FORMAREA LA ELEVI A COMPETENŢEI DE "A ÎNVĂŢA SĂ ÎNVEŢE", ÎN SCOPUL VALORIFICĂRII INFORMAŢIILOR SPECIFICE DISCIPLINELOR TEHNICE

Competenţa a învăţa să înveţi reprezintă” abilitatea de a se implica şi de a persevera în

învăţare, de a organiza propria învăţare, gestionând eficient timpul şi informaţia, atât individual,

cât şi în grup” [1]. Aceasta include conştientizarea nevoilor individuale de învăţare, identificarea

oportunităţilor existente şi abilitatea, capacitatea de a depăşi obstacolele care pot apărea, în

scopul realizării unei învăţări de succes.

Necesitatea formării şi dezvoltării competenţei “a învăţa să înveţi” este justificată prin

raportare la societatea actuală în permanentă schimbare şi a pieţei muncii care determină

insuficienţa achiziţiilor realizate în şcoală, în termeni de cunoştinţe, competenţe şi calificări,

pentru o integrare adecvată pe piaţa muncii şi, mai larg, în societate. Statutul de competenţă-cheie

al competenţei a învăţa să înveţi este fundamentat, în principal, pe trei consideraţii:

a) această competenţă este o finalitate valorizată la nivelurile social şi individual, fiind asociată

ideilor de „societate care funcţionează bine” [2] şi „viaţă de succes”;

b) este un instrument care oferă răspunsuri la cerinţele complexe şi importante ale unui spectru

larg de contexte;

c) este o competenţă vitală pentru toţi indivizii.

Într-un mediu social dinamic, cu provocări complexe care le solicită adaptarea la situaţii

noi, imprevizibile, elevii trebuie să-şi însuşească un volum mare de date, informaţii, noţiuni

abstracte, concepte care circulă cu viteză foarte mare, atât în cadrul educaţiei formale cât şi a

educaţiei informale, care le solicită capacitatea de analiză, procesare şi transfer, dar şi o

actualizare ale acestora în acord cu noutăţile din domeniul mecanicii.

Dezvoltarea şi progresul industriei au impus utilizarea unor materiale inteligente, cu

memoria formei, polimerice, oxidice sau compozite având proprietăţi mecanice, chimice şi

termice superioare materialelor clasice.

Evoluţia materialelor tradiţionale sau moderne, ecologice/naturale sau artificiale ca

diversitate, rol şi funcţie reprezintă un proces aflat în permanentă transformare dar şi în strânsă

legătură cu societatea (nivel de civilizaţie), dar şi cu natura (poluare şi/sau protecţie).

În acest context, alegerea materialului pentru industrie reprezintă o problemă complexă

care necesită cunoaşterea structurii, proprietăţilor si a proceselor fizice si chimice care au loc în

utilizarea şi prelucrarea materialelor, pe baza unor criterii şi a unor metode optime de selecţie.

Evoluţia oricărui specialist în mediul concurenţial actual, specific economiei de piaţă, nu

se poate produce decât în condiţiile acumulării şi însuşirii unor cunoştinţe solide pe parcursul

diferitelor etape de şcolarizare şi transformate ulterior, în instrumente de valorizare profesională.

La nivel general, aplicaţiile cunoaşterii şcolare nu sunt prospectate în viaţa cotidiană,

elevii nu găsesc, nu sesizează utilitatea acestora. Din altă perspectivă, distribuţia modulelor de

specialitate în structura programei, timpul redus care este alocat predării unei discipline tehnice în

raport cu disciplinele din trunchiul comun şi imposibilitatea însuşirii eficiente ale acestora, pot

conduce la scăderea motivaţiei şcolare, eşec sau abandon şcolar.

Pornind de la aceste considerente, se poate afirma că problematica procesului de

dezvoltare şi afirmare a competenţei de autonomie în învăţare la elevi se centrează pe pe

fundamentarea unei baze ştiinţifice de cunoştinţe, noţiuni, concepte, aspecte teoretice şi practice

din cadrul culturii de specialitate.

În dezvoltarea competenţei a învăţa să înveţi la elevi, strategiile de predare-învăţare-

evaluare adecvate sunt vitale. Acestea trebuie să includă cu obligativitate predarea explicită a

unor tehnici şi metode de învăţare, precum realizarea hărţilor conceptuale, rezumarea, luarea

notiţelor, întrucât modul în care profesorii concep şi utilizează aceste instrumente de generare şi

activare a cunoaşterii elevilor influenţează decisiv nu numai performanţele şcolare ale elevilor, ci

şi modul în care aceştia abordează şi soluţionează probleme reale din viaţa cotidiană, sarcinile de

la locul de muncă.

În cadrul disciplinelor tehnice putem identifica o abordare a competenţei a învăţa să

înveţi din viziunea profesorului-actor, care gândeşte nu doar în termeni de comportamente

observabile ale elevilor, ci şi în termeni (auto) reflexivi asupra modului în care organizează

contextul în care se desfăşoară demersul instructiv şi îşi joacă rolul pentru dezvoltarea

competenţei a învăţa să înveţi la elevi. Această abordare interpretativă este, în fapt, generatoare

de veritabile sugestii metodologice, derivate din coborârea în concret a conceptului de ,,a învăţa

să înveţi" şi asimilarea lui în mintea profesorului cu noţiunea de învăţare eficientă şi bune practici

validate în experienţa activităţii la clasă.