E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: Ioan 9, 1-38

Foaia cateheticӑ Duminica a 6-a după Paşti

(a Orbului din naştere)

NR. 152

20 MAI‘12

Apostolul*: Fapte 16, 16-34

Î n vremea aceea în timp ce ne duceam la rugăciune, ne‐a întâmpinat o slujnică tână-

ră care avea duh pitonicesc şi care le aducea stăpânilor ei mult câştig prin ghicit. Aceasta, ținându‐se după Pavel şi după noi, striga, zicând: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului‐Celui‐Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii…”. Şi pe aceasta a fă- cut‐o timp de multe zile. Iar Pavel, supărân-du‐se, s’a întors şi i‐a zis duhului: „În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc să ieşi din ea!” Şi chiar în ceasul acela a ieşit.Şi stăpânii ei, văzând că li s’a dus nădejdea câştigului, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i‐au târât în piață înaintea dregătorilor. Şi ducându‐i la judecători, au zis: „Aceşti oameni, care sunt iudei, ne tulbură cetatea şi vestesc obiceiuri pe care nouă, romani fiind, nu ne este îngă-duit să le primim şi nici să le facem”. Şi împo‐triva lor s’a ridicat şi mulțimea. Şi judecătorii, rupându‐le hainele, au poruncit să‐i bată cu vergi. Şi după ce le‐au dat multe lovituri, i‐au aruncat în temniță, poruncindu‐I temniceru-lui să‐i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea poruncă, i‐a vârât în temnița cea

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Î n vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Săi L‐au în-trebat, zicând: „Învățătorule, cine a păcătu‐

it, el, sau părinții lui, de s’a născut orb?” Iisus a răspuns: „Nici el n’a păcătuit, nici părinții lui, ci pentru ca’ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu. Lucrurile Celui ce M’a trimis trebu-ie ca Eu să le fac până este ziuă; că vine noap‐tea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!” Aceasta zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i‐a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” ‐ care se tâlcuieşte: trimis ‐. Deci s’a dus şi s’a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce‐l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?…”. Unii ziceau: „El este”. Alții ziceau: „Nu, ci seamănă cu el”. Dar el zicea: „Eu sunt”. Deci îi ziceau: „Cum ți s’au deschis ochii?” Ace‐la a răspuns: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi mi‐a uns ochii şi mi‐a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci ducân‐du‐mă şi spălându‐mă, mi‐am dobândit vede-rea”. Şi i‐au zis: „Unde este acela?” El a zis: „Nu ştiu”. Atunci l‐au dus la farisei, pe cel ce oarecând fusese orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i‐a deschis ochii. Deci din nou îl în-trebau acum şi fariseii, cum şi‐a dobândit vede-rea. Iar el le‐a zis: „Tină a pus pe ochii mei şi m’am spălat şi văd”. Deci ziceau unii dintre fa-risei: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiind-că nu ține sâmbăta”. Iar alții ziceau: „Cum poa-te un om păcătos să facă astfel de minuni?…”. Şi dezbinare era între ei. Atunci i‐au zis din nou orbului: „Tu ce zici despre el, că ți‐a deschis ochii?” Iar el a zis: „E profet”.

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetică

Dar Iudeii n’au crezut despre el că era orb şi şi‐a dobândit vederea până ce n’au chemat pe părinții celui care‐şi dobândise vederea. Şi i‐au întrebat, zicând: „Acesta este fiul vostru des-pre care ziceți că s’a născut orb? Ei bine, cum de vede acum?” Răspunzând atunci părinții lui, au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s’a născut orb; dar cum de vede el acum, noi nu ştim; sau cine i‐a deschis ochii, nu ştim; între-bați‐l pe el; e în vârstă, el despre sine va vor-bi”. Pe acestea le‐au spus părinții lui, pentru că se temeau de Iudei. Fiindcă Iudeii se înțelese-seră că dacă cineva Îl va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinții lui: „E în vârstă, întrebați‐l pe el”. Deci l‐au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i‐au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos”. A răs-puns deci acela: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că am fost orb şi acum văd”. Deci i‐au zis: „Ce ți‐a făcut? Cum ți‐a deschis ochii?” Le‐a răspuns: „Acum v’am spus şi n’ați auzit? De ce vreți să mă mai auziți o dată? Nu cumva vreți şi voi să vă faceți ucenici ai Lui?” Şi l‐au ocărât şi i‐au zis: „Tu eşti ucenic al aceluia, dar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu lui Moise i‐a vorbit, dar pe acesta nu‐l ştim de unde este”. A răspuns omul şi le‐a zis: „În aceasta stă minunea, că voi nu ştiți de unde este, şi El mi‐a deschis ochii. Noi ştim că Dumnezeu nu‐I ascultă pe păcătoşi; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi‐I face voia, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s’a auzit să fi des-chis cineva ochii unui orb din naştere. De n’ar fi Acesta de la Dumnezeu, n’ar putea să facă nimic”. Au răspuns şi i‐au zis: „Pe de‐a’ntregul în păcate te‐ai născut, şi tu ne înveți pe noi?…”. Şi l‐au dat afară. Şi a auzit Iisus că l‐au dat afară. Şi, găsindu‐l, i‐a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” El a răs-puns, zicând: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” Şi a zis Iisus: „L‐ai şi văzut! şi Cel ce vor-beşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: „Cred, Doamne!” Şi I s’a închinat.

mai dinlăuntru şi le‐a strâns picioarele’n bu‐tuci. Dar spre miezul nopții, Pavel şi Sila se ru‐gau şi‐I cântau laude lui Dumnezeu; iar cei înlănțuiți îi ascultau. Şi deodată s’a făcut cutremur mare, încât temeliile temniței s’au zguduit şi îndată toate uşile s’au deschis şi legăturile tuturor s’au dezlegat. Şi când s’a deşteptat temnicerul şi a văzut uşile temniței deschise, şi‐a scos sa-bia şi voia să se omoare, crezând că cei legați au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas mare, zi‐când: „Să nu‐ți faci nici un rău, că toți sun‐tem aici!” Iar acela a cerut lumină şi s’a repezit înlă-untru şi, tremurând, a căzut în fața lui Pavel şi a lui Sila; şi, scoțându‐i afară, le‐a zis: „Domnilor, ce trebuie să fac eu ca să mă mântuiesc?” Iar ei au zis: „Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui, tu şi casa ta”. Şi i‐au grăit cuvântul Domnului, şi tuturor celor din casa lui. Şi luându‐i într’acel ceas al nopții, le‐a spă-lat rănile şi s’a botezat îndată, el şi toți ai lui. Apoi i‐a dus în casă şi a pus masa şi s’a veselit cu toată casa, pentru aceea că au crezut în Dumnezeu.

PAGINA 3 Foaia catehetică PAGINA 3 Foaia catehetică

Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se în-tâmplă cu fierul băgat în foc: se face foc, ră-mânând totuşi fier după fire. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Faptul că su-fletul dă viaţă trupului unit cu el dovedeşte că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu în mai mare măsură decât au fost îngerii. Toc-mai de aceea în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului molipseşte şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la părtăşia cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletu-lui, din pricina patimilor, şi astfel apare osteneala trupească. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se sim-te bolnav şi slăbit. Se vădeşte spusa Domnului: “Că duhul osârduitor este, iar trupul neputin-cios" (Mat. 26, 41). Din această pricină, tradiţia ortodoxă statorniceşte ca înaintarea sufletului să fie paralelă cu cea a trupului. (…) Prin urmare, există o deosebire limpede între suflet şi trup, dar nici unul dintre ele nu are putinţă să existe inde-pendent de celălalt. De altfel, chiar şi la moarte, sufletul “în chip silnic se desparte din legătura sa". Iar despărţirea are loc “prin voia dumnezeias-că". Deci sufletul nu este omul, ci sufletul omului; şi nici trupul nu este omul, ci trupul omului. Omul este alcătuit din suflet şi trup, este o fiinţă psiho- somatică. Prin urmare, şi trupul va fi îndumnezeit şi va fi înviat la A Doua Venire, trecând în veşni-cie. (…)

Sufletul omului este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spu-ne că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este “dragostea mintală a sufletu-lui". Astfel că noi deosebim energia minţii de energia raţiunii. Mintea este un lucru, raţiunea altul. Mintea este ochiul sufletului. Şi întocmai cum ochiul trupului vede întreaga creaţie a lui Dumnezeu, la fel şi ochiul sufletului, care este

mintea, dobândeşte experierea lui Dumnezeu. Acesta este felul în care lu-crau puterile sufletului înainte de cădere.

Mintea lui Adam vedea pe Dumnezeu iar raţiunea sa avea iscusinţa de a înfăţişa această experiere. Deci pu-tem spune, păstrând analogi-ile, că aşa cum Mintea (Ta-tăl ) naşte Cuvântul (Hristos), la fel mintea omului naşte cu-vântul/raţiunea (logos). Dacă mintea e sănătoasă, atunci şi raţiunea e sănătoasă. La fel se

întâmplă şi cu duhul care este, aşa cum am spus, dragostea mintală a sufletului. Dacă mintea e să-nătoasă, dragostea este şi ea sănătoasă, deoare-ce este întoarsă către Dumnezeu şi astfel se pune în lucrare beţia duhului şi răpirea minţii. Dacă mintea este bolnavă, cădem din adevărata dra-goste, adică avem parte de idolul dragostei, nu-mit de Părinţi “dragoste necuviincioasă".

(…) înainte de cădere, Adam era în starea de lumi-nare a minţii, a doua treaptă a vieţii duhovniceşti. După cădere mintea sa era întunecată şi mărgini-tă. Ce s-a întâmplat de fapt? Raţiunea a încercat să împresoare mintea umană. Ea s-a răzvrătit îm-potriva minţii; a încercat, prin lucrarea ispitirii diavoleşţi, să tâlcuiască felul în care trebuie să ajungă omul la îndumnezeire, anulând deci po-runca lui Dumnezeu. Ajungem astfel la identifica-rea minţii cu raţiunea. Mintea, în loc să cârmuias-că raţiunea, este acum una cu ea. De fapt, când vorbim de păcatul strămoşesc şi de urmările lui, înţelegem trei lucruri: funcţionarea defectuoasă a minţii, adică mintea a încetat să mai funcţioneze normal; identificarea minţii cu raţiunea care, în- tr-un fel, a dus la divinizarea raţiunii; şi, în final, supunerea minţii faţă de patimi, frică şi condiţiile înconjurătoare. Iată adevărata moarte a omului, destrămarea sa totală, moartea sa lăuntrică. Min-tea i s-a întunecat. Şi aşa cum, atunci când ochiul trupesc este vătămat, întregul trup este întune-cat, la fel şi când orbeşte ochiul sufletului - care este mintea - întregul organism duhovnicesc se îmbolnăveşte şi cade în beznă adâncă. (…)

Însă aceasta, pe lângă faptul că a dus la perturba-

Întunecarea minţii IPS Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos

rea întregii funcţionări lăuntrice a sufletului, a dus în acelaşi timp şi la o perturbare exterioară a omului; acum el se raportează cu totul altfel la aproapele său, la Dumnezeu, la lume şi la întrea-ga creaţie. Raţiunea este aceea care încearcă să-l întâlnească pe Dumnezeu, întrucât mintea nu este în stare să ajungă la părtăşia cu El. Astfel se creează idoli şi religii idolatre, precum şi toate ereziile. Întrucât mintea nu mai este în stare să-l vadă pe om în chip dumnezeiesc, raţiunea îl vede şi ea în mod diferit, sub înrâurirea patimilor. Omul îşi exploatează aproapele din pricina iubirii de slavă şi a lăcomiei. El îşi socoteşte aproapele un obiect de desfătare şi idolatrizează întreaga zidire. Se vădeşte ceea ce spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: “Zicându-se pre sine a fi înţelepţi, au înebunit şi au mutat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor cu patru picioare, şi al celor care se tâ-răsc" (Rom. 1, 22-23).(…)

Când facultatea mintală a omului nu funcţionea-ză cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său spre a-şi întări egoista sa siguranţă şi fericire. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: “Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţ̧ia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă..., dacă..., pro-babil că aş fi dus o viaţă creştinească". Avem im-presia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Totuşi eu obişnuiesc să spun me-reu că problemele exterioare nu vor înceta nicio-dată. Acum avem necazuri cu studiile, mai târziu ne facem griji pentru carieră sau căsătorie. Creş-terea copiilor dă naştere altor probleme. După aceea vom fi preocupaţi de viitorul copiilor sau poate până la urmă chiar al nepoţilor... Nu mai vorbesc despre celelalte probleme datorate servi-ciului şi obligaţiilor sociale. Problemele nu se sfâr-şesc niciodată. Însă trebuie să le depăşim.

Înseamnă că trebuie să găsim ade-vărata problemă care ne chinuieş-te, iar aceasta este, cu siguranţă, o problemă lăuntrică. Şi când spun problemă lăuntrică, înţeleg întu-necarea minţii. Căci, în starea

noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase.

Trebuie să ne dăm seama că suntem închişi în temniţa lumii şi a simţurilor noastre, deoarece mintea ne este bolnavă. Când suntem întemni-ţaţi, indiferent cât de bune ar fi condiţiile, ele nu ne pot ajuta cu adevărat. Realitatea este că sun-tem în temniţă. Chiar dacă ni se îngăduie să ne decorăm închisoarea, chiar dacă ni se dă o mân-care mai bună, chiar dacă ni se creează cele mai confortabile condiţii, toate sunt inutile, căci tot întemniţaţi suntem, trăind în îngrozitoarea at-mosferă a închisorii. Când mintea este întuneca-tă, moartă, întreaga lume este o groaznică închi-soare - şi deci chinuitoare. Când mintea ne este luminată şi liberă, întreaga lume este un dar al lui Dumnezeu, făcut nouă. Atunci vedem în întreaga fire “raţiunile existenţelor”, cum spun Sfinţii Pă-rinţi. Căci noi credem că firea nu se cârmuieşte de legile firii, ci de “raţiuni necreate”, adică energia proniatoare a lui Dumnezeu Care cârmuieşte în chip personal întreaga lume. Şi oriunde există un nou început şi o armonie, aceasta nu se datorea-ză existenţei vreunei legi fireşti, ci credincioşiei lucrării dumnezeieşti; altfel spus, aşa vrea Dumnezeu să lucreze până în sfârşit.

Deci luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numi-ţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii soco-tesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecu-vântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire. Căci mintea luminată este în stare să osebească între energiile create şi cele necreate şi astfel învăţ ̧ă să teologhisească. Fiindcă teologhisirea înseamnă distingerea între energiile create şi necreate. Din acest motiv spun că problema principală a omului este cum să înve-

ţe să-şi vadă starea de boală lăun-trică, care este chiar întemniţarea şi întunecarea minţii.

(Text preluat din “Boala şi tămădui-rea sufletului în Tradiţia ortodoxă”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2001)

PAGINA 4 Foaia catehetică PAGINA 4 Foaia catehetică

PAGINA 5 Foaia catehetică PAGINA 5 Foaia catehetică

Tragedia creaţiei a venit o dată cu căderea omu-lui şi ea se continuă în nestatornicia noastră per-manentă. Înclinaţi spre rău, detestăm şi comba-tem răul; în dorul nostru după binele absolut, după Dumnezeu, Îl împingem deoparte şi I ne împotrivim.

Având în chip inseparabil în Sine pe Dumnezeu şi pe om, Hristos este singura soluţie la acest con-flict aparent de nerezolvat. El este cu adevărat "Mântuitorul lumii" (Ioan 4, 42). El este măsura tuturor lucrurilor, dumnezeieşti şi omeneşti. El este singura cale spre Tatăl. El este soarele ce lu-minează universul. Numai în lumina Sa poate fi văzută calea.

Suntem în chip firesc atraşi spre Cel Preaînalt, dar pelerinajul nostru spre El trebuie să înceapă cu o pogorâre în străfundurile iadului. Sfântul Apostol Pavel a spus despre Hristos: "Iar aceea că S-a suit - ce înseamnă decât că El mai întâi s-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel Ce S-a pogorât, El este şi Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul" (Efeseni 4, 9-10). Şi aceasta este calea şi pentru noi după cădere. Coborâm la iad în conştiinţa noastră; din clipa în care ni se descoperă chipul Omului veşnic, devenim tot mai intens conştienţi de starea noas-tră întunecată. Suntem copleşiţi de întristare. Agonia spiritului nostru e atât de acută, încât nici o durere fizică nu se poate compara cu această suferinţă atemporală. Cu ultimele rămăşiţe ale puterii noastre ne rugăm pentru ajutor de Sus. Afundaţi în păcate, ne vedem smulşi de la Dumnezeu, şi din adâncuri strigăm: "M-a lovit moartea. Vino şi fă-mă întreg. Vino şi depărtează tot ceea ce mă întinează. Vino şi săvârşeşte întru mine tot ceea ce este bine plăcut înaintea Ta. Sunt ţinut rob în întuneric. N-am putere să mă ridic până la Tine".

Prin întuneric, prin tot ceea ce întinează, am în vedere aici mândria. Mândria este rădăcina orică-rui păcat. Hristos Şi-a început propovăduirea pe pământ printr-o chemare la pocăinţă - la o schim-bare radicală a atitudinii faţă de viaţă. Perspectiva

noastră normală se schimbă în contra-riul ei: smerenia înal-ţă, mândria coboară. Dumnezeu ni S-a ară-tat într-o smerenie absolută. Acesta este începutul căinţei ca-re n-are sfârşit pe pământ, fiindcă un sfârşit ar indica în-dumnezeirea desă-vârşită, egalitatea cu Hristos-Dumnezeu.

Rugăciunea plină de întristare devine

atotînvăluitoare. N-a mai rămas nimic în mintea sau inima noastră: moartea închide întreaga cre-aţie şi înainte de toate pe noi înşine. Şi iată ni se arată ceea ce "ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit" (1 Corinteni 2, 9) - o rază a Soarelui necreat care străbate adânc în întunericul nostru.

Această lumină dumnezeiască, ascunsă, tainică prin natura ei, dă o nouă viaţă sufletului. Imateri-ală şi nevăzută, însă uneori văzută, ea atrage cu blândeţe la sine mintea omului; şi atunci pămân-tul şi toată zarva sa sunt uitate. Blajină, e mai pu-ternică decât orice altceva. Mângâie sufletul; ini-ma se topeşte, mintea se linişteşte. E viaţa pă-trunsă de iubire. Îndoiala şi teama sunt izgonite. Moartea fuge din faţa ei.

Duhule Sfinte, tainică Lumină, Lumină nepătrun-să, Lumină mai presus de orice nume, vino şi te sălăşluieşte în noi. Izbăveşte-ne de întunericul necunoştinţei şi umple-ne cu noianul cunoştinţei Tale!

Această Lumină e Lumina Dumnezeirii. Nespus de delicată, nu ne dăm seama de apropierea ei. Ea poate veni în miezul nopţii sau la amiază. În între-gime lumină, ea este răsuflare a iubirii. Aduce pa-ce. Aduce o experienţă a învierii. Mintea omului intră pe tăramul în care nu mai există moarte. Timpul se opreşte. Lumea, mistuită până atunci de moarte, vine la viaţă.

Prin întuneric la lumină Părintele Sofronie Saharov

PAGINA 6 Foaia catehetică PAGINA 6 Foaia catehetică

Doamne, Iisuse Hristoase, Lumină veşnică, Care ai strălucit din Tatăl mai înainte de a fi lumea, Care ai deschis ochii orbului din naştere, deschi-de şi ochii inimilor noastre şi dă-ne să Te vedem pe tine, Ziditorul şi Dumnezeul nostru!

Dă-ne să simţim cuvântul evan-ghelic al lui Hristos ca pe o Lu-mină fără de moarte, ca pe o putere dumnezeiască cretoare, ca pe o nouă treaptă în creaţie; acum însă nu sub forma unei porunci - "Să fie... " - ci ca un cuvânt grăit cu o fiinţă raţiona-lă. "Întru libera Sa voinţă ne-a născut prin cuvântul adevăru-lui" (Iacob 1, 18).

Nu există vehemenţă în cuvân-tul lui Hristos: omul este liber să-l respingă, deşi întreaga lu-me va fi judecată de acest cuvânt. Cel ce îl pri-meşte ştie de unde vine - ştie dacă a fost rostit de un om sau dacă s-a pogorât cu adevărat "de la Părintele luminilor" (Iacob 1, 17).

Hristos e Lumina lumii. El ni L-a descoperit pe Tatăl Ceresc şi ne-a arătat ce este omul. Fără El am avea puţine cunoştinţe despre Dumnezeu sau despre om. Hristos este Adevărul Veşnic ce depă-şeşte toate "adevărurile ştiinţifice" care prin ele însele sunt efemere. E cu neputinţă să cunoaştem Adevărul care este Hristos altfel decât ascultân- du-L pe El: "Dacă veţi rămâne ȋntru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaş-te adevărul, iar adevărul vă va face liberi… Ade-văr, adevăr vă spun: De va păzi cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea ... De Mă iu-beşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el" (Ioan 8, 31. 32.51; 14,23). Treimea ne va face locaşul Său nu pentru o vreme, ci pentru o veşnicie.

Astfel, cei care într-un fel sau altul Îl resping pe Hristos nu ştiu Ce şi pe Cine resping. Hristos e În-ţelepciunea, Înţelepciunea mai înainte de veci şi ascunsă, pe care stăpânitorii şi slujitorii acestei lumi nu o cunosc. "Grăim înţelepciunea lui Dumnezeu cea ȋntru taina cea ascunsă" (1 Corin-

teni 2, 7). Înaintea venirii lui Hristos, întreaga lu-me, toate popoarele pământului, umblau în întu-neric, neştiind calea ce le conduce la împărăţia lui Dumnezeu şi la Tatăl nostru. Acum aceste taine ni

s-au descoperit. Ni s-a dat cunoştinţa sigură a sensului ultim al venirii noas-tre în lume. Hristos ne-a vestit iubirea Tatălui pentru noi şi ne-a arătat în El Însuşi pe Tatăl. Dar noi L-am răstignit şi, atunci când era spânzurat pe cru-ce, ne-am bătut joc de El; şi până as-tăzi continuăm să ne batem joc de El.

(Text preluat din cartea "Rugăciunea experienţa Vieţii

Veşnice", Editura Deisis, Sibiu, 2007)

În toate trupurile binecinstitorilor creştini, care sunt temple nezidite de mână omenească, se află o lumină raţională – sufletul, care vine de la

Soarele raţiunii supreme – Dumnezeu, Cel ce se face “văzut” în lume, ca şi sufletul în trup. Îmi dau seama când îmi pătrunde în suflet Soarele cunoş-tinţei – Dumnezeu; atunci mă simt uşor, simt căl-dură şi lumină; simt şi când se îndepărtează de mine, lăsând întuneric şi suferinţă.

Aşa cum, în universul material, atunci când soa-rele se acoperă sau se îndepărtează, vine întune-ricul, şi în universul spiritual întunericul vine o da-tă cu îndepărtarea de suflet a Soarelui care lumi-nează mintea şi când El este acoperit de o negură blestemată.

Aşa cum în universul material rămâne întotdeau-na o urmă de lumină şi după apusul soarelui, fiind acela de o incomparabilă imensitate, tot aşa şi în suflet rămâne o urmă de lumină şi după îndepăr-tarea Soarelui duhovnicesc, fiindcă Acela este pretutindeni şi fiindcă stăpânul întunericului nu este din cale-afară de puternic şi, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu ne poate întuneca sufletul cu totul.

Trebuie totuşi să ne ferim, pentru că, aşa cum a spus Mântuitorul, să nu ne cuprindă cu desăvâr-şire întunericul (Ioan 12,35).

Sfântul Ioan de Kronstadt

Nu te lua după ce văd ochii. Căci ochii văd cele de deasupra, nu cele din adânc; văd veşmântul, nu miezul; văd actorul, nu omul; văd omul, nu pe Dumnezeu. Mintea binecuvântă vede ceea ce ochiul nu poate vedea; vede adâncurile de sub su-prafaţă, vede miezul de sub veşmânt, vede omul de dincolo de actor, şi pe Dumnezeu dincolo de om. Cele ce nu se văd sunt pentru cei maturi; cele ce se văd sunt pentru copii. Toate profunzimile şi ȋnălţimile fiinţei sunt nevăzute; tot miezul, toată esenţa şi tot rostul tuturor lucrurilor este nevăzut – nevăzut pentru ochiul simţitor, dar văzut pentru ochiul lăuntric, pentru vederea dumnezeiască din lăuntrul nostru, iar aceasta este mintea. Într-un cuvânt, ochiul trupesc vede semnele sau chipuri-le, iar mintea vede duhul şi rostul.

“Pentru ce în pilde grăieşti lor?” – întrebau uceni-cii pe Domnul lor. Iar El le răspunse: “Pentru că vouă s-au dat a cunoaşte tainele împărăţiei ceru-rilor, iar acelora nu s-au dat” (Mat. 13:11). Des-chişi sunt ochii lor, dar mintea nu le e deschisă. Cu ochii trupeşti privesc şi văd lucruri trupeşti, văd suprafaţa acelor lucruri, culoarea şi forma lor, dar nu sunt în stare să vadă nici miezul cel dinlă-untru, nici rostul, nici înţelesul acelor lucruri. De aceea, lor trebuie să le vorbeşti în pilde, adică în simboluri sau imagini, în descrierile înfăţişărilor exterioare, accesibile ochiului. Aceasta se asea-mănă hranei sugarilor. Adulţii au nevoie de o hra-nă mai consistentă. Omul împlinit cunoaşte taine-le, căci se străduieşte neîncetat să afle cele dinlă-untru.

Poveştile sunt pentru copii. Simbolismul, esteticul naturii e pentru copii. Toate acestea sunt frumoa-se şi fireşti. Este frumos să fii copil, şi este firesc pentru copil să se ia după ochii trupeşti şi să trea-că cu vederea trupească peste suprafaţa lucruri-lor. Dumnezeu iubeşte copiii. “Prunc este Israil, şi eu am iubit pre el” (Iosia 11:1) a zis Domnul prin prorocul Său. Dar este urât când omul în vârstă dă în mintea copiilor. Urât şi nefiresc.

Apusul a dat în mintea copiilor. În aceasta stă urâciunea şi nebunia lui. În perioada sa Creştină,

atunci Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea. Însă cu cât s-a îndepărtat mai mult de adevărul şi virtuţile Creştine, cu atâta i s-a scurtat vederea duhovnicească, până ce, în veacul al XX-lea, aceasta s-a întunecat de-a bine-lea. Nu i-au mai rămas acum decât ochii trupeşti, pentru vederea materială. Apuseanul şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe instrumente ne mai în-tâlnite, pentru a vedea mai bine şi mai în amă-nunt lumea materială, forma şi culoarea ei, nu-mărul, măsura şi distanţa. El se uită prin micros-cop şi vede viermişorii, microbii, precum nu i-a văzut nimeni, niciodată. Se uită prin telescop şi vede stelele ca şi cum ar fi deasupra hornului casei, aşa cum nimeni altul dintre oameni nu le-a mai văzut vreodată. Dar până aici; atât, şi nimic mai mult! Însă în ceea ce priveşte întreaga vedere şi pătrundere duhovnicească în miezul ascuns al lucrurilor, în rostul şi înţelesul întregii zidiri din marele cosmos de deasupra noastră, o, fraţii mei! – în această privinţă, omenirea Apuseană de as-tăzi e mai oarbă decât Arabia musulmană, decât India brahmanilor, decât Tibetul budist şi decât China animistă. O mai mare ruşine pentru Hristos decât aceasta, ca cei botezaţi să fie mai orbi decât cei nebotezaţi, nici că se poate.

Apostolul Pavel ar fi rostit întocmai şi astăzi cele dezvăluite Galatenilor botezaţi, pentru bătrânul Apus căzut în mintea copiilor. Aşa a scris el Gala-tenilor: “O, fără de minte Galateni, cine pre voi a zavistuit ca adevărului să nu vă plecaţi, voi înain-tea ochilor cărora zugrăvit au fost Iisus Hristos întru voi răstignit? Aşa fără de minte sunteţi? Dupre ce în Duh aţi încăput, acum în trup săvăr-şiţi?” (Gal. 3:1, 3). Şi Europa de odinioară începu-se cu duhul, iar acum în trup se săvârşeşte, adică

PAGINA 7 Foaia catehetică PAGINA 7 Foaia catehetică

Prin fereastra temniței Sfântul Nicolae Velimirovici

în vedere trupească, în judecată trupească, în dorinţe tru-peşti şi în caştiguri trupeşti. Ca şi cum ar fi fost înşelată! În-treaga ei viaţă din vremurile noastre este cuprinsă între do-uă dimensiuni: lungime şi lăţime. Ea ştie numai de spaţiu, adică de lungime şi lăţime. Nu ştie nici de adâncime, nici de ȋnălţime. Din această pricină, se luptă pentru pământ, spa-ţiu, extindere. Pentru spaţiu, numai pentru spaţiu!

De aici, război după război, şi grozăvie după grozăvie. Căci Dumnezeu nu l-a zidit pe om să fie doar o vietate în spaţiu, ci ca să pătrundă cu mintea în adâncimea tainelor şi să se ridice cu inima la ȋnălţimile dumnezeieşti. Războiul pentru pământ este un război împotriva adevărului. Iar războiul împotriva adevărului este un război împotriva firii dumne-zeieşti şi omeneşti.

O, tristeţe mai amară decât pelinul! Cât de mult suferă, se nevoiesc şi se jertfesc oamenii pentru trecătoarea şi amăgi-toarea împărăţie pământească! Dacă ar fi primit să păti-mească măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pen-tru împărăţia cea cerească, războiul de pe pământ le-ar fi fost pricină de râs în hohote! Cu greu dau doi bănuţi lui Hristos, iar templului diavolului Marte îi dau copiii şi toată avuţia!

Fie ca Europa să se reboteze şi să se întoarcă spre Hristos. Să pomenească pe Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu şi pe cei 12 mari Apostoli, iar solzii de pe ochii ei vor cădea. Şi va fi din nou frumoasă precum era în urmă cu o mie de ani, Europa ortodoxă a lui Hristos. Şi va fi fericită, iar noi împre-ună cu ea. Şi se vor bucura popoarele înlăcrimate ale Europei, şi vor cânta cu noi cântare de slavă lui Dumnezeu, în vecie: “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava ta”.

(Text preluat din “Prin fereastra temniţei”, Scrisoarea 35, Editura Predania, București, 2009)

PAGINA 8 Foaia catehetică PAGINA 8 Foaia catehetică

Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie,

mariaplamada_ccl@yahoo.ie

Mult mai puţin stânjenitoare este pen-tru om mărginirea vederii sale trupeşti, orbirea vederii dintâi, pricinuită de că-dere, decât orbirea duhului, pricinuită de aceeaşi cădere. "Care orbire a duhu-lui? Ce orbire a duhului?" - întreabă mai ales înţelepţii acestei lumi şi, neaştep-tând răspuns, numesc fără întârziere "flecăreală" şi "prostie" vestirea despre orbirea duhului omenesc, despre starea sa de omorâre. Aşa este această orbire! Ea poate fi numită, fără a greşi, chiar moarte.

Nu cumva şi noi suntem orbi? (Ioan IX, 40) - Îl întrebau orbii şi încrezuţii farisei pe Domnul. Dacă nu îţi simţi orbirea, asta nu înseamnă că vezi. Oamenii că-zuţi ce nu vor să îşi recunoască orbirea rămân orbi, iar cei născuţi orbi ce şi-au recunoscut orbirea dobândesc vedere ȋntru Domnul Iisus Hristos (Ioan IX, 39, 41). Să ne străduim a cerceta în lumina Sfântului Duh orbirea duhului nostru.

Mintea şi inima noastră sunt lovite de orbire. Din pricina acestei orbiri, mintea nu poate deosebi gândurile adevărate de cele mincinoase, iar inima nu poate deosebi simţămintele duhovniceşti de simţămintele sufleteşti şi păcătoase, mai ales atunci când acestea din urmă nu sunt deosebit de grosolane. Din pri-cina orbirii duhului, toată lucrarea noas-tră devine mincinoasă, precum şi Dom-nul i-a numit pe cărturari şi farisei ne-buni şi orbi (Matei 23), călăuze oarbe, care nu intră în împărăţia Cerurilor şi nu le îngăduie oamenilor să intre în ea.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Text preluat din “Despre

vedenii, duhuri şi minuni” Editura Sophia, Bucureşti, 2002)