FIȘĂ DE LECTURĂ

- ATENȚIA –

Titlul: Fundamentele psihologiei

Autorii: Mielu Zlate

Domeniu: Psihologie, ciclul universitar

Editura: Editura Universitară, București, 2006

Ediția: 1

Nr. pagini: 461

Paginile: 306 - 317

Specificul psihologic al atenției

Evoluția atenției în domeniul psihologiei a fost sinuoasă și a făcut saltul între considerarea

ei ca fiind o facultate psihică centrală și ignorarea sau chiar excluderea din psihologie.

Introspecționiștii (ex. Wundt, Eddinghaus) consideră atenția ca fiind o facultate de sine

stătătoare, independentă, cu conținut specific, la fel ca alte procese și activități psihice;

funcţionalismul (reprezentat prin James) s-a centrat pe natura selectivă a atenţiei ca o

funcţie activă a organismului bazat pe starea lui motiva-ţională;

structuralismul (cu reprezentatul său de frunte Titchener) vedea atenţia ca o stare a

conştiinţei caracterizată prin creşterea concentrării şi a clarităţii senzoriale. Nu întâmplător

Titchener (1908) afirma despre atenţie că reprezintă ,,nervul întregului sistem psihologic".

Behaviorismulu: "soarta" atenţiei devine precară, ea fiind ignorată sau chiar eliminată din

psihologie. Psihologul danez E. Rubin a prezentat la cel de-al IX-lea congres de psihologie

experimentală de la Munchen, din 1925, o comunicare intitulată ,,Nonexistenţa atenţier”.

G. Dwelshauvers a exclus atenţia din tratatul său de psihologie apărut în 1928.

Psihologii au oscilat între considerarea atenţiei ca fiind proces psihic, activitate psihică,

stare psihică, condiţie facilitatoare sau perturbatoare a celorlalte fenomene psihice. Iar atunci

când nici unul din aceste atribute nu-i satisfăceau, au declarat atenţia ca fiind un proces

psihofiziologic, domeniu de graniţă între psihologie şi filosofie. Indiferent însă ce este atenţia

1

(proces, activitate, stare, condiţie) ceea ce cotează este specificul ei psihologic care multă vreme

a rămas o enigmă, în legătură cu depistarea unui asemenea specific psihologic al atenţiei s-au

manifestat cel puţin două tendinţe.

Unii psihologi au redus atenţia la alte fenomene psihice, confundând-o în cele din urmă cu

acestea. Pentru Ribot (1889) atenţia era un "act motor".

Pentru Zaporojet, atenţia este "activitatea psihică ce constă în orientarea spre obiectele şi

fenomenele înconjurătoare şi care asigură reflectarea lor cea mai deplină şi mai precisă în

creierul omului” (1959).

Oswald defineşte atenţia ca ,,fenomen ce dispune de calitate selectivă şi orientativă"

(1962). Atenţia este "concentrarea spiritului asupra unor lucruri. A fi atent înseamnă a te detaşa

de mediul exterior pentru a te focaliza pe ceea ce te interesează. Autorul citat arăta că specificul

orientării trebuie căutat în "ierarhizarea interioară a raporturilor de forţă determinate de

condiţiile obiective.

Prin vigilenţă înţelegem, alături de Head (1923), starea caracterizată printr-un înalt grad

de eficienţă fiziologică.

Modele explicative ale atenţiei

Teoriile formulate de-a lungul timpului au fost diferite și mai mult sau mai puţin

plauzibile. Deşi extrem de diverse între ele, nu este greu să desprindem unele elemente generale,

comune ale lor.

a. Modele fiziologice ale atenţiei. Cele mai numeroase dintre modele, acestea pun accentul în

explicarea atenţiei pe mecanismele fiziologice şi neurologice. Se diferenţiază între ele tocmai

prin elementul fiziologic sau neurologic luat în seamă. Multă vreme, o serie de cercetători,

începând cu I.P. Pavlov, au considerat că atenţia (mai ales cea involuntară) ar fi cel mai bine

explicată prin intermediul reflexului de orientare, al reflexului "ce este"?, descoperit de Pavlov în

1910. Diferitele componente ale reflexului de orientare (somatomotrice, vegetative, senzoriale,

electroencefalografice) intervin, diferenţiat, în fazele atenţiei, în fazele iniţiale, o importanţă

deosebită o au componentele motrice, care apoi se diminuează, fiind inhibate.

Mai cunoscute sunt:

teoria activării (Hebb, 1966) - impulsurile aferente, în drumul lor către cortexul cerebral,

îndeplinesc două funcţii diferite: funcţia informatoare şi funcţia activatoare;

teoria filtrului (Broadbent, 1958), după care există o selecţie a informaţiilor senzoriale, o

parte dintre ele.

2

b. Modelele psihologice ale atenţiei. Sunt de dată mai recentă şi se inspiră din psihologia

cognitivistă. în genere, se porneşte de la Ideea considerării omului ca un sistem de tratare a

informaţiilor. O serie de cercetători (Mowbray, 1953; Cherry, 1952 Treisman, 1960 etc.) au făcut

experimente bazate pe transmitere unor informaţii la o cască cu dublu receptor, câte unul la

fiecare ureche, care au dus la formularea metaforei "comutatorului".

c. Modele psihofizilologice ale atenţiei. Acestea încearcă să furnizeze o explicaţie mai

complexă asupra atenţiei, luând în consideraţie atât mecanismele fiziologice, cât şi pe cele

psihologice. Teoria filtrului a fost completată cu informaţii furnizate de psihologia cognitivă.

Datorită filtrării informaţiilor, individul poate căpăta informaţii despre noi stimuli care

acţionează simultan asupra lui.

Diferenţe individuale în atenţie

Chiar dacă există o serie de caracteristici generale ale atenţiei, manifestarea este

întotdeauna particulară, diferită de la individ la individ.

Există indivizi capabili să-şi menţină mult timp atenţia asupra unui stimul determinat,

cu explorări succesive ale acestuia, dar există şi indivizi cu o atenţie flotantă şi fluctuantă.

Unii oameni sunt mai atenţi la stimulii vizuali, alţii la stimulii auditivi, fapt care

afectează performanţele în activităţile exact opuse predispoziţiei curente.

Sunt diferenţe individuale în ceeace priveşte capacitatea de concentrare a atenţiei

dependent de particularităţile câmpului perceptiv, fapt care se repercutează asupra

performanţelor obţinute la diverse teste de atenție.

Tipul de sistem nervos atrage după sine o serie de efecte asupra atenţiei: stimulii

accesorii au un efect favorizant asupra concentrării atenţiei la tipul "puternic", efectul fiind opus

la tipul "slab".

Ambianţa în care se desfăşoară activitatea atenţiei: la tipul puternic, zgomotul nu

afectează performanţele, în timp ce la tipul slab acestea scad. Aceste note particulare,

diferenţiatorii trebuie luate în considerare în creionarea profilului psihologic al atenţiei unei

persoane şi nu trebuie considerate ca defecte ale ei.

3