CAPITOLUL I

Finanţele: concept, evoluţie,

conţinut, funcţii

1.1 Finanţele publice – concept şi evoluţie

Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent economic (stat, întreprindere, gospodărie individuală etc.) pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.

Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti, reprezentând transferuri monetare între agenţi economici în urma relaţiilor comerciale, pe de o parte, dar şi între stat şi agenţi economici, ca urmare a repartiţiei produsului global sub forma transferurilor monetare, pe de altă parte.

Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice. Ele reprezintă suportul bănesc al unor raporturi între proprietăţi, modificând patrimoniul agenţilor economici sau structura acestuia, pe baza raporturilor comerciale care se stabilesc între aceştia prin mijlocirea comerţului cu mărfuri.

Relaţiile financiare se desfăşoară într-un cadru organizat şi cu caracter continuu, fiind reglementate de legislaţia fiecărui stat cu modificările survenite de la o perioadă la alta. Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în cadrul lor ca autoritate publică, sau nu.

Între finanţele publice şi private există deosebiri şi asemănări, astfel:- finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele

private sunt generate de existenţa întreprinderii, ca entitate economică, parte a economiei reale (adică producătoare de bunuri materiale sau servicii);

- finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic pe când cele private se manifestă la nivel microeconomic;

- scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice (bunuri şi servicii asigurate de stat), în timp ce finanţele private urmăresc gestionarea fondurilor întreprinderii în scopul dezvoltării activităţii şi creşterea portofoliului de clienţi pe piaţă, iar în subsidiar obţinerea de profit;

- finanţele publice se supun dreptului public (drept administrativ, drept financiar, drept penal etc.) având la dispoziţie forţa de coerciţie a statului, în timp ce finanţele private sunt generate de dreptul comercial;

- atât finanţele publice cât şi finanţele private îşi găsesc reflectarea într-un buget de venituri şi cheltuieli; la nivel macroeconomic, bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate în scopul îndeplinirii atribuţiunilor şi sarcinilor statului, iar apoi se stabilesc veniturile necesare finanţării domeniilor de activitate ale statului. La nivel microeconomic, bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea mai întâi a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine, după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite;

- atât finanţele publice cât şi finanţele întreprinderii se confruntă cu probleme de echilibru financiar, necesitând eforturi deosebite şi pricepere în gestionarea resurselor respective.

1

Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se pune problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice. Ţinând cont de faptul că resursele financiare ale societăţii au o sferă mult mai largă de cuprindere, acest raport este unul ca de la întreg la parte.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom.

În toate ţările lumii, de la un an la altul, se manifestă o cerere sporită de resurse financiare publice, generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei produsului intern brut din care sunt prelevate la bugetul statului fondurile publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un ansamblu de factori, printre care menţionăm:

1. factori economici, sunt cei care determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază sporirea veniturilor prelevate la buget;

2. factori monetari (masa monetară, volumul creditului, rata dobânzii) care influenţează creşterea producţiei cât şi a consumului prin preţurile practicate pe piaţă;

3. factori sociali, a căror influenţă este tot mai accentuată pe măsura sporirii rolului social al statului;

4. factori demografici care determină sporirea sau reducerea numărului contribuabililor;

5. factori politici şi militari cu efecte multiple asupra creşterii producţiei şi a veniturilor, dar mai ales asupra creşterii fiscalităţii ca urmare asupra creşterii presiunii nevoilor de fonduri de la bugetul public al statului;

6. factori de natură financiară care sunt legaţi de apariţia deficitului bugetar şi reclamă resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.

În concluzie, putem afirma că apariţia finanţelor publice şi dezvoltarea lor ulterioară se încadrează în procesul obiectiv al evoluţiei societăţii omeneşti, demonstrând caracterul istoric al acestora şi având la bază existenţa a două condiţii indispensabile:

1. apariţia statului şi amplificarea funcţiilor acestuia, pentru îndeplinirea cărora sunt necesare, în mod firesc, importante resurse;

2. dezvoltarea factorilor de producţie şi a relaţiilor băneşti, astfel încât să fie posibilă formarea şi utilizarea resurselor statului în formă bănească.

În toate orânduirile social-economice, finanţele publice s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, exprimate în bani, apărute în procesul repartiţiei P.I.B., în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului, între diverse categorii sociale, dar corespunzător condiţiilor economice, politice şi sociale specifice perioadei respective. Aceste relaţii apărute în procesul de asigurare şi repartizare a fondurilor necesare statului exprimate în formă bănească, sunt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

Se remarcă faptul că, finanţele publice poartă amprenta condiţiilor economice, politice şi sociale în care se înfăptuieşte procesul constituirii şi repartizării fondurilor financiare necesare exercitării funcţiilor statului.

Problemele referitoare la geneza, conţinutul economic, funcţiile, rolul şi evoluţia relaţiilor financiare în cursul dezvoltării societăţii omeneşti formează obiectul de studiu al ştiinţei finanţelor, care s-a conturat ca disciplină ştiinţifică independentă începând cu deceniul patru al secolului al XIX-lea.

Cuvântul “finanţe” îşi are originea în limba latină. În secolele XIII-XIV se foloseau expresiile: “finatia”, “finantias”, “financia pecuniaria” cu sensul de “plată în bani”.

În Franţa se foloseau expresiile: “finance”, cu sensul de sumă în bani, mai ales ca venit al statului şi “finances”, desemnând întregul patrimoniu al statului.

2

În Germania, în aceeaşi perioadă, se foloseau: “finanz” care însemna plată în bani şi “finantzer”, care însemna cămătar.

Treptat, termenul a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare, cele de bursă, relaţiile cambiale etc.

Concepţiile teoreticienilor sunt diferite în acest domeniu, finanţele publice fiind considerate a fi:

fonduri băneşti la dispoziţia statului; mijloace de intervenţie a statului în economie; metode de gestionare a banului public; acte juridice de dispoziţie autoritară sau contractuală, prin care se ia la dispoziţia

statului o parte din P.I.B.Toate aceste interpretări distincte demonstrează că fiecare dintre ele a pus accentul

pe un anumit aspect al finanţelor, dar toate la un loc conferă adevărata dimensiune a termenului. Ca urmare, o anumită latură a finanţelor nu o exclude pe cealaltă, ci contribuie la înţelegerea fenomenelor financiare, în ansamblul lor.

Analiza multitudinii de concepţii asupra finanţelor publice relevă faptul că, în evoluţia lor, se disting următoarele două etape:

1) cea aferentă perioadei de închegare a finanţelor ca ştiinţă economică de sine stătătoare, corespunzând capitalismului premonopolist;

2) cea aferentă afirmării doctrinei intervenţioniste, de după marea criză economică mondială din perioada 1929-1933.

Concepţiile primei etape sunt considerate clasice, iar cele din etapa a doua sunt considerate moderne.

Concepţiile clasice se întemeiază pe doctrina liberalismului economic, ce a fost predominantă în perioada capitalismului premonopolist. În acest cadru, în conformitate cu principiul “laissez faire, laissez passer”, se urmărea evitarea oricărei intervenţii a statului în economie, apreciindu-se că această intervenţie perturbă iniţiativa privată, libera concurenţă şi acţiunea legilor obiective ale pieţei. Ca urmare, rolul statului trebuia limitat la înfăptuirea sarcinilor sale tradiţionale privind menţinerea ordinii interne, apărarea ţării şi întreţinerea relaţiilor diplomatice, corespunzătoare lozincii “guvernului ieftin” [22;9], care necesită cheltuieli minime.

Aceasta însemna că statul trebuia să se situeze în afara vieţii economice, iar acţiunea sa să fie cât mai neutră posibil. Rolul său se reducea la constituirea cadrului juridic şi asigurarea respectării lui, de unde şi denumirea de “stat jandarm” [24;37]. În acest cadru, impozitele, contribuţiile, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor financiare ale statului trebuie să fie astfel concepute încât să aibă un caracter neutru, adică să nu provoace modificări substanţiale în repartiţia veniturilor şi a averilor. De asemenea, păstrarea echilibrului bugetar era considerată cerinţa fundamentală a bunei gestiuni şi, în consecinţă, apariţia deficitului bugetar şi acoperirea sa prin emiterea de hârtie – monedă erau apreciate ca fenomene nedorite, cu efecte negative asupra funcţionării normale a mecanismului economic.

În esenţă, conceptele acestei perioade au un pronunţat caracter juridic, întrucât se refereau la:

limitarea la „maximum” a cheltuielilor publice; lejeritatea şi neutralitatea impozitului; respectarea echilibrului bugetar anual; contractarea de împrumuturi doar în situaţii de excepţie.Concepţiile moderne despre finanţele publice au la bază doctrina

intervenţionistă promovată de economistul englez J.M.Keynes, în virtutea căreia, statul trebuie să joace un rol activ în economie, să corecteze evoluţia ciclică a economiei, intervenind pentru prevenirea crizelor sau pentru înlăturarea efectelor negative ale

3

acestora. Locul “statului jandarm” este luat de “statul providenţă” sau de “statul bunăstării”.

Acum statul devine agent economic prin înfiinţarea de întreprinderi publice sau mixte sau acordarea de subvenţii şi alte facilităţi în favoarea întreprinderilor private, în vederea redresării economiei şi combaterii şomajului.

Intervenţia statului în economie este susţinută şi de economiştii francezi Maurice Duverger şi Pierre Lalumière.

În acest context, intervenţiile statului nu se mai bazau în mod exclusiv pe finanţele publice, ci pe instrumente diverse de politică monetară, fiscală, bugetară etc. Tocmai de aceea, în definirea obiectului de studiu al ştiinţei finanţelor, majoritatea reprezentanţilor perioadei moderne pun accentul pe latura tehnică a finanţelor.

Finanţele constituie o ramură a ştiinţelor economice, fiind o disciplină de graniţă care se interferează cu economia politică, economiile de ramură, cu managementul, cu alte discipline de profil financiar şi monetar, cu dreptul, precum şi cu diferite discipline care tratează probleme sociale şi politice.

1.2 Conţinutul economic al finanţelor publice

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor fonduri băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi local.

În procesul constituirii şi dirijării acestor fonduri de resurse băneşti din economie apar o serie de relaţii sociale, legate indisolubil de repartiţia PIB şi, care, prin natura lor sunt relaţii economice. Fiind vorba de resurse băneşti rezultate din repartiţia PIB, aceste relaţii economice, constituie relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei PIB sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera finanţelor este mai restrânsă decât cea a relaţiilor băneşti, limitându-se doar la relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.

Datorită faptului că întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice se realizează cu instrumente diferite în funcţie de provenienţa sau de destinaţia resurselor, relaţiile financiare la care ne-am referit se diferenţiază datorită condiţiilor specifice în care apar [24;65], după cum urmează:

a) relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare şi sunt mijlocite prin intermediul trezoreriei publice aferente;

b) relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de credit, mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;

c) relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea în viitor a unui fenomen sau eveniment aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituirea fondului, în altele numai unii dintre aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia suplimentară, a fondului pentru indemnizaţia de şomaj etc.;

4

Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin intermediul caselor de pensii etc.;

d) relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale), a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi. Acestea sunt denumite finanţe ale întreprinderilor.

În sens larg, noţiunea de finanţe cuprinde toate categoriile de relaţii arătate mai sus. În sens restrâns ea cuprinde numai relaţiile financiare având la bază principiile prelevării fără contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti şi al alocării acestora cu titlu nerambursabil către diverşi beneficiari, adică finanţele publice. În acest context, creditul, asigurările şi finanţele întreprinderilor sunt considerate ca fiind de sine stătătoare.

1.3. Funcţiile finanţelor publice

Derularea relaţiilor financiare din economie şi continua lor modificare de conţinut au loc în virtutea acţiunii unor legi economice obiective, care guvernează funcţionarea mecanismului financiar în ansamblul său şi a structurilor sale componente. Rolul finanţelor publice în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei se realizează printr-o serie de funcţii ce se manifestă prin politicile economice ale statului.

În literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere privind funcţiile finanţelor publice. În ceea ce ne priveşte, noi optăm pentru următoarele funcţii ale finanţelor:

- funcţia de repartiţie sau de alocare;- funcţia de control;- funcţia de intervenţie a statului în viaţa economico-socială.Funcţia de repartiţie a finanţelor publice este o funcţie fiscală şi are ca obiect

formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor, respectiv efectuarea cheltuielilor prevăzute în acesta.

Funcţia de repartiţie sau de alocare cunoaşte două faze distincte, însă legate organic între ele:

constituirea fondurilor; distribuirea fondurilor.Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor publice de resurse băneşti,

care se poate realiza pe mai multe căi: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din venitul instituţiilor publice, vărsăminte din profitul regiilor autonome, redevenţe, chirii din concesiuni şi închirieri ale unor bunuri aparţinând statului etc.

La constituirea fondurilor publice participă:a) întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de

forma juridică de organizare a acestora;b) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;c) populaţia;d) persoane juridice şi fizice române rezidente în străinătate.Cele mai multe resurse financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu

definitiv şi fără contraprestaţie.Aşadar, constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii şi

redistribuirii produsului intern brut, între diverse persoane juridice şi fizice, pe de o parte, şi stat, pe de alta [24;67].

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari – persoane juridice şi

5

fizice. Utilizarea veniturilor şi respectiv efectuarea cheltuielilor au la bază metodologii şi norme de cheltuieli stabilite prin lege, cât şi responsabilităţi şi competenţe în legătură cu acestea. Utilizarea veniturilor, şi implicit, efectuarea cheltuielilor presupun următoarele procese:

1. inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă (de regulă anual, dar şi pe termen mediu);

2. cuantificarea nevoilor;3. ierarhizarea nevoilor sociale şi stabilirea unor priorităţi în funcţie de condiţiile

concrete ale fiecărei etape;4. eşalonarea în timp a nevoilor.

Inventarierea nevoilor se face pornind de la funcţiile statului (internă, externă, de apărare, social-culturală etc.) şi de la dimensiunea şi sensurile intervenţiei statului în activitatea economico-socială în general.

Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atât caracter prospectiv, cât şi normativ. Ea trebuie să ţină cont că, pentru fiecare nevoie socială trebuie avute în vedere caracteristici, indicatori şi unităţi de măsură. Cuantificarea prospectivă permite determinarea cât mai aproape de realitate a nevoii în cauză şi pe această bază luarea unor decizii în cunoştinţă de cauză. Cuantificarea normativă reflectă opţiunea politică a cualiţiei aflate la guvernare referitoare la intervenţia statului în economie şi în viaţa socială.

Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt: importanţa, urgenţa şi disponibilităţile de fonduri existente. Ea are un caracter subiectiv, întrucât aprecierea şi selecţia aparţine în practică factorului politic, care de cele mai multe ori ţine cont de grupurile de interese (clienţii politici), dar şi de cele de presiune (patronatele, sindicatele etc.). În felul acesta nevoile publice importante la un moment dat au fost devansate de cele urgente datorită intereselor politice ale partidelor aflate la putere.

Eşalonarea în timp a nevoilor este o decizie rezultată din raportul resurse-nevoi, respectiv din faptul că dinamica nevoilor, dar şi dimensiunea lor o devansează întotdeauna pe cea a resurselor şi implicit a volumului lor. Practic nevoile sunt nelimitate şi în continuă creştere şi diversificare, în timp ce resursele sunt limitate, cunoscând stagnare sau chiar scădere în anumite perioade (în funcţie de evoluţia ciclică a economiei).

Deoarece nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe plan naţional (adică oferta de resurse financiare), este necesar ca autorităţile publice competente să trieze cererile formulate de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.

Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile publice, şi anume:

a) învăţământ, sănătate, cultură;b) asigurări sociale şi protecţie socială;c) gospodărie comunală şi locuinţe;d) apărare naţională şi ordine publică;e) acţiuni economice;f) alte acţiuni;g) datorie publică.În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.Aceste fluxuri de resurse financiare se exprimă concret sub forma cheltuielilor

pentru:a) plata salariilor şi a altor drepturi de personal;b) procurări de materiale şi plata serviciilor;c) subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi;

6

d) transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare etc.);e) investiţii şi rezerve materiale.Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se

realizează tot în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut care are loc între stat şi diverse persoane juridice şi fizice.

Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor trebuie apreciată şi prin prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură, produse de acestea [24;71]. Astfel, procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la multiple fluxuri financiare, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către cele în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către beneficiarii resurselor respective.

Fondul de resurse financiare publice este în continuă modificare ca dimensiune, provenienţă şi destinaţie. Pe măsură ce creşte volumul fondurilor publice, sporesc şi posibilităţile autorităţilor publice de a satisface nevoile sociale.

Mărimea fondurilor este influenţată de o serie de factori:a) volumul produsului intern brut;b) rata acumulării şi, respectiv, a consumului;c) raportul dintre consumul individual şi cel social;d) regimul amortizării capitalului fix;e) alţi factori.În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter

subiectiv, depinzând de: capacitatea autorităţilor, ca factori de decizie, de a percepe şi răspunde nevoii

sociale la un moment dat; gradul de dezvoltare economico-socială a ţării; opţiunile forţelor politice aflate la putere.Atât procesul de constituire a fondurilor publice, cât şi de repartizare a acestora se

derulează efectiv prin trezoreria publică ce funcţionează la nivel central în cadrul Ministerului Finanţelor, iar la nivel local, în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti şi ale administraţiilor financiare la nivelul municipiilor şi oraşelor. În calitate de casier al statului, trezoreria asigură efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi la şi de la bugetul statului şi bugetele locale. Totodată trezoreria are şi calitatea de bancă, adică este depozitară a resurselor bugetare.

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, însă are o sferă de manifestare mai largă, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora.

Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că resursele financiare, puse la dispoziţia statului, aparţin întregii societăţi.

Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii sociale care ţin de sectorul public şi anume: activitatea economică, educativă, culturală, sănătatea, protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea ordinii publice, apărarea ţării, promovarea relaţiilor cu alte state etc.

Organele de control financiar ale statului urmăresc încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut a veniturilor statului, respectarea disciplinei financiare, precum şi limitarea evaziunii fiscale.

Totodată, controlul financiar vizează şi modul în care beneficiarii utilizează sumele obţinute de la buget şi le consumă pentru obiectivele cărora le-au fost destinate, în condiţii de eficienţă şi performanţă economică.

În raport cu realizarea actelor economico-sociale cu caracter financiar, există trei forme principale de control financiar: preventiv, operativ-curent şi postoperativ.

7

Controlul financiar preventiv este forma cea mai importantă de control care se exercită la nivelul tuturor instituţiilor statului, regiilor autonome, societăţilor comerciale, unităţilor cooperatiste mixte şi private etc. Acest control se exercită înainte de efectuarea propriu-zisă a operaţiilor economico-financiare. Nici o cheltuială, indiferent de fondurile din care se suportă, nu se aprobă şi nu se efectuează dacă nu a fost vizată, în prealabil, potrivit legii, de către conducătorul compartimentului financiar-contabil sau alte persoane abilitate pentru exercitarea controlului financiar preventiv din instituţiile publice şi unităţile economice.

Controlul financiar preventiv are un pronunţat caracter intern.Scopul controlului este de a împiedica efectuarea de operaţiuni, cheltuieli sau

acţiuni ilegale, neeconomicoase, neoportune şi nereale, preîntâmpinând imobilizarea fondurilor şi păgubirea avutului public şi privat.

Controlul financiar preventiv priveşte în mod deosebit încheierea şi executarea contractelor economice, plăţile de salarii şi orice alte drepturi, constituirea de fonduri prevăzute de lege, înregistrarea la cheltuieli a pierderilor, casarea şi declasarea bunurilor, cererile de credite, lucrările de investiţii etc.

Controlul financiar preventiv se organizează prin grija ordonatorilor principali de credite, ca şefi ai instituţiilor publice centrale şi locale (miniştri, şefi de instituţii centrale, altele decât ministerele, preşedinţi de consilii judeţene şi primari). De asemenea, se organizează şi la nivelul instituţiilor subordonate ministerelor şi altor organisme centrale, consiliilor judeţene şi primăriilor, iar şefii acestor instituţii au calitatea de ordonatori secundari de credite, întrucât nu au buget propriu şi nu încheie bilanţ contabil.

Controlul operativ curent (concomitent) se efectuează în timpul realizării obiectivelor din programele economice şi financiare, adică în acelaşi timp cu realizarea operaţiunilor care necesită consum de resurse materiale şi băneşti. El se exercită direct în locurile unde se păstrează şi se gestionează valorile materiale. Obiectivele acestui control se referă la gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti, inventarierea, ţinerea contabilităţii etc. El se exercită atât de către organele cu funcţii de conducere, cât şi de organele financiare interne.

Deci, în general, acest control are un caracter intern. Totuşi, el poate fi exercitat şi de către organele financiare externe cum ar fi trezoreria publică sau băncile, cu ocazia efectuării operaţiunilor de încasări şi plăţi în şi din contul instituţiilor publice.

Controlul postoperativ se efectuează după ce actele economice au fost îndeplinite. El poate avea un caracter intern când se efectuează prin serviciul audit ce funcţionează la nivelul instituţiilor publice. Insă, controlul postoperativ se efectuează mai ales de către organele statului, pe care le putem împărţi în două categorii:

a) organe cu atribuţiuni de control general, centrale şi locale: Parlamentul, Guvernul, corpul de control al primului ministru, corpul de control al ministrului, corpul de control al prefectului;

b) organe specializate în controlul financiar de stat: Curtea de Conturi şi Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat şi Garda Financiară.

Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar şi jurisdicţie în domeniul financiar, care funcţionează pe lângă Parlamentul României, în mod independent şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării. Ea decide în mod autonom asupra programului său de control. Curtea de Conturi are acces neîngrădit la acte, documente şi informaţii necesare exercitării funcţiilor sale de control şi jurisdicţionale, oricare ar fi persoanele fizice sau juridice.

Ministerul Finanţelor este organismul de specialitate al Guvernului, a cărui activitate este consacrată înfăptuirii politicii statului în domeniul finanţelor publice, inclusiv prin prisma conexiunilor dintre acestea şi finanţele societăţilor comerciale, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social.

8

O variantă a controlului postoperativ o constituie controlul fiscal, care se exercită de organele de control fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi ale unităţilor sale teritoriale, precum şi de către serviciile de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.

Prin Legea nr.252/2003 se face referire la Registrul unic de control (R.U.C.), conform căruia organele de control au obligaţia de a consemna în R.U.C., înaintea începerii controlului, toate datele de identificare, unitatea de care aparţin, obiectivele şi perioada controlului, temeiul legal în baza căruia se efectuează controlul.

Controlul se poate efectua numai după consemnarea acestor date în R.U.C.De asemenea, organele de control sunt obligate, ca înaintea începerii acţiunii de

control să consulte actele de control încheiate anterior, care au legătură cu obiectul lor de activitate, pentru a cunoaşte constatările făcute, măsurile stabilite şi stadiul îndeplinirii lor.

Totodată, pentru îmbunătăţirea activităţii privind controlul fiscal a luat fiinţă cazierul fiscal al contribuabilului (persoane fizice şi juridice), care se organizează în format electronic astfel:

a) la nivelul Ministerului Finanţelor Publice se organizează cazierul fiscal naţional care ţine evidenţa contribuabililor de pe întreg teritoriu al României;

b) la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi al municipiului Bucureşti se organizează cazierul fiscal local, al contribuabililor care au domiciliul, reşedinţa sau sediul în raza teritorială a acestora.

În cazierul fiscal se înscriu date şi fapte constatate prin acte administrative ale organelor fiscale. El se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de conducătorul organului fiscal competent.

Înscrierea şi actualizarea datelor în cazierul fiscal se fac numai pe bază de documente justificative, care constă în întocmirea unor fişe de înscriere a faptelor în cazierul fiscal. Se completează câte o fişă pentru fiecare faptă care se înscrie în cazierul fiscal.

Faptele care se înscriu în cazierul fiscal al contribuabilului pot fi:1) simple constatări ale organului fiscal;2) fapte care constituie contravenţii;3) fapte care constituie infracţiuni, constatate de organul fiscal (în caz de evaziune

fiscală) sau printr-o sentinţă judecătorească.În cazul în care datele înscrise în cazierul fiscal nu corespund situaţiei reale ori

înregistrarea lor nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, contribuabilul poate solicita rectificarea acestora prin completarea formularului de cerere de rectificare a datelor înscrise în cazierul fiscal.

Funcţia de intervenţie a statului în viaţa economico-socială devine tot mai pregnantă de la un an la altul, ca urmare a creşterii atribuţiunilor şi funcţiilor sale. Această funcţie cunoaşte două forme de manifestare, şi anume:

1. funcţia de stabilizare;2. funcţia de redistribuire.

Funcţia de stabilizare presupune intervenţia statului în activitatea economică urmărind crearea unui context de încurajare, respectiv de descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone geografice, în vederea atingerii unor scopuri economice, sociale sau chiar politice. Mijloacele şi instrumentele de intervenţia a statului îmbracă forma unor politici, cum ar fi: - politica cheltuielilor publice, politica fiscală, politica vamală, politica valutară. Obiectivul imediat urmărit de către stat prin aceste intervenţii poate consta în: favorizarea creşterii economice într-o anumită zonă sau ramură de activitate, încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut de lege a veniturilor statului, limitarea şi diminuarea evaziunii fiscale, evitarea deturnării de fonduri publice etc.

9

Funcţia de redistribuire numită şi funcţie socială are ca obiect de activitate transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferitele categorii socio-profesionale. Această funcţie are un pronunţat caracter de redistribuire întrucât statul intervine asupra resurselor care se formează pe baza veniturilor primare obţinute în economia reală şi le redistribuie pentru susţinerea unor domenii de activitate ale statului (educaţia, sănătatea, cultura, asigurări sociale, apărarea şi ordinea publică etc.) sau a unor categorii de persoane defavorizate (familii sărace, familii cu mulţi copii, persoane în vârstă, persoane cu handicap, copiii din centrele de plasament sau aflaţi în întreţinerea familiilor sociale etc).

10

Glosar de termeni

Amortizare = Expresie valorică a uzurii mijloacelor fixe incluse în costul produselor la fabricarea cărora ele au participat în vederea creării condiţiilor necesare înlocuirii acestora. Rambursarea unei datorii la scadenţă sau anticipat sau a unui împrumut prin tragere la sorţi (de obligaţiuni pe piaţă). [5; 82]

Audit = Sistem de control şi de verificare a documentelor contabile şi financiare ale unui agent economic. Examinare efectuată de un profesionist competent (cenzor, expert contabil autorizat) asupra procedurilor interne stabilite de conducătorul unei unităţi economice, precum şi asupra patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de unitatea economică.

Autoritate publică = Organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi locale sau organismul respectiv, reprezentantul acestuia abilitat ca, în exerciţiul autorităţii, să ia măsuri obligatorii şi să adopte reglementări în domeniul său de competenţă.

Cambia = Titlu de valoare la ordin, transmisibil şi negociabil pe piaţă, prin care creditorul , numit trăgător, dă ordin unei alte persoane (sau bănci), numită tras, să plătească o sumă determinată la vedere sau la o anumită dată, unei terţe persoane numite beneficiar.

Casare = Operaţiune economică ce evidenţiază scoaterea din folosinţă a mijloacelor fixe care au ajuns la limita lor de exploatare.

Concesiune = Relaţie consfinţită printr-un contract prin care o persoană fizică sau juridică acordă drepturi şi puteri pe care numai ea (singură) le poate exercita, unui terţ, şi anume: închirierea unor terenuri, de a construi pe terenuri publice, de a exploata solul şi subsolul unor asemenea terenuri, de a executa anumite servicii publice cu respectarea unor condiţii – toate acestea, în urma plăţii unei redevenţe către adevăratul proprietar.

Consum individual = Exprimă raporturi legate de folosirea bunurilor şi serviciilor de către fiecare membru al societăţii în parte (privind produse alimentare, nealimentare, servicii).

Consum social = Exprimă raporturile de utilizare colectivă a bunurilor şi serviciilor de către persoane juridice.

Factori de producţie = Elemente de intrare în procesul de producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic, alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de către agenţii economici producători. Includem aici atât factori tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul.

Factoringul = este contractul încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.

Forfetarea = este contractul prin care un vânzător sau prestator de servicii îşi vinde creanţele pe care le are asupra unui cumpărător sau beneficiar unei societăţi bancare sau unei instituţii financiare specializate, contra unei taxe de forfetare.

GAAP = Principiile Contabile General Acceptate – cuprind convenţiile, regulile şi procedeele necesare pentru definirea unei practici contabile acceptate la un moment dat. Organizaţii care determină direct sau indirect GAAP:

11

a) FASB = Comisia Standardelor de Contabilitate Financiară (1973) elaborează şi pune în circulaţie normele practicii contabile;

b) AICPA = Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi;c) IRS = Serviciul fiscal (legile fiscale ale SUA).Know-how = Priceperea sau îndemânarea de a desfăşura o anumită activitate.

Ansamblu de noţiuni, cunoştinţe, de experienţă, de operaţii şi procedee necesare fabricării unui produs.

Nevoi sociale = Nevoile materiale ale populaţiei privitoare la hrană, îmbrăcăminte, de locuit, de educaţie, sănătate etc. faţă de care se proiectează produsele şi serviciile adecvate cererii pieţei.

Operaţiuni bancare = Operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, a creditelor şi titlurilor negociabile. Sunt operaţiuni de depozit, de efectuare de plăţi, de acordare de credite, operaţiuni de schimb etc.

Operaţiuni la bursă = Cumpărări sau vânzări de titulari de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) la bursă.

PIB sau Produs final = Reprezintă totalitatea bunurilor economice (produse şi servicii etc.) în expresie valorică (valoarea adăugată brută) obţinute într-o perioadă de timp (de obicei un an) şi destinate ultimei utilizări ce li se poate da (adică ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic – consumul final). Se determină eliminând consumul intermediar din valoarea bunurilor produse într-o ţară.

PIB = CF + FBCF + VS + (E – I)

CF = consum finalFBCF = formarea brută de capital fixVS = variaţia stocurilorE = exporturiI = importuriProdus intern net = agregat macroeconomic (indicator sau mărime statistică) de

rezultate care se calculează prin deducerea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea).

Rată a consumului = Raportul dintre consum şi venit şi arată cât reprezintă cheltuielile pentru consum în totalul venitului.

Redevenţă = Sumă de bani plătită periodic de către persoane care au concesionat anumite bunuri (mine, terenuri agricole sau forestiere, lucrări de drumuri publice sau exploatarea lor), ori au contractat licenţe prin contracte know-how.

Subvenţie = Plată, finanţare, de regulă nerambursabilă de la buget sau persoane private, acordată unor firme sau persoane fizice pentru realizarea unor acţiuni şi obiective anume.

12

Capitolul II

Sistemul bugetar – componentă a mecanismului financiar al statului

2.1. Caracteristicile şi componentele bugetului public

În teoria şi practica financiară, bugetul public este perceput ca fiind un plan financiar, o balanţă financiară care cuprinde veniturile şi cheltuielile publice ale statului pe o anumită perioadă de timp, de regulă un an, prin intermediul căruia se asigură îndeplinirea principalelor funcţii şi atribuţii ale statului. Sub aspectul conţinutului, bugetul reflectă relaţii sociale de natură economică care se statornicesc între stat, pe de o parte, şi agenţii economici şi cetăţeni (contribuabili), pe de altă parte, în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii.

Relaţiile economice reflectate în bugetul public îmbracă forma unor relaţii financiare specifice autorităţii publice, cunoscute sub denumirea de relaţii bugetare, care se manifestă în procesele formării, repartizării şi utilizării fondurilor publice necesare organelor statale de la nivel naţional şi de la nivelul unităţilor sale administrativ – teritoriale.

În teoria şi practica financiară, bugetul public este privit, de obicei, din două puncte de vedere: juridic şi economic [24;557].

Din punct de vedere juridic, bugetul public este o lege prin care se prevăd şi se aprobă veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. Bugetul-lege are următoarele trăsături [15;14]:

a) bugetul public reprezintă un document – program, un instrument de previziune prin care statul prevede anual mărimea şi structura veniturilor şi cheltuielilor din cadrul economiei publice. Prin bugetul public se stabileşte un raport între veniturile publice, care sunt în principal impozite, taxe şi contribuţii, şi nevoile sociale, urmărindu-se evitarea inechităţii în repartiţia sarcinilor fiscale asupra membrilor societăţii. Menţionăm că economia publică reprezintă un sector important al economiei naţionale (care cuprinde numai sectorul public), adică serviciile publice necesare populaţiei pe care autorităţile publice (guvernanţii) trebuie sa le pună la dispoziţie, fiind atribuţiuni de stat prevăzute prin Constituţie (sănătate, învăţământ ordine publică, asistenţă socială etc.);

b) bugetul public este un act de autorizare prin care puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă să perceapă venituri şi să le cheltuiască, în acord cu prevederile legale. Legea bugetului public este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică;

c) bugetul este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar fiind intervalul de timp pentru care se asigură programarea veniturilor şi execuţia cheltuielilor bugetare. Între prevederile înscrise în legea bugetului şi execuţia veniturilor şi cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi aprobarea de către puterea legislativă a unor rectificări ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică modernă, bugetul este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii resurselor.

Din punct de vedere economic, bugetul are următoarele trăsături:a) bugetul public este un sistem de fluxuri financiare privind formarea resurselor

băneşti publice şi gestionarea lor. În cea mai mare parte, aceste fluxuri sunt de

13

forma prelevărilor şi transferurilor prin care statul şi colectivităţile locale îşi constituie resurse băneşti necesare desfăşurării activităţii specifice, prin cheltuieli [15;15];

b) bugetul public este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii. Prin bugetul public se stabilesc, pe baza unor opţiuni de ordin economic, politic, social, financiar, veniturile necesare anului bugetar, pentru realizarea funcţiilor statului. Nivelul acestor venituri în produsul intern brut pe categorii de venituri (directe, indirecte) reflectă efortul financiar public, adică pe seama cui este repartizată sarcina fiscală în economie. Fiscalitatea reprezintă un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor de la contribuabili. Sistemul fiscal, ca parte a sistemului financiar cuprinde legi, practici şi instituţii care au drept scop stabilirea şi perceperea impozitelor.

Derularea fluxurilor financiare în cadrul sistemului financiar se realizează printr-un complex de planuri financiare care alcătuiesc bugetul public astfel:

1. bugetul de stat;2. bugetul asigurărilor de stat şi bugetul asigurărilor de şomaj;3. bugetele locale;4. bugetele fondurilor speciale (Fondul special pentru modernizarea drumurilor,

Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, Fondul pentru dezvoltarea agriculturii etc.) administrate de Ministerul Finanţelor Publice împreună cu ministerele de resort;

5. bugetele mijloacelor extrabugetare (bugetul Trezoreriei statului, bugetul asigurărilor sociale de sănătate etc.);

6. bugetele constituite pe seama fondurilor externe.Bugetul de stat este principalul instrument financiar al statului, prin intermediul

căruia se constituie şi se utilizează cele mai importante resurse financiare publice ale ţării. El este întocmit de Guvern şi aprobat de Parlament. Ministerul Finanţelor Publice răspunde de execuţia sa. El este singurul buget care se poate întocmi, aproba şi executa cu deficit bugetar.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este al doilea plan financiar, ca importanţă, după bugetul de stat. El este destinat constituirii resurselor financiare necesare finanţării pensiilor, ajutoarelor pentru deces, bilete de tratament balnear etc.

Resursele publice care se constituie prin intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat (BAS) sunt formate mai ales din contribuţii obligatorii, pe care le datorează instituţiile publice, agenţii economici şi alte persoane juridice şi fizice care folosesc muncă salariată, precum şi salariaţii înşişi.

Bugetul este elaborat şi administrat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice.

Bugetele locale reprezintă principalele instrumente financiare prin intermediul cărora autorităţile locale îşi procură fondurile necesare în vederea finanţării acţiunilor şi obiectivelor de interes local şi judeţean. Fondurile proprii se constituie din impozite şi taxe locale. La ele se adaugă surse transferate de la bugetul de stat pentru completarea fondurilor proprii şi pentru finanţarea unor activităţi de importanţă naţională (învăţământ, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia copiilor cu nevoi speciale etc.).

De asemenea, colectivităţile locale pot contracta credite bancare sau pot face emisiuni de obligaţiuni municipale pe piaţa financiară, cu aprobarea Ministerului Finanţelor. Totodată, ele pot beneficia de finanţări externe pentru susţinerea diferitelor proiecte de dezvoltare.

Structura resurselor financiare publiceîn exerciţiul financiar al anului 2003

14

mld leiNr.

curentDenumirea bugetului Suma Procent din

total (%)1. Bugetul de stat – venituri proprii 332.169 53,72. Bugetul asigurărilor de stat – venituri 135.823 21,93. Bugete locale (transferuri de la bugetul de

stat din impozitul pe venit şi T.V.A.)[87.934] 14,2

4. Bugetele fondurilor speciale – venituri 56.742 9,25. Bugetele mijloacelor extrabugetare ale

instituţiilor publice centrale8.013 1,3

6. Bugetul asigurărilor de şomaj 18.702 3,07. Bugetul Trezoreriei statului 4.146 0,78. Bugetul creditelor externe 35.476 5,79. Bugetul fondurilor externe nerambursabile 27.837 4,510. TOTAL RESURSE 618.908 100,0

În literatura de specialitate şi în Legea finanţelor publice (Legea nr. 10/1991, Legea nr. 72/1996, Legea nr. 500/2002 completată prin Legea nr. 314/2003 şi Legea nr. 189/1998 modificată şi completată prin Legea nr. 108/2004 privind finanţele publice locale) se specifică faptul că, la nivel naţional, nu există un buget public naţional de sine stătător, care să se întocmească, să se aprobe şi să se execute anual. Bugetul public la nivel naţional se constituie printr-un sistem unitar de bugete, menţionate anterior, care funcţionează separate.

Ca instrument de analiză a politicii bugetare, se utilizează noţiunea de buget general consolidat, care, de asemenea, nu este un buget de sine stătător şi care este definit prin Legea finanţelor ca fiind ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg:

a) se elimină transferurile dintre bugete, pentru a se evita dubla înregistrare a cheltuielilor sau a veniturilor (operaţiune denumită consolidare);

b) se adaugă suma finanţărilor din împrumuturi interne şi externe, precum şi veniturile obţinute din privatizarea entităţilor din sectorul de stat (inclusiv bănci), ca şi cele realizate din recuperarea activelor bancare de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului etc.;

c) totodată, în vederea determinării indicatorilor de calcul al deficitului bugetar consolidat, este necesară determinarea valorii creditului net al sistemului bancar către bugetul general consolidat (altfel spus, diferenţa dintre cheltuielile bugetare cu dobânzile la datoria publică şi depozitele bugetare în bănci).

2.2. Conţinutul bugetului de stat

2.2.1. Structura şi clasificarea resurselor financiare publice

Veniturile bugetare sunt mijloacele băneşti sau modalităţile practice de formare a bugetului public, necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. Aceste resurse servesc la acoperirea cheltuielilor publice, dar ca urmare a importanţei lor reprezintă şi instrumente de influenţare şi intervenţie în activitatea economică şi socială.

Aceasta, pentru că de cele mai multe ori, între resursele publice şi cheltuielile publice nu există un raport de cauzalitate. Totalitatea resurselor băneşti care alimentează

15

bugetul public formează un sistem unitar de venituri, indiferent de provenienţa acestora şi de veriga bugetară la care se mobilizează.

Acest fapt decurge din finalitatea lor comună şi din relaţiile structurale care se stabilesc între ele în procesul bugetar.

Resursele financiare publice se grupează în patru categorii, astfel:1. Prelevări cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe,

contribuţii. Acestea deţin o pondere importantă în totalul resurselor, dar volumul lor nu poate fi crescut în funcţie de necesităţi, deoarece implică decizii ale Parlamentului, modificări de legislaţii fiscale, cuimplicaţii majore asupra gradului de fiscalitate.

Impozitele reprezintă o prelevare bănească cu caracter obligatoriu şi fără contraprestaţie directă, efectuată de către persoane fizice şi juridice (contribuabili), la dispoziţia statului, pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Contribuţiile obligatorii sunt o formă specială a impozitelor directe pe care le datorează contribuabilii, către diferitele componente ale bugetului public:

- bugetul asigurărilor sociale de stat;- bugetul asigurărilor sociale de sănătate;- bugetul asigurărilor pentru şomaj.Spre deosebire de impozite, contribuţiile presupun o contraprestaţie neechivalentă

ca valoare din partea statului, în viitor, în funcţie de producerea unui fenomen sau proces (pensia pentru limită de vârstă şi munca depusă, concediul medical, indemnizaţia de şomaj etc.).

Taxele reprezintă plăţi obligatorii numai pentru acele persoane care solicită un serviciu public din partea unei instituţii a statului. Ele se achită anticipat.

2. Resurse de trezorerie – sunt împrumuturi pe termen scurt, până la un an, cu caracter rambursabil, la care se apelează în situaţii de goluri temporare de casă în execuţia bugetului de stat. Aceste împrumuturi se realizează prin emisiunea de bonuri de tezaur efectuată de Trezorerie ca instituţie a statului, cu rol de bancă în cadrul Ministerului Finanţelor.

Resursele de trezorerie au, deci, un caracter temporar şi rambursabil, comportând un cost determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt, precum şi de cheltuielile ocazionate de punerea şi retragereadin circulaţie a înscrisurilor respective.

3. Resurse financiare din împrumuturi de stat – reprezintă o sursă de completare a resurselor publice la care în ultimii ani se apelează frecvent deoarece veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile. Împrumuturile de stat se contractează prin emisiuni de obligaţiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit care sunt lansate pe piaţa financiară (bursa de valori) sau sunt vândute prin bănci sau alte instituţii financiare.

Împrumutul de stat se mai numeşte şi credit public şi poate fi intern sau extern. Ţările dezvoltate apelează în general la credite interne deoarece economiile lor naţionale sunt apte să susţină un împrumut de stat, pe când ţările în curs de dezvoltare, neavând ofertă internă de capital, apelează în mai mare măsură la creditele externe, cu dobânzi mari şi condiţii împovărătoare.

4. Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca Centrală şi este practic un împrumut de la Banca Centrală. Este o cale relative simplă de creştere a resurselor financiare ale statului, însă, fiind fără acoperire (în bunuri şi servicii pe piaţă) are puternice efecte negative, determinând mărirea impozitelor, creşterea preţurilor şi tarifelor şi scăderea puterii de cumpărare a monedei (ca forme concrete de exprimare a inflaţiei).

Fiecare componentă a structurii resurselor financiare publice constituie un instrument prin care statul intervine în economie în funcţie de mai mulţi factori, dintre care deficitul bugetar are o mare importanţă. Acoperirea acestui deficit se poate face fie prin mărirea impozitelor, fie prin apelarea la împrumuturi de stat. Mărirea impozitelor afectează

16

contribuabilii mijlocii şi mici. În cazul împrumuturilor contribuabilii vor suporta serviciul datoriei publice într-o perioadă viitoare. Creşterea impozitelor poate duce la reducerea veniturilor impozabile şi deci, în final, la reducerea resurselor statului. În fazele de depresiune economică, când scade volumul investiţiilor, statul apelează la împrumuturi pentru asigurarea finanţării cheltuielilor de investiţii, iar în faza de expansiune economică se constată o creştere a impozitelor cu efecte asupra reducerii consumului. Aceasta este o măsură deflaţionistă prin care statul reglează puterea de cumpărare a monedei.

Resursele publice se clasifică după mai multe criterii astfel:a. după ritmicitatea încasării lor la buget se împart astfel:

venituri ordinare, care se încasează în mod obişnuit, au caracter permanent şi volumul lor poate fi estimat (impozite, taxe, resursele de trezorerie);

venituri extraordinare, la care statul apelează în împrejurări deosebite (impozite extraordinare, împrumuturi de stat, ajutoare externe);

b. după provenienţă se împart astfel: interne, cele localizate în interiorul ţării; externe, împrumuturi şi ajutoare din alte ţări.

2.2.2. Necesitatea cheltuielilor publice şi formele pe care le îmbracă acestea

Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale. Prin intermediul cheltuielilor publice se realizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, şi anume, distribuirea resurselor financiare publice pe diverse destinaţii.

Cheltuielile publice sunt consecinţa exercitării de către stat a atribuţiilor şi funcţiilor sale. Ele sunt generate de nevoia de bani pe care o are statul în vederea îndeplinirii prerogativelor sale în toate domeniile: ordine publică, siguranţă naţională, apărare, educaţie, sănătate, cultură, economie, gospodărie publică etc. Finanţarea acestor domenii, obiective şi acţiuni se concretizează în bunuri şi servicii publice, de care beneficiază membrii societăţii, cât şi în punerea la dispoziţia acestora, în anumite situaţii, a fondurilor financiare propriu-zise.

Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru finanţarea obiectivelor sale. Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuielile cuvenite cu administraţia generală, plata dobânzilor la împrumuturi etc.), iar altele se materializează în bunuri de folosinţă îndelungată (echipamente de investiţii, construcţii de drumuri, poduri, clădiri, aparatură etc.), reprezentând o avansare de produs intern brut, adică participarea statului ca agent economic la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială.

Cheltuielile publice totale consolidate reprezintă totalul cheltuielilor publice din care s-au scăzut transferurile între bugete, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora.

Dina categoria transferurilor consolidate menţionăm:a) transferuri din bugetul de stat către bugetele locale pentru investiţii de

importanţă naţională şi care depăşesc posibilităţile de finanţare ale colectivităţilor locale;

b) transferuri din bugetul de stat către bugetele asigurărilor sociale de stat, pentru completarea resurselor acestui buget;

17

c) transferuri din bugetul de stat către bugetele locale pentru susţinerea unor activităţi comune (protecţia copilului în sistem maternal – al celor fără familie sau cu familie numeroasă, protecţia persoanelor cu handicap etc.).

Aceste sume se cheltuiesc prin bugetele locale, respective prin bugetul asigurărilor sociale de stat, şi de aceea, trebuie evidenţiate în aceste bugete şi nu în bugetul de stat. În bugetul de stat ele nu apar la poziţia Cheltuieli ci la poziţia Transferuri.

Din categoria transferurilor neconsolidabile menţionăm:a) alocaţii pentru copii;b) construcţii de locuinţe;c) dobânzi subvenţionate etc.Aceste cheltuieli, deşi se efectuează prin bugetele locale, ele apar evidenţiate în

bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor de stat.Trebuie făcută distincţia între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public, prin

intermediul instituţiilor publice şi care se acoperă de la bugetul public, cât şi de la bugetul instituţiei, pe seama veniturilor proprii.

Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă doar din bugetul public, având o arie de cuprindere mai restrânsă decât cheltuielile publice. De aceea cheltuielile bugetare se mai numesc şi credite bugetare, adică sume aprobate în buget, reprezentând limite maxime până la care se pot efectua plăţi. Depăşirea lor este interzisă de legea bugetară, cât şi de legea finanţelor publice, fiind considerată deturnare de fonduri, deoarece încalcă principiile oportunităţii, realităţii, economicităţii şi eficienţei cheltuielilor publice.

Deoarece, în economie acţionează o serie de factori cu efect destabilizator, devine evidentă necesitatea intervenţiei statului pentru reglarea proceselor economice (exemplu: asigură fluxul informaţional, asigură competiţia pe piaţă etc.)

În realizarea utilităţilor publice statul acţionează sub mai multe forme:- fie ca producător sau consumator de bunuri (ca orice agent economic);- fie ca parte care arbitrează, reglementează sau dirijează funcţionarea pieţei (ca

autoritate publică).Intervenţia statului pe piaţă antrenează finanţele publice mai ales prin procesul de

alocare a resurselor, apoi prin cel de redistribuire a resurselor financiare publice astfel:a. alocarea resurselor, în sectorul corectării imperfecţiunilor pieţei sau al

compensării efectelor acestora prin politici bugetare adecvate (specifice);b. redistribuirea veniturilor, în scopul asigurării echităţii sau justiţiei sociale, prin

impunerea veniturilor în mod diferenţiat şi subvenţionarea unor categorii sociale defavorizate;

c. influenţarea comportamentelor economico-sociale şi financiare ale agenţilor economici, ale instituţiilor financiare şi ale persoanelor fizice (acordarea de stimulente financiare pentru dezvoltarea unor activităţi şi respectiv impozitarea excesivă pentru descurajarea altor activităţi).

Datorită faptului că cererea de resurse financiare este aproape întotdeauna mai mare decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să trieze şi să ierarhizeze aceste nevoi şi, totodată, să stabilească priorităţi în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei etape.

Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile publice, şi anume: învăţământ, sănătate, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională şi ordine publică, acţiuni economice, datorie publică etc. Aceste fluxuri de resurse financiare se exprimă concret sub forma cheltuielilor pentru:

- plata salariilor şi altor drepturi de personal;

18

- procurări de materiale şi servicii;- subvenţii acordate întreprinderilor;- transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare etc.);- investiţii etc.Politica statului în domeniul cheltuielilor publice stabileşte, pe de o parte, mărimea,

destinaţia şi structura optimă a acestora, astfel încât să răspundă obiectivelor ce trebuie atinse într-o anumită perioadă şi, pe de altă parte, precizează căile, metodele şi instrumentele ce trebuie folosite pentru angajarea unui minim efort financiar.

Dimensionarea cheltuielilor publice constă în stabilirea volumului total al cheltuielilor publice necesare în aşa fel încât acestea să se încadreze în limitele resurselor ce pot fi mobilizate la nivel naţional.

Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să aibă ca punct de pornire nevoile sociale prioritare care trebuie satisfăcute pe seama resurselor financiare publice.

Cheltuirea fondurilor publice trebuie să respecte principiile de eficienţă, eficacitate şi economicitate – cerinţe ale politicii financiare a statului, datorită faptului că resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale.

În alocarea resurselor publice, noul management public face referire la optimul lui Pareto.

Principiul „Pareto” are la bază două instrumente de lucru pentru management:1. a da prioritate priorităţilor;2. cu 20% din resurse obţinem 80% din rezultate.Dacă ne concentrăm asupra priorităţilor şi reuşim să rezolvăm într-o primă

instanţă acele probleme de esenţă ale situaţiei de fapt, atunci şansele de succes se măresc. Dacă, dintre lucrurile importante şi urgente nu le alegem pe cele strict necesare (adică să dăm prioritate priorităţilor) – risipim una dintre cele mai preţioase resurse – timpul, de fapt, unica resursă care ne-a fost dată în mod egal tuturor.

2.3. Principii bugetare

Bugetul public trebuie să reflecte în mod real veniturile posibil de realizat şi cheltuielile perioadei la care se referă.

El este construit ţinând seama de o serie de principii, a căror importanţă diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a economiei, de implicarea statului în plan economico-social, de tradiţiile social-culturale etc.

1. Anualitatea bugetului se referă, pe de o parte, la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul şi, pe de altă parte, la perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile.

De regulă, bugetul este elaborat şi aprobat pentru o perioadă de un an. Anul bugetar poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic. Astfel:

- în România, Franţa, Germania, Austria, Belgia, Olanda etc., anul bugetar coincide cu anul calendaristic;

- 1 aprilie – 31 martie, în Marea Britanie, Canada, Japonia, Israel etc.;- 1 iulie – 30 iunie, în Suedia, Australia, Egipt etc.;- 1 octombrie – 30 septembrie, în SUA, Thailanda.Datorită faptului că execuţia prevederilor din buget, atât la venituri, cât şi la

cheltuieli, nu se încheie, întotdeauna, la data expirării anului bugetar, datorită, mai ales, programelor de investiţii, care necesită aprobări pe perioade mai mari de timp – această neconcordanţă se soluţionează, în practică, în două variante:

a) sistemul de gestiune, care constă în închiderea automată a bugetului la data expirării anului bugetar, veniturile neîncasate şi cheltuielile neefectuate, urmând să fie

19

înscrise în contul anului bugetar următor (aşa cum se întâmplă şi la noi în ţară);acest sistem nu evidenţiază distinct eforturile şi preocupările unui an bugetar;

Sistemul de gestiune interzice reportul creditelor bugetare de la un exerciţiu la altul.b) sistemul de exerciţiu, care prevede o perioadă de 3-6 luni după expirarea

anului bugetar până la încheierea contului de exerciţiu bugetar, timp în care este permisă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Această perioadă, denumită “de exerciţiu bugetar”, poate fi prelungită până la 15-18 luni. Deşi se elimină dezavantajul primei variante, are neajunsul că, pe această perioadă de prelungire, se derulează, în paralel, operaţiuni implicate de două bugete anuale distincte.

2. Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale sau brute, fără omisiuni şi fără compensări reciproce.

Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicând compensarea între cheltuieli şi venituri proprii.

Deci, bugetul este elaborat sub formă “brută”, fără a permite înscrierea soldului unor poziţii de venituri sau cheltuieli ca urmare a compensării dintre ele.

Practica dovedeşte că sunt şi excepţii de la acest principiu, deoarece veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice sunt înscrise numai cu soldul rezultat din compensarea lor. Ca exemplu menţionăm:

- vărsămintele către bugetul de stat şi subvenţiile primite de la acesta, în relaţiile dintre bugetele locale şi bugetul statului;

- veniturile de la întreprinderile publice sau subvenţiile către acestea etc.

3. Unitatea bugetară impune existenţa unui document unic în care se înscriu veniturile şi cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale. Acest fapt permite cunoaşterea surselor de formare a veniturilor şi a direcţiilor de utilizare a fondurilor publice şi, de asemenea, permite compararea veniturilor cu cheltuielile, echilibrul dintre aceste două părţi ale bugetului, excedentul sau deficitul bugetar, luându-se, pe această bază, măsurile adecvate cu privire la oportunitatea unor cheltuieli.

În practică, nici acest principiu nu este întru totul respectat deoarece, în afara bugetului de stat se întocmesc următoarele categorii de bugete:

a) Bugete anexă, care sunt distincte de bugetul general al statului, votate separat de Parlament, cuprinzând veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice şi ale unor întreprinderi industriale proprietate de stat şi care nu au în mod obligatoriu personalitate juridică.

Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor figurează în bugetul de stat, la venituri sau la cheltuieli, după cum soldul este pozitiv sau negativ.

b) Bugetele extraordinare se întocmesc în situaţii de excepţie: calamităţi naturale, criză economică, război etc. Bugetele extraordinare se întocmesc şi pentru evidenţierea cheltuielilor de investiţii civile, finanţate din împrumuturi contractate de stat. În unele cazuri se întocmesc bugete extraordinare pentru a masca existenţa deficitului bugetar sau pentru a scoate unele venituri şi cheltuieli de sub controlul Parlamentului. Ele contravin principiilor contabilităţii naţionale, motiv pentru care guvernele au renunţat la ele;

c) Bugetele autonome sunt elaborate de instituţii publice din sfera administraţiei sau de servicii publice care dispun de personalitate juridică din domeniul social, financiar, cultural şi de educaţie (universităţi, spitale, centre culturale etc.).

Acestea dispun de autonomie bugetară, în sensul că-şi dirijează singure cheltuielile, dar resursele lor proprii, nefiind suficiente pentru acoperirea cheltuielilor, nu dispun şi de autonomie financiară. Pentru echilibrare, aceste entităţi beneficiază de subvenţii sau transferuri de la bugetul de stat.

20

d) Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un venit propriu-zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.

Se pot deschide conturi speciale de trezorerie pentru diverse operaţiuni, cum ar fi:1) evidenţierea sumelor de bani depuse drept garanţie de funcţionarii publici care

gestionează bani şi alte valori materiale;2) reflectarea în contabilitate a avansurilor acordate de stat unor întreprinderi

particulare şi care urmează a fi decontate pe măsura livrării bunurilor comandate de stat;

3) achiziţionarea la preţuri avantajoase a unor bunuri necesare statului, în cantităţi ce depăşesc nevoile anuale de consum şi care urmează a fi, apoi decontate din resurse bugetare ale anilor următori etc.

e) Legea rectificativă a bugetului şi modalităţile de repartizare a creditelor bugetare aprobate constituie, de asemenea, excepţii de la principiul unităţii bugetare. În situaţiile în care pe parcursul exerciţiului bugetar nu se încasează veniturile previzionate sau intervin cheltuieli cu caracter excepţional, se procedează la o redimensionare a resurselor şi a cheltuielilor publice printr-o lege rectificativă a bugetului.

4. Echilibrul bugetar este principiul conform căruia cheltuielile publice ale statului trebuiesc acoperite din venituri ordinare ale fiecărui an bugetar. Anualitatea şi echilibrul bugetului sunt indisolubil legate, având drept rezultat echilibrul anual al bugetului, considerat drept “principiul de aur al gestiunii bugetare.”

Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate (venituri ordinare = cheltuieli totale), cât şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.

Teza clasică a echilibrului bugetar n-a însemnat altceva decât transpunerea în domeniul finanţelor publice a principiului elementar al finanţelor private, conform căruia un particular nu poate cheltui mai mult decât are sau decât încasează.

În acest cadru, deficitul bugetar era privit ca un fenomen deosebit de grav, reprezentând un pericol pentru apariţia inflaţiei şi a bancrutei statului. În schimb, excedentul bugetar era considerat un semn al bunei gospodăriri a finanţelor publice.

După primul război mondial teza echilibrului bugetar pierde teren, pe fondul noilor realităţi economice, făcându-şi loc teza deficitului sistematic, care a fost formulată de Wiliam Beveridge, sub influenţa ideilor lui Keynes.

Potrivit acestei teorii, deficitul bugetar nu provoacă nici un rău în economie, ci are un efect benefic asupra acesteia, întrucât statele fac unele cheltuieli suplimentare de care beneficiază naţiunile, economiile naţionale, agenţii economici şi cetăţenii [22;113]. Prin suplimentarea cheltuielilor bugetare în economie se injectează o putere de cumpărare suplimentară, care este folosită fie pentru acoperirea cheltuielilor curente de funcţionare, fie pentru investiţii, reprezentând un mijloc de resorbire a şomajului şi de stimulare a economiei.

Totuşi, efectele în plan economic ale deficitului bugetar sunt multiple, şi anume:1) existenţa deficitului bugetar majorează datoria publică, crescând în viitor

serviciul acesteia, respectiv rambursările, dobânzile, comisioanele exigibile în fiecare an pentru stingerea datoriei publice interne şi externe. Aceasta din urmă înseamnă, în final, scurgerea de bogăţie naţională în străinătate. Acoperirea datoriei publice se face prin următoarele căi:

creşterea cotelor de impozite sau introducerea de impozite noi; emisiuni monetare; contractarea de împrumuturi de pe piaţa internă sau externă.

21

2) deficitul bugetar contribuie, deci, la creşterea ratei dobânzii pe piaţă. Prin aceasta, deficitul se opune investiţiilor private, încetinind astfel ritmul real al creşterii economice;

3) deficitul bugetar duce la inflaţie, determinând scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Teza deficitului sistematic a fost abandonată treptat, în perioada actuală propunându-se renunţarea la echilibrarea anuală a bugetelor şi trecerea la echilibrarea ciclică a bugetelor, prin întocmirea de bugete plurianuale. Tehnica bugetelor ciclice are drept scop realizarea echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile publice nu la nivelul unui an bugetar, ci prin intermediul unui buget plurianual, ţinându-se seama de variaţiile veniturilor publice în timpul diferitelor faze ale unui ciclu economic, în care perioadele de prosperitate economică alternează cu perioadele de depresiune, de restrângere a activităţii economice.

În baza acestei teorii [24;579], realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă prin folosirea unor tehnici speciale, cum ar fi:

1) constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite, în perioadele de prosperitate ale ciclului economic şi folosirea lui pentru finanţarea deficitului bugetar, în perioadele de depresiune economică;

2) constituirea unui fond de egalizare, în anii de depresiune prin intermediul împrumuturilor publice de natura “creditelor de anticipaţie”, care vor fi rambursate în perioadele de avânt economic;

3) amortizarea alternativă a datoriei publice constă în măsuri de majorare a impozitelor şi obţinerea de resurse suplimentare ce pot fi folosite pentru amortizarea accelerată a datoriei publice contractată anterior.

5. Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în buget pe surse de provenienţă, iar cheltuielile bugetare pe categorii de cheltuieli, denumite şi credite bugetare. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul public şi aprobată de puterea legiuitoare, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.

Veniturile şi cheltuielile trebuie să fie înscrise în buget după o schemă unitară. Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis determinate poartă denumirea de clasificaţie bugetară. Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.

În practica bugetară, criteriile luate în considerare sunt de ordin administrativ, economic şi funcţional.

Potrivit criteriului administrativ, veniturile şi cheltuielile bugetului public sunt grupate după instituţiile care le încasează sau le efectuează.

Criteriile economice au în vedere natura şi felul veniturilor, pe de o parte, precum şi natura şi destinaţia cheltuielilor, pe de altă parte. De asemenea, cu ajutorul acestor criterii se face distincţia între operaţiunile curente şi operaţiunile de capital.

Criteriul funcţional porneşte de la concepţia că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt instrumente de realizare a politicii economico-financiare şi sociale a guvernului. În acest scop, clasificaţia bugetară funcţională cuprinde părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole. Această clasificaţie este obligatorie pentru toate organismele şi instituţiile publice (ministere şi alte organe centrale ale administraţiei publice, instituţii publice centrale şi locale).

Pe de o parte, clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă, concisă şi clară, pentru a putea fi înţeleasă de cei chemaţi să examineze bugetul, iar pe de altă parte, trebuie să facă posibilă analiza economică a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare.

22

6. Neafectarea veniturilor bugetare este un principiu complementar celui al universalităţii, în virtutea căruia veniturile prelevate la fondul bugetar trebuie să se depersonalizeze şi să servească la acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că nu este permisă folosirea unui anumit venit bugetar pentru finanţarea unei anumite cheltuieli bugetare.

Prin aplicarea acestui principiu se urmăreşte evitarea cheltuirii cu orice preţ a eventualelor fonduri disponibile, atunci când sumele care ar proveni din veniturile cu afectaţie specială ar depăşi necesităţile privind finanţarea acţiunii considerate. De asemenea, se are în vedere faptul că nu trebuie să se condiţioneze efectuarea unei anumite cheltuieli de realizarea efectivă a unui anumit venit bugetar.

Cheltuielile publice se stabilesc pe baza nevoilor sociale identificate, în funcţie de utilitatea lor, de oportunitatea şi eficienţa acestora. Existenţa resurselor financiare este o condiţie generală a acoperirii cheltuielilor publice pe ansamblu. Majorările de cheltuieli în cursul anului bugetar se pot efectua cu condiţia ca iniţiatorii să prevadă şi resursele necesare acoperirii acestora. În principiu, nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat.

În practică se înregistrează frecvente abateri de la acest principiu, fapt determinat de nerespectarea altor principii, cum ar fi universalitatea şi unitatea bugetară.

Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale statului sunt scoase în afara bugetului ordinar diverse venituri şi cuprinderea lor în cadrul unor bugete extraordinare, anexă sau autonome. De asemenea, este cunoscută practica afectării unor venituri ordinare în scopul restituirii anumitor împrumuturi de stat.

7. Publicitatea bugetului presupune respectarea procedurii dezbaterii publice a proiectului bugetului public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale, în cazul bugetelor locale, precum şi a ducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor. După adoptarea de către Parlament a legii bugetului public şi promulgarea sa de către Preşedinte, această lege se publică în Monitorul Oficial, după care devine obligatorie pentru a fi aplicată şi respectată de toate persoanele fizice şi juridice. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar pe anul anterior, care a fost aprobat, în prealabil, de către Parlament. Pentru bugetele locale există aceleaşi cerinţe, publicarea lor şi a conturilor de încheiere realizându-se în documente sau în publicaţii oficiale ale consiliilor judeţene şi locale.

Publicitatea bugetului se impune ca necesitate şi în contextul participării fiecărei ţări la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul cărora statele partenere solicită informaţii cu privire la următoarele aspecte:

situaţia finanţelor publice; evoluţia veniturilor şi a cheltuielilor bugetare; starea de echilibru sau dezechilibru bugetar; nivelul fiscalităţii; evoluţia serviciului datoriei publice.Pe baza acestor date, cât şi a altora (de natură economică, politică), se stabileşte

gradul de bonitate şi de risc al ţării respective de către organismele financiare internaţionale.

Există puncte de vedere în literatura de specialitate, care susţin încă un principiu bugetar, alături de cele menţionate, şi anume, principiul unităţii monetare, care decurge din faptul că toate operaţiunile bugetare derulate pe teritoriul ţării se efectuează în moneda naţională.

23

2.4. Procesul bugetar

2.4.1. Conţinutul şi caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed pe o anumită perioadă de timp (de-a lungul a doi ani şi jumătate) şi care privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar. Deci, etapele consecutive ale procesului bugetar sunt următoarele:

a) elaborarea proiectului de buget;b) aprobarea bugetului;c) execuţia bugetului;d) încheierea execuţiei bugetului;e) controlul execuţiei bugetului;f) aprobarea execuţiei bugetului.Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al

cadrului legal şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o seamă de trăsături comune şi anume:

este un proces de decizie, deoarece autorităţile competente hotărăsc în privinţa ordonării priorităţilor şi în alocarea resurselor publice. Decizia este importantă, întrucât resursele mobilizate sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale perioadei;

este un proces predominant politic, datorită faptului că deciziile privind alocarea resurselor sunt determinate de gândirea doctrinară şi interesele politice ale formaţiunilor aflate la putere;

este un proces complex vizând un foarte mare număr de participanţi, cu probleme multiple şi diverse. Procesul bugetar are un impact public larg, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, care se manifestă atât în plan economic, cât şi social;

este un proces ciclic, derulându-se pe o perioadă calendaristică bine determinată, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi specifice.

Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumătate, întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a fiecărui an bugetar are loc întocmirea proiectului de buget, care se aprobă de către Parlament, în anul următor se realizează execuţia bugetară curentă, iar în anul al treilea se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus controlului Curţii de Conturi şi apoi aprobării Parlamentului.

2.4.2. Etapele procesului bugetar

1. Elaborarea proiectului de buget

24

Proiectul de buget este elaborat de Guvern prin intermediul Ministerului Finanţelor care, împreună cu instituţiile de prognoză, Banca Naţională şi celelalte ministere, stabileşte, pe baza Programului de guvernare aprobat de Parlament, premisele de la care se porneşte în elaborarea proiectului de buget. Aceste premise se referă la principalii parametri macroeconomici care condiţionează fundamentarea proiectului de buget, şi anume:

evoluţia produsului intern brut (creştere sau recesiune economică); rata inflaţiei; gradul de fiscalitate sau presiunea fiscală; evoluţia creditului intern sau a datoriei publice; creşterea sau reducerea soldului rezervei valutare; evoluţia datoriei externe etc.Aceşti parametri macroeconomici permit determinarea limitei până la care se pot

dimensiona cheltuielile bugetare în raport cu posibilităţile de finanţare a unui deficit bugetar, păstrându-se, totodată, echilibrul financiar, monetar şi economic.

Totodată, are loc elaborarea unor criterii de performanţă pe baza analizei eficienţei, eficacităţii şi economicităţii cu care sunt utilizate resursele.

Elaborarea proiectului de buget presupune un flux informaţional dublu.În prima fază, Ministerul Finanţelor, după consultarea cu primul ministru, transmite

niveluri orientative pentru cheltuielile fiecărui sector public finanţat de buget (ministere, organisme neguvernamentale centrale altele decât ministerele, judeţe). Ordonatorii principali de credite defalcă, la rândul lor, plafoanele orientative de cheltuieli pe fiecare din instituţiile bugetare din subordine, solicitându-le, în limita acestor niveluri orientative, propriile propuneri, detaliate în funcţie de natura economică a cheltuielilor.

În faza a doua, instituţiile publice formulează propuneri de credite bugetare pentru anul viitor, pe baza unui buget al obiectivelor, pe seama analizei cheltuielilor publice prin indicatori de eficacitate. În această concepţie nouă, bugetul statului încetează de a mai fi un “buget al mijloacelor” [15;64] cu finalitate anuală de la care nu derogă decât cheltuielile de investiţii. Excepţia de până acum devine regulă o dată cu anul 2002.

Ansamblul cheltuielilor relevă un buget al programelor ale cărui tranşe de execuţie sunt repartizate în limite anuale de credit, adică sunt bugetizate. În acest caz, orizontul de calcul economic este dezvoltat prin luarea în considerare a unei perioade mai mari: cea a unui program pe termen mediu şi lung – deci programări plurianuale înscrise în scadenţe anuale.

Un loc aparte în proiectul de buget îl au prevederile referitoare la investiţiile publice.Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din

fonduri publice se cuprind în proiectul de buget, în baza programelor de investiţii publice, care se prezintă ca anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.

Ordonatorii principali de credite vor transmite pentru fiecare obiectiv de investiţii inclus în programul de investiţii informaţii financiare şi nefinanciare, în felul următor:

a) informaţii financiare:1) valoarea totală a proiectului;2) creditele de angajament;3) creditele bugetare;4) graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie;5) analiza cost-beneficiu a proiectului;6) costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune;

b) informaţii nefinanciare:1) strategia în domeniul investiţiilor, cu referire la priorităţile investiţionale şi

legătura dintre diferite proiecte, cât şi criteriile de analiză care au determinat selecţia în program a obiectivelor respective;

2) descrierea proiectului;

25

3) stadiul fizic al obiectivelor;Documentaţiile tehnico-economice aferente obiectivelor de investiţii noi care se

finanţează din fonduri publice se aprobă de către:a) Guvern, pentru valori mai mari de 130 miliarde lei;b) ordonatorii principali de credite, pentru valori cuprinse între 18 miliarde lei şi 130

miliarde lei;c) ceilalţi ordonatori de credite (secundari sau terţiari), pentru valori până la 18

miliarde lei, cu avizul prealabil al ordonatorului principal de credite.Documentaţiile tehnico-economice aferente investiţiilor publice ce se realizează din

credite externe contractate sau garantate de stat, se aprobă de către Guvern, indiferent de valoarea lor.

Ordonatorii principali de credite sunt responsabili de realizarea obiectivelor de investiţii incluse în programele de investiţii.

În programele de investiţii se nominalizează obiectivele de investiţii grupate astfel:a) investiţii în continuare;b) investiţii noi;c) alte cheltuieli de investiţii, care cuprind următoarele categorii de investiţii:

1) achiziţii de imobile;2) dotări independente;3) cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de

fezabilitate şi a altor studii aferente obiectivelor de investiţii;4) cheltuieli de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările şi

intervenţiile accidentale la obiectivele de investiţii;5) lucrări de foraj, cartarea terenului, determinări seismologice, consultanţă,

asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor.Toate propunerile de la instituţiile publice se centralizează de către ordonatorii

principali de credite, care le înaintează Ministerului Finanţelor pentru a fi prinse în proiectul de buget.

Documentele care se elaborează la structurarea şi fundamentarea bugetului sunt: expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului. Acestea

conţin atât propuneri referitoare la nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetare, cât şi prevederi vizând modificarea legislaţiei aferente acestora;

o situaţie conţinând prezentarea stării economico-financiare a ţării şi perspectivele acesteia pentru anul bugetar următor;

anexele la proiectul de lege a bugetului, în care sunt reflectate structura veniturilor şi a cheltuielilor, pe ordonatorii principali de credite, fondurile speciale extrabugetare şi fondul de rezervă;

materiale necesare documentării Parlamentului, în vederea analizei proiectului de buget.

2. Aprobarea proiectului de bugetÎn vederea aprobării, proiectul bugetului este înaintat Parlamentului de către Guvern

şi urmează mai multe etape distincte: a) analiza în comisiile parlamentare de specialitate;b) prezentarea în plenul Parlamentului (al Camerelor reunite: Senat şi Camera

Deputaţilor) a proiectului de către primul ministru sau ministrul finanţelor;c) dezbaterea proiectului şi aprobarea lui;d) promulgarea legii bugetului de către Preşedintele României, moment în care

proiectul devine lege.

3. Execuţia bugetului

26

Execuţia bugetului are loc pe o perioadă de un an şi constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget. Acest proces antrenează participarea unui număr foarte mare de operatori bugetari, şi anume:

a) aparatul fiscal, cu toate structurile sale centrale şi locale;b) instituţiile bugetare centrale şi locale;c) unităţi administrativ-teritoriale.Responsabilitatea pentru execuţia bugetului, în conformitate cu proiectul de buget

aprobat de Parlament, revine Guvernului şi în special Ministerului Finanţelor.Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu

excepţia veniturilor din împrumuturi care constituie limite maxime de atins.La rândul lor, cheltuielile bugetare aprobate reprezintă limite maxime, ce nu pot

fi depăşite, iar instituţiile publice care execută bugetul sunt obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare alocaţie bugetară.

4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetarăContul de execuţie bugetară cuprinde toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi

efectuare a cheltuielilor, precum şi determinarea soldului cu care se încheie anul bugetar: excedent sau deficit. El se întocmeşte la finele anului bugetar, de către Ministerul Finanţelor, pe baza dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de fiecare instituţie publică.

Contul general de execuţie bugetară, împreună cu proiectul de buget pentru anul următor, sunt prezentate de către Guvern Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare.

După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite documentul Curţii de Conturi, instituţia supremă de control a finanţelor publice.

5. Controlul bugetarCurtea de conturi efectuează la fiecare instituţie publică controlul ulterior, vizând

legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în acest document. Totodată, Curtea de conturi verifică eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare, pronunţându-se şi asupra calităţii gestiunii banilor publici la nivelul fiecărei instituţii şi pe ansamblul bugetului.

În final, Curtea de conturi prezintă Parlamentului Raportul final privind controlul contului de execuţie bugetară în vederea dezbaterii şi aprobării acestui cont.

2.5.Trezoreria finanţelor publice

2.5.1. Rolul Trezoreriei în cadrul finanţelor publice

Trezoreria Statului este concepută ca un sistem unitar şi integrat prin care statul asigură efectuarea operaţiunilor de încasări plăţi privind fondurile publice, inclusiv a celor privind datoria publică. Gestionarea acestora se realizează, astfel, în condiţii de maximă siguranţă şi conformitate cu prevederile legale în vigoare.

În ţara noastră, Trezoreria statului se înfiinţează în cadrul Ministerului Finanţelor prin Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi H.G. nr. 78/1992, ca serviciu public. Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar la nivel central, în cadrul Ministerului Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, cuprinzând următoarele componente:

trezoreriile judeţene; trezoreriile municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti; trezoreriile orăşeneşti; trezoreriile percepţiilor locale.Principalele acte normative în temeiul cărora funcţionează Trezoreria Statului sunt:

27

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, modificată prin Legea nr. 314/2003 (Art. 15 din Legea 500);

Legea contabilităţii, nr. 82/1991 modificată; OUG nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin

Trezoreria Statului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 201/2003; HG nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor

Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.Administrarea contului curent al Trezoreriei Statului, deschis la BNR, revine

M.F.P. Administrarea lui presupune:a) păstrarea permanentă a echilibrului între încasările şi plăţile privind

fondurile publice, cât şi luarea deciziilor adecvate în acest sens;b) atragerea de împrumuturi de pe piaţa financiară în situaţia în care

resursele existente în soldul contului curent general al Trezoreriei sunt insuficiente pentru efectuarea plăţilor sectorului public;

c) deschiderilor de credite bugetare (în numele ordonatorilor principali de credite), în limita cărora se pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi. Pe lângă încadrarea în credite bugetare deschise şi repartizate, unităţile Trezoreriei verifică şi încadrarea plăţilor dispuse în prevederile aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice finanţate din diverse bugete componente ale bugetului public. Pentru reflectarea pe ordonatori de credite principali, secundari şi terţiari, respectiv, pe capitole şi titluri de cheltuieli.

Trezoreria Statului asigură o contabilitate distinctă a creditelor bugetare deschise şi repartizate.

Trezoreria publică cuprinde totalitatea resurselor de care dispune statul. Ea nu se limitează însă, numai la execuţia bugetului de stat.

Prin Trezorerie s-au separat finanţele sectorului public de resursele comerciale prin conturile distincte deschise la bănci.

De asemenea, prin Trezorerie se realizează şi politica de plasamente financiare din disponibilităţile temporare aflate în conturile trezoreriei, asigurând astfel, pe de o parte, valorificarea disponibilităţilor temporare (surplusul de încasări faţă de plăţi), iar pe de altă parte, sprijinirea prin mecanismele statului a procesului de tranziţie spre economia de piaţă.

Contul curent general al trezoreriei statului funcţionează la Banca Naţională a României şi este deschis în numele Ministerului Finanţelor Publice şi al unităţilor trezoreriei statului din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi al municipiului Bucureşti şi al administraţiilor finanţelor publice ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

Transferurile şi subvenţiile alocate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale şi de la alte bugete ale regiilor autonome, societăţilor comerciale, societăţilor sau companiilor naţionale, după caz, se virează în conturi deschise în numele acestora la unităţile trezoreriei statului în a căror rază sunt înregistrate fiscal şi se utilizează numai potrivit destinaţiilor aprobate prin lege, neputând fi executate silit.

Pentru disponibilităţile rămase în contul curent general al trezoreriei statului la sfârşitul fiecărei zile, BNR acordă o dobândă al cărei nivel este situat cel puţin la nivelul mediu al ratei dobânzilor la depozitele atrase, valabil în ziua respectivă. Dobânda încasată reprezintă venit la bugetul trezoreriei statului.

2.5.2. Funcţiile Trezoreriei publice

Privite în ansamblul lor, funcţiile Trezoreriei sunt următoarele [15;215]:

28

a) Casier al sectorului public, prin care se asigură execuţia bugetului public (încasarea veniturilor, pe de o parte, şi execuţia cheltuielilor, pe de altă parte).

Sarcina fundamentală a trezoreriei este de a veghea dacă în fiecare moment există fonduri disponibile în cantitate suficientă pentru a face faţă cheltuielilor statului şi corespondenţilor săi. Procurarea de bani în casieria publică este legată de mişcarea fondurilor în timp, determinată de termenele la care devin exigibile încasările şi plăţile.

Elementul temporal conferă trezoreriei caracterul dinamic. Astfel, încasările şi plăţile sunt obiectul fluctuaţiilor în cursul anului.

Pentru cheltuielile ordinare ale bugetului public, există o anumită regularitate în nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se execută parţial cheltuieli, serviciile publice utilizând cea mai mare parte a creditelor lor încă neconsumate înainte de închiderea exerciţiului bugetar, creditele riscând de a fi anulate în virtutea regulii anualităţii.

Pentru venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece aceasta depinde de ritmicitatea vieţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.

Aceste mişcări diferite în timp ale veniturilor şi cheltuielilor se combină cu alte mişcări de fonduri,cu caracter excepţional (emisiunea de împrumuturi, rambursarea ratelor datoriei externe, amortizarea datoriei publice, diverse plăţi) şi cu mişcările datorate operaţiunilor corespondenţilor (colectivităţi locale, instituţii publice etc.). Aceste mişcări excepţionale imprimă lichidităţilor trezoreriei mari variaţii, producând dezechilibre temporare.

Pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:1) Utilizarea fondurilor corespondenţilor;2) Emisiunea de bonuri de tezaur;3) Avansuri acordate de banca de emisiune.1. Trezoreria are posibilitatea să dispună de fondurile corespondenţilor (care sunt

cele mai mari) în intervalul până când respectivii corespondenţi îşi retrag din conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii.

2. Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe termen scurt şi mediu. Se face distincţie între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele destinate băncilor sau altor organisme financiare. Cele destinate publicului sunt următoarele:

- certificatul de trezorerie, cu scadenţă la 3 luni;- certificatul de depozit, cu scadenţa de un an.3. Cel mai important ajutor pe care Banca Centrală îl acordă statului rezultă din

avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe baza unei convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională, prin care aceasta consimte voluntar un avans şi îi fixează şi condiţiile. Convenţia se aprobă prin lege, din dorinţa de a restrânge şi a controla utilizarea avansurilor. Banca emite bonuri de tezaur în contul Trezoreriei, prin ghişeele proprii şi totodată prin politica de “open market”, Banca Centrală reglează circulaţia monetară prin cumpărarea sau vânzarea bonurilor de tezaur.

Din punct de vedere financiar, recurgerea la avansuri la Banca Centrală semnalizează o situaţie critică a finanţelor publice, dezechilibrul bugetului statului şi al trezoreriei, ducând la compromiterea creditului public. Din punct de vedere monetar, avansurile de la Banca Centrală conduc la emisiune de bani fără acoperire, fiind deci, un factor inflaţionist.

b) Asigură controlul financiar preventiv asupra încasării veniturilor, încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile şi destinaţia aprobată prin bugetul de venituri şi cheltuieli al acestora.

Controlul asupra veniturilor se efectuează pe baza documentelor de plată prezentate sau intrate în trezorerie. Obiectivele urmărite de control sunt:

temeiul legal prin care s-a stabilit obligaţia vărsării de impozite şi taxe către buget;

29

respectarea reglementărilor în vigoare privind virarea impozitelor şi taxelor pe bugete şi încadrarea lor pe capitole şi subcapitole;

respectarea termenelor de virare a veniturilor şi perceperea de penalităţi pentru plătitorii care au depăşit aceste termene legale.

Controlul preventiv al cheltuielilor urmăreşte oprirea înainte de efectuare a unor cheltuieli nelegale, neoportune sau neeconomicoase. La urmărirea legalităţii cheltuielilor se va porni de la gruparea acestora în cheltuieli de personal, cheltuieli materiale, transferuri, subvenţii, prime, datorie publică şi cheltuieli de capital, urmărindu-se pentru fiecare categorie respectarea actelor normative specifice fiecărui ordonator de credite.

Operaţiile de verificare efectuate prin trezorerie nu înlocuiesc controlul financiar preventiv, care se organizează şi se exercită la fiecare instituţie publică şi nu se exonerează de răspundere persoanele care, printr-o activitate necorespunzătoare, produc pagube.

c) Asigură operaţiile de decontare în contul instituţiilor publice şi păstrarea disponibilităţilor acestora în urma constituirii mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor speciale.

d) Asigură atragerea disponibilităţilor din economie (de la instituţii financiare, agenţi economici, populaţie) prin constituirea de depozite şi prin împrumuturi de stat lansate în vederea asigurării resurselor financiare pentru susţinerea unor sectoare economice prioritare (prin restructurare şi retehnologizare), acoperirea deficitului bugetar şi altele. În acest caz trezoreria se comportă ca o bancă de depozit, fiind un intermediar financiar. Asemenea instituţiilor financiar-bancare, trezoreria poate contribui în numele statului la finanţarea sectoarelor prioritare şi, totodată, se împrumută pentru a acoperi un deficit.

e) Efectuează plasamente financiare pe termen pentru disponibilităţile statului existente temporar în conturile trezoreriei. De data aceasta, trezoreria se comportă ca o bancă de afaceri, care furnizează capitaluri unor agenţi economici pentru a le asigura dezvoltarea.

f) Gestionează datoria publică prin folosirea împrumuturilor de stat (interne şi externe) potrivit destinaţiilor prevăzute în contracte şi prin rambursarea creditelor la scadenţă şi plata dobânzilor. În cazul împrumuturilor interne trezoreria acţionează ca o bancă de emisiune, intervenind, astfel, în domeniul circulaţiei monetare.

g) Supraveghează marile echilibre monetare şi financiare ale statului prin operaţiile de casierie, bancare şi de contabilitate publică.

Astfel, trezoreria asigură evidenţa contabilă a operaţiilor privind execuţia de casă a bugetului, pentru încasări şi plăţi, cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi pe plătitori.

Totodată, trezoreria asigură funcţionarea normală a sistemului informaţional contabil privind raportarea execuţiei bugetului public, a fondurilor speciale şi extrabugetare.

2.6. Mecanismul financiar al statului

2.6.1. Mecanismul financiar-componentă a mecanismului economic

Statul modern intervine în economia naţională în scopul asigurării echilibrului macroeconomic şi creşterii economice durabile printr-un ansamblu de metode, procedee şi instrumente, care integrate unitar alcătuiesc mecanismul economic al oricărei societăţi.

Mecanismul financiar, ca parte a mecanismului economic exprimă modul de organizare şi conducere a fluxurilor financiare din economie, prin care se realizează

30

constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare publice în societate. Buna lui funcţionare constă în capacitatea sa de a asigura desfăşurarea normală a circuitului fluxurilor financiare publice în cuantumul necesar societăţii, pentru asigurarea funcţionării normale a tuturor instituţiilor publice ale statului prin intermediul cărora acesta îşi exercită atrbuţiile şi funcţiile sale. Mecanismul financiar are un caracter dinamic, este perfectibil în timp şi trebuie să aibă o structură suficient de flexibilă pentru a-şi exercita în mod eficient funcţia sa principală - de conducere şi reglare a proceselor economice.

Unele dintre componentele sale au un grad mai ridicat de stabilitate, cum ar fi sistemul financiar şi structura organelor financiare, în timp ce altele, au un caracter mai mobil, cum este cazul pârghiilor economico-financiare şi al reglementărilor cu caracter juridic şi financiar.

Sistemul financiar ca parte integrantă a mecanismului financiar cuprinde un ansamblu de metode şi tehnici intreprinse de stat prin mecanismele sale special create (instituţii specializate şi legislaţia aferentă), prin care se constituie, se distribuie şi se utilizează resursele financiare publice.

Bugetul public, privit ca un sistem de bugete constituie veriga centrală a sistemului financiar al oricărei ţări. El reprezintă principalul instrument utilizat de Guvern pentru implementarea politicilor economice ale statului.

Din punct de vedere tehnic mecanismul financiar cuprinde următoarea structură funcţională la nivelul ţării:

- cadrul instituţional şi organizatoric;- reglementările juridice aferente;- pârghiile economico-financiare.

Cadrul instituţional şi organizatoric cuprinde o serie de organe ale puterii şi administraţiei de stat care îndeplinesc pe lângă atribuţiile lor specifice şi o serie de atribuţii de natură financiară. Printre acestea enumerăm:

1. Parlamentul, are dreptul de decizie în domeniul politicilor financiar-bugetare aplicate de Guvern. Totodată, Parlamentul adoptă cadrul legislativ de funcţionare a sistemului financiar (aprobă Legea finanţelor publice, Legea bugetară anuală, alte legi speciale privind fnanţele publice). În acelaşi timp, are dreptul de control privind aplicarea acestor legi, privind modul cum sunt constituite, distirbuite şi utilizate fondurile publice, precum şi asupra instituţiilor publice şi a persoanelor implicate în gestionarea fondurilor publice;

2. Guvernul, are ca principale atribuţiuni în domeniu:- elaborează şi asigură execuţia bugetului de stat şi a celorlalte bugete

componente ale bugetului public;- pune în aplicare politicile fiscal-bugetare prevăzute în Programul de guvernare

aprobat de Parlament; 3. Ministerul Finanţelor Publice, ca organ de specialitate al Guvernului în

domeniul financiar bugetar, îndeplineşte o serie de atribuţii, printre care:- propune Guvernului politica macroeconomică şi asigură aplicarea uniformă a

acesteia prin gestiunea balanţelor financiare, monetare şi valutare;- elaborează Proiectul bugetului de stat, pe care îl supune aprobării Guvernului,

iar după adoptarea acestuia de către Parlament ia măsurile necesare pentru execuţia lui;

31

- organizează funcţionarea Trezoreriei Statului prin intermediul căreia efectuează operaţiunile financiare în bugetul public, exercitând control fiscal asupra veniturilor şi unul preventiv asupra cheltuielilor bugetare;

- îndeplineşte şi alte atribuţiuni în domeniul financiar, al prognozelor macroeconomice, al asigurării echilibrului financiar, monetar şi valutar la nivel macroeconomic;

4. Ministerul Muncii, Solidarităţii sociale şi Familiei, are atribuţiuni privind elaborarea, execuţia Bugetului asigurărilor sociale de stat şi a Bugetului asigurărilor pentru şomaj şi cu privire la controlul modului de gestionare a resurselor bugetelor respective;

5. Banca Naţională, stabileşte şi conduce politiva monetară şi de credit, urmăreşte stabilitatea monetară şi supraveghează activitatea tuturor societăţilor bancare, de asemenea BNR are importante atribuţii în ceea ce priveşte executarea componentelor bugetului general consolidat, prin administrarea contului curent general al Trezoreriei Statului;

6. Curtea de Conturi, ca organ suprem de control subordonat Parlamentului, exercită un control asupra modului în care au fost constituite şi folosite resursele financiare publice de către instituţiile publice, agenţii economici şi persoanele fizice care gestionează fonduri de la bugetul public.

Reglementările juridice pe baza cărora funcţionează organele puterii de stat şi instituţiile de specialitate cu atribuţiuni în domeniul financiar fac parte din logistica pe care statul o întrebuinţează pentru punerea în aplicare a strategiilor sale politice.

Pârghiile economico-financiare reprezintă instrumentele de lucru prin care statul constituie, administrează şi utilizează fondurile băneşti publice necesare îndeplinirii funcţiilor sale.

Statul pune în funcţiune mecanismul său economico-financiar pentru îndeplinirea obiectivului principal - dezvoltarea societăţii în general – ceea ce înseamnă, pe de o parte, creşterea economică durabilă, iar pe de altă parte, asigurarea unui standard de viaţă corespunzător cetăţenilor săi. Acest obiectiv principal subsumează mai multe obiective – ţintă pe care le are în vedere Guvernul, şi anume :

- creşterea PIB-ului de la un an la altul, în termeni reali, atât în cifre absolute, cât şi pe locuitor;

- creşterea productivităţii muncii;- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;- stabilitatea preţurilor şi reducerea inflaţiei la o rată apropiată de media Uniunii

Europen;- echilibrarea Balanţei de plăţi şi reducerea deficitului bugetar, etc.

Pentru atingerea acestor obiective, Guvernul are în vedere anumite strategii prevăzute în Programul de guvernare, strategii care, aplicate în practică, poartă denumirea de politici guvernamentale.

2.6.2. Noţiuni de fiscalitate şi politică fiscală

Fiscalitatea reprezintă o componentă esenţială a vieţii social-economice a unei naţiuni, deoarece formarea resurselor financiare publice se bazează în principal pe constituirea banului public prin intermediul prelevărilor obligatorii de la persoane fizice şi juridice.

32

Fenomenele financiare vizând constituirea resurselor financiare publice, în vederea repartizării judicioase pentru acoperirea necesităţilor publice, au impact în mod deosebit asupra domeniilor economic, social şi politic.

Fiscalitatea aparţine ştiinţei finanţelor, iar acestea din urmă, aparţin economiei politice. Pornind de la acest fapt, putem afirma că analiza fiscalităţii nu se poate realiza izolat, ci luând în considerare relaţiile de interdependenţă între fiscalitate şi domeniile economic, juridic şi politic.

Legătura fiscalităţii cu alte ştiinţe şi discipline poate fi redată conform schemei de mai jos:

Legătura fiscalităţii cu alte ştiinţe şi discipline(din Revista „Finanţe publice şi contabilitate”, nr. 2/2006)

În practica financiară, fiscalitatea reprezintă un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor de către autorităţile publice, în scopul realizării funcţiilor social-economice ale statului.

Fiscalitatea vizează relaţii stabilite între două părţi – stat şi contribuabili – părţi ce devin, datorită regimului juridic, subiecte de drept. La stabilirea relaţiilor financiare între stat, ca reprezentant al puterii, pe de o parte şi contribuabil, pe de altă parte, un rol important îl are concepţia politică a partidului (sau a grupurilor politice) care se află la putere la un moment dat şi care se concretizează în strategia şi programul de guvernare în domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare. În acest context, nu putem neglija interdependenţa dintre fiscalitate şi managementul public, mai ales în ceea ce priveşte aspecte precum previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea, evaluarea şi controlul din perspectivă fiscală.

Ponderea cea mai mare în cadrul resurselor financiare publice ordinare este deţinută de veniturile fiscale, respectiv impozite, taxe şi contribuţii (ca formă a impozitelor directe), suportate şi achitate de contribuabili, ca urmare a desfăşurării unei activităţi sau deţinerii în proprietate a unor bunuri.

Fiecare Guvern adoptă o metodologie fiscală proprie, privind aşezarea impozitelor şi taxelor, pe de o parte, cât şi perceperea şi încasarea lor, pe de altă parte.

Aşezarea şi perceperea unei obligaţii bugetare presupune cunoaşterea următoarelor elemente:

1. Debitorul impunerii – care poate fi orice persoană fizică sau juridică ce datorează, potrivit legii, impozite, taxe sau alte prelevări (ex. contribuţii), denumită contribuabil;

33

Economie politică

Informatică

Analiză economico-financiară

Contabilitate

Modelare matematică

Drept

Asigurări

Fiscalitate

Finanţe publice

Management

Relaţii valutar-financiare

Statistică

Ştiinţe politice

2. Obiectul impunerii fiscale – îl constituie „materia impozabilă” care poate consta în: veniturile persoanelor fizice sau juridice (venitul brut sau profitul impozabil); bunurile impozabile sau taxabile potrivit legii sau alte valori care generează

titluri de creanţă fiscală; înscrisuri ce atestă diferite acte juridice săvârşite de autorităţile publice, pentru

care se datorează taxe de timbru;3. Unitatea de evaluare, care poate fi în funcţie de baza de calcul:

cotă fixă, dacă baza de calcul o formează anumite bunuri sau fapte juridice;

cotă procentuală, dacă baza de calcul este venitul impozabil sau valoarea bunului. Această cotă poate fi: proporţională (taxa de timbru), progresivă (pe tranşe de venit) şi regresivă;

4. Perceperea veniturilor sau încasarea veniturilor bugetare se poate realiza prin mai multe metode: plata directă, reţinere (stopaj) la sursă, aplicarea de timbre fiscale, executarea silită;

5. Termenul de plată, adică data limită până la care un anumit impozit, taxă sau alt venit cuvenit bugetului trebuie achitat. Plata obligaţiilor bugetare se face în numerar, ori prin virament, stabilit de lege, distinct pentru fiecare sumă datorată în parte, în contul bugetar corespunzător, în ordinea vechimii obligaţiei.

Aşezarea impozitelor şi taxelor înseamnă constatarea, calcularea şi stabilirea lor prin debitare (roluri fiscale) sau prin crearea de obligaţii fiscale (fişa plătitorului). Constatarea presupune determinarea subiectului impunerii şi a obiectului impozabil, cu precizarea bazei de impunere fiscală, iar calcularea sumei impozitului constă în stabilirea acesteia cu ajutorul unei reţele tarifare, care reprezintă o unitate de evaluare şi se aplică bazei de impozitare.

Perceperea impozitelor şi taxelor constă în urmărirea şi încasarea lor, precum şi în întocmirea evidenţelor fiscale, centralizate sau nominale (rol, fişă). Perceperea se realizează prin una din metodele următoare: plata directă, reţinerea (stopajul) la sursă sau aplicarea de timbre mobile.

Controlul modului de aşezare şi percepere a impozitelor şi taxelor se realizează cu ajutorul aparatului fiscal, în cadrul acţiunii de control fiscal.

Obligaţia stabilită unilateral de către stat, prin acte normative, în sarcina persoanelor fizice sau juridice ( denumite generic „contribuabili”), constând într-o anumită sumă de bani ce urmează a fi plătită de acestea la termenul stabilit , în contul bugetului public este o obligaţie bugetară. Ea reprezintă un venit al bugetului public, al cărui beneficiar este întreaga societate.

Constatarea şi individualizarea obligaţiei bugetare se realizează prin titlul de creanţe bugetare, care reprezintă un act juridic unilateral. El se întocmeşte sau se confirmă de către organele ce compun aparatul fiscal al statului, cărora le revin competenţe în a calcula impozitele şi taxele datorate bugetului public.

Titlurile de creanţe bugetare pot fi:a) cu caracter explicit (proces-verbal de impunere, declaraţia de impunere,

declaraţia vamală etc.);b) cu caracter implicit (proces-verbal de control, statele de plată ale salariaţilor

etc.).

Răspunderea contribuabilului poate fi contravenţională sau penală (care se poate cumula cu răspunderea materială sau civilă), în funcţie de scopul concret urmărit de lege, şi anume, recuperarea integrală a creanţelor statului.

34

Mărimea prelevărilor obligatorii la bugetul public este dependentă de anumiţi factori, printre care:

1) ponderea sectorului public în producţia industrială a ţării;2) nivelul cotelor de impozit;3) dimensiunile nevoilor bugetare şi mijloacele de acoperire a acestora;4) proporţiile evaziunii fiscale.Această mărime a prelevărilor obligatorii în bugetul public scoate în evidenţă

nivelul fiscalităţii într-o ţară la un moment dat. Nivelul fiscalităţii diferă în funcţie de două categorii de factori:a) factori proprii sistemului fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul a

materiei impozabile, progresivitatea impunerii etc.);b) factori independenţi de sistemul fiscal (produsul intern brut, natura instituţiilor

politice etc.).Pentru analiza nivelului fiscalităţii într-o anumită perioadă de timp se utilizează o

serie de indicatori, cu influenţe puternice la nivel macroeconomic, printre care menţionăm rata presiunii fiscale.

Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii este egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia publică şi produsul intern brut.

Acest indicator poate avea o dublă accepţiune:- presiunea fiscală în sens restrâns egală cu raportul dintre mărimea

impozitelor încasate şi P.I.B.;- presiunea fiscală în sens larg egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor şi

contribuţiilor sociale, pe de o parte, şi P.I.B., pe de altă parte.Deci, acest indicator trebuie analizat atât din punct de vedere al sarcinii fiscale

(procentul fiscalităţii în P.I.B.), cât şi al structurii fiscalităţii (diversitatea impozitelor şi contribuţiilor la constituirea prelevărilor obligatorii).

Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: contabil şi al analizei economice.

Pe plan contabil este important să se remarce că rata de presiune fiscală nu ţine cont de faptul că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii. Astfel, fluxurile contabilizate la numărător nu sunt consolidate, adică nu elimină prelevările obligatorii vărsate de administraţiile publice (cum ar fi contribuţiile sociale pe care instituţiile statului şi colectivităţile locale le varsă în contul angajaţilor lor). Ca urmare, nu este vorba de prelevări nete, operate asupra unor agenţi economici. Pe de altă parte, puterea publică recuperează, sub forma impozitelor, o parte a sumelor pe care ea le cheltuieşte.

Din punct de vedere al analizei economice, se consideră rata de presiune fiscală o cheltuială ce pune în evidenţă aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii şi se neglijează faptul că ele sunt reinvestite în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.

Deci, rata de presiune fiscală reprezintă un indicator de comensurare a părţii de venituri provenite din producţie, care trec printr-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc să fie lăsate la libera dispoziţie a iniţiativei private.

Abordarea fiscalităţii în termeni relativi nu are o relevanţă pragmatică fără o corelare cu abordarea ei în termeni reali, materiali.

În termeni relativi putem spune că nivelul fiscalităţii în România se situează la limite rezonabile comparativ cu ţările dezvoltate (33-34%).

Chiar dacă în Marea Britanie există acelaşi nivel al ratei fiscalităţii, comparaţia nu este relevantă, deoarece baza de raportare este practic radical diferită între P.I.B. realizat pe locuitor în România şi cel realizat în Marea Britanie (diferenţa este de 1 la 12).

35

Se poate concluziona că atât forţa de susţinere a fiscalităţii, cât şi efectele în termeni reali ai promovării unei anumite rate a fiscalităţii sunt de cel puţin 12 ori mai mari în această ţară decât în România.

În consecinţă, se pune întrebarea: “Până unde poate creşte presiunea fiscală? Oare nu există limite în calea majorării impozitelor?”

Stabilirea unor limite ale presiunii fiscale este o problemă care i-a preocupat pe specialişti încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când economiştii şi juriştii afirmau că fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră. Insă, datorită creşterii cheltuielilor publice de la un an la altul, ca urmare a diversificării acţiunilor şi implicărilor statului în viaţa economică şi socială, impozitele şi contribuţiile sociale au avut o evoluţie ascendentă, în fiecare etapă de dezvoltare, mărimea acestora fiind considerată ca fiind la limita maximă, adică acea limită care o dată depăşită, ar periclita bunul mers al economiei.

De menţionat că, stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale este aproape imposibil de realizat, deoarece acest indicator diferă în funcţie de perioadă, ţară, context economic, politic şi social.

Economistul englez A. Pigon afirma că “presiunea fiscală opţională este cea corespunzătoare egalităţii între utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale şi inutilitatea socială a prelevării fiscale marginale”. [21;636]

Rata fiscalităţii sau gradul de fiscalitate ne arată cât de mare este presiunea fiscală a impozitelor asupra cetăţeanului. Ea se determină prin formula:

, în care:

Rf rata fiscalităţii sau gradul de fiscalitate, care ne arată cât la sută din PIB este concentrat la dispoziţia statului prin impozite, taxe şi contribuţii;

Vf veniturile fiscale realizate într-un an din impozite, taxe şi contribuţii PIB produsul intern brut realizat într-un an bugetar.

Deoarece în totalul veniturilor fiscale sunt incluse, de regulă, şi contribuţiile pentru securitatea socială care au o destinaţie precisă şi în multe ţări se găsesc într-un buget distinct (bugetul asigurărilor sociale de stat), spre deosebire de restul impozitelor şi taxelor care odată încasate la bugetul de stat se depersonalizează, se obişnuieşte să se calculeze şi o rată a fiscalităţii fără luarea în calcul a acestor contribuţii.

Nivelul fiscalităţii cunoaşte diferenţieri importante de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Insă problema fiscalităţii trebuie privită nu numai din prisma ponderii încasărilor din impozite şi taxe în PIB, ci şi în funcţie de alţi factori şi anume:

structura impozitelor şi taxelor (raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte);

raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile persoanelor juridice.

raportul dintre contribuţiile obligatorii ale angajatorilor şi cele ale angajaţilor etc.

Pentru a controla presiunea fiscală statul trebuie să ţină cont de anumite caracteristici:

în măsura în care presiunea fiscală creşte trebuie ca impozitul să nu creeze distorsiuni grave, ci să fie just, pentru a nu determina mişcări sociale;

36

de la un anumit nivel în sus, orice impunere suplimentară devine dăunătoare economiei, fără a aduce încasări mai mari la buget (fapt demonstrat prin Curba Laffer în timpul mandatului preşedintelui american Ronald Reagan);

presiunea fiscală este influenţată şi de preferinţele puterii politice care se află la guvernare la un moment dat;

creşterea presiunii fiscale reprezintă o sursă de conflict şi nu generează o motivaţie normală pentru muncă, încurajând “munca la negru” şi frauda fiscală;

reducerea presiunii fiscale trebuie să vizeze concomitent două măsuri contradictorii: lărgirea bazei de impozitare să se facă concomitent cu reducerea cotelor de impunere, fără ca, pe total, să se reducă veniturile de care bugetul public are nevoie.

Economistul californian Arthur Laffer a demonstrat pe baza unui instrument analitic (Curba Laffer), ideea conform căreia orice creştere a presiunii fiscale provoacă, de la un anumit nivel, o scădere a sumei prelevărilor obligatorii încasate de către puterea publică.

Laffer a demonstrat că valoarea prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maxim (corespunzător nivelului maxim al curbei), dincolo de care devine o funcţie descrescătoare a acestei rate.(Fig.nr.1)

Suma Mprelevărilor N N’obligatorii

0 25 50 75 100Rata presiunii fiscale

Fig. nr.1. Curba Laffer

Valoarea prelevărilor obligatorii ar merge până la anulare dacă rata fiscalităţii ar atinge valoarea de 100% (în acest caz limită, orice activitate impozabilă ar dispărea). Aceasta se explică prin faptul că prelevările obligatorii prea dure distrug baza impozabilă.

O rată care depăşeşte nivelul optim are un efect descurajator asupra investitorilor şi salariaţilor. Ea este urmată de o reducere a producţiei, a bazei de impozitare şi a veniturilor bugetare provenite din impozite şi taxe.

Curba Laffer se divide în două părţi, delimitate de punctul M: partea stângă este cea admisibilă (sau normală), în care încă mai sunt rezerve de creştere a prelevărilor obligatorii, prin mărimea ratei presiunii fiscale (între punctele N şi M) şi partea dreaptă, denumită zona inadmisibilă, în care orice suplimentare a presiunii fiscale este în măsură să ducă la diminuarea veniturilor autorităţilor publice. Dimpotrivă, în această zonă presiunea fiscală trebuie scăzută conform segmentului M – N’ pe curbă.

37

Curba Laffer rămâne o reprezentare pur teoretică, deoarece nu permite identificarea cu exactitate a valorii lui M, dincolo de care presiunea fiscală devine excesivă.

Raţionamentul lui Laffer a avut drept punct de plecare teoria ofertei care a constituit unul dintre principiile de bază după care s-au ghidat preşedinţii americani Reagan şi Bush. Această abordare pune accentul pe măsurile microeconomice destinate creşterii productivităţii şi eficienţei economice. Adepţii teoriei ofertei au considerat că reducerea impozitelor constituie un stimulent necesar pentru economia americană aflată în recesiune sub administraţia Reagan şi au susţinut că această reducere nu va produce nici un efect secundar negativ. Dimpotrivă, s-a mers pe ideea că populaţia va plăti impozite mai mici, administraţia va obţine venituri mai mari, iar producţia şi eficienţa vor creşte.

Previziunea centrală a adepţilor teoriei ofertei – potrivit căreia munca şi economiile vor creşte considerabil pe măsură ce cota marginală de impozit se va micşora – s-a dovedit până la urmă a fi incorectă. Ca dovadă, veniturile federale ale SUA s-au diminuat, iar bugetul federal a trecut de la un echilibru aproximativ în 1979 la un deficit fără precedent de 200 miliarde $, după 1983 [19;385].

În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii fiscale, apar unele fenomene negative care pot influenţa viaţa economico-socială, pe termen mediu sau lung, şi anume:

a) Scăderea efortului productiv. Concepţiile liberale susţin punctul de vedere conform căruia, la niveluri înalte ale impozitelor apar efecte descurajante asupra muncii, economisirii şi investiţiilor. În acest context, se estimează existenţa a două tipuri de reacţii opuse, pe care le poate provoca o majorare a impozitului pe venit:

1) efectul de substituţie, care constă în diminuarea timpului de muncă furnizat de un individ datorită diminuării remuneraţiei sale nete;

2) efectul de venit, care înseamnă creşterea cantităţii de muncă depusă în scopul de a compensa pierderea venitului net datorată creşterii impozitului.

b) Frauda fiscală care constă în nedeclararea sau falsa declarare a veniturilor impozabile de către contribuabili – persoane fizice şi juridice, în scopul sustragerii, în parte sau în totalitate, de la plata impozitelor.

c) Deteriorarea competitivităţii internaţionale

Orice creştere a fiscalităţii suportată de agenţii economici se repercutează în nivelul preţurilor practicate la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanţare, de investiţii şi modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivităţii întreprinderii respective în relaţiile cu exteriorul.

Fiscalitatea se realizează, practic, prin politica fiscală, care reprezintă concepţia, măsurile şi acţiunile statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite, perceperea şi folosirea lor ca instrument de stimulare a creşterii economice. Politica fiscală are la bază criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea de randament cât mai mare al acesteia; ea trebuie să asigure mobilizarea unor venituri publice cât mai mari, în condiţiile încurajării afacerilor economice, a investiţiilor, concomitent cu promovarea echităţii în contribuţia fiecăruia la venituri, cu asigurarea protecţiei sociale.

Pentru a obţine impactul dorit de Guvern, orice politică fiscală trebuie să respecte mai multe principii, printre care enumerăm:

a) Principiul justeţii impunerii (echitate fiscală), care presupune impunerea diferenţiată a veniturilor, separând contribuabilii cu venituri mari de cei cu venituri medii şi scutirea de plata impozitelor a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil. Echitatea fiscală mai prevede ca persoana care plăteşte impozitul să-l şi suporte efectiv (incidenţa directă);

38

b) Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană fizică sau juridică să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele şi modalitatea de plată să fie clare pentru toţi contribuabilii;

c) Principiul eficienţei impunerii, adică realizarea încasării impozitelor cu minim de cheltuieli din partea statului. De asemenea, impozitele trebuie să aibă un randament fiscal ridicat (să fie plătit de toate persoanele fizice şi juridice care obţin venituri, fără posibilităţi de sustragere de la impunere), să fie stabile (când randamentul lor rămâne stabil atât în perioadele de creştere economică, cât şi în cele de criză) şi să fie elastice (de a se adapta la necesităţile de venituri ale statului);

d) Principii de politică economică. Prin impozite nu se urmăreşte numai procurarea de venituri la bugetul public, ci şi folosirea acestora ca mijloc de stimulare sau de reducere a producţiei sau consumului unor mărfuri, precum şi de restrângere sau de extindere a relaţiilor comerciale cu alte state. Aceste principii trebuie să aibă în vedere faptul că la baza fundamentării politicii fiscale trebuie să stea creşterea economică durabilă, care trebuie să susţină atât investiţiile, cât şi consumul;

e) Principii social-politice, care ţin de programul politic al partidului (sau coaliţiei) ce se află la guvernare. Menţionăm aici principiul solidarităţii umane, la baza căruia stă coeziunea de acţiune a tuturor factorilor responsabili (instituţii publice, dar şi societate civilă), care priveşte pe cei aflaţi temporar în dificultate.

Trebuie avut în vedere faptul că, redistribuirea veniturilor pentru reducerea sărăciei şi a decalajelor între săraci şi bogaţi are doar conotaţii teoretice, datorită imposibilităţii de realizare a egalităţii în termeni de bunăstare, iar efectul obţinut va fi tocmai contrar, respectiv polarizarea socială tot mai pronunţată, pe fondul scăderii productivităţii muncii şi a reducerii eficienţei în activitatea economică. Această teorie, denumită generic “paradoxul redistribuirii”, formulată de Walter Karpi şi Joachim Palme, are la bază schimbarea comportamentului economic, prin inhibarea înclinaţiei de a munci, în lipsa unor stimulente băneşti justificative şi juste, conducând, în final, la situaţii de ineficienţă pe plan economic.

Nivelul redus al redistribuirii promovat de administraţia americană, are la bază următorul argument al lui Andrew Schotter (adept al teoriei alocării juste): “Americanii tind să simtă că venitul nu poate fi redistribuit în mod fundamental fără a distruge libertăţile şi stimulentele pe care le asigură sistemul pieţei libere”.

În zilele noastre, în România, o politică fiscală activă, de redistribuire a veniturilor, promovată pe plan naţional (care presupune un nivel ridicat al impozitelor şi contribuţiilor sociale), va determina distorsiuni, prin intermediul preţurilor, în competiţia economică pe piaţa internaţională.

Romano Prodi, comisar european şi fost preşedinte al Comisiei Europene, vorbind despre reforma modelului economic şi social european, afirma că aceasta “necesită conjugarea tradiţiei solidariste a statului social – cea mai mare cucerire a secolului XX, cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată – cea mai mare sfidare a secolului XXI”.

Fiscalitatea se realizează, practic, prin politica fiscală, care reprezintă concepţia, măsurile şi acţiunile statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite, perceperea şi folosirea lor ca instrument de stimulare a creşterii economice. Politica fiscală are la bază criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea de randament cât mai mare al acesteia; ea trebuie să asigure mobilizarea unor venituri publice cât mai mari, în condiţiile încurajării afacerilor economice, a investiţiilor, concomitent cu promovarea echităţii în contribuţia fiecăruia la venituri, cu asigurarea protecţiei sociale.

39

2.7. Dubla impunere juridică internaţională

Dubla impunere reprezintă un fenomen internaţional şi reprezintă impunerea aceluiaşi venit sau bun, de două sau mai multe ori, în cadrul aceluiaşi exerciţiu financiar. În practica fiscală sunt cunoscute două forme de impunere, şi anume:

- dubla sau multipla impunere economică;- dubla sau multipla impunere juridică.

Dubla impunere economică reprezintă supunerea aceluiaşi venit sau aceleiaşi averi, la mai multe impozite, în aceeaşi ţară. De exemplu, în România există dublă impunere şi chiar multiplă impunere a aceleiaşi materii impozabile:

produsul finit vândut şi încasat, altfel spus, valoarea încasată de un agent economic este supusă la mai multe impozite: impozit pe profit, T.V.A., accize (acolo unde este cazul);

valoarea nou creată de o societate comercială suportă o multiplă impunere: mai întâi salariile, apoi T.V.A., apoi impozit pe profit;

dubla impunere a dividendelor: mai întâi impunerea profitului sub forma impozitului pe profit, după care se impune a doua oară partea din profitul net repartizat sub formă de dividende;

multipla impunere a valorii în vamă, în cazul produselor importate astfel:

Vv x Tv = Vt Vv + Vt = V1

V1 x A = Va V1 + Va = V2

V2 x TVA = VT V2 + VT = V3

În care: Vv reprezintă valoarea mărfurilor în vamă; Tv reprezintă cota de taxă vamală aplicată; Vt reprezintă valoarea taxei vamale plătită în vamă; A reprezintă cota accizelor calculate în vamă; Va reprezintă valoarea accizelor plătite; TVA reprezintă cota de TVA aplicată în vamă; VT reprezintă valoarea taxei vamale aplicată;

Se observă că taxele se aplică după formula dobânzii compuse, adică nu la valoarea iniţială Vv, ci la valorile intermediare V1, V2, rezultate din adăugarea la valoarea iniţială a valorii impozitului calculate anterior;

V3 reprezintă preţul pe piaţa internă al produsului importat.Dubla impunere juridică se manifestă atunci când aceeaşi materie impozabilă

(venit sau avere), aparţinând aceleiaşi persoane fizice sau juridice este supusă aceluiaşi impozit de două ori, pentru aceeaşi perioadă de timp, în două state diferite. Se numeşte dublă impunere juridică, deoarece materia impozabilă este impusă de două regimuri juridice diferite (din ţări diferite).

Dubla impunere juridică poate apărea atât în cazul impozitelor directe, cât şi al unora dintre impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale). În acest scop, statele încheie convenţii pentru evitarea dublei impuneri internaţionale.

Fenomenul de dublă impunere aduce în prim plan raporturile de dependenţă care se nasc între stat ca putere suverană şi individ. Suveranitatea fiscală a statului reprezintă

40

competenţa exclusivă a statului pe teritoriul său, în domeniul fiscal sau altfel spus, dreptul fiecărui stat de a institui şi încasa impozite şi taxe de la cetăţenii săi.

Suveranitatea fiscală se exercită prin:- autoritatea legiuitoare (Parlamentul) care are competenţa de a institui impozite

şi taxe;- autoritatea executive (Guvernul) care răspunde de aşezarea şi perceperea

impozitelor în cadrul politicii sale fiscale;- instanţele judecătoreşti chemate să soluţioneze litigiile fiscale, între cetăţeni şi

instituţiile statului.Raporturile de dependenţă ale indivizilor faţă de stat pot fi de mai multe feluri:

dependenţă politică, socială şi economică.Dependenţa politică este dată de naţionalitatea persoanei respective, faptul că

este sau nu cetăţean al statului respectiv (rezident sau nerezident).Dependenţa socială se manifestă prin şederea individului în ţara în care se află

reşedinţa sau domiciliul său.Dependenţa economică rezultă din faptul că individul desfăşoară o activitate

economică în ţara respectivă sau deţine bunuri impozabile în ţara respectivă.Atunci când aceste trei categorii de dependenţe sunt reunite la acelaşi individ se

poate spune că există o dependenţă totală de suveranitatea fiscală a unui stat.Există din ce în ce mai multe situaţii când acelaşi individ se află în legătură politică,

economică sau socială faţă de două sau mai multe state ( este cetăţean al unui stat, are domiciliul în alt stat şi are sursa de venituri în al treilea stat sau în statul de domiciliu).

În acest caz persoana respectivă are legături fiscale cu două sau mai multe state, fiind supus regimului de dublă impunere (multiplă impunere) juridică internaţională.

În practica fiscală se cunosc două concepţii aplicate de către statele lumii, şi anume:

- concepţia teritorială, care are la bază criteriul sursei (originii) veniturilor ori locul unde este situată averea;

- concepţia globală, care are la bază criteriul rezidenţei ( sau al domiciliului fiscal).

În ţara în care se aplică concepţia teritorială sunt supese toate veniturile, indiferent de natura lor ( profit, salarii, câştiguri din profesii libere, dividende, dobânzi, chirii, arenzi etc.), dacă au sursa pe teritoriul statului respectiv. Nu are relevanţă locul unde îşi are rezidenţa (sediul) beneficiarul veniturilor respective.

În schimb, în ţara în care se aplică concepţia globală, fac obiectul impunerii toate veniturile (bunurile) persoanelor fizice şi juridice care au rezidenţa sau sediul, după caz, în statul respectiv. Nu are importanţă de unde provin acele venituri sau unde se află situate bunurile luate în calcul pentru impozitare. Ca atare, factorul hotărâtor în acest caz, îl reprezintă persoana fizică sau juridică (contribuabilul) şi nu veniturile sau bunurile acestuia.

Conform celor două concepţii fiscale, apare un conflict de interese între autorităţile fiscale din două sau mai multe state cu care se află în dependenţă fiscală persoanele respective. Pentru evitarea dublei impuneri juridice internaţionale se semnează convenţii bilaterale între statele respective.

În condiţiile existenţei unei convenţii de evitare a dublei impuneri,în practică se aplică două metode principale de calcul, şi anume:

metoda scutirii, care se referă la venit; metoda creditării, care se referă la impozit.

Metoda scutirii cunoaşte două variante:

41

1. metoda scutirii totale, conform căreia, statul de rezidenţă scuteşte în totalitate de la impozitare venitul obţinut de rezidentul său din statul de origine al venitului (statul sursă). Efectiv, statul de rezidenţă nu este interesat, din punct de vedere fiscal (al impozitării), de venitul obţinut de rezidentul său în alt stat;

2. metoda scutirii progresive, conform căreia, statul de rezidenţă nu impozitează veniturile obţinute de contribuabilul său din statul străin (de sursă), dar ţine cont de existenţa lor, în scopul cumulării (globalizării) cu toate celelalte venituri obţinute (din toate sursele interne şi externe), numai pentru stabilirea cotei de impozitare, aferentă venitului total. Această metodă are aplicabilitate numai în cazul în care în statul de rezidenţă se aplică impunerea veniturilor în cote progresive. În cazul cotei unice de impozitare (ca în România) nu are aplicare.

Metoda creditării cunoaşte şi ea tot două variante:a) metoda creditării totale, conform căreia, impozitul plătit în

statul străin se scade în totalitate din impozitul datorat în ţara de reşedinţă, chiar şi în cazurile în care, impozitul datorat în statul străin este mai mare decât impozitul rezultat în ţara de reşedinţă, prin impozitarea venitului obţinut din statul sursă;

b) metoda creditării parţiale, conform căreia, impozitul plătit în statul străin se scade din impozitul datorat în ţara de reşedinţă, însă numai până la limita impozitului ce rezultă în ţara de reşedinţă, prin impozitarea venitului obţinut din statul sursă. Această metoda este folosită de numeroase state, printre care şi România, în scopul anulării efectelor generate de politica unor state de a utiliza cote reduse de impozitare a veniturilor, ca fenomen de dumping fiscal internaţional.

Prin convenţiile de evitare a dublei impuneri se prevede, ca regulă generală, că problema evitării dublei impuneri nu se pune în statul de origine a venitului (statul sursă), ci în statul de rezidenţă. Statul sursă a venitului nu este interesat dacă în celălalt stat contractant al convenţiei (statul rezident) se impozitează sau nu veniturile acordate de el şi nici în ce cote se impozitează.

În consecinţă, orice venit obţinut de rezidentul unui stat, în alt stat, se impozitează conform prevederilor fiscale din statul respectiv (statul sursă sau de origine a venitului). Şi în statele Uniunii Europene, politicile privind impozitele indirecte sunt de competenţa autorităţilor comunitare (pentru că ele sunt cuprinse în preţuri care se practică pe tot cuprinsul Uniunii), în timp ce politicile referitoare la impozitele directe sunt de resortul autorităţii statelor membre.

În concluzie, problema evitării dublei impuneri este problema exclusivă a statului de rezidenţă şi nu a statului de origine a veniturilor (care îşi respectă regulile sale).

Statele membre ale Uniunii Europene au fost de la început preocupate de a găsi căi de armonizare a sistemelor fiscale privind impozitarea companiilor cât şi impozitarea la sursă a dividendelor. Scopul lor era să elimine dubla impozitare economică asupra dividendelor prin intermediul conceptului de armonizare centralizată a sistemelor fiscale. Din păcate, directivele Comisiei Europene în acest sens au fost retrase în anii 1975 – 1980, invocându-se principiul subsidiarităţii, Comunitatea Europeană neavând puteri exclusive în domeniul fiscal.

Ca atare statele instituie prin acte normative dispoziţii prin care se urmăreşte prevenirea impunerii repetate de către două suveranităţi fiscale, a unor venituri, bunuri, servicii etc.

Exemple:

42

- scutirea de impozit a profitului obţinut din filialele unor societăţi, aflete în străinătate, în măsura în care se bucură de autonomie economico-financiară şi funcţională;

- scutirea de taxe vamale la exportul mărfurilor, pentru a stimula valorificarea acestora pe piaţa externă ori scutirea de T.V.A. a unor astfel de exporturi;

- introducerea creditului fiscal, ca instrument de lucru prin care se deduce din impozitul datorat în ţara de reşedinţă a impozitelor plătite în străinătate de rezidenţi ai statului respectiv.

Trebuie remarcat faptul că nu fac obiectul convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri juridice contribuţiile pentru protecţie socială, deoarece nu sunt considerate impozite asupra cuantumului total al salariilor. Se are în vedere faptul că statul nu percepe astfel de contribuţii în calitatea sa de autoritate publică, ci de asigurator, respectiv de organizator, la nivel naţional, al unor prestaţii sociale. Ca atare, dreptul de a percepe astfel de contribuţii îl are numai un singur stat, adică acela care acordă protecţie în cadrul securităţii sociale, persoanelor ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul său.

Unele state au renunţat la astfel de contribuţii şi finanţează cheltuielile pentru securitate socială pe seama impozitelor generale. În scopul asigurării compatibilităţii internaţionale în materie fiscală, în statistica financiară, contribuţiile pentru securitate socială sunt asimilate impozitelor şi se includ în totalul resurselor fiscale ale statului.

În Codul fiscal românesc, apare termenul de credit fiscal, care desemnează o diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit, cu suma impozitului achitată în străinătate, conform convenţiilor de evitare a dublei impuneri.

Situaţia neoficială (din date jurnalistice) a românilor care lucrau în străinătate, la nivelul lunii iunie 2005 (din ziarul “Economistul”)

Ţara Venit lunar Număr persoaneMinim (euro) Maxim (euro) Mediu (euro)

Italia 650 1500 1100 1.200.000Spania 640 1500 1350 500.000Israel 630 1000 800 30.000Germania 500 1800 1200 150.000S.U.A. 600 1500 1300 60.000Canada 1220 3250 2200 110.000Marea Britanie

250 1800 1000 50.000

Japonia - - 900 5.000TOTAL - - - 2.105.000

2.8. Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea, pe diferite căi, de la obligaţiile fiscale sau ascunderea, sub diferite forme, a surselor şi a cuantumului veniturilor impozabile. Evaziunea fiscală poate fi săvârşită la adăpostul legii („evaziune legală”) sau cu încălcarea prevederilor legale (evaziune frauduloasă). În acest din urmă caz evaziunea este considerată infracţiune.

43

Evaziunea fiscală „legală” constă în sustragerea contribuabilului de la plata impozitelor, fără a încălca legea, utilizând în favoarea sa, o prevedere lacunară sau imprecisă a legii, în scopul evitării plăţii impozitului (mai ales atunci când este vorba de excepţii prevăzute de lege sau unele facilităţi ale legii pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice).

Evaziunea fiscală frauduloasă presupune acţiuni ale contribuabilului ce îndeplinesc următoarele condiţii cumulative:

încalcă o prescripţie legală; scopul acţiunilor este de a nu plăti impozitul cuvenit statului.Se poate face o clasificare a fenomenelor de evaziune fiscală ilegală: frauda tradiţională sau prin disimulare; frauda juridică; frauda contabilă; frauda prin evaluare.1. Frauda tradiţională sau prin disimulare constă în sustragerea parţială sau

totală de la plata obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte sau prin abţinerea întocmirii documentelor cerute de legislaţia în vigoare. Se includ aici următoarele procedee: abţinerea de la declaraţii fiscale şi întocmirea de declaraţii fiscale

false (modificarea încasărilor în sensul reducerii acestora, în scopul reducerii TVA şi a profitului impozabil, prin încasări în numerar fără chitanţă şi vânzări fără factură);

creşterea cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil, prin includerea în cheltuielile de exploatare a unor cheltuieli făcute în scop personal, publicitate exagerată, cheltuieli false privind recompensarea unor salariaţi sau a unor brevete care nu există etc.;

diminuarea valorii moştenirilor primite şi a tranzacţiilor privind bunuri imobiliare;

producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin, desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate în mod clandestin (la negru). Munca la negru – caracteristică pentru rezistenţa la impozite – permite celui care o exercită să obţină venituri nedeclarate (principale sau complementare). De asemenea, îi scuteşte pe patroni de cheltuieli sociale (contribuţii sociale obligatorii, cotizaţii etc.);

2. Frauda juridică constă în a ascunde adevărata natură a unui organism sau a unui contract. De exemplu: o activitate economică va fi continuată sub forma unei asociaţii fără scop

lucrativ, pentru a nu plăti impozit (pe venit sau pe profit); transformarea în ascuns a unui contract de asociere într-un contract de

muncă, pentru a permite beneficiarului acestuia să obţină avantaje de pe urma calităţii de salariat;

3. Frauda contabilă (printre cele mai greu de identificat în practică) constă în a crea aparenţa unei contabilităţi regulate, prin utilizarea unor documente false, în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate şi diminuării, în mod indirect, a veniturilor: declaraţii fiscale false; documente de plată fictive; registre şi evidenţe fiscale nereale; evidenţe contabile duble (reale şi fictive); bilanţuri falsificate.

44

Scopul, constă în reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA sau accize reduse (false). Aici se includ cazurile de fals intelectual, în scopul ascunderii masei impozabile;

4. Frauda prin evaluare constă în procedee diverse ce pot cuprinde diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea amortismentelor şi provizioanelor, având ca scop şi efect deplasarea profitului în timp.

Supraevaluarea amortismentelor în cursul unui exerciţiu financiar este urmată de subevaluarea ulterioară, căci amortismentele nu pot depăşi valoarea de amortizat a activelor imobilizate.

În cazul provizioanelor excesive, acestea trebuie reintegrate în beneficii, atunci când reiese că sunt fără obiect.

În ceea ce priveşte diminuarea valorii stocurilor, adevărata lor valoare apare în momentul vânzării acestora.

O altă formă de evaziune fiscală apare atunci când administratorul sau contabilul constituie provizioane nedeductibile fiscal, pentru a micşora profitul impozabil.

Cazuri concrete de fraudă prin evaluare: cumpărarea de acţiuni supraevaluate de la o persoană fizică, care este în

acelaşi timp administratorul firmei cumpărătoare sau acţionar majoritar. În acest fel, persoana fizică realizează venituri ilicite din infracţiunile de bancrută frauduloasă sau înşelăciune în dauna persoanei juridice achizitoare, al cărei reprezentant este (falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul acesteia, înfăţişarea de datorii inexistente în registrele societăţii reprezintă forme de manifestare a bancrutei frauduloase);

reevaluarea şi revânzarea succesivă a activelor, în felul următor: cumpărarea de mijloace fixe (clădiri) de către o societate, apoi vânzarea lor la jumătate din valoare, patronului societăţii, care, la rândul său, le închiriază aceleaşi societăţi;

achiziţionarea unor active supraevaluate din fonduri obţinute prin bancrută frauduloasă, urmată de recuperarea diferenţei de preţ a activului supraevaluat (prin înţelegere între vânzător şi cumpărător, care aveau acelaşi interes).

În România, în anul 2005 a fost revizuită legislaţia privind evaziunea fiscală, prin adoptarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care abrogă Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale.

Premise care au stat la baza elaborării noii legi: o reglementare mai clară, mai coerentă şi mai puţin permisivă privind

frauda fiscală; caracterul internaţional al faptelor, în sensul că sub aspect subiectiv, toate

aceste acte de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale sunt săvârşite cu intenţie, organele de control având obligaţia de a proba intenţia de fraudare a contribuabilului;

posibilitatea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în concurs cu alte infracţiuni, cum ar fi: falsul sau uzul de fals, bancruta frauduloasă, spălarea banilor, crima organizată etc.;

justa sancţionare, care prevede existenţa unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată contribuabilului.

Legea prevede numai sancţiuni specifice infracţiunilor, celelalte abateri ale contribuabililor, de natura contravenţiilor în domeniul fiscal, fiind stabilite şi sancţionate de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.

45

Pe plan internaţional, cele mai reprezentative exemple de evaziune fiscală la adăpostul legilor sunt cele care se practică de companiile transnaţionale prin înfiinţarea unor filiale, în ţări unde fiscalitatea este mai redusă. Între acestea şi „unitatea mamă” din ţara cu o fiscalitate ridicată – au loc relaţii contractuale fictive, doar scriptice, însoţite de transferuri de sume mari de bani, care scapă de povara fiscului.

O asemenea ţară devine, pentru întreprinzătorii abili, din toată lumea, un adevărat paradis fiscal, un loc în care se pot obţine profituri însemnate fără a plăti impozite. Asemenea „oameni de succes” care desfăşoară activităţi la adăpostul legii, deci nu încalcă legea, nu pot fi acuzaţi şi nu pot fi traşi la răspundere penală. Profiturile obţinute în aceste „paradisuri fiscale”, numite şi teritorii offshore sunt transferate peste hotarele ţării respective şi dispar fără urmă, prin ingenioase metode de spălare a banilor, obţinuţi mai mult sau mai puţin legal.

Un om de afaceri este considerat corect şi performant, atâta timp cât nu încalcă legea şi reuşeşte să obţină un profit mai mare, inclusiv prin neplata „legală” a impozitelor. Aceasta, deoarece legea permite acest lucru, este neclară, imprecisă şi lasă loc la diferite interpretări.

Preocupările şi acţiunile practice ale omului de afaceri sunt nu de a-şi maximiza obligaţiile fiscale (impozitele datorate statului), ci de a-şi maximiza profiturile personale, prin orice mijloace legale, inclusiv prin folosirea unor reglementări necorespunzătoare pentru stat. Acest lucru a fost subliniat de economistul englez Adam Smith (1723-1790) care, cu circa 230 ani în urmă, arăta în cartea sa „Avuţia naţiunilor” următoarele: „Fiecare om, atâta timp cât nu încalcă legile, are dreptul deplin de a se ocupa de propriile sale profituri în maniera personală care îi convine”.

Concluzia este că, la prosperitatea economică şi socială nu se ajunge urmărind să sancţionăm „oamenii de succes”, care au abilitatea de a face bani „la umbra legii”, inclusiv pe seama unor venituri care, în condiţiile unor reglementări corespunzătoare s-ar cuveni bugetului de stat. Soluţia trebuie căutată în altă parte. Fiecare stat trebuie să aibă o legislaţie raţională, cu prevederi clare şi precise, imperative, care să nu lase loc la diferite interpretări. Legislaţia fiscală trebuie să stimuleze munca, procesele de economisire şi investiţiile, să instaureze un climat de legalitate, de domnie a legii, a raţiunii şi a principiilor de eficienţă, dar şi de echitate fiscală şi socială.

Revenind la România, putem menţiona că din anul 1990 şi până în 2005 s-a emis un număr foarte mare de acte normative conţinând numeroase facilităţi fiscale în scopul dezvoltării activităţii economice, în special prin atragerea de capital străin. În acelaşi timp, putem menţiona şi faptul că asemenea facilităţi au fost folosite din plin, ca un principal instrument de „evaziune fiscală legală”, pentru diferite grupuri de interese din sfera puterii care acţionau în stil mafiot, diminuându-se fraudulos veniturile bugetare.

Este ştiut faptul că, măsurile de ordin fiscal sunt folosite în orice ţară ca unul din cele mai importante instrumente de influenţare a activităţii economice, în special pentru stimularea dezvoltării unor domenii de activitate, produse şi servicii, inclusiv prin acordarea de facilităţi fiscale.

Aceste facilităţi au constat în: amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a celorlalte obligaţii

bugetare (pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 5 ani, pentru orice sumă); scutiri şi reduceri de impozite şi taxe; amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârzieri.Prin facilităţile fiscale acordate nu s-au stimulat prioritar activităţile productive.

Aceasta nu se putea face decât în condiţiile în care se acordau facilităţi cum ar fi: pentru investirea profitului (prin scutirea de la impozitare a profitului

investit);

46

pentru stimularea angajării de personal şi menţinerea acestuia în activitate câţiva ani (prin scutirea de la plata impozitului pe salarii pentru personalul suplimentar angajat);

scutirea de la impozitare a profitului aferent mărfurilor exportate; scutirea de la impozitare a dividendelor pe perioada în care acestea sunt

lăsate în societate spre a fi folosite în scopul dezvoltării propriei activităţi.România a ajuns în aceşti ani postrevoluţionari un adevărat „paradis al

evaziunii fiscale legale”, menţinând o legislaţie fiscală ambiguă, care în loc să stimuleze munca şi procesele de economisire şi de investire a permis numeroase abuzuri la adăpostul legii. Putem vorbi în România, chiar de o evaziune fiscală „legislativă” prin emiterea de „legi corecte” pe „prevederi incorecte”. Acesta reprezintă unul din paradoxurile fiscale existente în România – adică, acele raţionamente legislative fiscale care, din cauza unor greşeli ascunse (deliberate sau nu) – duc la evaziune fiscală „legală”.

Aşa cum între evaziune şi legală există un paradox (absurditate), tot aşa şi între „a raţiona corect în temeiul legii” şi „reglementări incorecte” există acelaşi paradox.

Cu toate acestea, legislaţia fiscală din România, de după 1989 a fost o legislaţie fiscală împovărătoare pentru contribuabilul de rând şi mai ales, neprielnică investitorilor. Contribuabilii corecţi sunt supuşi unor obligaţii fiscale excesive, deosebit de mari, ajunse la limita suportabilităţii. Efectiv, aceştia trebuie să suporte şi sarcinile fiscale ce revin evazioniştilor, ceea ce conduce la mărirea substanţială a obligaţiilor de plată a acestora. Din datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică, în 2001, se menţionează că economia subterană a reprezentat în anul 2000 aproximativ 45% din produsul intern brut (PIB). În aceste condiţii, bogaţii frauduloşi devin tot mai bogaţi, în timp ce contribuabilii corecţi suportă o povară fiscală tot mai mare, sărăcind pe zi ce trece şi depăşind 50% din populaţia ţării.

Asemenea stări de lucruri ridică serioase probleme, în plan intern cât şi extern, din punctul de vedere al principiilor de politică economică promovate de România şi, în special, din punctul de vedere al principiilor de politică fiscală. Plecând de la acest aspect, investitorii străini din România au solicitat în repetate rânduri guvernelor postdecembriste, o revizuire a legislaţiei fiscale, care să elimine corupţia în administraţie şi să reducă aria evaziunii fiscale din partea întreprinzătorilor. Cerinţele lor au fost susţinute şi în anul 2005, de către ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Quinton Quyle, care solicita următoarele:

transparenţa mediului de afaceri; reducerea birocraţiei; eficientizarea aparatului administrativ; o siguranţă mai mare a afacerilor; un climat fiscal stabil; combaterea corupţiei.Confirmarea cea mai bună a celor afirmate mai sus, o constituie existenţa unui

număr însemnat de societăţi comerciale, dintre cele mai mari din România, care, de la înfiinţare (unele de peste 15 ani), au fost şi sunt permanent pe pierdere. Paradoxul fiscal constă în faptul că, în timp ce aceste societăţi au înregistrat permanent pierderi, au reuşit să-şi mărească patrimoniul (averea) cu zeci şi sute de milioane de euro. Aceasta, pentru că au folosit sumele datorate bugetului de stat şi unităţilor cu capital de stat (creditori sau furnizori) pentru finanţarea propriilor investiţii. Totodată, datorită facilităţilor acordate de lege, peste 80% din aceste societăţi şi-au înfiinţat, la fiecare 6 luni, o nouă societate comercială, în scopul sustragerii „pe cale legală” de la plata impozitului pe profit. Acest fapt explică numărul foarte mare de societăţi comerciale înfiinţate până în decembrie 1994 şi care, după expirarea perioadei de scutire de la plata impozitului pe profit, şi-au încetat efectiv activitatea, fără a fi însă şi lichidate (scriptic ele au fost în funcţiune până în anul 2002). Deşi numărul acestora trecea de 400.000, ele nu au fost verificate sau au fost verificate superficial.

47

Cele menţionate mai sus ne permit să tragem o concluzie dureroasă, şi anume că, cele mai multe dintre marile averi ale perioadei de „tranziţie”, nu s-au acumulat prin încălcarea legii, ci cu ajutorul legii, prin acte normative emise de guvernele postdecembriste, în favoarea unor grupuri de interese de tip mafiot.

S-au acumulat averi uriaşe pentru că nu s-a plătit preţul cuvenit şi nici impozitul datorat statului. Aceste averi constituie principalul izvor al corupţiei, care erodează economia şi societatea românească, principala piedică în calea construirii unei economii capitaliste concurenţiale, productive, competitive, performante.

Există tot mai multe voci în literatura de specialitate (vezi ziarul „Bursa”, nr. 44/6 martie 2006, articolul semnat de Dr. Constantin Cojocaru), care susţin că odată cu alinierea legislaţiei fiscale din ţara noastră, la legislaţia Uniunii Europene se pot remedia unele din efectele negative produse în economia românească prin legislaţia evazionistă, prin introducerea unui impozit progresiv pe avere. Acest fapt presupune, în prealabil, următoarele etape pregătitoare:

1. Inventarierea şi în acelaşi timp reevaluarea obligatorie a tuturor activelor aflate în proprietatea agenţilor economici din România, de orice fel, în conformitate cu standardele internaţionale în materie;

2. Includerea diferenţelor din reevaluare în capitalul social al agenţilor economici în cauză, cu modificarea corespunzătoare a valorii impozabile a acţiunilor şi părţilor sociale deţinute de acţionarii, respectiv asociaţii acestor agenţi economici;

3. Instituirea unui impozit progresiv asupra terenurilor şi construcţiilor amplasate în România şi a valorilor mobiliare emise de persoanele juridice domiciliate în România;

4. În declaraţia de impunere, pe lângă articolul care atrage atenţia contribuabililor, că falsul în declaraţii se pedepseşte, să fie inclus un nou articol, care să precizeze că terenurile, construcţiile şi valorile mobiliare nedeclarate se confiscă automat, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Menţionăm că orientarea noilor Standarde Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) – 2005 şi Standarde Internaţionale de Contabilitate (IAS) – are în vedere următoarele două direcţii:

1. Comparabilitatea informaţiilor, datelor în timp şi în spaţiu şi creşterea semnificaţiei acestora la nivel sectorial;

2. Transparenţa mai largă şi mai profundă a informaţiei financiare, concretizate prin numărul mai mare de situaţii financiare, creşterea complexităţii şi a volumului de informaţii cuprins în raportările periodice.

Fundamentele IFRS sunt: primordialitatea bilanţului faţă de contul de profit şi pierdere; promovarea conceptului de „valoare justă”, aşezând contabilitatea la o

încrucişare de drumuri cu fiscalitatea, în care referenţialul contabil prezintă imaginea trecutului, nu prin valori istorice, ci prin valori actuale – valorile de piaţă; (Valoarea justă reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau deconta o datorie, de bună voie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat în mod obiectiv. Cea mai bună estimare a valorii juste este valoarea de piaţă. Însă, pentru activele şi datoriile lichide sau în cazul unei pieţe inactive (dezinteres faţa de activele unei societăţi comerciale), estimarea justa a acestora are la bază tehnici de evaluare pe baza ratei de actualizare, adică stabilirea valorii prezente a fluxurilor viitoare de numerar);

prevalenţa fondului asupra formei, ceea ce înseamnă că, în caz de conflict, între dimensiunea economică şi cea juridică a unei tranzacţii, a unui eveniment, dimensiunea economică are întâietate;

48

măsurarea pierderilor de valoare şi a deprecierii activelor; importanţa acordată notelor anexă şi a altor informaţii auxiliare, precum şi a

textelor explicative la situaţiile financiare sau numai a unor elemente ale acestora;

aplicarea retroactivă a standardelor IFRS.A plăti sau a nu plăti impozite – este întrebarea perpetuă a oricărui om de afaceri

la care se poate primi răspunsul corect, ţinând cont de doi factori esenţiali: de iscusinţa întreprinzătorului; de performanţele legiuitorului în emiterea de reglementări corespunzătoare.Pentru o ţară este foarte important să aibă o legislaţie raţională, cu prevederi clare

şi precise, la modul imperativ, care nu lasă loc diferitelor interpretări şi elimină orice posibilităţi de evaziune, atât la adăpostul legii, cât şi cu încălcarea acesteia.

Arma fiscală, în condiţiile în care este folosită corespunzător, constituie un factor esenţial pentru prosperitate economică şi socială.

2.9. Paradisuri fiscale

Termenul “paradis fiscal” se referă la orice ţară care percepe zero impozite sau impozite reduse pentru toate sau doar pentru unele categorii de venituri, un anumit nivel de secret bancar sau comercial, cerinţe minime din partea băncii centrale şi nici un fel de restricţii asupra schimburilor valutare [21;653].

În vederea sustragerii de la impunere a unei părţi din profit, unele companii internaţionale utilizează frecvent metoda înfiinţării de filiale în ţări unde fiscalitatea este mai redusă şi organizarea unor relaţii artificiale (doar scriptice) între acestea şi unităţile producătoare aflate pe teritoriul altei ţări, în care fiscalitatea este mai ridicată. Către aceste filiale sunt dirijate profiturile unităţilor productive aflate pe teritoriul altor ţări, eludându-se astfel fiscul. Recurgerea la asemenea metode de lucru din partea agenţilor economici constituie evaziune fiscală.

Principala caracteristică a paradisurilor fiscale o constituie neplata vreunui impozit către autorităţile locale (în afara taxelor de autorizare) ori plata unor impozite extrem de reduse.

Constituirea de firme offshore în ţări considerate paradisuri fiscale reprezintă o modalitate mai elevată şi mai recentă de evaziune fiscală. Aceste firme nu pot să intre în contact cu agenţi economici autohtoni şi, deci, nu au voie să efectueze tranzacţii decât cu străinătatea.

De regulă, entităţile offshore, sunt create de companiile occidentale (corporaţii, bănci, societăţi de asigurări etc.) şi au un singur scop, care constituie obiectivul principal al managementului oricărei societăţi comerciale: maximizarea profitului prin orice mijloace legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale în favoarea profitului, profitului reinvestit sau creşterilor de capital.

Nimeni nu poate fi acuzat că se foloseşte de prevederile legale pentru a plăti cât mai puţin la buget. În cazul evaziunii legale, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilă, pentru a beneficia într-o mai mare măsură de avantajele oferite de reglementările fiscale în vigoare. Această caracteristică este tentantă pentru agenţii economici din diferite ţări cu o fiscalitate ridicată, dintre care România ocupă un loc de frunte.

Atâta timp cât poziţia favorabilă a contribuabilului este perfect legală, nu există nici un motiv de condamnare, după cum arată chiar Curtea Supremă a SUA: „fiecare cetăţean are dreptul să-şi aranjeze în aşa fel lucrurile încât să-şi minimizeze obligaţiile fiscale. Nimeni nu trebuie să-şi planifice veniturile şi cheltuielile în funcţie de exigenţele

49

maxime ale Ministerului de Finanţe. Nici un cetăţean nu are datoria patriotică de a plăti maximum de taxe.”

Centrele offshore nu mai sunt învăluite în mister ca acum douăzeci de ani sau folosite doar de oamenii şi firmele foarte bogate, ci s-au transformat într-o afacere globală, odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare, implicând circa jumătate din valoarea tranzacţiilor financiare ale lumii. Sunt suficient de puternice pentru a păstra secrete bancare şi alte aspecte favorabile legate de condiţiile legale acordate. Industria offshore este stabilită în teritorii restrânse, care pot fi caracterizate astfel:

aparţin de o zonă cu o monedă puternică, atractivă pentru tranzacţii financiare şi comerciale;

sunt zone stabile politic, fără mişcări sociale şi schimbări dese în legislaţia fiscală, fapt ce asigură o siguranţă a afacerilor;

beneficiază de o protecţie puternică a secretului bancar, fără control din partea băncii centrale;

beneficiază de absenţa sau nivelul redus al impozitării veniturilor şi profiturilor, şi, de refuzul instituţiilor locale de a coopera cu fiscurile străine;

beneficiază de o reţea densă de instituţii bancare care ignoră controlul schimburilor din partea băncii centrale, şi care, sunt deservite de legături aeriene bune şi de reţele moderne de telecomunicaţii, ce asigură legăturile cu ţările dezvoltate.

Ministerul de Finanţe din ţările cu fiscalitate ridicată se străduieşte să compromită ideea de offshore, arătând că astfel de firme sunt plăci turnante ale spălării banilor, ale tranzacţiilor ce ascund evaziune fiscală ilegală.

În ţara noastră activităţile ilicite de spălare a banilor sunt sancţionate prin Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.

Paradisul fiscal este un paradis financiar propice spălării banilor proveniţi din orice trafic.

Odată ce profiturile ilicite au fost obţinute, scopul deţinătorilor acestora, de a spăla banii sau de a-i ascunde, astfel încât să-i poată folosi ulterior fără să fie consideraţi un venit nedeclarat, este realizat cu uşurinţă prin intermediul firmelor din paradisurile fiscale.

Pentru că baza încasărilor bugetare o constituie veniturile realizate din activităţile offshore, statele – paradisuri fiscale au tot interesul să asigure protecţia identităţii investitorilor, precum şi interesele financiare ale acestora.

De obicei, adevăratul proprietar este anonim, stând în umbră, iar afacerile firmei offshore sunt conduse de un împuternicit al acestuia, care lucrează în baza unui mandat dat de proprietar. Legătura dintre mandatar şi proprietar se realizează fie prin poştă, fie prin telefon, fax, email etc., deoarece sistemele bancare şi de comunicaţii moderne, de care dispun ţările paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a fondurilor şi utilizarea lor în siguranţă, chiar în locul în care au fost obţinute iniţial.

Paradisurile fiscale se pot folosi în toate cele trei etape ale procesului de spălare a banilor:

plasarea numerarului, care, de obicei, se face prin curieri şi cu aeronave particulare;

stratificarea, care constă într-o serie de tranzacţii financiare în lanţ, menite să ducă la pierderea oricărei urme ce ar face legătura între fondurile ilegale iniţiale şi forma lor aparent legală;

integrarea, faza de creare a legitimităţii averii, care are ca sursă iniţială profituri ilegale, şi care, se realizează prin utilizarea unor companii de faţadă înregistrate în paradisurile fiscale, ce nu au nici o activitate decât cea specifică de spălare a banilor.

50

De menţionat că, în faza de stratificare se folosesc două sau mai multe firme înregistrate în paradisuri fiscale diferite, astfel încât, practic este imposibil de a se face o investigare a întregului circuit al tranzacţiilor.

Fondurile sunt returnate în ţara de origine a proprietarului companiei offshore prin diferite procedee:

sub forma donaţiilor sau împrumuturilor de la firmă la persoana fizică, care constituie adevăratul proprietar al acesteia;

sub forma plăţilor indirecte în beneficiul rudelor contribuabilului; sub forma conturilor personale ( practicat şi în România), deschise la diferite

bănci şi în localităţi diferite, prin care se transmit sume sub plafonul maxim ce trebuie raportate obligatoriu pe linie ierarhică sau care ar putea crea suspiciuni ofiţerilor de cont din bănci.

Redăm mai jos câteva modalităţi practice de realizare a evaziunii fiscale:1. Firma românească exportă un produs către o firmă offshore la un preţ ce nu

acoperă costurile de producţie. Firma offshore, care, în fapt aparţine tot proprietarului firmei româneşti (dar

administrată de către un mandatar al acestuia), revinde marfa la preţul pieţei, obţinând o diferenţă pozitivă pe care o depune în contul său.

În felul acesta, firma românească lucrează în pierdere, neputându-şi plăti creditorii (inclusiv statul) şi nici nu distribuie dividende acţionarilor. Pentru a-şi continua activitatea, firma românească apelează la credite de la firma offshore, plătindu-i dobânzile aferente;

2. O altă variantă folosită constă în utilizarea unor facturi de import supraevaluate, pentru a se crea posibilitatea scoaterii din ţară a unor sume obţinute ilicit.

Se introduc în ţară produse prin contrabandă, care se comercializează prin intermediul unui lanţ de firme fantomă. Neexistând documente valabile de import, se apelează la documente vamale aferente unor produse importate legal, dar pentru care se utilizează preţuri supraevaluate, în scopul scoaterii din ţară a unor sume în valută cât mai mari. De asemenea, se aleg acele produse fără taxe vamale la import sau cu taxe foarte mici.

Există pe glob numeroase “oaze fiscale” sau “paradisuri fiscale”, cum ar fi: Elveţia, Liechtenstein, Luxemburg, Olanda, Irlanda, Bahamas, Bermude, Panama, Gibraltar, Insulele Virgine, Insulele Cayman din Marea Caraibelor [24;478].

De exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme industriale şi comerciale , reale sau fictive, decât totalul populaţiei sale, respectiv aproximativ 40.000 de firme la 25.000 de locuitori. Explicaţia constă în faptul că orice firmă care îşi stabileşte sediul pe teritoriul acestui stat este exceptată de la plata impozitului pe profit.

De asemenea, în Insulele Cayman (teritoriu dependent de Marea Britanie ) cu o populaţie de numai 20.000 de locuitori, sunt înregistrate în jur de 19.000 de diferite companii, peste 500 de bănci şi peste 300 de firme de asigurări. De menţionat că 20 din primele 25 mari bănci din lume au filiale deschise în aceste insule, fapt ce a determinat ca acest nou centru financiar, în numai câţiva ani, să deţină aproape 10% din piaţa eurodolarilor.

Gibraltarul serveşte drept poartă de intrare pentru mărfurile străine Uniunii Europene pentru care nu se doreşte să se plătească taxe vamale. Orice marfă sosită aici din alte părţi ale globului, poate fi reetichetată cu marca noii sale origini, la un cost moderat. Aceasta va permite mărfii care nu provine din Uniunea Europeană, supusă impozitării şi taxelor vamale, să scape de acestea pentru un preţ minim.

Colonie britanică, Gibraltarul are înregistrate în jur de 40.000 de societăţi şi trusturi, depăşind numărul locuitorilor.

Facilităţi fiscale acordate:1) Activitate bancară şi de asigurări fără licenţă;

51

2) Plata unui impozit forfetar de 225 dolari pe an;3) Capitalul minim pentru înfiinţarea unei companii trebuie să fie 100 dolari;4) Nu este necesară publicarea conturilor;5) Nu există reţineri la sursă;6) Nu există impozit pe profit;7) Nu există T.V.A., taxe de înregistrare sau de timbru;8) Nu există convenţii de dublă impunere.Insulele Virgine reprezintă, de asemenea, o ţară fără taxă. Rezidenţii plătesc un

impozit pe venit scăzut, şi anume: de la 3 la 15% pentru un venit până la 25.000 lire şi 20% peste această sumă.

Acest stat care depinde tot de Marea Britanie are ca resursă esenţială turismul. Nu este necesar ca persoana care înfiinţează o societate aici, să fie prezentă, ci poate desemna un reprezentant local.

Regimul fiscal:1. Nu există taxe locale;2. Nu există taxe de timbru;3. Nu există control al schimburilor;4. Nu există impozit pe profit.

Glosar de termeni

An bugetar = anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie;

Angajament bugetar = orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate;

Angajament legal = fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice;

Articol bugetar = subdiviziune a clasificaţiei cheltuielilor bugetare, determinată în funcţie de caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se concretizează şi care desemnează natura unei cheltuieli, indiferent de acţiunea la care se referă;

Autorizare bugetară = aprobare dată ordonatorilor de credite de a angaja şi/sau de a efectua plăţi, într-o perioadă dată, în limita creditelor bugetare aprobate;

Bancrută = Situaţie a persoanelor fizice sau juridice cărora li se constată nereguli financiare, acte de neglijenţă sau de imprudenţă, acte de fraudă, făcute în dauna creditorilor şi declarate de către instanţa de judecată competentă, ca fiind insolvabile, neputând să-şi onoreze plăţile la scadenţă. [5; 132]

Bancrută frauduloasă = Infracţiune economică complexă, constând din acte şi fapte voite, săvârşite cu rea-credinţă pentru a aduce prejudicii partenerului sau partenerilor de afaceri, creditori.

Bonitate (în sens financiar) = Înseamnă încrederea prezentată de către o persoană fizică sau juridică în momentul solicitării unui credit bancar. Banca comercială apreciază capacitatea de rambursare a creditului de către client pe baza planului de afaceri sau, în cazul proiectelor mai complexe tehnologic, pe baza studiului de fezabilitate al proiectului, în care se arată modul în care banii împrumutaţi vor fi utilizaţi. Bonitatea comercială înseamnă capacitatea de a inspira încredere unei societăţi comerciale, unei

52

firme. Pentru stabilirea bonităţii unei societăţi comerciale se au în vedere trei elemente de bază: lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea. Lichiditatea reprezintă capacitatea unui agent economic de a-şi plăti obligaţiile faţă de terţi la scadenţă. Un agent economic poate dispune de un volum mai mare de active decât valoarea totală a obligaţiilor sale faţă de terţi, dar să fie totuşi insolvabil dacă nu reuşeşte să transforme unele din active în bani, pentru a-şi onora obligaţiile. În contabilitatea financiară, componentele activului sunt clasificate în ordine crescătoare a lichidităţii lor, dar respectă gruparea generală în:

a) valori disponibile care pot fi folosite imediat (disponibil în cont la bancă şi casă);b) valori realizabile pe termen scurt ce pot fi transformate în bani şi utilizate ca

atare destul de repede şi cu cheltuieli sau pierderi mici sau de loc (titluri de credit, cambii, obligaţiuni şi acţiuni, recipise-warant, debitori solvabili pe termen scurt, materii prime, materiale, produse finite vandabile);

c) active greu realizabile datorită perioadei îndelungate şi dificultăţilor existente de transformare a lor în lichidităţi (obligaţiuni şi acţiuni la societăţi nerentabile, titluri de credit pe termen lung, materii prime, materiale şi produse finite greu vandabile). Lichiditatea patrimonială este un indicator ce reprezintă raportul dintre componentele patrimoniale active care se pot transforma rapid în mijloace băneşti şi elemente patrimoniale pasive, pe termen scurt (credite bancare, furnizori, salarii, impozite, etc.). Solvabilitatea reprezintă capacitatea unui agent economic de a face faţă obligaţiilor sale de plată pe o anumită perioadă şi de a-şi asigura astfel echilibrul financiar. Din punct de vedere al sferei de cuprindere solvabilitatea unităţii apare ca intermediară între lichiditate (care vizează întreg activul) şi capacitatea de plată (care se referă numai la mijloacele de plată lichide şi uşor mobilizabile pe un interval scurt de timp). Solvabilitatea are în vedere întregul circuit al fondurilor firmei (aprovizionare, producţie, desfacere şi încasare a valorii producţiei), ceea ce presupune sincronizarea permanentă a încasărilor şi plăţilor, deci asigurarea echilibrului financiar. Rentabilitatea înseamnă rezultatul favorabil obţinut din punct de vedere financiar de un agent economic, concretizat prin creşterea veniturilor faţă de cheltuielile efectuate şi obţinerea de profit.

Buget = document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice;

Buget general consolidat = ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg;

Bunuri economice = Sunt acele bunuri şi servicii care îndeplinesc cumulativ două condiţii:

1) capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între trebuinţa lor şi bunul apt să o satisfacă;

2) raritatea (cantitatea limitată), insuficientă comparativ cu nevoile nelimitate, în condiţii determinate de timp şi loc.

Cerere agregată = Totalitatea cheltuielilor planificate pentru o perioadă determinată, de regulă un an, destinate achiziţionării de bunuri produse în cadrul economiei naţionale. Cuprinde cheltuielile prevăzute de populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum (C), investiţiile economice prevăzute de firmele private (I), cheltuielile programate ale sectorului public (G), la care se adaugă diferenţa dintre valoarea planificată a exporturilor şi cea a importurilor, adică exportul net (E). C.a. = C + I + G + E.

Cheltuieli bugetare = sumele aprobate în bugete, în limitele şi potrivit destinaţiilor stabilite prin bugetele respective.

Clasificaţie bugetară = gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare.

53

Clasificaţie economică = gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic.

Clasificaţie funcţională = gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice.

Compartimentul financiar-contabil = structură organizatorică din cadrul instituţiei publice, în care este organizată execuţia bugetară (serviciu, birou, compartiment).

Credite destinate unor acţiuni multianuale = sume alocate unor programe, proiecte, subproiecte, obiective şi altele asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an şi dau loc la credite de angajament şi credite bugetare.

Credit de angajament = limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul exerciţiului bugetar, în limitele aprobate.

Credit bugetar = sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni.

Cofinanţare = finanţarea unui program, proiect, subproiect, obiectiv şi altele asemenea, parţial prin credite bugetare, parţial prin finanţarea provenită din surse externe.

Consolidare = operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora.

Contribuţie = prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii.

Datorie publică = Ansamblul obligaţiilor pe care statul şi le asumă atunci când contractează împrumuturi interne sau/şi externe în vederea finanţării economiei, când aceasta se confruntă cu deficite bugetare, cu insuficienţa rezervelor valutare şi alte fenomene de dezechilibru.

Deficit bugetar = parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un an bugetar.

Deschidere de credite bugetare = aprobare comunicată ordonatorului principal de credite de către Ministerul Finanţelor Publice prin trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi.

Economie reală = Ansamblul activităţilor economice de susţinere a ofertei agregate de bunuri materiale şi servicii, menite să asigure satisfacerea cererii agregate pentru astfel de bunuri, la nivel macroeconomic. Principalii indicatori ai nivelului şi dinamicii economiei reale la nivel macroeconomic sunt: PIB (în termeni reali; populaţia ocupată pe structuri de ramură şi pe niveluri de pregătire profesională; populaţia salariată; investiţiile; cererea internă de bunuri (pe categorii ale acestora); producţia industrială; producţia agricolă; comerţul exterior (exportul şi importul); câştigul salarial mediu nominal net etc.

Economicitate = Reprezintă măsura care asigură minimizarea costului resurselor alocate unei activităţi, fără a compromite realizarea în bune condiţii a obiectivelor declarate ale acesteia.

Eficacitate = Reprezintă gradul de îndeplinire a obiectivelor unei activităţi şi se determină prin relaţia dintre impactul dorit şi impactul efectiv al activităţii respective.

Eficienţa economică = Reflectă o stare a activităţii economice determinată de un anumit consum de resurse pentru obţinerea unui anumit bun economic, într-un timp dat, în condiţiile unor resurse limitate, tot mai scăzute şi ale unor nevoi sociale tot mai crescânde. Activitatea de folosire a resurselor economice pentru producerea bunurilor economice este considerată eficientă dacă producţia se obţine cu cel mai redus cost de producţie, în condiţiile unui cost de oportunitate minim pentru fiecare bun obţinut (şi care este cerut de

54

piaţă). Se determină ca raport dintre rezultatele obţinute şi costul resurselor utilizate în vederea obţinerii rezultatelor.

Evaziune fiscală = Sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor din partea unor agenţi economici, inclusiv a celor care acţionează în economia subterană. Ea are loc prin nedeclararea sau falsa declarare a veniturilor impozabile.

Excedent bugetar = parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile bugetare într-un an bugetar.

Execuţie bugetară = activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a plăţii cheltuielilor aprobate prin buget.

Execuţia de casă a bugetului = complex de operaţiuni care se referă la încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor bugetare.

Exerciţiu bugetar = perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se execută şi se raportează bugetul.

Exonerare = Achitare de datorie, de o obligaţie, de o sarcină. Eliberare de răspundere a unei persoane care nu-şi execută obligaţiile legale sau contractuale din cauze străine culpei sale (forţa majoră, culpa creditorului etc.).

Fiscalitate = Sistem de percepere a impozitelor; ansamblul legilor, regulilor şi practicilor privind fundamentarea, calcularea şi perceperea impozitelor.

Fonduri speciale = venituri publice constituite prin legi speciale prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora.

Impozit = prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general.

Inflaţie = Dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în apariţia sau creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de bunuri şi servicii, faţă de situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendinţe majore strâns legate între ele: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Instituţii publice = denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.

Legalitate = Reprezintă caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile legale care îi sunt aplicabile, în vigoare la data efectuării sale.

Lege bugetară anuală = lege care prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.

Lege de rectificare = lege care modifică în cursul exerciţiului bugetar legea bugetară anuală

Lichidarea cheltuielilor = fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective.

Lichiditate monetară = Capacitatea în care băncile comerciale, de credit şi de afaceri pot recurge la banca de emisiune sau, altfel spus, cantitatea de mijloace băneşti pe care băncile le-ar putea mobiliza (obţine) de la banca de emisiune.

Lichiditate internaţională = Totalitatea mijloacelor de plată de care dispune banca centrală a unei ţări pentru a fi utilizate în vederea realizării soldului operaţiilor comerciale şi financiare externe ale ţării respective.

Oferta agregată = Cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru vânzare, la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă determinată. Oferta totală de bunuri economice rămâne neschimbată, indiferent de nivelul mediu al preţurilor, iar economia naţională funcţionează la nivelul potenţialului său productiv.

55

Operaţiune = Orice acţiune cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, indiferent de natura acesteia.

Open market = Înseamnă o anumită politică monetară, prin care banca de emisiune vinde sau cumpără titluri de credit, urmărind atenuarea fluctuaţiilor pe piaţa monetară şi obţinerea de efecte pozitive în economia reală, ca şi asupra cursului de schimb valutar şi a balanţei de plăţi externe.

Ordonator de credite = Conducător al unei instituţii bugetare, care are dreptul de a dispune de creditele bugetare aprobate prin bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei respective. În ordine ierarhică (de subordonare) există ordonatori principali, secundari şi terţiari.

Ordonanţarea cheltuielilor = fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi realizată.

Piaţa monetară = Este o piaţă specifică, unde au loc tranzacţii cu monedă sub toate formele ei în funcţie de rata dobânzii (depozite bancare la vedere şi la termen, bilete la ordin, cambii, cecuri, certificate de depozit etc.).

Piaţa valutară = Piaţă ce cuprinde totalitatea relaţiilor care iau naştere între persoane juridice şi fizice (bănci sau case de schimb şi clienţii lor) referitoare la cumpărarea şi vânzarea de valute, precum şi organismele bancare, bursele de valori şi reglementările care înlesnesc derularea tranzacţiilor.

Plata cheltuielilor = fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi.

Presiune fiscală = Sarcină sau obligaţie de impozite suportată de către contribuabili. Presiunea fiscală se determină ca raport între încasările fiscale şi PIB şi serveşte la stabilirea sarcinilor fiscale, la evaluarea schimbării, în timp, a impozitelor, la comparaţii internaţionale.

Proces bugetar = etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi raportare ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia.

Program = o acţiune sau un ansamblu coerent de acţiuni ce se referă la acelaşi ordonator principal de credite, proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un set de obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatori de program care să evalueze rezultatele ce vor fi obţinute, în limitele de finanţare aprobate.

Risc de ţară = Exprimă expunerea la pierderi ce pot să apară într-o afacere cu un partener străin, cauzate de evenimente care sunt, cel puţin parţial, sub controlul guvernului ţării partenerului. Risc economic – determinat de evenimente economice (reducerea încasărilor din export, creşterea bruscă a importurilor, restricţii de ordin valutar). Risc social – probabilitatea unei pierderi în afacerile internaţionale cauzate de evenimente sociale (revolte, divizări religioase, sindicalism militant etc.). Risc politic – exprimă probabilitatea ca un stat suveran să nu-şi onoreze angajamentele decurgând din împrumuturile internaţionale din motive politice (lovituri de stat, războaie, naţionalizări etc.).

Şeful compartimentului financiar-contabil = persoana care ocupă funcţia de conducere a compartimentului financiar-contabil şi care răspunde de activitatea de încasare a veniturilor şi de plată a cheltuielilor sau, după caz, una dintre persoanele care îndeplineşte aceste atribuţii în cadrul unei instituţii publice care nu are în structura sa un compartiment financiar-contabil sau persoana care îndeplineşte aceste atribuţii pe bază de contract, în condiţiile legii.

Taxă = sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public.

Vărsământ = modalitate de stingere a obligaţiei legale, prin virarea unei sume de bani, efectuată de un agent economic sau de o instituţie publică ori financiară.

56

Venituri bugetare = resursele băneşti care se cuvin bugetelor în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte.

Virare de credite bugetare = operaţiune prin care se diminuează creditul bugetar de la o subdiviziune a clasificaţiei bugetare care prezintă disponibilităţi şi se majorează corespunzător o altă subdiviziune la care fondurile sunt insuficiente, cu respectarea dispoziţiilor legale de efectuare a operaţiunilor respective.

Warant = Document ce autorizează o anumită persoană să îndeplinească o activitate bine definită. Spre exemplu, la bursă, un certificat ataşat pentru un titlu, dă dreptul deţinătorului să cumpere acţiuni, în numele companiei (pe care o reprezintă) la un preţ fixat. Warantele care însoţesc mărfurile aflate în transport, arată cine este proprietarul, transportatorul şi destinaţia mărfii.

57

CAPITOLUL III

RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

3.1. Impozitele

Impozitele reprezintă o prelevare bănească cu caracter obligatoriu şi fără contraprestaţie directă, efectuată de către persoane fizice şi juridice la dispoziţia statului pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă (sau mai multe) sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil, adică, în schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată. Din acest punct de vedere, există deosebire între impozite, pe de o parte şi taxe şi contribuţii, pe de altă parte, pe care le-am menţionat anterior.

Impozitele cunosc un triplu rol în execuţia bugetară: rolul financiar; rolul social; rolul economic.

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă în plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

În plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din PIB între grupuri sociale şi indivizi (prin intermediul impozitelor, statul atrage la buget o parte din veniturile persoanelor fizice şi juridice din sfera productivă şi le dirijează pentru finanţarea unor activităţi neproductive, dar absolut necesare pentru buna funcţionare a societăţii: sănătate, ordine publică, protecţie socială, apărarea naţională etc.).

Rolul economic al impozitelor se concretizează în acţiunile de intervenţie a statului în economie pentru a controla şi ameliora anumite procese şi fenomene care tind să se abată de la funcţionarea normală a regulilor pieţei. Intervenţia statului se face prin anumite pârghii fiscale (impozite indirecte) pentru a stopa anumite fenomene sau prin acordarea anumitor facilităţi în scopul favorizării altora.

În legătură cu impozitele, apare noţiunea de impunere, care reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni ce au ca scop stabilirea şi încasarea impozitului datorat statului. Modalităţile de impunere caracterizează fiscalitatea unei ţări sau, mai concret, povara fiscală, care ne arată cât de mare este suma prelevată la buget din veniturile cetăţenilor.

Modalităţile de impunere poartă amprenta concepţiei politice a coaliţiei aflate la guvernare la un moment dat. Ele determină incidenţa fiscală, care ne arată cine suportă în final povara impozitului şi cum este aceasta difuzată în întreaga economie prin sistemul preţurilor. Vorbim de o incidenţă directă în cazul impozitului pe veniturile persoanelor fizice sau al impozitului pe profit, deoarece se cunoaşte de la început subiectul impozabil (care se confundă cu suportatorul impozitului) şi de o incidenţă indirectă în cazul impozitelor cuprinse în preţuri şi tarife, pe care suportatorul acestora face cunoştinţă cu ele

58

la piaţă, atunci când cumpără produsele. În acest caz suportatorul impozitelor este cu totul altă persoană decât subiectul impozabil, reprezentat de producător, care în final îşi recuperează impozitul plătit statului din preţul produselor vândute şi serviciilor prestate de la cei care cumpără aceste produse (şi care suportă impozitul fără a mai putea să-l recupereze de la cineva, deoarece ei reprezintă consumatorul final).

Cu alte cuvinte, povara fiscală excedentară este determinată de politica de preţuri a statului (adică modificarea preţurilor relative ale bunurilor) pe de o parte, dar şi de influenţarea cererii prin varietatea ofertei (alegerea făcută de cumpărător), pe de altă parte.

Din punct de vedere teoretic pot fi evidenţiate următoarele elemente tehnice ale unui impozit, şi anume:

1. subiectul impozitului – persoana fizică sau juridică obligată să plătească (contribuabilul);

2. suportatorul impozitului, adică persoana care suportă efectiv impozitul (în cazul impozitelor directe suportatorul se confundă cu subiectul impozitului);

3. obiectul impozabil îl reprezintă materia impozabilă, adică venitul, averea sau altă bază asupra căreia este instituit impozitul (la impozitele indirecte baza impozabilă o reprezintă preţurile produselor vândute şi serviciilor prestate);

4. cota impozitului sau unitatea de impunere, este stabilită în funcţie de natura obiectului impozabil (în sumă fixă sau în cote procentuale);

5. asieta sau modul de aşezare a impozitului, constă într-un ansamblu de măsuri care se iau de organele fiscale pentru: identificarea obiectului impozabil; stabilirea mărimii materiei impozabile; determinarea impozitului datorat statului.

6. termenul de plată (scadenţa), indică data până la care impozitul poate fi achitat fără a interveni majorări de întârziere.

Impozitele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii şi anume:a) După obiectul impunerii (materia impozabilă) impozitele se clasifică

astfel: impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe cheltuieli (sau pe consum).b) După scopul urmărit de stat prin instituirea lor, impozitele se

grupează astfel: impozite fiscale care urmăresc alimentarea cu resurse a bugetului public; impozite nefiscale sau de ordine care urmăresc un anumit scop, neavând

caracter fiscal (ex: taxele ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului au ca scop limitarea consumului acestora, datorită efectului lor nociv asupra sănătăţii populaţiei);

c) După frecvenţa încasării lor, se împart în: impozite permanente sau ordinare care se încasează periodic (de regulă,

anual); impozite extraordinare sau incidentale care se introduc şi se încasează o

singură dată, determinate de anumite evenimente;d) După instituţia care le administrează, impozitele se împart în:

impozite de nivel naţional; impozite locale

e) După caracteristicile lor impozitele se împart în: impozite directe; impozite indirecte.

59

Dacă impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii, impozitele indirecte vizează utilizarea, cheltuirea acestora. În cazul impozitelor indirecte se face distincţia între contribuabilul legal (subiect sau plătitor de impozit) şi contribuabilul real (suportatorul impozitului).

Impozitele directe au următoarele caracteristici: sunt suportate direct de persoana care le plăteşte (incidenţă directă); sunt stabilite pe venituri, câştiguri, avere sau alte bunuri; sunt nominale, cunoscându-se de la început în sarcina cui sunt stabilite; sunt calculate în raport cu capacitatea contributivă a plătitorului, adică în funcţie

de mărimea averii sau venitului; permit stabilirea unui minim neimpozabil.Impozitele directe se împart astfel:1. Impozite reale care sunt calculate în funcţie de anumite caracteristici

ale obiectului impozabil. Ele se mai numesc şi impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului impozabil (pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.);

Sunt cuprinse în impozitele reale: impozitul pe clădiri; impozitul funciar; impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii liberale; impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.

2. Impozite personale care sunt stabilite în strânsă legătură cu situaţia persoanei plătitoare, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective.

Impozitele personale se împart în: impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi ale societăţilor de capital; impozite pe avere;Impozitele indirecte sunt percepute cu ocazia vânzării mărfurilor, prestărilor de

servicii sau cu ocazia transferului de avere, ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. Persoana care le plăteşte le include în preţuri şi tarife, mărind nivelul acestora.

Au următoarele caracteristici: persoana care le suportă este cu totul alta decât cea care le plăteşte (incidenţă

indirectă); se suportă în momentul cumpărării mărfii, la piaţă; deoarece este cuprins în preţ sau tarif este puţin vizibil pentru cumpărător; nu permite stabilirea unui minim neimpozabil şi nu ţine seama de capacitatea

contributivă a contribuabilului.Principalele impozite indirecte sunt: taxele de consumaţie (accize, TVA); taxele vamale.

3.2. Caracteristici generale privind veniturile persoanelor fizice

Impozitul pe venit reprezintă suma datorată de o persoană fizică la bugetul de stat sau bugetul local pentru veniturile (sau averea) realizate într-un an fiscal, sumă determinată prin aplicarea unor cote de impunere prevăzute de Codul fiscal (Legea nr. 571/2003 care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004) şi care a fost completat şi modificat prin următoarele acte normative:

60

H.G. nr. 1840/2004; H.G. nr. 84/2005 şi H.G. nr. 610/2005; Legea nr. 343/2006.

Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit sunt următoarele:1. venituri din activităţi independente;2. venituri din salarii;3. venituri din cedarea folosinţei bunurilor;4. venituri din investiţii;5. venituri din pensii;6. venituri din activităţi agricole;7. venituri din premii şi din jocuri de noroc;8. venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;9. venituri din alte surse.Datorează plata impozitului pe venit următoarele persoane, denumite

contribuabili:a) persoanele fizice rezidente;b) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin

intermediul unui sediu permanent în România;c) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în

România;d) persoanele fizice nerezidente care obţin venituri din orice activitate permisă de

lege.Dintre veniturile care nu se impozitează menţionăm:a) ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială;b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri sau sume

asigurate;c) sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a

calamităţilor naturale, precum şi pentru cauzele de invaliditate sau deces;d) pensiile pentru invalizii de război, orfanii sau văduvele de război;e) sumele primite sub formă de sponsorizare sau mecenat;f) sumele sau bunurile primite drept moştenire şi donaţie;g) premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la

jocurile olimpice;h) alte venituri prevăzute de lege.Contribuabilii au dreptul la deduceri personale, care reprezintă o sumă

neimpozabilă acordată prin lege pentru fiecare lună a perioadei impozabile, cuprinzând deducerea personală de bază şi deduceri personale suplimentare, în funcţie de situaţia proprie a contribuabilului sau a persoanelor aflate în întreţinere.

Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.Deducerea personală, precum şi celelalte sume fixe, exprimate în lei, se stabilesc

anual prin ordin al ministrului finanţelor publice.

3.2.1. Impozitul pe veniturile din activităţi independente

Veniturile din activităţi independente cuprind:1) veniturile comerciale;2) veniturile din profesii libere sau reglementate;3) veniturile din drepturi de proprietate intelectuală.Aceste venituri pot fi realizate în mod individual, sub formă de asociere sau din

activităţi adiacente.

61

Sunt considerate venituri comerciale următoarele venituri:1) veniturile din fapte de comerţ;2) veniturile din prestări de servicii;3) venituri din practicarea unei meserii în nume personal (dulgher, zidar, croitor,

frizer etc.).Principalele activităţi care constituie fapte de comerţ sunt:1) activităţi de producţie;2) activităţi de cumpărare efectuate în scopul revânzării;3) organizarea de spectacole culturale, sportive, distractive şi altele asemănătoare;4) activităţi al căror scop este facilitarea încheierii de tranzacţii comerciale printr-un

intermediar, cum ar fi: contract de comision, de mandat, de reprezentare, de agent de asigurare şi alte asemenea încheiate conform Codului comercial;

5) vânzarea în regim de consignaţie a bunurilor cumpărate în scopul revânzării sau produse pentru a fi comercializate;

6) activităţi de editare, imprimerie, multiplicare etc.;7) transport de bunuri şi de persoane;8) alte activităţi definite în Codul comercial.Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din prestări de servicii

cu caracter profesional, desfăşurate în mod individual sau în diverse forme de asociere, în domeniile ştiinţific, literar, artistic, educativ şi altele, de către: medici, avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, experţi tehnici şi contabili, contabili autorizaţi, consultanţi de plasament în valori mobiliare, auditori financiari, consultanţi fiscali, arhitecţi, traducători, sportivi şi alte persoane fizice cu profesii reglementate.

De exemplu, veniturile realizate de sportivii profesionişti care participă la competiţii sportive pe cont propriu şi nu au relaţii de angajare cu entitatea plătitoare de venit sunt considerate venituri din activităţi independente.

Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor şi altele asemenea.

Nu sunt impozabile veniturile obţinute prin aplicarea unei invenţii brevetate în România, în primii 5 ani de la aplicare.

Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile aferente realizării venitului care sunt deductibile.

În venitul brut se includ toate veniturile în bani şi în natură, cum sunt:- venituri din vânzarea de produse şi de mărfuri;- venituri din prestarea de servicii şi executarea de lucrări;- venituri din vânzarea sau închirierea bunurilor din patrimoniul afacerii;- orice alte venituri obţinute din exercitarea activităţii;- precum şi veniturile din dobânzile primite de la bănci pentru disponibilităţile din

conturi.În cazul în care bunurile din patrimoniul afacerii trec în patrimoniul personal al

contribuabilului, din punct de vedere fiscal se consideră o înstrăinare, iar suma reprezentând contravaloarea acestora se include în venitul brut al afacerii.

Nu sunt considerate venituri brute:a) aporturile în numerar sau în natură făcute în legătură cu activitatea respectivă;b) sumele primite sub formă de credite bancare sau de împrumuturi de la

persoane fizice sau juridice;c) sumele primite ca despăgubiri;d) sumele primite sub formă de sponsorizări sau donaţii.Pentru a fi deductibile cheltuielile trebuie să îndeplinească unele condiţii, cum ar

fi:

62

1) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente;

2) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite;

3) să respecte regulile privind amortizarea.

Unele cheltuieli sunt deductibile limitat:a) cheltuielile de protocol în limita cotei de 2%;b) cheltuielile sociale, până la 2% din fondul de salarii anual;c) pierderile din perisabilităţi;d) cheltuielile reprezentând tichete de masă;e) prime privind asigurările de sănătate;f) dobânzi aferente împrumuturilor;g) cheltuielile cu ratele de leasing;h) cheltuieli reprezentând contribuţiile profesionale obligatorii datorate, potrivit

legii, organizaţiilor profesionale de care aparţin, în limita a 5% din venitul brut realizat;

i) asigurări pentru pensii private până la limita de 200 euro pe persoană anual;j) cheltuieli de spnsorizare, mecenat, precum şi pentru acordarea de burse

private, în limita unei cote de 5% din baza de calcul (venitul brut minus contribuţiile obligatorii);

k) alte cheltuieli prevăzute de lege.Printre cheltuielile nedeductibile amintim:1) sumele utilizate de contribuabil în scop personal sau al familiei sale;2) cheltuielile pentru virarea impozitului pe venit datorat;3) amenzile, penalităţile de întârziere, ratele la creditele plătite şi dobânzile

aferente;4) alte sume prevăzute de lege (sponsorizări etc.).Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să

organizeze şi să conducă evidenţa contabilă în partidă simplă, să completeze Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, Registrul-inventar şi alte documente contabile.

Dacă activitatea independentă se desfăşoară de către contribuabil, individual, fără salariaţi, atunci venitul net obţinut se determină pe baza normelor de venit stabilite şi publicate anual de către Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile judeţene în „Nomenclatorul activităţilor” pentru care venitul net se stabileşte prin norme de venit.

La stabilirea coeficienţilor de corecţie a normelor de venit se au în vedere următoarele criterii:

a) vadul comercial şi clientela;b) vârsta contribuabililor;c) timpul afectat desfăşurării activităţii;d) starea de handicap sau de invaliditate a contribuabilului;e) activitatea se desfăşoară într-un spaţiu proprietate a contribuabilului sau

închiriat;f) alte criterii specifice.Aceşti contribuabili nu au obligaţia să organizeze şi să conducă evidenţa contabilă

în partidă simplă pentru activitatea respectivă.Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală se stabileşte prin scăderea

din venitul brut a următoarelor cheltuieli:a) o cheltuială deductibilă egală cu 40% din venitul brut (de la 1 ianuarie 2005);b) contribuţiile sociale obligatorii plătite.În cazul veniturilor provenind din lucrări de artă monumentală cheltuiala deductibilă

este de 50% din venitul brut (de la 1 ianuarie 2005).

63

Pentru unele venituri din activităţi independente contribuabilii au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând plăţi anticipate, din veniturile plătite, după cum urmează:

a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală;b) venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie;c) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor de agent, comision sau

mandat comercial;d) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor sau convenţiilor civile,

încheiate conform Codului civil;e) venituri din activitatea de expertiză contabilă şi tehnică, judiciară şi

extrajudiciară;În cazul veniturilor de mai sus, impozitul ce trebuie reţinut se stabileşte aplicând o

cotă de impunere de 10% aplicată la venitul brut, care se virează la bugetul de stat până la data de 25, inclusiv, a lunii următoare celei în care a fost plătit venitul şi care are caracter de plată anticipată. Numai la sfârşitul anului cu prilejul globalizării acestor venituri se procedează la determinarea venitului impozabil, astfel: se scad din venitul net deducerile personale, şi pe această nouă bază impozabilă se calculează impozitul definitiv cu regularizările care se impun ulterior.

În cazul venitului obţinut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică, contribuabil, care nu generează o nouă persoană juridică, impozitul se stabileşte prin aplicarea unei cote de impunere prevăzută pentru impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, în cazul veniturilor ce revin persoanei fizice asociate. Impozitul se virează la bugetul de stat, trimestrial.

În toate celelalte cazuri, venitul net se impozitează cu o cotă unică de 16% conform Codului fiscal şi se virează lunar la bugetul de stat.

3.2.2. Impozitul pe veniturile din salarii

Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, între angajator şi angajat, precum şi orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, şi anume:

a) salariile de bază;b) sporurile şi adaosurile de orice fel;c) indemnizaţiile de orice fel;d) recompensele şi premiile de orice fel;e) sumele primite pentru concediul de odihnă;f) sumele primite în caz de incapacitate temporară de muncă etc.Sunt asimilate salariilor următoarele venituri:1. indemnizaţiile celor care ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă sau

numită;2. indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul

persoanelor juridice fără scop lucrativ;3. drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, sporurile şi alte drepturi ale

personalului militar;4. sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul

de administraţie şi în comisia de cenzori (denumite generic tantiemă);5. indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de

asigurări sociale;6. orice alte sume sau avantaje de natură salarială.

64

Nu se includ în veniturile salariale şi nu sunt impozabile următoarele sume:a) ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile

proprii ca urmare a calamităţilor naturale, ajutoarele pentru boli grave şi incurabile, ajutoarele pentru naştere etc.;

b) contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al salariatului;c) costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă acordate de angajator;d) tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de angajator;e) contravaloarea folosinţei locuinţei de serviciu;f) alte sume prevăzute de lege.Angajaţii au dreptul la deducere personală în fiecare lună numai pentru

veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază. Prin „locul unde se află funcţia de bază” se înţelege:

a) pentru persoanele fizice angajate la un singur loc de muncă, ultimul loc înscris în carnetul de muncă sau în documentele specifice asimilate;

b) în cazul cumulului de funcţii, locul ales de persoanele fizice.Deducerea personală se acordă pentru salariaţii care au un venit lunar brut de până

la 10.000.000 lei (1.000 RON) inclusiv, astfel: dacă nu au persoane în întreţinere ... 2.500.000 lei (250 RON); dacă au o persoană în întreţinere ... 3.500.000 lei (350 RON); dacă au două persoane în întreţinere ... 4.500.000 lei (450 RON); dacă au trei persoane în întreţinere ... 5.500.000 lei (550 RON); dacă au patru sau mai multe persoane

în întreţinere ... 6.500.000 lei (650 RON).

Pentru salariaţii care realizează venituri lunare brute cuprinse între 10.000.001 lei şi 30.000.000 lei inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţă de cele de mai sus şi se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. Salariaţii care realizează venituri lunare brute de peste 30.000.000 lei nu beneficiază de deducere personală.

Copiii minori, în vârstă de până la 18 ani împliniţi, ai salariatului sunt consideraţi persoane aflate în întreţinere.

Nu sunt considerate persoane aflate în întreţinere: persoanele fizice care deţin terenuri agricole şi silvice în suprafaţă de peste

10.000 m.p., în zonele colinare şi de şes şi de peste 20.000 m.p., în zonele montane;

persoanele fizice care obţin venituri din activităţi agricole, indiferent de suprafaţa agricolă aflată în întreţinere.

Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi se reţine la sursă de către angajatori.

Impozitul final se determină astfel:1. la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra

bazei de calcul, determinate ca diferenţă între venitul brut din salarii şi următoarele cheltuieli:

a. contribuţiile obligatorii lunare: contribuţia individuală de asigurări sociale (C.A.S. – 9,5% din salariul brut, contribuţia individuală la bugetul asigurărilor de şomaj (0,5%) şi contribuţia individuală pentru asigurări sociale de sănătate (C.A.S.S. – 5,5%);

b. deducerea personală acordată pentru luna respectivă;c. cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;d. contribuţiile la fondurile private de pensii, până la 200 euro pe an;

2. pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul, determinată ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii, pe fiecare loc de realizare a veniturilor.

65

Plătitorul (angajatorul) este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din salarii, pentru fiecare contribuabil.

Contribuabilii (salariaţii) pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând până la 2% din impozit, pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit (asociaţii, fundaţii). Obligaţia aplicării, reţinerii şi virării acestei sume revine organului fiscal, potrivit procedurii stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.

Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv al lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.

Pentru fiecare angajat, plătitorul de impozite (angajatorul) are obligaţia să completeze câte o fişă fiscală şi să o păstreze pe toată durata angajării, precum şi să transmită organului fiscal competent o copie, pentru fiecare an, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul fiscal expirat.

Venituri din salarii

minus

egal

minus

egal

cota de impozitare de 16%

Exemplu: O persoană fizică obţine în luna ianuarie 2005 un venit reprezentând salariul de bază de 7.000.000 lei şi sporuri în valoare de 1.000.000 lei. De asemenea, angajatul mai primeşte bonuri de masă în valoare de 1.000.000 lei. Persoana fizică are în întreţinere 2 copii şi pe mama sa. Deducerea personală este de 5.500.000lei. Totodată,

66

Venit brut

Contribuţii obligatorii

Venit net

Deducerea personală pentru luna respectivă

Cotizaţia sindicală plătită în luna

respectivă

Contribuţiile la Schemele facultative

de pensii ocupaţionale

Venit impozabil

Impozit

plăteşte o cotizaţie pentru sindicat de 50.000 lei. Impozitul pe salariul datorat se va calcula astfel:

Venitul brut = 7.000.000 + 1.000.000 = 8.000.000 lei (bonurile de masă nu sunt impozabile)

Contribuţii obligatorii: - As = 1% x 7.000.000 = 70.000 lei- C.A.S. = 9,5% x 8.000.000 = 760.000 lei- C.A.S.S. = 6,5% x 8.000.000 = 520.000 lei

Venitul net = 9.000.000 – 70.000 – 760.000 – 520.000 = = 6.650.000 lei

Deduceri personale = 5.500.000 leiCotizaţie sindicat = 50.000 leiVenit impozabil = 6.650.000 – 5.500.000 – 50.000 =

= 1.100.000 leiImpozit = 1.100.000 x 16% = 176.000 lei

3.2.3. Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor

Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile în bani sau în natură obţinute de proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente.

Se includ în această categorie următoarele venituri:1) veniturile din închirieri şi subînchirieri de bunuri mobile şi imobile (case de

vacanţă, garaje, terenuri etc., inclusiv în scop de reclamă, afişaj şi publicitate);2) veniturile din arendarea bunurilor agricole, din patrimoniul personal.Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani sau în natură obţinute din chirie

sau arendă, prevăzute în contractul încheiat de părţi. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform legii, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă (cheltuieli cu întreţinerea şi repararea locuinţei închiriate).

În cazul în care arenda se stabileşte în natură, evaluarea în lei se va face pe baza preţurilor medii ale produselor agricole, stabilite anual de consiliul judeţean, pe baza propunerilor făcute de Direcţia Agricolă Judeţeană.

Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.

Contribuabilii care obţin astfel de venituri, datorează plăţi anticipate în contul impozitului pe venit către bugetul de stat, cu excepţia veniturilor din arendare.

Contribuabilii pot opta pentru determinarea venitului net din cedarea folosinţei bunurilor, în sistem real, adică pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.

3.2.4. Impozitul pe veniturile din investiţii

Veniturile din investiţii cuprind:a) venituri din dividende;b) venituri impozabile din dobânzi;c) venituri din transferul titlurilor de valoare;

67

d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare;

e) venituri din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice.1. Veniturile din dividende se impozitează cu cota de 16%.

Acelaşi regim au şi sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participaţie la fondurile închise de investiţii.

Impozitul se calculează, se reţine şi se virează până la data de 25 a lunii următoare celei în care se face plata, de către persoanele juridice respective, o data cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi.

În cazul dividendelor distribuite dar neplătite acţionarilor sau asociaţilor, plata impozitului pe dividende se face până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

2. Veniturile din dobânzi se impozitează tot cu cota unică de 16%.Impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri în

momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului (pentru dobânzile capitalizate), respectiv, în momentul răscumpărării (în cazul unor instrumente de economisire). Pentru dobânzile la împrumuturi acordate pe bază de contracte civile, calculul impozitului datorat se efectuează la momentul plăţii dobânzii. Virarea impozitului se face lunar, până la data de 25 a lunii următoare înregistrării sau răscumpărării, respectiv, momentul plăţii.

Nu se impozitează următoarele venituri din dobânzi:a) veniturile din dobânzi la depozitele la vedere (conturile curente), pentru care

rata dobânzii este mai mică sau egală cu nivelul ratei medii a dobânzii pe piaţa interbancară (BUBID) la o lună (BUBID/BUBOR reprezintă dobânda de referinţă, adică media dobânzii de pe piaţa interbancară din Bucureşti, la care băncile comerciale cu excedent de fonduri sunt dispuse să împrumute aceste fonduri celorlalte bănci comerciale din sistem);

b) depunerile la casele de ajutor reciproc.3. Venituri din transferul titlurilor de valoareReprezintă titluri de valoare următoarele instrumente financiare:

a) valorile mobiliare de natura acţiunilor şi obligaţiilor;b) titluri de participare la un fond deschis de investiţii sau alte instrumente

financiare calificate astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM);

c) părţile sociale.d) Valorile mobiliare sunt titluri de valoare care se tranzacţionează frecvent pe

piaţa financiară.Câştigul din transferul acestor titluri reprezintă diferenţa pozitivă dintre preţul de

vânzare şi preţul de cumpărare pe tipuri de titluri de valori, diminuată, după caz, cu comisioanele datorate intermediarilor.

Aceste venituri se impozitează cu cota unică de 16%.În cazul valorilor mobiliare de natura acţiunilor sau obligaţiunilor, obligaţia calculării,

reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz.În cazul răscumpărării titlurilor de participare la un fond deschis de investiţii,

obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine societăţii de administrare a investiţiilor.

În cazul părţilor sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine dobânditorului de părţi sociale, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi. Când dobânditorul titlului de valoare este cetăţean străin fără domiciliu în România, obligaţia de calcul şi virarea impozitului revine persoanei fizice române cu domiciliul în România, care realizează venitul, dacă dobânditorul nu îşi desemnează un reprezentant fiscal în România. Transmiterea dreptului de proprietate asupra părţilor

68

sociale sau valorilor mobiliare trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul asociaţilor sau acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la buget.

4. Venituri din operaţiuni de vânzare – cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare.

Veniturile reprezintă diferenţele de curs favorabile, rezultate din aceste operaţiuni, conform evidenţei contabile şi se impun ca şi celelalte venituri din investiţii. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz.

Pierderile înregistrate la aceste operaţiuni nu sunt recunoscute din punct de vedere fiscal, nu se recuperează şi constituie pierderi definitive ale contribuabilului.

Acelaşi regim au şi pierderile înregistrate din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare.

5. În cazul veniturilor din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice de către acţionari/asociaţi persoane fizice, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine persoanei juridice. Termenul de virare a impozitului este până la data depunerii situaţiei financiare finale la oficiul registrului comerţului, întocmită de lichidatori.

Impozitul reţinut pentru veniturile din investiţii reprezintă impozit final pentru categoria respectivă de venit.

3.2.5. Impozitul pe veniturile din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale, cât şi cele finanţate de la bugetul de stat.

Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume neimpozabile lunare de 9.000.000 lei din venitul brut din pensii, începând cu 1 ianuarie 2005.

Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului net impozabil lunar.

Impozitul se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei. Impozitul reţinut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii.

Veniturile din pensiile de urmaş se individualizează în funcţie de numărul acestora, iar impozitarea se face în raport cu drepturile cuvenite fiecărui urmaş.

În cazul unei pensii care nu este plătită lunar, impozitul ce trebuie reţinut se stabileşte prin împărţirea pensiei plătite la fiecare din lunile cărora le este aferentă pensia.

3.2.6. Impozitul pe veniturile din activităţi agricole

Reprezintă venituri din activităţi agricole veniturile obţinute din următoarele activităţi: cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii

destinate acestor scopuri, cât şi în sistem irigat; cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor; exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea.Venitul net se determină pe bază de norme de venit, stabilite pe unitatea de

suprafaţă de Direcţia Judeţeană Agricolă împreună cu Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice şi aprobate de Consiliul judeţean pentru fiecare an bugetar. Dacă o activitate

69

agricolă a unui contribuabil înregistrează o pierdere datorată calamităţilor naturale, norma de venit aferentă activităţii se reduce, astfel încât să reflecte pierderea respectivă.

Contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se determină pe bază de norme de venit nu au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate în partidă simplă, pentru activitatea respectivă.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net, determinat pe bază de norme de venit, impozitul fiind final. Contribuabilii au obligaţia de a depune anual o Declaraţie de venit la organul fiscal competent, până la data de 30 iunie inclusiv a anului fiscal, pentru anul în curs.

Contribuabilii care determină venitul net impozabil din activităţi agricole, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă (adică cei care folosesc muncă salariată) sunt obligaţi să efectueze plăţi anticipate aferente acestor venituri, la bugetul de stat, în două tranşe:

50% până la 1 septembrie inclusiv; 50% până la 15 noiembrie inclusiv.

În acest caz, plăţile anticipate vor fi regularizate de organul fiscal, până la data de 31 mai a anului următor.

3.2.7. Impozitul pe veniturile din premii şi din jocuri de noroc

În această categorie se cuprind veniturile în bani sau în valută sub formă de premii de orice fel, acordate oamenilor de cultură, ştiinţă şi artă, la gale, simpozioane, festivaluri, concursuri naţionale şi internaţionale, concursuri pe meserii sau profesii.

Nu sunt impozabile premiile şi indemnizaţiile obţinute de sportivi, antrenori şi tehnicieni în vederea pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale oficiale ale loturilor reprezentative ale României, precum şi premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile olimpice. De asemenea, nu sunt impozabile premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport şi alte asemenea, obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale, inclusiv elevi şi studenţi nerezidenţi în cadrul competiţiilor desfăşurate în România.

Veniturile din jocurile de noroc sunt următoarele: venituri din jocuri de tip bingo şi keno în săli de joc; pronosticuri şi pariuri sportive; jocuri-concurs cu câştiguri de orice fel; loterii; veniturile obţinute din organizarea de tombole.Nu se include aici veniturile realizate la jocuri de tip casino şi maşini electronice cu

câştiguri care se impozitează diferit.Venitul net din premii şi din jocuri de noroc este diferenţa dintre venitul obţinut din

aceste surse şi suma reprezentând venitul impozabil.Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune, prin reţinerea la

sursă, cu o cotă de 16% aplicată asupra venitului net. Veniturile din jocurile de noroc se impun, prin reţinere la sursă, cu o cotă de 20% aplicată asupra venitului net care nu depăşeşte cuantumul de 100 milioane lei şi cu o cotă de 25% aplicată asupra venitului net care depăşeşte cuantumul de 100 milioane lei (începând cu data de 1 mai 2005).

Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri.Nu sunt impozabile veniturile obţinute din jocuri de noroc, în bani şi/sau în natură,

sub valoarea sumei neimpozabile, stabilită în sumă de 6.000.000 lei pentru fiecare concurs sau joc de noroc, realizate de acelaşi organizator sau plătitor într-o singură zi.

70

Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final. El se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

3.2.8. Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal

Sunt cuprinse în această categorie veniturile realizate din transferul drepturilor de proprietate asupra construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora, care se înstrăinează în termen de până la 3 ani inclusiv, de la data dobândirii, precum şi veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor de orice fel, fără construcţii, dobândite după 1 ianuarie 1990.

Venitul impozabil din această sursă reprezintă diferenţa favorabilă dintre valoarea de înstrăinare a proprietăţilor imobiliare (terenuri, construcţii) şi valoarea de bază a acestora.

Sunt exceptate de la impunere aportul în natură la capitalul social al societăţilor comerciale, precum şi veniturile obţinute din înstrăinarea proprietăţilor imobiliare dobândite de contribuabil prin:

a) reconstituirea drepturilor de proprietate;b) moştenire sau donaţie între rude până la gradul al patrulea inclusiv;c) schimb imobiliar.Valoarea de bază a bunurilor respective se stabileşte în funcţie de modalitatea de

desfăşurare:1. preţul de achiziţie pentru bunurile imobile dobândite prin cumpărare,

majorat cu 5%;2. valoarea imobilului menţionată în act, dacă acesta a fost dobândit

prin donaţie, schimb, rentă viageră, adjudecare, contract de întreţinere, hotărâre judecătorească etc., majorată cu 5%;

3. pentru construcţiile noi, costul acestora la data realizării, dovedit prin raport de expertiză întocmit de un expert autorizat, la care se adaugă valoarea terenului aferent;

4. valoarea rezultată din expertizele utilizate de către camerele notarilor publici, pentru imobilele a căror valoare nu se poate stabili prin modalităţile de mai sus. Aceste expertize trebuie actualizate anual şi avizate de către Ministerul Finanţelor Publice.

Pierderea din transferul proprietăţilor imobiliare reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului impozabil.Notarii publici au obligaţia calculării, încasării şi virării impozitului la bugetul de stat

până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost autentificat actul.Dacă transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil (construcţii, teren) are

loc prin alte modalităţi decât cea notarială, atunci obligaţia declarării şi virării impozitului revine contribuabilului la data înstrăinării imobilului. Contribuabilii care nu au domiciliul fiscal în România declară venitul obţinut la organul fiscal în a cărei rază teritorială se află imobilul.

3.2.9. Impozitul pe veniturile din alte surse

În această categorie se includ, fără a fi limitate, următoarele venituri:

71

a) primele de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă entitate, în cadrul unei activităţi, pentru o persoană fizică cu care suportatorul nu are încheiat un contract de muncă;

b) câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;

c) venituri primite de persoane fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale;

d) venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj comercial;

e) alte venituri identificate ca fiind impozabile:- remuneraţiile pentru munca prestată în interesul unităţilor aparţinând

Direcţiei Generale a Penitenciarelor, precum şi în atelierele locurilor de deţinere, acordate deţinuţilor;

- veniturile primite de studenţi sub forma indemnizaţiilor pentru participarea la şedinţele senatului universitar;

- veniturile obţinute de persoanele fizice din valorificarea prin centrele de colectare a deşeurilor de metal, hârtie, sticlă şi alte asemenea şi care nu provin din gospodăria proprie;

- sumele plătite persoanelor care însoţesc elevii la concursuri şi alte manifestaţii şcolare, de către organizatori;

- indemnizaţiile acordate membrilor birourilor electorale, statisticienilor, informaticienilor şi personalului tehnic auxiliar pentru executarea atribuţiilor privind desfăşurarea alegerilor generale şi locale;

- veniturile obţinute de persoanele care fac figuraţie la realizarea de filme, spectacole, emisiuni televizate etc.

Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra bazei impozabile, cu excepţia cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Impozitul se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare realizării acestuia, reprezentând impozit final.

3.3. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

3.3.1. Impozitul pe profit

Impozitul pe profit deţine o poziţie centrală în cadrul economiei unei ţări, pe de o parte, ca urmare a contribuţiei sale la formarea veniturilor bugetului public, iar pe de altă parte, prin influenţa sa asupra activităţilor economico-sociale generatoare de profit şi asupra structurii de ansamblu a economiei naţionale.

El a fost reglementat printr-o lege specială începând cu anul 1991 (Legea nr.12/1991), căreia i s-au adus numeroase modificări impuse atât de mersul reformei în România, cât şi de programul politic al partidelor care s-au succedat la guvernare. Astfel, în 1992 existau două cote proporţionale pe profit (30% şi 45%), în funcţie de anumite tranşe prevăzute de lege. O.G. nr. 70/1994, modificată, stabilea, începând cu 1995 o cotă de 38%. Începând cu 1998 se prevedea o cotă generală de 25%, apoi o cotă adiţională tot de 25% pentru barurile de noapte şi cota de 80% pentru profitul B.N.R. Legea nr. 414/2002 menţine cota generală de 25% cât şi unele facilităţi pentru export. Codul fiscal

72

(Legea nr. 571/2003) prevede o cotă unică de impozitare atât pentru veniturile persoanelor fizice cât şi pentru veniturile persoanelor juridice (cu unele excepţii) – de 16% aplicată asupra venitului net impozabil.

În ţările vest-europene acest impozit apare sub denumirea de impozit pe societate („corporation tax” sau „impozit pe capital”), ca impozit asupra profiturilor unei companii, cu unele diferenţieri de la o ţară la alta.

Unele ţări au rate foarte reduse pentru companii mici (sau firme care obţin profituri mici ca urmare a specificului lor, a domeniului de activitate). Apar apoi diferenţieri în ceea ce priveşte modul în care se calculează profiturile în funcţie de care se percep impozitele. Este vorba de ratele crescătoare ale amortizării pe care autorităţile guvernamentale le îngăduie pentru a încuraja investiţiile de capital.

Un alt aspect îl reprezintă modul de tratare a dividendelor, care sunt plătite din profituri ce au fost supuse deja odată impozitării companiei şi sunt impozitate din nou când sunt plătite acţionarilor.

Acest lucru este sinonim cu dubla impozitare.Acest fapt explică înclinaţia companiilor spre capitalul împrumutat (la care dobânda

este deductibilă la impozitare) şi mai puţin spre capitalul propriu (ale cărui dividende nu sunt deductibile când trebuie plătite impozitele). Preferinţa este cu atât mai mare cu cât dividendele sunt impozitate de două ori, în timp ce plata dobânzilor nu este impozitată deloc. Totuşi, companiile nu-şi permit să scadă valoarea dividendelor de teama scăderii preţului acţiunilor (care devin neatractive).

În cadrul reformei fiscale din Româna, prin legislaţia privind impozitul pe profit s-a urmărit armonizarea acesteia cu legislaţia europeană. S-au avut în vedere următoarele aspecte:

s-a lărgit sfera de cuprindere a materiei impozabile; s-au redus cheltuielile deductibile şi s-au majorat cele nedeductibile; s-a redus cota de impunere de la 25% la 16%; s-a revizuit aria reducerilor şi scutirilor la impozitul pe profit etc.

În principiu, contribuabilii impozitului pe profit sunt persoane juridice române şi străine, care desfăşoară activităţi economice în România sau care realizează venituri din sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România.

Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili:1) Trezoreria statului şi Banca Naţională a României (din 2006);2) Instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi

disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr.500/2002, privind finanţele publice şi O.U.G. nr.45/2003 privind finanţele publice locale, dacă legea nu prevede altfel;

3) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

4) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat (prin dispoziţie testamentară);

5) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din activităţi economice care sunt utilizate în scop caritabil, cât şi pentru întreţinerea şi funcţionarea activităţilor de cult;

6) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru veniturile utilizate potrivit Legii învăţământului nr.84/1995, republicată şi O.U.G. nr.174/2001 privind finanţarea învăţământului superior;

7) asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari, potrivit Legii locuinţei nr.114/1996, modificată, care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune;

8) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;

73

9) Fondul de compensare a investitorilor;10)organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale sunt

scutite de la plata impozitului pe profit pentru cotizaţii şi taxe de înscriere ale membrilor, sume primite din donaţii şi sponsorizări, din fonduri publice sau finanţări nerambursabile, cât şi pentru veniturile din activităţi economice până la valoarea de 15.000 euro, într-un an fiscal.

Baza de calcul a impozitului pe profit o constituie profitul impozabil calculat după formula:

, în care:

o = profit impozabil;

o = venit brut, adică veniturile realizate din orice sursă;

o = cheltuieli deductibile, adică acele cheltuieli efectuate în scopul

realizării veniturilor;

o = veniturile neimpozabile;

o = cheltuieli nedeductibile.

Ca venituri neimpozabile menţionăm:1) dividendele primite de la o persoană juridică română;2) diferenţele de valoare ale titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a

încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se deţin titluri de participare, precum şi diferenţele de evaluare a investiţiilor financiare pe termen lung; ele sunt impozabile la data retragerii sau cesionării titlurilor de participare sau a capitalului social de la persoana juridică;

3) veniturile din anularea obligaţiilor unei persoane juridice, dacă obligaţiile se anulează în schimbul titlurilor de participare la persoana juridică respectivă;

4) venituri din anularea unor cheltuieli pentru care nu s-a acordat deducere;5) venituri din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat

deducere;6) venituri din recuperarea cheltuielilor nedeductibile;7) alte venituri prevăzute de lege;Printre cheltuielile deductibile menţionăm:a) cheltuielile pentru achiziţionarea ambalajelor;b) cheltuielile efectuate, potrivit legii, pentru protecţia muncii şi pentru prevenirea

accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;c) cheltuielile de reclamă şi publicitate;d) cheltuielile de transport şi cazare în ţară şi străinătate efectuate de către

salariaţi şi administratori;e) cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului

angajat;f) cheltuielile pentru marketing;g) cheltuielile de cercetare-dezvoltare;h) cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice;i) cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor.Unele cheltuieli au deductibilitate limitată cum ar fi:- cheltuielile de protocol (2% din venitul net);

74

- cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare (de până la 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţii publice);

- cheltuielile cu tichetele de masă (până la 2% din cheltuielile totale cu salariile);- cheltuieli sociale, în limita cotei de 2% asupra salariilor în care se cuprind:

ajutoare de naştere; ajutoare de înmormântare; ajutoare pentru boli grave sau incurabile, cât şi pentru proteze; cheltuieli pentru funcţionarea unor activităţi sau unităţi proprii ale

agentului economic: grădiniţe, creşe, servicii de sănătate etc.;- cheltuielile cu perisabilităţile, cu provizioane şi rezerve (în limite legale stabilite

de Ministerul de Finanţe, până la 5% din profitul contabil – înainte de a fi determinat impozitul pe profit);

- cheltuielile cu amortizarea;- cheltuielile cu dobânzile, numai dacă gradul de îndatorare al întreprinderii este

mai mic sau egal cu 3 (capitalul de împrumut raportat la capitalul propriu să fie mai mic decât 3);

- cheltuielile cu sponsorizarea (să se încadreze în cota de 3‰ din cifra de afaceri şi 20% din impozitul pe profit;

- cheltuieli pentru prime de asigurare la sistemele private de sănătate, cât şi la fondurile de pensii private (până la 200 euro pe an de angajat pentru fiecare categorie sau 400 euro pe an pe persoană pentru ambele).

Printre cheltuielile nedeductibile menţionăm:a) cheltuielile privind impozitul pe profitul datorat, inclusiv diferenţele din anii

precedenţi;b) amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere

datorate către autorităţile române;c) cheltuieli privind stocuri sau active corporale constatate lipsă din gestiune ori

degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare;

d) cheltuielile înregistrate în contabilitate fără documente justificative;e) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile etc.Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu sunt acceptate de lege ca

fiind cheltuieli normale, iar statul le impozitează, întrucât se apreciază că, dacă se respectau o serie de principii, reguli sau acte normative în vigoare, contravaloarea lor ar fi fost reflectată în profit şi, implicit, în impozitul pe profit datorat statului.

Devin nedeductibile, acele cheltuieli deductibile limitat, dacă s-a depăşit limita prevăzută de lege.

Pierderea fiscală anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit.

Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei care preiau patrimoniul societăţii absorbite, după caz.

Persoanele juridice străine care desfăşoară o activitate prin intermediul unui sediu permanent în România, au obligaţia de a plăti impozitul pe profit provenit dintr-o activitate aferentă sediului permanent, ca şi cum acesta ar fi o persoană juridică distinctă.

De asemenea, dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă, iar veniturile sunt impozitate atât în România, cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit către statul străin se deduce din impozitul pe profit ce se determină în România.

Cota de impozit pe profit este de 16%, aplicată asupra profitului impozabil.

75

Plata impozitului pe profit se face anual, cu plăţi anticipate fectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflaţie. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit (15 aprilie);

Pentru anul fiscal încheiat plata impozitului pe profit se face până la data de 15 februarie a anului următor.

3.3.2. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

O microîntreprindere este o persoană juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) are înscrisă în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de servicii sau comerţul;

b) are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;c) a realizat venituri echivalente în lei până la 100.000 euro într-un an fiscal;d) capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul,

autorităţile locale sau instituţiile publice.Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe profit pot opta pentru plata impozitului

pe veniturile microîntreprinderilor, dacă îndeplinesc condiţiile de mai sus.Nu pot opta pentru acest sistem de impunere următoarele categorii de persoane

juridice, care:1) desfăşoară activităţi în domeniul bancar (băncile, casele de schimb valutar,

societăţile de credit ipotecar, cooperativele de credit etc.);2) desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de

capital, cum ar fi: burse de valori sau de mărfuri, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de registru, societăţile de depozitare, etc. Fac excepţie persoanele juridice care desfăşoară activităţi de intermediere în aceste domenii (brokerii şi agenţii de asigurare);

3) desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive, cazinourilor;

4) au capital social deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste 250 de angajaţi.

Cota de impozit pe venitul microîntreprinderilor este de 2,5 % începând cu 1 ianuarie 2009 va fi de 3%.

Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:a) veniturile din variaţia stocurilor;b) veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;c) veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor

guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor;d) veniturile din provizioane;e) veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate bugetului

statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil;f) veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru

pagubele produse la activele corporale proprii.În cazul în care o microîntreprindere achiziţionează case de marcat, valoarea de

achiziţie a acestora se deduce din baza impozabilă, în conformitate cu documentul justificativ, în trimestrul în care au fost puse în funcţiune, potrivit legii.

Calculul şi plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.

76

Dacă o microîntreprindere realizează venituri anuale mai mari de 100.000 euro, ea va plăti obligatoriu impozit pe profit, începând cu trimestrul în care s-a depăşit limita prevăzută de lege.

Persoanele juridice plătitoare de impozit pe venit sunt obligate să evidenţieze în contabilitate cheltuielile de amortizare, la fel ca şi plătitorii de impozit pe profit.

3.4. Impozitele indirecte

Impozitele indirecte sunt percepute sub forma impozitelor pe consum, la vânzarea mărfurilor sau cu ocazia prestărilor de servicii. Ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora.

Fiind percepute în cote proporţionale asupra valorii mărfii vândute şi a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitatea de măsură, impozitele indirecte creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeaşi măsură de toate păturile sociale, că ar asigura o repartiţie echitabilă a sarcinii fiscale.

În realitate, cu cât o persoană realizează venituri mai mici, cu atât suportă pe calea impozitului pe consum (indirect), o sarcină fiscală mai mare.

De fapt, toate impozitele – directe şi indirecte – contribuie la scăderea nivelului de trai al populaţiei, dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scăderea veniturilor nominale ale diferitelor categorii sociale (au o incidenţă directă), impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, dar le micşorează în schimb puterea de cumpărare, pentru că sunt cuprinse în preţuri şi tarife, mărindu-le valoarea.

Impozitele pe consum se împart în două categorii (după sfera de aplicare):a) impozite generale, când cuprind toate mărfurile, indiferent dacă acestea

reprezintă bunuri de consum sau mijloace de producţie (în această categorie se înscrie taxa pe valoarea adăugată - T.V.A.);

b) impozite speciale, când se aşează asupra anumitor mărfuri şi servicii (includem aici accizele).

Tot în categoria impozitelor indirecte sunt cuprinse şi taxele vamale care se aplică asupra importurilor de bunuri şi servicii.

3.4.1. Taxa pe valoarea adăugată

3.4.1.1. Consideraţii generale

Taxa pe valoarea adăugată, pe scurt T.V.A., este un impozit indirect ce se datorează bugetului de stat, reprezentând una dintre cele mai moderne forme de impunere.

Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în Europa după reforma fiscală din anii 1954-1955, în Franţa, fiind apoi adoptată de ţările Pieţei Comune, începând cu 1 ianuarie 1970.

În ţara noastră a fost introdusă prin O.G. nr.3/1992, (cu începere de la 1 ianuarie 1993) modificată şi completată prin O.U.G. nr.18/1998, O.U.G. nr.17/2000 şi Legea nr. 345/2002, fiind cea mai importantă sursă de venit la bugetul statului. El este urmat de accize, impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi de impozitul pe profit.

Valoarea adăugată este diferenţa între valoarea unui bun obţinut în urma vânzării şi valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate pentru producerea acelui bun, sau valoarea adăugată poate fi calculată ca diferenţă între valoarea producţiei şi a consumurilor intermediare, după formula [19;809]:

77

V.A. = P – C.I. , unde:

V.A. = valoarea adăugatăP = valoarea producţiei, adică suma valorii cifrei de afaceri şi a variaţiei

stocurilor de produse finite şi producţiei neterminate;C.I. = consumurile intermediare, adică suma valorii materiilor prime, materialelor,

semifabricatelor achiziţionate, a serviciilor exterioare prestate de furnizori etc.

T.V.A. se aplică pe fiecare stadiu al ciclului economic al produsului finit, asupra valorii adăugate, începând cu faza de producţie, continuând cu desfacerea (prin distribuitorii intermediari), până la consumatorul final, care o suportă direct pentru că nu mai are de la cine să o recupereze. Altfel spus, T.V.A. se aplică pe cele trei stadii ale circuitului economic: producţie, desfacere, consumator final.

T.V.A. este parte integrantă a preţului de vânzare, fiind evidenţiată în contabilitate separat, deoarece se varsă la stat. Spre deosebire de vânzător, consumatorul final nu mai este creditat de către stat cu o sumă echivalentă cu T.V.A. plătit, ci o suportă din veniturile sale.

T.V.A. prezintă numeroase avantaje pentru stat pentru faptul că are un randament fiscal ridicat, şi anume:

a) este plătit în mod obligatoriu de către toţi beneficiarii operaţiunilor supuse impozitării;

b) nu reclamă cheltuieli mari de percepere;c) nu este susceptibil de evaziune fiscală;d) este un impozit stabil, nefiind influenţat de conjunctura economică la un moment

dat;e) este un impozit elastic, întrucât poate fi micşorat sau majorat prin modificarea

cotei de impozitare, în funcţie de nevoile concrete ale bugetului de stat;f) favorizează exporturile şi are efecte restrictive asupra importurilor.

3.4.1.2. Sfera de aplicare a T.V.A.

În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

1. constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;

2. locul de predare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;

3. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă;

4. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una din activităţile economice prevăzute de lege.

Dacă cel puţin una din condiţiile de mai sus nu este îndeplinită, operaţiunea nu se cuprinde în sfera de aplicare a T.V.A.

În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprinde şi importul de bunuri, deoarece locul livrării bunurilor este în România.

Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice prevăzute de lege, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau orice alte persoane legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau alt instrument juridic

78

generator de obligaţii de tipul angajat-angajator (procură, contract de reprezentare, intermediere etc.)

De regulă instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, taxe etc.

Prin excepţie, instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru următoarele activităţi desfăşurate în aceleaşi condiţii legale ca şi cele aplicabile operatorilor economici:

telecomunicaţii; furnizarea de apă, gaze naturale, energie electrică sau termică, agent

frigorific etc; transport de bunuri sau de persoane; servicii prestate de porturi sau de aeroporturi activitatea târgurilor şi

expoziţiilor comerciale; depozitarea de bunuri; activitatea agenţiilor de voiaj; activitatea magazinelor pentru personal propriu, cantine, restaurante etc. publicitatea comercială; alte operaţiuni asemănătoare.În categoria activităţilor economice se cuprind:a) producţia de bunuri, prestările de servicii şi comerţul cu bunuri;b) activităţile extractive, agricole, profesii libere şi asimilate acestora;c) exploatarea bunurilor corporale şi necorporale, în scopul obţinerii de

venituri, cu caracter de continuitate (locaţia, intermedierea, operaţiuni pe piaţa de capital, cu valute, drepturi de proprietate intelectuală etc).

Nu are caracter de continuitate obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală, deci nu sunt operaţiuni din sfera T.V.A.

De asemenea, nu sunt operaţiuni din sfera T.V.A., livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate în mod gratuit. Chiar dacă sunt activităţi economice, ele nu sunt efectuate cu plată.

3.4.1.3. Operaţiuni impozabile

Ne vom referi la trei categorii de operaţiuni:1) livrare de bunuri;2) prestare de servicii;3) importul de bunuri.

1. Livrarea de bunuri constă în orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin intermediari.

Prin bunuri înţelegem bunurile corporale mobile şi imobile, prin natura lor sau prin destinaţie. Energia electrică, energia termică, gazele naturale, agentul frigorific şi altele de aceeaşi natură sunt considerate bunuri mobile corporale.

Sunt considerate, de asemenea, livrări de bunuri efectuate cu plată, următoarele activităţi:

a) predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, în cadrul unui contract cu plata în rate, când proprietatea este atribuită în momentul plăţii ultimei rate, cu excepţia contractelor de leasing;

b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite (numai dacă debitorul este înregistrat ca plătitor de TVA);

c) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în schimbul unei despăgubiri;

79

d) transmiterea de bunuri efectuată pe baza unui contract de comision la cumpărare sau la vânzare, atunci când comisionarul acţionează în nume propriu, dar în contul comitentului;

e) bunurile constatate lipsă în gestiune, cu excepţiile prevăzute de lege în mod expres.

Preluarea de către persoane impozabile a bunurilor achiziţionate sau fabricate de către acestea pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfăşurată sau pentru a fi puse la dispoziţie altor persoane în mod gratuit constituie livrare de bunuri efectuată cu plată, dacă TVA aferentă bunurilor respective sau părţilor lor componente a fost dedusă total sau parţial.

Orice distribuire de bunuri din activele unei societăţi comerciale către asociaţii sau acţionarii săi, chiar în cazul dizolvării sau lichidării societăţii, constituie livrare de bunuri efectuată cu plată.

În cazul a două sau mai multe transferuri succesive ale dreptului de proprietate asupra unui bun, fiecare transfer este considerat o livrare separată a bunului, chiar dacă acesta este transferat direct beneficiarului final.

Nu constituie livrare de bunuri următoarele operaţiuni:a) transferul de bunuri efectuat în cadrul operaţiunilor de divizare sau fuziune a

unei societăţi, chiar dacă este făcut cu plată;b) aportul în natură la capitalul social al unei societăţi comerciale, efectuat între

două persoane impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, în situaţia în care beneficiarul are drept de deducere integrală a TVA. Dacă beneficiarul nu are drept de deducere a TVA sau are drept de deducere parţial, operaţiunea este considerată livrare de bunuri, dacă TVA a fost dedusă total sau parţial;

c) bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă majoră;

d) bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate în condiţiile stabilite prin norme;

e) acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în cadrul companiilor publicitare, pentru încercarea produselor sau pentru demonstraţii la punctele de vânzare etc.;

f) perisabilităţile, în limitele prevăzute prin lege;g) bunurile acordate gratuit din rezerva de stat, ca ajutoare umanitare externe sau

interne;h) acordarea de bunuri în mod gratuit, în cadrul operaţiunilor de sponsorizare,

mecenat, protocol, în condiţiile prevăzute de lege.

2. Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, şi anume:

a) închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor, în cadrul unui contract de leasing;

b) transferul sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare;

c) angajamentul de a nu desfăşura o activitate economică, de a nu concura cu altă persoană sau de a tolera o acţiune ori o situaţie;

d) prestările de servicii efectuate în baza unui ordin dat de o autoritate publică;e) intermedierea efectuată de comisionari, care acţionează în numele şi în contul

comitentului, în cazul unei operaţiuni de livrare de bunuri sau prestare de servicii.

Se asimilează prestărilor de servicii următoarele operaţiuni:a) utilizarea temporară a bunurilor care fac parte din activele unei persoane

impozabile, în scopuri ce nu au legătură cu activitatea sa economică, sau pentru

80

a fi puse la dispoziţie, în vederea utilizării în mod gratuit, altor persoane, dacă TVA pentru bunurile respective a fost dedusă total sau parţial;

b) prestările de servicii efectuate în mod gratuit de către o persoană impozabilă, în scopuri care nu au legătură cu activitatea sa economică, pentru uzul personal al salariaţilor săi sau al altor persoane.

Nu se consideră prestare de servicii efectuată cu plată utilizarea bunurilor şi prestărilor de servicii efectuate în limitele şi potrivit destinaţiilor prevăzute de lege, precum şi cele efectuate în scopuri publicitare sau al stimulării vânzărilor.

În cazul prestării unui serviciu către mai multe persoane impozabile, prin tranzacţii succesive, fiecare tranzacţie se consideră o prestare separată şi se impozitează distinct, chiar dacă serviciul respectiv este prestat direct către beneficiarul final.

3. Se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat.

Dacă bunurile sunt plasate, după intrarea lor în ţară, în regimuri vamale suspensive, aceste bunuri nu se cuprind în sfera de aplicare a TVA. De asemenea, nu se cuprinde în sfera de aplicare a TVA livrarea bunurilor aflate în regimuri vamale suspensive (antrepozit vamal, perfecţionarea activă etc.).

Data la care are loc livrarea de bunuri sau de servicii, reprezintă faptul generator al taxei pe valoare adăugată, adică faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.

Exigibilitatea TVA este anticipată faptului generator şi intervine:a) la data la care este emisă o factură fiscală, înaintea livrării de bunuri sau a

prestării de servicii;b) la data încasării avansului, dacă acesta se încasează înaintea livrării de bunuri

sau a prestării de servicii.

3.4.1.4. Baza de impozitare pentru operaţiuni impozabile şi cotele de TVA

1. Baza de impozitare a TVA este constituită din:a) pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii – contrapartida obţinută sau

contravaloarea obţinută ori care urmează a fi obţinută de furnizor, respectiv prestator, din partea cumpărătorului, beneficiarului sau unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni;

b) preţurile de achiziţie sau, în lipsa acestora, costul de producţie, determinat la momentul livrării pentru următoarele bunuri:- bunurile constatate lipsă în gestiune;- bunuri preluate din patrimoniul societăţii de către persoane impozabile,

pentru a fi folosite în alte scopuri decât activitatea economică desfăşurată;c) cheltuielile efectuate de persoana impozabilă pentru executarea

prestărilor de servicii, în scopuri ce nu au legătură cu activitatea sa economică etc.;

d) de asemenea, se cuprind în baza impozabilă următoarele sume:- impozitele, taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, exclusiv taxa pe

valoarea adăugată;- cheltuieli accesorii, cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare,

transport şi asigurare, decontate cumpărătorului sau clientului.Nu se cuprind în baza de impozitare:

81

a) rabaturile, remizele, sconturile şi alte reduceri acordate de furnizori direct clienţilor;

b) sumele reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, penalizări şi alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile sau tarifele negociate;

c) dobânzile percepute pentru: plăţi cu întârziere, livrări cu plata în rate, operaţiuni de leasing;

d) valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, la schimb, fără facturare;

e) sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care apoi se decontează acestuia;

f) taxa de reclamă şi publicitate şi taxa hotelieră care sunt percepute de către autorităţile publice locale prin intermediul prestatorilor;

g) subvenţiile acordate de stat: producătorilor agricoli, pentru cultivarea terenurilor şi pentru creşterea

producţiei de carne; pentru acoperirea cheltuielilor cu energia electrică pentru irigaţii; pentru acoperirea cheltuielilor de transport; pentru efectuarea de investiţii proprii.

Baza de impozitare a TVA se ajustează în următoarele situaţii:a) dacă au fost emise facturi fiscale şi, ulterior, operaţiunea este anulată total sau

parţial, înainte de livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;b) în cazul refuzurilor totale sau parţiale privind cantitatea, calitatea sau preţurile

bunurilor livrate sau serviciilor prestate;c) în situaţia în care au fost acordate modificări de preţ (majorări sau reduceri),

după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;d) contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din

cauza falimentului beneficiarului;e) în cazul în care cumpărătorul returnează ambalajele ce au fost facturate.Baza de impozitare pentru importul de bunuri este constituită din:a) valoarea în vamă a bunurilor, la care se adaugă: taxele vamale, comisionul

vamal, accizele şi alte taxe, exclusiv taxa pe valoarea adăugată;b) cheltuieli accesorii, cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport

şi asigurare până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România, stipulat în documentele de transport sau orice alt document însoţitor al bunurilor.

Elementele necuprinse în baza de impozitare în cazul livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii îşi păstrează acelaşi regim şi în cazul importurilor de bunuri.

Cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de TVA sau care nu este supusă cotei reduse a TVA.

Cota redusă a TVA este de 9% şi se aplică asupra bazei impozabile, pentru următoarele prestări de servicii sau livrări de bunuri:

a) dreptul de intrare în castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, de arhitectură şi arheologie, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii, cinematografe;

b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv publicităţii;

c) livrări de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare;

d) livrările de produse ortopedice;e) medicamente de uz uman şi veterinar;

82

f) cazarea în hoteluri şi camping-uri.Cunoaştem patru grupe de operaţiuni impozabile scutite de TVA, şi anume:1) scutiri pentru operaţiunile din interiorul ţării;2) scutiri la import;3) scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare şi pentru transportul

internaţional;4) scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri.

1. Scutiri pentru operaţiunile din interiorul ţăriiUrmătoarele operaţiuni de interes general sunt scutite de TVA:a) spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare, şi operaţiunile strâns legate

de acestea, desfăşurate de unităţi autorizate pentru astfel de activităţi, indiferent de forma de organizare;

b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi şi tehnicieni dentari, precum şi livrarea de proteze dentare efectuată de stomatologi şi tehnicieni dentari;

c) prestări de servicii privind îngrijirea şi supravegherea efectuate de personal medical şi paramedical;

d) activitatea de învăţământ, desfăşurată de unităţile autorizate, inclusiv activitatea căminelor şi a cantinelor organizate pe lângă aceste unităţi;

e) prestările de servicii legate de asistenţa sau protecţia socială efectuate de instituţiile publice sau alte entităţi cu caracter social;

f) prestările de servicii şi livrările de bunuri strâns legate de protecţia copiilor şi a tinerilor efectuate de instituţiile publice sau alte entităţi cu caracter social;

g) prestările de servicii strâns legate de practicarea sportului sau a educaţiei fizice ori de servicii culturale şi livrări de bunuri legate de acestea, efectuate de instituţii publice sau de organizaţii fără scop patrimonial;

h) activităţile de cercetare-dezvoltare şi inovare;i) livrarea obiectelor şi veşmintelor de cult religios, tipărirea cărţilor cu conţinut

bisericesc etc.;j) livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate de producătorii agricoli

individuali şi asociaţiile fără personalitate juridică;k) alte activităţi prevăzute de Codul fiscal.

2. Scutiri la importSunt scutite de TVA următoarele operaţiuni:a) importul de bunuri a căror livrare în România este scutită de TVA;b) bunurile introduse în ţară de călători sau de alte persoane fizice cu domiciliul în

ţară ori în străinătate, în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, pentru regimul vamal aplicabil persoanelor fizice;

c) bunurile importate destinate comercializării în regim duty-free şi prin magazinele pentru servirea în exclusivitate a reprezentanţelor diplomatice şi a personalului acestora;

d) importul de bunuri efectuat de reprezentanţele organismelor internaţionale şi interguvernamentale acreditate în România, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege;

e) importul de bunuri primite în mod gratuit cu titlu de ajutoare sau donaţii destinate unor scopuri publice: religios, artistic, sportiv, de apărare a sănătăţii, protecţie a mediului, apărare a ţării etc.;

f) importul de bunuri finanţate din împrumuturi nerambursabile acordate de guverne străine sau organisme internaţionale;

83

g) importul următoarelor bunuri:- bunurile de origine română şi bunurile străine, care, potrivit legii, devin

proprietatea statului;- bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe cele

necorespunzătoare calitativ;- bunurile ce se înapoiază în ţară ca urmare a unei expedieri eronate;- echipamente pentru protecţia mediului.

Prin derogare de la lege, nu sunt considerate operaţiuni impozabile în România achiziţiile intracomunitare de bunuri care îndeplinesc următoarele condiţii:

- sunt efectuate de o persoană impozabilă care efectuează numai livrări de bunuri sau prestări de servicii pentru care T.V.A. nu este deductibilă sau de o persoană juridică neimpozabilă;

- valoarea totală a acestor achiziţii intracomunitare nu depăşeşte pe parcursul anului fiscal plafonul de 10.000 euro.

3. Scutiri pentru exporturi şi alte operaţiuni similare şi pentru transportul internaţional:

a) livrările de bunuri expediate sau transportate în afara ţării, de către furnizor sau altă persoană în contul său;

b) prestările de servicii, inclusiv transportul şi prestările de servicii accesorii transportului, legate direct de exportul de bunuri sau de bunurile plasate în regimuri vamale suspensive;

c) transportul internaţional de persoane şi serviciile direct legate de acest transport;

d) livrarea de carburanţi, echipamente şi alte bunuri destinate a fi încorporate sau utilizate pe nave şi aeronave folosite în transportul internaţional de persoane, cât şi serviciile efectuate pentru nevoile directe ale acestora;

e) prestările de servicii poştale, constând în preluarea şi distribuirea trimiterilor poştale din străinătate;

f) servicii prestate de persoane din România, în contul beneficiarilor externi, pentru bunurile din import aflate în perioada de garanţie;

g) alte operaţiuni prevăzute în codul fiscal.

4. Scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuria) livrarea de bunuri care sunt plasate în regim de antrepozit vamal;b) livrarea de bunuri destinate plasării în magazinele duty-free şi în alte magazine

situate în aeroporturile internaţionale, precum şi livrările de bunuri efectuate prin aceste magazine;

c) operaţiuni desfăşurate în zonele libere sau porturi libere, privind depozitarea bunurilor, fără întocmirea de formalităţi vamale, precum şi vânzarea-cumpărarea de mărfuri străine între diverşi operatori şi prestările de servicii legate direct de acestea, cu excepţia bunurilor care sunt livrate sau care rămân în România la încetarea situaţiei de antrepozit vamal, pentru a fi utilizate sau consumate.

3.4.1.5. Regimul deducerilor privind T.V.A.

Dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa pe valoarea adăugată deductibilă devine exigibilă.

Dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de TVA are dreptul să deducă:

84

a) TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să-i fie livrate, cât şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să-i fie prestate de o altă persoană impozabilă;

b) TVA achitată pentru bunurile importate.

De asemenea, dreptul de deducere se acordă în cazul următoarelor operaţiuni:a) livrări de bunuri sau prestări de servicii scutite de TVA (conform prezentului Cod

fiscal), pentru exporturi, transportul internaţional şi traficul internaţional de bunuri;

b) activităţi economice, pentru care locul livrării sau prestării de servicii este considerat a fi în străinătate, dacă TVA ar fi deductibilă, în cazul în care operaţiunea s-ar desfăşura în ţară;

c) operaţiuni ce nu constituie livrări de bunuri, conform codului fiscal.Nu poate fi dedusă TVA pentru:a) bunuri sau servicii achiziţionate de furnizori, respectiv prestatori în contul

clienţilor şi care apoi se decontează acestora;b) băuturi alcoolice şi produse din tutun destinate acţiunilor de protocol;c) alte situaţii prevăzute de lege.Taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate, destinate

realizării obiectivelor proprii de investiţii, stocurilor de produse cu destinaţie specială, finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, se deduce conform prevederilor legale, prin legi speciale. Sumele deduse în cursul anului fiscal pentru obiectivele proprii de investiţii pot fi utilizate numai pentru plăţi aferente aceluiaşi obiectiv de investiţii.

La încheierea exerciţiului financiar, sumele deduse şi neutilizate se virează la bugetul de stat sau bugetele locale.

Perioada fiscală pentru TVA este luna calendaristică. Prin derogare de la aceasta, pentru persoanele impozabile care nu au depăşit în cursul anului precedent o cifră de afaceri din operaţiuni taxabile sau scutite de TVA, dar cu drept de deducere de 100.000 euro inclusiv, perioada fiscală este trimestrul calendaristic. Persoanele impozabile din cea de-a doua categorie au obligaţia de a depune la organele fiscale teritoriale, până la data de 25 ianuarie, o declaraţie în care să menţioneze cifra de afaceri din anul precedent (regula este că furnizorul colectează T.V.A. aferentă preţului din factură, iar beneficiarul suportă T.V.A.).

În situaţia în care TVA aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate de o persoană impozabilă, care este dedusă, într-o perioadă fiscală, este mai mare decât TVA colectată, aferentă operaţiunilor taxabile, rezultă un excedent în perioada de raportare, denumit sumă negativă a taxei pe valoarea adăugată.

Dacă TVA aferentă operaţiunilor taxabile, exigibilă într-o perioadă fiscală, denumită taxă colectată, este mai mare decât TVA aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate, dedusă în acea perioadă fiscală, rezultă o diferenţă denumită taxă pe valoarea adăugată de plată pentru perioada fiscală de raportare.

După determinarea TVA de plată sau a sumei negative a TVA pentru operaţiunile din perioada fiscală de raportare, persoanele impozabile trebuie să efectueze regularizările dintre cele două valori ale TVA (de încasat şi de plată), prin decontul de taxă pe valoarea adăugată.

Se determină, astfel, TVA de plată cumulată, în perioada fiscală de raportare, prin adăugarea la TVA de plată a sumelor neachitate la bugetul de stat până la data depunerii decontului de TVA.

85

3.4.1.6. Plătitorii de TVA şi obligaţiile lor

Plătitorii de TVA pot fi încadraţi în una din următoarele situaţii:1) Pentru operaţiunile din interiorul ţării, plătitorii de TVA sunt:a) persoanele impozabile înregistrare ca plătitori de TVA, pentru operaţiunile

taxabile realizate;b) beneficiarii prestărilor de servicii taxabile, efectuate de persoane impozabile

stabilite în străinătate, indiferent dacă beneficiarii sunt sau nu înregistraţi ca plătitori de TVA;

2) La importul de bunuri, plătitorii de TVA sunt persoanele care importă bunuri în România. Persoanele fizice datorează TVA pentru bunurile introduse în ţară, potrivit regulamentului vamal aplicabil acestora.

3) Pentru prestările de servicii efectuate în România, altele decât cele prevăzute la lit.b) de persoane impozabile stabilite în străinătate, se va proceda astfel:

a) prestatorul din străinătate îşi poate desemna un reprezentant fiscal în România, care are obligaţia de a îndeplini, în numele său, toate obligaţiile plătitorilor de TVA;

b) dacă nu-şi desemnează un reprezentant fiscal în România, atunci beneficiarul serviciilor datorează TVA în numele prestatorului.

Codul fiscal prevede un regim special de scutire de plată a TVA pentru persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este mai mică de 35.000 euro, denumită plafon de scutire.

Aceste persoane pot opta pentru aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată.

Persoanele impozabile nou înfiinţate pot beneficia de aplicarea regimului special de scutire, dacă declară că vor realiza anual o cifră de afaceri sub plafonul de scutire şi nu optează pentru aplicarea regimului normal de TVA.

Persoanele impozabile, care în cursul anului fiscal depăşesc plafonul de scutire, sunt obligate să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA în regim normal, în termen de 10 zile de la data constatării depăşirii.

După acest fapt, persoanele impozabile nu mai pot solicita revenirea la regimul special, chiar dacă ulterior realizează cifre de afaceri anuale inferioare plafonului de scutire prevăzut de lege.

Scutirea prevăzută mai sus se aplică livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii efectuate de persoanele impozabile.

Plătitorii de TVA au următoarele obligaţii:1) Obligaţii privind înregistrarea ca plătitori de TVA:

a) orice persoană impozabilă trebuie să declare începerea, schimbarea şi încetarea activităţii sale ca persoană impozabilă;

b) orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, care realizează exclusiv operaţiuni ce nu dau drept de deducere, trebuie să solicite scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA;

c) în caz de încetare a activităţii, persoana impozabilă trebuie să solicite scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA, în termen de 15 zile de la data actului în care se consemnează situaţia respectivă, achitând TVA datorată înainte de scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA;

2) Obligaţii privind facturile fiscale:a) orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, are obligaţia să

emită factură fiscală pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate, către fiecare beneficiar. Nu au acest drept persoanele impozabile, care nu sunt înregistrate ca plătitori de TVA.

86

Pentru livrările de bunuri factura fiscală se emite la data livrării, iar pentru prestările de servicii, cel mai târziu până la data de 15 a lunii următoare celei în care prestarea a fost efectuată.

Pentru bunurile livrate cu aviz de însoţire, factura fiscală trebuie emisă în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data livrării, fără a depăşi finele lunii în care a avut loc livrarea;

b) pentru prestările de servicii efectuate de prestatori stabiliţi în străinătate, pentru care beneficiarii au obligaţia plăţii TVA, aceştia din urmă, dacă sunt înregistraţi ca plătitori de TVA, trebuie să autofactureze operaţiunile respective, prin emiterea unei facturi fiscale, la data primirii facturii prestatorului sau la data efectuării plăţii către prestator. De asemenea, operaţiunile de leasing extern se autofacturează de către beneficiarii din România, înregistraţi ca plătitori de TVA, la data plăţii ratelor de leasing sau a sumelor plătite în avans;

c) pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii care se efectuează continuu, cum sunt: energia electrică, energia termică, gazele naturale, apa, serviciile telefonice şi altele asemenea, factura fiscală trebuie emisă la data la care intervine exigibilitatea TVA, cu excepţiile prevăzute de lege.

Factura fiscală trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele informaţii:a) seria şi numărul facturii;b) data emiterii facturii;c) numele, adresa şi codul de înregistrare fiscală al persoanei care emite factura,

cât şi al beneficiarului de bunuri şi servicii;d) denumirea şi cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate;e) valoarea bunurilor sau serviciilor, exclusiv TVA;f) cota de TVA sau menţiunea:

- scutit cu drept de deducere;- scutit fără drept de deducere;- neimpozabil;- neinclus în baza de impozitare.

g) valoarea TVA aferentă operaţiunilor taxabile.Nu au obligaţia să emită factură fiscală, cu excepţia cazurilor când beneficiarul

solicită factură fiscală, persoanele impozabile, pentru următoarele operaţiuni: transportul persoanelor cu taximetrie, transportul pe baza biletelor

de călătorie sau a abonamentelor; livrările de bunuri prin magazinele de comerţ cu amănuntul şi

prestări de servicii către populaţie, consemnate în documente fără nominalizarea cumpărătorului;

livrări de bunuri şi prestări de servicii consemnate în documente specifice aprobate prin lege.

3) Obligaţii privind evidenţa operaţiunilor impozabile şi depunerea decontului: să ţină evidenţa contabilă potrivit legii, astfel încât să poată determina

baza de impozitare şi TVA colectată pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate, precum şi TVA deductibilă aferentă achiziţiilor;

să asigure condiţiile necesare pentru emiterea documentelor, prelucrarea informaţiilor şi conducerea evidenţelor prevăzute de lege;

să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea stabilirii operaţiunilor realizate atât la sediul principal, cât şi la subunităţi;

să contabilizeze distinct veniturile şi cheltuielile rezultate din operaţiunile asocierilor în participaţiune;

87

să depună decontul de TVA la organul fiscal competent, pentru fiecare perioadă fiscală, până la data de 25 a lunii următoare perioadei fiscale (lună sau trimestru, după caz). Operaţiunile taxabile se evidenţiază în decontul de TVA atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă.

4) Obligaţii privind plata TVA: să achite TVA datorată, stabilită prin decontul de TVA pentru fiecare

perioadă fiscală, până la data prevăzută de lege; pentru importul de bunuri, cu excepţia celor scutite, TVA se plăteşte la

organul vamal.Nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele înregistrate ca

plătitori de TVA, care au obţinut certificatele de exonerare pentru:h) importul de maşini industriale, utilaje tehnologice, instalaţii, echipamente,

aparate de măsură şi control, automatizări, destinate realizării de investiţii, precum şi importul de maşini agricole şi mijloace de transport destinate realizării de activităţi productive;

i) importul de materii prime şi materiale consumabile care nu se produc sau sunt deficitare în ţară, stabilite prin norme şi sunt destinate utilizării în cadrul activităţii economice a persoanei care realizează importul.

Pot solicita certificat de exonerare de plată a TVA numai persoanele care nu au obligaţii bugetare restante, reprezentând impozite, taxe, contribuţii, inclusiv contribuţiile individuale ale salariaţilor. Pe baza certificatelor prezentate de importatori, organele vamale au obligaţia să acorde liberul de vamă pentru bunurile importate.

Persoanele impozabile poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a TVA la buget.

TVA se administrează de către organele fiscale şi de autorităţile vamale, potrivit legii.

Corectarea informaţiilor înscrise în facturile fiscale se face astfel:a) în cazul în care documentul nu a fost transmis către beneficiar, acesta se

anulează şi se emite un nou document;b) în cazul în care documentul a fost transmis beneficiarului, se emite un nou

document care trebuie să cuprindă, pe de o parte, informaţiile din documentul iniţial, numărul şi data documentului corectat, valorile cu semnul minus, iar, pe de altă parte, informaţiile şi valorile corecte;

c) în cazul ajustării bazei de impozitare (operaţiuni anulate, refuzuri cantitative sau calitative, reduceri de preţ etc.), se emit noi facturi fiscale cu valorile înscrise cu semnul minus când baza de impozitare se diminuează sau fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează.

3.5. Accizele3.5.1. Sfera de aplicare a accizelor

Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie care se datorează bugetului de stat pentru anumite produse din ţară şi din import, care intră în consumul unor anumite categorii ale populaţiei. În funcţie de contribuţia lor la formarea bugetului public, accizele ocupă locul al doilea, după TVA, fiind urmate de impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe profit.

Sunt supuse accizelor armonizate, în toate ţările membre ale UE, următoarele produse:

1) băuturile alcoolice: bere, vin;2) băuturi fermentate care conţin alcool, altele decât bere şi vinuri;

88

3) produse intermediare care conţin alcool, destinate industriei alimentare sau consumului;

4) alcoolul etilic (ţuică şi rachiuri de fructe, precum şi orice alt produs care conţine băuturi spirtoase potabile);

5) tutun şi produse din tutun;6) produse energetice, care sunt utilizate drept combustibil pentru

încălzire sau combustibil pentru motor:- benzină, motorină, păcură, uleiuri, petrol lampant;- gaz petrolier lichefiat şi gazul metan;- benzen, toluen, xileni şi alte amestecuri de hidrocarburi aromatice;- gazul natural;- cărbune şi cocs;

7. energia electrică.Produsele pentru care se plătesc accizele armonizate sunt supuse acestor taxe în

momentul producerii lor în România sau la momentul importului în ţară.Acciza este exigibilă în momentul eliberării produsului pentru consum sau când se

constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile. Aria de aplicare a accizelor poate fi extinsă sau restrânsă în funcţie de politica

economică adoptată şi de necesităţile bugetare într-o anumită perioadă de timp.Plătitorii de accize pentru produsele menţionate mai sus sunt persoanele juridice,

asociaţiile familiale şi persoanele fizice care produc sau comercializează astfel de produse din ţară sau din import.

De asemenea, se plătesc accize pentru cantităţile de produse supuse accizelor, obţinute din producţia internă sau din import în următoarele cazuri:

1) dacă sunt acordate ca dividende sau ca plată în natură acţionarilor sau asociaţilor;

2) dacă sunt înstrăinate sau utilizate în alt scop decât comercializarea;3) sunt consumate pentru reclamă şi publicitate.Accizele preced taxa pe valoare adăugată şi se calculează o singură dată, fie

prin aplicarea sumelor fixe stabilite pe unitatea de măsură, asupra cantităţilor livrate sau importate, fie prin cote procentuale, prevăzute de lege, asupra bazei de impozitare, care reprezintă:

a) pentru produsele din producţia internă - preţurile de livrare, mai puţin accizele, respectiv preţul producătorului, care nu poate fi mai mic decât suma costurilor ocazionate de obţinerea produsului respectiv;

b) pentru produsele din import – valoarea în vamă stabilită potrivit legii, la care se adaugă taxele vamale şi alte taxe speciale, după caz.

Accizele sunt încadrate pe poziţii şi coduri tarifare, potrivit Nomenclatorului de produse din Tariful vamal de import al României. Valoarea accizelor se stabileşte în echivalent euro pe unitatea de măsură, plata acestora făcându-se în lei, la cursul de schimb valutar comunicat de B.N.R. La vânzarea pe piaţa internă a alcoolului, distilatelor şi a băuturilor alcoolice distilate, se au în vedere preţurile minime stabilite de către asociaţiile patronale ale producătorilor de astfel de produse. Preţurile minime sunt compuse în mod obligatoriu din preţul producătorului şi acciza legală aferentă.

Pentru ţigarete acciza se calculează însumând acciza specifică (exprimată în euro la 1000 bucăţi) cu acciza procentuală (denumită şi ad-valorem) aplicată asupra preţului maxim de vânzare cu amănuntul. Producătorii şi importatorii de ţigarete sunt obligaţi ca pentru toate sortimentele să stabilească preţuri maxime de vânzare cu amănuntul. Listele cu aceste preţuri maxime trebuie înregistrate la Ministerul Finanţelor Publice cu minim două zile înainte de data practicării lor.

89

3.5.2. Obligaţiile plătitorilor de accize

Producţia de produse accizabile reprezintă orice operaţiune prin care aceste produse sunt fabricate, procesate sau modificate sub orice formă. În activitatea de producţie este inclusă şi operaţiunea de îmbuteliere şi ambalare a produselor în vederea eliberării pentru consum.

Producţia de produse accizabile se poate desfăşura numai în cadrul unui antrepozit fiscal, care reprezintă un spaţiu, o incintă care funcţionează în acest scop numai pe baza unei autorizaţii emise de autoritatea fiscală.

Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea sau depozitarea de produse accizabile (dacă acciza nu a fost plătită).

Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea cu amănuntul a produselor accizabile, cu unele excepţii, şi anume:

- antrepozitele fiscale ce livrează uleiuri minerale în regim de scutire directă către persoane fizice în scopul utilizării acestora drept combustibil pentru încălzit;

- antrepozite fiscale ce livrează gaze petroliere lichefiate distribuite în butelii tip aragaz pentru consum casnic;

- antrepozite fiscale care livrează uleiuri minerale către avioane şi nave etc.

De asemenea, antrepozitul fiscal de depozitare nu poate fi folosit pentru depozitarea produselor accizabile supuse marcării, care nu îndeplinesc condiţia de produs finit, cum ar fi: alcoolul etilic şi produsele intermediare, cât şi produsele din tutun. În schimb băuturile alcoolice şi ţigările supuse sistemului de marcare pot fi depozitate în aceste antrepozite de depozitare.

Antrepozitarii autorizaţi pentru alcool, băuturi alcoolice şi uleiuri minerale, precum şi importatorii legali de astfel de produse au obligaţia ca la livrarea acestor produse să întocmească facturi fiscale speciale inscripţionate pe diagonală cu cuvintele „ Alcool”, „Alcool sanitar” , „Distilate”, „Băuturi alcoolice”, „Uleiuri minerale”, în funcţie de specificul produselor livrate.

Antrepozitarii şi importatorii autorizaţi de ţigarete utilizează de asemenea facturi fiscale speciale fără ca denumirea produsului să fie inscripţionată pe diagonală.

În facturile fiscale speciale se trece separat şi valoarea accizelor, iar în situaţia în care pentru produsele livrate nu se datorează accize, ca urmare a unei scutiri, se va înscrie pe factură mentiunea „scutit de accize”.

Totodată, la rubrica „cumpărător” se va menţiona „antrepozitar autorizat”, „comerciant” sau „utilizator final”, după caz.

Acciza pentru electricitate este diferenţiată, în funcţie de scopul în care este utilizată, în două categorii:

- pentru electricitatea utilizată în scop comercial, nivelul accizei este de 0,14 euro/Mwh;

- pentru electricitatea utilizată în scop necomercial, nivelul accizei este de 0,30 euro/Mwh.

Marcarea produselor se efectuează prin timbre, banderole sau etichete. Acestea se solicită de la autoritatea fiscală competentă, care autorizează o unitate specializată pentru tipărirea lor.

Importatorii vor transmite producătorilor externi marcajele corespunzătoare, în vederea aplicării acestora pe produsele accizabile contractate.

Deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada plăţii accizelor, atrage plata acestora.

90

Pentru ca un loc să funcţioneze ca antrepozit fiscal, persoana care intenţionează să fie antrepozitar autorizat pentru acel loc trebuie să depună o cerere la autoritatea fiscală competentă care să cuprindă date referitoare la:

1) amplasarea şi natura locului;2) tipurile şi cantitatea de produse accizabile estimate a fi produse sau depozitate

în decursul unui an;3) informaţii cu privire la persoana care solicită să devină antrepozitar autorizat;4) o copie a contractului de proprietate asupra locului unde se va desfăşura

activitatea de antrepozit fiscal sau o copie a contractului de administrare însoţită de o declaraţie a proprietarului prin care acesta acceptă desfăşurarea acestei activităţi şi permisiunea organelor de control.

Autoritatea fiscală competentă poate elibera autorizaţia de antrepozit fiscal, care va conţine următoarele:

a) elementele de identificare ale antrepozitarului autorizat;b) descrierea şi amplasarea locului antrepozitului fiscal;c) tipul produselor accizabile şi natura activităţii;d) capacitatea maximă de depozitare, în cazul antrepozitelor fiscale

utilizate numai pentru operaţiuni de depozitare;e) nivelul garanţiei depuse la autoritatea fiscală competentă, care să

asigure plata accizelor care pot deveni exigibile. Garanţiile pot fi: depozite în numerar, ipoteci, garanţii reale şi personale;

f) perioada de valabilitate a autorizaţiei.Nu sunt supuse obligaţiei de marcare produsele accizabile scutite de la plata

accizelor.Accizele se suspendă pe durata deplasării unui produs accizabil între două

antrepozite fiscale sau între un antrepozit fiscal şi un birou vamal de ieşire din România, ori între un birou vamal la intrare în România şi un antrepozit fiscal. Deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv este permisă numai cu respectarea următoarelor condiţii:

a) produsele sunt însoţite de documentul administrativ de însoţire în minim 3 exemplare;

b) produsele sunt marcate, iar containerele în care se transportă sunt sigilate corespunzător;

c) autoritatea fiscală competentă a primit garanţia pentru plata accizelor aferente produselor transportate.

Pentru orice produs accizabil, acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat pentru consum în România sau la data constatării unei pierderi sau unei lipse a produsului accizabil.

Accizele se plătesc la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă. În cazul importurilor unor produse accizabile, care nu este plasat într-un regim suspensiv, momentul plăţii accizelor este momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.

Orice agent economic plătitor de accize are obligaţia de a depune la autoritatea fiscală competentă o declaraţie de accize pentru fiecare lună, indiferent dacă se datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă.

Toate transporturile de produse accizabile sunt însoţite de documente, astfel:a) mişcarea produselor accizabile în regim suspensiv este însoţită de documentul

administrativ de însoţire;b) mişcarea produselor accizabile eliberate pentru consum este însoţită de factura

fiscală ce va reflecta cuantumul accizei;c) transportul produselor accizabile, când acciza a fost plătită, este însoţit de

factură sau aviz de însoţire.

91

Pentru ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă, agenţii economici autorizaţi, datorează bugetului de stat un impozit în momentul livrării, calculat astfel:

1. pentru ţiţei – 4 euro/tonă;2. pentru gaze naturale – 7,40 euro/1.000 m3.

Sunt scutite de plata acestor impozite cantităţile de ţiţei şi gaze naturale din producţia internă, exportate direct de agenţii economici producători.

În afara produselor supuse accizelor armonizate, Legea 571/2003 privind Codul fiscal mai cuprinde şi alte produse pentru care se datorează accize, şi anume:

a. – confecţii din blănuri naturale (cu excepţia celor de iepure, oaie , capră) – acciza reprezentând 40%;

b. – articole din cristal – acciza – 50%;c. – bijuterii din aur sau platină, cu excepţia verighetelor- 20%;d. – produse de parfumerie – între 5% şi 30%;e. – aparate electro casnice, inclusiv video – între 15%şi 25%;f. – arme de vânătoare – 50%;g. – iahturi, bărci cu motor- 25%;h. – autoturisme (capacitatea cilindrică de la 1601 cm cubi la peste 2500

cm cubi) – între 1,5% şi 9%i. – pentru autoturismele rulate –între 4,5% şi27%.

Ca şi TVA, accizele se evidenţiază distinct în factură, agenţii economici fiind răspunzători pentru exactitatea calculului şi virarea la termen la buget a sumelor datorate.

3.5.3. Scutiri la plata accizelor

Produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor, atunci când sunt destinate pentru:

a) livrarea în contextul relaţiilor consulare sau diplomatice;b) organizaţii internaţionale recunoscute de statul român prin convenţii

internaţionale;c) forţele armate membre a NATO, cu excepţia Forţelor Armate ale României;d) rezerva de stat şi rezerva de mobilizare, pe perioada în care au acest regim;e) produsele exportate direct de agenţii economici producători sau prin agenţi

economici care îşi desfăşoară activitatea pe bază de comision;f) produsele aflate în regimuri vamale suspensive;g) orice produs importat, provenit din donaţii sau finanţat direct din împrumuturi

nerambursabile etc.;h) produsele accizabile aflate în bagajele călătorilor, cu domiciliul în România sau

în străinătate, în limitele şi în conformitate cu cerinţele legii, atunci când aceştia tranzitează frontiera de stat.

Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice atunci când sunt:

a) transformate conform prescripţiilor legale şi utilizate pentru obţinerea de produse care nu sunt destinate consumului uman;

b) utilizate pentru obţinerea oţetului, de arome alimentare, pentru alimente sau băuturi nealcoolice ce au o concentraţie ce nu depăşeşte 1,2% în volum;

c) utilizate pentru producerea de medicamente;d) utilizate în scop medical în spitale şi farmacii;e) utilizate în scopuri ştiinţifice;f) utilizate în industria cosmetică;

92

g) utilizate în procedee de fabricaţie, cu condiţia ca produsul finit să nu conţină alcool sau nu este supus accizei.

De asemenea, sunt scutite de la plata accizelor uleiurile minerale, în următoarele cazuri:

a) folosite în orice alt scop decât combustibil sau carburant;b) utilizate drept carburant pentru nave şi aeronave altele decât cele utilizate în

scop turistic privat;c) utilizate în scopul producţiei de electricitate;d) sunt scoase de la rezerva de stat sau rezerva de mobilizare şi sunt acordate

gratuit ca ajutor umanitar;e) utilizate drept combustibil pentru încălzirea spitalelor, sanatoriilor, zilelor de

bătrâni şi căminelor de copii;f) utilizat de către persoanele fizice drept combustibil pentru încălzirea locuinţelor;g) alte situaţii prevăzute de lege.

3.6. Taxele vamale

3.6.1. Caracteristici generale

Taxele vamale reprezintă o formă a impozitelor indirecte şi se percep de către stat la operaţiunile de import, export şi tranzitul de mărfuri.

Taxele pentru export se percep pentru anumite produse, mai ales la exportul de materii prime sau semifabricate, deficitare sau strategice pentru economia ţării. În felul acesta, statul doreşte să stopeze exportul acestora prin nivelul taxei pe care trebuie să o plătească exportatorul.

Taxele vamale pentru tranzitul de mărfuri se percep cu totul întâmplător, pentru cazuri speciale (produse periculoase, radioactive etc.).

De obicei, tranzitul de mărfuri obişnuit se taxează pe căile de comunicaţii şi nu la vamă.

Taxele vamale la import au drept scop reducerea sau chiar stoparea unor importuri, pentru protecţia economiei autohtone de concurenţa străină şi pentru a-i determina pe potenţialii importatori să folosească produsele şi materia primă indigenă.

Taxele vamale acţionează, deci, ca taxe de consumaţie, incluzându-se în preţul mărfurilor importate, măsură prin care bunurile din exterior sunt fie aduse la nivelul preţurilor bunurilor similare indigene, fie sunt scumpite peste nivelul preţurilor autohtone, pentru a le face mai puţin competitive.

Ca orice impozit, taxele vamale au şi un puternic rol financiar în constituirea resurselor bugetului de stat. De exemplu, în anul 1999 ele reprezentau 7% din sursele bugetare, scăzând în anul 2002 la 3,7% şi în 2003 la 2,6%.

Cotele de impunere a taxelor vamale sunt cuprinse între 10% şi 30% din valoarea în vamă a mărfurilor.

În România persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate, iar persoanele fizice plătesc taxe vamale pentru produsele introduse sau scoase din ţară peste limitele cantitative şi valorice stabilite de lege.

Actele normative în vigoare, care reglementează activitatea în acest domeniu sunt:1. O.G. nr. 26/1993 privind Tariful vamal de import la României,

aprobată prin Legea nr. 102/1994;

93

2. Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, modificată prin Legea nr. 86/2006, privind noul Cod vamal al României, care asigură aplicarea Codului vamal comunitar;

3. Legea nr. 90/1998 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, ca lege specială;

4. O.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, de asemenea, ca lege specială.

3.6.2. Clasificarea taxelor vamale

Taxele vamale cunosc mai multe clasificări în funcţie de criteriul folosit:a) După scopul urmărit de către stat:

- taxe vamale fiscale;- taxe vamale protecţioniste;

b) După obiectul impunerii:- taxe vamale de import;- taxe vamale de export;- taxe vamale de tranzit;

c) După modul de aplicare sau de stabilire a lor:- taxe vamale autonome;- taxe vamale convenţionale;- taxe vamale preferenţiale;- taxe vamale de retorsiune.

d) După modul de percepere sau prelevare la buget:- taxe vamale ad-valorem;- taxe vamale specifice;- taxe vamale mixte.

Taxele vamale fiscale au ca singur obiectiv procurarea de venituri la bugetul public. Acest tip de taxe a fost folosit de state până la începuturile dezvoltării industriale.

Taxele vamale protecţioniste (prohibitive) au ca principal scop crearea unei bariere pentru mărfurile străine, prin intermediul lor urmărindu-se eliminarea concurenţei străine pe piaţa ţării respective, în promovarea propriilor produse pe pieţele externe.

Taxele vamale de import se plătesc de importatori pentru produsele care intră în ţară şi sunt incluse în preţurile de desfacere pe piaţa internă.

Tot din această categorie fac parte şi suprataxele vamale, care se introduc în cazuri excepţionale (situaţiile de dezechilibru din balanţa de plăţi).

Taxele vamale de export se percep asupra mărfurilor indigene la exportul acestora. Ele sunt stabilite în cazuri speciale, la restrângerea exporturilor anumitor produse sau referitor la anumite pieţe externe.

Taxele vamale de tranzit se percep asupra mărfurilor străine aflate în trecere pe teritoriul vamal al statului. Se percep foarte rar şi doar la anumite mărfuri.

Taxele vamale autonome sau generale sunt stabilite de stat în mod independent. Ele se percep asupra mărfurilor care provin din ţările cu care statul importator nu are încheiate convenţii comerciale şi nu se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale convenţionale sau contractuale sunt acele taxe ale căror nivel vamal a fost convenit de stat prin înţelegere cu alte state prin acordurile comerciale încheiate. De obicei, nivelul lor este mai mic decât cel al taxelor autonome şi se percep doar pe durata acordului încheiat.

Taxele vamale preferenţiale pot fi aplicate de un stat faţă de un alt stat, care se bucură de un regim preferenţial mai favorabil decât cel aplicat ţărilor care beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceste taxe pot fi unilaterale sau reciproce.

94

Taxele vamale de retorsiune sau de răspuns sunt aplicate ca ripostă la utilizarea de către statele partenere de politici discriminatorii faţă de produsele exportate pe pieţele respective. Se includ în această categorie taxele antidumping şi taxele compensatorii.

Taxele antidumping au rolul de a anihila dumpingul practicat de unele ţări în scopul de a-şi promova produsele proprii pe anumite pieţe externe.

Taxele compensatorii se percep asupra produselor provenind din ţările care subvenţionează produsele respective.

Taxele vamale ad-valorem se percep într-un procent determinat asupra valorii mărfii importate. Ele nu necesită un tarif vamal detaliat, fiind percepute într-un mod foarte simplu, pe baza facturii prezentate de importator.

Taxele vamale specifice sunt percepute sub forma unităţilor de măsură fizică. Ele presupun existenţa unui tarif vamal care să cuprindă o descriere detaliată a mărfurilor.

Taxele vamale mixte se percep în special ca adaos la celelalte două categorii: ad-valorem şi specifice.

3.6.3. Sistemul vamal al României

Politica vamală a unui stat reprezintă o componentă importantă a politicii comerciale şi cuprinde totalitatea reglementărilor şi normelor emise de stat prin instituţiile abilitate, care vizează intrarea şi ieşirea din ţară a mărfurilor, precum şi tranzitul de mărfuri şi persoane.

Politica vamală dispune de un sistem vamal care cuprinde următoarele componente:

a) Codul vamal, care reprezintă cadrul legal general valabil şi care trebuie să promoveze şi să rezolve conflictul de interese care există între libertatea comerţului, pe de o parte, şi exercitarea unui control vamal corespunzător, pe de altă parte;

b) tariful vamal, care cuprinde nivelul taxelor vamale, excepţiile de la aceste taxe, precum şi unele restricţii;

c) nomenclatorul mărfurilor care evidenţiază clasificarea mărfurilor, cu menţionarea explicită a mărfurilor şi a grupelor de mărfuri, instrument ce are o importanţă majoră în întocmirea declaraţiilor vamale şi este folosit în negocierile între state cu privire la regimul vamal;

d) autoritatea vamală ca organism al administraţiei de stat, cu următoarele atribuţii:1. aplicarea strictă a normelor privind regimul vamal;2. luarea măsurilor corespunzătoare pentru desfăşurarea vămuirii la

import şi export;3. prevenirea şi sancţionarea abaterilor de la normele vamale.

În România sunt practicate numai taxele vamale de import, aplicate prin cote procentuale asupra valorii în vamă (baza de impozitare). Valoarea în vamă reprezintă preţul de import (preţul extern transformat în lei la cursul zilei), plus taxele legate de cheltuielile de transport, asigurare pe parcurs extern, precum şi alte taxe speciale (încărcare-descărcare, comisioane etc.).

Nivelul taxelor vamale depinde de politica vamală a ţării noastre faţă de ţara de origine a bunurilor care se importă. Se pot aplica reduceri de taxe vamale pentru bunurile provenite din ţări cu care ţara noastră practică un regim preferenţial, pe baza unor înţelegeri bilaterale.

Taxele vamale se calculează şi se încasează de către organele vamale, în momentul îndeplinirii formalităţilor de vămuire, sub forma unor garanţii vamale, urmând ca taxa definitivă să se stabilească la vama din interior (unde se face practic vămuirea),

95

la domiciliul destinatarului mărfii. În acest sens, garanţiile vamale depuse la vămile de frontieră sunt transmise (virate)la vămile de interior în vederea stabilirii definitive a cuantumului taxelor de vamă care pot fi diferite de garanţiile vamale încasate la intrarea în ţară a mărfii.

Principalele bunuri scutite de taxe vamale în România sunt:1. bunuri provenite sau finanţate direct din ajutoare, împrumuturi

nerambursabile, din programe de cooperare ştiinţifică şi tehnică, bunuri destinate unor activităţi nonprofit;

2. bunuri dobândite prin succesiuni testamentare, dovedite cu acte oficiale;

3. ajutoarele şi donaţiile cu caracter social, cultural, umanitar, sportiv, didactic, primite de diferite instituţii şi organizaţii în scopuri nepatrimoniale;

4. mostrele fără valoare comercială, materialele publicitare, de reclamă şi documentare;

5. bunurile de origine română sau care devin proprietatea statului român şi care se încadrează în plafoanele de intrare-ieşire stabilite prin tarifele vamale;

6. bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe cele necorespunzătoare calitativ, returnate partenerilor externi în perioada de garanţie;

7. bunurile care se înapoiază în ţară ca urmare a unor expedieri eronate;8. echipamentele pentru protecţia mediului, stabilite de guvern;9. unele bunuri ale misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare, pe

bază de reciprocitate;10.alte bunuri prevăzute de legi speciale.România practică şi regimuri vamale suspensive, care reprezintă operaţiuni cu

titlu temporar, care au drept scop suspendarea plăţii taxelor vamale.Un exemplu îl constituie regimul vamal drawbac care constă în restituirea totală

sau parţială a taxelor vamale de import percepute cu ocazia introducerii în ţară a unor mărfuri, dacă acestea se reexportă în aceeaşi stare sau după ce au fost prelucrate.

De asemenea, se practică sistemul de admitere temporară a mărfurilor, care constă în scutirea de la plata taxelor vamale a produselor intrate temporar pe teritoriul naţional: mărfuri care tranzitează România, mostre, exponate pentru expoziţii sau târguri internaţionale organizate în România. De asemenea, au acelaşi regim mărfurile depozitate în antrepozite vamale sau în porturi ori zone libere, pe toată perioada depozitării. În momentul când sunt scoase spre vânzare, încetează acest regim vamal şi se aplică taxele vamale corespunzătoare.

3.6.4. Operaţiunea de vămuire

Operaţiunea de vămuire cuprinde un ansamblu de operaţiuni efectuate de către autoritatea vamală începând cu prezentarea mărfurilor, a mijloacelor de transport şi a oricăror altor bunuri, până la acordarea liberului de vamă.

Declaraţia vamală de import constituie actul juridic întocmit de operatorul economic, care, prin înregistrarea la biroul vamal este acceptat de autoritatea vamală şi declanşează operaţiunea de vămuire.

Declaraţia vamală de import se depune la autoritatea vamală, împreună cu următoarele documente:

1. documentele de transport a mărfurilor;2. factura în original sau copie sau alt document prin care se declară în

vamă valoarea mărfii;

96

3. declaraţia de valoare în vamă (în lipsa facturii);4. documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial (acolo

unde este cazul) sau altor măsuri derogatorii la regimul tarifar de bază;5. codul de identificare fiscală a titularului, care poate fi:

a. pentru persoanele juridice, cu excepţia comercianţilor – codul de înregistrare fiscală (CIF);

b. pentru comercianţi – codul unic de înregistrare (CUI);c. pentru persoanele fizice – codul numeric personal (CNP);d. pentru persoanele fizice, plătitoare de T.V.A. – codul de înregistrare fiscală,

ca şi persoanele juridice (CIF).Declaraţia vamală constituie titlu executoriu. Băncile pun în aplicare acest titlu,

fără acceptul plătitorilor şi în baza lui se poate începe executarea silită.Valoarea în vamă constituie baza de calcul pentru taxele vamale şi celelalte

impozite indirecte (accize şi T.V.A.).Vămuirea propriu-zisă a mărfurilor constă în:a) declararea mărfurilor şi prezentarea acestora pentru vămuire;b) prezentarea documentelor împreună cu declaraţia vamală;c) controlul vamal al bunurilor;d) acordarea liberului de vamă.Organele vamale verifică, în principal, integritatea sigiliilor. În ipoteza în care

condiţiile de sigilare nu sunt îndeplinite sau sigiliile au fost desfăcute, se controlează şi mărfurile aflate în mijloacele de transport respective.

Pentru acordarea liberului de vamă, autoritatea vamală verifică dacă:1) felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în

declaraţia vamală;2) cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport şi în facturi

corespunde cu cea din declaraţia vamală;3) numărul şi valabilitatea licenţei înscrisă în declaraţia vamală, corespunde cu

datele din licenţă, atunci când normele legale prevăd existenţa unei licenţe.Liberul de vamă se acordă în scris, dacă sunt îndeplinite condiţiile şi dacă sunt

efectuate formalităţile de vămuire şi numai după prezentarea documentelor legale care atestă efectuarea plăţii datoriei vamale.

Există cazuri când, pentru unele mărfuri, nu se acordă liber de vamă. Atunci, aceste mărfuri rămân sub supraveghere vamală pe cheltuiala exportatorului ori a importatorului. Ele vor fi păstrate în custodie de transportatori ori de declarantul vamal, pe un termen stabilit de autoritatea vamală.

3.6.5. Regimul vamal aplicabil persoanelor fizice

Introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice, face obiectul unui regim vamal diferit faţă de cel aplicabil mărfurilor din cadrul schimburilor comerciale.

În această situaţie trebuie luate în calcul mai multe variabile, şi anume:1) frecvenţa cu care persoanele fizice pot trece frontiera;2) calitatea pe care o au aceste persoane;3) modalităţile de transport prin care bunurile sunt introduse sau scoase din ţară.La stabilirea acestui tip de regim vamal trebuie avut în vedere ca limitele şi condiţiile

de introducere sau scoatere din ţară să fie în concordanţă cu prevederile convenţiilor internaţionale în favoarea turismului, pe de o parte, dar şi faptul că bunurile nu pot fi înstrăinate în scop comercial, pe de altă parte.

97

Regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice se aplică şi atunci când acestea trimit sau primesc bunuri pentru folosinţa personală, prin colete poştale, mesagerie, coletărie sau prin orice alt mijloc de transport.

Pentru bunurile de folosinţă personală sau familială pe care persoanele fizice sau călătorii le pot introduce în ţară cu condiţia plăţii taxelor vamale, se aplică tariful vamal prevăzut pentru importul de mărfuri. Totodată, pentru bunurile care nu se încadrează între limitele cantitative şi valorice prevăzute de Regulament pentru călători se aplică, la intrarea în ţară, tariful vamal de import. La ieşirea din ţară se aplică, însă, o taxă vamală unică de 20%, calculată la valoarea în vamă.

Guvernul, la propunerea Ministerului Finanţelor şi Ministerului Industriei şi Comerţului, poate aproba reduceri sau exceptări de la plata taxelor vamale.

Valoarea în vamă este dată de preţul cu amănuntul stabilit de Ministerul Finanţelor prin “Lista de valori în vamă unice pe produse sau grupe de produse” [21;941]. Preţul este exprimat în lei. Pentru bunurile a căror valoare în vamă nu este stabilită în lista de valori, organele vamale determină valoarea în vamă luând în considerare valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare.

Controlul vamal al bunurilor aparţinând persoanelor fizice constă în confruntarea celor declarate cu bunurile aflate în bagajele însoţite sau neînsoţite şi în colete.

În cazul în care există indicii de fraudă, se poate efectua controlul vamal corporal.Persoanele fizice au obligaţia de a declara verbal sau în scris, bunurile pe care le

introduc sau scot din ţară şi să le prezinte pentru control la birourile vamale.Următoarele bunuri se declară în scris:1) armele şi muniţiile, materialele explozive, nucleare, radioactive, precum şi

produsele care potrivit legii sunt supuse controlului destinaţiei finale;2) produsele şi substanţele stupefiante şi psihotrope, substanţele chimice

esenţiale, produsele şi substanţele toxice;3) obiectele din metale preţioase;4) bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic, numai la ieşirea din ţară;5) cuţite, pumnale şi alte obiecte asemănătoare folosite pentru a tăia, înţepa etc.Persoanele fizice române sau străine pot introduce în ţară, cu bagaje însoţite sau

neînsoţite, fără a fi supuse la plata taxelor vamale, următoarele bunuri, în condiţiile şi limitele prezentate mai jos:

a) efectele personale şi medicamentele necesare, în mod raţional, pe durata călătoriei şi a şederii în străinătate sau în ţară;

b) bijuteriile de uz personal;c) cărţile, publicaţiile, înregistrările de orice fel, diapozitivele, altele asemenea,

necesare uzului personal;d) bunurile obţinute ca premii sau distincţii în cadrul unor manifestări culturale;e) băuturile alcoolice, ţigările, tutunul în anumite cantităţi;f) alte bunuri de orice fel în limita valorică a sumei de 100 EURO.La introducerea în ţară nu sunt supuse la plata taxelor vamale, următoarele

bunuri:a) obiecte de artă, de colecţie şi antichităţi;b) protezele, instrumentele, aparatele, cărucioarele şi triciclurile cu sau fără motor,

inclusiv piesele de schimb ale acestora, pentru uzul bolnavilor sau invalizilor, cu avizul organelor sanitare;

c) bunurile introduse în ţară care se înapoiază nefiind admise la destinaţie.De asemenea, nu sunt supuse plăţii taxelor vamale:1) la introducerea sau scoaterea din ţară, bunurile expediate pentru a fi reparate

sau înlocuite în termenul de garanţie;

98

2) bunurile mobile care formează masa succesorală, dobândite prin succesiuni deschise în ţară sau în străinătate, dovedite pe bază de documente oficiale, precum şi monumente funerare.

Persoanele fizice care îşi stabilesc domiciliul definitiv în România pot introduce în ţară fără a fi supuse plăţii taxelor vamale, pe baza adeverinţei emise de Ministerul de Interne, orice bunuri prezentate la vămuire, permise de lege, inclusiv două mijloace de transport auto, indiferent de categoria acestora.

3.6.6. Răspunderea juridică cu privire la regimul vamal

Răspunderea juridică referitoare la nerespectarea normelor cu privire la regimul vamal se face în conformitate cu prevederile din Codul vamal şi Regulamentul vamal.

Dreptul vamal sancţionar cuprinde două categorii de acte ilicite de drept public: infracţiunile şi contravenţiile.

Dintre infracţiuni amintim:a) infracţiunea de contrabandă (închisoare de la 2 la 7 ani);b) infracţiunea de contrabandă calificată (închisoare de la 3 la 12 ani);c) infracţiunea de folosire de acte nereale (închisoare de la 2 la 7 ani);d) infracţiunea de folosire de acte falsificate (închisoare de la 3 la 10 ani).Contrabanda reprezintă trecerea peste frontieră prin alte locuri decât cele stabilite

pentru controlul vamal de mărfuri sau de alte bunuri. Elementul caracteristic al infracţiunii de contrabandă îl constituie trecerea “ilicită” peste frontieră de mărfuri şi alte bunuri. Deci trebuie considerată contrabandă trecerea oricărei mărfi sau oricăror bunuri necuprinse în declaraţia vamală, chiar dacă bunurile respective sunt scutite de plata taxelor vamale.

Contrabanda calificată constă în trecerea peste frontieră, fără autorizaţie, a armelor, muniţiilor, materialelor explozive sau radioactive, produselor şi substanţelor stupefiante şi psihotrope, produselor şi substanţelor toxice.

În acest caz, contrabanda este sancţionată cu pedeapsă sporită.Folosirea de acte nereale constă în folosirea, la autoritatea vamală, a

documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în normă. Deci folosirea cu intenţie de asemenea documente nereale, referitoare la cantitate, fel sau valoarea bunurilor, în raport cu cele prezentate, constituie infracţiune.

Folosirea de acte falsificate înseamnă folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate. Deci este o infracţiune de uz de fals specific vamală.

Pentru infracţiunile prevăzute mai sus se aplică şi pedeapsa agravantă, în două împrejurări, şi anume:

1) când o persoană sau mai multe sunt înarmate;2) când acestea acţionează în bandă, chiar dacă nu sunt înarmate.Pentru ambele infracţiuni se prevede ca sancţiune închisoarea de la 5 la 15 ani.Referitor la contravenţii, competenţa de constatare şi sancţionare a acestora,

săvârşite în incintele vamale sau în locurile unde se desfăşoară activitatea de supraveghere vamală, revine exclusiv autorităţii vamale.

Contravenţiile se sancţionează cu amendă.Exemple de contravenţii:a) neîndeplinirea de către persoanele fizice care intră sau ies din ţară a obligaţiei

de a prezenta lucrurile pe care le au asupra lor sau în bagaje în vederea vămuirii;

b) nerespectarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de a face accesibile controlului vamal locurile indicate de autoritatea vamală;

99

c) nedeclararea mărfurilor la import în termenele legale.

3.7. Taxele de timbru şi alte taxe asimilate lor

Taxele nu sunt altceva decât o altă formă a impozitelor indirecte, fiind datorate în schimbul unor prestaţii de servicii pe care le efectuează instituţiile publice sau private (materiale etc.) pentru diverse persoane fizice sau juridice. De obicei nivelul lor este superior costului acestor servicii, fapt pentru care diferenţele respective nu reprezintă altceva decât adevărate elemente de impozit.

După instituţiile care prestează aceste servicii, taxele pot fi clasificate astfel:1. taxe judecătoreşti;2. taxe notariale;3. taxe consulare;4. taxe ale unităţilor administrative.Taxele judecătoreşti sau judiciare de timbruReprezintă plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti şi parchetele

de pe lângă aceste instanţe, pentru cererile adresate acestor instituţii. Cererile adresate privesc acţiuni cum ar fi:

acordarea personalităţii juridice; dreptul de autor şi inventator; cereri privind raporturi comerciale (contracte); cereri privind raporturi de familie (divorţ, partaj, succesiuni etc.); cereri pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti

(recurs); cereri pentru eliberarea de copii de acte instanţelor judecătoreşti.Plătitorii acestor taxe sunt persoanele fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor

respective.Taxele judiciare pot fi cuantificate astfel:

a) în sume fixe;b) în cote procentuale proporţionale,c) în cote procentuale pe tranşe de valori.

Plata lor se face anticipat, sub următoarele forme: în numerar; prin timbre fiscale (pentru taxe până la 30.000 lei); prin ordin de plată.Taxele notariale sunt taxele de timbru care se achită pentru serviciile notarilor

publici. Pentru actele notariale îndeplinite de secretarii primăriilor din comunele şi oraşele unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici, se percep taxe de timbru reduse (între 10.000 lei şi 30.000 lei).

Printre serviciile notariale menţionăm: autentificarea actelor de orice fel (vânzări, donaţii, testamente, contracte de

orice fel etc.); legalizarea semnăturilor, legalizarea de copii, certificarea unor fapte

constatate personal de notar etc.; procedura succesorală notarială.Taxele consulare se încasează de către ambasade, consulate şi servicii, pentru

eliberarea de acte, de certificate sau pentru acordarea de vize.Taxele de administraţie se încasează de organele administraţiei publice centrale

şi locale, pentru prestările de servicii pe care le realizează în favoarea persoanelor fizice sau juridice, şi anume:

acte de stare civilă;

100

autorizaţii de funcţionare, pentru exercitarea unei activităţi lucrative; eliberarea de licenţe şi autorizaţii, adeverinţe etc.Legea prevede categorii de cereri care sunt scutite de plata taxelor de timbru,

cum ar fi:a) cererile care au ca obiect pensiile;b) despăgubirile pentru vătămări corporale;c) adopţia, interdicţia, tutela, curatela;d) anularea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă;e) acţiunile şi cererile privind dreptul de autor şi drepturile conexe;f) litigiile referitoare la investiţii,g) cererile şi acţiunile privind ajutorul social;h) cererile care au ca obiect litigiile de muncă.

101

Glosar de termeni

Activitate – orice activitate desfăşurată de către o persoană în scopul obţinerii de venit;

Activitate dependentă - orice activitate desfăşurată de o persoană fizică, în calitate de angajat pe baza unui contract de muncă;

Activitate independentă - orice activitate desfăşurată cu regularitate de către o persoană fizică, pe cont propriu şi în mod obişnuit, urmărind un scop lucrativ;

Activ patrimonial = Totalitatea drepturilor cu conţinut economic care se pot evalua în bani şi, implicit, a bunurilor la care ele se referă (aflate în patrimoniul unei persoane). Bunuri patrimoniale – bunuri care pot fi evaluate în bani. Raporturi patrimoniale – raporturi juridice care au un conţinut economic.

Acţiuni = Titluri (hârtii) de valoare care fac dovada participării unei persoane la capitalul unei societăţi şi care conferă dreptul de a încasa dividende (procente din profitul net) şi de a participa prin vot la hotărârile AGA.

Autoritate fiscală competentă - organul fiscal din cadrul Ministerului Administraţiei Publice şi serviciile de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, după caz, care au responsabilităţi fiscale;

Capital = Stoc de valori sau de active care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.

Capital social = Capitalul societăţii comerciale fixat în statutul acesteia şi care este format prin aportul acţionarilor şi corespunde valorii nominale a tuturor acţiunilor emise (sau părţilor sociale subscrise). O parte a capitalului social poate fi formată prin emisiunea de bonuri de participaţie. [5;167]

Cesiune = Transmitere cu titlu oneros de către o persoană altei persoane a unui drept de creanţă, în temeiul unui contract (Concret, cesiune = obiect, bun concesionat).

Cifră de afaceri = Indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul încasărilor din activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Însumează toate încasările rezultate din acte de comerţ (vânzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bănci şi instituţii financiare, acordarea de credite, operaţiuni bursiere). În limbaj financiar-contabil, cifra de afaceri apare şi cu titulatura de “vânzări” sau “venituri brute” şi măsoară performanţa economică a firmelor, fiind folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora după importanţa lor economică.

Contribuţii sociale obligatorii – orice contribuţii care trebuie plătite, în conformitate cu legislaţia în vigoare pentru: a) protecţia şomerilor; b) asigurări de sănătate; c) asigurări sociale;

Creanţă = Reprezintă dreptul patrimonial al unei persoane fizice sau juridice (creditor) asupra altei persoane fizice sau juridice (debitor), de executare a unei obligaţii, de restituire a unui bun, a unei sume de bani, de realizare a unui serviciu etc. Creanţa este urmărită pe baza unei clauze prevăzute într-un contract (de vânzare-cumpărare, de credit) sau în reglementările juridice în vigoare (obligaţii legale, plata unor impozite şi taxe).

Credit fiscal – o diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit cu suma impozitului achitat în străinătate, conform convenţiilor de evitare a dublei impuneri internaţionale;

Decontare = Operaţie care constă în efectuarea de încasări, pe această bază având loc lichidarea obligaţiilor de plată prin intermediul conturilor deschise la bănci, fără bani în numerar, respectiv prin efectuarea viramentelor dintr-un cont în altul.

Deficit = Sumă bănească cu care cheltuielile (plăţile) depăşesc veniturile (încasările). Deficitul poate fi de mai multe feluri:

a) deficit bugetar, reprezintă suma cu care cheltuielile bugetare depăşesc veniturile bugetului;

102

b) deficit al balanţei comerciale sau soldul pasiv al balanţei comerciale, reprezintă valoarea cu care importurile depăşesc exporturile;

c) deficit al balanţei de plăţi (sold pasiv) se înregistrează atunci când plăţile depăşesc încasările valutare în relaţiile unei ţări cu celelalte ţări, la un moment dat.

Deflaţie = Operaţia de retragere din circulaţia bănească, în perioada inflaţiei, a unei cantităţi determinate de hârtie-monedă, respectiv bilete de bancă neconvertibile în aur care au un curs forţat şi distrugerea lor (ardere, perforare etc.). Printre măsurile deflaţioniste se pot număra:

a) creşterea impozitelor şi a taxelor;b) majorarea dobânzilor;c) reducerea masei monetare în circulaţie;d) diminuarea sau interzicerea acordării de noi credite (prin creşterea taxei

scontului).Pe lângă lichidarea inflaţiei, aceste măsuri pot conduce şi la efecte negative precum

încetinirea ritmului activităţii economice, creşterea şomajului etc.Dividend – o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui

participant (acţionar sau asociat) la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică;

Dobândă = Sumă de bani plătită de debitor creditorului pentru valoarea împrumutului acordat.

Dobânda nominală = Rată a dobânzii cu care este remunerată o obligaţiune de împrumut, ce intră în calculul randamentului titlului.

Drept de preempţiune = Drept de preferinţă pe care îl au asociaţii sau unii creditori (în urma gajului general sau gajului imobiliar) asupra valorii bunurilor din patrimoniul unui debitor (sau asociat).

Economie = Ansamblul activităţilor umane din domeniul producţiei, al repartiţiei şi consumului de bunuri şi al serviciilor. Economie naţională = totalitatea ramurilor de producţie, a relaţiilor economice dintre acestea, dintre producţie şi consum, precum şi a schimburilor de bunuri şi servicii, care sunt corelate cu scopul comun al dezvoltării generale a ţării şi al asigurării prosperităţii cetăţenilor. Economie de piaţă = Forma cea mai viabilă a organizării producţiei şi schimbului, bazată pe proprietatea privată, pe legea cererii şi a ofertei, pe concurenţă, pe libera iniţiativă şi circulaţie a persoanelor şi mărfurilor. Economie = cumpătare, ponderaţie, grijă în consumul de bunuri şi în cheltuieli. Sume de bani, bunuri economisite.

Economie socială de piaţă = tip de economie care îmbină libertatea pieţei cu ordinea şi armonia socială, nu în mod spontan, prin simplul joc al forţelor pieţei, ci prin intervenţia statului care acţionează în vederea canalizării şi controlului activităţilor spre realizarea opţiunilor economico-sociale agreate prin consens social.

Rolul predominant al pieţei nu este diminuat, economia funcţionând pe baza concurenţei. Consensul social se realizează prin cooperare şi concertare. Puterea publică se implică în sensul îmbunătăţirii formelor de organizare, gestiune şi conducere la nivel microeconomic, prin folosirea instrumentelor bancare, fiscale şi a tot ce poate stimula cererea şi oferta. (Exemple în: Germania, Suedia, Austria, Elveţia, Danemarca, Olanda etc.).

Economie subterană = Totalitatea activităţilor economice nedeclarate instituţiilor însărcinate cu stabilirea impozitelor şi cotizaţiilor sociale, care scapă înregistrărilor statistice şi din contabilitatea naţională. Ea cuprinde munca “la negru”, ilegală sau clandestină, activităţile de producţie, proiectare, menajere etc., neoficiale şi nedeclarate. Se bazează în special pe utilizarea unor mari sume de bani în numerar, a căror mişcare e greu de controlat, este evazionistă şi foarte profitabilă pentru vânzători.

103

Efect comercial = Denumire generală atribuită cambiilor, biletelor la ordin, cecurilor etc., care sunt folosite în operaţiile comerciale de vânzare-cumpărare, în relaţiile de credit etc. (creanţă al cărui debitor este un comerciant).

Eficienţa marginală a capitalului = Exprimă raportul dintre randamentul viitor al bunurilor de capital (investiţii) şi preţul lor de ofertă. Randament – formă a eficienţei economice care reflectă relaţia dintre factorii de producţie utilizaţi şi volumul rezultatelor obţinute. Randamentul viitor al capitalului – reprezintă fluxul de venituri sau suma profiturilor pe care scontează să le obţină întreprinzătorul (altfel spus, eficacitatea economică a capitalului) după realizarea producţiei, pe întreaga perioadă de funcţionare a bunurilor de capital. Preţul de ofertă al capitalului – reprezintă costul de înlocuire a acestuia, respectiv preţul pe care întreprinzătorul va trebui să-l suporte la sfârşitul perioadei de funcţionare a bunului de capital înlocuit.

Execuţie bugetară = Realizarea veniturilor bugetare şi folosirea lor pentru acoperirea cheltuielilor aprobate prin buget.

Exigibil = Obligaţie a cărei executare poate fi cerută de creditor imediat.

Franciză - sistem de comercializare bazat pe un contract între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta în numele său (sub licenţă) o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;

Gajul = Reprezintă orice bun mobil, depus de către debitor la dispoziţia creditorului, prin care se garantează plata la scadenţă a împrumutului primit, a unei obligaţii asumate. Aceasta este situaţia de gaj cu deposedare. Poate fi practicat şi gajul fără deposedare, situaţie în care bunurile gajate rămân în posesia debitorului.

Gajul general = Reprezintă un gaj fără deposedare, constituit asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare (inclusiv a celor ce se vor procura din credite) ce alcătuiesc patrimoniul unei persoane. Creditorul are drept de preempţiune asupra bunurilor din patrimoniu în momentul valorificării acestora (vânzării lor).

Gajul imobiliar sau ipoteca = Reprezintă garantarea unei creanţe printr-un drept de gaj asupra unui imobil înscris în registrul funciar. Ipoteca reprezintă un drept real accesoriu al creditului, fără a-l deposeda pe debitor de bunul gajat. El nu conferă creditorului nici posesia, nici folosinţa şi nici dispoziţia asupra bunului ipotecat, ci doar un drept real constând în:

a) dreptul de a cere scoaterea imobilului în vânzare silită;b) dreptul de a fi plătit cu preferinţă din preţul vânzării bunului.Know-how – orice informaţie (sau cunoştinţe) cu privire la o experienţă industrială,

comercială sau ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea unui proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă fără autorizaţia persoanei care a furnizat această informaţie;

Mecenat = Atitudine (şi activitate) de protecţie a literaturii, artelor, ştiinţelor.Nerezident – orice persoană juridică străină şi orice persoană fizică nerezidentă;

persoană fizică nerezidentă - orice persoană fizică ce nu îndeplineşte cel puţin una din următoarele condiţii (pentru a fi rezidentă):

- nu are domiciliul în România;- centrul intereselor sale vitale nu este amplasat în România;- nu este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în total 183 de zile (6 luni), pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;- nu este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau angajat al României într-un stat străin;

104

Obligaţiuni = Titluri de valoare care conferă posesorului calitatea de creditor al statului, al unui agent economic şi dreptul de a primi pentru suma împrumutată un venit fix sub formă de dobândă. Se emit în condiţii reglementate prin lege, pe piaţa financiară primară şi se revând pe piaţa financiară secundară.

Organizaţie nonprofit – orice asociaţie, fundaţie sau federaţie înfiinţată în România, în conformitate cu legislaţia în vigoare, care îşi utilizează veniturile sau activele pentru o activitate de interes general, comunitar sau nonpatrimonial;

Participant – orice persoană care este proprietarul unui titlu de participare (acţiune sau altă parte socială într-o societate comercială);

Patrimoniu = Totalitatea bunurilor mobile şi imobile de care dispune o persoană fizică sau juridică şi asupra cărora are drepturi şi obligaţii. Ansamblul bunurilor corporale şi necorporale, precum şi drepturile şi obligaţiile ce caracterizează situaţia unei entităţi patrimoniale la un moment dat.

Patrimoniul economic cuprinde:a) active imobilizate: corporale, necorporale, financiare;b) active circulante: valori din exploatare (stocuri, obiecte de inventar, mărfuri,

ambalaje, produse finite etc.);c) valori realizate pe termen scurt: clienţi, debitori, valori mobiliare, împrumuturi

acordate pe termen scurt etc.);d) disponibilităţi băneşti (în casierie şi la bancă).Patrimoniul juridic cuprinde:1) capitaluri proprii: capitalul social, rezerve şi rezultatul exerciţiului (din bilanţ);2) obligaţii: împrumuturi, furnizori, dividende de plătit, decontări cu salariaţii, cu

fondul de şomaj, cu asigurările sociale, cu bugetul statului;3) provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.Pasiv = Expresie bănească a mărimii surselor de procurare de active. Parte a

bilanţului care cuprinde capitaluri proprii şi obligaţii. Parte a bilanţului care înscrie capitalul în funcţie de provenienţă arătând originea resurselor. Pasiv exigibil – surse de finanţare obţinute din împrumuturi sau din cumpărări de bunuri pe credit. Pasiv neexigibil – parte din capital care rămâne în mod permanent ca sursă de finanţare fără a ajunge la scadenţă.

Preţ de piaţă - suma care ar fi plătită de un client independent unui furnizor independent în acelaşi moment şi în acelaşi loc, pentru acelaşi bun sau serviciu ori pentru unul similar, în condiţii de concurenţă loială;

Proprietatea = Dreptul pe care-l are persoana de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege. Este un drept real, principal, imprescriptibil şi absolut. Dreptul de proprietate este forma juridică a proprietăţii. Dreptul de proprietate are următorul conţinut:

1) Posesia, care presupune stăpânirea de fapt a unui bun mobil sau imobil, astfel că persoana care se află în această situaţie poate realiza, în limitele legale, diferite acţiuni materiale, în mod direct şi nemijlocit (depozitarul unui bun, locatarul unei locuinţe etc.). Pentru ca posesia să fie utilă şi să creeze în avantajul posesorului o prezumţie de proprietate, posesia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie continuă şi paşnică, iar stăpânirea bunului să nu se realizeze prin violenţă;

b) să fie publică, în sensul că nu trebuie înfăptuită pe ascuns;c) să se realizeze sub nume de proprietar;

105

2) Folosinţa (sau uzufructul) este un alt atribut al dreptului de proprietate şi constă în puterea recunoscută de lege titularului de a realiza avantaje patrimoniale de la bunul pe care îl stăpâneşte şi pe care le poate utiliza în interesul său;

3) Dispoziţia reprezintă facultatea de a transmite dreptul de proprietate asupra altei persoane.

Dacă primele două elemente componente din conţinutul dreptului de proprietate (posesia şi folosinţa) pot aparţine şi altor persoane decât proprietarului (şi anume titularului neproprietar), prin închirierea, depozitarea bunului, dispoziţia se află numai în puterea proprietarului.

Caracteristicile dreptului de proprietate sunt:a) este un drept fundamental, fiind garantat de Constituţie;b) este un drept patrimonial, având conţinut economic, evaluabil în bani;c) conţine în cuprinsul său posesia, folosinţa şi dispoziţia, pe care proprietarul le

exercită prin puterea sa şi în interesul său propriu;d) este un drept absolut, astfel că orice persoană fizică sau juridică are

îndatorirea de a nu-l împiedica pe proprietar să-şi exercite drepturile legale;e) este un drept real, câtă vreme titularul său îl exercită în mod direct, fără

ajutorul altei persoane (ca în cazul folosinţei);f) este un drept exclusiv, fiind exercitat de titular în mod singular;g) este un drept perpetuu, care nu încetează prin neutilizarea lui.

Proprietatea imobiliară - înseamnă:- orice teren;- orice clădire sau altă construcţie ridicată ori încorporată într-un teren;- orice recoltă, material lemnos, depozit mineral sau altă resursă naturală ataşată terenului;- orice proprietate accesorie proprietăţii principale, inclusiv orice şeptel şi orice echipament utilizat în agricultură sau silvicultură;

Rata dobânzii = Valoarea în bani (remunerarea) ce revine pentru serviciul adus de un capital pe o perioadă determinată, exprimată procentual faţă de mărimea capitalului avansat. Ea se calculează după formula: , în care: r = rata dobânzii; D = dobânda cuvenită; C = capitalul avansat sau creditul. Rata dobânzii este diferenţiată în funcţie de: categoria creditului (termen scurt, mediu sau lung), activitatea creditată (producţie, investiţii, transport, comerţ etc.), bonitatea debitorului, politica economică proprie perioadei de calcul şi economiei în cauză. Mărimea ratei dobânzii cade sub incidenţa directă a raportului dintre cererea şi oferta de capital: când cererea este mai mare decât oferta, aceasta are tendinţa să crească, şi invers. De asemenea, este influenţată de inflaţie. Dacă rata dobânzii este mai mare decât rata inflaţiei, dobânda este real-pozitivă şi dacă este mai mică, dobânda este real-negativă. Dobânda real-pozitivă stimulează economisirea şi investiţiile. De asemenea, ea diferă de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea capitalurilor disponibile în căutarea celei mai ridicate rate a dobânzii şi reorientarea fluxurilor de capital pe ţări.

Redevenţă - orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru utilizarea ori dreptul de folosinţă al oricăruia dintre următoarele bunuri:

- drept de autor asupra unei lucrări literare, artistice sau ştiinţifice, inclusiv asupra filmelor, benzilor sau emisiunilor de radio sau TV, precum şi efectuarea de înregistrări audio, video;- orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de fabrică, franciză, proiect, desen, model, plan, schiţă, formulă secretă sau procedeu de fabricaţie ori software;

106

- orice transmisiuni, inclusiv către public, directe sau indirecte, prin cablu, satelit, fibre optice sau tehnologii similare;- orice echipament industrial, comercial sau ştiinţific, orice bun mobil, mijloc de transport ori container;- orice know-how;- numele sau imaginea oricărei persoane fizice sau alte drepturi similare referitoare la o persoană fizică;

Rezident – orice persoană juridică română şi orice persoană fizică rezidentă;

Sediu permanent – un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent.

Un sediu permanent presupune un loc de conducere, sucursală, birou, fabrică, magazin, atelier, precum şi o mină, un puţ de ţiţei sau gaze, o carieră sau alte locuri de extracţie a resurselor naturale.

Un sediu permanent presupune un şantier de construcţii sau un proiect de construcţie, dar numai dacă durează mai mult de 6 luni.

Sediul permanent al unei persoane fizice se consideră a fi bază fixă, în funcţie de care se calculează veniturile persoanei respective.

Serviciul datoriei externe = Totalitatea obligaţiilor de plată externe (rate exigibile şi dobânzi), derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.

Superficia = Reprezintă un drept de proprietate asupra clădirii construite sau asupra plantaţiei aflate pe terenul altei persoane şi dreptul de folosinţă asupra acelui teren.

Titluri de participare = Reprezintă drepturi sub formă de acţiuni şi părţi sociale sau alte titluri de valoare, în capitalul altor unităţi patrimoniale, care pot aduce profit. Totodată, înseamnă pachet de acţiuni deţinut de către o persoană, în scopul participării la conducerea unei societăţi comerciale sau pentru exercitarea unui control ori pentru stabilirea unor relaţii comerciale în mod durabil.

Uzufructul = Reprezintă dreptul unei persoane de a poseda şi folosi un bun care aparţine altuia, precum şi posibilitatea exercitării dreptului de posesiune şi folosinţă în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul bunului respectiv, cu obligaţia de a conserva substanţa bunului. Abuzul de folosinţă decade din drepturi pe beneficiarul uzufructului.

Valori mobiliare = Titluri de valoare negociabile reprezentând diferite creanţe (sau titluri de credit), precum şi drepturi de proprietate (titluri de participare = participaţii). Sunt transmisibile cu uşurinţă şi pot fi negociate pe piaţa de capital.

Valoarea activelor nete = Valoare rezultată din diferenţa dintre valoarea totală a activelor fondurilor deschise de investiţii şi valoarea obligaţiilor.

Valută = Moneda naţională a unei ţări folosită la efectuarea plăţilor către terţe persoane fizice şi juridice străine, la lichidarea diferitelor datorii faţă de străinătate şi la realizarea unor operaţiuni şi tranzacţii internaţionale.

107

108

CAPITOLUL IV

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

4.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Bugetele publice reprezintă întotdeauna o relaţie între două variabile – venituri şi cheltuieli, între care se manifestă două tendinţe contrarii, şi anume:

1. presiunea în favoarea creşterii cheltuielilor publice, deoarece cetăţenii vor mai multe servicii publice şi de o mai bună calitate, de la un an la altul, din partea autorităţilor publice;

2. presiunea pentru reducerea impozitelor şi taxelor (cetăţenii caută să-şi reducă povara fiscală şi să-şi crească economiile.

Spre deosebire de agenţii economici privaţi, care decid volumul cheltuielilor lor în relaţie directă cu veniturile proprii, statul determină, în primul rând, necesităţile financiare, apoi resursele şi modalităţile de acoperire. Aceasta nu înseamnă că statul poate mări la infinit volumul cheltuielilor publice. Există o limită obiectivă ce nu poate fi depăşită, ea fiind determinată de posibilităţile de mobilizare a resurselor pentru exerciţiul financiar respectiv. Această limită este determinată pornind de la o serie de parametri macroeconomici, printre care un loc central îl ocupă nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Depăşirea acestei limite obiective poate genera dezechilibre în economie, cu efecte directe asupra deficitului bugetar, care, la rândul său generează creşteri de preţuri, reduceri ale rezervelor bugetare etc.

De aceea, deciziile privind cheltuielile publice sunt decizii politice de mare responsabilitate, pentru că nivelul lor determină nivelul presiunii fiscale asupra cetăţeanului.

Din punct de vedere al volumului şi destinaţiei lor, cheltuielile publice sunt influenţate de condiţiile economice, sociale şi politice, diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Tendinţa generală a cheltuielilor publice este aceea de creştere de la un an la altul. Se vorbeşte chiar de o lege a creşterii cheltuielilor publice.

Printre factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice menţionăm: dezvoltarea demografică, necesitatea îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice, influenţa politică, schimbările tehnologice, inflaţia etc.

Factorii demografici au un impact considerabil asupra creşterii cheltuielilor publice şi, de aceea, este foarte importantă analiza modificării lor. Ei influenţează cheltuielile publice prin:

creşterea absolută a populaţiei; schimbarea structurii demografice şi ocupaţionale a populaţiei; procesul de urbanizare şi concentrare a populaţiei în marile oraşe.Poate mai important decât modificările demografice este faptul că serviciile publice

(sănătatea, educaţia, asigurările sociale, cultura etc.) sunt foarte legate de populaţie şi, astfel, foarte sensibile la schimbările demografice.

Necesitatea îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice de la un an la altul, reclamă, de asemenea, cheltuieli publice suplimentare ce trebuie avute în vedere de autorităţile publice la repartizarea surselor bugetare.

Influenţa politică asupra creşterii cheltuielilor publice are în vedere creşterea rolului intervenţionist al statului modern în tot mai multe sectoare ale vieţii economice şi sociale, concomitent cu majorarea cheltuielilor pentru aparatul administrativ, datorită amplificării activităţii în acest sector.

Transformările tehnologice influenţează creşterea cheltuielilor publice cu infrastructura, pornind de la transporturi (drumuri, autostrăzi, căi ferate, aeroporturi) şi

109

terminând cu telecomunicaţiile şi tehnologia informaţională, atât în administraţie, dar şi în domeniul siguranţei naţionale, ordinii publice şi alte domenii ale statului.

Inflaţia generează inevitabil cheltuieli publice mai mari, prin sistemul de preţuri şi tarife şi al dobânzilor mai mari la creditele de consum.

Evaluarea cheltuielilor publice presupune, în primul rând, cunoaşterea structurii acestora, fapt ce relevă modul în care sunt orientate resursele băneşti ale statului spre anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare etc. În acelaşi timp, pentru analiza în dinamică a cheltuielilor publice se utilizează anumite criterii care, la rândul lor se folosesc la elaborarea indicatorilor bugetari, pe baza cărora se întocmeşte şi se execută bugetul.

În practica financiară se utilizează următoarele tipuri de clasificaţii:a) Clasificaţia administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor prin intermediul

cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere şi alte instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc. Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.

Această clasificare prezintă, însă, neajunsuri deoarece entităţile enumerate mai sus cuprind în structura lor cheltuieli cu destinaţii diverse, care se modifică periodic, ceea ce face ca aceste cheltuieli publice să fie necomparabile în timp.

b) Clasificaţia economică grupează cheltuielile după natura lor, prin prisma conţinutului economic şi al acţiunilor de finanţat:

1) cheltuieli curente, care asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice;2) cheltuieli de capital (de investiţii), care constau în achiziţionarea de bunuri de

folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau nemateriale. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile curente se subîmpart astfel:1) cheltuieli privind serviciile publice sau administrative, care cuprind, în general,

plata salariilor, cheltuieli pentru materiale şi servicii, etc.;2) subvenţii pentru economie sau cu caracter social (burse, pensii etc.),

transferuri, plata dobânzilor;c) Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile după destinaţia lor, pe

domenii de activitate sau obiective ce definesc necesităţi publice: servicii publice generale (cu autorităţile publice); servicii social-culturale; dezvoltare publică, locuinţă, mediu şi ape; acţiuni economice; servicii de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională etc.

Analiza cheltuielilor publice se face luând în calcul o serie de indicatori ai dinamicii cheltuielilor publice, cum ar fi:

1. Creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice, reflectă modificarea volumului cheltuielilor publice de la un an la altul şi de la o perioadă la alta (semestru, trimestru, lună). Creşterea nominală este reflectată utilizând preţurile curente ale celor două perioade comparate (anul de bază şi anul curent), iar creşterea reală utilizează preţurile constante (adică preţurile curente influenţate cu rata inflaţiei pe perioada respectivă).

Creşterea nominală a cheltuielilor publice se calculează după formula: , în care:

şi reprezintă cheltuieli publice din perioada curentă (1) şi din perioada de bază

(0), exprimate în preţuri curente.În cazul creşterii reale se compară cheltuielile publice în preţuri constante, după

aceeaşi formulă:

110

Pentru transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se foloseşte indicele de creştere a preţurilor, astfel:

2. Cheltuielile publice medii pe locuitor reprezintă un indicator care poate fi exprimat atât în monedă naţională, cât şi într-o monedă internaţională, ceea ce dă posibilitatea efectuării unor comparaţii la nivel internaţional.

Relaţia de calcul este:

, în care

- cheltuieli publice în preţuri curente,P – numărul populaţiei;

3. Analiza în structură a cheltuielilor publice se face luând în calcul elasticitatea lor atât faţă de P.I.B., cât şi faţă de volumul global al cheltuielilor publice.

Formula de calcul este:

, în care:

- ponderea sau greutatea specifică a cheltuielii publice din categoria i, în totalul cheltuielilor publice;

- nivelul cheltuielilor publice din categoria i; - cheltuieli publice totale

În cazul raportării la P.I.B. formula se scrie astfel:

Elasticităţile cheltuielilor pe domenii de activitate scot în evidenţă orientarea politicii bugetare spre anumite obiective considerate prioritare pentru o anumită perioadă de timp. Aceste tendinţe de orientare a cheltuielilor publice evidenţiază totodată gradul de dezvoltare al ţării respective. De aceea, acest indicator este utilizat în comparaţii internaţionale între două sau mai multe ţări.

Produsul intern brut pe locuitor (în dolari S.U.A.) şi ponderea cheltuielilor publice totale în P.I.B., într-un număr de 22 de ţări membre ale O.C.D.E., în perioada 1980-

1997

111

Ţara

PIB/loc în dolari 1997

Locul ierarhi

c

PIB/loc în dolari

(1997) la paritatea puterii de cumpărar

e

Locul ierarhi

c

Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB

Locul ierarhic 1997198

0199

0199

6

Prev.

1997

Japonia 37.850 1 23.400 3 32,0 31,3 36,2 36,0 19Norvegia 36.090 2 23.940 2 43,3 49,8 45,5 44,7 12

Danemarca

32.500 3 22.740 4 56,2 58,6 61,5 59,6 2

S.U.A. 28.740 4 28.740 1 31,4 32,8 33,3 32,8 21Germania 28.260 5 21.300 11 47,9 45,1 49,0 48,3 9

Austria 27.980 6 21.980 9 48,1 48,6 51,7 50,7 7Islanda 27.580 7 22.500 5 32,5 39,4 38,1 37,2 18Belgia 26.420 8 22.370 6 58,3 54,3 54,3 53,6 4-5Suedia 26.220 9 19.030 15 60,1 59,1 64,7 63,3 1Franţa 26.050 10 21.860 7 46,1 49,8 54,5 53,6 4-5Olanda 25.820 11 21.340 10 55,8 54,1 49,9 49,4 8

Finlanda 24.080 12 18.980 16 38,1 45,3 57,4 56,1 3Marea

Britanie20.710 13 20.520 12 43,0 39,8 41,9 40,8 16

Australia 20.540 14 20.170 13 31,4 34,9 36,6 36,1 20Italia 20.120 15 20.060 14 42,1 53,4 52,9 51,6 6

Canada 19.290 16 21.860 8 38,8 46,0 44,7 43,0 14Irlanda 18.280 17 16.740 17 49,2 41,1 37,6 37,4 17Noua

Zeelandă16.480 18 16.600 18 - 57,6 47,1 46,4 10-11

Spania 14.510 19 15.720 19 32,2 42,0 43,3 41,8 15Grecia 12.010 20 13.080 22 30,4 48,2 44,7 43,5 13

Coreea de Sud

10.550 21 13.500 21 19,3 18,0 21,2 21,8 22

Portugalia 10.450 22 13.840 20 23,8 41,8 47,0 46,4 10-11TOTAL OCDE

- - 36,5 38,4 40,3 39,6

Total U.E. - - 44,7 48,5 49,8 48,8România 1.565 6.422 48,1 37,7 49,8 33,9

Sursa citată: Iulian Văcărel, Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000, Editura EXPERT, Bucureşti, 2001, pag. 183-184.

Structura funcţională a cheltuielilor publice ale României şi ponderile acestora în total cheltuieli, în perioada 1990-1999

Destinaţia cheltuielilor

publice1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total buget, 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

112

Destinaţia cheltuielilor

publice1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

din care:Cheltuieli

sociale44,9 44,4 40,0 45,6 47,1 47,5 47,7 48,0 49,9 51,3

Învăţământ 7,9 9,3 8,7 9,3 9,2 9,9 10,5 9,6 9,3 8,6Sănătate 7,6 8,5 7,9 8,0 9,1 8,3 8,2 7,5 2,9 1,8

Securitate socială

28,5 25,7 22,5 26,8 27,0 26,9 26,3 28,2 30,0 31,1

Cultură, religie, sport, tineret

0,9 1,0 0,9 0,7 1,0 1,5 1,6 1,6 1,6 1,4

Alte cheltuieli sociale

- - - 0,7 0,7 1,0 1,0 1,0 0,6 0,1

Asigurări sociale pentru

sănătate

- - - - - - - - 5,5 8,2

Cheltuieli pentru acţiuni

economice

42,0 34,2 37,5 35,0 31,5 30,2 30,8 24,0 18,7 19,7

Industrie 15,6 11,7 16,9 12,1 7,7 7,0 6,4 3,2 2,0 2,1Agricultură

şi silvicultură

11,1 3,7 8,6 8,6 7,3 6,6 7,2 4,3 3,4 2,7

Transporturi şi

comunicaţii4,9 6,1 5,7 5,6 6,9 6,8 6,7 6,9 6,7 8,2

Alte activităţi şi

servicii economice

6,1 8,7 1,2 3,0 3,7 3,5 4,3 4,3 1,5 1,4

Servicii publice şi locuinţe

4,4 3,4 4,8 5,1 5,2 5,8 5,7 5,2 4,7 4,9

Mediu şi ape

- 0,6 0,3 0,7 0,6 0,5 0,5 0,2 0,2 0,3

Cercetare ştiinţifică

0,6 1,5 2,1 1,6 1,5 1,7 1,2 0,9 0,8 0,5

Alte acţiuni 1,0 5,9 5,1 0,9 0,5 1,3 1,4 1,2 1,2 1,3Apărare 9,2 9,3 7,8 6,2 7,1 6,1 5,6 6,9 6,5 4,4

Autorităţi publice, ordine

publică şi siguranţă naţională

2,9 5,4 5,5 6,7 8,3 8,0 7,7 6,5 8,0 9,3

113

Destinaţia cheltuielilor

publice1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Autorităţi publice

1,5 2,6 2,7 3,1 3,5 3,6 3,3 3,1 3,9 5,3

Ordine publică şi siguranţă naţională

1,4 2,8 2,8 3,6 4,8 4,4 4,4 3,4 4,1 4,0

Dobânzi şi alte

cheltuieli pentru datoria publică

- 0,1 0,6 2,8 3,9 3,8 4,7 10,8 12,7 14,3

Sursa citată: Idem, pag. 184-185.Structura funcţională a cheltuielilor publice ale României şi ponderile acestora în

P.I.B., în perioada 1990-1999

Destinaţiile cheltuielilor

publice1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total buget, din care:

37,7 38,1 41,4 33,5 33,4 34,7 33,8 33,9 35,6 36,3

Cheltuieli publice sociale

16,9 16,9 16,6 15,4 15,7 16,5 16,1 16,2 17,8 18,6

Învăţământ 3,0 3,5 3,6 3,2 3,1 3,4 3,6 3,3 3,3 3,1Sănătate 2,9 3,2 3,3 2,7 3,0 2,9 2,8 2,5 1,0 0,7

Securitate socială

10,7 9,8 9,3 9,1 9,0 9,3 9,3 9,6 10,7 11,3

Cultură, religie, tineret, sport

0,3 0,4 0,4 0,2 0,3 0,5 0,5 0,5 0,6 0,5

Alte cheltuieli sociale

- - - 0,3 0,2 0,3 0,3 0,3 0,2 0,1

Asigurări pentru

sănătate- - - - - - - - 2,0 3,0

Acţiuni economice ale statului

15,8 13,0 15,5 1,8 10,5 10,5 10,4 8,1 6,6 7,1

Industrie 5,9 4,5 7,0 4,1 2,6 2,4 2,2 1,1 0,7 0,8Agricultură

şi silvicultură

4,2 1,4 3,6 2,9 2,5 2,3 2,4 1,4 1,2 1,0

Transporturi 1,8 2,3 2,3 1,9 2,3 2,4 2,3 2,3 2,4 3,0

114

Destinaţiile cheltuielilor

publice1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

şi comunicaţii

Alte activităţi şi

servicii economice

2,3 3,3 0,5 1,0 1,2 1,2 1,5 1,5 0,5 0,5

Servicii publice si locuinţe

1,6 1,3 2,0 1,7 1,7 2,0 1,9 1,8 1,7 1,8

Mediu si ape

- 0,2 0,1 0,2 0,2 0,2 0,2 0,1 0,1 0,1

Cercetare ştiinţifică

0,2 0,6 0,9 0,6 0,5 0,6 0,4 0,3 0,3 0,2

Alte acţiuni 0,4 2,3 2,1 0,3 0,2 0,4 0,5 0,4 0,4 0,5Apărare 3,5 3,6 3,2 2,1 2,4 2,1 1,9 2,3 2,3 1,6

Autorităţi publice, Ordine

publică şi siguranţă naţională

1,1 2,1 2,3 2,3 2,8 2,8 2,6 2,2 2,9 3,4

Autorităţi publice

0,6 1,0 1,0 1,0 1,2 1,2 1,1 1,1 1,4 1,9

Ordine publică şi siguranţă naţională

0,5 1,1 1,3 1,3 1,6 1,6 1,5 1,1 1,5 1,5

Dobânzi şi alte

cheltuieli pentru datoria publică

- - 0,2 0,9 1,3 1,3 1,6 3,7 4,5 5,2

Sursa citată: Ibidem, pag. 186-187.

4.2. Structura cheltuielilor publice

Cheltuielile publice pot fi grupate, mai mult sau mai puţin convenţional, pentru o analiză în structură, astfel:

cheltuieli social-culturale: cheltuieli pentru învăţământ, cheltuieli pentru cultură şi artă, culte, activităţi sportive şi de tineret, cheltuieli pentru cercetarea ştiinţifică etc.;

cheltuieli pentru securitate sau protecţie socială: cheltuieli pentru sănătate, cheltuieli pentru indemnizaţia de şomaj, cheltuieli pentru pensii, cheltuieli pentru asistenţa socială etc.;

cheltuieli pentru apărare, siguranţă naţională şi ordine publică; cheltuieli pentru acţiuni economice;

115

cheltuieli pentru administraţia de stat etc.

4.2.1. Cheltuieli publice pentru învăţământ

Se suportă în principal din bugetul de stat şi bugetele locale. Cheltuielile aferente bugetului de stat se derulează prin Ministerul Educaţiei Naţionale, dar fonduri cu aceeaşi destinaţie pot primi şi Ministerul Industriei, Ministerul Apărării, Ministerul Agriculturii, pentru sistemul de învăţământ din instituţiile subordonate. Prin includerea instituţiilor de învăţământ preuniversitar în patrimoniul localităţilor, începând cu anul bugetar 2001 cheltuielile privind reparaţiile şi întreţinerea spaţiilor destinate acestui proces se suportă din bugetele locale.

Finanţarea învăţământului se face pe grade de învăţământ: preşcolar, primar, gimnazial, liceal, superior.

Cheltuielile se împart astfel:A. cheltuieli curente: salarii, burse, manuale, întreţinere;B. cheltuieli de capital: construirea de noi unităţi de învăţământ.În ţările dezvoltate, cheltuielile pentru învăţământ reprezintă între 11,3% şi 29% din

totalul cheltuielilor social-culturale. În raport cu totalul cheltuielilor publice, cele destinate învăţământului reprezintă între 6,8% şi 17,7%, în ţările dezvoltate şi între 14,1% şi 19,5%, în ţările în curs de dezvoltare.

În majoritatea ţărilor există două tipuri de învăţământ:1) învăţământ public, finanţat de la buget;2) învăţământ privat, care poate fi independent sau parţial subvenţionat de la

bugetul public (central şi local).Fondurile primite de la buget sunt completate cu venituri proprii ale unităţilor de

învăţământ, realizate din activitatea de cercetare ştiinţifică, închirieri de spaţii, venituri încasate din regie de cămin şi cantină, din ateliere şcolare etc.

Populaţia participă la finanţarea învăţământului în mod direct prin intermediul taxelor şcolare.

Agenţii economici pot susţine învăţământul prin sponsorizări sau donaţii, organizarea de cursuri de pregătire profesională a salariaţilor, acordarea de burse unor elevi sau studenţi.

Activitatea de învăţământ a beneficiat în ultimii ani şi de fonduri externe (de la Banca Mondială şi de la Uniunea Europeană) sub formă de ajutoare, credite rambursabile şi nerambursabile. De exemplu, pentru anul 2002 acestea din urmă au însumat 2.352 miliarde lei vechi, iar pentru 2003 – 1.564 miliarde lei vechi.

Expresia cea mai sintetică a eficacităţii cheltuielilor pentru învăţământ reprezintă contribuţia acestuia la creşterea economică.

Analiza cost-beneficiu în domeniul învăţământului porneşte de la considerarea acestuia ca o formă de investiţie, capabilă să producă venituri viitoare, atât individului, cât şi societăţii. În acest sens, se urmăreşte şi în domeniul învăţământului superior, realizarea unei apropieri de cerinţele pieţei, preconizându-se chiar apariţia unei concurenţe între instituţiile de învăţământ superior, cu respectarea strictă a calităţii şi flexibilităţii activităţilor specifice.

Evoluţia cheltuielilor publice pentru învăţământ, în ţara noastră, a cunoscut o situaţie total nesatisfăcătoare, înscriindu-se într-un volum ce a reprezentat un procentaj foarte redus din P.I.B., între 3 şi 4%. De exemplu, în anul 2002 fondurile publice totale pentru învăţământ au însumat 48.204,4 miliarde lei vechi, iar pentru 2003, 57.103,8 miliarde lei vechi. Pentru comparaţie cu alte ţări menţionăm că pentru aceeaşi perioadă Norvegia şi Danemarca au alocat 8,3% din P.N.B. iar Canada – 7,3%.

116

Merită menţionată aici Legea nr. 376/2004 privind bursele private, care permite întreprinzătorilor privaţi să participe cu fonduri proprii activitatea de învăţământ.

Bursa privată reprezintă sprijinul pentru studii acordat, în baza unui contract, de către o persoană juridică privată sau de către o persoană fizică unui beneficiar, care poate fi, după caz, elev, student, doctorand sau care urmează un program de pregătire postuniversitară într-o instituţie de învăţământ superior acreditată, din ţară sau din străinătate. Cuantumul lunar al bursei trebuie să acopere cel puţin masa, cazarea şi cheltuielile de întreţinere, fără a se situa sub nivelul salariului minim pe economie (3.300.000 lei pentru 2006).

Bursa privată se poate acorda pe baza unui contract, care cuprinde următoarele clauze pentru beneficiarul bursei:

îndeplinirea obligaţiilor de studiu; specificarea cuantumului bursei; durata pentru care se acordă bursa; eventuala obligaţie a beneficiarului de a lucra, la finalizarea studiilor (pe bază

de contract de muncă), pe o anumită perioadă de timp pentru firma care acordă bursa, pe un post corespunzător studiilor absolvite.

Bursa se poate acorda pe întreaga durată a studiilor sau numai pe o anumită perioadă, mai scurtă, prevăzută prin contract, iar în această perioadă se interzice ca beneficiarul să lucreze pentru cel care acordă bursa sau pentru o altă persoană fizică sau juridică, desemnată de acesta.

Sumele utilizate pentru acordarea burselor private trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru sponsorizări, şi anume:

să se încadreze în limita cotei de 3‰ din cifra de afaceri; să nu depăşească mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.Practic, aceste sume sunt nedeductibile fiscal. Persoanele fizice care desfăşoară activităţi independente, pot acorda burse private

în limita a 5% din baza de calcul a impozitului pe venit. De asemenea, angajaţii pot dispune asupra destinaţiei unei sume de până la 1% din impozitul pe venit anual, însă în acest caz legea practic nu are aplicabilitate. Ar trebui ca persoana fizică angajată să aibă un venit lunar impozabil de aproape 200.000.000 lei care să-i permită ca din impozitul aferent de 16% să poată acorda bursa privată.

Bursa privată nu se impozitează. Ea nu se poate acorda rudelor sau afinilor până la gradul 4 inclusiv.

4.2.2. Cheltuieli publice pentru cultură şi artă, culte şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret

Aceste activităţi contribuie la creşterea calităţii factorului uman şi la formarea personalităţii umane, şi anume:

a) crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural;b) cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi estetice;c) educaţia spirituală;d) menţinerea condiţiei fizice.Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt:1) instituţiile culturale (biblioteci, muzee, case de cultură, patrimoniul cultural,

presă, edituri etc.);2) instituţii artistice (teatre, filarmonici, case de filme);3) culte, acţiuni sportive şi de tineret, acţiuni pentru petrecerea timpului liber.

117

Activitatea desfăşurată de aceste instituţii se poate concretiza în anumite bunuri materiale (care au şi o valoare spirituală) cum sunt: cărţi, filme, discuri, picturi, sculpturi sau se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive (concerte, spectacole de teatru, operă, campionate sau concursuri sportive).

Realizarea serviciilor culturale, artistice, sportive se poate face în mod gratuit sau cu plată (taxe, tarife, preţuri) care nu acoperă întotdeauna valoarea de piaţă a serviciului respectiv.

În funcţie de subordonarea instituţiei respective, aceste activităţi se finanţează de la bugetul central sau bugetele locale (judeţ, oraş, comună).

O mare importanţă o au donaţiile şi sponsorizările ca resurse ce acoperă o parte din cheltuielile instituţiilor de artă, cultură sau activităţile sportive şi de tineret.

De asemenea, unităţile din cultură pot beneficia de finanţarea unor programe din fonduri europene.

În ţara noastră aceste cheltuieli au reprezentat întotdeauna un procentaj mai mic de 1% din P.I.B., ceea ce înseamnă foarte puţin.

În ultimii ani acest domeniu de activitate a trecut în cea mai mare parte în domeniul de competenţă a colectivităţilor locale care finanţează din bugetele locale acţiuni şi obiective de natură culturală care privesc: bibliotecile publice comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene, muzee şi teatre, instituţii profesioniste de spectacole şi concerte, şcoli populare de artă, cămine culturale, centre de conservare şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare, cultele religioase, activitatea sportivă şi de tineret.

În ţările dezvoltate aceste cheltuieli reprezintă 9%-12% din totalul cheltuielilor social-culturale şi între 1%-5% din PIB. În ţara noastră, în perioada 1990-1997, aceste cheltuieli s-au situat între 2,3% - 3,3% din totalul cheltuielilor social-culturale şi 0,4% - 0,5% din PIB.

4.2.3. Cheltuieli pentru securitate socială sau protecţie socială

4.2.3.1. Consideraţii generale

Art. 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la Convenţia Europeană asupra drepturilor omului din 1950, la Strasbourg, stabileşte că orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitate (protecţie) socială, în funcţie de resursele fiecărei ţări, pentru realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii sale.

Ideile din Declaraţia Universală au fost reformate în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, semnată la 7 decembrie 2000, la Nisa, şi, apoi de Constituţia Europeană, însumând într-un singur document întreaga arie a drepturilor, şi anume: drepturi civile, politice, economice şi sociale.

Totodată, Constituţia României prevede dreptul fiecărui membru al societăţii la protecţie socială, atunci când acesta se află în situaţie critică, fără să o poată depăşi prin eforturi proprii.

Protecţia sau securitatea socială cuprinde ansamblul acţiunilor întreprinse de stat pentru prevenirea, diminuarea şi înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale, evenimente care acţionează negativ asupra nivelului de trai al cetăţeanului.

Riscurile sociale pot fi de mai multe feluri:a) riscuri fizice, care afectează parţial sau total capacitatea de muncă

(invaliditatea, vârsta, handicapul etc);b) riscuri economice, care împiedică o persoană să exercite o activitate

producătoare de venit (şomajul);

118

c) riscuri sociale propriu-zise, care afectează în mod substanţial veniturile personale (familii cu mulţi copii, familii cu venituri mici, cheltuieli mari cu tratametele medicale etc.).

Sistemul naţional de protecţie socială din ţara noastră cuprinde două componente:

a. asigurările sociale obligatorii;b. asistenţa socială.

Sistemele de asigurări sociale obligatorii sunt următoarele:1. asigurările pentru şomaj;2. asigurările pentru sănătate;3. asigurările pentru pensii;

Ele au luat naştere în ţara noastră, ca de altfel în orice ţară, în baza unei solidarităţi sociale în faţa riscului.

Solidaritatea socială se manifestă ,deci, prin difuzarea asumării riscurilor la nivelul întregii societăţi, astfel încât oricine este în situaţia de a face faţă efectelor nedorite ale apariţiei unui eveniment sau unei acţiuni sociale să poată fi ajutat. Sistemele asiguratorii îi lasă însă pe dinafară pe toţi cei care nu au plătit o contribuţie, şi cel mai adesea, această categorie îi defineşte pe cei neincluşi în mod sistematic pe piaţa muncii.

De aceea, asistenţa socială reprezintă ultima şansă în sistemul de protecţie socială a individului. Acest sistem încearcă să recupereze toate persoanele sau familiile ce nu reuşesc să se descurce pe baza resurselor proprii sau prin combinarea acestora cu diferite resurse ale protecţiei sociale.

În România, Comisia Guvernamentală Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) plasează printre priorităţile sale în cadrul politicilor sociale ale Guvernului combaterea excluziunii sociale şi totodată promovarea incluziunii sociale.

Excluziunea socială reprezintă fenomenul de plasarea a unei persoane sau familii în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulării de privaţiuni sau unui stil de viaţă individual (colectiv) ce marginalizează şi având şanse reduse de reinserţie (incluziune socială) într-o viaţă socială normală.

Primele trei subsisteme ale sistemului naţional de protecţie socială au la bază contribuţiile obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor, care constituie şi alimentează lunar fondurile destinate funcţionării lor.

Aceste contribuţii pot fi clasificate astfel, în funcţie de instituţiile statului, care le administrează:

a. contribuţii administrate de organele fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare fiscală:

1. contribuţii sociale care constituie venituri ale Bugetului Asigurărilor Sociale :- contribuţii de asigurări sociale (CAS);- contribuţii de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale

(FNUASS);- contribuţii de asigurări pentru şomaj;- contribuţii pentru asigurări sociale de sănătate;- contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii;

2. contribuţii care constituie venituri ale Bugetului de Stat:- vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap neîncadrate;- taxa de timbru social;- taxa asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii;- contribuţia agenţilor economici din veniturile realizate în domeniul aviaţiei civile;

b. contribuţii administrate de alte autorităţi sau instituţii publice:-comisionul pentru păstrarea, completarea, verificarea şi certificarea înregistrărilor în carnetele de muncă;

119

- contribuţia la Fondul pentru mediu;- contribuţia la fondurile de protecţie ale asiguraţilor;- contribuţia la Fondul Cultural Naţional;- contribuţia la Fondul Cinematografic Naţional;c. contribuţii administrate de persoane juridice de drept public: - contribuţia la Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar.

4.2.3.2. Asistenţa socială

Subsistemul asistenţei sociale nu este organizat unitar, existând o serie de paralelisme la nivel central şi local (inclusiv judeţean), fapt ce generează un conflict perpetuu de competenţe şi o insuficientă finanţare a activităţilor atât din bugetul de stat, cât şi de la bugetele locale. În ultimii ani, la finanţarea programelor sociale a contribuit şi societatea civilă, prin donaţii şi sponsorizări.

Conform Legii nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socală, asistenţa socială ca şi componentă a sistemului de protecţie socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.

Asistenţa socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, din cauza unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să-şi asigure nevoile sociale şi să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru integrarea socială. În categoria acestor persoane denumite generic defavorizate includem: familii şi persoane în vârstă şi fără venituri sau cu venituri mici, familii sărace cu mulţi copii, familii cu persoane bolnave, persoane cu handicap, invalizi, copiii străzii etc.

Conform Legii nr. 705/2001, instituţiile publice care au responsabilităţi în domeniul asistenţei sociale, menţionăm:

a. La nivel central:1. Departamentul de Politici Socale, înfiinţat prin H.G. nr. 605/2002, în

subordinea primului ministru, în cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Obiectul său de activitate îl constituie elaborarea şi coordonarea integrată a politicilor sociale ale Guvernului, în strânsă colaborare cu ministerele şi alte organe de specialitate la nivel central, cu asociaţiile profesionale, cu sindicatele, cu agenţii economici, cu instituţii de specialitate guvernamentale şi neguvernamentale;

2. Comisia antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale, înfiinţată prin H.G. nr. 705/2002 sub autortatea primului ministru. Comisia implementează Planul naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale şi monitorizează aspectele privind sărăcia şi incluziunea socială, sprijinind autorităţile locale în aplicarea unor programe în acest sens;

3. Comisia interministerială privind asistenţa socială, înfiinţată prin H.G. nr. 773/2002 şi funcţionează pe lângă Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, ca organism consultativ, fără personalitate juridică;

4. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale care elaborează politica de asistenţă socială a Guvernului, stabileşte strategia naţională în domeniu şi promovează drepturile familiilor şi persoanelor defavorizate;

b. La nivel teritorial:1. Direcţiile generale de muncă şi solidaritate socială judeţene, ca

organisme de specialitate ale MMSS. Aceste organisme stabilesc, în

120

condiţiile legii, drepturile de asistenţă socială şi plata acestora, precum şi acordarea facilităţilor reglementate de lege;

2. Consiliile judeţene, care au în subordine o direcţie generală cu atribuţiuni în următoarele domenii: protecţia copilului; protecţia persoanelor cu handicap; consultanţă şi planificare familială;

3. Consiliile locale ale municipiilor şi oraşelor, care organizează compartimente de asistenţă socială. Consiliile comunale au obligaţia să angajeze un funcţionar public pe probleme de asistenţă socială.

Instituţiile centrale, în parteneriat cu cele locale asigură, pe de o parte prestaţii sociale în bani şi în natură, iar pe de altă parte servicii de asistenţă socială.Dintre prestaţiile sociale menţionăm:

a. Alocaţiile familiale, se acordă familiilor cu copii şi au în vedere, în principal, naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor. Cuprindem aici următoarele alocaţii: alocaţia de stat pentru copii reglementată prin Legea nr. 61/1993, se

acordă pentru copiii în vârstă de până la 16 ani sau 18 ani, dacă urmează o formă de învăţământ (în sumă de 40 lei pentru anul 2008), asigurată de următoarele instituţii:

Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei (HG nr 591/1993), pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 0 – 7 ani şi, respectiv 14 – 16 ani, dacă nu urmează o formă de învăţământ;

Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pentru copiii între 7 şi 18 ani care urmează o formă de învăţământ;

Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale, pentru elevii din unităţile acestor ministere;

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de la nivelul consiliului judeţean, pentru copiii cu handicap sau care sunt încadraţi în gradul I şi II de invaliditate;

alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală reglementate prin Legea nr. 41/2004, completată cu HG nr. 1763/2005 care se asigură pentru aproximativ 1.000.000 de familii, cu referire la familiile sărace cu mai mulţi copii şi la familiile monoparentale cu mai mulţi copii.

Prin familie monoparentală se înţelege familia formată dintr-o persoană singură (necăsătorită, văduvă sau divorţată) şi copiii în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta.

Alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere a familiilor monoparentale sunt forme de sprijin cu destinaţie specială acordate din bugetul de stat şi nu se iau în considerare la stabilirea altor drepturi şi obligaţii. Deşi se asigură de la bugetul de stat, aceste sume se distribuie prin MMSSF. Cheltuielile administrative pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor şi stabilirea drepturilor la alocaţia familială complementară sau alocaţia de susţinere se suportă din bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale respective;

indemnizaţia de naştere, care se acordă pentru fiecare copil născut, începând cu cel de-al doilea până la cel de-al patrulea inclusiv. Pentru anul 2006 cuantumul este de 1.900.000 lei plătiţi de primăria din raza localităţii de domiciliu. Dosarul se întocmeşte la primărie şi se avizează de Direcţia muncii;

indemnizaţia pentru susţinerea familiei în vederea creşterii copilului conform OUG nr. 148/2005. Ordonanţa are în vedere îmbunătăţirea

121

echilibrului social-economic al familiei, prevăzută şi în documentele de poziţie întocmite în urma negocierilor de aderare la Uniunea Europeană – pentru susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, în scopul stimulării creşterii natalităţii şi diminuării fenomenului de abandon al copiilor.

Conform Ordonanţei, începând cu 1 ianuarie 2006, persoanele care, în ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale (din salarii, din activităţi independente, din activităţi agricole) supuse impozitului pe venit, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, iar în cazul copilului cu handicap, în vârstă de până la 3 ani, precum şi o indemnizaţie lunară în cuantum de 800 lei din care 600 reprezintă indemnizaţia lunară iar 200 alocaţia copilului.

Dacă în această perioadă beneficiarii acestor drepturi realizează venituri profesionale, indemnizaţia de mai sus se suspendă şi se acordă un stimulent de 300 lei (RON) în 2006, iar începând cu 1 ianuarie 2007, de 100 lei (RON).

Pentru perioada cât beneficiază de concediul pentru creşterea copilului până la 2 ani sau a copilului cu handicap în vârstă de până la 3 ani (întrucât pe această perioadă contractul de muncă se suspendă), contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate se calculează, prin aplicarea cotei prevăzute de lege, asupra sumei reprezentând valoarea a două salarii de bază minime brute pe ţară şi se suportă de la bugetul de stat. Celelalte contribuţii sociale obligatorii (şomaj şi pensii) nu se datorează (O.G. nr. 148/2005).

De asemenea, indemnizaţia respectivă, fiind venit neimpozabil, asupra ei nu se calculează impozitul pe venit în cuantum de 16%.

Concediul pentru creşterea copilului se solicită de către persoana îndreptăţită de la angajatorul unde îşi desfăşoară activitatea. Totodată, persoana îndreptăţită, va solicita mai departe indemnizaţia pentru creşterea copilului, de la primăria localităţii de domiciliu sau reşedinţă.

Indemnizaţia lunară de 800 lei RON se acordă pentru fiecare din primele trei naşteri survenite după 1 ianuarie 2006, inclusiv (fără a se lua în considerare numărul naşterilor anterioare acestei date) sau pentru primii trei copii adoptaţi. În situaţia naşterii gemenilor, se va primi câte 800 RON indemnizaţie, pentru fiecare dintre aceştia, oricare ar fi numărul lor.

Direcţiile teritoriale de muncă şi asistenţă socială au obligaţia calculării şi achitării indemnizaţiilor către beneficiari; b. Ajutoare sociale sub forma prestaţiilor acordate în bani şi în natură persoanelor şi familiilor ale căror venituri încasate sunt sub nivelul venitului minim garantat, nivelul lor fiind prevăzut anual prin ordin al ministrului.

Fondurile necesare se suportă din bugetele locale, pentru un număr de aproximativ 480.000 de familii şi persoane singure care beneficiază de acest sprijin. Pentru soţiile militarilor în termen se acordă un ajutor social de 1.950.000 lei (195 RON) prin MAPN, din bugetul de stat, dacă are copii în întreţinere sau este încadrată în gradele de invaliditate I sau II;

c. Ajutoare speciale acordate persoanelor cu deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau mentale. Includem aici indemnizaţia pentru persoanele cu handicap, în proporţie de 50% din salariul minim brut pe economie (540 lei începând cu 1 decembrie 2008);

Serviciile sociale se acordă la domiciliu, în instituţii specializate de zi sau în instituţii rezidenţiale.

Serviciile sociale pot fi de două feluri: servicii de asistenţă socială şi servicii de îngrijire social-medicală.

Serviciile de asistenţă socială au drept obiectiv refacerea şi dezvoltarea capacităţilor individuale şi ale celor familiale necesare pentru a depăşi cu forţe proprii situaţiile de dificultate. Ele sunt servicii profesionalizate şi sunt efectuate de persoane cu calificare în domeniu, constând, în principal, în informare, consiliere, terapie individuală şi colectivă. Aceste servicii se acordă la domiciliu, în familie şi în comunitate. Exemplificăm:

122

1. Pentru protejarea intereselor superioare ale copilului a fost aprobată O.U.G. nr. 25/1997, potrivit căreia copilul poate fi adoptat de familii sau persoane care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a acestuia. Condiţiile şi garanţiile sunt constatate de Comisia pentru protecţia copilului şi tot aceasta comisie eliberează atestatul prin care familia sau persoana este aptă să adopte. Comisia are obligaţia să urmărească pe o perioadă de cel puţin doi ani, după încuviinţarea adopţiei, evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii adoptivi;

2. Prin O.U.G nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998 privind protecţia copilului aflat în dificultate, se prevede că orice copil care, temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său familial sau acest mediu nu este indicat pentru creşterea şi dezvoltarea sa armonioasă, are dreptul la protecţie şi ajutor special din partea comunităţii, prin grija administraţiei publice locale.

La nivel local, ocrotirea copilului se realizează de serviciile de specialitate, care desfăşoară activităţi în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului, în subordinea consiliilor judeţene şi ale consiliilor locale municipale şi orăşeneşti.

Aceste servicii funcţionează sub mai multe forme:- centre de plasament de tip familial;- centre de primire a copilului cu deviere comportamentală de tip penal;- centre maternale;- servicii de orientare şi sprijin pentru reintegrarea socială a copilului

delicvent;- centre de resurse pentru prevenirea abuzurilor asupra copilului;

3. Prin Legea nr. 208/1997 privind cantinele de ajutor social s-a extins paleta categoriilor de populaţie care pot beneficia de masă socială, şi anume:- persoanele şi familiile care beneficiază de ajutor social şi care au un venit

lunar sub nivelul minim garantat;- pensionarii;- invalizii şi bolnavii cronici etc.

Serviciile de îngrijire social-medicale sunt acordate persoanelor care, fără acestea, temporar sau permanent, din cauza unor afecţiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale, se află în imposibilitatea desfăşurării unei vieţi demne, precum şi persoanelor care suferă de boli incurabile în ultimă fază. Aceste servicii se acordă de personal specializat. Exemplu:

1. Servicii specializate pentru copii în centrele de plasament, în centre pentru copii cu handicap grav, pentru copii cu probleme psiho-sociale etc.;

2. Servicii specializate pentru persoanele adulte cu handicap în instituţii speciale, conform Legii nr. 519/2002, sub forma centrelor de îngrijire şi terapie ocupaţională, centre de recuperare şi abilitare etc.;

3. Servicii specializate pentru persoanele vârstnice, conform Legii nr. 17/2000, astfel:

- evaluarea situaţiei persoanelor vârstnice care necesită sprijin, sub forma unor anchete sociale;

- îngrijire temporară la domiciliu;- îngrijire temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice;- îngrijire în centre de zi, cluburi pentru vârstnici etc.De remarcat faptul că, guvernele ţărilor occidentale au început să renunţe treptat

la prestaţiile băneşti cu caracter universal (alocaţii şi ajutoare sociale), care reprezentau venituri complementare la salarii, pensii modeste, şi ajutoare de şomaj, îndreptându-şi

123

atenţia spre acordarea de servicii sociale, la care au acces persoanele aflate în dificultate.

Acest nou mod de abordare a problematicii sociale a condus la satisfacerea operativă a nevoilor individuale primare, cu costuri mai reduse, la asigurarea coeziunii sociale şi la integrarea serviciilor sociale comunitare în condiţiile de viaţă ale celor asistaţi.

În aceste condiţii, fondurile dirijate de la bugetul central sau prin programe externe, trebuie să fie utilizate cu mare eficienţă de către administraţia publică locală – pentru care, asemenea programe, trebuie să constituie o prioritate civică.

Aceste servicii sociale trebuie descentralizate în totalitate la nivelul administraţiei locale, care, pe lângă abilităţile necesare ce trebuie prevăzute clar într-o singură lege, să primească şi fondurile necesare corespunzătoare, prevăzute anual prin legea bugetului, indiferent dacă fondurile respective sunt transferate de la bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat. Această precizare este absolut necesară, deoarece bugetele locale nu pot asigura doar din resursele proprii întreaga finanţare a serviciilor sociale. Totodată, s-ar elimina paralelismele, s-ar stabili competenţe şi răspunderi clare, iar calitatea serviciilor ar creşte.

Dar pentru aceasta, ne trebuie nu doar specialişti, ci şi oameni politici ancoraţi în realitatea europeană, cu un înalt spirit civic şi cu dorinţa de a rezolva problemele comunităţii.

În final, putem concluziona, afirmând că este necesar ca, pe viitor, acest subsistem de protecţie socială, denumit asistenţă socială să se reorganizeze pe cele două componente ale sale:

1. plata drepturilor pentru persoanele aflate în dificultate (sub forma alocaţiilor şi ajutoarelor sociale);

2. asigurarea serviciilor sociale.

4.2.3.3. Cheltuielile publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un profund caracter social, făcând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare.

Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare, precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitarea accidentelor şi de educaţie sanitară. Ocrotirea sănătăţii este un serviciu public cu caracteristici deosebite. În primul rând, trebuie recunoscută necesitatea accesului tuturor indivizilor la protecţie sanitară. În al doilea rând, trebuie ţinută seama de imprevizibilitatea riscurilor şi de amploarea lor, de efectele colective multiple cu influenţe negative (îmbolnăviri, epidemii) sau pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor prin vaccinări).

Sunt cunoscute două sisteme principale de finanţare a sănătăţii, practicate în ţările dezvoltate, şi anume:

1) Sistemul german, iniţiat de cancelarul Bismark în anul 1883, care se caracterizează prin faptul că se bazează pe cotizaţii obligatorii suportate,de către trei părţi: angajator, angajat şi stat. Aceste cotizaţii sunt mobilizate de instituţii speciale (case de asigurări de boală). Pacienţii nu plătesc nimic pentru consultaţii şi tratamente deoarece aceste case de asigurări încheie contracte cu prestatorii (medici, specialişti, farmacii) şi suportă cheltuielile respective.

În acest sistem există o separare între sistemul ambulatoriu de îngrijiri medicale şi cel spitalicesc. Astfel: primul este în întregime privat, medicii negociind cu casele de asigurări finanţarea şi suma onorariilor pentru consultaţii, iar cel de-al doilea are un pronunţat caracter public şi personalul medical din spitale este salarizat de stat.

124

Raportul dintre finanţarea bugetară şi finanţarea prin cotizaţii este de 3/1 (75% şi 25%). Acest sistem se bazează pe o largă autonomie, este specializat şi permite concurenţa. El reprezintă practic, o primă structură de cooperare între clase sociale cu interese antagonice (muncitori şi capitalişti), acoperind categorii relativ reduse de populaţie, în special muncitorii stabili din fabrici.

Adoptarea acestui sistem nu a fost motivată de principiul solidarităţii sociale, ci mai degrabă din raţiuni de ordin politic, şi anume: menţinerea diferenţelor de clasă fără explozii sociale şi stimularea loialităţii indivizilor faţă de monarhie.

Sistemul lui Bismerk s-a extins ulterior în toată Europa Occidentală devenind modelul alternativ la sistemul de asigurări anglo-saxon susţinut de lordul Beveridge.

2) Sistemul englez, iniţiat de lordul Beveridge, în 1942, oferă posibilitatea îngrijirilor medicale gratuite pentru toţi indivizii, statul finanţând integral ocrotirea sănătăţii prin Sistemul Naţional de Sănătate. Este un sistem bazat pe resurse financiare care provin din impozite.

Pacienţii nu plătesc nimic, dar au obligaţia de a se înscrie la un medic, acesta primind remuneraţia de la Sistemul Naţional de Sănătate, pe baza unui contract încheiat. Statul finanţează în procent de 85%, iar 15% alte fonduri (ex: pacienţii suportă parţial costul medicamentelor).

În România, începând din anul 1998 s-a introdus sistemul asigurărilor sociale de sănătate, care are caracter obligatoriu şi funcţionează descentralizat. Acest sistem are la bază principiul solidarităţii, după modelul german conform căruia plăteşte unul şi beneficiază mai mulţi. În aceste condiţii, conform principiului solidarităţii, peste 4,5 milioane cetăţeni români plătesc pentru asistenţa medicală oferită întregii populaţii. Din cei peste 4,5 milioane contribuabili, peste 2 milioane plătesc de două sau de mai multe ori cotizaţia (în funcţie de numărul locurilor de muncă) şi primesc aceleaşi servicii ca şi ceilalţi. Considerăm că este o nedreptate privind multipla impunere pe mai multe locuri de muncă a contribuabililor, încălcându-se grav principiul echităţii impunerii. Pe lângă problemele reale din sistemul sanitar din România, există şi o indisciplină a autorităţilor în privinţa gestionării fondurilor constituite în acest sens. Aceştia fac angajamente de plată peste limita ce cheltuieli aprobată prin buget, iar la momentul scadenţei aceste cheltuieli se plătesc din prevederile bugetare ale anului următor. Însă, din Trezorerie banii nu pleacă pentru că depăşesc limita de cheltuieli aprobată pe anul în curs, determinând în felul acesta un blocaj financiar între Casa de Asigurări de Sănătate şi instituţiile publice din sistemul de sănătate.

În acest sistem, sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt asigurate din următoarele fonduri:

A. Fondul naţional de sănătate, care reprezintă peste 2/3 din cheltuielile publice pentru sănătate. Acest fond se constituie pe două niveluri: Fondul Casei Naţionale pentru Asigurări de Sănătate şi fondul caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti. Aceste fonduri se constituie din contribuţii egale ale persoanelor fizice şi juridice, reprezentând 5,5 % asupra venitului brut şi respectiv 5,5% asupra fondului de salarii lunar conform Legii nr.95/2006.

Începând cu 01.12.2008, Legea nr. 95/2006 este modificată prin Legea 388/2007 care stabileşte următoarele procente: 5,5% asupra venitului brut al salariatului şi respectiv 5,2% asupra fondului de salarii lunar al angajatorului.

De asemenea, Legea nr. 95/2006 face referire la următoarele categorii de asiguraţi:

- persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să-şi asigure sănătatea contribuie cu cota de 6,5% aplicată la venitul impozabil realizat;

- lugrătorii migranţi care îşi păstrează domiciliul sau reşedinţa în România, contribuie cu o cotă de 6,5% aplicată veniturilor obţinute în străinătate;

125

- persoanele care se asigură facultativ virează o cotă de 13,5% aplicată la valoarea a două salarii minime pe economie;

- pentru beneficiarii de indemnizaţie de şomaj, Bugetul Asigurărilor pentru Şomaj va suporta contribuţia de 5,5% aplicată asupra indemnizaţiei de şomaj.

În aceste asigurări sunt cuprinşi, deci, în mod obligatoriu, toţi cetăţenii, în baza unui contract de prestări de servicii.

Sunt cuprinse obligatoriu în sistemul de asigurări de sănătate, fără plata contribuţiei, următoarele categorii de persoane:

1) copiii şi tinerii până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă;

2) persoanele care satisfac serviciul militar;3) persoanele cu handicap, care nu realizează venituri din muncă sau se află

în grija familiei;4) persoanele care se află în concediu medical (menţionate la lit. g)) sau în

concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau a copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

5) persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest preventiv;

6) soţia, soţul, părinţii şi bunicii, fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate.

Dacă unele persoane prevăzute în categoriile de mai sus realizează şi alte venituri decât cele pentru care sunt asigurate, fără plata contribuţiei, vor plăti contribuţia de 5,5% calculată asupra acestor venituri.

Calitatea de asigurat se dovedeşte cu carnetul de asigurări sociale de sănătate.Fondul naţional de sănătate se utilizează pentru:1) plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate;2) cheltuieli de administrare şi funcţionare a caselor de asigurări de sănătate, într-o

cotă de cel mult 5%;3) fondul de redistribuire, în cotă de 7% virat de casele judeţene la CNAS;4) fondul de rezervă, în cotă de 5%.

B. Bugetul de stat şi bugetele locale care finanţează acţiuni privind:1) lucrări de investiţii pentru construirea de noi unităţi medico-sanitare şi pentru

aparatură medicală de mare performanţă;2) pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă

naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă.

C. Fondul special pentru sănătate constituit în afara bugetului de stat, pe seama unor taxe, şi anume:

1) 12% din valoarea încasată din acţiuni publicitare pentru ţigări şi băuturi alcoolice;

2) 2% din adaosul comercial practicat la produsele din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice, de comercianţii care realizează venituri din vânzarea acestor produse;

3) Venituri ale policlinicilor cu plată, taxe pentru examene medicale etc.

Conform OUG nr 158/2005, începând de la 1 ianuarie 2006, alături de cele trei fonduri de finanţare a sănătăţii funcţionează Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru concedii şi indemnizaţii (FNUASS) care se constituie astfel:

persoanele juridice şi persoanele fizice care au calitatea de angajator vor vira o cotă de 0,85% aplicată la fondul de salarii lunar realizat;

instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj, va vira o cotă de 0,85% aplicată la drepturile reprezentând indemnizaţia lunară de şomaj;

126

aceeaşi cotă de 0,85% aplicată asupra veniturilor lunare brute o vor vira şi persoanele fizice care nu se află în una din situaţiile prevăzute mai sus, dar sunt:

asociaţi, comanditari sau acţionari; administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare ori

de management; membrii asociaţiei familiale; persoane fizice care desfăşoară activităţi independente.

Din FNUASS se finanţează următoarele categorii de concedii şi indemnizaţii: concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă,

cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii; concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea

capacităţilor de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale, care se finanţează în continuare conform Legii nr. 346/2002 din bugetul asigurărilor sociale de stat (Fondul pentru asigurări de accidente de muncă şi boli profesionale – FAAMBP);

concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate; concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav; concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.

Excedentele anuale aferente acestui fond, rezultate ca urmare a depăşirii cheltuielilor de către venituri se reportează în anul următor.

Eventualele deficite înregistrate pe parcursul execuţiei bugetare şi deficitul anual rezultat se acoperă din disponibilităţile înregistrate în anii precedenţi.

Pentru acordarea concediilor şi indemnizaţiilor este obligatoriu un stagiu minim de cotizare de 6 luni realizat în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical.

Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul urgenţelor medico-chirurgicale, tuberculozei, bolilor infecto-contagioase din grupa A (stabilită prin HG), neoplaziilor şi SIDA.

Asiguraţii beneficiază de concedii şi indemnizaţii, în baza certificatului medical eliberat de medicul curant, conform legii.

1. Concediul şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă.

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:a) de către angajator, în funcţie de numărul de angajaţi avut la

data ivirii incapacităţii temporare de muncă a asiguratului, astfel: până la 20 de angajaţi, din prima zi până în a 7-a zi de incapacitate

temporară de muncă; între 21 - 100 de angajaţi, din prima zi până în a 12-a zi de incapacitate

temporară de muncă; peste 100 de angajaţi, din prima zi până în a 17-a zi de incapacitate

temporară de muncă;b) din bugetul FNUASS, începând cu:

ziua următoare celor suportate de angajator, conform literei a) şi până la data încetării incapacităţii temporare de muncă a asiguratului sau a pensionării acestuia;

prima zi de incapacitate temporară de muncă în cazul persoanelor care nu au nici calitatea de angajat şi nici cea de şomer (precizate anterior).

Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei, pentru fiecare tip de afecţiune, este de cel mult 183 zile (6 luni) în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire.

127

Începând cu a 90-a zi concediul se poate prelungi până la 183 zile, cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale.

Durata concediului şi a indemnizaţiei este mai mare (între 1 şi 2 ani) în cazul unor boli speciale cum ar fi: tuberculoză, boli cardio-vasculare, SIDA, neoplazii etc.

Medicul expert al asigurărilor sociale poate prelungi concediul medical peste 183 zile, pentru cel mult 90 zile, în raport cu evoluţia cazului şi cu rezultatele operaţiunilor de recuperare. În caz contrar, el poate opta pentru cea de-a doua variantă – pensionarea de invaliditate a asiguratului.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei se determină prin aplicarea cotei de 75% asupra bazei de calcul prevăzută de lege, pentru fiecare categorie de contribuabil. În cazul bolilor speciale, menţionate anterior cuantumul indemnizaţiei este de 100% din baza de calcul.

2. Concediile şi indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.

În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, angajaţii pot beneficia de:

indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă; concediu şi indemnizaţie pentru carantină; tratament balnear, în conformitate cu programul individual de

recuperare.Indemnizaţia se acordă la propunerea medicului curant, cu avizul medicului expert

al asigurărilor sociale, pentru cel mult 90 zile în ultimele 12 luni anterioare primei zile de concediu, în una sau mai multe etape.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru reducerea timpului de muncă este egal cu diferenţa dintre baza de calcul stabilită conform legii şi venitul salarial brut realizat de asigurat prin reducerea timpului normal de muncă, fără a depăşi 25% din baza de calcul.

Concediul şi indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin certificatul medical eliberat de direcţia de sănătate publică. Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei reprezintă 75% din baza de calcul.

Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90 zile consecutive beneficiază de tratament balnear şi de recuperarea capacităţii de muncă, pe baza prescripţiilor medicale, cu sau fără contribuţie personală, conform legii. Durata tratamentului balnear este de 15-21 zile, în funcţie de tipul afecţiunii şi de natura tratamentului şi se stabileşte de către medicul expert al asigurărilor sociale. Programul individual de recuperare este obligatoriu şi se realizează în unităţi sanitare specializate aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate. În această perioadă, asiguraţii sunt supuşi reexaminării medicale, în funcţie de rezultatele constatate de medicul expert.

3. Concediul şi indemnizaţia de maternitate.Asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de 126 zile

calendaristice (din care 63 zile concediu pentru sarcină, înainte de naştere şi 63 zile concediu pentru lăuzie, după naştere), perioadă în care beneficiază de indemnizaţia de maternitate. Cele două concedii se pot compensa între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 zile calendaristice.

De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care nu mai au calitatea de asigurat (din motive neimputabile lor), dacă nasc în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de asigurat.

128

Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină, începând cu luna a 9-a de sarcină.

În situaţia copilului născut mort sau în situaţia în care acesta moare în perioada concediului de lăuzie, indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată perioada acestuia.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul stabilită conform legii.

4. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav.Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în

vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Beneficiază de indemnizaţie, opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii poate beneficia de indemnizaţie şi asiguratul care a fost numit tutore.

Indemnizaţia se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de familie sau, după caz, a certificatului pentru persoanele cu handicap.

Durata de acordare a indemnizaţiei este de maxim 45 zile calendaristice pe an pentru un copil, cu excepţia cazurilor unor boli speciale sau unor intervenţii chirurgicale când durata concediului medical este stabilită de medicul curant.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul.

5. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal.Dreptul la concediu de risc maternal se acordă în condiţiile prevăzute de OUG nr.

96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004. Pe durata concediului de risc maternal se acordă o indemnizaţie care reprezintă 75% din baza de calcul.

Atât concediul cât şi indemnizaţia de risc maternal se acordă fără condiţia de stagiu de cotizare.

Beneficiază de acest drept femeile care se află în una din următoarele situaţii: sunt gravide, sunt mame, sunt lăuze ori alăptează şi care au calitatea de angajat cu contract individual de muncă. Nu beneficiază de aceste drepturi persoanele care prestează activităţi independente şi nici persoanele aflate în şomaj. Persoanele care solicită protecţia maternităţii la locul de muncă vor trebui să-şi dovedească starea de maternitate şi necesitatea protecţiei speciale cu documente emise de medicul de familie sau medicul curant. Ele nu vor putea primi aceste drepturi simultan cu alte concedii şi indemnizaţii.

Medicul de medicina muncii este cel în drept să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile de risc maternal la locul de muncă al persoanei care solicită de la angajator acest lucru.

Angajatorul poate lua una din următoarele măsuri prevăzute de lege: să modifice orarul de lucru al angajatei; să modifice condiţiile la locul de muncă; să repartizeze angajata la alt loc de muncă; să acorde concediul de risc maternal şi indemnizaţia respectivă.

4.2.3.4. Cheltuieli pentru asigurările de şomaj

În România fenomenele de pe piaţa muncii sunt reglementate prin Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu completările şi modificările ulterioare.

129

Măsurile prevăzute de prezenta lege au drept scop realizarea următoarelor obiective:

prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia; încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor aflate în căutarea

unui loc de muncă; sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate

ale populaţiei; asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii; stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă; stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în

căutarea unui loc de muncă; îmbunătăţirea structurii ocupării forţei de muncă, pe ramuri economice

şi zone geografice; creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale

care se produc în economia naţională; protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.La nivel naţional şi teritorial situaţiile şi evoluţiile de pe piaţa muncii sunt

monitorizate, în principal, cu ajutorul unui sistem de indicatori statistici privind: resursele de muncă, din care:

populaţia activă; populaţia ocupată; numărul şomerilor;

locurile de muncă vacante; indemnizaţia de şomaj; rata şomajului; populaţia ieşită din şomaj prin ocupare, precum şi prin părăsirea pieţei

muncii.Sistemul de indicatori statistici şi metodologia de calcul a acestora se stabilesc de

Institutul Naţional de Statistică, în colaborare cu Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are obligaţia, trimestrial şi anual, să facă publici indicatorii statistici privind piaţa muncii.

Angajatorii au obligaţia să comunice AJOFM locurile de muncă vacante, în termen de 5 zile lucrătoare de la vacantarea acestora.

Clasificarea ocupaţiilor din România este sistemul de identificare, ierarhizare, codificare a ocupaţiilor din economie, care se elaborează MMSSF în colaborare cu INS, cu alte ministere şi instituţii publice interesate şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, după care se publică în Monitorul Oficial al României.

Utilizarea Clasificării ocupaţiilor din România este obligatorie la completarea documentelor oficiale.

Potrivit Legii nr. 76/2002, actualizată, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, este şomer persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minim 16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;

b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei munci;

c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni potrivit legii;

d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar găsi un loc de muncă;

130

e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege.

Tot Legea nr.76/2002, modificată prin Legea nr. 180/2004, mai face următoarele precizări:

1. stagiul de cotizare reprezintă perioada în care s-a plătit contribuţia de asigurări pentru şomaj atât de către asigurat, cât şi de angajator sau, după caz, numai de către asigurat;

2. asigurat este persoana fizică ce realizează venituri, potrivit legii, şi este asigurată pentru riscul pierderii locului de muncă, prin plata contribuţiei de asigurări pentru şomaj;

3. indemnizaţie de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor absolvenţilor instituţiilor de învăţământ şi militarilor care au efectuat stagiul militar şi care nu s-au putut încadra în muncă.

În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii următoarele categorii de asiguraţi:

persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de muncă sau persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţie civilă de prestări de servicii şi care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu 9 salarii minime brute pe ţară;

funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza actului de numire;

persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;

militarii angajaţi pe bază de contract; persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator; alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit

legii şi care nu se regăsesc în una din situaţiile de mai sus.Se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile prezentei legi

următoarele categorii de persoane: asociat unic sau asociaţi; administratori care au încheiat contracte potrivit legii; persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; membri ai asociaţiei familiale; cetăţeni români care lucrează în străinătate, conform legii etc.

Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din următoarele surse:

a) contribuţiile angajatorilor şi ale persoanelor juridice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii, asimilate angajatorului cu o cotă de 1% asupra fondului de salarii, iar de la 01.12.2008, 0,5% conform Legii 387/2007;

b) contribuţiile individuale ale persoanelor care au un contract individual de muncă (în cotă de 0,5% din salariul lunar tarifar);

c) contribuţiile datorate de persoanele care încheie un contract de asigurare pentru şomaj într-o cotă de 1,5% asupra venitului asigurat, iar de la 01.12.2008 o cotă de 1% conform Lg. 387/2007;

d) venituri din alte surse.În cazul în care sursele de mai sus nu acoperă finanţarea cheltuielilor, deficitul

bugetar se acoperă prin subvenţii de la bugetul de stat.Constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj

se realizează prin trezoreria statului.

131

Disponibilităţile băneşti înregistrate la finele anului de bugetul asigurărilor pentru şomaj se reportează şi se utilizează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.

Veniturile din alte surse ale bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie, în principal, din:

1) dobânzi;2) majorări pentru neplata la termen a contribuţiilor;3) restituiri ale creditelor acordate în baza legii;4) taxe încasate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă din

activitatea de formare profesională şi cele pentru acreditarea furnizorilor de servicii de ocupare a forţei de muncă;

5) penalităţi, amenzi şi alte sume prevăzute de lege.Pentru neplata contribuţiilor datorate la termenele prevăzute de lege se aplică

majorări de întârziere şi dacă nici acestea nu sunt plătite, A.N.O.F.M. va proceda la aplicarea măsurilor de executare silită prevăzute de lege.

Sunt asimilate şomerilor, persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:1) sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 18 ani, care

într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;

2) sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap sau sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de 16 ani, care, în cazuri justificate, sunt lipsite de susţinători legali sau ai căror susţinători legali dovedesc că sunt în imposibilitatea de a presta obligaţia legală de întreţinere datorată minorilor;

3) sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrate în muncă şi care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării la vatră nu s-au putut încadra în muncă.

Indemnizaţia de şomaj se acordă diferenţiat şomerilor, în funcţie de stadiul de cotizare, astfel:

pentru 6 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar nu mai puţin de un an;

pentru 9 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi 10 ani;

pentru 12 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este în sumă fixă, neimpozabilă, lunară,

reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de până la 3 ani.

Pentru cei cu un stagiu de cotizare mai mare, la suma prevăzută mai sus, se adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei cote procentuale diferenţiate, în funcţie de stagiul de cotizare, astfel:

a) 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani;b) 5% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani;c) 7% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 10 ani;d) 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 ani.Pentru persoanele care au fost asigurate în baza unui contract de asigurare pentru

şomaj (care desfăşoară activităţi independente), la determinarea sumei calculate prin aplicarea unei cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare, se vor avea în vedere venitul lunar declarat în contractul de asigurare pentru şomaj.

Persoanele care beneficiază de indemnizaţia de şomaj au următoarele obligaţii:a) să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la

agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

132

b) să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la acordarea drepturilor;

c) să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care sunt înregistrate;

d) să caute activ un loc de muncă.Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării

dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor, situat la o distanţă de cel mult 50 km de localitatea de domiciliul, sau refuză participarea la servicii pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă.

Statul prevede o serie de facilităţi, atât pentru şomeri, cât şi pentru angajatori, în scopul promovării de măsuri active sub forma creării de locuri de muncă, acordării de consultanţă celor în cauză sau acordării de credite în condiţii avantajoase. Aceste măsuri sunt inspirate din practica occidentală, care pleacă de la principiul susţinut de renumitul economist american Arthur Laffer: „nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe alţii pentru că muncesc”.

În primul rând, statul acordă, prin instituţii de specialitate, servicii de consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri o singură dată, în mod gratuit, următoarelor categorii de persoane:

a) persoanelor aflate în şomaj şi cei asimilaţi acestora: persoane care nu au putut ocupa un loc de muncă după absolvirea unei

instituţii de învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar; persoane care ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc

schimbarea acestuia; persoanele care nu au putut ocupa un loc de muncă după repartizare sau

după eliberarea din detenţie;b) persoanelor care au calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor pentru şomaj,

pentru fiecare perioadă în care au calitatea de asigurat, o singură dată;c) studenţilor care solicită acordarea de credite cu dobândă avantajoasă din bugetul

asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile Legii nr. 76/2002, modificată.În al doilea rând, statul poate acorda credite în condiţii avantajoase acelor

persoane care doresc crearea de noi locuri de muncă, prin înfiinţarea sau dezvoltarea de IMM-uri, unităţi cooperatiste, asociaţii familiale, precum şi activităţi independente, în următoarele condiţii:

în baza unor proiecte de fezabilitate, cu contribuţia beneficiarului de cel puţin 25% din valoarea proiectului;

proporţional cu numărul locurilor de muncă ce vor fi create; pentru o perioadă de cel mult 3 ani, inclusiv perioada de graţie (de cel mult 6

luni pentru investiţii şi cel puţin un an pentru producţie); cu o dobândă de 50% din dobânda BNR şi cu o dobândă de 25% din dobânda

BNR, în judeţele în care rata medie anuală a şomajului este mai mare decât rata medie pe ţară. Tot aici se încadrează şi studenţii în vârstă de până la 30 ani, aflaţi pentru prima dată la cursurile de zi (de stat sau private).

În al treilea rând, statul stimulează mobilitatea forţei de muncă astfel: persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţia de şomaj se

încadrează, potrivit legii, într-o localitate situată la distanţă mai mare de 50 km de localitatea în care îşi au domiciliul stabil, beneficiază de o primă de încadrare neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu nivelul a două salarii minime brute pe ţară în vigoare la data încadrării;

persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţia de şomaj se încadrează, potrivit legii, într-o altă localitate şi, ca urmare a acestui fapt, îşi

133

schimbă domiciliul primesc o primă de instalare, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu nivelul a 7 salarii minime brute pe ţară în vigoare la data instalării.

Încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu din iniţiativa sau din motive imputabile angajatului, într-o perioadă mai mică de 12 luni de la data încadrării în muncă, atrage obligaţia restituirii integrale de către angajat a sumelor acordate drept prime de stimulare şi, respectiv, de instalare.

În al patrulea rând, statul stimulează angajatorii pentru încadrarea în muncă a şomerilor, prin următoarele mijloace:

subvenţionarea locurilor de muncă privind anumite categorii de cheltuieli prevăzute de lege:a) facilităţi pentru cei care încadrează în muncă pe durată nedeterminată

persoane cu handicap. Aceşti angajatori primesc anual un ajutor financiar egal cu suma aferentă contribuţiilor sociale datorate şi virate pentru aceşti angajaţi, cu condiţia menţinerii raporturilor de muncă ale acestora cel puţin 3 ani de la data angajării;

b) facilităţi pentru cei care încadrează în muncă pe o perioadă nedeterminată şomeri în vârstă de peste 45 ani sau şomeri de orice vârstă, întreţinători unici de familie. În acest caz, angajatorii primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o egală cu un salariu de bază minim brut pe ţară, în vigoare, cu obligaţia menţinerii raporturilor de muncă cel puţin 2 ani;

acordarea unor facilităţi absolvenţilor de învăţământ universitar şi preuniversitar, care vor fi stimulaţi pentru inserţia pe piaţa muncii, prin acordarea unei prime de un salariu minim brut pe economie, la care se adaugă o sumă egală cu valoarea indemnizaţiei de şomaj, la care ar fi avut dreptul în condiţiile legii. Angajatorii vor fi scutiţi la plata contribuţiei la fondul de şomaj, aferentă absolvenţilor încadraţi astfel, pe o perioadă de un an de zile.

4.2.3.5. Cheltuieli privind asigurările de pensii

Sistemul de pensii din România reprezintă componenta cea mai importantă a sistemului de asigurări sociale de stat, reglementat prin Legea nr. 19/2000 cu modificările şi completările ulterioare. El este un sistem atipic datorită faptului că nu a cuprins doar pensiile, ci a integrat tot felul de „asigurări” pe termen scurt, fără să existe o separare a contribuţiilor de asigurări în funcţie de prestaţie.

După 1990 au fost luate o serie de măsuri de reformă a sistemului, astfel: separarea bugetului de asigurări sociale de bugetul de stat (în 1991); introducerea contribuţiei diferenţiate în funcţie de grupa de muncă.Paralel cu aceste măsuri au fost adoptate şi alte măsuri, care au influenţat negativ

sistemul public de asigurări sociale şi implicit sistemul public de pensii, deteriorând de la un an la altul susţinerea lui financiară.

Între măsurile cu impact negativ asupra sistemului public de pensii menţionăm: creşterea spectaculoasă a numărului pensionarilor de invaliditate, în special a

celor de gradul III, ca urmare a permisivităţii legislaţiei; ieşirea anticipată la pensie a celor care îndeplineau condiţiile de stagiu de

cotizare cu până la 5 ani înaintea împlinirii vârstei standard de pensionare; permisivitatea legislaţiei privind grupele de muncă a făcut posibil ca anual, peste

numărul normal demografic de noi ieşiţi la pensie, să iasă anticipat la pensie între 150.000 şi 200.000 de persoane.

134

Dacă în 1990 numărul pensionarilor din sistemul asigurărilor sociale de stat era de 2,4 milioane, în 2000 numărul lor a ajuns la 4,1 milioane. În schimb, numărul contribuabililor a avut o evoluţie contrară, de la 8 milioane în 1990, la 4,7 milioane în 2000. Pentru 2006 se estimează un număr de pensionari de 4,63 milioane, în timp ce numărul contribuabililor se va cifra la 4,87 milioane, deci o cifră aproximativ egală.

Din această cauză contribuţia de asigurări sociale a crescut vertiginos de la 14% în 1990 la 35% în 2005, pentru a putea acoperi deficitul de resurse din sistemul de pensii. Pentru 2006 este prevăzut un câştig mediu net pe salariat de 1.077 lei, în timp ce pensia medie se cifrează la 305 lei.

O altă măsură cu impact negativ a constituit-o acordarea de facilităţi şi reeşalonări din partea administraţiei, în special pentru marile societăţi cu capital de stat privind plata contribuţiilor la asigurările sociale.

Pentru eficientizarea sistemului de pensii din România care la această dată este insolvabil, îndreptându-se spre faliment, considerăm că ar trebui luate o serie de măsuri, printre care menţionăm:

delimitarea clară a asistenţei sociale de asigurările sociale; stoparea pensiilor anticipate; reducerea cheltuielilor cu pensiile prin mărirea vârstei de pensionare, atât direct

cât şi indirect, prin reclasificarea grupelor de muncă; mărirea sferei contribuabililor; administrarea eficientă a fondurilor de pensii prin capitalizarea lor după modelul

celor din Marea Britanie; trecerea simultană la fondurile de pensii administrate privat.Fondurile privind asigurările de pensii se constituie în cadrul bugetului asigurărilor

sociale de stat, fiind elaborat şi administrat de Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei. El este aprobat de Parlament o dată cu bugetul de stat şi este parte componentă a bugetului public naţional.

Conform Legii nr.19/2000, modificată, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, sursa de constituire a fondurilor pentru asigurările sociale o reprezintă contribuţia pentru asigurările sociale (CAS).

Cotele de CAS se stabilesc anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Pentru anul 2006 aceste cote sunt următoarele:

- CN = cota de contribuţie pentru condiţii normale de muncă ;- CD = cota de contribuţie pentru condiţii deosebite ;- CS = cota de contribuţie pentru condiţii speciale de muncă .Aceste cote se calculează la salariul lunar brut şi se suportă astfel (conform Legii

387/2007) : cota de contribuţie individuală a angajatului în cuantum de 9,5% indiferent de

condiţiile de muncă (începând cu 1 ianuarie 2008, cota de 9,5%, se împarte astfel: 7,5% se virează la pilonul I pensii obligatorii de stat şi 2% pilonul II; de la 1 ianuarie 2009, se propune următoarea repartizare: 6,5% şi respectiv 3%).

cota de contribuţie a angajatorului: pentru CN – 18% CAS + 0,85% FAAMBP pentru CD – 23% CAS + 0,85% FAAMBPpentru CS – 28% CAS+ 0,85% FAAMBP

Disponibilităţile băneşti ale asigurărilor sociale de stat sunt purtătoare de dobânzi, care întregesc fondul asigurărilor sociale.

Sumele necheltuite la sfârşitul anului se reportează pentru anul următor. În cazuri excepţionale, când fondul asigurărilor sociale este insuficient, acesta se întregeşte cu sume de la bugetul de stat, cu aprobarea Parlamentului.

Legea nr. 380/2005 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe 2006 prevede următoarele sume:

135

venituri..................................................................................19.637,7 milioane lei; cheltuieli...............................................................................19.180,6 milioane lei;

excedent ...................................................................................457,1 milioane lei.Venituri din contribuţii obligatorii, din care.................................19.134,7 milioane lei; Contribuţia angajatorilor.......................................................13.479,6 milioane lei; Contribuţia asiguraţilor............................................................5.655,1 milioane lei,Venituri nefiscale............................................................................149,3 milioane lei;Subvenţii.........................................................................................353,7 milioane lei;Total venituri..............................................................................19.637,7 milioane lei;Cheltuieli cu asigurările sociale de stat......................................18.691,6 milioane lei;Alte cheltuieli...................................................................................489,0 milioane lei;Total cheltuieli............................................................................19.180,6 milioane lei.Tot în bugetul asigurărilor de stat pe 2006 sunt prevăzuţi următorii indicatori de

calcul: Valoarea punctului de pensie pentru anul 2006 este de 323,1 lei; Salariul mediu brut pe economie este de 1.077 lei; Salariul minim brut pe economie este de 330 lei; Cuantumul ajutorului de deces:

în cazul asiguratului sau pensionarului...............................................1.077 lei; în cazul unui membru de familie al asiguratului sau pensionarului….. 538 lei.

Sistemul public de pensii din România cuprinde: pensia pentru limită de vârstă; pensia anticipată; pensia anticipată parţială; pensia de invaliditate; pensia de urmaş.a) Pensia pentru limită de vârstă.Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru

bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, deci începând cu anul 2014.

Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani. Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi.

Pentru persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii grele de muncă sau speciale, prevăzute de actuala lege, vârstele de pensionare scad până la 45 de ani, iar perioada de cotizare scade până la 20 de ani.

Locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din: unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran

cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă; activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor

prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii; aviaţia civilă, pentru personalul navigant, echipaje de recepţie în zbor a

aeronavelor, personal de încercare în zbor a aeronavelor, personal tehnic şi navigant, instructori de şcoli, personal de paraşutism profesionist, însoţitori de bord;

activitatea artistică desfăşurată în profesiile: balerin, dansator, acrobat, jongler, clovn, călăreţ de circ, dresor de animale sălbatice, solist vocal de operă şi operetă, instrumentist la instrumente de suflat, cascador.

136

Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor standard de pensionare, astfel:

cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;

cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;

cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.

Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege.

Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel puţin trei copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani, beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare, după cum urmează:

cu un an, pentru trei copii; cu doi ani, pentru patru sau mai mulţi copii.Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de

asigurat în perioada de cotizare, cu valoarea unui punct de pensie.Cuantumul pensiei stabilit astfel, se majorează cu suma corespunzătoare

contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii.Punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin

împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare.

Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună.

Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adausurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale – la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.

Punctajul asiguratului nu poate fi mai mare de trei puncte într-un an calendaristic.Valoarea unui punct de pensie se calculează pe baza unui coeficient care nu poate

fi mai mic de 30% şi mai mare de 50% din salariul mediu brut pe economie, utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Valoarea unui punct de pensie se calculează anual de către Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale (CNPAS) şi se indexează trimestrial cu un procent care să acopere cu până la 100% rata inflaţiei.

Numărul de puncte realizat de şomeri se calculează prin raportarea cuantumului indemnizaţiei lunare de şomaj la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.

Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective:

copiii rămaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării, până la vârstele prevăzute de lege;

nevăzătorii; pensionarii pentru limită de vârstă; pensionarii de invaliditate de gradul III.Beneficiarii pensiei pentru limita de vârstă pot solicita recalcularea pensiei după

realizarea fiecărui stagiu de cotizare de minim 12 luni.b) Pensia anticipată.

137

Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani, pot solicita pensie anticipată, cu cel mult 5 ani înaintea vârstei standard de pensionare.

La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate nu se au în vedere perioadele asimilate vechimii şi anume:

perioada cât persoana în cauză a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora;

perioada cât persoana a satisfăcut serviciul militar obligatoriu, pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat.

Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei pentru limită de vârstă. La împlinirea vârstei standard de pensionare, pensia anticipată va deveni pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate anterior.

Pensionarea anticipată va fi menţinută şi în noul sistem de pensii, dar condiţiile de pensionare vor fi mai severe, datorită amplorii luate de pensiile de invaliditate şi de pensiile anticipate parţiale, care s-au triplat în ultima perioadă.

În cazul pensiilor anticipate, în România penalizarea este mică (punctul de pensie este mai scăzut decât cel normal) şi este ridicată imediat ce beneficiarul îndeplineşte vârsta pentru pensie, în timp ce în alte state europene penalizarea este definitivă. Prin noua legislaţie din 2006 se are în vedere fie majorarea penalizării, fie menţinerea acesteia până la sfârşitul vieţii, fie un sistem mixt, adică o penalizare mai mare decât nivelul actual, combinată cu menţinerea penalizării o anumită perioadă, după împlinirea vârstei de pensionare.

c) Pensia anticipată parţial.Asiguraţii care au realizat stagii complete de cotizare, precum şi cei care au depăşit

stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.

La stabilirea stagiului de cotizare nu se au în vedere perioadele asimilate, amintite la punctul anterior.

Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare.

La împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de lege, pensia anticipată parţială devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează în aceleaşi condiţii ca şi pensia anticipată.

d)Pensia de invaliditate.Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin

jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: accidentelor de muncă, conform legii; bolilor profesionale şi tuberculozei; bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care satisfac obligaţii militare, cât

şi elevii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.

Legislaţia românească prevede trei grade de invaliditate, şi anume: gr.I, când se pierde complet capacitatea de muncă şi este necesară

supravegherea permanentă şi îngrijirea individului de către o altă persoană. Persoana respectivă primeşte o indemnizaţie de însoţitor, stabilită la nivelul salariului minim brut pe ţară (330 lei pentru 2006);

138

gr.II, când se pierde complet sau în cea mai mare parte capacitatea de muncă, însă individul se serveşte singur, neavând nevoie de îngrijiri din partea altei persoane;

gr.III, când se pierde cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi individul poate presta aceeaşi muncă, însă cu un program redus sau o altă muncă, mai uşoară.

Criteriile şi normele pe baza cărora se face încadrarea în cele trei grade de invaliditate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei împreună cu Ministerul Sănătăţii.

Încadrarea în unul din gradele de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul expert al asigurărilor sociale, în urma unei expertize medicale.

Acordarea pensiei necesită constatarea gradului de invaliditate de către comisia de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă, de la nivel judeţean. Pensionarii sunt supuşi revizuirii medicale a capacităţii de muncă la intervale de 6-12 luni până la împlinirea vârstei de pensionare.

După fiecare revizuire medicală medicul expert al asigurărilor sociale emite o nouă decizie prin care se stabileşte, după caz:

menţinerea în acelaşi grad de invaliditate; încadrarea în alt grad de invaliditate; încetarea calităţii de pensionar de invaliditate, ca urmare a redobândirii

capacităţii de muncă.Neprezentarea la revizuirea medicală atrage după sine suspendarea pensiei.Nu sunt supuşi revizuirii medicale periodice pensionarii de invaliditate care: prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă; au împlinit vârstele prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru limită de

vârstă; au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţa de vârsta standard de pensionare şi au

realizat stagiile complete de cotizare.Pensionarii de invaliditate supuşi revizuirii medicale sunt obligaţi să urmeze

programele recuperatorii întocmite de medicul expert al asigurărilor sociale, iar în cazul în care nu se conformează deciziei emise de medicul expert, vor fi suspendaţi de la plata pensiei.

La împlinirea vârstei standard de pensionare sau a vârstei standard reduse conform legii pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă, beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

Cuantumul pensiei se stabileşte pe fiecare grad de invaliditate şi pe grupe de muncă, de la 25% până la 85% din salariul tarifar.

e)Pensia de urmaş se stabileşte pentru copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Copiii au dreptul la pensie de urmaş astfel: până la vârsta de 16 ani; dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit

legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26; pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în

perioada în care se aflau în una din cele două situaţii menţionate mai sus.Pensia de urmaş care se acordă copiilor nu poate fi folosită decât pentru îngrijirea

şi educarea lor, indiferent de calitatea persoanei care o încasează.Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea

vârstei standard de pensionare, dacă a convieţuit cu soţul decedat cel puţin 15 ani.În cazul în care căsătoria a fost de durată mai mică, dar nu mai puţin de 10 ani,

pensia ce se acordă se calculează şi proporţional cu numărul anilor de căsătorie.

139

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin un an.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârsta şi durata căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şi dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensia de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Pensia de urmaş se calculează astfel: din pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut

dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat; din pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susţinătorului

a survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă şi era în plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, la una dintre aceste categorii de pensii.

Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea unei cote asupra bazei de calcul prevăzută mai sus, astfel:

pentru un singur urmaş – 50%; pentru 2 urmaşi – 75%; pentru 3 sau mai mulţi urmaşi – 100%.În cazul orfanilor de ambii părinţi, cuantumul pensiei se obţine prin însumarea

drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile

prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat, poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

În baza Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale în legătură cu munca, se constituie tot în cadrul Fondului pentru asigurări sociale de stat, însă se administrează separat Fondul de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale (FAAMBP).

Sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii: persoanele care-şi desfăşoară activitatea pe baza unui contract

individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum şi funcţionarii publici, cât şi persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe perioada mandatului şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;

şomerii, pe toată perioada efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii;

elevii şi studenţii, pe toată perioada efectuării practicii profesionale.Asigurarea angajaţilor se face prin contribuţia obligatorie a angajatorilor la

FAAMBP, care se stabileşte în funcţie de riscuri şi pe sectoare economice. Clasele de risc se stabilesc pe categorii de activităţi ale economiei naţionale, conform Clasificaţiei activităţilor din economia naţională (CAEN), aprobată prin HG nr. 656/1997, cu modificările ulterioare.

Tariful de risc, reprezintă cota de contribuţie şi are valoarea cuprinsă între 0,4% şi 2% aplicată asupra fondului brut de salarii realizat, conform Legii 387/2007, astfel:

tariful minim de risc (0,4%) corespunde clasei de risc 1;

140

tariful maxim de risc (2%) corespunde clasei de risc 20.Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale are obligaţia să comunice anual

angajatorilor, până la data de 31 ianuarie, tariful de risc stabilit pentru determinarea contribuţiei pe anul în curs.

În cazul şomerilor, contribuţia se suportă integral din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi se datorează pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii, în cotă de 1% asupra cuantumului drepturilor acordate pe perioada respectivă.

Se pot asigura, pe bază de contract individual de asigurare, persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice pe cont propriu (într-o manieră independentă), iar contribuţia datorată este de 1% asupra venitului lunar asigurat, indiferent de activitatea prestată.

Indemnizaţiile acordate pentru accidente de muncă şi boli profesionale, se calculează şi se plătesc de către angajatori şi se deduc din contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale ce trebuie virată la bugetul asigurărilor sociale de stat, în luna respectivă.

Asiguraţii beneficiază de următoarele drepturi, ca urmare a accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale în legătură cu munca:

indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă; indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă sau pentru

reducerea timpului de muncă; indemnizaţia pe durata cursurilor de calificare şi reconversie

profesională.Casele teritoriale de pensii preiau în plată numai persoanele care beneficiază de

una din indemnizaţiile consemnate mai sus, chiar dacă angajatorul şi-a încetat activitatea, în condiţiile legii (prin faliment, reorganizare judiciară sau administrativă), cât şi persoanele asigurate prin contract individual, precum şi persoanele care beneficiază de indemnizaţia de şomaj.

1. În cazul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, cuantumul acesteia reprezintă 80% din baza de calcul, determinată astfel: pentru salariaţi, media veniturilor salariale brute pe ultimele 6 luni, sau,

dacă stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, media veniturilor salariale brute pe perioada respectivă;

drepturile încasate de şomeri în ultimele 6 luni; în cazul contractelor individuale de asigurare, venitul lunar asigurat în

ultimele 6 luni anterioare manifestării riscului.Indemnizaţia se suportă în primele trei zile de incapacitate, de către angajator, iar

din a patra zi, din contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale pe care angajatorul o virează lunar la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Indemnizaţia se acordă pe o perioadă de cel mult 180 zile în interval de un an, socotite din prima zi de îmbolnăvire (inclusiv spitalizare). Începând cu a 91-a zi, concediul medical se poate prelungi până la 180 zile, cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale.

Medicul curant poate propune în situaţii temeinic justificate, prelungirea concediului peste 180 zile în scopul evitării pensionării de invaliditate şi menţinerii asiguratului în activitate. Medicul expert al asigurărilor sociale, poate decide, fie prelungirea concediului medical cu maxim 90 zile, fie pensionarea pe caz de invaliditate.

2. Indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă sau pentru reducerea timpului de muncă.

Indemnizaţia se acordă pentru o perioadă de cel mult 90 zile într-un an calendaristic, în una sau mai multe etape, asiguraţilor care au beneficiat de indemnizaţia

141

pentru incapacitate temporară de muncă şi care şi-au refăcut capacitatea de muncă, dar nu mai pot presta aceeaşi muncă sau o pot presta, dar reducând programul de lucru.

Cuantumul indemnizaţiei este egal cu diferenţa dintre media veniturilor salariale din ultimele 6 luni şi venitul salarial brut realizat de asigurat la noul loc de muncă sau prin reducerea timpului normal de muncă, însă, fără a depăşi 25% din baza de calcul.

3. Indemnizaţie pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie profesională.

Indemnizaţia se acordă asiguraţilor care au beneficiat de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă şi după refacerea capacităţii de muncă nu mai pot presta aceeaşi muncă. Indemnizaţia se acordă numai dacă asiguratul respectă integral programul de instruire pe toată durata cursurilor. Ea se acordă lunar şi reprezintă 70% din salariul de bază brut al persoanei asigurate, avut înaintea producerii riscului.

Indemnizaţia nu se acordă dacă persoana asigurată beneficiază, în paralel de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă sau de indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă.

4.2.3.6. Evoluţia sistemului de pensii din România în perspectiva integrării în Uniunea Europeană

Reforma sistemului de pensii din România a constituit o necesitate şi în acelaşi timp o preocupare a guvernelor post-decembriste începând cu anul 1992, când a fost publicată prima Carte Albă în domeniu, la recomandările Uniunii Europene.

În aceeaşi perioadă, în cadrul Uniunii Europene, au fost dezbătute schemele de pensii suplimentare care să completeze pensiile de stat şi să garanteze un venit şi un standard de viaţă adecvat. În absenţa unui model european recomandat, majoritatea statelor au optat în favoarea sistemului multipilon susţinut de Banca Mondială. Strategia Băncii Mondiale în domeniul pensiilor vizează implementarea unui sistem fundamentat pe trei piloni:

Pilonul I – reprezentat de vechiul sistem public de pensii, redus ca dimensiune;

Pilonul II – reprezentat de fondurile private de pensii; Pilonul III – reprezentat de pensiile private voluntare.Plecând de la această strategie, în România a avut loc prima mare revizuire a

sistemului de pensii abia în anul 2000, prin adoptarea Legii nr. 19/2000 intrată în vigoare în luna ianuarie 2001. Conform acestei legi, sistemul de pensii va avea următoarea structură:

componenta obligatorie redistributivă, administrată public (pilonul I); componenta obligatorie, bazată pe capitalizare, administrată privat

(pilonul II), reglementată prin Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, care intră în vigoare începând cu 1 iulie 2006;

componenta facultativă, bazată pe capitalizare, de asemenea administrată privat (pilonul III), reglementată prin Legea nr. 249/2004 privind pensiile ocupaţionale, intrată în vigoare începând cu 1 ianuarie 2005.

Astfel, sunt avute în vedere următoarele obiective: complementaritatea dintre politica de ocupare a forţei de muncă şi cea

de pensionare, în special în relaţie cu pensionarea anticipată; promovarea conceptului de îmbătrânire activă, ce implică o prelungire a

vieţii active, descurajând în acelaşi timp pensionarea anticipată. Se adresează, în principal, populaţiei în vârstă de peste 45 ani care, la nivel comunitar, înregistrează una din cele mai scăzute rate de participare pe piaţa muncii;

extinderea impactului acestei abordări şi asupra tinerei generaţii;

142

stabilirea unui set de criterii pentru autorizarea sau aprobarea fondurilor de pensii, cum ar fi forma juridică a fondurilor, profesionalismul administratorilor – aceasta, pentru a înlătura neîncrederea în structurile financiare ale ţării, generate de crahurile financiare ale SAFI şi FNI;

reguli de supraveghere a activităţii fondurilor de pensii, inclusiv raportarea periodică şi jurisdicţia de control a autorităţii competente;

stabilirea unor reguli pentru desfăşurarea politicii investiţionale a fondurilor de pensii.

În legătură cu pilonul I al sistemului de pensii: componenta obligatorie redistributivă, principalele elemente de noutate create în domeniu au fost:

creşterea vârstei de pensionare până în anul 2014, plecând de la 57 la 60 ani pentru femei şi de la 62 la 65 ani pentru bărbaţi, coroborată cu creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 la 15 ani atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei; stagiul complet de cotizare este de 30 ani pentru femei şi 35 ani pentru bărbaţi;

introducerea unor filtre mai severe de control în ceea ce priveşte acordarea pensiilor de invaliditate;

introducerea unei noi metodologii de calcul al pensiei, având în vedere contribuţiile plătite în fiecare an de muncă, astfel încât cuantumul pensiei să reprezinte aproximativ 45% din venitul brut realizat; pentru a contrabalansa inflaţia şi devalorizarea, pensiile vor fi indexate trimestrial;

redefinirea regimului contribuţiilor pentru pensii, plecând de la o contribuţie medie de 37% din salariu, iar responsabilitatea achitării lor se distribuie inegal între angajator (2/3) şi angajat (1/3);

administrarea sistemului public de pensii de către o instituţie autonomă cu competenţe în colectarea şi distribuirea fondului public de pensii.

În legătură cu pilonul II al sistemului de pensii: componenta obligatorie administrată privat, conform Legii nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, activele fondurilor de pensii se investesc în scopul maximizării veniturilor şi în interesul exclusiv al participanţilor şi beneficiarilor, cu respectarea următoarelor principii:

administrarea prudenţială a activelor fondurilor de pensii (mărimea capitalului social minim necesar pentru administrarea unui fond de pensii – 5.000.000 euro);

asigurarea securităţii activelor (înfiinţarea unui fond de garantare constituit din fondurile proprii ale administratorilor şi din profitul rezultat din investirea acestora);

diversificarea investiţiilor şi calitatea activelor prin menţinerea unui nivel adecvat al solvabilităţii şi lichidităţii;

administrarea riscului valutar, precum şi a altor riscuri specifice.Resursele fondurilor de pensii se constituie din sumele provenite din contribuţiile

făcute de participanţi (minim 50.000 participanţi în primii 3 ani de funcţionare a fondului) şi din sumele provenite din investirea acestora.

Supravegherea fondului va fi făcută de către Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, care îşi începe activitatea la 1 ianuarie 2006, prin aplicarea legislaţiei europene în domeniu. Funcţionarea Comisiei va fi susţinută în primii ani din împrumutul Băncii Mondiale cu destinaţia organizării şi dezvoltării instituţiei pentru supravegherea şi reglementarea sistemului pensiilor private. CSSPP este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub controlul Parlamentului.

Printre principalele atribuţii ale Comisiei menţionăm: acordarea, suspendarea sau retragerea avizelor şi autorizaţiilor

fondurilor de pensii, administratorilor, depozitarilor şi auditorilor financiari;

143

supravegherea prudenţială şi asigurarea unei bune funcţionări a sistemului de pensii private;

controlul activităţii din sistemul de pensii private; controlul constituirii şi virării de către angajator a contribuţiei la fondul

pensiilor private, în scopul reducerii evaziunii fiscale; emiterea de norme privind sistemul de pensii private şi aplicarea

sancţiunilor prevăzute de lege; întocmirea şi actualizarea Registrului fondurilor de pensii private.Comisia controlează entităţile implicate în sistemul de pensii private, cel puţin o

dată pe an.Comisia publică, în termen de 6 luni de la sfârşitul fiecărui an calendaristic, într-o

broşură, un raport privind evoluţia şi funcţionarea fondurilor de pensii private, performanţa administratorilor şi a entităţilor implicate în acest domeniu, în anul precedent.

Comisia încheie protocoale de colaborare cu instituţiile de colectare şi evidenţa contribuţiilor de asigurări sociale, în scopul accesului la informaţiile privind modul de constituire şi virare a contribuţiilor de către angajatori. De asemenea, Comisia colaborează cu alte instituţii şi autorităţi din ţară şi din străinătate care au rol de supraveghere şi reglementare a pieţelor financiare din statele membre ale Uniunii Europene.

Participanţii la fondul de pensii administrat privat sunt: obligatoriu, persoanele în vârstă de până la 35 ani, care devin pentru

prima dată asiguraţi la sistemul public de pensii; facultativ, persoanele în vârstă de până la 45 ani, care sunt deja

asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii, care pot adera numai la un singur fond de pensii în acelaşi timp şi pot avea un singur cont la fondul de pensii al cărui participant este.

Contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii, în proporţie de 2% din baza de calcul (aceeaşi ca şi la contribuţia pentru asigurări sociale). În termen de 8 ani de la începerea colectării, cota de contribuţie se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5 puncte procentuale pe an.

Activele fondului de pensii pot fi investite numai în următoarele clase de active: instrumente ale pieţei monetare, inclusiv depozite în lei la o

instituţie de credit, în proporţie de 20% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

titluri emise de stat (MFP BNR), în proporţie de 70% din valoarea totală a activelor fondului;

obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale, în proporţie de 30%;

valori mobiliare tranzacţionate pe o piaţă reglementată şi supravegheată de CNVM, în proporţie de 50%;

obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de guverne şi bănci centrale din alte state, maximum 10% din valoarea totală a activelor fondului;

alte forme de investiţii prevăzute de Comisie, în proporţie de 5%.

În legătură cu pilonul III al sistemului de pensii: componenta facultativă administrată privat, baza legală este asigurată prin Legea nr. 249/2004 privind pensiile ocupaţionale, care asigură următoarele avantaje:

aderarea la o schemă facultativă de pensii ocupaţionale este facultativă;

contribuţia participantului la fondul de pensii ocupaţionale, de până la echivalentul în lei a 200 euro pe an din venitul salarial anual potrivit legii;

144

cheltuielile angajatorului cu contribuţiile datorate de acesta la fondul de pensii ocupaţionale, în sumă de până la echivalentul în lei a 200 euro pe an pentru fiecare participant – sume ce sunt deductibile la calculul profitului impozabil.

Se remarcă aici un dezavantaj pentru angajatori, prin faptul că acesta reţine şi virează contribuţiile angajaţilor săi care au calitatea de participant la o schemă facultativă de pensii ocupaţionale şi răspunde penal de neplata contribuţiilor sau de plata lor incompletă conform termenelor, condiţiilor şi regulilor schemei cu privire la plata contribuţiilor.

În concluzie, putem menţiona că sistemul privat de pensii prezintă avantajul de a scoate economia românească dintr-un cerc vicios: impozite tot mai mari şi o creştere economică tot mai mică – şi de a o integra într-un sistem sănătos care să-i permită o creştere economică mai puternică, şi implicit, economii individuale tot mai mari.

Menţionăm că implementarea pilonilor II şi III de pensii private au avut rezultate diferite în ţările din Uniunea Europeană, cum ar fi Ungaria, Cehia, Austria etc. De exemplu, în Cehia implementarea sistemului de pensii facultativ, în paralel cu sistemul public de pensii a fost un eşec, fapt pentru care piaţa Cehă nu s-a dezvoltat la nivelul pieţelor vecine. O situaţie aproape similară a cunoscut şi Austria. În schimb, în Ungaria, unde sistemul de pensii administrate privat şi-a dovedit superioritatea, atrăgând peste 52% din populaţia activă a Ungariei, însă acest fapt s-a datorat introducerii în prima fază a pilonului II (cel obligatoriu).

Pe plan mondial, spre deosebire de situaţia din Uniunea Europeană, pensiile private suscită noi intervenţii atât din partea companiilor, sub presiunea angajaţilor, dar şi a guvernelor. Astfel, companiile din Statele Unite îngheaţă sau stopează contribuţiile pentru pensiile private pentru că acestea au devenit mult prea costisitoare. În timp ce în urmă cu 5 ani multe companii aveau surplusuri, acum sistemul privat din SUA este subfinanţat cu o sumă totală de aproximativ 450 miliarde dolari.

Pensiile au devenit o povară pentru companiile americane confruntate cu competiţia salariilor mici, din alte zone ale globului, mai ales din China şi India.

General Motors deţine cel mai mare program privat de pensii de care beneficiază aproximativ 600 mii oameni.

Chiar şi companiile care nu au probleme financiare, renunţă sau diminuează fondurile de pensii. Spre exemplu compania Verizon a blocat planurile de pensii a 30 mii angajaţi.

Congresul american urmează să lanseze o serie de reforme în acest domeniu. În anul 2004, planul Preşedintelui George Bush de a restructura sistemul public de pensii a eşuat. Americanii sunt îngrijoraţi de nivelul de trai pe care îl vor avea după pensionare, mulţi angajaţi fiind nevoiţi să lucreze mai mult timp. Companiile din unele domenii ca industria aviatică sau cea constructoare de maşini iau cele mai drastice măsuri referitoare la pensii.

Activele fondurilor de pensii au atins recordul de 8400 miliarde dolari în 2004. Este vorba de activele combinate ale celor mai mari fonduri de pensii din lume, atât publice, cât şi private, care au crescut în 2004 cu 27%, depăşind recordul de 6600 miliarde dolari atins în 2003. Acest fapt s-a datorat redresării generale a câştigurilor de pe pieţele financiare, care au dus la aprecierea considerabilă a activelor (studiul a fost realizat de firma de consultanţă Watson Wyatt şi publicaţia americană Pension and Invesment în rândul a 300 fonduri de pensii).

Pieţele de valori mobiliare au continuat să se întărească în cursul anului 2004, contribuind la echilibrarea balanţelor contabile a fondurilor de pensii din întreaga lume, deşi îmbunătăţirea a fost modestă din cauza scăderi dobânzilor obligaţiunilor. De aceea, fondurile de pensii si-au diversificat activele, în special în rândul obligaţiunilor, dar şi al opţiunilor alternative. Pe ansamblu statelor studiate, creşteri mai mari au înregistrat

145

Japonia – 54%, Australia – 26%, Danemarca – 23%, Olanda – 23%, Marea Britanie – 18%. În acelaşi timp, în Statele Unite cota de piaţă a scăzut în 2004 cu aproximativ 8%, ajungând la 44,7%.

De menţionat că influenţa fondurilor de pensii asupra economiei mondiale este în creştere.

4.2.4. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice

Aceste cheltuieli urmăresc asigurarea funcţionării şi dezvoltării unor întreprinderi sau ramuri economice, finanţarea investiţiilor cu caracter economic, productiv, stimularea exportului etc. În primul rând, cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate către întreprinderile de stat şi către sectorul public, care au ca obiect de activitate producţia de bunuri sau prestarea de servicii în care statul dispune de puterea de decizie.

Formele de intervenţie a statului în economie sunt:a) acordarea de ajutoare;b) finanţarea investiţiilor;c) împrumuturile garantate de stat.Ajutorul de stat trebuie să fie compatibil cu mediul concurenţial normal şi se

notifică Consiliului Concurenţei spre a fi autorizate.(Temei legal : Legea nr. 143/1999 republicată în M.O. nr. 744/2005).

Exemple: ajutoarele de stat având caracter social, acordate consumatorilor individuali,

cu condiţia ca acestea să fie date fără discriminare în ceea ce priveşte originea produselor sau serviciilor implicate;

ajutoarele de stat pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre naturale sau de evenimente excepţionale.

Consiliul Concurenţei poate autoriza măsuri ce constituie ajutor de stat, cum sunt:

a) ajutor pentru cercetare şi dezvoltare;b) ajutor pentru IMM-uri;c) ajutor pentru protecţia mediului înconjurător;d) ajutor pentru instruirea angajaţilor şi pentru crearea de noi locuri de

muncă;e) ajutor pentru salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate (ajutorul

pentru menţinerea locurilor de muncă poate fi considerat ajutor de restructurare);

f) ajutor pentru dezvoltare regională;g) ajutor pentru promovarea exporturilor, prin acţiuni ca:

săptămâni naţionale; târguri internaţionale, magazine de prezentare şi alte asemenea, cu condiţia ca de

acestea să poată beneficia toate întreprinderile interesate;h) ajutor pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului cultural;i) ajutor pentru proiecte mari de investiţii;j) orice alt ajutor de stat prevăzut de noi acte normative, emise de către

Consiliul Concurenţei, cu respectarea legislaţiei în vigoare.Sunt interzise ajutoarele de stat cum sunt:

pentru export sau orice ajutor care este condiţionat de performanţa la export, în măsura în care poate să afecteze aplicarea corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este parte;

146

pentru compensarea pierderilor rezultate din activitatea întreprinderii, direct sau prin scutirea de la plata obligaţiilor datorate statului;

ajutor care, prin aplicare, creează discriminări în favoarea produselor rezultate la intern, faţă de bunurile similare produse în ţări participante la acorduri internaţionale la care România este parte şi în care sunt prohibite astfel de discriminări.

Consiliul Concurenţei va solicita Curţii de Apel în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul principal al furnizorului sau beneficiarului de ajutor de stat – anularea actului administrativ prin care s-a acordat ajutorul ilegal şi, pe cale de consecinţă, recuperarea, rambursarea sau suspendarea plăţii oricărui ajutor ilegal.

Curtea de Apel poate dispune, prin Ordonanţă preşedinţială, suspendarea acordării ajutorului ilegal prevăzut în actul administrativ. Ordonanţa poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul în care Consiliul Concurenţei constată că un ajutor de stat a fost instituit printr-un act normativ cu putere de lege, ea va sesiza autoritatea emitentă, concomitent cu informarea furnizorului şi beneficiarului de ajutor de stat. În termen de zece zile de la data primirii sesizării, autoritatea emitentă este obligată să ia o decizie cu privire la suspendarea actului normativ prin care s-a acordat ajutorul de stat.

Dacă totuşi ajutorul de stat ilegal sau interzis de Consiliul Concurenţei, a fost acordat, în baza O.U.G. nr.129/2005 Consiliul Concurenţei poate decide recuperarea ajutorului de stat acordat – decizia constituind titlu executoriu pe care organele Ministerului de Finanţe trebuie să-l ducă la îndeplinire. În acest caz, pentru sumele reprezentând ajutoare de stat de recuperat se datorează dobânda de la data la care ajutorul de stat a fost pus la dispoziţia beneficiarului şi până la recuperarea sa.

Comisia Europeană apreciază că România şi Bulgaria au făcut progrese importante în domeniul ajutoarelor de stat, menţionând totuşi că, ponderea în PIB a facilităţilor acordate de România în perioada 2002-2004 este peste media din ţările membre ale U.E. (1,86% în cazul României, 1,35% în cazul noilor membri ai U.E., 0,49% media pe întreaga Uniune şi 0,36% în cazul Bulgariei).

În valoare absolută, aceste ajutoare au însemnat 981 mil. euro pentru România şi 65 mil. euro pentru Bulgaria. Autorităţile române au acordat ajutoare de stat, în principal, sub următoarele forme:

eşalonări la plata impozitelor........................................................................45,4%; scutiri de la plata impozitelor.........................................................................29,4%; împrumuturi nerambursabile.........................................................................23,7%.Valoarea relativ ridicată a acestor ajutoare acordate de România, a fost determinată

în mare parte de reformele de amploare în timpul procesului de tranziţie la economia de piaţă, precum şi de privatizarea şi restructurarea companiilor aflate în dificultate.

Comisia Europeană a arătat că sunt necesare noi eforturi din partea României, pentru ca ajutorul de stat să fie utilizat într-un mod cât mai eficient, cum ar fi: investiţii pentru dezvoltare, modernizare şi crearea de noi locuri de muncă şi nu pentru acoperirea pierderilor.

Consiliul Concurenţei este cel îndreptăţit să monitorizeze acest proces, deoarece 87% din aceste ajutoare acordate (faţă de 55% în Bulgaria şi 32% media din U.E.), pot afecta semnificativ concurenţa, ca în cazul măsurilor sectoriale şi a celor pentru restructurarea şi salvarea companiilor aflate în dificultăţi financiare.

Totuşi, comparând cifrele la paritatea puterii de cumpărare a leului faţă de euro, se constată că nivelul acestor ajutoare acordate de România este mai mic decât în alte ţări membre ale Uniunii. Oricum, la capitolul „politica de concurenţă” şi de acordare a ajutoarelor de stat, vom fi monitorizaţi riguros în continuare, de către Comisia Europeană şi după aderarea noastră la Uniune.

147

Investiţiile reprezintă modalităţi de intervenţie directă a statului pentru dezvoltarea sectorului public, obiectivul principal fiind satisfacerea interesului general. Ele nu au caracter permanent, ci se fac în funcţie de necesităţile de realizare a investiţiilor de importanţă deosebită pentru economia naţională.

Ne referim la necesităţile de dezvoltare a infrastructurii transporturilor, de modernizare a mijloacelor de transport, investiţii în domeniul protecţiei mediului (epurarea apelor uzate, depozitarea şi eliminarea deşeurilor menajere şi industriale, întreţinerea spaţiilor verzi), cercetarea ştiinţifică aplicativă şi pentru dezvoltare (cercetări ecoindustriale) în domeniul creării de bunuri şi servicii. Menţionăm că cele mai dezvoltare ţări ale lumii cheltuiesc şi cele mai mari fonduri pentru cercetare ştiinţifică. În totalul cheltuielilor mondiale SUA se situează pe primul loc (cu 39%), fiind urmate de Uniunea Europeană (cu 27%) şi Japonia (cu 15,9%);

În acest context, facem câteva aprecieri în legătură cu investiţiile străine în România. Menţionăm că, la ora actuală, avem puţine facilităţi din partea statului pentru promovarea lor. Astfel, investiţiile străine mai mari de un milion de dolari, beneficiază prin Legea 332/2001 de exceptarea de la plata taxelor vamale pentru utilajele tehnologice, instalaţiile şi echipamentele destinate activităţii productive.

Totodată, Codul fiscal prevede deducerea unei cote de 20% din valoarea investiţiilor, precum şi posibilitatea utilizării amortizării accelerate, însă aceste facilităţi sunt valabile doar până la 1 ianuarie 2006.

Pentru a face faţă competiţiei cu ţările din jur, trebuie create facilităţi din partea statului care să stimuleze diferenţiat dezvoltarea regională, ţinând cont de specificul economic al fiecărei zone. Trebuie menţionat faptul că, în Polonia şi Ungaria facilităţile acordate de stat sunt considerabile, mergând uneori până la 40-50% din valoarea investiţiei.

Conform datelor furnizate de Banca Naţională a României, volumul ISD în România a fost în primele patru luni ale anului 2005 de 485 milioane euro, în scădere faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004, când s-au înregistrat 694 milioane euro, deşi numărul proiectelor de investiţii a fost mai mare.

Împrumuturile garantate de statStatul garantează împrumuturi pentru unele întreprinderi care îşi desfăşoară

activitatea în domenii prioritare şi care apelează la asemenea resurse pentru promovarea de programe de dezvoltare şi retehnologizare, protecţia mediului, absolut necesare economiei naţionale.

În cazul în care beneficiarul unui împrumut garantat nu-şi onorează obligaţia faţă de banca creditoare, statul se obligă să ramburseze creditul pe seama resurselor bugetare.

Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi contractate de agenţi economici sau autorităţi ale administraţiei publice locale, desemnate prin hotărâre de guvern, pentru care se prevede că rambursarea împrumuturilor respective se face din resursele proprii ale entităţilor nominalizate. Garanţia emisă de MFP are la bază avizul Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, respectiv al Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale.

MFP emite o scrisoare de garanţie în favoarea instituţiei creditoare, după ce a acceptat clauzele contractuale între aceasta şi potenţialul beneficiar (entităţile mai sus menţionate), în care se specifică condiţiile împrumutului. Garanţia reprezintă o obligaţie a statului român, care se execută în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul, dobânda, comisioanele şi alte costuri stabilite.

Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate, se constituie Fondul de risc, care se gestionează de Ministerul Finanţelor Publice prin contul curent general al Trezoreriei Statului.

Fondul de risc se constituie din :

148

sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor garantate de stat, cu excepţia autorităţilor administraţiei publice, de la care nu se percepe comision,

dobânzi la disponibilităţile aflate în contul Fondului de risc; dobânzi şi penalităţi de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru neplata

în termen a obligaţiilor fiscale ale beneficiarilor de împrumut; fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop; alte surse constituite în acest scop.În funcţie de gradul de risc al împrumutului, Ministerul Finanţelor Publice determină

cuantumul comisionului de risc. Sumele plătite de MFP, în eventualitatea insolvenţei beneficiarilor de împrumut se recuperează de la debitori, conform legii.

4.2.5. Cheltuieli pentru administraţia de stat, apărareşi ordine publică

Această categorie de cheltuieli priveşte finanţarea unor servicii publice generale, care se realizează prin organe ale puterii legislative, executive, judecătoreşti şi de ordine publică.

Autorităţile publice generale se împart în două categorii:1) organele puterii şi administraţiei publice, şi anume:

a) instituţia prezidenţială;b) organele puterii legislative centrale şi locale (Parlamentul, consiliile

locale);c) organele puterii judecătoreşti;d) organele executive centrale şi locale (Guvern, ministere, prefecturi,

primării, alte instituţii);2) organe de ordine publică, şi anume: poliţia, jandarmeria, servicii de informaţii,

servicii speciale de pază şi protecţie.Aceste cheltuieli reprezintă un consum definitiv de resurse financiare, aproximativ

90% din ele fiind destinate plăţii salariilor şi întreţinerii clădirilor publice, iar 10% sunt destinate procurării de echipamente şi maşini.

Cheltuielile pentru apărare răspund unor necesităţi colective de asigurare a independenţei naţionale şi a climatului de pace, exprimând în acelaşi timp preocuparea pentru dezvoltarea continuă a funcţiei externe a statului.

Cheltuielile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă definitiv o parte din PIB şi de aceea ele trebuie să reprezinte o tendinţă de reducere în timp a volumului lor. Totuşi, trebuie ţinut cont că nivelul acestor cheltuieli depinde şi de factori externi (mondiali sau regionali) şi că aceştia nu sunt întotdeauna de natură să provoace o micşorare a cheltuielilor militare.

Deşi pe total, cheltuielile militare la nivel mondial cunosc o tendinţă de reducere (în 1987 peste 1000 miliarde dolari, iar în 1997 circa 700 miliarde dolari), totuşi pe structură se constată o menţinere şi chiar o creştere a consumurilor de resurse umane în cercetarea ştiinţifică din domeniul militar. În acest domeniu sunt antrenate multe cadre bine pregătite, iar cheltuielile de cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezintă 20-25% din cheltuielile mondiale pentru toate destinaţiile.

Unele ţări, însă, pot avea mari câştiguri de pe urma creşterii producţiei militare şi anume din exportul de armament.

Situaţia principalelor ţări exportatoare de armament şi valoarea acestor exporturi în anul 1993 se prezintă astfel:

149

Nr.crt.

Ţări exportatoare de armament Ţări importatoare de armamentTara Suma exporturilor

- în mld $-Tara Suma importurilor

- în mld $-1. SUA 59 Turcia 142. Rusia 25 India 123. Germania 10 Egipt 84. Marea Britanie 5,5 Arabia Saudită 7,55. Franţa 5,3 Ungaria 66. Cehia 2,7 Japonia 5,57. China 2,4 Iran 58. Coreea de

Nord2,3 Indonezia 4,8

9. Italia 2,0 China 4,510. Israel 1,3 Taiwan 4,2

În România volumul cheltuielilor militare, în perioada 1990-1997 au evoluat astfel:

Indicatori 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997Cheltuieli pentru apărare (mld lei)

29,8 78,3 195,7 419,6 1184,7 1525,3 1948,6 5878,3

% în total cheltuieli bugetare

9,0 9,2 7,7 6,1 7,0 6,0 5,3 6,9

% în PIB 3,5 3,6 3,2 2,1 2,4 2,1 1,9 2,3Cheltuielile pentru apărare, în ţara noastră, servesc întreţinerii şi dotării forţelor

armate. Ele mai cuprind şi cheltuieli de integrare euroatlantică, pentru participarea la “Parteneriatul pentru Pace” sau participarea la operaţiuni de menţinere a păcii.

Peste 52% din totalul cheltuielilor sunt cheltuieli curente, iar restul cheltuieli de capital şi rambursări de credite externe.

150

151

CAPITOLUL V

FINANŢELE PUBLICE LOCALE

5.1. Organizarea finanţelor publice locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic şi administrativ, care sunt conduse de autorităţi publice diferite de cele ale statului.

Există două principii care stau la baza funcţionării administraţiei publice locale:1) autonomia financiară;2) subsidiaritatea sau descentralizarea competenţelor de la nivelul Guvernului la

nivelul comunităţilor locale.Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia

administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării [24;646]. Există şi un alt argument puternic, şi anume acela, conform căruia, comunităţile locale îşi cunosc cel mai bine posibilităţile proprii privind resursele băneşti de provenienţă publică şi, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite pentru producerea şi asigurarea de servicii publice pe plan local.

Acest argument stă la baza principiului subsidiarităţii sau al descentralizării, conform căruia luarea deciziilor trebuie să aibă loc la un nivel cât mai apropiat de bază, care cunoaşte cel mai bine atât nevoile cât şi posibilităţile proprii, şi, mai ales, are competenţa de a rezolva problemele care decurg din aceste nevoi.

Organizarea distinctă a finanţelor locale permite degrevarea finanţelor centrale de o seamă de cheltuieli, reducerea numărului şi amplorii fluxurilor băneşti între cele două niveluri structurale ale finanţelor publice şi simplificarea acestora, precum şi o mai clară urmărire a modului cum sunt folosite fondurile constituite. Deci, această separare a finanţelor locale de finanţele centrale este determinată de raţiuni de eficienţă.

În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţării în unităţi administrativ-teritoriale: judeţe, municipii, oraşe, comune.

Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică şi buget propriu, care reprezintă principalul instrument de conducere a acestor colectivităţi.

Fundamentarea, dimensionarea şi repartizarea cheltuielilor publice locale pe destinaţii şi ordonatori de credite se efectuează în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale şi cu priorităţile stabilite de acestea, în vederea funcţionării lor şi în interesul comunităţilor respective.

Managementul finanţelor publice locale implică soluţionarea a două decizii financiare majore şi anume:

a) decizia de stabilire şi atragere a unor venituri la bugetul instituţiilor;b) decizia de finanţare a unor activităţi operaţionale, decizia de investire sau de

alocare a unor credite pentru activitatea investiţională.Legea nr.189/1998 privind finanţele publice locale stabileşte resursele financiare

ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi competenţele şi răspunderile autorităţilor respective, în ceea ce priveşte finanţele publice locale şi anume:

1) elaborarea şi aprobarea bugetelor locale la termenele stabilite;2) stabilirea, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale;3) urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora pe parcursul anului

bugetar, în condiţii de echilibru;4) stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice locale;

152

5) administrarea efectivă a bunurilor din proprietatea publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale;

6) angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung şi urmărirea achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;

7) administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de eficienţă;

5.2. Angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor publice locale

1. Angajarea cheltuielilorPentru acţiunile multianuale se înscriu distinct în buget creditele de angajament şi

creditele bugetare.Creditul de angajament reprezintă limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate,

în timpul exerciţiului bugetar, în limitele aprobate.Creditul bugetar reprezintă suma aprobată prin buget, reprezentând limită maximă

până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni.

Pentru acţiunile multianuale ordonatorii de credite încheie angajamente legale în limita creditelor de angajament aprobate în buget pentru exerciţiul bugetar respectiv.

Cheltuielile de investiţii se angajează individual în cadrul angajamentelor multianuale care reprezintă limita superioară de angajare.

Angajarea cheltuielilor bugetare, altele decât cele care privesc acţiuni multianuale, se face numai în limita creditelor bugetare aprobate.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi potrivit destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Angajarea oricărei cheltuieli din fonduri publice îmbracă două forme de angajamente:

a) Angajamentul legal – fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice.

Angajamentul legal trebuie să se prezinte sub formă scrisă şi să fie semnat de ordonatorul de credite. Angajamentul legal ia forma unui contract de achiziţie publică, comandă, convenţie, contract de muncă, acte de control, acord de împrumut etc.

Înainte de a angaja şi a utiliza creditele bugetare, respectiv înainte de a lua orice măsură care ar produce o cheltuială, ordonatorii de credite trebuie să se asigure că măsura luată respectă principiile unei bune gestiuni financiare, ale unui management financiar sănătos, în special ale economiei şi eficienţei cheltuielilor.

Proiectele angajamentelor legale reprezintă decizii de principiu luate de ordonatorii de credite, care implică o obligaţie de efectuare a unei cheltuieli faţă de terţe persoane.

Aceste proiecte de angajamente legale nu pot fi aprobate de către ordonatorul de credite decât dacă au primit în prealabil viza de control financiar preventiv în condiţiile legii.

b) Angajamentul bugetar – orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează fonduri publice unor anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate.

Este interzis ordonatorilor de credite aprobarea unor angajamente legale fără asigurarea că au fost rezervate şi fondurile publice necesare plăţii acestora în exerciţiul bugetar, cu excepţia acţiunilor multianuale.

153

Valoarea angajamentelor legale nu poate depăşi valoarea angajamentelor bugetare şi, respectiv, a creditelor bugetare aprobate, cu excepţia angajamentelor legale aferente acţiunilor multianuale care nu pot depăşi creditele de angajament aprobate în buget.

Angajarea cheltuielilor trebuie să se facă întotdeauna în limita disponibilului de credite bugetare şi, respectiv, în limita disponibilului de credite de angajament pentru acţiuni multianuale.

În scopul garantării acestei reguli, angajamentele legale, respectiv toate actele prin care statul sau unităţile administrativ-teritoriale contractează o datorie faţă de terţii creditori, sunt precedate de angajamente bugetare, respectiv de rezervarea creditelor necesare plăţii angajamentelor legale.

1) angajamente bugetare individuale;2) angajamente bugetare globale.Angajamentul bugetar individual este un angajament specific unei anumite

operaţiuni noi care urmează să se efectueze.Pentru cheltuieli curente de natură administrativă, ce se efectuează în mod repetat

pe parcursul aceluiaşi exerciţiu bugetar, se pot întocmi propuneri de angajamente legale provizorii, materializate în bugete previzionale, care se înaintează pentru viza de control financiar preventiv împreună cu angajamentele bugetare globale.

Angajamentul bugetar global este un angajament bugetar aferent angajamentului legal provizoriu care priveşte cheltuielile curente de funcţionare de natură administrativă, cum ar fi:

- cheltuieli de deplasare;- cheltuieli de protocol;- cheltuieli de întreţinere şi gospodărie (încălzit, iluminat, apă, canal, salubritate,

poştă, telefon, radio, furnituri de birou etc.);- cheltuieli cu asigurările;- cheltuieli cu chiriile;- cheltuieli cu abonamentele la reviste, buletine lunare etc.În cazul angajamentelor legale provizorii ordonatorul de credite verifică faptul că

angajamentele legale individuale încheiate să nu depăşească valoarea angajamentelor provizorii care au fost emise anterior.

Angajamentele legale individuale aprobate până la finele anului, acoperite de aceste angajamente legale provizorii, nu trebuie înaintate pentru viza de control financiar preventiv.

Angajamentele legale individuale care depăşesc valoarea angajamentelor legale provizorii se supun vizei de control financiar preventiv.

2. Lichidarea cheltuielilor Este fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa

angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului legal pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective.

Verificarea existenţei obligaţiei de plată se realizează prin verificarea documentelor justificative din care să rezulte pretenţia creditorului, precum şi realitatea “serviciului efectuat” (bunurile au fost livrate, lucrările executate şi serviciile prestate sau, după caz, existenţa unui titlu care să justifice plata: titlu executoriu, acord de împrumut, acord de grant etc.).

Salariile şi indemnizaţiile vor fi lichidate în baza statelor de plată colective, întocmite de compartimentul de specialitate, cu excepţia cazurilor în care este necesară lichidarea individuală.

Documentele care atestă bunurile livrate, lucrările executate şi serviciile prestate sunt Factura fiscală sau Factura, cuprinse în anexa nr.1A “Catalogul formularelor tipizate,

154

comune pe economie, cu regim special de tipărire, înseriere şi numerotare, privind activitatea financiară şi contabilă”.

Determinarea sau verificarea existenţei sumei datorate creditorului se efectuează de către persoana împuternicită de ordonatorul de credite, pe baza datelor înscrise în factură şi a documentelor întocmite de comisia de recepţie constituită potrivit legii.

Documentele care atestă bunurile livrate, lucrările executate şi serviciile prestate sau din care reies obligaţii de plată certe se vizează pentru “Bun de plată” de ordonatorul de credite sau de persoana delegată cu aceste atribuţii, prin care se confirmă că:

- bunurile furnizate au fost recepţionate, cu specificarea datei şi a locului primirii;- lucrările au fost executate şi serviciile prestate;- bunurile furnizate au fost înregistrate în gestiune şi în contabilitate, cu

specificarea gestiunii şi a notei contabile de înregistrare;- condiţiile cu privire la legalitatea efectuării rambursărilor de rate sau a plăţilor de

dobânzi la credite ori împrumuturi contractate/garantate sunt îndeplinite;- alte condiţii prevăzute de lege sunt îndeplinite.Prin acordarea semnăturii şi menţiunii “Bun de plată” pe factură, se atestă că

serviciul a fost efectuat corespunzător de către furnizor şi că toate poziţiile din factură au fost verificate.

Condiţiile de exigibilitate a obligaţiei se verifică pe baza datelor cuprinse în angajamentele legale, care trebuie să cuprindă şi date cu privire la termenele de plată a obligaţiei.

Persoana împuternicită să efectueze lichidarea cheltuielilor verifică personal documentele justificative şi confirmă pe propria răspundere că această verificare a fost realizată.

Documentele care atestă parcurgerea fazei de lichidare a cheltuielilor stau la baza înregistrării în contabilitatea patrimonială a instituţiei publice pentru reflectarea serviciului efectuat şi a obligaţiei de plată faţă de terţii creditori.

3. Ordonanţarea cheltuielilor Este fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de bunuri

au fost verificate şi că plata poate fi realizată. Persoana desemnată de ordonatorul de credite confirmă că există o obligaţie certă şi o sumă datorată, exigibilă la o anumită dată, şi în acest caz ordonatorul de credite bugetare poate emite “Ordonanţarea de plată” pentru efectuarea plăţii.

Ordonanţarea de plată este documentul intern prin care ordonatorul de credite dă dispoziţie conducătorului compartimentului financiar (financiar-contabil) să întocmească instrumentele de plată a cheltuielilor.

Ordonanţarea de plată trebuie să conţină date cu privire la:- exerciţiul bugetar în care se înregistrează plata;- subdiviziunea bugetară la care se înregistrează plata;- suma de plată (în cifre şi litere) exprimată în monedă naţională sau în monedă

străină, după caz;- datele de identificare a beneficiarului plăţii;- natura cheltuielilor;- modalitatea de plată.Ordonanţarea de plată este datată şi semnată de ordonatorul de credite sau de

persoana delegată cu aceste atribuţii.Ordonanţarea de plată va fi însoţită de documentele justificative în original şi va

purta viza persoanelor autorizate din compartimentele de specialitate, care să confirme corectitudinea sumelor de plată, livrarea şi recepţionarea bunurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, existenţa unui alt titlu care să justifice plata, precum şi, după caz, înregistrarea bunurilor în gestiunea instituţiei şi în contabilitatea acesteia.

155

Nici o ordonanţare de plată nu poate fi prezentată spre semnare ordonatorului de credite decât după ce persoana împuternicită să exercite controlul financiar preventiv a acordat viza.

Persoana împuternicită să exercite controlul financiar preventiv se asigură că ordonanţările supuse vizei se referă la angajamente de cheltuieli deja vizate şi că sunt îndeplinite condiţiile de lichidare a angajamentelor.

Ordonanţările de plată nevizate de persoana împuternicită să exercite control financiar preventiv sunt nule şi fără valoare pentru conducătorul compartimentului financiar (financiar-contabil) care urmează să facă plata, dacă nu sunt autorizate în condiţiile prevăzute de lege.

După aprobare ordonanţarea de plată împreună cu toate documentele justificative în original se înaintează conducătorului compartimentului financiar (financiar-contabil) pentru plată.

Primele trei faze ale procesului execuţiei bugetare a cheltuielilor se realizează în cadrul instituţiei publice, răspunderea pentru angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor revenindu-i ordonatorului de credite bugetare sau persoanelor împuternicite să exercite această calitate prin delegare, potrivit legii.

4. Plata cheltuielilorPlata cheltuielilor este faza finală a execuţiei bugetare prin care instituţia publică

este eliberată de obligaţiile sale faţă de terţii-creditori.Plata cheltuielilor se efectuează de persoanele autorizate care, potrivit legii, poartă

denumirea generică de contabil, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate în condiţiile dispoziţiilor legale, prin unităţile de trezorerie şi contabilitate publică la care îşi au conturile deschise, cu excepţia plăţilor în valută, care se efectuează prin bănci, sau a altor plăţi prevăzute de lege să se efectueze prin bănci.

Plata cheltuielilor se va efectua de către persoana desemnată de ordonatorul de credite să îndeplinească această atribuţie.

Plata se efectuează de conducătorul compartimentului financiar (financiar-contabil) numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- cheltuielile care urmează să fie plătite au fost angajate, lichidate şi ordonanţate;- există credite bugetare deschise/repartizate sau disponibilităţi în conturi de

disponibil;- subdiviziunea bugetului aprobat de la care se efectuează plata este cea corectă

şi corespunde naturii cheltuielilor respective;- există toate documentele justificative care să justifice plata;- semnăturile de pe documentele justificative aparţin ordonatorului de credite sau

persoanelor desemnate de acesta să exercite atribuţii ce decurg din procesul executării cheltuielilor bugetare, potrivit legii;

- beneficiarul sumelor este cel îndreptăţit potrivit documentelor care atestă serviciul efectuat;

- suma datorată beneficiarului este corectă;- documentele de angajare şi ordonanţare au primit viza de control financiar

preventiv;- documentele sunt întocmite cu toate datele cerute de formular;- alte condiţii prevăzute de lege.Nu se poate efectua plata:a) în cazul în care nu există credite bugetare deschise şi/sau repartizate ori

disponibilităţile sunt insuficiente;b) când nu există confirmarea serviciului efectuat şi documentele nu sunt vizate

pentru “Bun de plată”;c) când beneficiarul nu este cel faţă de care instituţia are obligaţii;

156

d) când nu există viza de control financiar preventiv pe ordonanţarea de plată şi nici autorizarea prevăzută de lege.

În cazul constatării unei erori în legătură cu plata ce urmează să fie efectuată, conducătorul compartimentului financiar (financiar-contabil) suspendă plata.

Motivele deciziei de suspendare a plăţii se prezintă într-o declaraţie scrisă care se trimite ordonatorului de credite şi, spre informare, persoanei împuternicite să exercite controlul financiar preventiv.

Ordonatorul de credite poate solicita în scris şi pe propria răspundere efectuarea plăţilor.

Pentru efectuarea cheltuielilor de capital instituţiile publice vor prezenta unităţilor de trezorerie şi contabilitate publică şi programul de investiţii aprobat în condiţiile legii.

Creditele bugetare aprobate în buget vor putea fi utilizate la cererea ordonatorilor de credite numai după deschiderea de credite de către ordonatorii principali de credite, repartizarea creditelor bugetare pentru bugetul propriu şi pentru ordonatorii de credite secundari sau terţiari, după caz, şi/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.

157

Fig. nr.2. Categoriile de cheltuieli în bugetul local

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului. Executarea cheltuielilor bugetului local se face cu respectarea unor norme obligatorii (reguli bugetare), pentru ordonatorii de credite, după cum urmează:

1) instituţiile publice de subordonare locală pot face plăţi de casă, numai în limita creditelor deschise de consiliile locale, în limita bugetului aprobat anual şi pe trimestre, pentru fiecare subdiviziune a clasificaţiei bugetare.

Primăriile fac deschideri de credite lunare pe baza bugetelor aprobate, la trezoreria teritorială la care au deschis contul. Este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

2) efectuarea cheltuielilor din buget se va putea face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale;

3) cheltuielile aprobate prin bugetul local reprezintă limite maxime ce nu pot fi depăşite;

4) încadrarea veniturilor şi cheltuielilor pe criteriul funcţional (pe capitole şi subcapitole) şi economic (pe articole şi alineate) al clasificaţiei bugetare, este o condiţie a raportării unei execuţii bugetare reale de către fiecare instituţie publică în parte;

5) există trei categorii de ordonatori de credite şi anume:a) ordonatori principali;b) ordonatori secundari;c) ordonatori terţiari.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.

Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri din bugetele locale sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz.

Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept sau altor persoane împuternicite în acest scop.

Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt

158

SERVICII DE DEZV. PUBLICA

CHELTUIELI CU DESTINATIE

SPECIALA

TRANSPORT SI COMUNICATII

BUGET LOCAL

CHELTUIELI

AUTORITATI PUBLICE

SANATATE

ALTE ACTIUNI ASISTENTA SOCIALA

INVATAMANT CULTURATRANSFERURI CATRE ALTE

BUGETE

ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite răspund de:a) elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget propriu;b) urmărirea modului de realizare a veniturilor;c) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare

aprobate şi a veniturilor bugetare posibil de încasat;d) integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe

care o conduc;e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor

financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;

f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de investiţii publice;

g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor

legale;i) alte atribuţii stabilite de dispoziţiile legale.

5.3. Impozitele şi taxele locale

5.3.1. Caracteristici generale

Constituie integral venituri proprii ale bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti sau judeţelor, după caz, următoarele resurse financiare:

1) impozitele şi taxele locale, după cum urmează:a) impozitul pe clădiri;b) impozitul pe teren;c) taxa asupra mijloacelor de transport;d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;f) impozitul pe spectacole;g) taxa hotelieră;h) taxele speciale;i) alte taxe locale.

2) amenzile şi penalităţile aferente impozitelor şi taxelor locale prevăzute anterior;

3) dobânzile pentru plata cu întârziere a impozitelor şi taxelor locale;4) taxele instituite prin următoarele acte normative:

a) Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare;

b) O.G. nr.12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, republicată;

c) Legea nr.117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, cu modificările ulterioare.

La stabilirea impozitelor şi taxelor locale trebuie să se aibă în vedere respectarea următoarelor principii:

159

a) principiul transparenţei, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să-şi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public;

b) principiul aplicării unitare – potrivit căruia trebuie să se asigure organizarea şi executarea în concret, în mod unitar, a prevederilor Codului fiscal, fiind interzisă instituirea altor impozite sau taxe locale în afara celor prevăzute de prezentul cod. Totodată, taxele speciale, instituite pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, se încasează numai de la acestea, potrivit regulamentului de funcţionare a consiliilor locale sau judeţene, după caz;

c) principiul autonomiei locale – potrivit căruia consiliile locale şi judeţene stabilesc impozitele şi taxele locale între limitele şi condiţiile prevăzute de Codul fiscal. Acest principiu corespunde Cartei europene a autonomiei locale, adoptate la Strasbourg la 15 oct.1985, ratificată de România prin Legea nr.199/1997.

Pentru identificarea localităţilor şi încadrarea acestora pe ranguri de localităţi se au în vedere, cumulativ, următoarele acte normative:

1) Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, cu modificările ulterioare;

2) Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, respectiv Reţeaua de localităţi.

Potrivit Legii nr.351/2001, ierarhizarea funcţională a localităţilor urbane şi rurale, este următoarea:

a) rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă europeană;

b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel european;

c) rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi;

d) rangul III - oraşe;e)rangul IV - sate reşedinţă de comune;f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi

oraşelor.

Delimitarea zonelor şi stabilirea numărului acestora, atât în intravilanul, cât şi în extravilanul localităţilor, se stabilesc prin hotărâre a consiliului local respectiv, în funcţie de poziţia terenului faţă de centrul localităţii, de reţelele edilitare şi de alte elemente specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Hotărârea consiliului local are la bază următoarele documente:a) documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism (hărţi, schiţe privind formele

de relief, cursuri de apă, păduri, drumuri, construcţii etc.);b) registrele agricole;c) evidenţe specifice cadastrului imobiliar-edilitar;d) orice alte evidenţe agricole sau cadastrale.

Identificarea zonelor atât în intravilanul, cât şi în extravilanul localităţilor se face prin litere: A, B, C şi D.

Intravilanul localităţii reprezintă teritoriul determinat prin Planul urbanistic general (P.U.G.), care cuprinde ansamblul terenurilor cu şi fără construcţii, ce constituie o localitate. Intravilanul se poate dezvolta prin extinderea în extravilan numai pe bază de planuri urbanistice-zonale (P.U.Z.), legal aprobate, integrându-se ulterior în Planul urbanistic general (P.U.G.) al localităţii.

160

Extravilanul localităţii reprezintă teritoriul cuprins între limita intravilanului şi limita teritorial-administrativă a localităţii.

Consiliile locale şi judeţene adoptă hotărârile cu privire la stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru un an calendaristic, până la data de 31 mai inclusiv, pentru anul fiscal următor.

Primarii şi preşedinţii de consilii judeţene asigură publicarea corespunzătoare a hotărârii într-un ziar local sau afişarea la sediul primăriei, în cazul celor din mediul rural.

Orice persoană juridică ce datorează impozite şi taxe locale are obligaţia de a calcula aceste impozite şi de a depune o declaraţie la primăria respectivă până la data de 31 ianuarie inclusiv a anului calendaristic pentru care se calculează impozitul sau taxa.

Autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi a taxelor locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.

Sumele reprezentând impozite şi taxe locale se indexează anual pentru a reflecta rata estimată a inflaţiei pentru anul următor, dacă aceasta depăşeşte 5%.

În legătură cu plătitorii de impozite şi taxe locale legea instituie scutiri şi facilităţi, în felul următor:

a) scutiri şi facilităţi prevăzute expres de lege;b) scutiri şi facilităţi stabilite de consiliile locale.

1) Scutiri şi facilităţi prevăzute expres de lege:a) Impozitele şi taxele de la pct.1 lit.a), b), c), d), h) şi i) nu se aplică pentru:

veteranii de război, persoanele persecutate din motive politice de regimul comunist, urmaşilor eroilor-martiri, răniţilor şi luptătorilor din Revoluţia din 1989, precum şi văduvelor de război;

b) Impozitele şi taxele de la pct.1 lit.a), b) şi taxa pentru eliberarea autorizaţiilor de funcţionare pentru activităţi economice nu se aplică persoanelor cu handicap şi celor invalide de gradul I sau II;

c) alte scutiri prevăzute de lege. Menţionăm că scutirea de la plata impozitului pe clădiri se aplică doar clădirii

folosite ca domiciliu de persoanele fizice prevăzute mai sus. De asemenea, scutirea de la plata impozitului pe teren se aplică doar terenului aferent clădirii utilizate ca domiciliu de persoanele fizice prevăzute anterior.

Impozitele şi taxele menţionate mai sus nu se aplică nici pentru următoarele persoane juridice:

a) instituţii sau unităţi care funcţionează sub coordonarea Ministerului Învăţământului, cu excepţia incintelor folosite pentru activităţi economice;

b) fundaţiilor testamentare constituite conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi cultural;

c) organizaţiilor umanitare care au ca unică activitate întreţinerea şi funcţionarea căminelor de bătrâni şi a caselor pentru ocrotirea copiilor orfani şi a copiilor străzii.

Impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren se reduc cu 50% pentru acele clădiri şi terenul aferent deţinute de persoane juridice, care sunt utilizate exclusiv pentru prestarea de servicii turistice, pe o perioadă de maxim 5 luni pe durata unui an calendaristic.

2) Scutiri şi facilităţi stabilite de consiliile locale:a) Consiliile locale pot acorda scutiri sau reduceri de la plata impozitului pe clădiri

folosite ca domiciliu de persoanele fizice ori a impozitului pe teren aferent acestor clădiri, în cazul persoanelor fizice ale căror venituri lunare sunt mai mici decât salariul minim pe economie ori constau în exclusivitate din indemnizaţie de şomaj sau pensie de asistenţă socială;

161

b) În cazul unei calamităţi naturale, consiliile locale pot acorda scutiri de la plata impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren, precum şi a taxei pentru eliberarea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire sau o reducere a acestora.

5.3.2 Impozitul pe clădiri

Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, cu excepţiile prevăzute de Codul fiscal, la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în care este amplasată clădirea.

În cazul unei clădiri, aflată în administrarea sau în folosinţa, după caz, a altei persoane, pentru care se datorează chirie în baza unui contract de închiriere, impozitul pe clădiri se datorează de către proprietar.

În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multor persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozit pentru partea din clădire aflată în proprietatea sa. Dacă nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, atunci fiecare proprietar datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă.

Prin clădire se înţelege orice construcţie care serveşte la adăpostirea de oameni, de animale, de obiecte, de materiale şi produse, de instalaţii etc.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:a) clădirile instituţiilor publice şi clădirile care fac parte din domeniul public şi privat

al unei unităţi administrativ-teritoriale;b) clădirile care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură

sau arheologice, muzee sau case memoriale;c) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor

religioase recunoscute de lege;d) clădirile instituţiilor de învăţământ preuniversitar sau universitar;e) clădirile unităţilor sanitare de interes naţional care nu au trecut în patrimoniul

comunităţilor locale;f) clădirile aflate în patrimoniul public sau privat al statului şi în administrarea

Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”;g) construcţiile şi amenajările funerare din cimitire şi crematorii;h) clădirile sau construcţiile din parcurile industriale, ştiinţifice sau tehnologice.Instituţiile prevăzute mai sus la lit. a)-f) vor datora impozit dacă incintele

respective se folosesc pentru activităţi economice, cu excepţia celor din patrimoniul privat al statului.

De asemenea, nu datorează impozit oricare dintre următoarele construcţii speciale:

a) sonde de ţiţei, gaze, sare;b) platforme de foraj marin;c) centrale hidroelectrice, termoelectrice, nuclearoelectrice, clădiri şi construcţii

speciale anexă, reţea aeriană de transport şi distribuţie a energiei electrice şi stâlpii aferenţi acesteia, cablu subteran de transport etc.;

d) reţele de telecomunicaţii subterane şi aeriene;e) căi de rulare, de incintă sau exterioare;f) galerii subterane şi puţuri de mină;g) coşuri de fum şi turnuri de răcire;h) baraje şi construcţii accesorii;i) poduri, viaducte, apeducte, tuneluri;j) reţele şi conducte pentru transportul sau distribuţia apei, produselor petroliere şi

gazelor, canalizare etc.;

162

k) terasamente, împrejmuiri, platforme betonate;l) alte construcţii de natură similară.Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice, dacă:a) clădirea este o locuinţă nou realizată în condiţiile Legii locuinţei nr.114/1996;b) clădirea este realizată pe bază de credite, în conformitate cu O.G. nr.19/1994

privind stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe, modificată prin Legea nr.82/1995.

Scutirea de impozit pentru cele două categorii de persoane fizice se aplică pentru o clădire timp de 10 ani de la data dobândirii acesteia. În cazul înstrăinării clădirii, scutirea de impozit nu se aplică noului proprietar al clădirii.

În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii.

Cota de impozitare este de 0,1% atât pentru clădirile situate în mediul urban cât şi pentru clădirile din mediul rural.

Valoarea impozabilă a unei clădiri se determină prin înmulţirea suprafeţei construite desfăşurate a clădirii, exprimată în metri pătraţi, cu valorile prevăzute de Codul fiscal.

Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafeţelor secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol, exceptând suprafeţele podurilor care nu sunt utilizate ca locuinţă şi suprafeţele scărilor şi teraselor neacoperite.

Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de amplasarea clădirii, cu un coeficient de corecţie calculat după rangul localităţii, iar în cadrul localităţilor pe zone A, B, C şi D.

În cazul unei clădiri finalizate înainte de 1951, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

În cazul unei clădiri finalizate în perioada 1950-1978, valoarea impozabilă se reduce cu 5%.

Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează astfel:

a) cu 15% pentru prima clădire în afara acelei de la adresa de domiciliu;b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celor de la adresa

de domiciliu.În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei

cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă

între 0,25% şi 1,5% inclusiv, începând cu anul 2006.Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu,

înregistrată în contabilitatea proprietarului sau valoarea reevaluată a acesteia.În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării,

valoarea impozabilă se reduce cu 15%.În cazul unei clădiri care a fost dobândită înainte de 1998 şi care după această dată

nu a fost reevaluată, cota impozitului de clădiri este stabilită de consiliul local între 5% şi 10% şi se aplică la valoarea de inventar a clădirii.

Orice persoană care dobândeşte sau construieşte o clădire ori extindere, demolează sau modifică o clădire existentă are obligaţia să depună o declaraţie în acest sens la organul fiscal competent aparţinând de autoritatea administraţiei publice locale în termen de 30 de zile de la data la care s-au produs aceste modificări.

163

Impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.

Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

5.3.3. Impozitul pe teren

Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situat terenul.

În cazul când terenul se află în administrarea sau folosinţa, după caz, altei persoane decât proprietarul, pentru care se datorează chirie, respectiv arendă în baza unui contract de închiriere/arendare, impozitul pe teren se datorează de proprietar.

În cazul terenului deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar datorează impozit pentru partea de teren aflat în proprietatea sa. Dacă nu pot fi stabilite părţile individuale ale proprietarilor comuni, atunci fiecare coproprietar datorează o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv.

Impozitul pe teren nu se datorează pentru:a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren acoperită de acea clădire;b) orice teren al unui cult religios, recunoscut de lege;c) orice teren al unui cimitir, crematoriu;d) orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată

provizoriu sau acreditată;e) orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în

patrimoniul autorităţilor locale;f) orice teren aferent unei clădiri a unei instituţii publice sau unei clădiri care face

parte din domeniul public sau privat al unei unităţi administrativ-teritoriale, exceptând suprafeţele folosite pentru activităţi economice;

g) orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru perioada cât durează ameliorarea acestuia;

h) terenurile care prin natura lor (şi nu prin destinaţie) sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, cum ar fi:1) terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de acumulare sau căi

navigabile;2) terenuri folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor;3) terenuri care contribuie la exploatarea resurselor de apă;4) terenuri utilizate pentru exploatările din subsol etc.;

i) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, naţionale şi principale şi zonele de siguranţă ale acestora;

j) terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice;k) alte categorii prevăzute de lege.Impozitul pe teren se stabileşte, luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren,

rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona, cât şi categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării facute de consiliul local.

În cazul unui teren situat în intravilan, impozitul se stabileşte prin înmulţirea numărului de metri pătraţi ai terenului cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel:

Zona din cadrul Rangul localităţii şi valorile aferente (lei/m

2)

164

localităţiiX 0 I II III IV VA 5.900 4.900 4.300 3.700 500 400B 4.900 3.700 3.000 2.500 400 300C 3.700 2.500 1.900 1.200 300 200D 2.500 1.200 1.000 700 200 100

Dacă terenul din intravilan este înregistrat în Registrul agricol la altă categorie de folosinţă decât de cea de terenuri cu construcţii, impozitul pe teren se calculează luând în calcul categoria de folosinţă, iar suma obţinută se înmulţeşte cu un coeficient de corecţie, după cum urmează:

Nr. crt.

Categoria de folosinţăZona şi valorile aferente (lei/m

2)

0 X I II III IV1 Teren arabil 20 15 13 112 Păşune 15 13 11 93 Fâneaţă 15 13 11 94 Vie 33 25 20 135 Livadă 38 33 25 206 Pădure sau alt teren cu

vegetaţie forestieră20 15 13 11

7 Teren cu apă 11 9 6 X8 Drumuri şi căi ferate X X X X9 Teren neproductiv X X X X

Rangul localităţii Coeficient de corecţie0 8,00I 5,00II 4,00III 3,00IV 1,10V 1,00

În cazul terenului amplasat in extravilan¸impozitul se stabileşte prin inmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în tabelele de mai jos, înmulţită cu coeficientul de corecţie corespunzător:

Nr. crt.

Categoria de folosinţă Zona şi valorile corespunzătoare (lei RON/ha)

0 X A B C D1 Teren cu construcţii 22 20 18 162 Arabil 36 34 32 303 Păşune 20 18 16 144 Fâneaţă 20 18 16 145 Vie pe rod 40 38 36 346 Livadă pe rod 40 38 36 347 Pădure sau alt teren cu vegetaţie

forestieră12 10 8 6

8 Teren cu apă (fără amenajări 4 3 2 1

165

Nr. crt.

Categoria de folosinţă Zona şi valorile corespunzătoare (lei RON/ha)

piscicole)9 Teren cu amenajări piscicole 24 22 20 18

10 Drumuri şi căi ferate X X X X11 Teren neproductiv X X X X

Zona în cadrul

localităţii

Rangul localităţii şi coeficienţii de corecţie corespunzători0 I II III IV V

A 1,30 1,25 1,20 1,15 1,10 1,05B 1,25 1,20 1,15 1,10 1,05 1,00C 1,20 1,15 1,10 1,05 1,00 0,95D 1,15 1,10 1,05 1,00 0,95 0,90

Impozitul pe teren se stabileşte anual în sumă fixă, în lei/m2

în mod diferenţiat, în intravilanul şi respectiv, extravilanul localităţilor, după cum urmează:

a. în intravilan:1. pe ranguri de localităţi, identificate prin cifrele romane: 0, I, II, III, IV, V;2. pe zone, identificate prin literele: A, B, C, D;3. pe categorii de folosinţă, evidenţiate anterior;4. prin aplicarea nivelurilor şi coeficienţilor de corecţie, prevăzuţi mai sus;

b. în extravilan:1. pe zone, identificate prin literele: A, B, C, D;2. pe categorii de folosinţă menţionate anterior;3. prin aplicarea nivelurilor şi a coeficienţilor de corecţie în funcţie de rangul

localităţii: 0, I, II, III, IV, V.Înstrăinarea unui teren nu poate fi efectuată dacă titularul dreptului de proprietate

asupra terenului nu are achitate toate obligaţiile fiscale în legătură cu terenul respectiv (cu excepţia celor aflate în litigiu) faţă de bugetul local aparţinător. Orice act încheiat pentru înstrăinarea terenurilor, cu încălcarea acestei dispoziţii legale este nul de drept.

Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la 31 martie şi respectiv, 30 septembrie.

Pentru plata cu anticipaţie a impozitului datorat pe întregul an de către contribuabil, până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

5.3.4. Taxa asupra mijloacelor de transport

Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România, datorează o taxă anuală, la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz.

În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, taxa asupra mijlocului de transport se datorează de locator.

Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:a) autoturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin persoanelor

cu handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului acestora;

166

b) navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei;

c) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;d) mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii

de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit în condiţii de transport public.

Taxa se calculează în funcţie de tipul mijlocului de transport, ţinând cont de capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulţirea fiecărui 500 cm3 sau fracţiune din aceasta cu tariful prevăzut de lege.

În cazul unui ataş, taxa este de 50% din valoarea taxei pentru motocicletele, motoretele sau scuterele respective.

În cazul autovehiculelor de transport marfă cu masa totală autorizată de peste 12 tone, taxa se calculează la masa totală a mijlocului de transport stabilită prin cartea de identitate sau factura de achiziţie, în funcţie de numărul de axe (două axe, trei axe sau patru axe) sau a unei combinaţii de autovehicule.

În cazul remorcilor, semiremorcilor şi rulotelor care nu fac parte dintr-o combinaţie de autovehicule taxa se stabileşte în sumă absolută, astfel:

- până la 1 tonă inclusiv.................................59.000 lei- între 1 – 3 tone..........................................194.000 lei- între 3 – 5 tone..........................................292.000 lei- peste 5 tone...............................................370.000 lei

În cazul mijloacelor de transport pe apă, taxa este stabilită de lege, în sume absolute, pe categorii de mijloace de transport (luntre, bărci, şalupe, iahturi, vapoare etc.).

Taxa asupra mijloacelor de transport se plăteşte în aceleaşi condiţii ca şi impozitul pe clădiri.

În cazul unui mijloc de transport deţinut de un nerezident, taxa se plăteşte integral în momentul înregistrării mijlocului de transport la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

Veniturile provenite din taxa asupra mijloacelor de transport, precum şi amenzile şi penalizările aferente se pot utiliza exclusiv pentru lucrări de întreţinere modernizare, reabilitare şi construire a drumurilor locale şi judeţene, din care 60% constituie venituri la bugetul local şi 40% constituie venituri la bugetul judeţean.

În cazul municipiului Bucureşti, taxa constituie venituri la bugetul sectoarelor în proporţie de 60% şi 40% la bugetul municipiului Bucureşti.

5.3.5. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor

Ne vom referi, în cele ce urmează, la două categorii de taxe:1) taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, a autorizaţiei de construire şi a

altor avize asemănătoare;2) taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate economică şi

a altor autorizaţii similare.

1. Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism a autorizaţiei de construire şi a altor avize asemănătoare

Realizarea construcţiilor civile, industriale, agricole sau de orice natură, inclusiv a instalaţiilor aferente acestora, se poate efectua numai în baza şi cu respectarea prevederilor unei autorizaţii de construire, emisă în baza Legii nr.50/1991 privind

167

autorizarea executării lucrărilor de construcţii, modificată şi completată prin Legea nr.453/2001, cât şi în conformitate cu prevederile documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului.

Desfiinţarea (demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea parţială sau totală) construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestora, precum şi a oricăror amenajări se poate face numai pe baza unei autorizaţii de desfiinţare, emisă în aceleaşi condiţii cu autorizaţia de construire.

Autorizaţia de construire/desfiinţare se emite la solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil (teren, construcţii), persoană fizică sau juridică, ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare.

Documentele necesare autorizării sunt următoarele:a) certificatul de urbanism;b) autorizaţia de construire/desfiinţare;c) avize şi acorduri ale instituţiilor statului (energie electrică, termică, gaze,

telefoane etc.);d) documentaţii tehnice.

Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile publice (primarul sau preşedintele consiliului judeţean, după caz) stabilesc cerinţele urbanistice ce urmează să fie îndeplinite de solicitant.

Autorizaţia de construire/desfiinţare se eliberează după certificatul de urbanism şi reprezintă actul pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor legale cu privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea obiectivelor de investiţii, respectiv pentru dezafectarea celor existente.

Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban, este egală cu suma stabilită de consiliul local între următoarele limite, prevăzute de lege:

a) până la 150 m2 inclusiv..........................................25.000 – 35.000 lei;b) între 151 m2 – 250 m2 inclusiv.................................37.000 – 47.000 lei;c) între 251 m2 – 500 m2 inclusiv..................................48.000 – 60.000 lei;d) între 501 m2 – 750 m2 inclusiv.................................61.000 – 72.000 lei; e) între 751 m2 – 1.000 m2 inclusiv................................73.000 – 85.000 lei;f) peste 1.000 m2 ………………………….…………. 85.000 lei + 130 lei pentru

fiecare m2 care depăşeşte 1.000 m2

În mediul rural, taxa este egală cu 50% din taxa pentru mediul urban.Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire se datorează astfel:1) pentru o clădire ce urmează a fi folosită ca locuinţă sau anexă la locuinţă, taxa

este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii;2) pentru foraje sau excavări necesare studiilor geotehnice, exploatările de carieră,

balastierelor, sondelor de gaze şi petrol etc., taxa se calculează la suprafaţa afectată de lucrarea respectivă, în m2, care se înmulţeşte cu o valoare stabilită de consiliul local, până la limita maximă de 50.000 lei;

3) pentru lucrările de organizare de şantier în vederea realizării unei construcţii, care nu sunt incluse în altă autorizaţie de construire, taxa este de 3% din valoarea lucrărilor de organizare de şantier;

4) pentru amenajarea de tabere de corturi, căsuţe sau rulote ori campinguri, taxa este de 2% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii;

5) pentru chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere, situate pe căile şi în spaţiile publice, precum şi pentru amplasarea corpurilor şi a panourilor de afişaj, a firmelor şi a reclamelor, taxa este de până la 50.000 lei pentru fiecare m2 de suprafaţă ocupată de construcţie;

6) pentru orice altă construcţie decât cele prevăzute anterior taxa este de 1% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţie, inclusiv instalaţiile aferente;

168

7) pentru lucrările de racorduri şi branşamente la reţele publice de apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică, telefonie şi televiziune prin cablu taxa se stabileşte de consiliul local şi este de până la 75.000 lei pentru fiecare racord.

Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei construcţii este egală cu 0,1% din valoarea impozabilă a construcţiei, stabilită pentru determinarea impozitului pe clădiri.

Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism şi amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul consiliului judeţean, se stabileşte de consiliul local, respectiv consiliul judeţean în sumă de până la 100.000 lei.

Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de construire este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru eliberarea actului iniţial respectiv.

Taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală şi adresă se stabileşte de către consiliile locale în sumă de până la 60.000 lei.

Taxele prevăzute a fi datorate, în situaţiile de mai sus, se stabilesc pe baza valorii lucrărilor de construcţii declarate de persoana care solicită avizul şi se plătesc înainte de emiterea avizului. În termen de 15 zile de la terminarea lucrărilor de construcţie, taxa se recalculează la valoarea reală, definitivă a construcţiei şi se virează la bugetul local, respectiv judeţean, în termen de 15 zile de la stabilirea valorii reale.

Pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire de către preşedinţii consiliilor judeţene, cu avizul primarilor comunelor, taxele datorate constituie venit în proporţie de 50% la bugetul local al comunelor şi de 50% la bugetul consiliului judeţean.

Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor nu se datorează pentru:

a) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru lăcaşuri de cult sau construcţii anexe;

b) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care aparţin domeniului public al statului;

c) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, pentru lucrările de interes public judeţean sau local;

d) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, dacă beneficiarul construcţiei este o instituţie publică;

e) autorizaţie de construire pentru autostrăzile şi căile ferate atribuite prin concesionare, conform legii.

2. Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate economică şi a altor autorizaţii similare

Această taxă este stabilită de către consiliul local în sumă de până la 100.000 lei, în mediul rural, şi până la 500.000 lei, în mediul urban.

Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare se stabileşte de consiliul local şi este de până la 120.000 lei.

Taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale sau altele asemenea, deţinute de consiliile locale sau judeţene, se stabileşte de către consiliul local, respectiv judeţean şi este de până la 200.000 lei.

Taxa pentru eliberarea certificatelor de producător se stabileşte de către consiliile locale şi este de până la 500.000 lei.

5.3.6. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

169

Sunt cuprinse sub această denumire două categorii de taxe:1) taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate;2) taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate.

1. Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitateBeneficiarii serviciilor de reclamă şi publicitate realizate în baza unui contract

sau a unei altfel de înţelegeri încheiate cu oricare altă persoană datorează această taxă, la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana respectivă prestează aceste servicii de reclamă şi publicitate.

Taxa se calculează prin aplicarea unei cote, stabilite de consiliul local, între 1% şi 3%, asupra valorii serviciilor de reclamă şi publicitate, prevăzută în contract, exclusiv T.V.A.

Nivelul cotei se stabileşte de către consiliile locale în cursul lunii mai a fiecărui an pentru anul fiscal următor.

Taxa se plăteşte lunar de către prestatorii serviciilor de reclamă şi publicitate, pe toată durata desfăşurării contractului, până la data de 10 a lunii următoare datorării taxei.

Taxa se datorează de la data intrării în vigoare a contractului.Nu datorează această taxă, beneficiarii serviciilor de reclamă şi publicitate

realizate prin mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale.

2. Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitateOrice persoană care utilizează un panou, afişaj sau structură de afişaj pentru

reclamă şi publicitate, într-un loc public, datorează o taxă anuală către bugetul local al autorităţii administraţiei publice locale în raza căreia este amplasat panoul, afişajul sau structura de afişaj respectivă.

Valoarea taxei se calculează anual, prin înmulţirea numărului de metri pătraţi sau a fracţiunii de metri pătraţi a suprafeţei destinate reclamei cu suma stabilită de consiliul local, astfel:

a) în cazul unui afişaj situat în locul în care persoana derulează o activitate economică, suma este până la 200.000 lei;

b) în cazul oricărui alt panou, afişaj sau structură de afişaj pentru reclamă şi publicitate, suma este până la 150.000 lei.

Taxa se plăteşte anual, anticipat sau trimestrial, în aceleaşi condiţii ca şi impozitul pe clădiri.

Consiliile locale pot impune persoanelor care datorează această taxă să depună o declaraţie anuală la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

Taxa prevăzută mai sus nu se aplică în următoarele situaţii:a) instituţiile publice, cu excepţia cazurilor când acestea fac reclamă unor activităţi

economice;b) unei persoane care închiriază panoul, afişajul sau structura de afişaj unei alte

persoane, taxa revenindu-i acesteia din urmă;c) pentru afişele, panourile sau alte mijloace de reclamă şi publicitate amplasate în

interiorul clădirilor;d) pentru panourile de identificare a instalaţiilor energetice, marcaje de avertizare

sau marcaje de circulaţie, precum şi alte informaţii de utilitate publică şi educaţionale;

e) pentru afişajul efectuat pe mijloacele de transport care nu sunt destinate, prin construcţia lor, realizării de reclamă şi publicitate.

170

5.3.7. Impozitul pe spectacole

Acest impozit este datorat de orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau o altă activitate distractivă în România.

Impozitul se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia are loc activitatea respectivă.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.

Cota de impozit se determină astfel:1) în cazul unui spectacol de teatru, balet, operă, operetă, concert filarmonic sau

altă manifestare muzicală, prezentarea unui film la cinematograf, un spectacol de circ sau o competiţie sportivă internă sau internaţională, cota de impozit, este egală cu 2% din valoarea încasărilor;

2) în cazul oricărei alte manifestări artistice decât cele de mai sus, cota de impozit este de 5%.

Nu se impun sumele plătite de organizatorul spectacolelor în scopuri caritabile, în baza unui contract semnat anterior desfăşurării spectacolului respectiv.

Persoanele care datorează acest impozit au următoarele obligaţii:a) să înregistreze biletele de intrare şi abonamentele la organul fiscal pe lângă

primăria localităţii respective;b) să anunţe tarifele pentru spectacol în locul unde este programat acesta, precum

şi în orice alt loc unde se vând bilete şi abonamente;c) să emită bilete de intrare sau abonamente pe care să fie precizate tarifele

respective;d) să pună la dispoziţia organului fiscal competent documentele justificative privind

calculul şi plata impozitului.Pentru videoteci şi discoteci, impozitul se calculează pentru fiecare zi de

manifestare artistică sau de activitate distractivă, prin înmulţirea numărului de metri pătraţi ai incintei videotecii sau discotecii cu suma stabilită de consiliul local, astfel:

a) în cazul videotecilor, suma este de până la 1.000 lei;b) în cazul discotecilor, suma este de până la 2.000 lei.Suma de mai sus se înmulţeşte cu un coeficient de corecţie (de la 1 la 8), în funcţie

de rangul localităţii.Nu sunt de natura discotecilor activităţile prilejuite de organizarea de nunţi,

botezuri şi de revelioane.De asemenea, în cazul videotecilor şi discotecilor nu se aplică prevederile

referitoare la tipărirea, înregistrarea, avizarea, evidenţa şi inventarul biletelor de intrare şi al abonamentelor.

Impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri umanitare.

Impozitul se plăteşte lunar până la data de 15, inclusiv, a lunii următoare celei în care a avut loc spectacolul.

5.3.8. Taxa hotelieră

Consiliul local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate de cazare, taxă ce se încasează de unitatea respectivă, o dată cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.

Taxa se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,5% şi 5%, stabilită de consiliul local, la tarifele de cazare practicate de unităţile de cazare.

În cazul unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, cota taxei se diferenţiază în funcţie de numărul de stele atribuite unităţii de cazare respective.

171

Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de şedere, cu excepţia cazului unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, când taxa se datorează numai pentru o singură noapte, indiferent de perioada reală de cazare.

Taxa nu se aplică pentru:a) persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani;b) persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat ori persoanele invalide de

gradul I sau II;c) pensionarii, veteranii de război, văduvele de război, persoanele persecutate

politic de regimul comunist;d) studenţii şi militarii în termen;e) soţul sau soţia care se cazează împreună cu o persoană prevăzută mai sus, cu

excepţia văduvelor de război, care prin recăsătorie nu mai beneficiază de această facilitate.

Unităţile de cazare au obligaţia de a vira taxa hotelieră la bugetul local, lunar, până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la persoanele care au plătit cazarea.

5.3.9. Taxe speciale şi alte taxe locale

1. Taxe specialeConsiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pot adopta

taxe speciale, pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, în condiţiile şi pentru sectoarele de activitate prevăzute de O.U.G. nr.45/2003 privind finanţele publice locale.

Hotărârile consiliilor locale, respectiv judeţene, prin care se adoptă taxe speciale, trebuie publicate, potrivit legii, într-un ziar local şi afişate la sediul autorităţii respective, pentru ca persoanele interesate să poată lua cunoştinţă de acest fapt şi eventual să poată face contestaţie în termen de 15 zile de la afişarea sau publicarea acestora.

Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

Taxele speciale se încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului local, fiind utilizate în scopurile pentru care au fost înfiinţate.

Nu se pot institui taxe speciale pentru funcţionarea unui serviciu public de interes local având ca plătitori proprietarii ori utilizatorii vehiculelor care circulă pe drumurile publice, indiferent de categoria sau denumirea, precum şi de titularul dreptului de proprietate asupra drumului public respectiv.

2. Alte taxe localeConsiliile locale sau consiliile judeţene pot institui o taxă zilnică de până la

100.000 lei pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, a caselor memoriale sau a monumentelor istorice, de arhitectură şi arheologice.

A. Pentru utilizarea temporară a locurilor publice se vor avea în vedere următoarele criterii:

a) imobilele să aparţină domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale respective şi acestea să fie administrate direct de către autorităţile administraţiei publice locale;

b) pentru parcarea ocazională a vehiculelor, taxa se stabileşte în lei/oră/vehicul, astfel încât nivelul acesteia înmulţit cu 24 să nu depăşească 100.000 lei;

c) pentru parcarea curentă a autovehiculelor, taxa se stabileşte în lei/zi/autovehicul, astfel încât nivelul acesteia să nu depăşească 100.000 lei;

172

d) pentru depozitarea de materiale, taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât pentru un metru pătrat de teren ocupat pentru depozitarea de materiale, taxa/zi să nu depăşească 100.000 lei;

e) pentru realizarea unor lucrări taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât pentru un metru pătrat de teren afectat respectivei lucrări, taxa/zi să nu depăşească 100.000 lei;

f) pentru desfacerea de produse în pieţe, târguri, oboare, în parcări sau alte locuri stabilite de consiliile locale, taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât pentru un metru pătrat de teren afectat acestei activităţi, taxa/zi să nu depăşească 100.000 lei;

g) pentru ocuparea terenurilor cu construcţii provizorii, autorizate în condiţiile legii, taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât, pentru un metru pătrat de teren afectat respectivei construcţii, taxa/zi să nu depăşească 100.000 lei.

B. Pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură sau a oricăror alte obiective, stabilite ca atare de către autorităţile administraţiei publice locale se au în vedere anumite criterii:

a) obiectivele să aparţină domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale respective şi acestea să fie administrate direct de către autorităţile administraţiei publice locale;

b) cuantumul taxei/vizitator se stabileşte în sumă de până la 100.000 lei, în funcţie de importanţa obiectivelor în cauză, precum şi de nivelul cheltuielilor efectuate de acest serviciu.

Consiliile locale pot institui taxe zilnice de până la 100.000 lei/zi pentru deţinerea în proprietate sau folosinţă, după caz, de echipamente destinate să funcţioneze în scopul obţinerii de venit, altele decât cele folosite în activităţi economice independente sau într-o asociaţie familială, cum ar fi:

1) instalaţie pentru producerea alcoolului: alambic sau cazan;2) motoferăstrău, circular sau gater;3) moară pentru măcinarea cerealelor etc.De asemenea, consiliile locale pot stabili o taxă anuală de până la 300.000 lei

pentru fiecare din următoarele vehicule lente:1) autocositoare;2) autoexcavator;3) autogreder;4) buldozer pe pneuri;5) compactor autopropulsat;6) freză rutieră;7) macara;8) alte vehicule prevăzute de Codul fiscal.Consiliile judeţene pot institui asemenea taxe numai în cazul persoanelor juridice şi

numai pentru clasele de echipamente precizate de consiliile locale. Si în acest caz taxele respective se fac venit la consiliile locale.

Taxele menţionate anterior se plătesc anticipat prestării serviciului respectiv către plătitorul taxei.

5.4. Procesul bugetar la nivelul colectivităţilor locale

Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazează pe principiile construcţiei bugetare: anualitatea, universalitatea, realitatea, unicitatea, echilibrul bugetar şi publicitatea bugetului. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale (preşedinţi de

173

consilii judeţene şi primari) propun programele anuale sau multianuale pe baza cărora se fundamentează cifrele de buget şi totodată sunt iniţiate acţiunile de implementare a finanţării bugetare (fonduri proprii, surse în completare de la bugetul de stat, finanţări externe prin Banca Mondială, Uniunea Europeană sau alte fonduri şi credite bugetare).

Procedurile implicate şi calendarul acestora, în elaborarea bugetelor locale, se prezintă sintetic astfel:

1. până la data de 15 mai a fiecărui an, ordonatorii principali de credite prezintă proiectele bugetelor locale, echilibrate, la direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene;

2. până la data de 1 iunie a fiecărui an, proiectul centralizat la nivelul judeţului şi proiectele bugetelor locale se depun la Ministerul Finanţelor;

3. până la data de 1 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor, cu acordul Guvernului, comunică direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene limitele cotelor şi sumelor defalcate din veniturile de stat, transferurile cu destinaţie specială şi criteriile de repartizare a acestora pe judeţe;

4. până la data de 20 iulie a fiecărui an, ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice noile propuneri pentru proiectul bugetului;

5. până la data de 1 august a fiecărui an, direcţiile generale ale finanţelor publice transmit proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului la Ministerul Finanţelor;

6. după aprobarea de către Parlament a bugetului de stat, în care se prevăd şi cotele de echilibrare a bugetelor judeţelor, consiliile judeţene şi locale vor aproba, în maximum 30 de zile, proiectele bugetelor locale după ce, în prealabil au fost publicate în presă, cu 15 zile înainte, sau au fost afişate la sediul primăriei pentru a fi consultate de către cetăţeni.

7. pe parcursul exerciţiului bugetar, consiliile judeţene şi locale pot aproba rectificarea bugetelor locale în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii rectificative a bugetului de stat;

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se efectuează în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Procesul de repartizare a creditelor se derulează ierarhic între ordonatorii principali, secundari şi terţiari, pe instituţiile publice corespunzătoare. Competenţa privind finanţarea cheltuielilor revine ordonatorilor principali de credite bugetare.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente justificative, care să confirme angajamentele contractuale, primirea bunurilor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, plata salariilor şi a altor drepturi băneşti, plata obligaţiilor bugetare etc.

Ordonatorii de credite pot efectua plăţi în avans de până la 30% pentru anumite categorii de cheltuieli. Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului, prin evidenţierea distinctă, conform clasificaţiei bugetare, a veniturilor şi cheltuielilor.

Ordonatorii principali de credite întocmesc trimestrial dări de seamă contabile şi conturi de execuţie bugetară pe care le depun la direcţiile generale judeţene ale finanţelor publice şi care, după centralizare, se transmit la Ministerul Finanţelor. De asemenea, întocmesc contul anual de execuţie bugetară, pe care îl supun spre aprobare consiliilor judeţene şi, respectiv, consiliilor locale, până la data de 31 mai a anului următor.

174

Sumele rămase necheltuite la 31 decembrie sunt preluate automat la bugetul de stat. Excepţie fac sumele provenind din fondurile speciale care se utilizează pentru lucrările aflate în continuare în anii următori.

Golurile temporare de casă ale bugetelor locale se pot acoperi (în ordine) din: fondul de rulment şi din împrumuturi fără dobândă din disponibilităţile aflate în contul general al trezoreriei, în limita a 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa pe durata anului fiscal în care se face împrumutul.

5.5. Administrarea creanţelor bugetelor locale

Stingerea creanţelor bugetare se realizează prin plata voluntară efectuată de către debitor, prin executare silită ori prin alte modalităţi întreprinse de către creditorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe.

Constituie obiect al colectării creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere.

Titlul de creanţă este actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi de individualizează obligaţia de plată privind creanţele bugetare, întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii, după cum urmează:

a) actul/documentul de impunere pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite, taxe şi contribuţii, care se emite de către organele de specialitate pe baza declaraţiilor depuse de contribuabili, sau alte documente privind materia impozabilă;

b) declaraţia sau documentul întocmit de plătitor prin care declară impozitul, taxa, contribuţia ori alte venituri bugetare, în cazul obligaţiilor bugetare care se stabilesc de către acesta, potrivit legii;

c) documentul care cuprinde rezultatele controlului ulterior efectuat de organele abilitate de lege în acest scop pentru diferenţele constatate între obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele legal datorate, inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere, precum şi alte penalităţi stabilite conform legii cu privire la impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare;

d) declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;e) documentul de plată sau actul pe care s-au anulat, conform legii, timbrele

mobile fiscale pentru obligaţiile bugetare, reprezentând taxe pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru;

f) procesul-verbal de constatare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat, întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe bugetare stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească;

h) procesul-verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru obligaţii bugetare reprezentând dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi, stabilite de organele competente pe baza evidenţelor proprii;

i) decizia emisă de organul competent în cazul soluţionării unei căi administrative de atac sau hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se stabileşte obligaţia la plata creanţelor bugetare;

j) alte documente emise de organele competente, prin care se constată şi se individualizează creanţe bugetare.

175

Sunt competente să gestioneze colectarea creanţelor bugetare autorităţile administraţiei publice centrale sau unităţile teritoriale ale acestora, după caz, autorităţile administraţiei publice locale ori alte instituţii publice abilitate să administreze veniturile bugetare.

Plătitor al obligaţiei bugetare este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare.

În cazul în care obligaţia bugetară nu a fost achitată de debitor, sunt obligaţi la plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii, următorii:

a) moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus

divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale

referitoare la faliment;d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament

de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;

e) alte persoane, în condiţiile legii.Pentru obligaţiile bugetare restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund

solidar cu acesta următoarele persoane:a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării

insolvabilităţii, cu rea-credinţă, cumpără sau dobândesc în alt mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia ori prin nedeclararea schimbării sediului social.

Pentru obligaţiile bugetare restante ale societăţii comerciale debitoare răspund solidar administratorii, directorii şi persoanele care exercită sau au exercitat administrarea şi conducerea societăţii şi care:

a) au determinat, cu rea-credinţă, acumularea de obligaţii bugetare restante pe o perioadă de 12 luni într-un interval de 2 ani consecutivi;

b) au sustras bunurile debitorului de le executarea silită.Obligaţiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute în actele normative care

le reglementează.Pentru obligaţiile bugetare care nu au prevăzute termene scadente, Ministerul

Finanţelor Publice este abilitat să stabilească aceste termene.Pentru diferenţele de obligaţii bugetare stabilite prin actele de control sau obligaţiile

bugetare stabilite prin procesul-verbal de calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere pe baza evidenţei pe plătitori, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 – 15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 – 31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

Actele de control prin care s-au stabilit diferenţe de obligaţii bugetare constituie şi înştiinţare de plată de la data semnării lor de către debitor ori de la data comunicării, după caz, conform legii.

Exercitarea de către plătitori a căilor de atac la organele competente ale creditorilor bugetari, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspendă obligaţia acestora de plată.

176

Pentru obligaţiile bugetare restante eşalonate sau amânate la plată, conform legii, precum şi pentru dobânzile datorate pe perioada eşalonării, respectiv amânării, termenele de plată se stabilesc în documentul prin care se acordă înlesnirea la plată.

Pentru neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare debitorii datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile şi penalităţile de întârziere datorate sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.

Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Pentru diferenţele de obligaţii bugetare, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare, la care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv.

Pentru sumele stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de orice fel se calculează până la data înregistrării cererii de compensare la organul competent.

Dobânzile prevăzute se datorează şi pe perioada pentru care au fost acordate amânări sau eşalonări la plata obligaţiilor bugetare restante.

Pentru obligaţiile bugetare stinse prin executare silită dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire. În cazul plăţii preţului în rate dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire a avansului, iar pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de către cumpărător.

Pentru obligaţiile bugetare neplătite la scadenţă de persoane fizice, reprezentând impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi după cum urmează:

a) pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plăţile anticipate neefectuate în termen se calculează până la data plăţii debitului, în cazul în care acesta este plătit în cursul anului de impunere, şi până la data de 31 decembrie, pentru plăţile anticipate neachitate până la finele anului de impunere;

b) dobânzile pentru sumele neachitate, înscrise în deciziile de plăţi anticipate cu titlu de impozit pentru anul precedent, se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor până la data stingerii acestora prin orice modalitate, inclusiv;

c) în cazul în care impozitul pe venit din decizia de impunere anuală este inferior sumei datorate cu titlu de plăţi anticipate, dobânzile se recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere, asupra soldului neachitat din plăţile anticipate la data de 31 decembrie a anului de impunere, diminuat cu impozitul de regularizare “de scăzut” rezultat din decizia de impunere anuală.

Nu se datorează dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi, penalităţi de întârziere, penalităţi de orice fel, stabilite potrivit legii.

Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare, cu excepţia dobânzilor, penalităţilor de orice fel şi a amenzilor, se sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termen de plată. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor şi/sau a penalităţilor.

Penalitatea de întârziere se datorează până la data începerii procedurii de executare silită.

În cazul în care s-au acordat înlesniri la plata obligaţiilor bugetare, penalitatea de întârziere se datorează până la data intrării în vigoare a documentului prin care se acordă aceste înlesniri. Nerespectarea înlesnirilor la plată, aşa cum au fost acordate, conduce la calculul penalităţilor de întârziere de la data încetării valabilităţii acestora, conform legii.

Pentru obligaţiile bugetare ale debitorului declarat insolvabil dobânzile se calculează până la data încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilităţii.

177

Pentru obligaţiile bugetare neplătite la termen atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment, dacă aceasta a fost declanşată înainte de începerea procedurii de executare silită.

Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, o dată pe an, în luna decembrie pentru anul următor sau în cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte procentuale.

Nevirarea, în termen de 30 de zile de la data scadenţei, a sumelor datorate cu titlu de obligaţii bugetare calculate şi reţinute la sursă atrage sancţionarea cu o penalitate de 10% din aceste sume a celui obligat să facă, potrivit legii, reţinerea şi virarea sumelor.

Penalităţile se aplică şi plătitorilor de venituri realizate în România de către persoanele fizice şi juridice, în cazul în care nu au reţinut impozitul datorat, potrivit legii, de către aceste persoane.

Sancţiunea prevăzută mai sus se aplică de către organele competente, o singură dată pentru aceeaşi sumă reţinută şi nevirată, respectiv nereţinută, iar aceasta nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere, conform legii.

Pentru sumele de restituit de la buget plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui termen de 30 de zile de la data depunerii la organul competent a cererii de restituire sau de compensare, după caz, cu excepţia sumelor provenite din impozitul pe venit.

În cazul în care cererea de compensare sau restituire, după caz, precum şi documentaţia anexată care stă la baza acesteia, depuse de plătitor, sunt incomplete şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de reglementările legale în materie, termenul de 30 de zile curge de la data prezentării de către acesta a documentaţiei complete.

Plata obligaţiilor bugetare se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel, în următoarea ordine:

a) obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;b) obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri

bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

c) dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor bugetare;d) obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare.În situaţia în care debitorul nu efectuează plata obligaţiilor bugetare, creditorul

bugetar va proceda la stingerea obligaţiilor bugetare pe care le administrează, în conformitate cu ordinea de plată reglementată de prezenta ordonanţă, şi va înştiinţa despre aceasta debitorul în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii.

Plata obligaţiei bugetare se face prin decontare bancară, mandat poştal, în numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispoziţiilor legale.

În cazul plăţilor în numerar, obligaţia bugetară se consideră plătită la data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate ale creditorilor bugetari.

În cazul plăţii efectuate prin decontare bancară sau prin mandat poştal pentru obligaţiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub formă de interval, obligaţia bugetară se consideră plătită la data creditării contului bugetar corespunzător. În înţelesul acestei prevederi, contul bugetar corespunzător este contul curent general al trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a României.

Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului, în termen de 48 de ore de la data debitării contului titularului, atrage pentru banca prestatoare dobânzi şi penalităţi la nivelul celor prevăzute mai sus în favoarea titularului de cont.

178

În cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară pentru obligaţiile bugetare datorate în vamă cu ocazia operaţiunii de vămuire, obligaţia bugetară se consideră plătită la data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate prin ştampilă şi semnătura autorizată a acestora.

Prin compensare se sting creanţele bugetare cu creanţele debitorului, reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor ala celuiaşi buget

Compensarea obligaţiilor bugetare datorate de debitor cu creanţele acestuia se face de autoritatea competentă, la cererea debitorului, în termen de 30 de zile sau din oficiu.

Compensarea se va efectua cu obligaţii bugetare datorate aceluiaşi creditor bugetar, indiferent de natura lor.

Compensarea se efectuează după cum urmează:a) cu obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;b) cu obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri

bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

c) cu dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor bugetare prevăzute la lit.b);

d) cu obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare, numai la cererea plătitorului.La cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane juridice sau fizice, creditorii

bugetari vor acorda, pentru obligaţiile bugetare restante pe care le administrează, următoarele înlesniri la plată:

a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare;b) amânări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare;c) eşalonări la plata dobânzilor şi/sau a penalităţilor de orice fel;d) amânări şi/sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de dobânzi şi/sau penalităţi de

întârziere;e) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe în condiţiile legii.Pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari vor cere debitorilor

constituirea de garanţii.Pentru obligaţiile bugetare datorate şi neachitate garanţia este de 100% din totalul

creanţei pentru care s-a acordat înlesnirea şi poate fi sub formă de scrisoare de garanţie bancară, gaj ori ipotecă, precum şi orice altă formă de garanţie prevăzută de lege.

Dacă debitorul nu şi-a plătit obligaţiile bugetare ori acestea nu au fost stinse în alt mod, potrivit dispoziţiilor prezentului titlu, organul de executare îi va transmite o înştiinţare de plată, prin care i se notifică acestuia suma datorată.

În termen de 15 zile de la data comunicării înştiinţării de plată debitorul urmează să îşi plătească obligaţiile restante sau să facă dovada stingerii acestora.

Înştiinţarea de plată este act premergător executării silite.Se vor dispune măsuri asiguratorii de către creditorii bugetari, înaintea începerii

procedurii de executare silită, atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea/patrimoniul.

Creditorul bugetar poate dispune prin procedură administrativă, prin decizie motivată, poprirea asiguratorie asupra veniturilor şi/sau sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, proprietatea debitorului, după caz, oriunde s-ar afla.

Măsurile asigurătorii dispuse atât de creditorii bugetari, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi.

179

În cazul înfiinţării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară.

În cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile bugetare datorate, organele de executare silită, pentru stingerea acestora, vor proceda la acţiuni de executare silită, potrivit prezentei ordonanţe.

Executare silită a creanţelor bugetare nu se perimează prin neexecutare.Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor bugetare înscrise în

titlul executoriu, inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere şi altor penalităţi ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii în care i se notifică debitorului că are obligaţia să efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligaţiei bugetare, în caz contrar aplicându-se modalităţile de executare silită prevăzute de prezenta ordonanţă. Somaţia este însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu.

Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor bugetare şi a cheltuielilor de executare.

Prin sechestrul aplicat asupra bunurilor mobile creditorul bugetar dobândeşte un drept de gaj, iar prin cel aplicat asupra bunurilor imobile creditorul bugetar dobândeşte un drept de ipotecă.

Dreptul de ipotecă conferă creditorului bugetar în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.

Procedura de executare silită se efectuează din oficiu şi, o dată începută, se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta numai în cazurile şi sub forma prevăzute de prezenta ordonanţă.

Executarea silită a creanţelor bugetare se efectuează numai în temeiul unui titlu executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul debitorul, persoană fizică sau juridică, ori unde acesta este luat în evidenţă fiscală.

Creditorii bugetari care administrează creanţele bugetare, prin organele proprii, centrale sau teritoriale, după caz, ori cele ale administraţiei publice locale, sunt abilitaţi să aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită prevăzută de lege.

180

181

CAPITOLUL VI

DATORIA PUBLICĂ

6.1. Noţiuni generale

Datoria publică cuprinde totalitatea obligaţiilor băneşti contractate de stat şi unităţile administrativ-teritoriale sau alte entităţi publice garantate de stat, la un moment dat, faţă de creditorii interni şi externi, precum şi obligaţiile statului faţă de trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar, în vederea acoperirii deficitului bugetar.

Cu alte cuvinte, datoria publică a României este formată din datoria publică internă şi cea externă. Cea internă este constituită din totalitatea obligaţiilor statului ce provin din:

a) împrumuturile de stat contractate direct de către stat prin Ministerul Finanţelor Publice, pe piaţa internă;

b) împrumuturile contractate de ordonatorii principale de credite şi de către alţi subiecţi din economie, de pe piaţa financiară internă şi care sunt garantate de stat;

c) sumele primite temporar din fondurile Trezoreriei.Datoria publică externă este constituită din totalitatea împrumuturilor pe piaţa

externă, contractate direct sau garantate de stat, de la organismele financiar-bancare internaţionale (F.M.I., Banca Mondială) sau de la guvernele unor ţări în cazul importului unor produse strategice (petrol, gaze naturale, cereale etc.).

Mărimea datoriei publice exprimă gradul de îndatorare a unei ţări.Plafonul anual de îndatorare al unei ţări este aprobat de Parlament, în limita

căreia Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi interne şi externe, în nume propriu sau pentru care poate acorda garanţii. Totodată, menţionăm că potrivit criteriilor de convergenţă stabilite de U.E. pentru ca un stat să fie admis în zona euro, statul în cauză trebuie să aibă un grad de îndatorare publică sub limita de 60% din P.I.B.

Statistica internaţională nu cuprinde în datoria externă creditele care au o scadenţă sub un an de zile, precum şi cele contractate de unităţile private fără garanţia statului, indiferent de durata lor. În ţările cu valută convertibilă, datoria externă este asimilată datoriei publice interne, astfel că în terminologia curentă, pentru aceste ţări, nu se foloseşte termenul de datorie externă, ci de dezechilibru al balanţei de plăţi, deoarece, în orice moment ele pot achita cu propria lor monedă datoria publică, prin lansarea unor împrumuturi pe piaţa internă şi externă. De asemenea, noţiunea de datorie externă este folosită în literatura economică pentru a desemna datoria ţărilor cu valuta neconvertibilă, majoritatea lor fiind ţări în curs de dezvoltare.

Statul apelează la împrumuturi publice când se confruntă cu deficite bugetare, cu insuficienţa rezervelor valutare şi alte fenomene de dezechilibru, care necesită intervenţia statului în economie, prin care se urmăreşte formarea de capital public, stimularea sau creşterea ocupării forţei de muncă.

Împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decât impozitele. Majoritatea impozitelor constituie o măsură nepopulară, deoarece afectează direct nivelul de trai al populaţiei, iar partidele aflate la putere nu o aplică din considerente populiste. În cazul împrumuturilor publice, rambursarea acestora se face mai târziu, iar acest lucru nu este vizibil pentru populaţie.

În cazul împrumuturilor externe, trebuie respectată destinaţia lor specială avută în vedere la contractarea lor şi fiind stipulată în acorduri internaţionale.

182

Împrumuturile contractate de autorităţile administraţiei publice locale (garantate sau nu de Guvern), deşi fac parte din datoria publică a României, nu cad în răspunderea Guvernului, ci a autorităţilor publice locale şi trebuie rambursate din veniturile proprii ale acestora (prin care s-au garantat aceste împrumuturi) şi nicidecum din resursele bugetului de stat transmise bugetelor locale pentru echilibrare.

Pentru fiecare împrumut contractat pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri sau titluri de valoare, care poartă diverse denumiri: bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, obligaţiuni sau alte instrumente financiare.

Aceste titluri de stat pot fi nominative, când poartă numele posesorului, sau la purtător. Ele pot fi definite prin mai multe elemente tehnice:

1. Denumirea titlului: bon de tezaur, certificat de trezorerie, obligaţiune etc.;2. Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul.Valoarea nominală reprezintă suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat şi

exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat, sau, altfel spus, datoria statului faţă de deţinătorului înscrisului respectiv. Când împrumutul se rambursează la termenul pentru care a fost contractat, statul achită deţinătorului înscrisului valoarea nominală a acestuia. Dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el poate să le vândă la bursă.

Valoarea reală reprezintă suma cu care se cumpără (sau se vinde) un înscris, şi care poate să fie egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a acestuia.

Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile respective la bursă.

Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare nominală şi acesta poate fi:

1) al pari, adică egal cu 100 – titlurile cu cupon care au valoare nominală pentru care se plăteşte dobândă;

2) sub pari, adică mai mic decât 100 – titluri cu discount;3) supra pari, adică mai mare decât 100 – titluri cu primă. Discount-ul reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare al unui titlu la emisiune

(care este mai mic) şi valoarea nominală.Prima reprezintă diferenţa dintre preţul la emisiune a titlului (care este mai mare) şi

valoarea nominală.La lansarea unui împrumut de stat, cursul obligaţiunii este, de regulă, sub pari şi

numai arareori al pari sau supra pari.Cursul depinde de o serie de factori, şi anume:

1) raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut;2) nivelul dobânzii la împrumutul respectiv;3) avantajele oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut;

3. Termenul de rambursare:În funcţie de termenul de rambursare înscrisurile emise de stat poartă denumiri

diferite. Astfel, pentru împrumuturile pe termen scurt contractate pentru acoperirea unor goluri de casă, în cursul anului fiscal se emit bonuri de tezaur, certificate de trezorerie etc.

Pentru împrumuturile pe termen mijlociu (3-5 ani) şi lung (5-10 ani) se emit obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru împrumuturile fără termen se emit titluri de rentă perpetuă.

4. Dobânda. Preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate poate îmbrăca diverse forme:

a) dobândă, adică un venit fix, de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate;

183

b) câştiguri, adică venituri diferenţiate ca mărime, de care beneficiază numai un număr restrâns de deţinători;

c) alte avantaje. Ex: unele înscrisuri pot fi negociate, pot fi scontate la bănci.

6.2. Modalităţi de contractare a datoriei publice

Emiterea titlurilor de stat în România se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care are ca agent pentru operaţiunile de vânzare, decontare, transport şi depozitare Banca Naţională a României. B.N.R., la rândul ei, poate delega toate responsabilităţile sau numai o parte dintre acestea intermediarilor pieţelor primare sau altor agenţi, cu aprobarea Ministerului Finanţelor Publice. Acest lucru nu exonerează însă de răspundere Banca Naţională, privind garantarea unor operaţiuni corecte cu titlurile de stat.

B.N.R. are următoarele atribuţiuni în acest domeniu:a) reglementează şi supraveghează vânzările titlurilor de stat (pe piaţa

primară), precum şi tranzacţionarea acestora între deţinătorii înregistraţi (pe piaţa secundară);

b) autorizează şi supraveghează intermediarii pe aceste pieţe.În cadrul pieţei primare a titlurilor de stat au loc, aşadar, operaţiuni de legate de

plasarea pentru prima dată a tuturor emisiunilor titlurilor de stat, iar pe cea secundară, tranzacţionarea lor între vânzătorii şi cumpărătorii înregistraţi.

Intermediari ai pieţei primare a titlurilor de stat pot fi băncile, instituţiile financiare şi de credit, precum şi alte persoane juridice şi fizice, selectate de B.N.R., cărora li se acordă o autorizaţie specială în acest sens.

În vederea autorizării intermediarilor pieţei primare a titlurilor de stat, aceştia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi criterii de performanţă, printre care:

mărimea capitalului social; dotări tehnice specifice corespunzătoare; existenţa unei structuri organizatorice specifice etc.De asemenea, aceştia trebuie să-şi asume, în condiţii de concurenţă, performanţă

şi transparenţă, o serie de obligaţii minimale.Statul apelează la împrumuturi publice fie din necesităţi de trezorerie, fie din

necesităţi de echilibru bugetar.În primul caz, deşi veniturile bugetare curente prevăzute a se realiza în anul

respectiv acoperă integral cheltuielile bugetare, totuşi pot apărea goluri de casă mai ales în primele luni ale anului, când cheltuielile ce trebuie efectuate (cu salariile, cu întreţinerea etc.) depăşesc veniturile încasate. În acest caz statul apelează la resurse pe termen scurt, cum ar fi:

1. de la alte instituţii care au conturile tot la trezorerie şi care înregistrează un prisos de resurse la momentul respectiv;

2. de la alţi deţinători de resurse băneşti din economie: sume de la C.E.C., fonduri de asigurări, de la populaţie etc;

3. avansuri de la Banca Naţională, în contul veniturilor bugetare viitoare.De menţionat că resursele băneşti împrumutate de la diverşi deţinători publici sau

privaţi nu măresc masa sumelor băneşti în circulaţie, ci numai o redistribuie; în schimb, resursele împrumutate de la Banca Centrală reprezintă o emisiune de bani fără acoperire materială. De asemenea, apelarea la împrumuturi din necesităţi de trezorerie poate avea consecinţe nefaste asupra circulaţiei băneşti, ori de câte ori sunt vizate sume importante, iar acestea nu se rambursează la termenele prevăzute, devenind împrumuturi pe termen lung.

184

Pentru împrumuturile pe termen scurt statul emite două categorii de titluri şi anume:a. titluri nominative sub forma bunurilor de tezaur şi a certificatelor de trezorerie;b. titluri la purtător, sub forma obligaţiunilor pe termen scurt.Titlurile nominative fac referire la următoarele elemente:

numele cumpărătorului (creditarul); emitentul; valoarea nominală; mărimea dobânzii, termenul de rambursare sau intervalul de timp pentru

care a fost emis.Titlurile la purtător circulă mai uşor de la un cumpărător la altul, iar dobânda se

plăteşte la una sau două scadenţe, o dată cu prezentarea cupoanelor de obligaţiuni de către cei care le deţin.

Emiterea titlurilor de stat pe termen scurt se poate face numai în primele zece luni ale anului bugetar, iar retragerea lor trebuie să se facă fără a depăşi anul bugetar în care au fost emise. De asemenea, valoarea lor totală nu va putea depăşi 8% din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat.

În cazul împrumutului de stat de la Banca Naţională, acesta nu poate depăşi 10% din totalul bugetului aprobat pe anul respectiv şi urmează a fi rambursat în maxim 6 luni de la contractarea lui, pe seama veniturilor bugetare sau pe baza unui nou împrumut, conform legii.

Împrumuturile de stat pe termen lung (între 5 şi 10 ani) se contractează numai cu aprobarea Parlamentului, având în vedere că aceste împrumuturi sunt de valori mult mai mari şi cu implicaţii economico-sociale cu perspective îndelungate.

În legătură cu aceste împrumuturi apare noţiunea de anuităţi, care reprezintă suma totală de plată în anul respectiv din partea statului cuprinzând atât dobânda cât şi rata împrumutului. De obicei, anuităţile se plătesc după o perioadă de graţie, începând cu anul al doilea sau al treilea de la lansarea împrumutului. Anuitatea poate fi constantă, când sumele anuale de plată sunt egale sau variabilă, din cauza dobânzilor anuale descrescătoare, calculate la un credit nerambursabil la termen şi din ce în ce mai redus.

Sunt cunoscute în practică şi împrumuturile în sistem perpetuu (sau împrumuturi de rentă) pentru care nu sunt prevăzute termene de rambursare (de amortizare). Statul plăteşte destinatarilor de obligaţiuni un venit anual fix numit rentă, fără a se obliga să restituie suma de bază a împrumutului. Stingerea acestor împrumuturi are loc practic, prin cumpărarea de către stat a tuturor obligaţiunilor existente pe piaţă.

Statul apelează şi la împrumuturi externe contractate cu alte state sau cu bănci şi alţi deţinători de capital de pe piaţa externă, când statul român nu contractează direct ci doar garantează aceste împrumuturi contractate de agenţi economici (publici şi privaţi) pentru importul unor materii prime deficitare sau tehnologii noi (import de gaze naturale, tehnologie nucleară pentru Centrala de la Cernavodă, avioane de pasageri sau militare etc.).

Acordarea garanţiilor de către stat este condiţionată de acceptarea în prealabil de către Ministerul Finanţelor Publice a clauzelor cuprinse în contractele de credit încheiate între agenţii economici şi băncile comerciale dispuse să preia creanţele respective. Agenţii economici respectivi răspund de constituirea resurselor necesare rambursării ratelor scadente şi a dobânzilor şi comisioanelor aferente.

Pentru acoperirea resurselor financiare garantate de stat în contul agenţilor economici, se constituie Fondul de risc pentru garanţii externe, care este un fond extrabugetar şi se gestionează de Ministerul Finanţelor Publice, prin contul general al Trezoreriei statului.

Pe baza garanţiilor date de acest fond, băncile private preiau creanţele externe ale agenţilor economici, garantate de stat.

185

Statul contractează împrumuturi externe de la organismele financiar-bancare internaţionale, în baza unor acorduri de garantare încheiate cu Fondul Mondial Internaţional şi cu Banca Mondială.

F.M.I. acordă credite statelor membre, pentru acoperirea deficitelor temporare ale balanţei de plăţi externe, pe care statele în curs de dezvoltare le înregistrează în cadrul schimburilor internaţionale, ca urmare a nivelului scăzut al puterii de cumpărare a monedei naţionale. Datorită acestui fapt, importurile depăşesc valoric exporturile de bunuri şi servicii ale statului respectiv, pe fiecare perioadă în parte şi de aceea balanţa comercială şi respectiv, balanţa de plăţi externe rămâne dezechilibrată.

Prima sarcină a F.M.I. este supravegherea sistemului monetar mondial prin favorizarea unei creşteri echilibrate a comerţului internaţional şi instaurarea unui sistem de cursuri de schimb între valute stabil şi ordonat.

Supravegherea din partea F.M.I. presupune angajamentul ferm al ţărilor membre de a adopta o serie de politici economice, de reducere şi ajustare macroeconomică, din care să rezulte o creştere durabilă şi neinflaţionistă, în măsură să garanteze rambursarea la timp a împrumutului acordat. Acest angajament ferm din partea statelor membre, poartă denumirea de condiţionalitate. Utilizarea resurselor Fondului este eşalonată pe tranşe de credit, pe măsura adoptării politicilor economice asumate şi îndeplinirii criteriilor de realizare a acestora pe ani, semestre sau trimestre, pentru ca tranşele să poată avea loc. Totodată, Fondul procedează, prin specialiştii săi, revizuirea periodică a acordului, pentru a constata dacă măsurile luate sunt conforme cu obiectivele programului.

Banca Mondială acordă credite pentru redresarea şi dezvoltarea economică, pe perioade mari de timp (până la 20 ani), susţinând investiţii economice şi sociale, mai ales pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii şi a transporturilor, a surselor de energie, dar şi pentru agricultură şi protecţia mediului, învăţământ şi sănătate publică.

Banca Mondială acordă credite numai statelor membre ale F.M.I. Spre deosebire de Fond, Banca Mondială acordă credite şi colectivităţilor locale şi chiar agenţilor economici privaţi, cu garanţia Guvernului ţării respective.

6.3. Managementul datoriei publice

Managementul datoriei publice cuprinde un complex de operaţiuni care se succed astfel:

contractarea împrumuturilor; organizarea şi ţinerea evidenţei în conturi specifice; calculul şi plata despăgubirilor şi a altor cheltuieli specifice (adică gestionarea

normală şi gestionarea excepţională a datoriei publice); rambursarea datoriei publice (armonizarea datoriei); gestionarea fondurilor de risc pentru garantare a creditelor interne, respectiv

externe.Datoria publică se cuantifică în funcţie de termenul pentru care se contractează

împrumutul, astfel:1. datorie publică pe termen scurt sau flotantă (de obicei până la un an)

contractată pentru acoperirea golurilor de casă provocate de neconcordanţa în timp a încasărilor la buget cu cea a cheltuielilor bugetare;

2. datoria publică pe termen mediu şi lung sau consolidată, contractată pentru diverse cauze:a) finanţarea deficitului bugetar;b) echilibrarea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;c) refinanţarea datoriei publice;

186

d) finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea unor domenii prioritare;

e) achiziţionarea din import a unor materii prime şi surse energetice prioritare şi deficitare;

f) alte necesităţi prevăzute prin legi speciale.Cu alte cuvinte, sumele exigibile pe termen scurt poartă denumirea de datorie

flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii şi lungi, poartă denumirea de datorie consolidată.

De menţionat că, datoria consolidată poate proveni şi din prelungirea termenului de rambursare a împrumuturilor pe termen scurt în împrumuturi pe termen lung.

Gradul de îndatorare a ţării la un moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Acest indicator arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică, sau altfel spus, cât la sută din P.I.B. trebuie utilizat pentru rambursarea datoriei publice. El este utilizat şi în calculele de sinteză ale organismelor din Uniunea Europeană care prevăd o limită maximă a gradului de îndatorare a unei ţări, şi anume, 60% din P.I.B. El reprezintă un criteriu de convergenţă pentru ţările U.E. care vor să acceadă la zona euro.

Un alt indicator de analiză îl reprezintă serviciul datoriei publice, care caracterizează efortul financiar anual pe care îl reclamă datoria publică a unui stat, scadentă în anul respectiv. El cuprinde totalitatea cheltuielilor anuale reprezentând plăţi exigibile în contul datoriei publice (anuităţi, dobânzi, comisioane etc.).

Acest indicator poate fi calculat şi ca mărime medie pe locuitor sau ca raport între dobânzi şi P.I.B.

A. În legătură cu contractarea directă a împrumuturilor de stat, în practica financiară se cunosc mai multe modalităţi de plasare a împrumuturilor de stat, şi anume:

prin subscripţie publică; prin intermediul unor consorţii bancare; prin vânzarea la bursă.1. Plasarea împrumutului prin subscripţie publică se face prin grija

Ministerului Finanţelor sau a altei instituţii specializate, împuternicite de Ministerul Finanţelor.

În vederea asigurării plasării integrale a împrumutului, se organizează o largă publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării acestuia. Subscripţia publică şi vărsarea sumelor subscrise se efectuează la ghişeele deschise la administraţiile financiare, casierii, case de economii, bănci etc. sau direct prin funcţionari publici. Persoanele care participă la plasarea împrumutului sunt recompensate pe cale de remiză, iar cheltuielile legate de funcţionarea ghişeelor de subscriere se acoperă pe seama unui comision.

2. Plasarea împrumutului prin consorţii bancare se realizează prin grija unui grup de bănci, care se angajează să efectueze această operaţie la cererea organelor competente.

Consorţiul bancar poate prelua obligaţiunile împrumutului contra unui comision sau le poate cumpăra efectiv.

În primul caz, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe măsura plasării înscrisurilor de către consorţiu, căruia îi plăteşte un comision. Potrivit acestui procedeu, consorţiul nu răspunde pentru înscrisurile neplătite.

În al doilea caz, consorţiul cumpără efectiv înscrisurile împrumutului de la stat, pe care se angajează să le plaseze pe piaţă. Pentru această operaţie, consorţiul încasează diferenţa între cursul la care vinde înscrisurile către populaţie şi cursul la care le-a cumpărat de la stat. De data aceasta, înscrisurile care nu au putut fi plasate pe piaţă sunt reţinute de băncile care alcătuiesc consorţiul şi intră în portofoliile acestora.

187

Această metodă de plasare a împrumuturilor este mai costisitoare decât cea prin subscripţie publică datorită comisioanelor sau diferenţelor de curs, în favoarea băncilor. În schimb ea este mai comodă pentru stat şi se poate realiza într-un termen scurt.

3. Titlurile de împrumut de stat sunt cotate la bursă unde pot fi vândute şi cumpărate. Cotaţia defineşte preţul titlului, aşa cum se stabileşte în fiecare zi în funcţie de cerere şi ofertă. Acest preţ nu este neapărat egal cu valoarea nominală a titlului. Atunci când valoarea este egală cu preţul titlului, cotaţia atinge paritatea.

Dar cotaţia la bursă poate fi mai jos decât preţul plătit de persoana care subscrie şi atunci acesta poate pierde.

Cotaţia la bursă a titlurilor datoriei publice serveşte la măsurarea nivelului de credit al statului.

Statul poate interveni pentru susţinerea cursurilor titlurilor sale prin cumpărarea unui anumit număr de titluri pentru a face să crească cotaţia şi pentru a realiza astfel o amortizare (rambursare) a datoriei.

Această modalitate de plasare a unui împrumut prezintă avantajul că este discretă pentru stat, comodă, puţin costisitoare şi cu un randament ridicat.

Întrucât vânzarea se face prin intermediul agenţilor de schimb, cumpărătorii nu ştiu dacă înscrisurile care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut vechi (care avea un preţ mai bun) sau ale unui nou împrumut.

B. Gestionarea normală a datoriei constă, în fapt, în plata dobânzilor stipulate în contractul de împrumut. Pentru titlurile de împrumut care au cupoane detaşabile corespondente fiecărei fracţiuni de dobândă, plata dobânzii se face prin remiterea cuponului. Pentru bonurile de tezaur (şi alte titluri) care nu au cupoane, plata dobânzilor se face într-o singură tranşă, în momentul rambursării. La aceste titluri preţul de emitere este inferior valorii de rambursare (care include şi dobânda).

C. Gestionarea excepţională a datoriei cunoaşte două operaţiuni: conversiunea şi consolidarea.

Conversiunea este operaţia care constă în schimbarea titlului vechi de împrumut contra unui titlu având aceeaşi valoare dar purtând o dobândă mai mică.

Conversiunea împrumuturilor interne de stat poate fi determinată de dificultăţile financiare ale statului debitor, însă ea devine aplicabilă şi în cazul scăderii ratei dobânzii pe piaţă ca urmare a sporirii capitalului de împrumut. În aceste condiţii se cunosc două variante de conversiune:

a) conversiunea forţată, când statul, datorită dificultăţilor financiare nu poate plăti întreaga sumă a dobânzilor cuvenite şi oferă deţinătorilor de înscrisuri, ca singură alternativă, preschimbarea titlurilor vechi cu titluri noi care au un nivel de dobândă mai redus, în decursul unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea;

b) conversiunea facultativă sau cu consimţământul deţinătorilor de titluri, în împrejurarea scăderii pe piaţă a ratei dobânzilor ca urmare a sporirii capitalului bănesc disponibil. Deţinătorii de titluri pot alege una din variante, şi anume: de a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou sau de a păstra înscrisurile vechiului împrumut.

Prin conversiune statul obţine un avantaj material, concretizat în reducerea cheltuielilor cu plata dobânzii, dar suferă un prejudiciu moral, constând în pierderea creditului pe piaţă.

Cea de-a doua formă de gestionare excepţională a datoriei publice este consolidarea datoriei ajunse la scadenţă, adică preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu sau lung (obligaţiuni şi titluri de rentă) sau fără termen (titluri de rentă perpetuă). Statul foloseşte această metodă pentru a ieşi din impas,

188

deoarece acumulează datorii importante care trebuie rambursate la intervale scurte de timp.

Întrucât prelungirea termenului de rambursare a împrumutului înseamnă, pentru creditori, creşterea riscului de depreciere a banilor plasaţi în efecte publice, statul este nevoit să accepte adesea majorarea ratei dobânzii.

Consolidarea este avantajoasă pentru bănci, deoarece ele încasează comisioane importante din operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor unui împrumut pe termen scurt cu înscrisuri ale împrumutului consolidat.

D. Amortizarea datoriei publice înseamnă rambursarea împrumutului, operaţiune ce constă în răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor.

Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. În mod expres, statul îşi asumă obligaţia de a restitui numai împrumuturile cu termen.

În cazul amortizării obligatorii statul este obligat să ramburseze împrumutul contractat de el la o anumită dată, ca şi debitorii privaţi. Principalele modalităţi practice sunt:

a) rambursarea la o dată unică atunci când statul se angajează să ramburseze global împrumutul ajuns la scadenţă;

b) rambursarea anticipată este în general interzisă, dar este posibilă prin cumpărări la bursă;

c) rambursarea eşalonată, care se practică la împrumuturile pe termen lung şi îmbracă două forme:- pe calea anuităţilor, când după un termen de graţie (1-2 ani) statul achită în

fiecare an atât dobânzile cât şi fracţiunea de capital, fie în cote egale, fie progresive sau regresive. Această metodă se foloseşte când statul are puţini creditori cu care convine condiţiile de rambursare;

- prin tragere la sorţi, când statul stabileşte valoarea obligaţiunilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi. Această metodă se foloseşte când împrumutul de stat a fost contractat la un mare număr de creditori.

Amortizarea facultativă este întâlnită în cazul împrumuturilor perpetue. În cazul împrumuturilor pe termen lung, statul este obligat să procedeze la rambursarea acestora la scadenţă. Statul poate însă să procedeze la răscumpărarea la bursă a înscrisurilor respective înainte de termen, amortizând astfel datoria înainte de scadenţă. Tot prin răscumpărarea la bursă statul poate să retragă din circulaţie titlurile împrumuturilor fără termen, atunci când dispune de resurse bugetare, iar înscrisurile respective înregistrează la bursă un curs scăzut.

În practică este cunoscută şi amortizarea indirectă care este determinată de deprecierea monetară. Oricât de mare ar fi deprecierea monetară, statul nu rambursează şi nu plăteşte dobânzi decât la valoarea nominală a titlurilor de împrumut.

6.4. Gestionarea fondului de risc pentru garantare a creditului

Pentru acoperirea riscului de credit, în U.E. funcţionează două fonduri:a) Fondul European de Investiţii, înfiinţat în 1994, printre acţionarii săi fiind

Banca Europeană de Investiţii (ca acţionar majoritar din anul 2000), Comisia Europeană şi alte instituţii financiare europene (Barklays Bank, FINNVERA, Alpha Bank, Bank Austria, Creditanstalt etc.);

b) Asociaţia Europeană de Cauţiune Mutuală, cu sediul la Bruxelles, constituită în 1992, sub forma unei organizaţii profesionale fără scop lucrativ (societate de drept belgian), cu următoarele obiective: reprezentarea intereselor comune ale membrilor;

189

consolidarea şi dezvoltarea rolului societăţilor de garantare ca şi instrument de promovare a I.M.M.-urilor;

promovarea armonizării cadrului legislativ specific acestui segment de activitate financiară;

stimularea schimbului de informaţii şi de know-how între membri etc.În România, s-au constituit următoarele fonduri de garantare:1. Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privaţi;2. Fondul de Garantare a Creditelor Rurale;3. Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru I.M.M.-uri;4. Fondul de Risc pentru Garanţii Externe.

1. Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii PrivaţiFondul s-a constituit în 1993 prin H.G. nr. 463/1992 şi funcţionează sub forma unei

societăţi pe acţiuni, conform Legii nr. 31/1990. Înfiinţarea lui a fost susţinută prin asistenţă tehnică din partea unor instituţii

financiare de renume din Canada, Austria etc. În anul 2002 F.R.G.C. a devenit membru asociat al Asociaţiei Europene de Cauţiune.

Fondul oferă atât servicii de garantare, cât şi consultanţă în următoarele domenii:

întocmirea planului de afaceri; întocmirea dosarului de creditare; elaborarea de studii de piaţă/recomandări privind oportunităţi de

investiţii; identificarea de surse alternative de finanţare; intermedieri în afaceri între firme române şi străine.Beneficiarii garanţiilor pot fi: persoanele juridice române cu capital majoritar de stat, constituite

conform Legii nr. 31/1990; persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice în mod

independent şi asociaţiile familiale, constituite conform Legii nr. 507/2002; persoanele fizice care exercită profesii în baza unor legi speciale (altele

decât Legea nr. 507/2002).

2. Fondul de Garantare a Creditului Rural este constituit în 1994 sub forma unei persoane juridice, societate pe acţiuni, cu scopul declarat de a susţine agricultura românească, precum şi infrastructura din zona rurală. Fondul are în vedere, în special, dezvoltarea producătorilor privaţi:

persoane fizice şi asociaţii de fermieri privaţi; persoane juridice; primării comunale.

3. Fondul Naţional de Garantare a Creditor pentru I.M.M., înfiinţat în 2001 prin H.G. nr. 1211/2001 şi funcţionează în baza Legii nr. 346/2004. Fondul este organizat ca societate comercială pe acţiuni, având drept unic acţionar statul român, reprezentat de Agenţia Naţională pentru I.M.M. şi Cooperaţie.

Activitatea Fondului se desfăşoară prin intermediul a 13 unităţi teritoriale şi are ca obiective:

promovarea produselor de garantare şi a activităţii Fondului în rândul întreprinzătorilor şi al băncilor;

190

acordarea de asistenţă gratuită I.M.M.-urilor în vederea accesării garanţiilor Fondului;

colaborarea cu sucursalele băncilor în procesul de transmitere şi analiză a solicitărilor de garantare.

Mărimea garanţiilor diferă astfel:a) în cazul I.M.M.-urilor cu activitate mai veche:

75% din valoarea creditelor pe termen mediu şi lung, dar nu mai mult de 500.000 euro;

60% din valoarea creditelor pe termen scurt, dar nu mai mult de 400.000 euro;

b) în cazul I.M.M.-urilor nou înfiinţate: maxim 80% din valoarea creditelor pe termen mediu şi lung; maxim 70% din valoarea creditelor pe termen scurt – cu

aceleaşi limite valorice.

4. Fondul de Risc pentru Garanţii Externe, este administrat în regim extrabugetar şi se alimentează din următoarele surse:

a) comisioanele de la beneficiarii împrumuturilor externe garantate de stat;

b) dobânzi încasate din plasamentele pe piaţă a sumelor temporar disponibile din fondul de risc;

c) sume provenite de la bugetul de stat, în limita celor aprobate de Parlament;

d) alte resurse, conform prevederilor legale.Toate obligaţiile beneficiarului de împrumut (agent economic sau entitate

administrativă) se prevăd în contractul încheiat între acesta şi Ministerul Finanţelor Publice. Acesta din urmă urmăreşte constituirea resurselor de rambursare a creditului extern, de către beneficiari şi ţine evidenţa creditelor statului, provenite din executarea garanţiilor constituite în Fondul de risc. Totodată, Ministerul Finanţelor Publice acţionează pentru recuperarea creanţelor statului la debitori.

Toate angajamentele de datorie externă se înregistrează în Registrul datoriei publice externe.

Resursele valutare necesare pentru onorarea obligaţiilor cuprinse în serviciul datoriei externe se prevăd în Balanţa de plăţi externe, care se întocmeşte anual de Ministerul Finanţelor Publice, în colaborare cu B.N.R. De asemenea, B.N.R. urmăreşte modul de execuţie a Balanţei de plăţi externe şi transmite M.F.P. situaţia drepturilor şi angajamentelor externe ale statului.

6.5. Managementul datoriei publice a României şi evaluarea riscurilor

Evaluarea riscurilor financiare privind managementul datoriilor publice implică luarea în considerare a următoarelor criterii esenţiale:

1. ponderea datoriilor publice în P.I.B.;2. raportul dintre datoriile şi veniturile publice.În conformitate cu aceste criterii, România respectă pragurile critice (riscul de

supraîndatorare) recomandate de experţii F.M.I. şi U.E.

191

Dinamica datoriilor publice, a veniturilor publice şi a P.I.B. în perioada 2000-2003, ale României

mii euro

VariabilePerioada2000 2001 2002 2003

Datoria publică internă 4.631 4.766 5.237 4.517Datoria publică externă 5.001 5.651 6.041 6.470Datoria externă public garantată 2.473 3.119 3.142 3.119DATORIA PUBLICĂ TOTALĂ 12.105 13.536 14.420 14.186Venituri din impozite şi taxe 6.030 5.694 5.734 6.722Venituri în cadrul asigurărilor sociale şi de sănătate (estimate)

5.934 5.894 6.239 5.086

TOTAL VENITURI PUBLICE 11.964 11.588 11.973 11.808Produsul intern brut (P.I.B.) 40.300 44.900 48.400 50.400

În perioada 2000-2003 veniturile guvernamentale repartizate pe două destinaţii importante pentru politica statului au fost total necorespunzătoare:

a) apărare, administraţie, ordine publică, învăţământ, cercetare şi sănătate s-au alocat doar 274 euro pe persoană şi an;

b) asigurări sociale şi de sănătate s-au alocat doar 262 euro pe persoană şi an.

Dinamica resurselor umane şi a numărului de pensionari în perioada 2000-2003

mii persoane

VariabilePerioada2000 2001 2002 2003

Populaţia activă 11.585 11.447 10.079 9.915Populaţia ocupată în agricultură 4.607 4.527 3.362 3.292Populaţia ocupată în industrie şi construcţii

2.816 2.804 2.724 2.750

Populaţia ocupată în sectorul serviciilor 3.341 3.366 3.148 3.181Populaţia totală ocupată 10.764 10.697 9.234 9.223Numărul salariaţilor 4.623 4.619 4.568 4.573Numărul pensionarilor 6.110 6.311 6.342 6.275

Riscuri privind managementul datoriei publice:1. disfuncţii ale situaţiei demografice ale României pe termen mediu şi lung;

192

2. subfinanţarea serviciilor publice [pct. a)] cât şi a asigurărilor sociale şi de sănătate coroborate cu inexistenţa unui sistem privat de asigurări sociale şi de sănătate;

3. ineficienţa alocativă a resurselor umane pe ramuri de activitate şi pe total;4. ineficienţa productivă a resurselor umane.Astfel, productivitatea resurselor umane din România în perioada 2000-2003,

calculată ca un raport între valoarea P.I.B. şi numărul total de persoane ocupate, a fost de numai 4.610 euro/persoană/an, în timp ce resursele umane din agricultură au realizat în aceeaşi perioadă o productivitate de numai 1.382 euro/persoană/an

Comparativ cu pragul de subzistenţă de 6.264 euro/persoană/an utilizat de autorităţile franceze pentru monitorizarea sărăciei, rezultă nivelul extrem de scăzut al productivităţii resurselor umane în România, fapt ce reprezintă un risc extrem în ceea ce priveşte managementul datoriei publice. Acest fapt presupune luarea în considerare a următoarelor riscuri:

a) ponderea datoriei publice în P.U.B. (risc redus);b) raportul dintre datoriile şi veniturile publice (risc redus);c) situaţia demografică (risc ridicat);d) resursele alocate pentru finanţarea serviciilor publice, respectiv a asigurărilor

sociale şi de sănătate (risc ridicat);e) structura ocupaţională a resurselor umane (risc ridicat);f) productivitatea resurselor umane (risc extrem).

Situaţia demografică a României în perioada 2000-2003

mii persoane

VariabilePerioada2000 2001 2002 2003

Naşteri 234,5 220,1 210,5 212,5Decese 255,8 259,6 269,7 266,6Populaţia totală

22.435 22.408 21.795 21.734

6.6. Indicatori de calcul privind datoria publică externă

Analiza datoriei publice externe trebuie să aibă în vedere două categorii de probleme [15;177-180]:

a) stabilirea Fondului de risc pentru garanţii la împrumuturile externe şi împrumuturi subsidiare;

b) calculul plafonului de credite externe şi îndatorarea externă.În legătură cu Fondul de risc pentru garanţii la împrumuturile externe şi

împrumuturi subsidiare avem în vedere următoarele aspecte:1) Se administrează în regim extrabugetar;2) Se alimentează din următoarele resurse:

- comisioanele de la beneficiarii împrumuturilor externe;

193

- dobânzi încasate din plasamentele sumelor temporar disponibile ale fondului de risc;

- sume de la bugetul de stat;- alte surse.

Comisioanele sunt cote procentuale negociabile, diferenţiate pe beneficiari, în funcţie de:

- bonitatea lor financiară;- perioada de graţie;- mărimea ratei medii de rambursare.Sumele provenite de la bugetul de stat se stabilesc în funcţie de încadrarea

serviciului datoriei publice externe, generat de garanţii, la împrumuturi contractate de agenţi economici, în gradul minim de expunere la risc de 1/10.

Gradul de expunere la risc se calculează ca raport dintre fondul de risc (FR) şi serviciul datoriei publice externe (SDPE) aferent garanţiilor acordate, după formula:

, în care:

Gmr = gradul minim de expunere la riscFRm = fondul de risc minim necesarSDPE = serviciul datoriei publice externe aferent garanţiilor acordate de stat

Dacă rezultă din relaţia de mai sus:

b) Calculul plafonului de credite externe şi îndatorare externăAcest calcul are ca punct de plecare corelaţia care trebuie să existe între creşterea

datoriei publice externe, generată de contractarea de noi împrumuturi şi capacitatea ţării de a-i asigura serviciul.

Pentru ca această corelaţie să influenţeze pozitiv balanţa de plăţi externe, trebuie ca împrumuturile externe să fie utilizate cât mai eficient, către investiţii productive, pentru a contribui la creşterea economică şi nu pentru finanţarea deficitului balanţei de plăţi.

Susţinerea unor rate de creştere economică ridicate şi stabile poate genera în viitor fluxuri de resurse externe reale şi suficiente pentru asigurarea în timpul dorit a serviciului datoriei publice externe a ţării.

Există o metodologie de determinare a plafonului de îndatorare externă care are la bază o serie de indicatori, denumiţi şi rate ale îndatorării.

De menţionat că ratele îndatorării permit să se măsoare, în diferite feluri, costul serviciului sau aptitudinea ţării de a asigura acest serviciu, prin comparaţie cu devizele străine sau cu producţia la care ţara trebuie să renunţe pentru a-şi achita datoria.

1. Ponderea datoriei externe în produsul intern brut:

în care:

Ri = rata îndatorăriiPDE = ponderea datoriei externePIB = produsul intern brut Metodologia FMI apreciază că această pondere nu trebuie să depăşească 50%.Acest indicator măsoară prezenţa intereselor străine în economie, deoarece nivelul

datoriei externe arată că la o dată anterioară s-a recurs la intrări de capitaluri străine.

194

În funcţie de productivitatea investiţiilor de capitaluri străine care să ducă la o creştere economică se poate spune în ce măsură ţara debitoare a rămas tributară sau nu economiei străine şi dacă ea este aptă să-şi suporte serviciul datoriei din producţia obţinută în urma investiţiilor de capital străin.

Ponderea mare a datoriei externe în produsul intern brut (mai aproape de 50%), demonstrează interesul pe care-l manifestă economiile străine faţă de ţara împrumutată.

2. Raportul dintre serviciul datoriei publice şi volumul exporturilor de bunuri şi servicii:

în care:

Ri = rata îndatorăriiSDPE = serviciul datoriei publice externeExp = valoarea exportului de bunuri şi servicii

Acest indicator se calculează pentru aprecierea gradului de asigurare în timp dorit a fluxului de resurse necesare acoperirii serviciului datoriei publice externe. La nivelul unui an mărimea acestui indicator trebuie să se situeze sub 20%.

Altfel spus, acest indicator măsoară sarcina impusă prin datorie, adică indică proporţia în care exporturile anuale ale bunurilor şi serviciilor unei ţări ar absorbi plăţile în titlul serviciului datoriei. El este un indicator de lichiditate analog cu cash-flow-ul întreprinderilor. Conform acestei interpretări, aptitudinea unei ţări de a asigura obligaţiile sale în titlul serviciului datoriei sale scade, atunci când rata creşte.

Numeroase ţări au înregistrat, la un moment sau altul, rate cuprinse între 20% şi 70%, fără ca serviciul datoriei lor externe să aibă de suferit, în timp ce altele înregistrând rate mai mici de 20%, să aibă mari probleme la rambursarea ratelor scadente ale datoriei.

3. Raportul dintre deficitul balanţei comerciale şi PIB, care trebuie să fie sub 5%:

în care:

DBC = reprezintă deficitul balanţei comercialeRi = rata îndatorăriiPIB = produsul intern brut

4. Datoria publică externă maximă care poate fi atinsă:

DEmax ≤ 2 Exp , în care:

DEmax = Datoria publică externă maximă ce poate fi atinsăExp = valoarea exporturilor de bunuri şi servicii într-un an

Se apreciază că este prudent ca datoria publică externă maximă ce poate fi atinsă trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu de două ori valoarea exporturilor de bunuri şi servicii realizate într-un an.

5. Rezerva valutară a anului:

195

, în care:

Ri = plafonul de îndatorare externăREZ = rezerva valutară a anuluiDPE = datoria publică externă

Se consideră optim ca rezerva valutară să acopere peste 25% din datoria publică externă a unei ţări contractată într-un an.

Referitor la finanţarea datoriei externe menţionăm că în literatura economică au fost puse în evidenţă câteva reguli simple, grupate într-un model care reuneşte ratele dobânzii cu rata de creştere a exportului. Aceste reguli au fost denumite semnificativ “regulile de aur ale datoriei sustenabile”, aparţinând economiştilor americani E. Domar şi D. Abramovitz, care au demonstrat încă din primii ani postbelici (1950-1960) că o ţară care doreşte să-şi finanţeze un deficit curent constant, nu va putea realiza această performanţă decât dacă respectă două reguli, şi anume:

1) creşterea datoriei să nu depăşească creşterea economică internă;2) rata reală a dobânzii să nu depăşească rata de creştere a PIB.

6.7. Principalele cauze ale adâncirii crizei datoriei externe

Una dintre cauze o constituie supraîndatorarea ţărilor debitoare şi excesul de finanţare, aparţinând băncilor şi organismelor financiare în perioada anilor 1970-1980. Şocurile petroliere şi criza economică generalizată din această perioadă au generat două tendinţe diametral opuse. Pe de o parte, a crescut ponderea datoriei din surse private (de la 30% la 53%) şi s-a redus în mod corespunzător ponderea datoriei din surse publice.

În ciuda sporirii masive a datoriei lor externe, ţările în curs de dezvoltare privite în ansamblu nu au realizat o creştere economică importantă, deoarece au folosit împrumuturile contractate cu precădere pentru acoperirea deficitului balanţei lor comerciale (ca urmare a creşterilor de preţuri la petrol) şi nu pentru dezvoltarea economică propriu-zisă.

Pe de altă parte, are loc, după 1982, o reducere treptată a transferurilor de resurse financiare private, sub forma împrumuturilor şi a creditelor pentru export, de la ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare (de la 36-37 miliarde dolari la zero). În paralel însă, băncile private au continuat să încaseze dobânzile aferente împrumuturilor acordate anterior şi ratele împrumuturilor ajunse la scadenţă.

La această situaţie s-a adăugat şi politica greşită a unor guverne care au orientat fondurile externe, atrase destul de greu, spre proiecte de investiţii iraţionale, din punct de vedere economic. Concepţia greşită, de discreditare a investiţiilor directe, considerate drept o formă de acaparare a patrimoniului naţional, a condus, în deceniul următor, la o stimulare a împrumuturilor bazate pe credite bancare. La această stare de fapt au contribuit şi teoriile care criticau vehement politica societăţilor transnaţionale [15;408-413].

O altă cauză o constituie creşterea ratelor dobânzilor începând cu anul 1980, de la 8-9% până la 20%. Ca urmare, pentru a putea achita dobânzile şi ratele scadente, ţările în curs de dezvoltare erau silite să contracteze noi şi noi împrumuturi.

O altă cauză o constituie politicile macroeconomice impuse ţărilor debitoare de către organismele financiar-bancare internaţionale de tipul FMI. Politicile de ajustări structurale au fost impuse ţărilor în curs de dezvoltare, de cele mai multe ori, fără prea multe explicaţii sau asistenţa necesară, în schimbul unor moratorii sau reeşalonări

196

acordate. În schimb, ţările debitoare au făcut eforturi de ajustare considerabile, prin reducerea importului (cu aproximativ 42 mld dolari) şi creşterea exporturilor de la 2,6% la 5%.

S-a creat, astfel, un mecanism în lanţ prin care băncile împrumutau noi fonduri servind, de fapt, propriilor rambursări.

Toate aceste aspecte au generat creşterea continuă a volumului datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare, de la 732 miliarde dolari în 1982 la 1770 miliarde dolari în 1993, depăşind pragul record de 3000 miliarde dolari în 2000. Eforturile întreprinse de comunitatea financiară internaţională, într-o perioadă de peste un deceniu, nu au fost suficiente pentru a face să dispară problema datoriei ţărilor în curs de dezvoltare.

Prima măsură a fost reducerea drastică a fluxurilor de capital pe termen lung, către ţările în curs de dezvoltare, de la 330 miliarde dolari în 1997 la 275 miliarde în 1998 (adică 19%).

O altă măsură constă în punerea în aplicare a “planului Brady” (după numele secretarului de stat american care a susţinut acest program), conform căruia pe baza acordului negociat sub egida Băncii Mondiale în 1990, se face referire la necesitatea reducerii unei părţi din datorie, prin procedura de conversie, şi anume:

a) conversia datoriei în obligaţiuni pe 30 de ani, cu dobândă la nivelul pieţei şi cu o decotare de 35%;

b) conversia datoriei cu dobândă variabilă, în creanţe de acelaşi tip, dar cu o dobândă fixă redusă, de numai 6,5%;

c) acordarea de noi creanţe bancare, pe 15 ani, la dobânda pieţei, pentru valori ce nu puteau depăşi 25% din volumul angajamentelor, pe termen mediu şi lung.

Conform acestui program, ţările debitoare trebuie să adopte politici economice judicioase acordând atenţie sporită măsurilor de stimulare a investiţiilor şi încurajării repatrierii capitalurilor migrate în afara graniţelor. La acestea se adaugă şi necesitatea ca FMI şi Banca Mondială să coopereze strâns cu ţările în cauză.

În ceea ce priveşte ţara noastră se impune conceperea unei strategii pe termen mediu şi lung cu privire la datoria externă şi posibilităţile actuale de rambursare a acesteia. Această strategie trebuie să ţină cont de capacitatea de îndatorare a ţării, de şansele imediate de relansare economică, concretizate în stabilizarea indicatorilor macroeconomici şi, nu în ultimul rând, a monedei naţionale.

Trebuie avute în vedere mai multe direcţii de acţiune, şi anume:a) diminuarea deficitului cronic al balanţei de plăţi curente, printr-o stimulare

intensă a exporturilor şi serviciilor, mai ales turism;b) redresarea sistemului bancar autohton şi consolidarea lui prin privatizare;c) creşterea rezervei valutare (obţinute din privatizarea bancară) şi stabilizarea

ratei de schimb, care va genera stabilitate economică generalizată, prin efectul indus asupra preţurilor interne;

d) imprimarea unui climat economic stabil care să contribuie la îmbunătăţirea imaginii externe, la atragerea investiţiilor străine directe, la repatrierea capitalurilor şi, prin aceasta, la creşterea performanţelor economice, în general;

e) reluarea dialogului cu marile agenţii internaţionale de rating, în vederea ameliorării calificativelor acordate şi obţinerea unor noi împrumuturi private, în condiţii mai avantajoase şi cu scadenţe mai lungi;

f) definitivarea programului naţional de aderare la Uniunea Europeană conform cerinţelor, ceea ce va contribui sensibil la îmbunătăţirea imaginii ţării şi la obţinerea sprijinului financiar extern.

197

6.8. Poziţia României în sistemul financiar internaţional

Relaţiile României cu organismele financiare internaţionale au parcurs două etape din anul 1990 şi până în prezent.

Intr-o primă etapă a avut loc normalizarea acestor relaţii “îngheţate”, începând de la jumătatea anilor ’80, când România a încetat să mai solicite credite de la organismele internaţionale şi a demarat rambursarea anticipată a celor contractate anterior. Totodată, a încetat complet furnizarea de date privind evoluţia economiei româneşti.

Normalizarea relaţiilor a presupus mai multe acţiuni, şi anume [21;263]:a) reluarea dialogului de politică economică între FMI şi BIRD, pe de o parte, şi

autorităţile române, pe de altă parte;b) clarificarea opţiunilor şi priorităţilor de dezvoltare pentru ţara noastră şi

identificarea domeniilor şi condiţiilor în care sprijinul organismelor internaţionale ar putea fi cel mai eficient;

c) actualizarea bazei de date a FMI şi BIRD prin misiuni de studiere atât a indicatorilor macroeconomici ai economiei româneşti, cât şi a sectoarelor principale ale acesteia, precum şi a cadrului legal şi instituţional.

Tot în această etapă România a devenit membră a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) (înfiinţată în 1991) şi a Corporaţiei Financiare Internaţionale (CFI), instituţie aparţinând grupului Băncii Mondiale.

Acest lucru a lărgit, pe de o parte, cercul potenţialilor donatori de asistenţă financiară pentru România, iar pe de altă parte, a diversificat plata beneficiarilor interni ai acestora având în vedere că CFI are ca obiect de activitate acordarea de împrumuturi şi participarea la capitalul întreprinderilor din sectorul privat, iar BERD acordă 60% din volumul asistenţei sale aceluiaşi sector.

A doua etapă a început în a doua parte a anului 1991, când s-a finalizat primul angajament stand-by după 1990 cu FMI şi s-au încheiat negocierile pentru primele împrumuturi de la BIRD şi Banca Europeană de Investiţii (BEI), cât şi cele pentru împrumutul CEE acordat în contextul sprijinului Guvernului celor 24 de ţări industrializate.

Această etapă durează şi în prezent, iar în tot acest timp România s-a manifestat din plin ca un membru activ al organizaţiilor financiare internaţionale la care a subscris capital, beneficiind de sprijinul acestora, în funcţie de specificul lor de activitate.

În relaţiile cu FMI, România a urmărit două obiective principale:a) utilizarea experienţei recunoscute a specialiştilor FMI în vederea elaborării unor

programe de stabilizare macroeconomică, care să asigure:- pe de o parte, echilibrarea principalilor indicatori din domeniile monetar,

fiscal şi de preţuri în perioada tranziţiei;- pe de altă parte, sprijinul financiar al Comunităţii Internaţionale şi a cercurilor

de afaceri internaţionale;b) obţinerea de resurse pentru echilibrarea balanţei de plăţi, al cărei cont curent

prezintă un puternic deficit, precum şi pentru constituirea rezervelor valutare.Pe linia primului obiectiv au fost convenite două programe de stabilizare

macroeconomică, în perioada 1991-1993, care deşi au dus la reducerea efectelor negative ale perioadei de reformă, nu au avut succesul scontat.

Aceasta, deoarece obiectivele propuse au fost prea optimiste, neluând în calcul toate dificultăţile generate de schimbarea radicală a mecanismului economic pe de o parte, şi influenţa unor factori externi (recesiunea economică în ţările dezvoltate, destrămarea CAER, pierderea pieţelor din Orientul Apropiat ca urmare a războiului din Golf şi embargoul asupra Iugoslaviei), pe de altă parte.

În perioada 1994-1995 s-a încheiat al treilea angajament stand-by cu FMI care aduce în plus crearea bazei pentru realizarea unor creşteri economice durabile, fapt ce a

198

dat credibilitate procesului de reformă din România, determinând ţările membre ale Grupului celor 24 să acorde la rândul lor credite pentru echilibrarea balanţei de plăţi a României.

Pe linia celui de-al doilea obiectiv, România a beneficiat din partea FMI de facilităţile la care avea dreptul în funcţie de o cotă subscrisă. Volumul total al împrumuturilor s-a ridicat la 1,4 miliarde dolari, la care s-au adăugat circa 800 milioane dolari din partea Grupului 24.

De abia în anul 2000 s-a încheiat un nou acord stand-by cu FMI pentru atragerea de noi surse, care a fost total insuficient pentru relansarea economică.

Greşelile privind strategia de dezvoltare în perioada 1996-2000 au determinat reforme ezitante şi lente, care, împreună cu incertitudinea legislativă şi administrativă au creat o imagine externă negativă României şi la depunctarea ei în cursa pentru integrarea în Uniunea Europeană şi în NATO.

România urmează să-şi majoreze cota de participare la FMI, de la 754,1 milioane DST (drepturi speciale de tragere) la 1,030 miliarde DST. Totuşi cota de participare a României este mai mare decât datoria pe care o are faţă de FMI, ţara noastră fiind un creditor al fondului.

Relaţiile României cu BIRD au vizat, de asemenea, două direcţii, şi anume: 1) realizarea de programe de ajustare structurală, care să completeze programele

macroeconomice convenite cu FMI.Un astfel de program a fost stabilit în 1992 şi finalizat în aprilie 1994, fiind sprijinit

de un împrumut de balanţă în valoare de 400 milioane dolari (împrumutul PSAL).Un al doilea program, vizând restructurarea sectorului bancar şi al întreprinderilor, a

fost sprijinit de un împrumut pentru balanţa de plăţi în valoare de 250 milioane dolari (împrumutul FESAL).

2) atragerea de resurse pentru finanţarea unor proiecte de investiţii în sectoarele prioritare pentru economia naţională.

Împrumuturile preluate până în prezent de la BIRD pentru proiecte se ridică la circa 771 milioane dolari, fiind destinate sectoarelor: agricultură, transporturi, sănătate, comunicaţii, energie, dezvoltare industrială, învăţământ. Alte împrumuturi, totalizând circa 800 milioane dolari, se află în diferite faze de pregătire.

În ceea ce priveşte relaţiile cu BERD, România se numără printre cei mai importanţi beneficiari ai acestei bănci, împrumuturile obţinute fiind de circa 420 milioane dolari, în special pentru telecomunicaţii, transporturi, agricultură, petrol.

De asemenea, BERD s-a implicat în finanţarea prin credite sau participare la capitalul unor întreprinderi private din ţara noastră.

Pe linia consolidării cooperării cu Uniunea Europeană, România a stabilit şi dezvoltat relaţii cu Banca Europeană de Investiţii (BEI), încheind până acum patru acorduri de împrumut în valoare de 160 milioane dolari, cu prioritate pentru energie, transporturi, industrie.

Pentru viitor, România trebuie să acţioneze mai convingător în următoarele direcţii:a) consolidarea credibilităţii externe prin generarea de proiecte investiţionale, pe

baza opţiunilor şi posibilităţilor noastre interne şi susţinute de investiţii străine directe;

b) dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, aferente proiectelor susţinute de investiţiile străine directe;

c) statuarea regimului investiţiilor străine drept o componentă obligatorie a legislaţiei autohtone;

d) stabilizarea politică, legislativă, financiară şi a cursului de schimb al leului, concomitent cu asigurarea creşterii economice.

199

CAPITOLUL VII

BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE

7.1. Caracteristici generale şi rolul ei

Balanţa de plăţi externe (B.P.E.) reprezintă un instrument economico-statistic în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.

În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Altfel spus, ea reprezintă cel mai important instrument de înregistrare a creanţelor şi datoriilor care apar în schimbul de mărfuri şi servicii între o ţară şi alta, exigibile într-o anumită perioadă (de obicei un an) precum şi mişcările de capital produse în aceeaşi perioadă.

Conform definiţiei F.M.I., B.P.E. reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de obicei un an). Sunt consideraţi rezidenţi –genţii economici autohtoni sau străini, persoane fizice sau juridice, care trăiesc şi desfăşoară activităţi, în mod obişnuit şi permanent, în cadrul unei ţări, inclusiv filialele şi sucursalelor companiilor străine. Din această categorie sunt excluse: ambasadele, consulatele, instituţiile internaţionale şi reprezentanţele acestora (incluse în categoria nerezidenţi).

Diferenţierea între cele două categorii de operatori economici – rezidenţi şi nerezidenţi – are în vedere accepţiunea economică a rezidenţei: centrul principal de interese sau de activitate.

La baza elaborării B.P.E. stă conceptul de tranzacţie internaţională, care presupune crearea, transformarea, comercializarea, transferul sau stingerea unei valori economice în relaţiile unei economii cu restul lumii.

Tranzacţia poate să aibă ca obiect unul din următoarele fluxuri de valori: schimbul de proprietate asupra bunurilor materiale sau a drepturilor

financiare; prestarea de servicii; disponibilitatea de forţă de muncă sau de capital în relaţiile dintre

rezidenţi şi nerezidenţi.Aceste fluxuri de valori se împart în două categorii: fluxuri reale şi fluxuri financiare.

Momentul înregistrării lor în B.P.E. este stabilit în funcţie de momentul transferului de proprietate între rezidenţi şi nerezidenţi.

Pentru a fi înregistrată în balanţa de plăţi externe a unui stat, este obligatorie prezenţa unui rezident în această operaţiune. Operaţiunile între nerezidenţi se înregistrează în balanţa de plăţi a acestora.

Fluxurile reale se referă la schimburile internaţionale de bunuri şi servicii (import-export). În balanţă ele sunt înregistrate valoric, diferenţa dintre intrări (exporturi) şi ieşiri (importuri) constituind balanţa comercială a unei ţări. Fluxurile de bunuri sunt înregistrate şi contabilizate separat de comerţul de servicii. În cadrul serviciilor sunt cuprinse următoarele: transport, comunicaţii, asigurări, consultanţă, comerţul cu drepturi de autor, asistenţă tehnică etc.

Fluxurile financiare (sau financiar-monetare) sunt înregistrate în cadrul unor conturi distincte – contul de capital sau contul financiar.

Aceste fluxuri financiare sunt detaliate în funcţie de tipul lor, astfel:a) fluxuri de investiţii (directe sau de portofoliu);

200

b) credite externe (garantate sau negarantate);c) active de rezervă (aur, devize, D.S.I. etc.).În schimb, remunerarea acestor fluxuri financiare, oricare ar fi tipul lor, se

înregistrează în contul curent al B.P.E. la poziţia Venituri (exemplu: dividende plătite/încasate sau dobânzi plătite/încasate).

Dacă în statisticile vamale, înregistrarea exporturilor se face la valoarea F.O.B. (Free On Board) – Franco bord încărcare, iar a importurilor la valoarea C.I.F. (Cost Insurance Freigert) – Franco bord sau port destinaţie, pentru a fi aduse la aceeaşi paritate şi, apoi, pentru a putea fi comparate, în B.P.E. înregistrarea atât a importurilor cât şi a exporturilor se face la valoarea F.O.B. Aceasta, prin corectarea valorii C.I.F. a importurilor cu o marjă de 5% (practic, din valoarea C.I.F. a importurilor se scade această marjă) urmând ca serviciile de transport/asigurare pe parcurs extern să fie înregistrate la alte poziţii în balanţă.

Conform regulilor INCOTERMS, F.O.B. reprezintă acel tip de clauză a contractului de export în conformitate cu care vânzătorul plăteşte cheltuielile de transport şi asigurare a mărfii până la locul de îmbarcare, adică bordul vasului sau cala avionului. După acest moment, transportul şi asigurarea mărfii trebuie plătite de cumpărător.

Exporturile totale ale unei ţări sunt evaluate în F.O.B., adică la preţul total de export până la frontiera proprie. Dacă bunurile sunt transportate pe uscat, termenul echivalent este F.O.R. (Franco gară de îmbarcare) sau F.O.T. (Franco vagon-gară de încărcare).

Cuvântul franco are sensul de a franca, adică a plăti anticipat taxele pentru transportul unui colet sau bagaj. Pentru valori mici, francarea se face prin aplicarea de timbre (în cazul scrisorilor).

În cazul mărfurilor, taxele respective cuprind cheltuielile de transport şi asigurare, care vor fi cuprinse în preţul de vânzare (care va fi francat cu aceste taxe).

C.I.F. reprezintă o condiţie de livrare în conformitate cu care cheltuielile de transport şi asigurare sunt suportate de vânzător până la portul de destinaţie. Importurile sunt evaluate în C.I.F., reprezentând valoarea de intrare a bunurilor economice pe teritoriul unei ţări (valoarea în vamă).

INCOTERMS (International Rules for the Interpretation of Trade Terms) – reprezintă un ansamblu de reguli şi norme elaborate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris în anul 1936, reguli internaţionale pentru interpretarea celor mai utilizaţi termeni comerciali din comerţul internaţional. Aceste reguli au fost modificate pe parcursul timpului, în 1953, 1967, 1976, 1980, 1990 pentru a se alinia situaţiilor noi intervenite în practica comercială internaţională curentă. După modificarea din 1990, normele INCOTERMS cuprind următoarele clauze, pe grupe:

I. Grupa E (Expediere): Clauza EXW (locul cuvenit); Clauza Ex WORKS – franco fabrică – la sediul furnizorului;

II. Grupa F (Transport neplătit): Clauza FCA – franco cărăuş – locul predării mărfii către cărăuş; Clauza FOB – franco bord de încărcare;

III. Grupa C (Transport plătit): Clauza CFR – cost şi navlu – port de destinaţie convenit; Clauza CIF – cost, asigurare şi navlu;

IV. Grupa D (Destinaţie): Clauza DAF – livrat la frontieră; Clauza DEQ – livrat la chei (taxe vamale plătite).

201

Fiind un tabel de sinteză detaliat pe conturi şi subconturi analitice pe o anumita perioadă, balanţa de plăţi externe furnizează elemente de diagnostic care permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care o ţară le are în schimburile comerciale cu ţările terţe. Din analiză se poate trage următoarele concluzii:

1. cu privire la competitivitatea externă a economiei unei ţări, în special în ceea ce priveşte comerţul cu bunuri şi servicii;

2. cu privire la gradul de atractivitate al mediului de afaceri intern pentru investitorii rezidenţi şi nerezidenţi (atunci când mediul de afaceri se deteriorează investitorii îşi orientează capitalurile către alte pieţe mai atractive). De aici se poate determina poziţia investiţională internaţională a unei economii, care poate fi debitoare sau creditoare.

În acest fel, balanţa de plăţi se constituie ca un instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor comerciale externe. Atunci când apare un dezechilibru cronic la nivelul BPE (exporturi mai mici decât importuri), teoretic acesta poate fi redus printr-un pachet de măsuri de natură fiscală (creştere de taxe vamale, facilităţi fiscale pentru investitorii străini, subvenţii, credite preferenţiale) sau de natură comercială (promovarea şi stimularea exporturilor).

Resursele valutare necesare pentru onorarea obligaţiilor cuprinse în serviciul datoriei externe se prevăd în balanţa de plăţi externe, care se întocmeşte anual de Ministerul Finanţelor Publice în colaborare cu Banca Naţională. De asemenea, B.N.R. urmăreşte modul de execuţie a BPE şi transmite MFP situaţia drepturilor şi a angajamentelor externe.

În funcţie de necesităţi, Guvernul analizează oportunitatea şi condiţiile reeşalonării sau refinanţării datoriei publice externe şi transmite propuneri Parlamentului, pentru aprobare. Execuţia anuală a BPE se prezintă Parlamentului, până la 30 iunie a anului următor pentru aprobare.

Datele statistice privind datoria publică externă sunt transmise şi organismelor financiar-bancare internaţionale, conform obligaţiilor care decurg din calitatea României de membru al acestor organisme.

7.2. Structura balanţei de plăţi externe

În vederea asigurării comparabilităţii dintre ţări, F.M.I. a întreprins eforturi susţinute în vederea elaborării unor reguli standard cu privire la structura şi la metodologia de înregistrare a datelor în BPE. Astfel, ţările membre F.M.I. sunt obligate să utilizeze structura recomandată.

În practica economică se utilizează două forme de prezentare a BPE: forma standard şi forma de bilanţ analitic.

1. Forma standard presupune înregistrarea datelor statistice cu privire la fluxurile reale şi financiare după structura recomandată de F.M.I., pe trei părţi, şi anume:

Partea I. Bunuri şi servicii, şi transferurile unilaterale (fără contraprestaţie);Partea a II-a. Mişcarea capitalurilor şi activele de rezervă;Partea a III-a. Corelarea dintre partea I şi partea a II-a (erorile şi omisiunile).2. Forma de bilanţ analitic (tot recomandată de F.M.I.) cuprinde o structură

detaliată pe patru conturi de bază:a) Contul curent;b) Contul de capital;c) Contul financiar;d) Contul de erori şi omisiuni.

Cele patru conturi ale B.P.E. se detaliază astfel:I. Contul curent

202

A. Bunuri şi servicii (Balanţa comercială):a) Bunuri;b) Servicii;

B. Venituri:a) Din investiţii directe/portofoliu;b) Din alte investiţii (dobânzi);

C. Transferuri curente:a) Sector public;

asistenţă financiară nerambursabilă; ajutoare;

b) Sector privat: donaţii; venituri ale rezidenţilor români în străinătate şi ale nerezidenţilor din

România;II. Contul de capital

a) Transferuri de capital;b) Active cumpărate/vândute;

III. Contul financiara) Investiţii directe;b) Investiţii de portofoliu;c) Alte investiţii (credite externe, împrumuturi F.M.I.);d) Conturi de tranzit (operaţiuni comerciale legate (lohn) sau paralele

(reexport));e) Conturi de cliring/barter (compensaţii sub formă de cliring sau de barter);f) Active de rezervă (aur, DST, devize);

IV. Erori şi omisiuni.Fiecare din cele două forme de prezentare a B.P.E. se pot întocmi astfel:

a) global, pentru toate operaţiunile economice ale unei ţări cu restul lumii;b) regional, pentru toate operaţiunile economice ale unei ţări cu un grup de

ţări, uniune economică sau monetară;c) bilateral, pentru toate operaţiunile economice între două ţări.

De remarcat faptul că în balanţa de plăţi nu se înregistrează acumulările de capital sau stocurile de bunuri şi servicii, ci doar fluxurile produse de-a lungul unei perioade de timp. Altfel spus, B.P.E. nu înregistrează totalul activelor şi pasivelor dintr-o economie, ci doar deplasarea acestora în, şi dinspre străinătate.

Deşi balanţa se numeşte de plăţi externe, ea înregistrează nu numai fluxuri de încasări şi plăţi aferente tranzacţiilor economice internaţionale ce presupun contrapartida, ci şi operaţiuni derulate cu străinătatea ce nu presupun o contraprestaţie sau o plată în bani din partea rezidenţilor sau nerezidenţilor, cum ar fi:

donaţiile; asistenţa financiară nerambursabilă; ajutoarele; compensaţiile (barter sau cliring); operaţiuni comerciale legate sau paralele (reexport, lohn etc).B.P.E. este fundamentată pe principiul contabilităţii în partidă dublă, adică al

dublei înregistrări, fiecare furnizare de resurse reale sau financiare fiind compensată de o încasare. Implicit, orice intrare de resurse este compensată de o plată. Dacă această compensare nu se produce, operaţia este considerată a fi un transfer.

Dacă se respectă acest principiu, soldul net al tuturor înregistrărilor din balanţă trebuie să fie, teoretic, egal cu zero. În practică, însă, apar o serie de diferenţe valorice, deoarece datele înregistrate sunt obţinute din surse diferite, iar diferenţele respective sunt reportate în contul special Erori şi omisiuni.

203

Datorită principiului dublei înregistrări, pentru fiecare cont sau subcont din balanţă există o poziţie de CREDIT şi una de DEBIT. Ca regulă generală, orice intrare de resurse este înregistrată în activul (creditul) balanţei şi orice ieşire de resurse în pasivul (debitul) balanţei. Aceasta deoarece exporturile de bunuri şi servicii, generează intrări de fluxuri de încasări, iar importurile de bunuri şi servicii generează fluxuri de plăţi.

Situaţia de mai sus se reflectă prin următorul tabel:

Intrări - CREDIT Ieşiri – DEBITExporturi FOB Importuri FOBServicii prestate Servicii plătiteDividende, dobânzi, salarii încasate Dividende, dobânzi, salarii plătiteTransferuri unilaterale din străinătate Transferuri unilaterale în străinătateCapitaluri investite din străinătate Capitaluri investite în străinătateCredite atrase Credite acordateCreşterea activelor de rezervă Diminuarea activelor de rezervă

În concluzie, putem afirma că:a) dacă o tranzacţie aduce ţării devize (exporturi), ea este considerată un element

de credit şi este înregistrată ca un plus;b) dacă o tranzacţie implică cheltuirea devizelor (importuri), ea este un element de

debit, fiind înregistrată ca un minus.Orice post al balanţei poate fi în următoarea situaţie:1. activ sau excedentar;2. pasiv sau deficitar;3. echilibrat.Excedentele şi deficitele diverselor posturi se compensează reciproc, astfel încât

deficitul necompensat trebuie acoperit (finanţat) de către stat din diferite surse (impozite, credite externe, rezerva valutară etc.), iar excedentele rezultate după compensare vor fi atrase la buget.

Derivat din B.P.E., un alt tablou sintetic important este şi cel care arată Situaţia investiţională internaţională a unei ţări, prezentată astfel:

Situaţia (Poziţia) investiţională internaţională:I. Active de rezervă din sistemul bancar:

a) Aur monetar;b) Deţineri de DST;c) Devize convertibile;

II. Datoria externă pe tipuri de creditori:a) Multilaterale:

FMI; UE; BIRD; BERD;

b) Bilaterale: detaliere pe principalii creditori;c) Bănci private: detaliere pe ţări;d) Obligaţiuni străine/euroobligaţiuni;e) Credite furnizor: detaliere pe ţări;f) Alţi creditori privaţi;

III. Datoria externă pe tipuri de debitori:a) Datoria publică;

204

b) Datoria public garantată;c) Datoria comercială negarantată;

IV. Creanţe şi angajamente pe termen scurt:a) Creanţe: incaso, acreditive, garanţii bancare primite;b) Angajamente: incaso, acreditive, garanţii emise, linii de finanţare, alte

angajamente;V. Investiţii străine:

a) Directe;b) De portofoliu.

Dicţionar:

Barter: schimb de bunuri fără mijlocirea banilor.Clearing: Tehnică de compensare a obligaţiilor reciproce între doi parteneri prin

intermediul unei case de clearing.Acreditiv: Formă de decontare prin care importatorul (cumpărătorul, în general),

prin intermediul băncii sale ori al altei bănci, asigură cu anticipaţie, din resursele proprii sau din credite bancare, mijloacele de plată în valuta convenită în favoarea unui anumit exportator.

Incaso: Constituie atât o modalitate de plată, cât şi o operaţiune financiar-bancară (de creditare), prin care banca exportatorului face o încasare, la ordinul acestuia, dar nu va remite documentele de expediţie sau de încărcare cumpărătorului, decât dacă acesta a achitat marfa şi a efectuat transferul de devize.

Situaţia investiţională internaţională este un instrument deosebit de important în elaborarea strategiilor de finanţare a deficitelor din contul curent al BPE, sau a deficitelor interne, cum este cel bugetar. Ea se întocmeşte împreună cu balanţa de plăţi externe şi evidenţiază următoarele aspecte:

a) Gradul extern de îndatorare a unei economii;b) Structura datoriei externe în funcţie de provenienţa şi de destinaţia finală a

acesteia;c) Situaţia investiţiilor străine directe (ISD) şi a celor de portofoliu.Atât BPE cât şi Situaţia investiţională internaţională se analizează cu ajutorul unui

set de indicatori specifici, cum ar fi:

1. Gradul de acoperire a importurilor = ;

2. Mărimea soldului balanţei comerciale = ;

3. Active valutare în luni de import sau Gradul de acoperire a rezervei

valutare =

4. Datorie externă pe locuitor sau datorie externă în P.I.B.;

5. Rata serviciului datoriei externe = .

205

Balanţa de plăţi externe la 31 decembrie 2004

milioane euro

Specificaţie2003 2004

Credit Debit Sold Credit Debit SoldContul curent (A+B+C) 20.940 24.000 -3.060 25.055 29.457 -4.402A. Bunuri şi servicii 18.285 22.178 -3.893 21.838 27.374 -5.536a) Bunuri (export FOB – import FOB)

15.614 19.569 -3.955 18.935 24.258 -5.323

b)Servicii, din care: 2.671 2.609 62 2.903 3.116 -213- transport 1.063 997 66 1.252 1.206 46- turism – călătorii 396 423 -27 406 434 -28- alte servicii 1.212 1.189 23 1.245 1.476 -231B. Venituri 327 1.522 -1.195 326 1.689 -1.363C. Transferuri 2.328 300 2.028 2.891 394 2.497

Situaţia investiţională internaţională la 31 decembrie 2004

milioane euro

SpecificaţieDatoria externa pe termen mediu şi lung Serviciul datoriei

pe 2004Sold la 31.12.2003 Sold la 31.12.2004Datorie publică2) 6.470 6.359 825Datorie publică garantată3), din care:

3.210 3.666 1.015

- sector public 2.950 3.455 954- sector privat 260 211 61Datorie negarantată public, din care:

6.003 7.522 1.988

- sector public 437 330 73- sector privat 5.566 7.192 1.915TOTAL datorie externă1) 15.683 17.547 3.828

Datoria externă1) pe termen mediu şi lung a înregistrat la 31.12.2004 nivelul de 17.547 milioane euro, în creştere cu 11,9% faţă de finele anului 2003.

Datoria externă publică2) şi public garantată3), a înregistrat la 31.12.2004 un sold de 10.025 milioane euro, reprezentând 57,1% din total datorie externă (faţă de 61,7% cât reprezenta la 31.12.2003.

Datoria externă negarantată public s-a situat la 31.12.2004 la nivelul de 7.522 milioane euro, fiind cu 25,3% mai mare decât ţa 31.12.2003.

1. Datorie externă provenită din credite şi împrumuturi externe, obligaţiuni şi alte asemenea.

2. Împrumuturi contractate conform Legii datoriei publice.3. Împrumuturi garantate conform Legii datoriei publice.

206

Rata serviciului datoriei externe = =

= 21,9%, în anul 2004, faţă de 20,6% în anul 2003.

Rezerva oficială a BNR Gradul de acoperire sau (valută + aur)

Gradul de acoperire a =rezervei valutare Importul mediu lunar de bunuriîn luni de import. şi servicii în perioada respectivă

Gradul de acoperire a fost la 31.12.2004 de 5,2 luni de import, faţă de 4,1 luni de import la 31.12.2003.

Deficitul de cont curent al balanţei de plăţi la sfârşitul anului 2004, a ajuns la 4,4 miliarde euro, marcând o creştere de 34,9% faţă de nivelul anului 2003.

Acest nivel a atins 7,7% din P.I.B., la o creştere economică estimată pe 2004 de 8,3%.

Pentru 2005, B.N.R. estima scăderea deficitului de cont curent la 6,8 – 7% din P.I.B., nivel negociat şi cu F.M.I., în condiţiile unei creşteri economice de peste 5%.

Diminuarea deficitului de cont curent va fi susţinută şi de scăderea deficitului bugetar la 0,4 – 0,5% din P.I.B., mai puţin de jumătate faţă de nivelul lui 2004.

B.N.R. susţine că în ciuda creşterii rapide a deficitului, acesta a fost finanţat sănătos, astfel că intrările autonome de capital, sub forma investiţiilor străine directe (inclusiv transferuri de capital) au fost în proporţie de peste 98%.

Argumente:a) Principalul motor al adâncirii deficitului a fost soldul negativ al balanţei

comerciale, care a crescut până la 5,53 milioane euro la finele lui 2004, cu peste 42% mai mare faţă de 2003. Acesta, în contextul în care exporturile au scăzut masiv, în ultima lună a anului, comparativ cu creşterea masivă a importurilor în preajma sărbătorilor de iarnă.

b) De asemenea, deficitul la componenta „venituri” a crescut de la 1,19 miliarde euro la 1,36 miliarde euro.

c) Majorarea „transferurilor curente” de la 2,02 miliarde euro la 2,49 miliarde euro nu a compensat decât parţial evoluţiile negative la celelalte capitole.

d) În cadrul balanţei comerciale, componenta servicii a trecut de la un excedent de 62 milioane euro în 2003, la un deficit de 213 milioane euro, la capitolul alte servicii.

Soldul pozitiv la serviciile de transport a scăzut de la 66 milioane euro la 46 milioane euro, iar deficitul din segmentul turism a urcat de la 27 milioane euro la 28 miliarde euro.

Totuşi evoluţia negativă a contului curent, nu a influenţat piaţa valutară, cu toate că în mod normal acest indicator are un impact simţitor asupra cursului.

207

Evoluţia cursului euro este determinată în special de cantitatea mare de valută care intră pe piaţă, o parte din aceasta reprezentând capitaluri speculative, atrase de dobânzile încă mari remunerate la depozite în lei.

Evoluţia deficitului contului curent în perioada 2000 – 2004 se prezintă astfel:

Conform estimărilor prezentate în Programul Economic de Preaderare, actualizat pe 2004, comerţul exterior se aşteaptă să se dezvolte, în ritmuri susţinute, superioare creşterii P.I.B. Astfel, pentru perioada 2005 – 2007 se estimează o creştere medie anuală de 14,9% a exporturilor de bunuri şi de 14,5% a importurilor de bunuri, ceea ce va conduce la valori crescute ale deficitului comercial, în relaţia FOB-FOB, respectiv de la 5,3 miliarde euro în 2004 la circa 8 miliarde euro în 2007.

Dacă mediul internaţional va fi mai puţin favorabil pentru zona euro, există riscul unei creşteri mai lente a exporturilor, ceea ce va influenţa negativ situaţia contului curent.

Principalii parteneri comerciali ai României, în perioada 2003 – 2004 au fost:

EXPORT 2003 2004 IMPORT 2003 20041. Italia 24,2% 21,2% 1. Italia 19,5% 17,2%2. Germania 15,7% 15% 2. Germania 14,8% 14,9%3. Franţa 7,3% 8,5% 3. Franţa 7,3% 7,1%4. Turcia 5,1% 7% 4. Rusia 8,3% 6,8%

5. Marea Britanie 6,7% 6,7% 5. Turcia 3,8% 4,2%

Ca exemplu, volumul schimburilor comerciale România – Franţa pe 2004 a fost de 3,5 mld. euro, faţă de 2,7 mld. euro, în 2003.

Ca să ne facem o imagine despre economiile asiatice şi, în primul rând despre economia Chinei, care, în 2004 s-a situat pe locul 7 în lume, însă înregistrează un ritm de

208

creştere anual de 4 ori mai mare decât al Uniunii Europene, instituţiile de prognoză văd China în perspectiva anilor 2020, ca fiind cea mai puternică economie din lume.

Pe primele 6 luni ale anului 2005, China a înregistrat un excedent comercial de aproximativ 33 mld. euro (40 mld. dolari): Exporturi 285 mld. euro şi importuri 252 mld. euro. Principalii parteneri comerciali ai Chinei au fost:

1. U.E........................................................100 mld dolari (83,3 mld euro);2. S.U.A...................................................96,2 mld dolari (80,2 mld euro);3. Japonia................................................86,5 mld dolari (72,1 mld euro).Comparaţiile nu îşi au rostul, dar merită reflectat asupra multor fenomene negative

care trenează în economia naţională şi, totodată drenează marile fluxuri financiare în scopuri ascunse, fără nici o legătură cu legile economiei de piaţă.

7.3. Echilibrul balanţei de plăţi externe

Balanţa de plăţi externe (BPE) exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale, având o legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale, în contextul pieţei monetare şi financiare internaţionale.

În ansamblu, balanţa de plăţi este, în mod necesar, echilibrată, activul fiind egal cu pasivul, în baza principiului dublei înregistrări.

Deficitele la nivelul balanţei reflectă dezechilibre ale unei părţi din BPE: balanţa comercială, contul curent, contul de capital sau contul financiar. Aceste deficite reflectă o lipsă de competitivitate pe plan extern sau o ieşire masivă de capitaluri străine sau autohtone, ca urmare a deteriorării climatului de afaceri. Dezechilibrele din BPE se pot răsfrânge asupra economiei interne, generând perturbaţii pe piaţa monetară (deprecierea monedei naţionale), pe piaţa monetară şi a creditului (creşterea ratei dobânzii), cât şi pe piaţa de capital. Acest fapt duce la reducerea bonităţii pe plan internaţional, diminuând încrederea creditorilor externi în capacitatea ţării de a-şi onora obligaţiile de plată ce-i revin.

Factorii care stau la baza acestor dezechilibre în BPE pot fi endogeni sau exogeni.Dintre factorii endogeni (care se datorează unor cauze interne) de destabilizare a

BPE amintim:a) creşterea importurilor pe fondul intensificării cererii interne şi

direcţionarea acestora spre consum neproductiv şi nu spre investiţii;b) scăderea exporturilor ca urmare a scăderii competitivităţii produselor

autohtone (calitate scăzută, preţuri ridicate), a scăderii gradului de prelucrare a produselor exportate, cât şi insuficienta promovare (stimulare) a exporturilor din partea statului;

c) deteriorarea climatului de afaceri intern (birocraţie, corupţie, incompetenţă etc.);

d) structura pe ramuri a economiei naţionale.Dintre factorii exogeni (care se datorează unor cauze externe) menţionăm:a) dereglarea preţurilor mondiale la produsele cu pondere mare în structura

comerţului exterior;b) politica comercială a altor state (tarife, politici de dumping etc.);c) dereglarea fluxurilor comerciale zonale ca urmare a unor conflicte anuale

sau dispute comerciale internaţionale etc.

209

În privinţa echilibrului balanţei de plăţi externe există în literatura de specialitate două accepţiuni diferite: echilibrul balanţei de plăţi este indus automat de echilibrul economic general sau echilibrul poate fi obţinut prin promovarea unor politici macroeconomice sau prin utilizarea unor tehnici de echilibrare specifice. În primul caz nu este nevoie de intervenţia statului pentru echilibrarea balanţei de plăţi, considerându-se că aceasta se va echilibra în condiţiile echilibrului economic general.

Unul dintre mecanismele care produc ajustarea automată a balanţei de plăţi externe este mecanismul preţurilor (accepţie susţinută în teorie de Ricardo si Hume). Acest mecanism al preţurilor explică ajustarea automată a unor dezechilibre apărute în balanţa comercială (exporturi < importuri). Mecanismul este relativ simplu: un deficit în balanţa comercială atrage după sine o scădere a masei monetare aflate în circulaţie (banii se vor localiza în bancă în urma cumpărării de devize de pe piaţă, necesare plăţii excedentului de importuri, operaţiune care a avut ca efect diminuarea activelor de rezervă). Teoria cantitativă a banilor stipulează că o scădere a masei monetare va produce implicit o scădere a preţurilor. Această scădere a preţurilor va constitui un stimulent pentru exporturi şi ca o frână în calea importurilor.

Mecanismul de ajustare automată a BPE prin preţuri

Condiţia de bază a unui astfel de mecanism este ca raportul valoric între monede (cursul de schimb) să nu sufere modificări semnificative (depreciere pronunţată).

Echilibrarea automată a balanţei de plăţi se va produce şi datorită faptului că deflaţia generată de scăderea masei monetare aflate în circulaţie va atrage după sine o creştere a nevoii de fonduri în economie, care implicit va duce la o creştere a dobânzilor. Atraşi de dobânzile mai mari oferite, investitorii străini îşi vor orienta capitalurile către această piaţă, fapt ce va duce la o reechilibrare a balanţei de plăţi. Acest mecanism de ajustare automată poartă denumirea de finanţare compensatoare, diferenţialul de dobândă fiind elementul care reechilibrează balanţa de plăţi (dezechilibrul din balanţa comercială este compensat de un aport suplimentar de fluxuri financiare externe).

210

Exporturi < importuri

Încurajarea exporturilorDescurajarea importurilor Reducerea masei

monetare aflate în circulaţie

Scăderea preţurilor

Creşte cererea de valută pe piaţă

Exporturi < importuri

Investiţii străine

Creşte cererea de valută pe piaţă

Deflaţie

Creşterea dobânzilor

Mecanismul de ajustare automată a BPE prin finanţarea compensatorie

Atât teoria de ajustare automată a BPE prin mecanismul preţurilor cât şi cea prin finanţarea compensatorie se bazează pe ipoteza unor cursuri de schimb stabile.

Există teorii care arată că o creştere a importurilor generează o depreciere a cursului de schimb (cerere de valută mai mare) care în ipoteza unor preţuri constante conduc la o descurajare a importurilor (devenite mai scumpe în moneda naţională). O altă teorie este cea a echilibrului prin venituri (Keynes, Robinson, Harrold, Machlup) care susţin că există mecanisme interne de corectare a dezechilibrelor externe cum ar fi nivelul veniturilor sau gradul de utilizare al forţei de muncă.

În prezent, în mare parte, aceste teorii nu-şi mai găsesc aplicabilitatea în practică, fenomenele economice devenind din ce în ce mai complexe (de exemplu ajustarea BPE prin preţuri nu se mai poate produce în condiţiile în care masa monetară nu mai este corelată cu nivelul activelor de rezervă). În concluzie, în condiţiile actuale în care mai mult de 60% din regimurile valutare se bazează pe flotarea liberă a cursului de schimb, echilibrarea automată a balanţelor de plăţi este mai greu de realizat, statul având un rol din ce în ce mai activ în corectarea deficitelor externe.

Există o serie de specialişti care susţin că intervenţia statului în economie în vederea atingerii unei stări generale de echilibru se concentrează pe trei direcţii principale:

1. utilizarea deplină a forţei de muncă;2. stabilitatea preţurilor interne;3. echilibrul balanţei de plăţi obţinut prin tehnici şi mecanisme specifice.Echilibrarea balanţei de plăţi rămâne o problemă complexă şi dificil de

realizat, de cele mai multe ori intervenţia în vederea echilibrării lezând interesele statelor partenere. Mai trebuie remarcat faptul că dezechilibre cronice în balanţa de plăţi a unei mari puteri economice (S.U.A. de exemplu) au avut adesea repercusiuni asupra stării generale a economiei mondiale.

Statul are la dispoziţie mai multe politici pe care le poate utiliza în vederea ajustării deficitelor din balanţa de plăţi externe:

a) Politici monetare: ratele de dobândă, operaţiuni pe piaţa liberă efectuate de Banca Centrală, rezervele bancare obligatorii. Aceste politici pot avea o influenţă directă asupra fluxurilor de capital în sensul atragerii lor printr-o creştere a ratelor de dobândă.

b) Politicile bugetare: politici care vizează creşterea veniturilor din impozite şi taxe (se poate realiza printr-o fiscalitate sporită sau printr-o mai bună colectare a fondurilor datorate statului) şi reducerea cheltuielilor bugetare. Aceste politici au rolul de a limita dimensiunea deficitului bugetar intern care de mai multe ori este finanţat extern prin fonduri împrumutate (mai ales în cazul ţărilor în curs de dezvoltare). În plus, aceste deficite sunt adesea finanţate inflaţionist prin emisiune de monedă, fapt ce poate fi dăunător exporturilor, agravând şi mai mult deficitul contului curent.

c) Devalorizarea cursului de schimb: parte integrantă a politicii monetare are ca efect direct încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor (care devin mai scumpe în moneda naţională). Condiţia de bază este ca deprecierea să fie mai mare decât creşterea preţurilor interne.

211

Reducerea masei monetare aflate în

circulaţie

d) Instituirea de bariere tarifare şi netarifare în calea importului cu rol în limitarea cantitativă a importurilor. Barierele tarifare constituie în prezent una din piedicile majore în calea fluxurilor comerciale internaţionale, existând în prezent o mare varietate de astfel de bariere, unele dintre ele greu de identificat şi contractat.

e) Stimularea şi promovarea exporturilor prin diferite metode (subvenţii de export, credite de export subvenţionate, facilităţi fiscale, asigurarea şi garantarea creditelor de export etc.) conduce la reechilibrarea balanţei comerciale.

f) Finanţarea deficitelor din BPE se referă la posibilitatea acoperirii unui deficit comercial printr-un credit extern acordat din diferite surse (FMI prin mecanismul de finanţare lărgită sau emisiune de obligaţiuni guvernamentale pe piaţa internaţională) Avantajul acestei politici este unul pe termen scurt, pe termen lung creditele nu fac altceva decât să amâne rezolvarea cauzelor reale ce au dus la acest deficit comercial. În plus, nu trebuie neglijat faptul prin înregistrarea remunerării acestor credite (dobânzi plătite) în debitul contului de venituri (contul curent) deficitul este reportat pentru o perioadă viitoare.

g) Atragerea de investiţii străine directe şi de portofoliu contribuie la reechilibrarea balanţei de plăţi prin capitalul străin injectat în economie care poate reduce din presiunile asupra cursului de schimb generat de o balanţă comercială deficitară.

În concluzie, statul poate interveni direct prin numeroase pârghii şi mecanisme pentru a reechilibra balanţa de plăţi externe. Raţiunea pentru a interveni în sensul echilibrării BPE este dată de absenţa ajustării automate şi de efectele pe care le poate avea dezechilibrul BPE asupra echilibrului economic general. Balanţa de plăţi rămâne principalul instrument de măsurare a valorii şi a competitivităţii externe a unei economii, fiind în acelaşi timp un instrument deosebit de util pentru configurarea principalelor politici macroeconomice.

212

Glosar de termeni

Agregat = Indicator sintetic sau mărime statistică cu care se măsoară, compară şi caracterizează activitatea economică a unei ţări, obţinut prin însumarea, după anumite reguli, a unor rezultate economice, operaţii sau fluxuri realizate de agenţii economici din ţara respectivă. Agregare – reprezintă procesul de însumare specială a indicatorilor cantitativi şi calitativi de la nivelurile microeconomice şi determinarea, pe această bază, a indicatorilor macroeconomici. [5; 76]

Ajustare conjuncturală = Ansamblu de măsuri luate de stat, astfel încât creşterea economică ce va urma să respecte marile echilibre şi să corecteze dezechilibrele apărute. Prin politici financiare, monetare şi valutare statul acţionează asupra ratei de consum, ca şi asupra inflaţiei, a ratei şomajului şi a soldului balanţei de plăţi.

Andosa = A indica, pe versoul unui cec, numele persoanei împuternicite (numită andosant) să încaseze contravaloarea cecului.

Aquis comunitar = Strategie aplicată pentru aderarea la Uniunea Europeană, de către ţările foste socialiste, prin punerea de acord (adaptarea) a legislaţiei, a regulamentelor şi a practicilor politico-economice şi sociale cu cele ale ţărilor din U.E.

Arierate = Împrumuturi restante, a căror scadenţă nu a fost respectată.Asanare = Ansamblu de măsuri luate de stat pentru prevenirea falimentului

companiilor economice, comerciale, bancare etc.Avalist = Persoană care garantează plata unei cambii, dând aval (angajament

scris). Avalistul este obligat să indice persoana pentru care a fost dat avalul.Balanţă financiară = Instrument financiar care serveşte la dimensionarea

resurselor financiare, la precizarea destinaţiei acestora, la fundamentarea echilibrului, la stabilirea modalităţii de acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului de resurse, la diferite niveluri de agregare.

Balanţă de lichidităţi = Situaţie comparativă a încasărilor băneşti şi a plăţilor exigibile la un moment dat sau într-o perioadă (la nivelul societăţii comerciale, al băncii sau al trezoreriei).

Balanţă materială = Instrument metodologic de planificare, sau, tablou statistico-economic cu ajutorul căruia se compară resursele necesare producerii de bunuri, cu destinaţiile acestora în vederea asigurării echilibrului fizic al producţiei.

Bancă centrală = Instituţie bancară aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol de supraveghere şi organizare a relaţiilor monetar-financiare ale unui stat, pe plan intern şi în relaţiile cu alte sisteme monetare.

Bancă de emisiune = Bancă centrală, bancă a băncilor, bancă de prim rang, instituţie care are rolul (funcţia) de a asigura şi regla cantitatea de bani în circulaţie, de a regla rata dobânzii în economie, de a preveni falimentele bancare, de a autoriza şi supraveghea exercitarea funcţiei de operator bancar.

Bugetul general consolidat = Instrument al politicii fiscal-bugetare prin care sunt corelate nu numai veniturile şi cheltuielile bugetului public (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurile speciale), ci şi legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent al balanţei de plăţi, cu decalajul dintre investiţii (inclusiv cele străine) şi economisire.

Capital fictiv = Un titlu de proprietate sub forma hârtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri financiare, cambii etc.) care dă posibilitatea deţinătorilor lui să obţină un venit sub formă de dividend sau dobândă.

Consolidare = Transformarea unor datorii pe termen scurt sau flotante în datorii pe termen lung. Consolidare bursieră - creşterea cursului acţiunilor, după o perioadă de scădere. Consolidare contabilă = Integrarea bilanţurilor filialelor unei unităţi economice, în bilanţul global care devine bilanţ consolidat.

213

Cost marginal = Exprimă sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie.

Costul reformei = Ansamblul eforturilor şi consecinţelor pe care le suportă economia naţională şi populaţia unei ţări pentru înfăptuirea tranziţiei la economia de piaţă.

Costul vieţii = Totalitatea cheltuielilor necesare pentru achiziţionarea bunurilor (alimentare şi nealimentare) şi a serviciilor necesare asigurării traiului, într-o perioadă determinată.

Costuri sociale = Renunţări, consecinţe negative sau pagube pe care populaţia le suportă şi care-i afectează nivelul de viaţă, costuri datorate îndeosebi dereglărilor din economie – recesiuni, inflaţie, şomaj. Se concretizează în creşterea şomajului, diminuarea consumului de bunuri şi servicii, scăderea protecţiei sociale, renunţarea la câştigul educaţional prin reducerea resurselor destinate culturii şi instruirii, deteriorarea condiţiilor de sănătate, extinderea sărăciei etc.

Creştere economică = Exprimă (în sens restrâns) mărimea reală, într-o anumită perioadă de timp, a unui indicator economic agregat (cum ar fi PIB), pe total sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic. În sens larg, creşterea economică este forma sub care se manifestă ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi calitative ce se produc în cadrul vieţii economice, într-o perioadă îndelungată, imprimând indicatorilor agregaţi o tendinţă ascendentă. Din acest punct de vedere, creşterea economică nu se diferenţiază de dezvoltarea economică.

Creditul stand-by = Înseamnă:a) limita de credit deschisă pentru o perioadă determinată contra plăţii unui

comision de confirmare (sau de punere la dispoziţie);b) linia de credit pusă la dispoziţia unei ţări (sau a unei bănci centrale) care trebuie

să facă faţă unor dificultăţi temporare de balanţă de plăţi (de ex. în cadrul unui acord stand-by al FMI).

Curatela = Instituţie legală pentru ocrotirea unei persoane care are capacitate civilă, dar care, din cauza bătrâneţii, a unei boli ori infirmităţi fizice sau a lipsei îndelungate de la domiciliu, nu-şi poate administra singură bunurile şi apăra interesele.

Dezvoltarea durabilă = Are două componente:a) dezvoltarea umanăb) dezvoltarea economicăDezvoltarea umană are în vedere diversificarea opţiunilor oamenilor,

recunoscându-se drept cerinţe fundamentale:1) o viaţă lungă şi sănătoasă;2) dobândirea de cunoştinţe;3) acces la resursele necesare pentru un trai decent.Indicele dezvoltării umane este un indicator complex care are în vedere trei

elemente:a) longevitatea (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere);b) nivelul de educaţie (calculat ca o medie aritmetică ponderată între gradul de

alfabetizare a populaţiei şi gradul de cuprindere în învăţământul pe toate nivelurile);

c) venitul pe locuitor (PIB pe locuitor, exprimat în dolari la paritatea puterii de cumpărare)

Ilong + Ied + Iv

IDU = 3

în care:

IDU = indicele dezvoltării umane

214

Ilong = longevitateIed = indicele de educaţieIv = venitul pe locuitor

După indicele de dezvoltare umană pentru anul 1999, pe primele locuri se situează următoarele ţări: Canada, Norvegia, SUA, Japonia, Belgia, Suedia. Ţările foste socialiste se clasează astfel: Polonia 36, Slovacia 42, , Ungaria 47, Croaţia 55, Bulgaria 63, România 68, Rusia 71 şi Ucraina 91.

Dezvoltarea economică durabilă are în vedere satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale actuale fără a fi compromise posibilităţile de satisfacere a acestora pentru generaţiile viitoare. Aceasta ar însemna asigurarea unui echilibru între creşterea economică şi protecţia mediului şi, pe această bază, satisfacerea cerinţelor nu numai prezente, dar şi de perspectivă ale dezvoltării sociale.

Discont = Cotă parte, procent din valoarea titlurilor de credit, încasat de către bănci ca urmare a discontări (cumpărării) acestora înainte de scadenţă.

Dreptul Special de Tragere (D.S.T.) = Unitate monetară etalon fără garanţie sau o bază materială, activ internaţional de rezervă, instrument monetar de cont cu funcţii de echilibrare a lichidităţii internaţionale emise de FMI, pe temeiul încrederii reciproce între statele membre (ca unitate financiară de calcul sau mijloc de plată convenţional în aur, dar care servesc ca instrument de rezervă).

Entitate organizaţională = Componentă a structurii organizatorice având individualitate distinctă în cadrul acesteia (o persoană, un colectiv, un compartiment etc.), concretizată în natura specifică şi în finalitatea atribuţiilor pe care le îndeplinesc.

Entropie economică = Noţiune care exprimă procesul complex de degradare calitativă, continuă şi irevocabilă, în timp, a potenţialului de resurse existent, a mediului natural, de transformare a ordinii în dezordine. Degradarea entropică se produce de la sine, în timp, mai rapid sau mai lent, accentuând raritatea resurselor (Exemplu: energia solară, pierderea căldurii de către un corp cald şi deplasarea ei spre corpurile reci sau spaţiile reci).

Executare silită = Procedură prin care titularul unui drept recunoscut printr-un titlu executoriu (hotărâre judecătorească definitivă şi investită cu formula executorie) constrânge, prin intermediul organelor de drept competente (executorii judecătoreşti) pe debitor (datornic) care nu înţelege să execute din proprie iniţiativă obligaţia ce-i revine din contract.

Factură fiscală = Document cu regim special care atestă transferul proprietăţii unui bun către o persoană juridică.

Factură proformă = Document emis de vânzător prin care specifică produsele ce se vor vinde, cu caracteristicile lor principale şi preţul. Se emite unor cumpărători care trebuie să obţină avize sau forme pregătitoare sosirii mărfurilor. Factura proformă nu este document de plată.

Fezabilitate = Analiză complexă, premergătoare deciziei de investiţii, având drept scop stabilirea oportunităţilor şi eficienţei dezvoltării unei firme (subramuri) sau realizării unor obiective de investiţii.

Incertitudinea = Situaţia în care se poate afla un întreprinzător care are la îndemână mai multe alternative posibile (legate de un proiect), dar nesigure (spre deosebire de certitudine, care desemnează siguranţa deciziei). Deosebirea dintre incertitudine şi risc constă în faptul că, în cazul riscului se cunoaşte probabilitatea fiecărei alternative posibile, în timp ce în situaţiile de incertitudine, posibilităţile alternativelor sunt necunoscute.

Leasing-ul = Reprezintă operaţiunea prin care o firmă specializată, denumită finanţator, cumpără un activ imobilizat corporal de la o altă firmă, denumită furnizor, pentru a-l închiria unei alte firme, utilizatoare – beneficiarul, care nu dispune de resursele băneşti

215

necesare achiziţionării bunului direct de la furnizor. La sfârşitul perioadei de locaţiune, beneficiarul poate să aleagă una dintre cele trei posibilităţi: a) să prelungească locaţia; b) să înceteze raporturile contractuale, restituind bunurile finanţatorului; c) să cumpere acele bunuri, plătind drept preţ o sumă care reprezintă rezultatul deducerii din valoarea bunurilor, a plăţilor periodice făcute în perioada locaţiei.

Linie de credit = Înţelegerea între bancă şi client, potrivit căreia banca acordă clientului dreptul de a obţine credite, succesiv, după nevoi, într-o perioadă convenită (în general 3-5 ani), până la un total prestabilit.

Logistică = Metodele şi mijloacele care se ocupă de organizarea funcţionării unui serviciu, a unei întreprinderi etc.

Management financiar = Tip de management care are scopul de a asigura permanent întreprinderea cu fondurile necesare, precum şi de a exercita controlul consiliului de administraţie cu privire la eficienţa operaţiunilor în care aceste fonduri sunt implicate.

Marasm = Stare de stagnare a activităţii generale (economice, sociale etc.) a unei societăţi.

Masă monetară = Totalitatea semnelor băneşti aflate în circulaţie, pe piaţa monetară a unei ţări, la un moment dat.

Maximizare = Metodă prin care se alege, dintr-un număr de alternative, cea mai bună variantă din punctul de vedere al criteriului adoptat în analiza unui indicator economic: profitul, producţia, exportul etc.

Mentenanţă = Totalitatea acţiunilor de menţinere sau readucere în stare de funcţionare a produselor.

Metoda costurilor standard = Metodă de calculaţie a costurilor de producţie, care constă în determinarea cu anticipaţie faţă de punerea în fabricaţie a produselor, atât a cheltuielilor directe, cât şi a celor indirecte, cuprinse în costul de producţie, sub forma unor antecalculaţii.

Multiplicatorul fiscal = Coeficient care reflectă creşterea producţiei şi venitului prin diminuarea impozitelor, fără ca totalul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Si în acest caz, deficitul bugetar se finanţează din împrumuturi. Multiplicatorul fiscal este mai puţin eficient decât sporirea cheltuielilor publice, deoarece cheltuielile publice suplimentare se concretizează direct într-o creştere a cererii globale, în timp ce reducerea impozitelor determină mai întâi o mărire a veniturilor disponibile, care nu sunt cheltuite integral (încât să stimuleze cererea), o parte a lor economisindu-se.

Piaţă a scontului = Piaţă specializată în cumpărări şi vânzări de cambii. Cambiile sunt uşor de transformat în lichidităţi şi reprezintă o formă sigură de investiţii în fonduri pe termen scurt.

Piaţa bancară = Piaţă unde se tranzacţionează depozite bancare, acordarea de credite şi alte instrumente financiare.

Plasament = Investire de mijloace băneşti într-o afacere, cu scopul obţinerii unui profit.

Portofoliu = Lista deţinerilor de titluri de valoare aflate în proprietatea unui investitor sau a unei instituţii. Totalitatea acţiunilor, a efectelor de comerţ etc. care se află în posesia şi în evidenţa operativă a unei bănci.

Portofoliu de titluri = Totalitatea titlurilor de valoare pe care le deţine o bancă.Potenţial economic = Complex de resurse materiale, umane, ştiinţifice şi

tehnologice etc. de care dispune o economie, la un moment dat şi care exprimă posibilităţile de dezvoltare şi progres ale acesteia.

Prag de rentabilitate = Punctul mort al întreprinderii, acel volum al producţiei sau al cifrei de afaceri, la care încasările totale sunt egale cu costurile totale, iar profitul este nul. De la acest punct, întreprinderea poate deveni rentabilă.

216

Pragul sărăciei = Instrument utilizat în politica socială, ce semnifică nivelul foarte redus al consumului unor familii şi persoane, nivel ce asigură doar satisfacerea trebuinţelor de bază, subzistenţa de la o lună la alta. Pe baza lui se poate acorda ajutorul de şomaj şi ajutorul social.

Preţ forfetar = Preţ care se stabileşte uniform pe baza unei evaluări a mai multor factori (caracteristicile produsului, distanţa localităţii de vânzare, capacitatea pieţei, etc.).

Preţ franco = Preţul la care se stabilesc condiţiile de franco, respectiv locul până la care cheltuielile de manipulare şi de transport le suportă furnizorul.

Puterea de cumpărare a populaţiei = Capacitatea membrilor societăţii de a procura bunuri de consum şi de a folosi diferite servicii de care au nevoie cu ajutorul veniturilor băneşti de care dispun.

Puterea de cumpărare a banilor = Cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată, la un moment dat, cu o anumită sumă de bani.

Putere economică = Capacitatea de valorificare a potenţialului economic de care dispune o ţară, la un moment dat. Ea depinde de o serie de factori:

a) sistemul economico-social şi gradul său de dezvoltare;b) politica economică adoptată şi gradul de susţinere a acesteia de către populaţia

ţării respective;c) volumul şi eficienţa investiţiilor de capital;d) gradul de dezvoltare a infrastructurii etc.Raritate = Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile.Rata rescontului = Mărimea relativă a dobânzii reţinută de Banca Centrală de la

băncile comerciale care prezintă spre rescontare efecte de comerţ deja scontate. Rata rescontului se mai numeşte rată oficială a scontului sau dobândă de refinanţare.

Rata scontului = Mărimea relativă (procentuală) a dobânzii reţinută de o bancă ce scontează efecte de comerţ, mărime ce ia în calcul perioada de la scontare până la scadenţă.

Rata şomajului = Indicator ce relevă, procentual, mărimea relativă a şomajului în raport cu populaţia:

numărul şomerilora) activă = . 100 populaţia activă

numărul şomerilorb) ocupată = . 100 populaţie ocupată

Rata de impunere fiscală = Mărime relativă ce exprimă în procente partea din venit preluată de către stat, mărime stabilită prin legi sau reglementări ale politicii fiscale.

Rating-ul riscului de ţară = Indice prin care se estimează capacitatea şi dorinţa unei ţări de a face disponibilă valuta necesară serviciului datoriei externe. Are la bază două categorii de criterii:

a) Criterii economice: PIB pe locuitor, ritmul creşterii economice, rata inflaţiei, situaţia balanţei de plăţi, dependenţa de export, gradul de acoperire a importului din exporturi, situaţia rezervelor valutare, datoria externă pe termen scurt, serviciul datoriei externe, raportul dintre datoria externă şi PIB etc.;

b) Criterii politice: Structura socială, instituţiile statului, corupţie, conflicte interne şi externe, tensiuni etnice, politica economică a guvernului, stabilitate politică etc.

Răspundere civilă = Obligaţie a debitorului de a repara un prejudiciu cauzat (exemplu: nerespectarea clauzelor contractuale).

217

Redevenţă = Sumă de bani plătită periodic de către persoane care au concesionat anumite bunuri (mine, terenuri agricole sau forestiere, lucrări de drumuri publice sau exploatarea lor), ori au contractat licenţe prin know-how.

Remitere = Renunţare totală sau parţială a unui creditor la dreptul său împotriva debitorului. Expediere a titlurilor la bancă cu scopul de a fi încasate sau scontate.

Remiză = Reducere de preţ acordată de vânzător cumpărătorului în cadrul cumpărării anumitor mărfuri sau a unor cantităţi mai mari de mărfuri.

Rentă viageră = Venit vărsat de beneficiar până la decesul persoanei care i-a cedat un capital.

Rescont = Operaţie efectuată de Banca Centrală în vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a băncilor comerciale. Vânzare de către o bancă altei bănci, înainte de scadenţă, a unor titluri de credit scontate anterior.

Rotaţia capitalului = Circuitul capitalului privit ca proces continuu, care se reflectă şi în cadrul căruia are loc schimbarea succesivă a formelor funcţionale pe care le îmbracă capitalul exploatat în activitatea unei firme.

Scontarea poliţelor = Operaţiune bancară de convertire a poliţelor în bani înainte de termenul scadent.

Speze = Cheltuieli făcute cu ocazia deplasărilor, în vederea unei afaceri.Statu-quo = Situaţie de fapt sau de drept care a existat mai înainte, care se

menţine şi în momentul de faţă şi în raport cu care se apreciază efectele unui act juridic, unei convenţii.

Strategie = Ansamblu de măsuri tehnice, economice, organizatorice şi de decizii optime ce se iau într-o perioadă de timp în cadrul unei întreprinderi (subramuri), în vederea realizării de activităţi eficiente şi rentabile.

Tantiemă = Sumă de bani încasată de membrii consiliului de administraţie şi ai comisiei de cenzori, din cadrul unei societăţi comerciale pe acţiuni. De regulă, tantiema constituie o cotă procentuală din profitul net al societăţii comerciale, acordată pentru exercitarea funcţiei de conducere şi de control asupra activităţii economico-financiare a acesteia. Pe lângă tantiemă, persoanele respective încasează jetoane de prezenţă, iar dacă sunt asociaţi, şi dividende.

Vânzare în regim “duty-free” = Un sistem preferenţial, în cadrul căruia nu se percepe TVA şi nici taxe vamale, la produsele importate, care se comercializează în valută în zonele libere (aeroporturi internaţionale, porturi comerciale internaţionale, puncte de frontieră rutieră).

218

CAPITOLUL VIII

ECHILIBRUL ECONOMIC GENERAL LA NIVELUL ECONOMIEI NAŢIONALE

8.1. Formele de manifestare a echilibrului macroeconomic

Echilibrul reprezintă un moment al stabilităţii sistemelor dinamice. Echilibrul dinamic este acel echilibru determinat de două procese opuse (cerere şi ofertă, resurse şi nevoi) care se desfăşoară (în timp), cu aceeaşi intensitate. Sistemul economiei naţionale, ca model de analiză în cazul nostru, reprezintă un sistem deschis, dinamic, fiind în permanenţă interconectat cu mediul exterior şi supus influenţei conjugate a unui ansamblu de factori natural-ecologici, umani, tehnici şi tehnologici, economici, sociali, politici, culturali etc., cu caracter intern şi extern. Sistemul economiei naţionale cuprinde ansamblul activităţilor producătoare de bunuri economice, privite în unitatea şi interdependenţa lor, la nivelul fiecărei ţări, determinate de satisfacerea reciprocă a nevoilor de consum, care apar în cadrul circuitului economic general.

În plan vertical, economia naţională se structurează, în funcţie de nivelul de referinţă în microeconomie, mezo-economie şi macroeconomie. În plan orizontal, aceasta se prezintă sub forma unor structuri tehnologice, de ramură, sectoriale şi teritoriale.

Echilibrul economic reprezintă starea de concordanţă benefică între toţi factorii şi componentele unei economii şi anume:

între cerere şi ofertă; între producţie şi consum; între muncă şi salarii; între venituri medii şi preţuri; între diferitele ramuri ale economiei.După conţinut, în cadrul echilibrului economic se disting trei componente aflate

într-o strânsă interdependenţă:1. echilibrul material;2. echilibrul forţei de muncă (resurselor de muncă);3. echilibrul valoric;La rândul său, echilibrul valoric se compune din:a) echilibrul financiar;b) echilibrul monetar;c) echilibrul valutar.Echilibrul economic material exprimă starea de concordanţă relativă între

volumul, structura şi calitatea producţiei – oferta globală, pe de o parte şi nevoile de consum final şi de producţie – cererea globală (sub aspect cantitativ, structural şi calitativ), pe de altă parte.

219

Datorită multitudinii factorilor care acţionează în economie, echilibrul material al fiecărui produs se poate realiza la nivelul prevăzut sau poate prezenta abateri favorabile ori nefavorabile faţă de acesta. Producţia realizată suplimentar poate contribui la consolidarea echilibrului material şi poate avea efecte favorabile asupra celorlalte forme de echilibru, în măsura în care se materializează în bunuri cerute pe piaţa internă sau în mărfuri la export, competitive pe piaţa externă. Un plus de producţie cu costuri acceptabile şi cu desfacere asigurată echivalează cu un plus de resurse materiale, iar acesta poate asigura, prin valorificare, un plus de resurse financiare sau valutare, după caz. Un consum suplimentar de materiale pentru obţinerea unui anumit produs creează un dezechilibru între cererea şi oferta acelui produs, cu efecte negative de ordin financiar sau valutar.

Echilibrul resurselor de muncă reflectă starea de concordanţă relativă între cantitatea, structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor (agenţilor economici). De obicei, piaţa muncii este dezechilibrată, fiind concretizată în fenomene de subutilizare a resurselor de muncă, adică oferta depăşeşte cererea de muncă a firmelor, situaţie ce poate apărea şi în timp ce oferta şi cererea de bunuri economice pot fi în echilibru.

Aşadar, echilibrul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă nu ar fi suficient dacă nu s-ar asigura acoperirea cu bunuri şi servicii a veniturilor băneşti ale întregii populaţii.

Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, cât şi între acestea şi eforturile depuse.

Echilibrul financiar reliefează concordanţa relativă între resursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici şi ale bugetului public (echilibrul bugetar). Echilibrul bugetar este parte a echilibrului financiar la nivelul unei ţări.

Echilibrul monetar (bănesc) exprimă corespondenţa dintre masa monetară totală şi sumele necesare tuturor operaţiilor economice cu bani, sau, altfel spus, concordanţa dintre expresia bănească a fondului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani în circulaţie.

Echilibrul valutar exprimă concordanţa dinamică între încasările şi plăţile în valută ale unei ţări într-o anumită perioadă, reflectate în balanţa de plăţi externe a ţării respective.

Echilibrul economic se verifică printr-un sistem de balanţe, care se elaborează şi se definitivează atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. La nivel macroeconomic, el se manifestă ca un echilibru general care reflectă interdependenţa pieţelor şi sectoarelor economiei naţionale. Aceasta înseamnă că evenimentele care au loc într-o anumită entitate (piaţă a unui produs, sector economic etc.) pot determina modificări majore în restul economiei. Totodată, aceste modificări au un efect de feed-back (conexiune inversă) asupra situaţiei din respectiva entitate. De exemplu, majorarea preţului la benzină determină creşterea costurilor şi, respectiv a preţurilor altor bunuri. La rândul lor, preţurile mai ridicate ale acestor bunuri vor determina creşterea costului benzinei.

Echilibrul financiar proiectat la nivelul macroeconomic se asigură cu ajutorul balanţei financiare a economiei naţionale, care îndeplineşte un rol activ în fundamentarea programului economic al statului.

Resursele financiare totale se reflectă în balanţa financiară a economiei naţionale, indiferent dacă aceasta se mobilizează la bugetul public sau rămân la dispoziţia agenţilor economici pentru dezvoltare şi repartizarea profitului. Modul de realizare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic poate fi urmărit pe exemplul bugetului de stat, unde se păstrează corelaţia dintre resursele financiare şi destinaţia acestora pe categorii de cheltuieli publice.

Echilibrul financiar reprezintă în mod sintetic, starea optimă a finanţelor publice într-o ţară.

220

8.2. Ecuaţia generală a echilibrului economic

Produsul intern brut reprezintă principalul agregat macroeconomic al contabilităţii naţionale. El exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic (consum), care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se numeşte brut pentru că include valoarea amortizării (sau consumul capitalului fix).

Spre deosebire de PIB, PNB (produsul naţional brut) cuprinde în plus şi rezultatele activităţii agenţilor economici autohtoni pe piaţa externă. PNB devine, astfel, cel mai complex indicator de analiză macroeconomică, fiind folosit de organismele de sinteză internaţionale. Odată cu intrarea României în UE, acest indicator va fi utilizat în mod curent şi la noi.

PIB este cel mai utilizat indicator de cuantificare şi exprimare sintetică a ciclului economic global ce are loc într-o ţară. El redă imaginea dezvoltării economice şi constituie termen de referinţă în comparaţii internaţionale. Se regăseşte şi în „Criteriile de convergenţă” pentru aderarea la UE, volumul său fiind determinat în stabilirea ponderii deficitului bugetar (maxim 3% din PIB) şi a datoriei publice (maxim 60% din PIB).

Produsul intern brut se exprimă sub forma unei balanţe între resurse şi utilizări:

A: Resurse = B: Utilizări

Pib se poate calcula prin trei metode: metoda de producţie, metoda cheltuielilor şi metoda veniturilor.

1. Cea mai utilizată este metoda de producţie, care constă în următorul calcul:

PIB = VAB + IP + TV – SP, unde:

PIB = Produsul intern brut (preţuri de piaţă);VAB = Valoarea adăugată brută (preţuri de bază);IP = Impozitele pe produs, inclusiv TVA;TV = Taxe vamale;SP = Subvenţii pe produs.

2. Metoda cheltuielilor utilizează formula:

PIB = CF + FBCF + VS + (E – I), unde:

CF = Consumul final,FBCF = Formarea brută de capital fix (cheltuieli de capital);VS = Variaţia stocurilor;E = Exporturi;I = Importuri;

3. Metoda veniturilor utilizează următorul calcul:

PIB = R + EBE + IPRI – SE, unde :

R = Remunerarea salariaţilor (venitul personal);EBE = Excedentul brut de exploatare (venitul brut neinfluenţat de cheltuieli

deductibile);

221

IPRI = Impozitele legate de producţie şi importuri;SE = Subvenţii de exploatare.

PIB are un conţinut real, exprimat sub forma unei balanţe, astfel:A: Resurse = B: UtilizăriLa partea de „Resurse” sunt cuprinse următoarele:

1. volumul valorii nou – create în procesele economice din ramurile primare, secundare şi terţiare (valoarea adăugată brută); valoarea adăugată brută cuprinde: profitul net, salarii, amortizare fonduri fixe, impozite pe venit, impozit pe circulaţia mărfurilor (TVA) etc.;

2. soldurile rezultate din activităţile de intermediere a fluxurilor de capital; soldul dintre dobânzile încasate şi cele plătite de investiţiile de credit, fiind rezultatul activităţii de intermediere financiară a acestora;

3. prelevările statului sub forma impozitelor nete pe produs; impozitele nete reprezintă diferenţa dintre impozitele pe produs încasate (accize, TVA, alte impozite) şi subvenţiile pe produs plătite de la bugetul de stat.

Cea de-a doua parte a balanţei PIB „Utilizări”, trebuie să fie egală cu prima, exprimând echilibrul pe economia naţională. Ea cuprinde următoarele poziţii:

a) Consum final al gospodăriilor populaţiei;b) Consum final al administraţiei publice;c) Consum final al administraţiei private;d) Formarea brută de capital fix (investiţii);e) Export net de bunuri şi servicii (Export – Import);f) Variaţia stocurilor.

Valoarea PIB 2005 = 2.812.000 miliarde lei (ROL);Propuneri 2006 = 3.225.000 miliarde lei (ROL).

Consumul intermediar (materii prime, materiale, energie, apă) nu este cuprins în calculul PIB la resurse, potrivit metodologiei unitare folosită de UE. Cu cât consumul intermediar va fi mai redus, cu atât va creşte valoarea adăugată.

Una din cele mai spinoase probleme, în legătură cu consumurile intermediare este politica de corelare a preţurilor, a căror instabilitate, odată cu liberalizarea lor la începutul anilor ‘90, a dus la dezechilibre de proporţii.

De exemplu, în perioada 1990 – 2000, preţurile produselor agricole au crescut de 828 ori, iar preţurile produselor industriale necesare agriculturii, de 2.416 ori. Aceleaşi dezechilibre s-au produs la preţurile produselor alimentare şi nealimentare, cât şi ale serviciilor.

Reechilibrarea costurilor cu preţurile aferente nu se poate obţine numai prin mecanismul autoreglării la piaţa liberă. Pârghia de bază o constituie modul cum sunt proiectate proporţiile utilizării resurselor PIB.

Balanţa PIB care constituie fundamentul echilibrului pe ansamblul economiei naţionale, va trebui să fie dublată la nivel sectorial de calcule de fundamentare privind:

1. stabilirea minimului necesar de trai decent (consumul final al gospodăriilor populaţiei), pornind de la „coşul zilnic”;

2. balanţe materiale la principalele produse (bunuri de consum) în corelaţie cu masa monetară, care dau posibilitatea prevenirii producerii unor goluri în aprovizionarea cu materii prime în procesele productive şi produselor finite pentru populaţie;

3. balanţe ale finanţării şi utilizării forţei de muncă, la nivel ministerial, pentru a determina populaţia activă şi numărul şomerilor;

4. balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei;

222

5. balanţa comercială;6. balanţa de plăţi la nivel naţional.

Toate aceste instrumente de calcul conţin elemente care alcătuiesc, prin asamblare, structura PIB, şi care, constituie în acelaşi timp un mijloc de fluidizare în circulaţia produselor şi serviciilor pe economia naţională, pentru înlăturarea blocajului financiar şi descoperirii treptate a activităţilor subterane şi, în final, induc echilibre între ofertă (producţie) şi cerere (putere de cumpărare) cu impact asupra nivelului preţurilor şi a ratei inflaţiei.

Odată produs, PIB-ul (notat cu Y) formează resursele pieţei bunurilor şi serviciilor sau oferta globală pe această piaţă. Într-o economie închisă (fără importuri), nu există alte resurse de bunuri şi servicii decât Y. Toate bunurile şi serviciile produse, au în mod necesar o utilizare. Unele vor fi utilizate pentru consumul final (C) sau pentru formarea capitalului fix (bunuri durabile utilizate mai mult de un an), iar celelalte vor fi stocate aşteptând să fie utilizate.

Formarea capitalului fix şi variaţia stocurilor alcătuiesc investiţia (I). Într-o economie închisă (fără exporturi) nu există altă utilizare posibilă a bunurilor şi serviciilor decât pentru C şi I, care împreună formează cererea globală.

Deci, Y = C + I, reprezintă echilibrul dintre oferta şi cererea globală de produse şi servicii din economie.

Dar C + I reprezintă numai utilizările private ale bunurilor şi serviciilor. Este util să separăm, printre utilizări, cheltuielile publice de bunuri şi servicii, pe care le notăm cu G.

Deci, Y = C + I + G,

G = Cheltuieli cu investiţii ale administraţiei publice şi consumul final de servicii colective care nu sunt mărfuri (ordine publică, apărare naţională, justiţie, sănătate, educaţie etc). Ele nu pot fi repartizate între diferiţi agenţi economici, fiind atribuţii ale administraţiei publice.

Într-o economie deschisă schimburilor externe, resursele pieţei bunurilor şi serviciilor cuprind Y + M (importuri), iar exporturile (X) reprezintă o nouă utilizare posibilă a resurselor de pe piaţă (bunuri şi servicii).

Relaţia de mai sus devine astfel:

Y + M = C + I + G + X, sau:Y = (C + I + G) + (X – M), am separat două blocuri semnificative din cererea

globală, şi anume:

C + I + G reprezintă cererea internă X – M reprezintă cererea externă netă sau, altfel spus, balanţa de plăţi a

schimburilor de bunuri şi servicii (balanţa comercială).

Dacă X – M > 1 => balanţă excedentară;X – M = 0 => balanţă echilibrată;X – M < 1 => balanţă deficitară.

PIB – cererea internă = balanţa de plăţi a bunurilor şi serviciilor

Aceasta arată relaţia necesară dintre echilibrul intern şi echilibrul extern al operaţiunilor cu bunuri şi servicii.

223

Dacă cererea internă este superioară PIB, atunci se apelează la importuri masive care depăşesc exporturile, reprezentând o balanţă comercială deficitară.

Dacă PIB este superior solicitărilor interne, acesta arată că X > M, iar balanţa schimburilor este excedentară.

Pentru a ne face o imagine mai concludentă asupra produsului intern brut şi relaţia sa cu echilibrul macroeconomic al unei ţări şi, implicit, cu finanţarea deficitului bugetar – vom prezenta în continuare câteva date privind locul României în lume privind mărimea PIB, după un studiu al Băncii Mondiale pe anul 2004.

Potrivit acestui studiu, România ocupă locul 49 în lume (deşi, ca număr de populaţie suntem pe locul 47, cu 21.858.000 locuitori în 2004), după următorul clasament (în miliarde dolari):

mld $1. SUA ...................................................11.667;2. Japonia.................................................4.623;3. Germania..............................................2.714;4. Marea Britanie......................................2.140;5. Franţa...................................................2.002;6. Italia......................................................1.672;7. China....................................................1.649;

.......................................................................41.Ungaria......................................................99;

.......................................................................49.ROMÂNIA..............................................73,6;

.......................................................................67.Bulgaria..................................................24,1.

Înaintea României se mai situează:mld $

1. Turcia.......................................................301;2. Polonia.....................................................241;3. Israel.....................................................117,5;4. Cehia.......................................................107.

Iar după România:mld $

1. Ucraina .....................................................65;2. Slovacia ....................................................41;3. Slovenia ...................................................32.

Continuând analiza PIB în funcţie de numărul populaţiei ţărilor respective, constatăm că ţările vecine României se situează astfel: Ungaria ocupă poziţia 76 în lume (10.072.000 loc.), Bulgaria locul 90 (7.780.000 loc), iar Slovenia are o populaţie sub cea a Bucureştiului (1.990.000 loc.). În schimb, Slovenia realizează un PIB aproape jumătate decât cel al României.

În privinţa indicatorului PIB/locuitor, în 2004, România se situează la 32% din media europeană.

Considerând media europeană = 100, următoarele ţări membre ale UE au înregistrat un nivel peste medie:

1. Luxemburg ............. 200%;

224

2. Irlanda .................... 140%;3. Danemarca

AustriaOlanda 120%;Marea BritanieBelgia

4. SuediaFinlanda 115%;

5. FranţaGermania 110%;

6. Italia ....................... 105%.

Sub media europeană s-au situat:

1. Spania ................... 95%;2. Grecia

Cipru 80%;Slovenia

3. PortugaliaMalta 70%;Cehia

4. Ungaria .................. 60%;5. Slovacia

Estonia 50%;LituaniaPolonia

6. Letonia ................... 45%.

Dintre ţările nemembre ale UE, au înregistrat următoarele niveluri ale PIB/loc.:

1. Norvegia ................ 153%;2. Elveţia .................... 130%; peste 100%3. Islanda ................... 116%;

1. Croaţia ................... 46%;2. România ................ 32%; sub 100%3. Bulgaria .................. 30%;4. Turcia ..................... 29%.

8.3. Deficitul bugetar şi finanţarea lui

Echilibrul bugetar este expresia generală a echilibrului material al economiei naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a celui valoric. Se poate vorbi de o stare de echilibru „ex ante”, la elaborarea unui plan, program sau scenariu (strategie) privind tranziţia către integrarea europeană, cât şi de un echilibru „ex post”, atunci când s-a realizat această unitate indestructibilă între cele trei forme de manifestare a echilibrului.

Echilibrul valoric vizează deopotrivă echilibrul financiar, monetar şi cel valutar, fiecare expresie valorică a echilibrului având o existenţă de sine stătătoare, dar şi raporturi de interdependenţă cu celelalte forme valorice şi nevalorice ale echilibrului general. Nu s-ar putea vorbi de un echilibru general cu caracter previzional, dacă programul de

225

dezvoltare a economiei naţionale pe o anumită perioadă de timp, nu ar prezenta un raport corespunzător între producţia anumitor mijloace de producţie şi necesarul lor, dacă nu ar asigura locuri de muncă suficiente pentru forţa de muncă activă de care dispune economia sau nu ar putea acoperi, cu bunuri şi servicii, cererea solvabilă a întregii societăţi.

În ţara noastră, instrumentul de reflectare a echilibrului financiar public, la nivel naţional, îl reprezintă bugetul general consolidat, privit ca o însumare a tuturor resurselor şi, respectiv, a cheltuielilor publice (mai puţin transferurile dintre diferite categorii de bugete).

Efectuarea cheltuielilor publice presupune alocarea unei părţi din resursele materiale, financiare şi umane ale societăţii, prin retragerea acestora din economia reală (prin diminuarea proporţională a utilizării lor în scop privat) şi dirijarea lor către bugetul public în scopul utilizării în beneficiul întregii societăţi (pentru finanţarea activităţilor statului).

În România, datorită proceselor de tranziţie, cu greu s-a putut realiza o politică economică stabilizatoare, care, în final să determine echilibrul economic general.

Cele mai periculoase decorelări (neconcordanţe) au scos în evidenţă tendinţa de creştere rapidă a consumului, în care consumul productiv avea o tendinţă din ce în ce mai scăzută şi care s-ar fi concretizat în formarea brută de capital fix şi investiţii reale. Formarea brută de capital fix are drept sursă de finanţare o parte a venitului şi sumele recuperate de către întreprinderi prin amortizare. Ea se concretizează în sporirea valorii bunurilor durabile, achiziţionarea de unităţi economice (sau părţi din acestea sub formă de capacităţi de producţie), precum şi în cumpărarea şi construcţia de locuinţe de către populaţie. Investiţiile directe se concretizează, mai ales, în maşini şi utilaje, echipamente şi tehnologie, care concură direct la realizarea de valoare nou creată.

Deficitul bugetar guvernamental poate fi, în general, finanţat fie prin creşterea bazei monetare (M1), fie prin împrumuturi guvernamentale pe piaţa financiară.

Baza monetară sau masa monetară în sens restrâns (M1) cuprinde următoarele componente (pe exemplul lunii februarie 2005):

baza monetară (M1), din care .................................... 148.436 mld. lei; numerar în circulaţie (în afara băncilor) ................. 76.580 mld.

lei; disponibil în conturi la vedere .................................71.856 mld.

lei;Cvasibani, din care ........................................................ 50.436 mld. lei; economii ale populaţiei ..............................................

147.464 mld. lei; depozite în lei ale agenţilor economici .......................

130.867 mld. lei; depuneri în valută ale rezidenţilor, din care ...............

226.034 mld. lei; populaţie ................................................................ 93.288

mld. lei; agenţi economici ................................................. 134.382

mld. lei.Baza monetară + Cvasibani = M2 (masa monetară în sens larg).Masa monetară în sens larg are în componenţă două categorii de active: active externe nete (362.787 mld. lei) cu două componente:

valute convertibile; componenta aur;

active interne nete (290.014 mld. lei) cu două componente: credit guvernamental; credit neguvernamental.

226

Monetizarea deficitului bugetar sau creşterea bazei monetare, pentru a acoperi o parte din deficit, reprezintă, de regulă, o parte din finanţarea totală, deoarece ea duce la existenţa pe piaţa monetară a unei cantităţi mai mari de monedă, deci la creşterea inflaţiei.

Deficitul bugetar este, în consecinţă acoperit în cea mai mare parte prin împrumuturi guvernamentale pe piaţa financiară. Guvernul vinde, în acest scop bonuri de tezaur (împrumuturi pe termen scurt) sau obligaţii guvernamentale (împrumuturi pe termen lung). Băncile comerciale sau chiar BNR pot cumpăra aceste titluri de valoare pe piaţa deschisă, crescând astfel, baza monetară şi, respectiv, fondurile la dispoziţia bugetului.

Efectul pe care îl are finanţarea cheltuielilor guvernamentale prin împrumuturi pe piaţa financiară depinde, în principal, de doi factori:

1. măsura în care aceste împrumuturi apasă asupra veniturilor populaţiei;2. efectul asupra ratei dobânzii.Creşterea împrumuturilor guvernamentale nu are un efect direct nici asupra

consumului şi nici asupra economiilor populaţiei. Acestea sunt, însă, efecte de modificare a ratei dobânzii.

Dacă împrumutul guvernamental determină creşterea ratei dobânzii, costul creditelor pentru investitorii privaţi creşte. Unele proiecte de investiţii care ar fi fost profitabile pentru o rată a dobânzii mai mică, devin acum neprofitabile. În felul acesta, se vor reduce şi cheltuielile publice pentru investiţii, influenţându-se scăderea cererii guvernamentale de bunuri şi servicii.

Creşterea ratei dobânzii pe piaţa internă a creditelor, ca urmare a creşterii împrumuturilor guvernamentale, face ca fluxul de capital străin pe piaţa internă să crească.

Investitorii străini sunt atraşi de această creştere a ratei dobânzii, ei putând obţine un venit mai mare decât pe piaţa financiară externă. Pentru a investi pe piaţa internă, aceşti investitori cumpără lei, astfel încât cererea de lei va creşte, fapt ce va duce la creşterea ratei de schimb a leului. Leul devenind mai scump, el va influenţa negativ balanţa comercială, în sensul reducerii exporturilor de produse şi servicii şi, implicit, creşterii importurilor acestor bunuri. Drept urmare, exportul net se va reduce şi va mări soldul negativ al balanţei de plăţi externe, mărind, astfel datoria publică externă.

Când guvernul achită datoria publică acumulată, vor creşte în viitor impozitele şi taxele. Consumatorii îşi vor reduce cheltuielile de consum şi vor creşte economiile. Dar se va reduce PIB-ul, pentru că scade producţia, fapt ce va determina pentru viitor cheltuielile publice mai mici.

Indicatorii pieţei financiare luaţi în analiză:a) datorie publică până la 40% din PIB (imposibil de susţinut economic şi

financiar);b) rata reală a dobânzii între 25% - 30% anulează orice perspectivă de creştere

economică;c) eficienţa procesului de colectare a impozitelor şi taxelor este în scădere;d) rezerva valutară în scădere.

Măsuri de ieşire din criză:1. reforme fiscale şi structurale (modificări de sistem şi privatizări masive);2. deschiderea unei linii de finanţare externă care să asigure o inserţie de

lichiditate imediată în sistem;3. conversie a datoriei interne flotante în datorie externă pe termen lung

(consolidarea datoriei).Injecţia de lichiditate şi conversia datoriei au drept scop eliberarea presiunii imense

de lichiditate şi scăderea costurilor dobânzilor, respectiv stabilirea unui nou punct de plecare prin relaxarea restricţiilor fiscale şi scăderea treptată a datoriei publice (scăderea dobânzii determină scăderea valorii monedei şi implicit, creşterea producţiei şi deci, a PIB (şi a exporturilor nete).

Instrumente de politică monetară:

227

rata inflaţiei; rata dobânzii; cursul de schimb.În ansamblul politicilor economice proactive, după 1989, în România, politica

monetară a fost cea care a trasat liniile directoare pentru celelalte tipuri de politici (fiscală, bugetară), influenţând în mare parte întregul proces de tranziţie.

Reformarea politicii monetare româneşti în ansamblul politicii economice, proces început în a doua jumătate a anului 1993, a avut un dublu scop:

pe de o parte, s-a urmărit relansarea procesului de stabilizare macroeconomică (cu mai multe obiective aflate de multe ori în conflict: stabilizare – creştere economică, stabilizare – echilibru extern);

pe de altă parte, sporirea credibilităţii autorităţilor monetare în lupta cu inflaţia persistentă (obiectiv nereuşit decât târziu, cu costuri mari, ca urmare a necorelării măsurilor adoptate).

S-a manifestat inconsecvenţa în politica monetară şi fiscală din România, fapt datorat lipsei de orizont a autorităţilor româneşti, concretizat în strategii pe termen lung.

Acest fapt a determinat o evoluţie haotică a principalilor indicatori economici, priviţi ca rezultate sintetice ale stării economiei.

Hiperinflaţia continuă din România s-a datorat în mare măsură creşterii masei monetare, dar şi altor factori: scăderea producţiei, apariţia blocajului financiar, lipsa încrederii în moneda naţională (1991 – 1993; 1997 – 2000). Autorităţile (BNR şi MF) în schimb au oferit alte explicaţii: liberalizarea preţurilor, necesară economiei de piaţă, asigurarea competitivităţii produselor româneşti la export, necesitatea acoperirii unor deficite pe seama creaţiei monetare etc.

Creşterea economică în România are loc, în mod paradoxal, în condiţiile în care se accentuează fenomenul de sărăcie a populaţiei, ca urmare a persistenţei unor fenomene, cum ar fi: corupţia, inflaţia, tendinţa de generalizare a evaziunii fiscale, alocarea distorsionată a valorii nou create în cadrul economiei prin susţinerea de sectoare neproductive etc. PIB-ul a evoluat oscilant ca urmare a deprecierii masive a monedei naţionale (hiperinflaţie), producţia industrială a scăzut continuu, iar balanţa comercială a înregistrat în fiecare an deficite majore, urmare a scăderii exporturilor nete.

Scăderea masivă a standardului de viaţă din România este, în primul rând, rezultatul greşelilor cu impact strategic al politicilor economice din perioada tranziţiei.

Exemple:1. Modul de angajare a datoriei externe a condus la acumularea de vârfuri de

plată, ca în anii 1998 – 1999, când România era practic, în incapacitate de plată, în condiţiile în care exporturile româneşti stagnează, fapt ce a impus o depreciere masivă a leului şi o scădere a standardului de viaţă;

2. Până la unificarea cursurilor de schimb (la sfârşitul anului 1996), supraevaluarea forţată a monedei naţionale, prin menţinerea unui curs de schimb artificial, a constituit un factor important de dezechilibru extern, prin faptul că a încurajat importurile şi a redus exporturile, mărind continuu dezechilibrul balanţei de plăţi;

3. Pentru corectarea deficitului extern s-au utilizat masiv două soluţii: devalorizarea leului şi finanţarea externă a deficitului balanţei de plăţi.

Deprecierea competitivă a leului nu poate fi o soluţie permanentă, chiar dacă ea poate susţine exporturile, deoarece constituie un factor de presiune inflaţionistă. Alternativa viabilă o constituie creşterea competitivităţii produselor româneşti la export prin măsuri cum ar fi: modernizarea tehnologică şi relansarea investiţiilor, creşterea productivităţii (prin reorganizarea producţiei), reducerea costurilor (prin restructurarea întreprinderilor).

De asemenea, finanţarea externă a deficitului balanţei de plăţi nu poate fi decât o soluţie pe termen scurt, pentru că, altfel, determină costuri sociale ridicate. Aceste resurse

228

trebuie reorientate spre finanţarea investiţiilor, care asigură restructurarea şi refacerea capacităţii productive a economiei.

4. Susţinerea întreprinderilor neperformante prin subvenţii de la buget (şi implicit, a unor categorii de salariaţi din regiile statului), a determinat o creştere masivă a arieratelor din economie şi, în final, blocajul financiar, ca o componentă a blocajului fluxurilor monetare din economie, în care au fost atraşi şi agenţii economici profitabili. Acest fapt a scos la iveală carenţele structurale ale economiei, cu agenţi economici subvenţionaţi de stat, care produceau pe stoc fără a avea desfacere asigurată, cu aprovizionări peste necesar, irosind resursele materiale, umane şi financiare ale economiei.

În acest context, Ministerul de Finanţe a avut o atitudine mai mult pasivă, alimentată şi de un proces legislativ destul de lent, contradictoriu, incoerent şi, mai ales, inconsecvent.

5. Relansarea economică a fost lăsată pe seama finanţării prin credit, ca urmare a politicii financiare restrictive, iar presiunea fiscală ridicată, din anii 1994 – 1995 a amplificat economia subterană, încurajând perpetuarea fenomenului de evaziune fiscală şi apariţia deficitelor cvasi-fiscale (de natură semifiscală, care, după unii teoreticieni pot constitui o pârghie de relansare bugetară, prin reducerea presiunii salariale şi a şomajului).

În final, aplicarea unei politici monetare adecvate trebuie să ţină cont de cele trei elemente ale sale: nivelul inflaţiei, nivelul ratelor dobânzii practicate pe piaţa bancară şi evoluţia cursului de schimb al leului.

BNR urmăreşte realizarea unui nivel optim al creşterii masei monetare, concomitent cu menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii şi cu o evoluţie cât mai stabilă a cursului de schimb. Trebuie asigurat un nivel al dobânzilor pasive, are să ofere o remunerare corespunzătoare a depozitelor populaţiei peste rata inflaţiei şi peste rata deprecierii nominale, fapt ce a fost greu de realizat în economia românească.

Politica monetară restrictivă a Băncii Centrale în perioada de tranziţie a condus la restrângerea volumului investiţiilor reale pe termen lung, dar, care, de fapt, sunt singurele care asigură redresarea economică.

Totodată, trebuie ţinut cont că politica fiscală are consecinţe contradictorii asupra comportamentului investiţional. O fiscalitate excesivă afectează semnificativ şi rapid veniturile populaţiei şi ale agenţilor economici şi implicit, posibilitatea de economisire ale acestora, dar şi motivaţia de a investi. O politică fiscală relaxată, care reduce impozitele, determină creşterea cheltuielilor de consum, dar, totodată, reduce şi resursele pentru cheltuieli şi investiţii publice. Presiunea fiscală în România nu este influenţată doar de nivelul de fiscalitate (care este ridicat), ci şi de multitudinea de impozite şi taxe, de dezordinea privind aşezarea impozitelor şi colectarea lor, de modul de lucru al instituţiilor fiscale, modalităţile de control şi nivelul foarte ridicat al evaziunii fiscale.

În paralel cu relaxarea fiscală, statul trebuie să aibă în vedere, pe termen lung, două categorii de măsuri:

Pe de o parte, dezvoltarea şi diversificarea de activităţi purtătoare de impozite, în domeniul agriculturii şi meşteşugăresc, încât să devină furnizoare de produse fabricate şi confecţionate, folosind muncă salariată; acelaşi lucru trebuie avut în vedere în domeniul serviciilor şi turismului;

Pe de altă parte, reglementarea strictă şi monitorizarea activităţilor din zona „economiei la negru” a cărei dimensiune în PIB este estimată la circa 25%, reprezentând evaziune prin producţie nedeclarată, cu salarii, accize şi impozite aferente. De menţionat că, ponderea fraudei fiscale în PIB în anul 2004 a fost de 32%, conform datelor deţinute de Ministerul Finanţelor Publice.

229