ce i-ar elibera sufletul din robie; era în chinuri. Sângele său a curs și nervii săi au trepidat; însă în timp ce cânta, demonul a dispărut. Am privit cum chipu-i palid capătă o expresie din ce în ce mai nobilă, mai luminoasă; sufletul divin radia din ochii săi, din înfățișarea sa; a devenit la fel de fermecător cum numai înflăcărarea și entuziasmul își fac adoratorii.9

Ce este geniul? Geniul este „capacitatea de a suporta dureri infinite”10. Geniul este „un om în exces”11. Geniul este „un talent prevăzut cu idealuri”12.

9 Grove HTML Version 3; „Franz Liszt” - 8. The Glanzzeit, 1839-1847, paragraful 8 10 maximă - Thomas Arlyle (http://enciclopedie.citatepedia.ro) 11 maximă - Costel Zăgan (http://enciclopedie.citatepedia.ro) 12 maximă - M. Somerset Maugham (http://enciclopedie.citatepedia.ro)