RĂZVAN MIHAIL PAPUC

FINANŢE PUBLICE

-NOTE CURS-

Bucureşti

- 2006 -

CUPRINS

Capitolul 1: Sistemul finanţelor publice

Capitolul 2: Sistemul financiar şi fondurile de resurse financiare

Capitolul 3: Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul

finanţelor publice.

Capitolul 4: Sistemul bugetar.

Capitolul 5: Procesul bugetar.

Capitolul 6: Bugetele locale.

Capitolul 7: Bugetul asigurărilor sociale de stat.

Capitolul 8: Trezoreria finanţelor publice.

Capitolul 9: Împrumuturile publice. datoria publică. datoria

publică internă şi externă.

Capitolul 10: Resursele financiare publice.

Capitolul 11: Impozitele: generalităţi.

Capitolul 12: Impozitele directe.

Capitolul 13: Impozitele indirecte.

Capitolul 14: Cheltuielile publice.

Capitolul 15: Legea finanţelor publice.

2

CAPITOLUL 1

SISTEMUL FINANŢELOR PUBLICE – CONCEPT /

CLARIFICĂRI TERMINOLOGICE:

Etimologie:

Latină : - Finis - termen, sfârşit;

-În dreptul roman marchează sfârşitul operaţiunilor juridice, adică efectuarea de

plăţi.

-Termenii financias, finatio, financia pecuniaria erau folosiţi cu sensul de plată în

bani.

Franceză: - finance - sumă de bani;

- les finances – bani şi cheltuieli ale statului;

Germană - secolele XV-XVII, finanz (plată în bani), finanzer (cămătar).

Opiniile specialiştilor:

Paul Leroy Beaulieu (1906) consideră finanţele publice drept - „ştiinţa veniturilor

publice şi a utilizării acestor venituri”.

Enciclopedia activităţii bancare şi financiare distinge trei înţelesuri ale termenului

de finanţe:

1. Strângerea banilor pentru a organiza, reorganiza sau extinde o întreprindere fie

prin vânzare de acţiuni sau de obligaţiuni.

2. Teoria şi practica creditului monetar, activităţi bancare.

3. Strângerea de bani prin impozite sau emisiuni de obligaţiuni şi administrarea

veniturilor şi a cheltuielilor de către guvern.

Richard Musgrave (1959), The Theory of Public Finance, McGraw-Hill, New York,

consideră că politica bugetară – ca element fundamental al intervenţiei statului în

economie - îndeplineşte trei funcţii:

1. funcţia de alocare

3

- producerea şi distribuirea bunurilor sociale (publice - non-exclusive şi non-rivale)

prin intermediul autorităţilor publice; statul, producător de bunuri şi servicii, asigură

satisfacerea necesităţilor publice şi ajustările necesare în afectarea resurselor ce se

formează în economie;

o problema care intervine: eficienţa statului ca agent economic producător de

bunuri şi servicii.

2. funcţia de redistribuire

o justeţea, echitatea şi egalitatea socială se pot realiza doar prin redistribuirea

veniturilor de către autorităţile şi instituţiile statului;

o căile de realizare a funcţiei de redistribuire: statul colectează, sub formă de

impozite, o parte din veniturile create pe plan naţional; apoi redistribuie

ceea ce a prelevat prin transferuri cu caracter social şi economic, în cadrul

aşa- numitului stat al bunăstării generale .

o problemele intervenite: redistribuirea veniturilor creează o cultură a

dependenţei şi o societate egalitară care încurajează ne-munca.

3. funcţia de stabilizare a conjucturii economice:

o prin politica fiscală statul urmăreşte atingerea unui set de obiective

economico-sociale sau/şi soluţionarea unor dezechilibre macro-economice

(şomaj, scădere PIB, inflaţie, diminuarea cererii agregate, etc.

o această funcţie este atinsă prin folosirea unui set de politici macroeconomice,

cum ar fi: politica monetară, politici sectoriale, politici bugetare, etc.

o problema intervenită: dimensiunea temporală şi cantitativă a intervenţiei

macroeconomice a statului; de la conjunctură la permanenţă.

Clasic versus modern în finanţele publice. Concepţia clasică (liberală) - bazată pe

principiul laissez-faire-ului – susţine derularea activităţilor economice prin

intermediul firmelor private, statul prin intermediul finanţelor publice neavând

decât un rol de asigurare a resurselor necesare pentru întreţinerea instituţiilor

publice ce asigură educaţia, apărarea ordinii interne şi externe ca şi cadrul legal al

acţiunii agenţilor economici. Este proclamată neutralitatea sistemului financiar

public. Concepţia modernă pune accentul pe caracterul intervenţionist al statului în

economie şi de aici utilizarea finanţelor publice ca instrumente ale acestui caracter

intervenţionist.

4

Clarificări terminologice:

Relaţii financiare reprezintă relaţiile economice, exprimate în formă bănească, ce

apar în procesul repartiţiei PIB, pentru satisfacerea nevoilor colective ale societăţii.

Sfera finanţelor este mai îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinzând numai

relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare între persoanele fizice şi

juridice şi stat şi de la acesta către beneficiari, persoane fizice şi juridice,

îndreptăţiţi prin legislaţie.

Acest transfer are caracterul unui transfer de putere de cumpărare, deoarece se

diminuează puterea de cumpărare a plătitorilor de impozite şi taxe şi creşte cea a

celor îndreptăţiţi prin lege să beneficieze de aceste transferuri .

În general, se efectuează fără contraprestaţie directă (nici o persoană fizică sau

juridică, plătitoare de taxe şi impozite, nu poate solicita statului rambursarea lor

sau o contraprestaţie egală).

Parţial transferul se realizează şi în condiţii de rambursabilitate (împrumuturi

contractate de stat pe piaţa internă sau garanţiile vărsate de persoanele ce

gestionează bani).

Reflectă o formă de solidaritate socială generaţională

Distincţia finanţe publice – finanţe private (Moşteanu, 2004)

Finanţe publice Finanţe private

Instituţiile publice, unităţi administrativ

teritoriale,

Întreprinderi private, societăţi bancare,

instituţii de asigurare – reasigurare private.

Resurse procurate pe baza de constrîngere,

în general fără contraprestaţie

Resurse procurate pe baze contractuale.

Resurse utilizate pentru satisfacerea unor

nevoi generale ale societăţii.

Scopul realizării activităţilor private este

obţinerea profitului

Gestiunea finanţelor publice supusă

normelor dreptului public.

Gestiunea financiară urmează regulile

dreptului civil şi comercial.

Concluzie:

Relaţiile financiare publice cuprind următoarele categorii:

5

1. relaţii ce exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu

nerambursabil, transfer realizat prin: bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale, bugetele locale, fonduri publice extrabugetare.

2. relaţii ce exprimă un transfer de resurse băneşti pe o perioadă de timp

determinată, pentru care se percepe contraprestaţie (i.e. dobânda în cadrul

împrumuturilor guvernamentale).

3. relaţii ce exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti în

schimbul unei contraprestaţii (asigurări de bunuri, de persoane, de

răspundere civilă, fondul pentru ajutor de şomaj - în aceste cazuri, vom

întâlni obligativitatea doar dacă se realizează prin efectul legii,

rambursabilitatea şi contraprestaţia doar dacă se produce riscul).

Obiectul de studiu al finanţelor publice1 îl constituie:

a) relaţiile economice ce apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare

şi extrabugetare ale autorităţiilor publice, denumite generic fonduri de resurse publice;

b) metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;

c) modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi a veniturilor

nefiscale;

d) metode de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiune şi

beneficiari;

e) procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi

extrabugetare;

f) întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor de venituri şi cheltuieli;

g) modalităţi de echilibrare a diferitelor categorii de bugete;

h) organizarea controlului financiar;

i) plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat;

j) politica financiară promovată de stat.

Structura finanţelor publice (Legea 500-2002):

a.bugetul de stat;

b.bugetul asigurărilor sociale de stat;

c.bugetele fondurilor speciale (fondul pentru asigurările sociale de sănătate şi

bugetul asigurărilor de şomaj);

d.bugetul trezoreriei statului;1 Iulian Văcărel şi colab. – Finanţe publice, Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2003

6

e.bugetele instituţiilor publice autonome;

f.bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat, din

bugetul asigurărilor sociale de stat sau din bugetele fondurilor speciale;

g.bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

h.bugetul fondurilor provenite din credite externe contractatee sau garantate de stat

şi ale căror rambursare şi dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

i.bugetul fondurilor externe nerambursabile,

j.bugetele locale;

k.datoria publică;

Funcţiile finanţelor publice:

A . Funcţia de repartiţie:

A.1. Constituirea fondurilor se realizează prin următoarele contraprestaţii -

impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale, vărsăminte din veniturile instituţiilor

publice, amenzi, penalităţi, redevenţe, arenzi, dividende, chirii, dobânzi încasate, donaţii,

ajutoare, împrumuturi de stat, venituri din valorificarea unor bunuri ale statului,

valorificarea unor bunuri fără stăpân, venituri nefiscale, alte venituri .

A.2.Distribuirea pe destinaţii - conform clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor din

legea bugetară anuală.

Învăţământ, cultură, sănătate;

Asigurări sociale şi de protecţie socială;

Gospodărie comunală şi locuinţe;

Apărare naţională;

Ordine publică;

Acţiuni economice;

Alte acţiuni;

Datorie publică.

Cheltuielile, pe fiecare categorie din cele mai sus menţionate, îmbracă forma:

1. salariilor şi drepturilor de personal;

2. achiziţionări de materii prime, materiale şi plata serviciilor;

3. subvenţii pentru instituţii publice şi întreprinderi publice şi private;

4. transferuri către persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare)

5. investiţii şi rezerve materiale.

7

B. Funcţia de control

- se realizează în fazele producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, prin organele

împuternicite ale statului.

Îmbracă următoarele forme:

1. politic – exercitat de către Parlament;

2. jurisdicţional – exercitat de Curtea de Conturi, control ulterior;

3. administrativ – exercitat de organele specializate ale Ministerului Finanţelor şi ale

celorlalte ministere.

8

CAPITOLUL 2

SISTEMUL FINANCIAR ŞI FONDURILE DE RESURSE

FINANCIARE

A. Sistemul finanţelor publice – abordări (Văcărel, 2003):

1. sistem de relaţii economice - exprimă un transfer de resurse financiare produse în

anumite condiţii (vezi concluziile din capitolul precedent);

2. sistem de fonduri de resurse financiare - constituite pe diferite niveluri ale

economiei naţionale;

3. sistem de planuri financiare – pentru fenomene ce se vor produce în economie sau

care vor influenţa activitatea economică, într-o perioadă de timp determinată

(ex.diversele categorii de bugete);

4. sistem de instituţii – ce organizează, supravegehează, controlează relaţile generate

de sistemul financiar public şi privat.

B. Componente:

1. bugetul de stat şi bugetele locale - se regăsesc reflectate relaţiile de repartizare a

unei părţi importante a PIB (între 30 - 60%), în scopul satisfacerii nevoilor sociale,

aşa cum au fost ele definite prin programele de guvernare sau prin tradiţie, cutume,

etc. Prelevări de venituri la aceste componente se fac prin mijloace de constrângere

(impozite, taxe, penalizări, amenzi, etc) şi / sau pe baze contractuale (chirii, arenzi,

dividende, redevenţe, încasări din vânzări de bunuri private şi aflate în proprietate

publică). Distribuirea veniturilor colectate se face prin alocaţii bugetare. Soldurile

anuale nu se reportează.

2. asigurările sociale de stat - se realizează protecţia salariaţilor şi altor categorii

sociale, în caz de şomaj, deces, incapacitate temporară sau definitivă de muncă,

maternitate sau la o anumită vechime de muncă prin pensii, indemnizaţii,

suportarea costului medicamentelor. Fondurile necesare acestor prestaţii se

constituie prin contribuţiile la asigurările sociale stabilite prin lege. Plata acestora

este obligatorie la termenele legale.

3. fondurile speciale extrabugetare (ex. sănătate, somaj). Pentru fiecare din acestea se

constituie, din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte, un buget propriu, aprobat anual

de Parlament. Acestea reprezintă, anexe la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor

9

sociale de stat. Vărsămintele sunt obligatorii şi fără contraprestaţie directă.

Soldurile dintr-un an se raportează anul următor.

4. creditul

creditul bancar - exprimă relaţii de redistribuire a resurselor financiare între

posesorii de asemenea resurse şi cei ce au nevoie de acestea pentru activităţi

de producţie sau de consum. Face parte din sistemul financiar privat.

creditul public - reprezentând procurarea de resurse financiare de către

autorităţile centrale şi cele din unităţile administrativ teritoriale, de pe piaţa

internă sau externă, în scopul finanţării unor obiective economice sau /şi

sociale. Face parte din sistemul financiar public.

5. asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă - au la bază principiul

mutualităţii, fiind constituite pentru prevenirea prejudiciilor provocate de evenimente sau

fenomene aleatorii. Reprezintă relaţii financiare de redistribuire între membrii comunităţii

de risc. Fac parte atât din sistemul financiar public cât şi din cel privat.

6. bugetul de venituri şi cheltuieli al Trezoreriei Statului - veniturile sunt reprezentate

mai ales de dobânzile plătite pentru disponibilităţile instituţiilor publice şi persoanelor

fizice pentru certificate de depozit, taxe poştale, comisioane plătite.

7.Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice

destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Uniunii Europene. Se reportează în anul

următor.

8. finanţele întreprinderilor - fac parte din sistemul financiar privat

C. Fondurile de resurse financiare:

În scopul înţelegerii structurii fondurilor de resurse financiare se utilizează

gruparea acestora după mai multe criterii astfel:

a. după eşalonul la care se constituie:

1. fonduri la nivel central sau macroeconomic:

fondul bugetar de stat;

fondul asigurărilor sociale;

fondul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;

fondurile de creditare.

2. la nivel intermediar (la dipoziţia unităţilor administrativ teritoriale):

fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor.

3. la nivel microeconomic (agenţi economici, instituţii, gospodării ale populaţiei):

10

fonduri proprii ale întreprinderilor, instituţiilor şi persoanelor fizice;

b. după destinaţia pe care o capătă:

1. fonduri de înlocuire şi dezvoltare:

a mijloacelor fixe scoase din folosinţă datorită uzurii;

de creare de întreprinderi noi, restructurare, retehnologizare, dezvoltarea

celor existente.

2. fonduri de consum:

o parte din fondurile bugetare;

o parte din fondurile asigurărilor sociale;

o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor;

o parte din resursele proprii ale populaţiei.

3. fonduri de rezervă:

fondurile înscrise în bugetul de stat cu acest titlu servind pentru finanţarea

unor acţiuni şi sarcini intervenite în cursul anului bugetar;

fondurile de risc constituite de către întreprinderi.

4. fonduri de asigurare:

constituite la dispoziţia societăţilor de asigurare servind la acoperirea

pierderilor suferite de pe urma calamităţilor naturale, accidentelor şi a altor

fenomene aleatorii, dar şi pentru achitarea sumelor datorate persoanelor

asigurate, în urma producerii riscului asigurat;

fondul de intervenţie al Guvernului, pentru înlăturarea rapidă a efectelor

calamităţilor naturale.

c. după forma de proprietate

1. fonduri proprietate publică:

fondul bugetar central de stat.

fondurile unităţilor administrativ teritoriale.

fondul asigurărilor sociale.

fondurile speciale extrabugetare.

fondurile proprii ale întreprinderilor de stat şi ale instituţiilor publice.

fondurile proprii ale băncilor cu capital de stat.

fondurile unor instituţii naţionale cu caracter autonom.

1.a. fondurile statului în calitate de autoritate publică

1.b.fondurile statului în calitate de agent economic

1.c.fondurile statului în calitate de asigurator

11

1.d.fondurile statului în calitate de bancher

2. fonduri în proprietate privată

fondurile aparţinând societăţilor comerciale, agricole, bancare, de asigurare

şi reasigurare cu capital privat sau mixt;

fondurile ce aparţin întreprinzătorilor particulari;

resursele băneşti aparţinând populaţiei.

d. după titlul cu care se fac prelevări la fonduri şi plăţi de la acestea:

prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii);

prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri în bănci şi alte

instituţii de credit ale statului, subscrieri la împrumuturi de stat);

transferuri externe rambursabile (împrumuturi sau credite contractate în

străinătate);

transferuri externe nerambursabile (donaţii, ajutoare).

Aspecte generale:

Surplusul unui anumit fond poate fi preluat numai la fondul cu care acesta are

corespondenţă;

Lipsa de resurse a unui anumit fond nu se poate completa decât de la fondul cu care

acesta are legături, trebuind să se respecte principiul compatibilităţii fondurilor;

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund mai multe fonduri de

resurse financiare.

12

CAPITOLUL 3

ORGANE CU ATRIBUŢII ŞI RĂSPUNDERI ÎN DOMENIUL

FINANŢELOR PUBLICE

La soluţionarea problemelor financiare participă:

1. organe care fac parte din sistemul democraţiei reprezentative:

a. Parlamentul;

b. Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.

2. organe care fac parte din autoritatea administrativă:

a. Guvernul;

b. Ministerele;

c. Alte organe centrale ale administraţiei publice.

3. organe financiare specializate ale puterii executive, compartimente financiare din unităţi

economice şi instituţii,

Anumite organe, dintre cele prezentate anterior, sunt investite, prin lege, cu dreptul de a

lua decizii şi de a controla modul de aplicare a acestora.

Altele, au atribuţii precise pe linie de planificare financiară, îndrumare şi control.

În continuare, sunt prezentate atribuţile principale în materie de finanţe ale autorităţilor

publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral de stat şi instituţiilor

publice.

PARLAMENTUL, în calitate de organ reprezentativ suprem al poporulul român şi unica

autoritate legiuitoare a ţării, are următoarele atribuţiuni în domeniul finanţelor publice:

dezbate şi aprobă programul Guvernului care cuprinde liniile directoare ale

politicii interne şi externe ale statului şi controlează aplicarea acestuia;

adoptă legi care reglementează activitatea din toate domeniile vieţii sociale, inclusiv

cele referitoare la problemele economice, financiare şi monetare, cum sunt de

exemplu:

13

1. legea privind finanţele publice;

2. legile privind impozitele şi taxele;

3. legea asigurărilor sociale de stat;

4. legea bancară;

5. legea privind datoria publică;

6. legea contabilităţii;

7. legea asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;

8. legea privind finanţele publice locale;

9. legea privind impozitele şi taxele locale;

10. legile privind organizarea şi funcţionarea Guvernului, a ministerelor, a

Curţii de Conturi şi a altor instituţii publice.

examinează şi aprobă, anual, bugetul naţional public, precum şi

conturile de execuţie ale componentelor acestuia.

GUVERNUL ROMÂNIEI îndeplineşte, potrivit reglementărilor în vigoare, următoarele

atribuţiuni în domeniul finanţelor publice:

asigură realizarea politicii financiare a statului, conform programului de guvernare

acceptat de Parlament;

elaborează, anual, proiectele bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,

bugetelor fondurilor speciale, precum şi ale conturilor generale anuale de execuţie

ale acestora, le supune spre aprobare Parlamentului, iar după aprobare răspunde

de realizarea prevederilor bugetare;

examinează, periodic, execuţia bugetului naţional public şi a bugetelor fondurilor

speciale şi adoptă măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului

bugetar, după caz;

răspunde de recuperarea creanţelor externe ale statului;

emite hotărâri pentru organizarea executării legilor (respectiv norme metodologice,

regulamente de aplicare etc.);

14

în perioada vacanţelor parlamentare, emite ordonanţe pentru reglementarea unor

probleme, ce nu suferă amânare, din domeniul finanţelor publice.

MINISTERUL FINANŢELOR are, în principal, următoarele atribuţiuni în calitate de

organism de specialitate al administraţiei publice centrale:

aplică strategia şi programul guvernului în domeniul finanţelor publice;

exercită administrarea generală a finanţelor publice;

elaborează proiectul legii bugetare anuale, a legii de rectificare a bugetului de stat;

stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a

rectificării acestuia;

stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor

bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor locale;

urmăreşte execuţia operaţivă a bugetului de stat şi stabileşte măsurile necesare

pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în

deficitul bugetar aprobat;

elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice;

elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, al legii bugetului

asigurărilor sociale de stat anuale, precum şi proiectul legii de rectificare a acestuia;

stabileşte sistemul de a trezoreriei statului în vederea asigurării efectuării

operaţiunilor de încasări şi plăţi pentru sectorul public;

elaborează şi administrează bugetul de venituri şi cheltuieli al trezoreriei statului;

colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe;

contractează şi garantează împrumuturi de stat de pe pieţele financiare interne şi

externe;

exercită, prin organele sale de specialitate, controlul utilizării creditelor bugetare de

către instituţiile publice;

controlează activitatea financiară a unităţilor economice, urmărind stabilirea

corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare şi fiscale faţă

de stat;

15

actionează, prin mijloace specifice, pentru combaterea evaziunii fiscale şi a

corupţiei;

înfăptuieşte politica vamală a statului;

propune cadrul legislativ şi elaborează cadrul metodologic privind activitatea de

asigurare şi exercită supravegherea aplicării dispoziţiilor legale în acest domeniu;

exercită calitatea de reprezentant al României la organismele internaţionale cu

caracter financiar;

coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele statului, în

domeniul relaţiilor financiare şi valutare; propune strategii de dezvoltare pe termen

lung şi soluţii de reforma în domeniul finanţelor;

îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său de

activitate;

conlucrează cu ministerele specializate şi cu aportul bancar pentru elaborarea şi

executarea balanţei de plăţi externe;

participă la tratative externe privind problemele financiare, valutare şi de

cooperare economică, precum şi la activitatea organismelor financiare

internaţionale, urmărind îndeplinirea obligaţiilor ce revin statului român;

reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii financiare, în faţa instanţelor

judecătoreşti interne şi internaţionale;

elaborează regulamentul vamal al ţării şi asigură înfăptuirea politicii vamale,

potrivit autorizaţiei parlamentare, precum şi a dreptunilor şi obligaţiilor ce revin

ţării noastre ca membră a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.);

organizează şi coordonează activitatea Gărzii Financiare;

elaborează cadrul normativ şi instituţional general privind organizarea

contabilităţii ş.a.

TREZORERIA GENERALĂ A STATULUI reprezintă o structură specializată a

Ministerului Finanţelor, care cuprinde o trezorerie centrală (organizată în cadrul

Ministerului Finanţelor) şi trezorerii organizate în cadrul Direcţiilor generale ale

finanţelor publice din municipiul Bucureşti şi reşedinţele judeţene, în cadrul

16

Administraţiilor financiare municipale, Circumscripţiilor fiscale orăşeneşti şi a Percepţiilor

rurale.

Prin Trezoreria statului se asigură:

1. execuţia de casă a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor

locale, prin încasarea veniturilor bugetare cuvenite şi asigurarea finanţării obiectivelor

prevăzute, în limita creditelor bugetare stabilite;

2. gestionarea mijloacelor băneşti extrabugetare şi a celor aferente fondurilor speciale;

3. gestionarea datoriei publice interne şi externe (respectiv: primirea împrumuturilor

guvernamentale interne şi externe, alocarea sumelor aferente pe destinaţiile stabilite,

rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor aferente împrumuturilor publice);

4. efectuarea de plasamente pe diferite termene a disponibilităţilor mobilizate în conturile

sale şi a altor operaţiuni financiare în contul administraţiei centrale de stat.

Contul general al trezoreriei statului funcţionează la Banca Naţională a României, iar

soldul său se include în bilanţul acesteia.

Disponibilităţile băneşti din acest cont se pot utiliza în următoarea ordine obligatorie:

acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului de stat; acopenirea

temporară a golurilor de casă, înregistrate de bugetele locale;

acoperinea tempoară a deficitului curent al bugetului asigurănilor sociale de stat a

deficitelor temporare ale bugetelor fondunilor speciale;

efectuarea de plasamente financiare, pe termen scurt, prin Banca Naţională a

României;

acordarea de împrumuturi pe termen medlu şi lung pentru finanţarea şi

refinanţarea deficitelor anuale ale bugetului de stat, pe seama disponibilităţilor pe

termen mediu şi lung din contravaloarea în lei a împrumuturilor externe.

În scopul funcţionării sale, Trezoreria statului dispune de un buget propriu care se

întocmeşte anual de către Ministerul Finanţelor şi este supus spre aprobare Guvernului, o

dată cu propunerile pentru proiectul bugetului de stat.

De asemenea, periodic, Ministerul Finanţelor întocmeşte informări şi / sau rapoarte în

legatură cu modul cum a fost executat contul general al Trezoreriei statului, pe care le

prezintă Guvernului.

17

CURTEA DE CONTURI

1. constituie organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar;

2. funcţionează pe lângă Parlamentul ţării, iar în unităţile administrativ-teritoriale,

funcţiile Curţii se exercită prin camerele de conturi judeţene;

Îşi exercită funcţia de control:

1. asupra modului de formare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale

sectorulul public;

2. asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor

administrative teritoriale;

Fac obiectul controlului exercitat de Curtea de Conturi:

1. formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de

stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor

între aceste bugete;

2. constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;

3. formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru

credite interne şi externe;

4. utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor

forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;

5. constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către instituţiile publice

autonome cu caracter comercial şi financiar şi de către organismele autonome de

asigurări sociale;

6. situaţia, evolutţa şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi

al unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome,

societăţile comerciale sau de către alte persoane juridice în baza unui contract de

concesiune sau închiriere.

Sunt supuse controlului Curţii de Conturi:

1. statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept

public, cu serviciile şi instituţiile publice, autonome sau nu;

2. Banca Naţională a României;

18

3. regiile autonome;

4. societăţile comerciale la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţille publice

sau regiile autonome care deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de

jumătate din capitalul social;

5. organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri,

valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu;

6. alte persoane juridice care:

o beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de

alte forme de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-

teritoriale sau a instituţiilor publice;

o administrează, în baza unui contract de concesiune sau închiriere, bunuri

aparţinând domeniulul public sau privat al statului sau al unităţilor

administrative-teritoriale;

o nu-şi îndeplinesc obligaţiile financiare către stat, către unităţile

administrativ-teritoriale şi instituţiile publice.

Curtea de Conturi efectuează controlul preventiv la ordonatorii principali de credite ai

bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat şi ai fondurilor speciale, precum

şi controlul ulterior asupra:

1. conturilor anuale de execuţie a bugetelor, a fondurilor de tezaur; contulul anual al

datoriei publice a statului;

2. garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe primite de către alte

persoane juridice.

După verificarea conturilor, Curtea de conturi hotărăşte asupra descărcării de gestiune,

iar în cazul descoperirii unor nereguli, acestea sunt aduse la cunoştinţa colegiului

jurisdicţional care judecă şi hotărăşte cu privire la rezolvarea lor.

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI (B.N.R.):

1. constiutie banca centrală a statului român, având ca obiectiv fundamental asigurarea

stabilităţii monedei naţionale;

19

2. elaborează, aplică şi răspunde de politicile monetară, valutară, de credit şi de plăţi,

precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţiala bancară, în cadrul politicii

generale a statului;

3. urmăreste funcţionarea normală a sistemului bancar;

4. în calitate de unică instituţie autorizată să emită însemne monetare, emite şi pune în

circulaţie bancnote şi monede metalice, ca mijloace de plată legale pe teritoriul ţării;

5. efectuează operaţiuni pe piaţa monetară, operaţiuni în contul statului, precum şi

operaţiuni cu aur şi active externe;

6. acordă băncilor credite, pe timp limitat, garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la

ordin şi cu alte hârtii de valoare;

7. deschide băncilor conturi curente şi le asigură servicii de compensare, depozitare şi

plată;

8. participă, în numele statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare,

monetare, valutare, de credit şi de plăţi.

Conducerea Băncii Naţionale a României este realizată de un consiliu de administraţie,

numit de Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două

Camere ale acestuia.

Guvernatorul Băncii Naţionale a României prezintă Parlamentului, în numele consiliului

de administraţie, un raport anual cu privire la:

1. evoluţiile economice, financiare, monetare şi valutare;

2. politica monetară promovata în anul precedent şi orientările pentru cel următor;

3. reglementarea şi supravegherea prudentială bancară;

4. bilanţul anului şi contul de profit şi pierdere ale Băncii Natţonale a Romániei.

Alături de Banca Naţională a Romãniei, activitate bancară în ţara noastră desfăşoară

băncile, persoane juridice române, constituite ca societăţi comerciale, precum şi sucursalele

din Romãnia ale băncilor persoane juridice străine.

În activitatea pe care o desfaşoară, băncile sunt obligate să respecte cerinţele prevăzute de

Legea bancară şi de reglementările şi ordinele emise de Banca Naţională a României,

cerinţele de capital şi cele prudenţiale.

20

SOCIETĂŢILE DE ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

1. preiau şi asigură în schimbul unor prime, riscuri referitoare la bunuri, persoane sau

răspundere civilă legală;

2. pot practica una sau mai multe categorii de asigurări / reasigurări potrivit obiectului lor

de activitate stabilit prin contractul de societate şi prin statut;

3. potrivit legii, pot încheia următoarele categorii de asigurări:

asigurări de viaţă;

asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;

asigurări de autovehicule;

asigurări maritime şi de transport;

asigurări de aviaţie;

asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;

asigurări de răspundere civilă;

asigurări de credite şi garanţii;

asigurări de pierderi financiare din riscuri agricole; asigurări agricole.

1. majoritatea asigurărilor au un caracter facultativ şi se realizează pe baze

contractuale; exceptie face asigurarea de răspundere civila pentru pagube

produse prin accidente, care, potrivit legii, are caracter obligatoriu;

2. se constituie cu avizul prealabil al Oficiului de supraveghere a activităţii de

asigurare şi supraveghere;

3. pot fructifica fondurile proprii şi cele atrase temporar în diverse moduri,

cum sunt:

păstrarea lor în conturi bancare; investitţile în titluri de valoare;

investiţiile în bunuri imobiliare; creditarea instituţiilor bancare etc.

sunt obligate să respecte întocmai reglementările în materie de

asigurări, indiferent că sunt societăţi cu capital majoritar de stat,

mixte sau private.

21

MINISTERUL MUNCII ŞI PROTECŢIEI SOCIALE are atribuţii în următoarele domenii

ale finanţelor:

1. asigurările sociale de stat;

2. protecţia socială a cetăţenilor.

3. De asemenea, acest minister are atribuţii şi în ce priveşte problemele recalificării şi

reorientării profesionale a persoanelor ce doresc acest lucru, încadrarii în muncă a

şomerilor şi a altor persoane, evidenţa salariaţilor încadraţi de unii agenţi economici

ş.a.

4. elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat şi asigură executarea acestuia,

după aprobarea sa de către Parlament;

5. asigură constituirea şi gestionarea fondului destinat platii ajutorului de somaj;

6. oferă asistenţă de specialitate, la cerere, organismelor care au constituite sisteme proprii

de asigurări sociale;

7. conlucrează cu Inspectoratul de Stat pentru Handicapaţi în activităţile de constituire sau

utilizare a Fondului de risc şi accidente.

8. La nivelul judeţelor şi a municipiului Bucureşti funcţionează direcţii pentru probleme

de muncă şi protecţie socială, care sunt subordonate Ministerului Muncii şi Protecţiei

Sociale şi se ocupă cu asigurările sociale din judeţ.

9. La nivelul municipiilor şi oraşelor din judeţ funcţionează oficii pentru probleme de

muncă şi protecţie socială, oficii de asigurări sociale şi pensii.

MINISTERELE ŞI CELELALTE ORGANE ALE ADMINISTRAŢIEI CENTRALE DE

STAT, prin compartimente specializate, au următoarele atribuţiuni principale în domeniul

financiar:

1. elaborează bugetele de venituri şi cheltuieli şi urmăresc realizarea acestora;

2. repartizează creditele bugetare organelor ierarhic inferioare;

3. exercită controlul financiar intern asupra activităţii unităţilor subordonate, luând sau

propunând, după caz, măsurile pentru remedierea deficienţelor constatate.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

22

1. funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale (comune, oraşe şi judeţe) bazându-se

pe principiile:

a. autonomiei locale;

b. eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;

c. consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. la nivelul

comunelor şi oraşelor funcţionează consiliile locale (care au calitatea de

autorităţi deliberative) şi primăriile (ca autorităţi executive);

d. la nivelul judeţelor şi al capitalei functţonează consilii judeţene, respectiv

consiliul general al municipiului Bucureşti

Atribuţiile principale ale consilillor locale în problemele legate de finanţele publice locale şi

de altă natură de interes local sunt:

1. aprobă bugetul local, formarea, administrarea şi executarea acestuia; stabileşte

impozitele şi taxele locale, precum şi taxele speciale, pe termen limitat, în condiţiile legii

2. administrează domeniul public şi privat al localităţii şi exercită drepturile legale cu

privire la societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat;

3. înfiinţează instituţii şi unităţi economice de interes local;

4. hotărăşte asupra concesionării sau închirierii de bunuri sau de servicii publice de

interes local, precum şi asupra participării, cu capital sau cu bunuri, la societăţi

comerciale pentru realizarea de lucrări şi servicii de interes public local, în condiţiile

legii.

Atribuţiile principale ale primarului care ţin de domeniul finanţelor publice sunt:

1. întocmeşte proiectul bugetului local, contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le

supune aprobării consiliului local;

2. exercită funcţia de ordonator principal de credite;

3. verifică încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică consiliului cele

constatate;

4. supraveghează inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin localităţii

respective (comună, oraş).

23

CONSILIUL JUDEŢEAN reprezintă autoritatea administraţiei publice judeţene pentru

coordonarea activităţii consiliilor comunale şi oraşeneşti în vederea realizării serviciilor

publice de interes judeţean. în domeniul finanţelor publice locale consiliul judeţean are

următoarele atribuţiuni principale:

1. adoptă programe şi prognoze de dezvoltare economico-sociala a judeţului şi urmăreşte

realizarea acestora;

2. adoptă bugetul propriu al judeţulul şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;

3. stabileste impozitele şi taxele judeţene, precum şi taxele speciale pe timp limitat, în

condiţiile legii.

PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN

1. este ordonator principal de credite;

2. întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului

bugetar şi le supune spre aprobare consiliului prefectul, în calitate de reprezentant al

Guvernului pe plan local,

3. poate ataca, în fata instanţei de contencios administrativ, actele autorităţilor

administraţiei publice locale, în cazul că le consideră ilegale.

REGIILE AUTONOME ŞI SOCIETĂŢILE COMERCIALE, prin compartimentele lor

specializate, au următoarele atribuţii principale:

1. gestionează activele, întreţin relaţii financiare cu salariaţii, furnizorii şi beneficiarii lor,

cu băncile, cu organele financiare;

2. elaborează proiectul anual al bugetului de venituri şi cheltuieli;

3. după aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli, adoptă masuri pentru buna

executare a indicatorilor bruţi;

4. organizează şi conduc contabibitatea, întocmesc bilanţul contabil, contul de profit şi

pierderi şi situaţia principalilor indicatori economico-financiari;

5. întocmesc, la timp şi corect, documentele de încasare şi plăţi în numerar şi prin

virament, le introduc în bancă, verificând înregistrarea lor în extrasele de cont şi în

registrul de casa;

24

6. organizează şi exercită controlul financiar preventiv şi controlul gestionar de fond

asupra modului de gestionare a resurselor materiale şi băneşti;

7. examinează, periodic, activitatea economico-financiară a unităţii;

8. periodic, efectuează inventarierea bunurilor patrimoniale şi adoptă masuri necesare

pentru asigurarea integrării avutului public şi privat.

25

CAPITOLUL 4

SISTEMUL BUGETAR

Elemente de analiză:

Conceptul de buget;

Principiile bugetare;

Elaborarea proiectului de buget;

Aprobarea proiectului de buget;

Execuţia bugetului;

Incheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară;

Controlul bugetar;

Execuţia bugetară.

Conceptul de buget

-Etimologie: - „bouge”, „bougette”- pungă din piele în care se păstrau banii.

- în Romania termenul este utilizat prima oară în Regulamentele Organice.

- În Constituţia Romaniei din 1864 întâlnim sintagma „bugetul cheltuielilor şi

al recentelor”, iar în cea din 1866 observăm enunţul „toate veniturile şi cheltuielile sau

cheltuielile statului trebuie trecute în buget şi socoteli”.

1.Caracteristici:

caracter juridic - reprezintă un act prin care sunt stabilite veniturile şi cheltuielile

anuale ale statului; În sistemul financiar românesc există diferenţe între prevederile

Constituţiei şi cele ale Legii 500-2002: art.138 alin (1) foloseşte termenul de „buget

public naţional” ce cuprinde „bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi

bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor, şi ale judeţelor.” Legea 500-2002

foloseşte termenul de “sistem bugetar” – ce desemnează un sistem unitar de bugete

care cuprinde bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2)

a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor fondurilor speciale;

d) bugetului trezoreriei statului;

e) bugetelor instituţiilor publice autonome;

26

f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat,

bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de

stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

i) bugetului fondurilor externe nerambursabile şi bugetele locale

caracter obligatoriu –presupune aprobarea sa anuală de către Parlament sub

denumirea generică de „legi bugetare anuale”, devenind astfel obligatoriu;

finanţele clasice, consideră bugetul public ca o listă a cheltuielilor şi a veniturilor

publice fără specificarea vreunei legături cu dinamica economiei naţionale şi cu

obiectivele de guvernare.

finanţele moderne leagă existenţa acestuia de dinamica întregii economii naţionale,

politica bugetară reprezentând un element definitoriu al aşa numitor politici

conjuncturale aflate la dispoziţia autorităţilor publice.

În ţările dezvoltate noţiunea de buget se referă la două structuri diferite:

1. bugetul economiei naţionale;

2. bugetul de stat (bugetul propriu-zis ale autorităţii publice).

Bugetul economiei naţionale - program ce se întocmeşte anual şi cuprinde totalitatea

veniturilor şi a cheltuielilor dintr-o economie naţională, indiferent dacă acestea sunt

publice sau private. Acest buget cuprinde: bugetele autorităţii publice şi bugetele agenţilor

economici privaţi.

Caracteristici: buget orientativ şi nu executoriu, serveşte ca bază pentru argumentaţia

financiar-economică, politică şi socială a guvernului.

Bugetul public se elaborează plecând de la bugetul economiei naţionale (acolo unde se

realizează), cuprinzând numai resursele şi cheltuielile autorităţii publice.

Caracteristici: supus în mod obligatoriu discuţiei şi aprobării Parlamentului; după

aprobarea de Parlament devine lege făcând astfel posibilă încasarea veniturilor şi

efectuarea cheltuielilor publice; anual,

2.Structura sistemului bugetar

statele unitare - bugetul de stat este organizat pe două nivele: bugetul administraţiei

centrale de stat şi bugetele administraţiei locale.

statele federale - sistemul bugetar este stabilit pe trei nivele : bugetul federaţiei (1),

bugetele statelor membre, ale provinciilor sau ale landurilor (2) şi bugetele locale (3).

27

3. Aspecte generale:

Înscrierea şi aprobarea cheltuielilor se face doar în condiţiile stabilirii

resurselor din care se vor efectua.

Orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de sta, dacă legea

nu prevede altfel.

nici un impozit sau taxa nu se înscriu în buget dacă nu sunt stabilite prin

lege.

Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor pe fiecare nivel administrativ se face

în raport cu atribuţiile ce revin la fiecare nivel în realizarea acţiunilor

publice.

De regulă, toate impozitele indirecte sunt venituri ale administraţiei centrale

de stat, iar impozitul pe avere este venit la bugetele locale.

Impozitele pe venituri se repartizeaza între organele administraţiei centrale

şi locale, în funcţie de sarcinile ce revin fiecărui nivel organizatoric al

statului.

Sumele aprobate în limitele cărora se pot efectua cheltuieli cu caracter public

reprezintă credite bugetare care nu pot fi depăşite.

Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate în

condiţiile art. 62 alin. (1) lit. b), se regularizează la sfârşitul anului cu bugetul

din care sunt finanţate, în limita sumelor primite de la acesta.

Excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice,

finanţate integral din venituri proprii, se reportează în anul următor.

În execuţia bugetului se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat

prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţarea directă de către

bănci.

Dacă în execuţia bugetului apar goluri temporare de casă, acestea pot fi

acoperite, până la încasarea veniturilor corespunzătoare, pe seama:

- resurselor aflate în conturile de trezorerie ale statului;

- bonurilor de tezaur, purtătoare de dobânda a căror scadenţă nu poate

depăşi sfârşitul anului bugetar (totalul bonurilor de tezaur şi al altor

instrumente specifice aflate în circulaţie nu va putea depăşi 8% din

volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat);

28

- împrumutului fără dobândă acordat de BNR, care nu poate depăşi

într-un an financiar 10% din totalul cheltuielilor bugetului aprobat,

precum şi dublul capitalului acestuia şi cel al fondului de rezervă;

acest împrumut trebuie rambursat până la sfârşitul anului financiar

respectiv, pe seama veniturilor bugetare sau a unui împrumut de stat

efectuat în condiţiile legii.

4. Principiile bugetare

- Principiile bugetare sunt norme orientative ce guvernează realizarea procesului bugetar. -

Scop: precizarea condiţiilor în care se face elaborarea şi execuţia bugetului public.

- În România, aceste principii bugetare sunt precizate în Legea finanţelor publice 500/2002,

fără a cuprinde toate principiile tratate mai jos.

Principiile bugetare:

I. principiul universalitătii bugetului;

II. principiul unităţii bugetului;

III. principiul realităţii bugetare;

IV. principiul anualităţii bugetului;

V. principiul echilibrului bugetar;

VI. principiul neafectării veniturilor bugetare;

VII. principiul specializării;

VIII. principiul publicitaţii bugetului;

IX. principiul unităţii monetare.

I.Principiul universalităţii bugetului:

Totalitatea veniturile şi cheltuielile unui nivel al autorităţii publice trebuie să fie cuprinse

în proiectul de buget pe total venituri şi cheltuieli (total brut).

In practica bugetară, principiul universalităţii bugetului se respectă doar parţial, având în

vedere că, în locul bugetelor brute s-a trecut la elaborarea unor bugete mixte, în care

veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice figurează cu sumele lor totale în buget, iar

altele numai cu soldurile.

-Se inscriu numai cu soldul2 :

veniturile de la întreprinderile publice;

subvenţiile către întreprinderile publice;

2 Iulian Văcărel şi colab. – Finanţe publice, pag.511, Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2003

29

vărsămintele către bugetul de stat sau subvenţiile primite de la acesta, în relaţiile dintre

bugetele locale şi bugetul statului;

subvenţiile primite în completarea resurselor financiare proprii a unor instituţii publice

(universităţi, unităţi de cercetare ştiinţifică, şcoli, spitale etc.).

Excepţii de la principiul universalităţii:

- donaţiile - au o afectaţie specială;

- fondurile de sprijin - resurse ale particularilor la dispoziţia administraţiilor

publice pentru prestaţii determinate;

- reconstituirea creditelor bugetare - restituirea la buget a sumelor necuvenite sau

acordate cu titlu provizoriu.

Acest principiu este cuprins în Legea 500/2002, Capitolul II, Secţiunea 1.

II.Principiul unităţii bugetului:

Toate veniturile şi cheltuielile statului trebuie cuprinse într-un singur document după o

schemă unitară de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor (de regulă clasificaţia funcţională

a acestora).

Avantaje:

prezentarea exactă a surselor de provenienţă a resurselor bugetului şi a utilizării lor.

permite analiza pertinentă din punct de vedere politic şi economic a resurselor şi

utilizărilor de către Parlament.

permite realizarea analizelor comparative la nivel internaţional.

crează posibilitatea determinării exacte a modului în care a fost realizat- respectiv

echilibrat, excedentar, deficitar.

De regulă acest principiu nu este riguros respectat deoarece se întocmesc şi alte categorii de

bugete cum sunt:

bugete autonome - pentru instituţii ale statului cu autonomie financiară deplină şi

personalitate juridică. Nu figurează în bugetul general.

bugete anexe – reprezentând anumite resurse financiare alocate într-un anumit scop,

întocmite de instituţii sau servicii publice ale statului care oferă servicii şi au

autonomie financiară relativă, fără a avea personalitate juridică. Se ataşează

bugetului statului

bugete extraordinare – pentru înscrierea unor cheltuieli cu caracter extraordinar,

temporar cum ar fi un buget în caz de război, calamităţi naturale,crize economice,

realizate pe baza unor venituri speciale.

30

conturile speciale de trezorerie – evidenţiază anumite încasări ce nu reprezintă un venit

la bugetul de stat şi plăţi fără caracter definitiv.Tipologie:

conturi cu afectaţie specială (pentru cheltuieli cu acoperire în resurse

special disponibilizate; aceste conturi descriu operaţii finanţate prin

resursele adoptate prin decizii legislative speciale)

conturi de comerţ (pentru operaţiuni cu caracter comercial ale unor

instituţii ale statului; aceste conturi derivă din activităţile industriale şi

comerciale efectuate cu titlu auxiliar prin serviciile publice ale statului; de

exemplu: contul de recepţionare şi vânzare a mărfurilor primite ca ajutor

străin)

conturi de reglementare cu guvernele altor ţări (pe baza unor acorduri

internaţionale alte state contribuie la finanţarea unor cheltuieli publice ale

ţării care deschide aceste conturi; aceste conturi descriu operaţii monetare

efectuate cu Guverne străine sau organisme internaţionale)

conturi de operaţiuni monetare (pentru venituri şi cheltuieli rezultate din

emisiunea monetară metalică sau din operaţiunile ţării cu FMI).

conturi de avans (pentru avansuri acordate colectivităţilor locale până la

încasarea impozitelor locale).

conturi de împrumuturi şi de consolidare (pentru împrumuturi de

trezorerie cu o durată mai mare de 4 ani).

bugete program - pentru perioade mai mari de un an.

taxele parafiscale- constituie contributiile obligatorii catre diferite institutii de drept publice si private, dar care nu figureaza in buget.

debugetizarea, consta in scoaterea unor cheltuieli in afara bugetului general

Acest principiu este cuprins în Legea 500/2002, Capitolul II, Secţiunea 1.

III. Principiul realităţii bugetare:

- toate veniturile şi cheltuielile trebuie previzionate plecând de la starea reală a economiei

naţionale.

- pentru stabilirea mărimii resurselor şi cheltuielilor bugetare în economia finanţelor

publice sunt utilizate două categorii de metode:

1. clasice:

metoda automată sau a penultimei – se ia ca bază execuţia bugetară a

penultimului an bugetar; pentru întocmirea bugetului pentru anul n se

utilizează ca bază veniturile şi cheltuielile anului n-2, deoarece nu se cunosc

31

realizările eecuţiei bugetului anului n-1 (anul în curs). Avantaje: este o

metoda simplă, ce nu necesită un volum mare de lucrări. Dezavantaje: este

deseori departe de realitate deorece condiţiile economice, sociale şi politice

existente cu 2 ani în urmă nu se pot menţine ca atare şi în anul pentru care se

elaborează bugetul.

metoda majorării –diminuării - se ia în calcul un ritm de variaţie a

indicatorilor bugetari pe o perioada de 5 -10 ani; rezultatul acestei metode

este aproximativ deoarece în fiecare an intervin factori noi cu o influenţă mai

mare sau mai mică asupra bugetului de stat. în fapt, se transpun în viitor

influenţele negative ale unor fenomene economico-financiare care s-au

manifestat în anii care reprezintă baza de calcul.

metoda evaluării directe – coroborează analiza evoluţiei veniturilor şi

cheltuielilor şi cu cea a modificărilor legislative; previziunea veniturilor se

face în funcţie de situaţiile conjuncturale reflectate în evoluţia bazei fiscale:

PIB, prin volumul producţiei, al salariilor, al profitului, etc. Creşterea

veniturilor, a tranzacţiilor, va determina o creştere a încasărilor fiscale. O

scădere a acestora, va determina o scădere a încasărilor fiscale. Revizuirea

cheltuielilor presupune modificarea, în sensul de solicitări suplimentare faţă

de nivelul reînnoit al cheltuielilor din anul în curs sau de solicitări diminuate,

prin nereînnoirea solicitărilor.

2. moderne:

metode americane:

i. metoda de planificare, programare, bugetizare - bazată pe cuantificarea

necesităţilor fianciare pe termen lung, după care se estimează

costurile (minime-maxime) variantelor alternative şi mărimea

creditelor bugetare.

ii. metoda bază bugetară zero – bazată pe analizele cost-beneficiu şi cost

eficacitate a diverselor programe alternative implicând venituri şi

cheltuieli de la bugetul de stat. consta în examinarea critică periodică

a tuturor cheltuielilor finanţate de la buget, inclusiv cele aprobate şi

înscrise în bugetele anilor precedenţi, reexaminandu-se astfel

utilitatea lor, şi pornindu-se totodată de la zero întotdeauna.

Aplicarea acestei metode presupune o multitudine de programe

alternative, grupate în aşa numitele „decizii pachet”.

32

iii. management prin obiective.

metoda franceză:

i. metoda raţionalizării opţiunilor bugetare – bazată pe transpunerea

analizei cibernetice input - output într-un sistem închis. Urmăreşte

obiective pe termen mediu, putând fi reexaminate perioadic opţiunile

de politică bugetară.

Aceste metode (metodele moderne) presupun proiectarea bugetului în mai multe variante

şi alegerea uneia dintre ele în funcţie de rezultatele cunatificate în cadrul analizei specifice

bazate pe criterii diferite de optimizare a raporturilor: costuri – avantaje, costuri –

eficienţă, sau alte criterii.

Acest principiu nu este cuprins în Legea 500/2002.

IV. Principiul anualităţii bugetului:

- de regula, bugetul se intocmeşte pentru un an, având în vedere faptul că eficienţa

execuţiei şi controlului poate fi reală doar pe perioade scurte de timp.

- anualitatea înseamnă:

I. perioada pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul.

-elaborarea şi aprobarea se face pe o perioadă de 12 luni.

-anul bugetar poate coincide sau nu cu cel calendaristic.

-exemple: -coincidenţă: România, Franţa, Germania, Italia.

-1.04 – 31.03: Japonia, Marea Britanie, Israel

-1.07 – 30.06: Australia, Suedia

-1.10 – 30.09: SUA

II. perioada în care se execută bugetul.

Sisteme:

A. De gestiune bugetară (România)

Caracteristici:

la sfîrşitul anului se închide automat bugetul.

în contul de încheiere sunt înscrise doar veniturile încasate şi

cheltuielile efectuate.

veniturile neîncasate şi cheltuielile angajate şi neefectuate se

evidenţiază în bugetul anului următor.

se interzice reportul veniturilor şi cheltuielilor de la un an la altul.

33

creditele bugetare după încheierea anului bugetar sunt anulate de

drept.

B. De exerciţiu bugetar

Caracteristici:

Perioadă de 3-6 luni de la expirarea anului bugetar pânî la încheierea

contului de exerciţiu bugetar.

În această perioadă se continuă încasarea veniturilor şi efectuarea

cheltuielilor.

toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi efectuare a cheltuielilor

se reflectă în contul de încheiere a execuţiei bugetare în anul în care au fost

prevăzute şi autorizate.

veniturile şi cheltuielile sunt reflectate integral în bugetul anului

respectiv, chiar dacă sunt efectuate în anul următor.

Acest principiu este cuprins în Legea 500/2002, Capitolul II, Secţiunea 1.

V. Principiul echilibrului bugetar:

- impune ca acoperirea cheltuielilor statului să se realizeze doar pe seama veniturilor

ordinare ale acestuia.

- în finanţele publice moderne, se admite un anumit deficit bugetar la nivel anual, cu

posibilitatea absorbţiei sale într-un interval redus de timp.

- deficitul poate avea efecte pozitive, contribuind la dezvoltarea economiei şi rezultând din

aceasta, în viitor, o creştere a bazei generatoare de venituri publice (cum ar fi cheltuieli

pentru efectuarea de investiţii) sau negative dacă este de lungă durată, de dimensiuni mari

(cum ar fi în cazul deficitelor apărute ca urmare a creşteri mari a cheltuielilor fără efecte

productive imediate – cheltuieli de consum).

-Keynes considera ca bugetul trebuia să fie ciclic echilibrat, sa fie deficitar in fazele

economice de recesiune ce impun o interventie stimulativă, finanţând deficitul prin

intermediul datoriei publice ce va putea fi amortizată cu excedentul altor ani. Cu toate

acestea, aplicarea politicii keynesiene de catre guvernele occidentale dupa al doilea razboi

mondial s-a tradus în realitate intr-un deficit public sustinut an dupa an. Chiar dacă în anii

de expansiune economică deficitul se diminuează ca procent din PIB, el se păstrează lungi

perioade de timp contribuind la ceea ce FMI numeste deficite structurale ale balanţelor de

plăţi.

34

Acest principiu nu este cuprins în Legea 500/2002.

VI. Principiul neafectarii veniturilor bugetare

- un venit odată încasat se administrează global, fiind destinat acoperirii cheltuielilor în

ansamblul lor - veniturile bugetare se depersonalizează.

- Abateri:

lăsarea la dispoziţia instituţiilor publice a unor cote-părţi din veniturile proprii, din

încasările directe pentru acţiuni specifice.

Întocmirea unor bugete extraordinare, autonome, anexe.

Acest principiu nu este cuprins în Legea 500/2002.

VII. Principiul specializarii bugetare:

- în bugetul de stat, cheltuielile şi veniturile, se cuprind atât în sumă globală cât şi defalcat.

- venituril bugetare se înscriu pe surse de provenienţă iar creditele bugetare pe categorii de

cheltuieli, după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare

tip elaborate de Ministerul Finanţelor.

Acest principiu este cuprins în Legea 500/2002, Capitolul II, Secţiunea 1.

VIII. Principiul publicităţii bugetului :

- sistemul bugetar este deschis şi transparent.

- bugetul este supus dezbaterii publice atât în stadiul de proiect cât şi cu prilejul aprobării

acestuia şi a încheierii contului de execuţie;

- actele normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora sunt

publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.

-totodată mijloacele mass-media publică informaţii despre buget aflat atât în faza de

aprobare cât şi în cele de execuţie şi încheiere.

Acest principiu este cuprins în Legea 500/2002, Capitolul II, Secţiunea 1.

IX. Principiul unităţii monetare:

- toate operaţiunile se exprimă în monedă naţională.

Acest principiu este cuprins în Legea 500/2002, Capitolul II, Secţiunea 1.

35

CAPITOLUL 5

PROCESUL BUGETAR

Elemente de analiză:

Elaborarea proiectului de buget.

Aprobarea proiectului de buget .

Execuţia bugetară.

Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară.

Controlul bugetar.

1.Elaborarea bugetului de stat:

- bugetul de stat se elaboreaza ca proiect de puterea executivă, doar guvernul are iniţiativă

legislativă în domeniul finanţelor publice.

- proiectul de buget se elaborează de către Ministerul Finanţelor.

- elaborarea proiectului de buget începe de la jumătatea anului precedent, deoarece se

cunoaşte execuţia bugetului din penultimul an.

- se face concomitent pentru toate structurile organizatorice ale statului.

- are la bază: obiectivele programului de guvernământ, analizele Ministerului Finanţelor.

- documentele elaborate şi trimise Parlamentului cuprind prevederile privind mărimea

veniturilor şi a creditelor bugetare, anexele la proiectul de lege, propuneri de modificări

legislative, expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului (art.15-

Legea 500/2002).

2.Aprobarea bugetului:

- proiectul de buget se prezintă Parlamentului şi se aprobă de către acesta.

- Rolul Parlamentului:

- Parlamentul adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare.

- în cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate

de către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior anului

la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea

procedurii de urgenţă.

- în timpul dezbaterilor Parlamentul nu poate aproba amendamente la legile

bugetare anuale, care determină majorarea nivelului deficitului bugetar.

36

- adoptă legile contului general anual de execuţie.

- dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament presupun, parcurgerea

următoarelor etape:

1. prezentarea de către primul ministru sau ministrul finanţelor, a proiectului

de buget în Parlament;

2. analiza proiectului de buget în comisiile parlamentare de specialitate;

3. concilierea amendamentelor (modificărilor) propuse la proiectul de buget;

4. aprobarea proiectului de buget în Parlament;

5. ratificarea bugetului de preşedintele republicii.

3. Execuţia bugetului:

-Constă în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor

-Execuţia bugetară se realizează de către Ministerul Finanţelor şi de către administraţiile

financiare.

-Prevederile de venituri sunt sarcini minime (cu execpţia împrumuturilor care sunt sarcini

maxime) iar cheltuielile sunt limite maxime.

-Veniturile şi cheltuielile se repartizează pe trimestre.

-Creditele bugetare aprobate pot fi folosite de către ordonatorii principali numai după

deschiderea de credite de Ministerul Finanţelor a conturilor bancare deschise pentru

acestea.

-Pentru a asigura execuţia cheltuielilor s-a organizat sistemul ordonatorilor de credite.

Ordonatorul este o persoană care are dreptul de a repartiza creditele bugetare.

Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi

conducătorii instituţiilor publice.

-Ordonatori secundari sau terţiari de credite sunt după caz, conducătorii instituţiilor

publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite.

-Ordonatorii terţiari sunt spre exemplu rectorii, inspectorii generali în învaţâmântul

preuniversitar, directorii institutiilor publice operaţionale: spitale, şcoli, teatre, muzee, etc.

-Pentru bugetele locale exista doar ordonatori principali şi secundari sau terţiari, după caz.

Ordonatori principali: preşedinţii consiliilor locale judeţene şi primarii, iar ordonatori

secundari sau terţiari, după caz, conducatorii instituţiilor publice cu personalitate juridică

din subordinea organului de decizie al fiecărei unităti administrativ – teritoriale.

Ordonatorii răspund de execuţia bugetului în domeniul lor.

37

Ordonatorii de credite răspund (art.22 Legea 500/2002), de:

a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare

repartizate şi aprobate;

b) realizarea veniturilor;

c)angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;

d)integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;

e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor

financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;

f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a

programului de lucrări de investiţii publice;

g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;

h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.

-Execuţia veniturilor bugetare este un proces distinct de execuţia cheltuielilor bugetare.

-Încasarea veniturilor cuvenite bugetului şi, efectuarea plăţilor de la buget se realizează

prin trezoreria statului sau prin sistemul băncilor comerciale, pe baza unor convenţii

privind prestarea de servicii, încheiate între acestea şi Ministerul Finanţelor

-Executia cheltuielilor:

Efectuarea cheltuielilor publice implică respectarea destinaţiei şi a

cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de cheltuieli bugetare şi

impune parcurgerea mai multor faze procedurale succesive, pentru fiecare

alocaţie bugetară, după cum urmează: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi

plata.

1.angajarea cheltuielilor - presupune asumarea unei obligaţii viitoare de plată a unei instituţii publice către un terţ. Ea are un temei legal şi se realizează prin semnarea unui contract , acceptarea unei oferte, trimiterea unei comenzi, decizie ministerială, hotărâre judecătoarească, etc . Angajarea este facută de către ordonatorii de credite principali numai în limita stabilită în buget pentru acţiunile sau obiectivele respective.

2.lichidarea - reprezintă constatarea operaţiunilor angajate şi stabilirea sumei de plată.Se face pe baza unor acte justificative sau prin constatare faptică (furnizarea efectivă a bunurilor şi/sau serviciilor contractate).

3. ordonanţarea – reprezintă emiterea unei dispoziţii de plată ce trebuie să poarte viza de control financiar preventiv. Ea reprezintă acea fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi realizată. (Legea 500/2002)

38

4.plata – reprezintă actul final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi, deci se stinge obligaţia statului faţă de persoanele fizice sau juridice, furnizori sau creditori.

-Execuţia veniturilor presupune existenţa mai multor etape:

1.aşezarea impozitului - identificarea materiei impozabile şi determinarea mărimii acesteia.

2.lichidarea impozitului – stabileşte cuantumul impozitului şi se deschide rolul pentru

persoana fizică sau juridică (adică se înscrie suma datorată ca impozit în debitul persoanei

în cauză).

3.emiterea titlului de percepere a impozitului- desemnează deschiderea rolului, adică

înscrierea cuantumului impozitului într-un act pe baza căruia se autorizează perceperea

unui anumit venit (el poate fi titlu de încasare sau ordin de încasare - după cum

contribuabilul achită spontan sau silit datoria sa).

4.perceperea impozitului - încasarea efectivă a sumei datorate.

- Aşezarea, lichidarea şi emiterea titlului de percepţie a impozitului se execută prin organe

specializate ale Ministerului Finanţelor, iar încasarea propriu-zisă a creanţelor se

realizează prin contabili (încasatori) din serviciul trezoreriei.

-Procedura execuţiei este identică pentru toate celelalte tipuri de venituri bugetare.

-Actele emise de ordonatorii principali sau secundari trebuie să poarte viza controlului

financiar, pe baza acestora efectuându-se plăţi ce vor afecta resursele statului.

-Plata este efectuată de către gestionarii de bani publici: contabili, casieri, plătitori.

-Pentru realizarea veniturilor este necesară încasarea acestora la termenul legal şi în

cuantumul prevăzut. Încasarea veniturilor se face prin unităţile trezoreriei sau prin alte

persoane împuternicite special, prin plăţi prin virament (agentul economic dispune virarea

din contul propriu de la bancă în contul bugetului de stat a sumelor datorate bugetului de

stat), plăţi prin numerar (în cazul persoanelor fizice), prin aplicarea de timbre fiscale mobile

pe acte3.

4. Incheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară:

-Constă în întocmirea unei analize complete cu privire la realizarea veniturilor şi

efectuarea cheltuielilor pentru anul bugetar expirat. Contul de încheiere a execuţiei

bugetare este alcătuit din totalitatea veniturilor realizate şi a cheltuielilor efectuate şi

reflectă rezultatul execuţiei bugetare (deficit sau excedent).

-Contul de încheiere a execuţiei bugetare, este întocmit de Ministerul Finanţelor şi este

prezentat Guvernului, care, după discutare, îl supune spre dezbatere şi aprobare

3 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova – Drept financiar public, p.92, Editura ALL Beck, Bucureşti.

39

Parlamentului.

-În sistemul de exerciţiu:

contul de execuţie bugetară pe un an cuprinde toate operaţiunile aferente

bugetului respectiv, chiar dacă efectuarea operaţiunilor este ulterioară datei

care marchează încheierea anului bugetar;

pentru o perioada de timp, funcţionează conturi duble:

-unul referitor la anul bugetar precedent;

-altul privind anul în curs.

-În sistemul de gestiune:

operaţiunile prevăzute în bugetul unui anumit an, neefectuate până la

sfârşitul anului bugetar, se reflectă în contul de încheiere a bugetului pe anul

următor;

prin urmare, contul de încheiere a execuţiei bugetare cuprinde operaţiunile

efectuate în anul bugetar respectiv, aferente atât anului respectiv cât şi celui

anterior.

-Contul de execuţie bugetară este aprobat şi dezbătut de Parlament în al treilea trimestru

al anului următor, odată cu examinarea proiectului de buget prezentat de Guvern pentru

anul viitor.

5.Controlul bugetar:

Controlul poate fi:

1. politic şi legislativ este exercitat de către Parlament, în trei situaţii distincte:

a. cu ocazia examinării şi adoptării proiectului de buget ;

b. în timpul execuţiei bugetare, la cerere sau din oficiu, de comisiile financiare de

specialitate ale acestuia şi în baza rapoartelor prezentate de guvern în cursul anului

bugetar ;

c. în momentul examinării şi aprobării contului de încheiere a exerciţiului bugetar.

2. jurisdicţional – exercitat de Curtea de Conturi ( se realizează prin verificarea, piesă cu

piesă a actelor justificative, după care acesta se pronunţă asupra legalităţii actelor

justificative şi dă sau nu descărcarea de gestiune); Curtea de Conturi cuprinde magistraţi

inamovibili a căror atribuţie principală este de a judeca pe toti administratorii, contabilii şi

40

gestionarii statului. Pe lângă Curtea de Conturi funcţioneaza procurorul general financiar

şi procurorii financiari. în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti funcţioneaza câte o

Cameră de Conturi ce cuprinde compartimentul de control financiar şi un colegiu

jurisdicţional alcătuit din judecători financiari şi condus de un preşedinte. Atribuţiile

jurisdicţionale ale Curţii de Conturi sunt detaliate în Legea 94/1992.

3. administrativ sau de specialitate – acesta este un control ierarhic exercitat în cadrul autorităţii executive, astfel:

Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul

finanţelor publice, deci examinează periodic sistemul financiar pe economie,

execuţia bugetului de stat şi stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului

financiar.

Ministerul finanţelor exercită, în numele statului, controlul în întreaga economie

asupra administrării şi utilizării fondurilor de la bugetul de stat, a realizării

veniturilor bugetare şi pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Organe

specializate din cadrul Ministerului Finanţelor:

o Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat şi Garda

Financiară.

o La nivelul judeţelor şi a municipiului Bucureşti: Direcţii de control

financiar de stat inclusiv secţii ale Gărzii financiare ce funcţionează în

cadrul Direcţiei Generale de finanţe publice locale.

Controlul propriu al Ministerelor.

Controlul bugetar se poate exercita:

a) Controlul preventiv

o poate opri derularea operaţiilor ilegale, sau ineficiente.

b) Controlul concomitent

o în momentul plăţii unei marfi sau al unui serviciu prestat.

c) Controlul posterior (postoperativ)

41

o are ca obiectiv principal identificarea incălcărilor legii, a neregulilor în

execuţia bugetului, stabilirea persoanelor vinovate şi sancţionarea acestora,

urmărirea recuperării prejudiciilor aduse statului.

6.Calendarul bugetar

până la data de 31 martie a anului curent indicatorii macroeconomici şi sociali

vor fi elaboraţi de organele abilitate.

până la data de 1 mai, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului,

obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se

elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de

cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite,

până la 15 mai, Guvernul aprobă obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru

anul bugetar şi informează comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale

Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi

ale finanţelor publice.

până la data de 1 iunie, Ministrul finanţelor publice transmite ordonatorilor

principali de credite, o scrisoare-cadru care specifică contextul macroeconomic

pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a

acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.

până la data de 15 iunie, Ministerul Finanţelor Publice comunică ordonatorilor

principali de credite limitele de cheltuieli, în vederea definitivării proiectelor de

buget.

până la data de 15 iulie, ordonatorii principali de credite au obligaţia să depună

la Ministerul Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la

acesta, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3

ani.

până la data de 1 august, proiectele de buget şi anexele la acesta, definitivate se

depun la Ministerul Finanţelor.

până la data de 30 septembrie, Ministerul Finanţelor, pe baza proiectelor de

buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte

proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern a

fiecărui an.

până la data de 15 octombrie, Guvernul supune spre adoptare Parlamentului

proiectelor legilor bugetare.

42

-bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole,

titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de

credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni

multianuale.

dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea

exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului

precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din

prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic

justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din

sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici

decât cele din anul precedent.

-instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu

data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea

legii bugetare, în limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de

buget.

43

CAPITOLUL 6

BUGETELE LOCALE

Elemente de analiză: 

Organizarea finanţelor locale;

Venituri şi cheltuieli locale;

Procesul bugetar la nivelul autorităţilor locale;

Legea 189-1998

Bugetele locale - aspecte generale:

Bugetul local reprezintă actul juridic în care se înscriu veniturile şi cheltuielile

colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an.

Bugetele locale sunt instrumente de planificare şi conducere a activităţii financiare

a unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică (comuna,

oras, municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ, municipiul Bucureşti);

Origine - apariţia bugetelor locale se datorează apariţiei principiilor autonomiei

şi descentralizării locale apărute în administraţia locală în majoritatea statelor

moderne.

Aceste principii reprezintă premizele obligatorii ale autonomiei financiare,

deoarece autonomia administrativă nu este posibilă fără autonomia financiară.

Motivaţie - organizarea distinctă a finanţelor locale pe baza autonomiei lor

financiare este necesară deoarece:

o comunităţile locale cunosc, cel mai bine, nivelul şi structura resurselor

baneşti de provenienţă publică locală şi nevoile de resurse financiare

respectiv cheltuielile ce pot fi şi trebuie acoperite din resurse publice locale;

o permite delimitarea mai exactă a patrimoniului public aflat în proprietatea

primăriilor, de cel aflat în proprietatea statului;

44

o permite degrevarea finanţelor centrale de numeroase cheltuieli ce pot fi

acoperite foarte bine şi din resurse locale;

o permite o urmărire mai eficientă şi un control mai eficient a modului în care

sunt utilizate fondurile financiare constituite;

o autorităţile locale pot satisface mai bine cerinţele de servicii şi utilităţi

publice.

Dilemă: până unde se poate întinde autonomia administrativă şi financiară?

In Europa există trei modele în ceea ce priveşte raportul dintre finanţele publice

centrale şi cele locale:

o francez (unităţile administrativ teritoriale: regiunea, departamentul,

comuna identitate a competenţelor la toate structurile,

o german (federalist, landurile au Constituţii, colectivităţile locale dispun şi

de competenţe legislative în materie de drept comun , principiul

subsidiarităţii este fundamental în organizarea sistemului administrativ),

o britanic (eterogen-autorităţile locale sunt comitatele şi districtele).

Din punct de vedere al dreptului administrativ sistemul de organizare locala. se

clasifica in:

o autonomie completă

o autonomie limitată

o tutelă – problemele locale sunt rezolvate de autorităţile centrale

Autonomia financiară îmbracă deasemenea trei modalităţi :

o veniturile proprii constituite în virtutea dreptului de a percepe impozite şi

taxe, acoperă integral cheltuielile proprii,

o veniturile proprii sunt completate cu sume defalcate din veniturile

bugetului central,

o necesităţile proprii sunt finanţate integral de la bugetul central.

Comparaţii internaţionale:

o în UE ponderea veniturilor locale în bugetul general consolidat este între

11% Belgia şi 46% Danemarca

o in ţările în curs de dezvoltare: 4% Mexic şi 13% Brazilia

o în România în 2001: 19%

Descentralizarea financiară - principii (Văcărel, 2001) :

45

o principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii

diferite a solicitărilor de bunuri şi servicii publice;

o principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe baza

beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;

o principiul acceptării costului descentralizarii, determinat de diferenţele

fiscale regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor

economice;

o principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea

conform căreia comunităţile locale nu dispun de instrumentele

macroeconomice pentru infăptuirea unor obiective de importanţă naţională;

o principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de

transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice şi

care prejudiciaza infăptuirea programelor de cheltuieli;

o principiul asigurarii serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcina

cade în seama autorităţilor centrale; Guvernul trebuie sa ofere minimum de

servicii publice esenţiale (sănătate, siguranţă socială, educaţie) tuturor

cetăţenilor ţării;

o principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de

situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă de nevoi şi capacitate fiscală

este deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin

transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;

o principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile

de autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea

conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăreia (adică,

resursele financiare publice trebuie redistribuite, deopotrivă, pentru

acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public în administrarea

statului şi în aceea a colectivităţii locale).

În România, organizarea teritoriala a finanţelor publice este structurată pe niveluri

ierarhice în limitele fiecărei unităţi administrative: judeţe, municipii, oraşe, comune.

Organizare:

o Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la

nivel de judeţ şi la nivelul municipiului Bucureşti;

o Administraţiile financiare, la nivelul municipiilor şi al sectoarelor

municipiului Bucureşti;

46

o Circumscripţiile financiare, la nivelul oraşelor;

o Percepţiile rurale şi agenţii fiscali, la nivelul comunelor.

Toate aceste organe sunt indrumate şi controlate de către Directia Generala a finanţelor

Publice şi Controlului Financiar de Stat, cu următoarea structură:

o Direcţia de trezorerie, cu serviciile:

a. contabilitatea trezoreriei;

b. metodologie,

c. verificare şi control;

d. buget;

o Direcţia impozite şi taxe, cu serviciile:

a. constatare şi impunere persoane fizice;

b. constatare şi impunere persoane juridice;

c. urmărire persoane juridice;

d. urmărirea şi încasarea impozitelor, taxelor şi altor venituri;

e. biroul pentru evidenţa şi valorificarea bunurilor;

f. serviciul TVA;

o Direcţia controlului financiar de stat, cu serviciile:

a. controlul financiar la regii şi societaăţi comerciale;

b. control financiar la instituţii publice şi agenţi economici privaţi;

c. controlul financiar la societăţi comerciale de turism şi prestări

servicii;

o Garda financiară.

Structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale:

1. Conform clasificaţiilor economice şi funcţionale ONU, structura veniturilor şi a

cheltuielilor bugetelor locale este comună cu cea a bugetului de stat (central)

prezentându-se astfel:

I. Venituri:

 I.1. Veniturile proprii ale bugetelor locale:

a. sunt reglementate prin Legea privind finanţele publice şi Legea privind

finanţele publice locale;

b. cuprind: impozitele, taxele şi vărsămintele de venituri cuvenite de la agenţi

economici şi instituţii publice de importanţă locală; impozitele şi taxele locale

(de la populaţie sau de la persoanele juridice).

47

I.2. Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri

cuvenite, potrivit legii, bugetului de stat.

I.3. Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanţarea unor obiective de

interes naţional, dar care sunt organizate şi controlate eficient de către organele

locale (cum sunt acţiunile de protecţie socială, unele investiţii etc.);

I.4. împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă, fie direct,

în numele organelor administraţiei publice locale, fie garantate de către Guvern.

II. Cheltuieli:

 II.1. Autorităţile executive (serviciile publice generale);

 II.2. Invaţământ, sănătate, cultura şi religie, asistenţă socială, ajutoare şi indemnizaţii

(acţiuni social-culturale);

 II.3. Servicii, dezvoltare publică şi locuinţe;

 II.4. Transporturi, agricultura, alte acţiuni economice (acţiuni economice);

 II.5. Alte acţiuni;

 II.6. Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor şi a

comisioanelor aferente;

 II.7. Plaţi de dobânzi şi comisioane (datoria publică şi altele);

 II.8. Rambursări de împrumuturi (rambursări de împrumuturi şi pentru echilibrare

bugetară);

 II.9. Fonduri de rezervă;

 II.10. Cheltuieli cu destinaţie specială (finanţate din fonduri speciale).

 În România, sursele de formare a veniturilor bugetelor locale sunt următoarele:

1. Impozite, taxe şi alte venituri, precum şi cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de

stat şi bugetelor locale.

2. Vânzarea sau valorificarea materialelor obţinute ca urmare a incasării activelor fixe sau

din vânzarea unor bunuri materiale. Aceste sume constituie venituri ale bugetelor locale

sau ale instituţiilor (care nu sunt finanţate integral de la bugetul local) şi servesc la

finanţarea investiţiilor.

48

3. Sumele încasate din vânzarea bunurilor aparţinând domeniului privat al unităţilor

administrativ-teritoriale sunt venituri cu destinaţie specială şi servesc la finanţarea

investiţiilor.

4. Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate, în funcţie de subordonarea

instituţiilor care au dispus confiscarea.

5. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat, aprobate anual prin legea

bugetului de stat, pe ansamblul fiecărui judeţ şi municipiul Bucureşti.

6. Imprumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă pentru:

o finantarea de investitii publice de interes local;

o refinantarea datoriei publice locale.

Procesul bugetar la nivelul colectivităţilor locale din România

Metodologia elaborării şi execuţiei bugetelor locale este stabilită de Ministerul

Finanţelor.

Elaborarea proiectelor bugetelor locale este de competenţa primarilor în cazul

bugetelor comunale şi oraşeneşti şi a preşedinţilor consiliilor judeţene în ceea ce

priveşte bugetele judeţelor.

Proiectele bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se elaborează pe baza

proiectelor de bugete ale administraţiei proprii din subordine, în etapele prevăzute

pentru bugetul de stat.

Proiectele bugetelor locale, concentrate pe judeţe şi municipiul Bucureşti, se

prezintă Ministerului Finanţelor în scopul corelării acestora cu proiectele de bugete

ale ministerelor şi altor organe centrale de stat.

Aprobarea bugetelor locale este de competenţa consiliilor comunale, oraşeneşti şi

judeţene. Proiectele bugetelor anuale ale comunelor şi oraşelor (implicit al

municipiilor) sunt supuse aprobării consiliilor locale de către primari, iar proiectele

bugetelor judeţene sunt supuse aprobării consiliilor judeţene de către preşedinţii

acestora.

 Pentru aprobarea bugetelor locale, conform dispoziţiilor Legii administraţiei

publice locale privind procedura bugetară locală, sunt necesare următoarele acte

procedurale:

49

o publicarea proiectelor de buget anuale, astfel încât locuitorii să aibă

posibilitatea de a cunoaşte prevederile de venituri şi cheltuieli publice locale,

de a le contesta (dacă este cazul) în termen de 15 zile de la data publicării lor;

o supunerea proiectelor de bugete spre deliberare consiliilor competente, în

prima sedinţă a acestor consilii după expirarea termenului de 15 zile de la

data publicării, insoţite de raportul primarului sau al preşedintelui

consiliului judeţean, precum şi de contestaţiile depuse împotriva datelor

cuprinse în respectivele proiecte de bugete;

o deliberarea prevederilor de venituri şi cheltuieli bugetare de către membrii

comisiilor locale şi, respectiv, judeţene cu obligaţia de pronunţare asupra

contestaţiilor depuse, urmată de votarea pe articole şi adoptarea bugetului

local.

In cadrul deliberării în scopul aprobării bugetelor locale se dezbat şi se stabilesc

impozitele, taxele şi celelalte venituri publice locale, categoriile de cheltuieli, precum şi,

dacă este cazul, împrumuturile şi transferurile necesare pentru echilibrarea bugetelor

respective.

Bugetele locale se adoptă (aprobă) prin hotarâri ale consiliilor comunale, oraşeneşti şi

judeţene, pe baza votului a cel puţin două treimi din numărul membrilor consiliului.

După aprobarea de către organele locale, Direcţiile generale ale finanţelor publice ale

judetelor şi municipiului Bucuresti intocmesc şi transmit Ministerului Finanţelor bugetele

pe ansamblul fiecărui judeţ şi pe celelalte subdiviziuni, împreună cu repartizarea pe

trimestre a veniturilor şi cheltuielilor, pe structura clasificaţiei bugetare.

Execuţia bugetelor locale cuprinde actele şi operaţiunile de realizare a veniturilor şi

de efectuare a cheltuielilor prevăzute şi autorizate prin actele decizionale de

aprobare a acestor bugete.

Execuţia părţii de venituri a bugetelor locale este urmarită de către perceptorii şi

casierii din comune, de către funcţionarii serviciilor de impozite, taxe şi alte venituri

din organele financiare ale celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin trezoreriile locale sau prin

unităţile bancare stabilite să încaseze veniturile bugetare locale, prevăzute de

normele juridice în vigoare, şi să finanţeze cheltuielile acestor bugete în limita

creditelor bugetare aprobate.

Execuţia părţii de cheltuieli a bugetelor locale se bazează, la fel ca şi execuţia părţii

de cheltuieli a bugetului statului, pe procedeul „creditelor bugetare" întrebuinţate

50

cu aprobarea unor ordonatori de credite.

Ordonatorii principali de credite pentru bugetele locale sunt preşedinţii consiliilor

judeţene şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.

Ordonatorii secundari sau terţiari de credite bugetare sunt conducatorii instituţiilor

sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecarui consiliu

local, judeţean şi Consiliu General al Municipiului Bucureşti.

Procesul de repartizare se derulează astfel:

o repartizarea efectuată de către ordonatorii principali între bugetul propriu şi

bugetele ordonatorilor subordonaţi;

o repartizarea efectuată de către ordonatorii secundari ai creditelor bugetare

aprobate pe unităţile subordonate şi a celor cuprinse în bugetul propriu;

o ordonatorii terţiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate.

Efectuarea cheltuielilor din bugetele locale şi ale instituţiilor publice finanţate din aceste

bugete este supusă procedurii de angajare, lichidare, ordonanţare şi plată a tuturor

cheltuielilor din bugetul statului.

Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în limitele prevazute,

de către Ministerul Finantelor, prin Directiile generale ale finanţelor publice, la cererea

ordonatorilor principali, în funcţie de necesitatile execuţiei bugetare.

In situaţiile în care în executia bugetelor locale apar goluri temporare de casa, acestea pot

fi acoperite, până la încasarea veniturilor bugetare, pe seama resurselor aflate în conturile

de trezorerie ale statului.

Trimestrial, ordonatorii principali de credite intocmesc dări de seamă contabile asupra

execuţiei bugetare, pe care le transmit Ministerului Finanţelor, prin Direcţiile generale ale

finanţelor publice.

Întocmirea conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale. Pentru stabilirea

rezultatelor finale ale execuţiei bugetelor locale, ordonatorii principali de credite

întocmesc conturile anuale de execuţie a bugetelor locale pe care le transmit spre

aprobare consiliilor judetene, Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi

consiliilor locale. în cadrul contului anual al execuţiei bugetului local se înscriu:

1. la venituri:

a) prevederile aprobate iniţial;

b) prevederile bugetare definitive;

51

c) încasările realizate.

2. la cheltuieli:

a) creditele aprobate iniţial;

b) creditele definitive;

c) plăţile efectuate.

Pe baza acestor date se stabileşte rezultatul execuţiei.

Anexe

Ponderea impozitelor locale în ţările Uniunii Europene

% din PIB

2004Danemarca 17.5Suedia 16.8Finlanda 9.2Italia 6.7Lituania 5.2Slovenia 4.7Franţa 4.6Letonia 4.6Austria 4.5Cipru 4.3Ungaria 4.3Cehia 4.3Spania 3.1Slovacia 3.1Germania 2.9Malta 2.8Belgia 2.6Portugalia 2.3Luxemburg 2.0Olanda 2.0Regatul Unit 1.8Irlanda 1.1Estonia 0.5Grecia 0.3Polonia 0.0

52

CAPITOLUL 7

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

Elemente de analiză: 

Conceptul de buget al asigurărilor sociale de stat;

Venituri atrase şi cheltuieli realizate prin intermediul bugetului asigurărilor sociale

de stat;

Procesul bugetar în cadrul asigurărilor sociale de stat.

Bugetul asigurărilor sociale de stat - aspecte generale:

Definiţie: BASS reprezinta un plan financiar anual care reflectă constituirea,

repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor

şi membrilor de familie.

Incepând cu 1991, bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de bugetul

de stat.

Se aprobă de Parlament o dată cu bugetul de stat, având o autonomie deplină (ex.

Legea nr. 519/2003)

Excedentele dintr-un an pot fi reportate în anul următor.

Este format din:

1. bugetul asigurărilor sociale, elaborat de organul de specialitate din Ministerul Muncii şi

Protecţiei Sociale şi care include veniturile şi cheltuielile cu caracter centralizat.

2. bugetele pentru realizarea asigurărilor sociale de la nivelul Direcţiilor judeţene de muncă

şi protecţie socială şi a municipiului Bucureşti rezultate din concentrarea bugetelor pentru

realizarea asigurărilor sociale întocmite de către unităţi economice şi instituţii publice.

Structura veniturilor şi cheltuielilor bugetului asigurărilor sociale de stat::

I. Venituri:

Contribuţia pentru asigurările sociale de stat;

Contribuţia parţială a personalului salariat pentru obţinerea biletelor de tratament

balnear;

Contribuţia parţială a pensionarilor pentru trimiterile la tratament balnear;

Contribuţia pentru fondul de ajutor de somaj, a alocaţiei de sprijin şi a ajutorului de

integrare profesională;

Dobânzi pentru disponibilităţi de conturi;

Alte venituri.

II. Cheltuieli:

Pensiile plătite prin oficiile poştale;

Pensiile plătite prin unităţi economice;

Indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă;

Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea capacităţii de

muncă;

Indemnizaţiile în caz de maternitate şi pentru îngrijirea copilului bolnav;

Indemnizaţiile pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi

ani;

Ajutoarele sociale;

Acordarea biletelor de tratament balnear şi odihnă;

Cheltuielile cu plata ajutorului de şomaj, a alocaţiei de sprijin, a ajutorului de integrare

profesională;

Ajutoarele în caz de deces etc.

Procesul bugetar la nivelul bugetului asigurărilor sociale de stat

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale stabileşte metodologia elaborării, executării

şi încheierii bugetului asigurărilor sociale de stat.

Elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat

o Bugetul asigurarilor sociale de stat se elaborează şi administrează de către

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale prin Direcţia generală a asigurărilor

sociale şi pensiilor.

o Lucrările privind elaborarea acestui buget încep în luna iulie a anului în

curs.

o Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale elaborează proiectul bugetului

asigurarilor sociale de stat pentru anul următor. Acesta, însoţit de un

54

memoriu explicativ, se înaintează Ministerului Finanţelor pentru verificare şi

avizare.

o Dupa avizare, proiectul bugetului asigurarilor sociale de stat se depune la

Guvern. Acesta îl examineaza şi, cu eventualele amendamente aduse la

venituri şi la cheltuieli, îl înaintează Parlamentului, până la 30 noiembrie,

pentru dezbatere şi adoptare.

Adoptarea bugetului asigurărilor sociale de stat

o Parlamentul analizează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat prin

comisiile de specialitate.

o Proiectul bugetului asigurarilor sociale de stat se supune dezbaterilor în

plenul Parlamentului.

o După adoptarea de către Parlament, bugetul asigurărilor sociale de stat se

publică în Monitorul Oficial şi se remite la Ministerul Muncii şi Protecţiei

Sociale.

o În cazul în care bugetul asigurarilor sociale de stat nu este adoptat cu cel

puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în

continuare bugetul asigurărilor sociale de stat al anului precedent, până la

adoptarea noului buget.

Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat

o Cuprinde procesul de încasare integrală şi la termenele legale a tuturor

veniturilor bugetului în vederea efectuării cheltuielilor.

o Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat este în competenţa

Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi a organelor sale locale, a

organelor financiar-contabile din cadrul unităţilor economice şi instituţiilor

publice. De asemenea, la executarea bugetului asigurarilor sociale de stat

participa şi Ministerul Finantelor, Trezoreria Statului, Banca Comerciala

Româna, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, oficiile PTTR etc.

o Veniturile şi cheltuielile bugetului asigurarilor sociale de stat se repartizează

pe trimestre în scopul echilibrării.

o Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetului asigurărilor

sociale de stat este de competenţa Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi

se efectuează după adoptarea bugetului de către Parlament.

o La baza organizării executării de casă a acesteia stau următoarele principii:

55

principiul delimitării atribuţiilor organelor care dispun de mijloacele

bugetare de atribuţiile organelor care se ocupă efectiv cu încasarea,

păstrarea şi eliberarea resurselor bugetare;

principiul unităţii de casă, conform căruia veniturile fiecărui buget

pentru asigurările sociale sunt concentrate integral la organul de casa

respectiv, într-un singur cont, din care se eliberează resursele

necesare acoperirii cheltuielilor.

o Executarea veniturilor bugetului asigurarilor sociale de stat se desfăşoara pe

subcapitole, conform clasificaţiei bugetare, în conturile deschise la unităţile

Trezoreriei Statului sau la sucursalele Bancii Comerciale Române.

o Cheltuielile bugetului asigurarilor sociale de stat se efectuează pe baza

creditelor bugetare ce se repartizeaza direcţiilor judeţene de muncă şi

protecţie socială şi a municipiului Bucureşti prin conturi speciale deschise la

Trezoreria Statului şi la sucursalele Băncii Comerciale Române.

o Creditele bugetare de asigurări sociale sunt administrate de către

ordonatorii de credite bugetare. în funcţie de drepturile ce le sunt acordate,

ordonatorii de credite sunt de trei feluri:

ordonatori principali (sau de gradul I)- ministrul muncii şi protecţiei

sociale, iar secretarii de stat - ordonatori principali delegaţi;

ordonatori secundari (sau de gradul II) - Oficiul central de plati pensii,

subordonat Ministerului Muncii şi Protectiei Sociale, caruia

ordonatorii principali ii repartizeaza credite bugetare atât pentru

cheltuielile proprii, cât şi pentru distribuirea lor între ordonatorii de

gradul III aflati în subordine

ordonatori terţiari (sau de gradul III) - şefii oficiilor de asigurări

sociale, pensii şi asistenţă socială din cadrul direcţiilor judeţene de

muncă şi protecţie socială şi a municipiului Bucureşti, care primesc

credite de la ordonatorii principali sau secundari.

o În funcţie de locul şi de procedura efectuării lor, în procesul executării

bugetului asigurărilor sociale de stat se întâlnesc două categorii de cheltuieli:

1. cheltuieli care se efectuează la locul de muncă, de către casieriile unităţilor economice şi

ale instituţiilor publice; Pentru executarea cheltuielilor de asigurări sociale care se

efectuează la locul de muncă (acordarea de proteze dentare, auditive, oculare ş.a..,

cheltuielile reprezentând ajutoarele în caz de pierdere temporară a capacităţii de

56

muncă, etc.) nu este necesară deschiderea de credite bugetare, deoarece unităţile

economice şi instituţiile publice primesc sumele reprezentând contribuţiile de asigurări

sociale datorate de ele însele. Diferenţa de contribuţie la luna respectivă se prelevă în

contul direcţiilor judeţene de muncă şi protecţie socială, iar de aici în contul

Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, deschis la Banca Comerciala Româna sau la

Trezoreria Statului.

2. cheltuieli care se efectueaza în mod centralizat. Se efectuează pentru plata pensiilor,

pentru tratamentul balnear, odihna, investiţii etc.

Executarea cheltuielilor centralizate de asigurări sociale presupune în prealabil deschiderea

creditelor bugetare.

Pentru deschiderea creditelor bugetare coordonatorii de credite bugetare de gradele III şi

II înaintează lunar Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale cereri de deschideri de credite

pentru plata pensiilor.

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale adresează, pe baza acestor cereri, Ministerului

Finanţelor o cerere de deschidere de credite, în baza căreia acesta din urma aprobă

deschiderea de credite dispunând autorizarea organelor de casă (unităţile Trezoreriei şi

unităţile bancare) să acorde resurse bugetare ordonatorilor de credite subordonaţi

Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, în anumite limite, în conformitate cu prevederile

bugetare. Deschiderea creditelor bugetare se efectueaza lunar, în limitele a 1/3 din alocatia

bugetara trimestrială.

Procedura deschiderii de credite bugetare asigura un echilibru permanent între veniturile

şi cheltuielile bugetare de asigurări bugetare.

Pe baza dispoziţiilor primite de la organele financiare, unităţile bancare şi cele ale

Trezoreriei Statului virează sumele la oficiile poştale care plătesc efectiv pensiile, prin

factorii postali, pensionarilor, la domiciliul acestora.

Încheierea bugetului asigurarilor sociale de stat

o La 31 decembrie bugetul asigurarilor sociale de stat inceteaza de a mai avea

aplicabilitate.

o Veniturile bugetare încasate după 31 decembrie se înregistrează în contul

anului următor, iar creditele bugetare de asigurări sociale rămase

57

necheltuite până la sfârsitul anului se închid, urmând ca la 1 ianuarie a

anului următor toate cheltuielile să se efectueze din noul buget.

o Incheierea lucrărilor privind executarea bugetului asigurărilor sociale de

stat are la bază datele evidenţei contabile pe care organele participante la

executarea bugetului sunt obligate s-o ţină.

o Direcţiile judeţene de muncă şi protecţie socială întocmesc periodic (lunar,

trimestrial şi anual) conturi de executie şi dări de seamă asupra modului cum

s-a desfăşurat executarea veniturilor şi cheltuielilor de asigurări sociale, pe

care, ulterior le înaintează la Direcţia Generală a Asigurărilor Sociale şi

Pensiilor din Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

o Pe baza conturilor de execuţie şi a dărilor de seamă lunare, trimestriale şi

anuale primite de la unităţile locale subordonate, precum şi pe baza

propriilor date referitoare la executarea veniturilor şi cheltuielilor

centralizate, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale întocmeşte, pentru

fiecare lună, trimestru şi an, contul de execuţie şi dările de seamă, pe care le

înaintează Ministerului finanţelor spre examinare şi avizare.

o Contul anual de execuţie se prezintă Guvernului până cel mai târziu la

1 mai a anului următor care, după examinare, îl înaintează Parlamentului

până la 1 iulie a anului următor, pentru dezbatere şi aprobare.

o Comisiile de buget-finanţe-banci examinează contul de execuţie şi îl supune

dezbaterii şi aprobării de către Parlament.

o După verificarea lui de către Curtea de Conturi, contul general de execuţie a

bugetului asigurărilor sociale de stat se aprobă prin lege.

o După aprobare, contul de execuţie se publică în Monitorul Oficial al

României şi în presă, pentru a fi adus la cunoştinţa opiniei publice.

o Separat de bugetul asigurărilor sociale de stat, Ministerul Muncii şi

Protecţiei Sociale elaborează şi execută bugetul anual privind constituirea şi

utilizarea fondului pentru pensia suplimentară.

o Pensiile suplimentare au fost concepute şi instituite, în statul nostru, ca

drepturi băneşti ale pensionarilor şi urmaşilor acestora, condiţionate de

plată de către salariaţi a unei contribuţii băneşti în acest scop. De aceea,

separat de bugetul asigurărilor sociale de stat se constituite fonduri băneşti

speciale pentru aceste pensii.

58

o Fondurile speciale pentru pensiile suplimentare se constituite pe baza unor

bugete care se elaborează de către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale

pentru pensionarii civili şi agricultori, precum şi de către Ministerul

Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii şi

celelalte servicii speciale, pentru pensionarii militari.

Anexe:

In anul 2004 cotele de contribuţie de asigurări sociale se stabilesc în baza art. 18 alin. (2) şi

(3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează:

- pentru condiţii normale de muncă - 31,5%;

- pentru condiţii deosebite de muncă - 36,5%;

- pentru condiţii speciale de muncă - 41,5%.

Cota contribuţiei individuale de asigurări sociale, datorata potrivit art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, este de 9,5%, indiferent de

condiţiile de muncă.

In anul 2004 cota de contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj datorată de

angajatori, prevăzută la art. 26 din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările

ulterioare, este de 3%.

Cota de contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj datorată de persoanele asigurate

în baza contractului de asigurare pentru şomaj, prevăzută la art. 28 din Legea nr. 76/2002,

cu modificările şi completările ulterioare, este în anul 2004 de 4%.

59

60

CAPITOLUL 8

TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE

Elemente de analiză: 

Trezorerie publică;

Funcţiile trezoreriei;

Execuţie de casă a încasărilor şi plăţilor;

Bancher al statului;

Bugetul trezoreriei finanţelor publice;

Trezoreria finanţelor publice - aspecte generale:

Sensuri:

1. casieriile statului;

2. o instituţie, administraţie publică – realizează un serviciu public-gestiunea

fondului public.

Funcţiile trezoreriei:

1. casier public – prin depunerea şi gestionarea fondurilor publice;

Aspecte:

1.1Execuţia de casă a încasărilor şi plăţilor:

Obiectul acestor operaţii îl constituie execuţia operaţiunilor statului şi ale instituţiilor

publice şi ale corespondenţilor. În calitate de casier al statului, Trezoreria efectueaza un

numar mare de încasari şi plati, care sunt operaţiuni prevăzute de legea bugetara (adica

venituri şi cheltuieli bugetare propriu-zise), precum şi operaţiuni ale conturilor speciale ale

trezoreriei.

Trezoreria este şi casierul corespondenţilor care depun cu titlu obligatoriu sau facultativ

fondurile la Trezorerie sau sunt autorizate să procedeze la operaţii cu venituri şi cheltuieli

prin intermediul trezoreriei.

 De asemenea, Trezoreria are ca sarcina emisiunea titlurilor de împrumut public şi

gestionarea datoriei statului.

1.2. Asigurarea disponibilităţilor băneşti în cuantum suficient pentru a face faţă cheltuielilor

statului şi corespondenţilor săi.

Pentru echilibrarea Trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:

61

utilizarea fondurilor corespondenţilor (colectivitati locale, instituţii publice, intreprinderi

publice ş.a..) în intervalul de timp până când acestia îşi retrag din conturi sumele necesare

pentru efectuarea plăţilor proprii;

emisiunea bonurilor de tezaur (înscrisuri ce certifică împrumuturi pe termen scurt şi

mediu) - regulată;;

avansurile acordate de Banca Centrală, statului, realizate prin convenţie încheiată între

Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor;

2. bancher al statului - activitate de creditare pe termen scurt, cu sarcina de a

echilibra intrările şi ieşirile de fonduri; ea este o bancă de afaceri şi bancă de

emisiune. În România, se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat

prin recurgerea la emisiune monetara sau prin finanţarea directa de către

banci. Refinantarea datoriei publice interne, finanţarea deficitului bugetar şi

echilibrarea balantei de plati externe se efectueaza prin contractarea şi

garantarea de către Ministerul finanţelor pe piaţa financiară internă şi

externă, de împrumuturi în limitele aprobate anual de către Parlament.

Pe parcursul executiei bugetului de stat, acoperirea golurilor temporare de casa şi a

deficitului înregistrate se efectueaza prin:

folosirea resurselor disponibile aflate în conturile Trezoreriei statului; legea prevede ca

aceste resurse se pot folosi pentru finanţarea temporară de până la 20% din deficitul

înregistrat pe parcurs;

emisiunea de bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice, în primele zece luni ale

fiecarui an şi care sunt purtatoare de dobânda şi cu scadenta până la sfârsitul anului

financiar (valoarea totala a acestor inscrisuri aflate în circulatie nu poate depasi 7% din

volumul total al cheltuielilor statului);

imprumuturi fără dobânda acordate de Banca naţionala a României, pe baza resurselor

de creditare ale acesteia şi pe o perioada de maxim 6 luni şi fără a depasi anul financiar în

curs (imprumuturile acordate nu pot depasi într-un an financiar 10% din totalul

cheltuielilor bugetare, precum şi dublul capitalului Bancii naţionale a României şi fondului

de rezerva constituit);

suplimentarea unor credite bugetare aprobate prin Legea bugetului de stat în vederea

finantarii unor actiuni şi sarcini noi, aparute pe parcursul anului.

3. control asupra ansamblului de activităţi financiare a statului

Funcţiile trezoreriei (Sempe,1989):

1. administrator al banilor publici;

62

2. intermediar financiar;

3. mandatar al puterii publice;

4. agent al intervenţiei financiare publice în economie,

5. supravegehetor al echilibrelor macroeconomice.

Principiile funcţionării trezoreriei:

1. centralizarea fondurilor publice – generată de necesitatea exercitării depline

a suveranităţii de către statele moderne; pas important în planul separarii

finanţelor publice de cele private;

2. gestionarea fondurilor publice - se efectueaza în timp şi în spaţiu

Gestionarea fondurilor publice în timp se efectuează în cadrul anului financiar. Previziunea

anuală a incasărilor şi cheltuielilor bugetare este necesara deoarece nu exista o egalitate în

timp între ritmul încasărilor şi cel al plăţilor, rolul Trezoreriei fiind să ajusteze încasările şi

cheltuielile, în timp - apelând la împrumuturi pe termen foarte scurt, în aşteptarea

încasăriilor prevăzute de buget.

Previziunile exceptionale, pe perioade mai lungi, se pot realiza numai prin conturi speciale

– acestea se referă numai la cheltuieli publice cu caracter provizoriu ce trebuie compensate

prin intrări corespondente (Ex.avansuri acordate de stat unor întreprinderi, garanţiile depuse

de gestionarii de bani şi valori publice) – aceasta deoarece în veniturile şi cheltuielile publice

nu se contabilizează decât veniturile şi cheltuielile cu caracter definitiv.

Gestionarea fondurilor publice în spaţiu presupune compensaţiile între diferitele casierii,

din teritoriu, unele fiind excedentare iar altele deficitare; raporturile între trezoreriile

locale şi cea centrala. Sarcina trezoreriei - ţinerea contabilităţii mişcării fondurilor publice,

adică a contabilităţii trezoreriilor.

Legislaţie: 

-În România, infiinţarea Trezoreriei finanţelor publice s-a realizat pe baza Legii

contabilităţii nr. 82 din 24 decembrie 1991 şi Hotarârii Guvernului nr. 78 din 15

februarie 1992.

-Ministerul finanţelor a fost autorizat sa organizeze contabilitatea trezoreriei finanţelor

publice.

-Trezoreria este organizata şi funcţionează ca un sistem unitar atât la nivel central, în

cadrul Ministerului Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale Ministerului

63

Finanţelor, în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice.

-Sistemul Trezoreriei finanţelor Publice include:

Trezoreria centrala

Trezoreriile judetene şi a municipiului Bucuresti

Trezoreriile municipale

Trezoreriile orasenesti

Trezoreriile perceptiilor rurale

La nivel central, în cadrul Ministerului finanţelor functioneaza Directia Generala a

Trezoreriei Statului, care indeplineste următoarele atribuţii specifice:

elaboreaza instructiunile privind organizarea şi functionarea trezoreriilor

statului;

asigura evidenta contabila privind constituirea şi utilizarea fondurilor statului;

deschide creditele bugetare la trezoreriile teritoriale, trezoreria centrala având

contul de corespondent la Centrala Bancii naţionale;

efectueaza operaţiuni de decontare între trezoreriile judetene;

gestioneaza fondurile cu destinatie speciala constituite la nivelul economiei

naţionale;

administreaza conturile de clearing, barter şi cooperare economica în

conformitate cu acordurile guvernamentale;

contracteaza şi gestioneaza împrumuturile pentru acoperirea deficitului bugetar;

gestioneaza datoria publica;

elaboreaza lucrarile de executie bugetara şi ale contului trezoreriei la termenele

stabilite;

elaboreaza raportul public şi contul general al executiei bugetare, a fondurilor

speciale şi extrabugetare.

La judete şi la municipiul Bucuresti, trezoreria este organizata ca directie în cadrul Directiei

Generale a finanţelor Publice şi a Controlului Financiar de Stat, iar în atributiile acesteia

se includ:

coordonarea activitatii de trezorerie la organele financiare teritoriale;

gestionarea contului corespondent al trezoreriei judetene deschis la sucursala

judeteana a Bancii naţionale, asigurând efectuarea operaţiilor de decontare între

trezoreriile locale şi instituţiile bancare corespondente;

64

deschiderea creditelor bugetare dispuse de ordonatorii de credite secundari

finantati din bugetul de stat şi bugetul asigurarilor sociale de stat în toate

trezoreriile locale;

asigurarea incheierii exercitiului financiar la nivelul judetului şi al municipiului

Bucuresti;

intocmirea bilantului centralizat al Trezoreriei, analiza şi elaborarea raportului

de analiza;

elaborarea lucrarilor de sinteză privind execuţia bugetara, conturile de trezorerie,

pe care le inainteaza periodic Ministerului Finantelor;

propunerea de masuri privind asigurarea încasării veniturilor şi intarirea

controlului asupra cheltuielilor bugetare.

La municipii, orase şi comune trezoreriile sunt unităţi direct functionale care efectueaza

operaţiuni de încasari şi plati, asigurând înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi

cheltuielilor publice, intocmirea conturilor sintetice şi analitice şi a situatiilor de incheiere a

executiei bugetelor la sfârsitul anului.

Pentru activitatea proprie a institutiei Trezoreriei se întocmeşte bugetul de venituri şi

cheltuieli al acesteia. Bugetul se intocmeste anual şi se aproba de către Guvern o data cu

propunerile bugetului de stat.

De regulă, acesta se poate modifica semestrial şi ori de câte ori este necesar, de către

Guvern, la propunerea Ministerului Finantelor, în funcţie de schimbările intervenite în

politica monetară.

65

66

CAPITOLUL 9

IMPRUMUTURILE PUBLICE. DATORIA PUBLICĂ. DATORIA

PUBLICĂ INTERNĂ ŞI EXTERNĂ

Elemente de analiză: 

Împrumut de stat;

Denumirea împrumutului;

Valoare nominlă şi valoare reală;

Plasarea împrumuturilor de stat;

Conversiune;

Consolidare;

Rambursare;

Datorie publică;

Serviciul datoriei publice;

Datorie externă;

Indicatori ai datoriei.

I. împrumuturile publice - aspecte generale, caracteristici:

Deficitul bugetar impune apelul statelor la alte resurse financiare, astfel aparând

creditul public cu ajutorul căruia aceste ţări îşi procură complementul de resurse.

Creditul public reprezintă expresia ansamblului operaţiilor prin care statul işi

procură o parte din resursele publice necesare acoperirii cheltuielilor publice, în

condiţiile de rambursabilitate şi cu plata unei dobânzi sau cu acordarea altor

avantaje subscriitorilor.

Formele creditului:

1. contractare direcă de stat (si asimilatele acestuia) a împrumuturilor angajate

de la persoanele fizice sau/şi juridice;

2. prin instituţii specializate – bănci, case de economii, case de asigurări sociale,

case de pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. – care colectează o

parte din disponibilităţile baneşti de pe piaţă şi le pun la dispoziţia statului (şi

asimilatelor sale) pe o perioadă de timp determinată şi în condiţii clar

precizate.

Caracteristicile împrumutului de stat:

67

1. caracter contractual;

2. caracter facultativ, în rare cazuri, forţat (ex.împrumuturile forţate în caz de

război)

3. are caracter rambursabil – statul stabileşte termenul de rambursare;

4. asigură contraprestaţie – dobândă sau căştig.

Destinatia împrumuturilor publice:

1. Necesităţi de trezorerie

- Pe parcursul anului, poate exista o neconcordanţă între termenele la care se

incaseaza veniturile şi cele la care se efectueaza cheltuielile. Pe timpul execuţiei

bugetare, apar fie goluri de casă (când plăţile devansează încasările), fie un plus

de resurse.

- Golurile de casă ale bugetului public sunt acoperite cu ajutorul sumelor

împrumutate de la alte instituţii de stat, care înregistreaza un surplus de resurse

financiare. în momentul incasării veniturilor bugetare prevăzute, suma

împrumutată se restituie instituţiei creditoare.

- dacă resursele financiare disponibile ale instituţiilor publice nu sunt suficiente

pentru a acoperi golurile de casa ale bugetului, atunci se solicită împrumuturi,

pe termen scurt, de la alţi deţinători de resurse baneşti de pe piaţă, inclusiv de la

banca centrală (sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în

limitele şi în condiţiile prevăzute de lege). Resursele baneşti, împrumutate de la

diverşi deţinători publici sau privaţi, nu măresc masa monetară, ci numai o

redistribuie. Resursele împrumutate de la banca centrală constituie o emisiune

de bani fără acoperire. De asemenea, apelul la împrumuturi din necesitati de

trezorerie poate avea consecinţe negative asupra circulaţiei monetare dacă

sumele obţinute nu se rambursează la termenele stabilite.

2. Necesităţi de echilibru bugetar.

- Pentru finanţarea deficitului bugetar, statul se împrumută pe piaţa internă sau

externă.

- Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, pe termen scurt, se emit

bonuri de tezaur. Emisiunea bonurilor de tezaur, în unele ţări, este limitată prin

lege, în timp ce în altele este nelimitată. Când nu este plafonată devine mijloc de

echilibrare a bugetului de stat.

- în cursul anului, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasările şi

plăţile din contul curent general al Trezoreriei statului, Banca naţională a

68

României poate acorda împrumuturi, pe o perioadă de cel mult 180 de zile şi în

conditii de dobânda la nivelul pietei, pe baza unor conventii incheiate cu

Ministerul Finantelor. Suma totala a împrumuturilor acordate statului, de către

Banca naţionala a României, nu poate depăşi în nici un exreciţiu financiar anual

echivalentul a 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent, iar

soldul permanent al împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depăşi

suma totală rezultată din dublarea capitalului şi a fondului de rezervă al Bancii

Naţionale a României.

- Pentru acoperirea deficitelor bugetare, se utilizează deasemenea contractarea

de împrumuturi, pe termene medii (1-5 ani) şi lungi (mai mari de 5 ani).

 Tipologia împrumuturilor publice:

1. după forma de exprimare, împrumuturile publice sunt:

in natură;

in bani.

2. în funcţie de moneda în care se exprimă:

imprumuturi publice în moneda naţionala;

imprumuturi publice în moneda straina, care poate fi a statului creditor sau o

terţa moneda straina (D.T.S., EURO, etc.);

3. în funcţie de garanţiile acordate de state subscriitorilor la împrumuturi :

imprumuturi publice cu garanţii personale (care obliga statul debitor sa

angajeze cautiunea asiguratorie a altui stat);

imprumuturi publice cu garanţii reale (implică angajamentul garantării

printr-un venit bugetar sigur şi permanent, proporţional cu serviciul aferent

datoriei publice angajate).

4. după clauza rambursarii, împrumuturi publice :

amortizabile (termenele de rambursare şi modalitatile de efectuare a

rambursarii se stabilesc în prealabil);

imprumuturi neamortizabile (când statul se obliga sa plateasca, anual,

dobânzile datorate, fără sa defineasca precis termenele de stingere a datoriei sale

fata de subscriitorii împrumutului)

5. după forma titlurilor emise de stat:

imprumuturi cu titluri nominative sau cele cu clauza de inscriptiune (se emit

când numarul subscriitorilor este redus şi se caracterizeaza prin restrictia

69

platii veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente doar către

titulari);

imprumuturi cu titlu „la purtator" (se emit în cazul unor subscrieri cu larga

adresabilitate, în scopul asigurarii operaţivitatii în încasarea cupoanelor aferente

veniturilor promise şi în transmiterea capitalului);

imprumuturi cu titluri mixte (capitalul, fiind nominativ, se ramburseaza doar

titularilor, iar dobânzile se platesc pe baza cupoanelor „la purtator").

6. în funcţie de natura raporturilor juridice dintre părţi:

voluntare sau liber consimtite (in acest caz, subscrierea este voluntara, fără

nici o constrângere directa);

fortate (in acest caz, statul obliga anumite categorii de contribuabili sa

subscrie, iar aceste împrumuturi pot fi, asa cum s-a precizat anterior, directe sau

deghizate).

7. în funcţie de perioada de timp pentru care se contractează, deosebim:

imprumuturi pe termen scurt sau flotante (au termene de rambursare de până la 1

an);

imprumuturi pe termen mediu (contractate pe perioade cuprinse între 1 şi 5 ani);

imprumuturi pe termen lung (contractate pe perioade mai mari de 5 ani);

imprumuturi fără termen (este cazul împrumuturilor perpetue şi a rentelor

viagere).

8. în funcţie de posibilitatea negocierii titlurilor de credit public:

imprumuturi publice certificate cu titluri negociabile (titlurile au o circulatie

asemanatoare cu aceea a efectelor de comert şi pot fi vândute/cumparate la

bursele de valori, în funcţie de cotatia lor efectiva);

imprumuturi publice certificate cu titluri nenegociabile (titlurile nu sunt cotate la

bursa, dar pot fi vândute la valoarea lor nominala);

imprumuturi publice certificate cu titluri nelombardabile (aceste titluri nu pot fi în

gaj pentru constituirea garantiei în scopul obtinerii unui împrumut de la banca

sau de la alta institutie de credit).

9. în funcţie de avantajele acordate de stat creditorilor sai:

cu dobânda (in acest caz rata dobânzii este stabilita de emitent, putând fi fixa sau

variabila şi este precizata în cupoanele atasate titlurilor de credit inmânate

subscriitorilor);

70

cu câştiguri sau premii (acestea asigura participarea subscriitorilor la tragerile la

sorti periodice, iar suma totala a câştigurilor sau premiilor se stabileste în

funcţie de rata dobânzii aferenta unor împrumuturi similare şi se repartizeaza,

cu titlu de câştig, doar posesorilor titlurilor iesite câştigatoare);

cu dobânda şi câştiguri (in cazul carora dobânda se stabileste şi se plateste la fel

ca la împrumuturile cu dobânda, iar câştigurile revin sub forma primelor de

emisiune sau/si a primelor de rambursare);

cu clauza de indexare (care presupun dependenta lor de o valoare reala şi sunt

lansate de stat în scopul prevenirii discriminarii ofertei de capital pentru

creditul public, datorate inflatiei).

10. în funcţie de locul de plasare a titlurilor de credit public:

imprumuturi publice interne (se contracteaza pe piaţa interna de capital şi se

exprima în moneda naţionala sau/si în unele monede straine);

imprumuturi publice externe (se contracteaza pe piaţa internationala de capital

sau în terţe tari, iar titlurile emise se exprima în valutele tarilor creditoare, în

valuta unei terţe tari, în EURO, în D.S.T. etc.).

11. în funcţie de scopul lansării lor către public, împrumuturile publice pot fi:

financiare (când se contracteaza în scopul finantarii unor investitii ale statului);

bugetare (se angajeaza în scopul acoperirii unor parti din cheltuielile bugetare

ordinare);

monetare (se contracteaza în scopul restrângerii masei monetare şi al reducerii

preturilor);

de repartitie (vizeaza atragerea unei fractiuni din disponibilitatile temporare ale

pietei de capital, în care se includ şi economiile băneşti ale populatiei, pentru

realizarea unor redistribuiri de produs intern brut, prin acoperirea unei parti

din necesitatile financiare ale prezentului);

ciclice-conjuncturale (se emit în perioadele de recesiune în scopul finantarii unor

lucrari publice de anvergura, de pe urma carora se asteapta o relansare

economica);

de razboi (militare), lansate în scopul obtinerii de resurse financiare pentru

finanţarea dotarii armatei, pentru sustinerea financiara a razboiului aflat în

desfasurare si, în ultima instanta, pentru suportarea consecintelor financiare ale

razboiului (plati de despagubiri de razboi, plati de pensii pentru veterani,

invalizi, orfani şi vaduve de razboi, refacerea zonelor distruse).

71

Elementele tehnice ale împrumuturilor publice:

sunt stabilite în actele normative pe baza cărora sunt lansate şi sunt angajate.

pe baza lor subscriitorii pot face judecaţi de valoare cu privire la condiţiile

plasarii disponibilitaţilor baneşti proprii în înscrisuri ale împrumutului public.

1. Denumirea împrumutului - se precizeaza destinaţia dată de către emitent resurselor

obţinute pe baza sa şi anul contractării împrumutului.

2. împrumutatul (subscris, debitor sau emitent) este autoritatea publică solicitantă a

creditului. în cazul împrumutului de stat, acesta devine debitor şi emitent, deoarece emite

inscrisuri cu denumiri specifice (obligatiuni, bonuri de tezaur, rente de stat ş.a..) care

atesta:

subscrierea la împrumut;

valoarea efectului public;

anuitatea;

dobânda sau/si câştigul;

scadenta.

3. împrumutatorii (subscriitori, creditori sau depunători) sunt persoanele fizice şi/sau

juridice care consimt să crediteze statul (sau orice autoritate publica), primind, în schimbul

sumelor subscrise, obligaţiuni, poliţe sau alte titluri de stat).

4. Titlurile de credit public sunt documente scrise având o forma şi un conţinut stabilite

prin actul normativ de lansare a împrumutului, în care se precizeaza sumele subscrise şi

drepturile creditorilor. Aceste inscrisuri sunt denumite diferit (efecte publice, obligatiuni,

titluri publice sau hârtii de valoare), în funcţie de termenul de rambursare a împrumutului

şi de caracteristicile lor juridice.

- în funcţie de termenul de rambursare, în cazul împrumuturilor pe termen scurt (de până

la 1 an) se emit:

bonuri de tezaur (sunt inscrisuri care se adreseaza unei categorii speciale de

subscriitori, deoarece nu se supun regulilor dreptului cambial şi nu pot fi transmise

la cursuri variabile, prin cesiunea de creante; ele pot fi, insa, lombardate la banci şi

pot fi vândute la licitatii, la cursuri variabile).

certificate de datorie (sunt inscrisuri care au caracteristicile bonurilor de tezaur, dar

se vând numai la valoarea lor nominala, având, deci, cursuri fixe).

certificatele sau bonurile de impozite (sunt inscrisuri nepurtatoare de dobânda pe

care statul le inmâneaza creditorilor sai pentru plata unor furnituri sau pentru

72

onorarea altor angajamente; detinatorii acestor inscrisuri le pot utiliza pentru

achitarea impozitelor datorate statului şi nu pot fi transmise decât statului).

politele de tezaur (spre deosebire de inscrisurile prezentate anterior, acestea se afla

sub incidenta dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi scontate

la bănci, executate silit etc.; de asemenea, acestea pot fi scontate la banci sau pot fi

negociate la bursele de valori).

obligatiunile aferente creditului public (sunt titluri de credit emise de către stat

pentru împrumuturile angajate pe termen mediu sau lung şi asigura posesorilor

acestora un venit fix, de dobânzi anuale; sunt cazuri când sunt atribuite doar

câştiguri sau atât câştiguri cât şi dobânzi).

titlurile de renta (pentru împrumuturile fără termen, iar posesorii acestor inscrisuri

au dreptul sa primeasca de la stat anumite sume de bani, precizate anticipat, care se

platesc periodic, pe toata durata vietii acestora).

în funcţie de caracteristicile lor juridice, titlurile de credit public pot fi:

- nominale (se emit când împrumutul public se adreseaza unui numar redus de

subscriitori, iar plata veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente se efectueaza

doar către titulari sau reprezentanti ai acestora);

- la purtător (se emit când împrumutul public se adreseaza unui numar mare de

subscriitori, iar plata veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente se efectueaza

oricarui detinator al acestor inscrisuri şi în orice localitate unde functioneaza ghiseele sale

de specialitate).

De asemenea, trebuie retinut faptul ca, sumele exigibile, de la autorităţile publice emitente

ale împrumuturilor pe termene scurte formeaza datoria publica flotanta, iar cele exigibile

pe termene medii şi lungi (inclusiv cele fără termen) reprezinta datoria publica consolidata.

5. Cuantumul (marimea) împrumutului public apare sub forma cuantumului aprobat de

organul legislativ sau executiv,şi sub forma cuantumului realizat după incheierea

operaţiunilor de plasare.

Cuantumul aprobat se prezinta în următoarele forme:

- cuantum limitat, ca valoare nominala a unei sume ce urmeaza a fi împrumutata şi în ce

priveste perioada de timp în care se pot efectua subscrierile;

- cuantum nelimitat, când statele solicita împrumuturi deschise (ca suma şi/sau ca durata a

subscrierii).

Cuantumul realizat este : în funcţie de condiţiile stabilite de autorităţile emitente cu privire

la dobânzi, câştiguri şi anuitate şi evidenţiază încrederea/neîncrederea potenţialilor

73

creditori (subscriitori) în autorităţile emitente.

Cuantumul împrumutului public se determină cu relaţia:

Cip = VT · Nr.Te(pl) (1)

unde:

Cip – cuantumul împrumutului public

VT – valoarea unui titlu

Nr.Te(pl) – numarul titlurilor emise sau plasate efcetiv

6. Cursul de emisiune al împrumutului public (Cei) reprezinta pretul, stabilit de emitent,

pentru 100 de unităţi monetare din valoarea nominala a acestuia.

Totuşi, acest curs se stabileste de emitent şi în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de

capital de împrumut, de nivelul dobânzii şi al altor avantaje promise de acesta potenţialilor

emitenţi. în acest context, în practică se utilizeaza:

curs „al pari", când Cei = 100 u.m.;

curs „sub pari", când Cei < 100 u.m.;

curs „supra pari", când Cei > 100 u.m.

De regula, datorită concurenţei care se manifestă pe piaţa capitalului şi a inexistentei unor

solutii alternative, cursul de emisiune al împrumuturilor publice este „sub pari",

subscriitorii beneficiind de o prima de emisiune, data de diferenţa dintre valoarea nominala

a titlului şi suma plătită la subscriere.

Când statul emitent are o reputatie buna pe piaţa capitalului, cursul de emisiune al

titlurilor de stat este „al pari" şi în mod excepţional „supra pari".

7. Valoarea titlului creditului public:

- valoarea nominală - reprezintă suma inscrisă pe titlul de credit public şi exprimă mărimea

datoriei pe care statul o are de plătit deţinătorului titlului;

- valoarea reală - reprezintă suma efectivă cu care se vinde sau se cumpără un titlu de

credit public şi se manifestă nu doar cu ocazia emiterii şi angajării creditului respectiv, ci şi

în cursul perioadei de valabilitate a împrumutului angajat, în funcţie de cursul la care se

opteaza la bursa inscrisurile publice negociabile.

8. Veniturile şi alte avantaje ce revin subscriitorilor la împrumuturile publice sunt plati

efective pe care statul le efectueaza către creditorii sai, ca „pret" al dreptului de folosinta

temporară a sumelor băneşti împrumutate, sub formă de: dobânzi, câştiguri, dobânzi şi

câştiguri, rente, prime de rambursare, precum şi anumite avantaje sau facilităţi, care nu

presupun fluxuri monetare directe.

74

a) Dobânda reprezintă suma de bani pe care statul o plăteşte creditorilor săi pentru

împrumuturile angajate de la aceştia. Nivelul (mărimea) dobânzii anuale (Da) se stabileşte

pe baza ratei dobânzii (d’), care se fixeaza anticipat, prin prospectul de emisiune a

împrumutului public şi se foloseşte relaţia:

Da = VT · d’ (2)

unde:

VT – valoarea titlului de credit public

Rata dobânzii la împrumuturile publice se fixează la un nivel apropiat de cel al ratei

medii a dobânzii la creditul bancar.

Rata medie a dobânzii practicate la împrumuturile publice difera de la o tara la alta, iar

nivelul acestora se modifica de la o perioada la alta, înregistrându-se o tendinta de crestere

a lor. De asemenea, în ţările şi în perioadele în care procesele inflaţioniste sunt mai

accentuate, nivelul ratei medii a dobânzilor la împrumuturile publice este mai ridicat decât

atunci când monedele naţionale prezentau o stabilitate mai mare.

În final, este de menţionat ca rata medie a dobânzii la creditele publice creşte pe masură

ce termenele pe care se angajează sunt mai îndelungate.

Dobânda cuvenită subscriitorilor se acordă pe baza detaşarii periodice (anual sau de două

ori pe an) a cupoanelor ce sunt anexate fiecărui titlu de credit public cu dobândă.

În funcţie de cursul de emisiune al împrumutului public, se dimensionează rata nominală a

dobânzii (d’n) şi rata reală a dobânzii (d’

r), folosindu-se următoarele relaţii:

(3)

si

(4)

unde:

Vn – valoarea nominală a titlului de credit public

Vr – valoarea reală a titlului de credit public

În funcţie de raportul dintre valoarea reala (incasata de stat cu ocazia subscrierii) şi

valoarea nominala (incasata pe titlu de credit public), pot să apară următoarele situaţii:

dacă Vr < Vn, atunci d’r > d’

n;

dacă Vr = Vn, atunci d’r = d’

n;

dacă Vr >Vn, atunci d’r < d’

n.

75

b) Câştigurile sunt veniturile încasate de subscriitorii care sunt detinatori ai titlurilor de

credit public câştigatoare cu ocazia tragerilor periodice la sorti. Suma totala a câştigurilor

se stabileste, în acest caz, la nivelul dobânzilor care se atribuie în varianta titlurilor publice

cu dobânda, dar suma se imparte doar posesorilor de titluri de credit public iesite

câştigatoare. Aceste titluri de credit public se emit de către stat în scopul cresterii

atractivitatii unor împrumuturi şi se adreseaza acelor subscriitori carora li se pare mai

tentanta perspectiva obtinerii unui câştig mare, în comparatie cu realizarea certa a unui

venit de câteva procente pe an, sub forma de dobânda.

în concluzie, rezulta ca, în cazul titlurilor de credit cu câştiguri, sunt subscriitori care

risca şi devin mari câştigatori, în timp ce pierd dobânda pe care ar fi încasat-o în cazul

titlurilor de credit cu dobânda. în cazul împrumuturilor publice cu dobândă şi câştiguri

subscriitorii accepta o rata a dobânzii mai scazuta, în condiţiile în care diferenta de venit

astfel rezultata este compensata sau chiar „remunerata" prin câştigurile atribuite sub

forma primelor de emisiune şi a primelor de rambursare.

c) Rentele sunt sumele de bani pe care statul se obliga sa le plateasca persoanelor fizice

care subscriu la împrumuturile publice fără un termen expres de rambursare. Aceste sume

de bani, denumite şi rente viagere, se platesc regulat, în cuantumuri fixe stabilite anticipat,

până la sfârsitul vietii subscriitorilor, după care, obligatia statului se stinge.

e) Primele de asigurare sunt venituri promise subscriitorilor la împrumuturile publice sau

care revin efectiv acestora datorită diferentei, favorabile lor, dintre cursul de emisiune şi

cursul de rambursare ale obligaţiunilor.

f) Avantajele sau facilităţile non-substanţiale (care nu presupun fluxuri monetare directe)

se refera la:

- scutirea de impozite a veniturilor încasate pentru împrumuturile subscrise sau

pentru titlurile de credit public negociabil procurate în tranzacţiile bursiere;

- acceptarea, de către autorităţile fiscale, a unora dintre titlurile de credit public, la

valoarea lor nominala, pentru stingerea unor obligatii fata de stat a subscriitorilor;

- acordarea privilegiului juridic pentru unele inscrisuri ale împrumuturilor publice

de a nu fi expuse executării silite, în cazul declarării stării de faliment pentru deţinătorii

acestora;

- garantarea juridică a unor împrumuturi publice împotriva deprecierii monetare,

prin exprimarea lor într-o valută mai stabilă sau prin indexarea lor ş.a..

II. Datoria publică - aspecte generale, caracteristici:

76

Datoria publică reprezintă valoarea totală a angajamentelor statului, incluzând şi

cheltuielile generate de acestea.

Forme de manifestare:

 

Datoria publică totală reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare ale statului

(guvern, instituţii publice, financiare, unităţi administrativ-teritoriale) la un

moment dat, rezultate din împrumuturi interne şi externe (in lei şi în valuta)

contractate pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi obligatiile statului către

trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în scopul acoperirii deficitului

bugetar.

- împrumuturile pot fi contractate de stat, prin Ministerul Finantelor, în nume

propriu sau garantate de acesta.

- Datoria publica se exprima în moneda naţională sau în valuta, în funcţie de locul

unde se contracteaza şi de condiţiile împrumutului.

- în scopul evaluarii datoriei publice a României, obligaţiile exprimate în altă monedă

decât cea naţionala se calculează în monedă naţională, utilizându-se cursul de

schimb comunicat de Banca Natţonală a României.

- De asemenea, datoria publica totala a unei tari se poate exprima în valori absolute

(pentru a cunoaste sarcina la care este supusa economia tarii respective fata de

creditori), în valori relative, ca procent din P.I.B. (pentru a permite comparaţia în

timp şi între ţări) şi ca marime medie pe locuitor (pentru a permite comparaţii şi

analize în timp şi spaţiu).

 Datoria publică totală se calculează şi se gestionează separat pe cele două forme ale

sale, respectiv datoria publică internă şi datoria publică externă.

77

Datoria publică internă constituie o parte integrantă a datoriei publice totale şi

evidenţiază împrumuturile de stat de pe piaţa financiară internă, de la persoane

fizice şi/sau juridice, în monedă naţională sau în valute străine, precum şi

împrumuturile angajate de terţi, cu garanţia statului, nerambursate la un moment

dat.

Datoria publică externă constituie, de asemenea, o parte integrantă a datoriei publice

totale şi se defineşte prin creditele externe contractate şi angajate de către stat, în

nume propriu, sau de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi prin

creditele externe contractate şi angajate de către alti subiecţi autonomi, cu garanţia

expresă a statului.

 Gradul de exigibilitate a datoriei publice se exprimă cu ajutorul datoriei flotante şi

a datoriei consolidate.

Datoria publica flotanta reprezinta datoria publica pe termen scurt şi cuprinde

împrumuturile contractate, pe perioade de până la un an, în scopul acoperirii

golurilor de casa generate de neconcordanţa, în timp, a veniturilor cu cheltuielile

bugetare.

Datoria publica consolidata cuprinde totalitatea datoriilor rezultate din

împrumuturile de stat contractate pe termen mediu şi lung, precum şi a celor

rezultate din prelungirea termenelor de rambursare a împrumuturilor pe termen

scurt, pe perioade de timp mediu şi lung.

Datoria publica la vedere - include atât depozitele constituite la Trezoreria publica,

de către diversi subiecti autonomi, cât şi alte sume băneşti colectate de aceasta prin

circuitul sau propriu.

Distincţia dintre datoria publică flotantă şi cea consolidată este importantă şi pentru

aprecierea efortului financiar pe care statul este nevoit să-l facă, în mod curent, pentru

rambursarea datoriei scadente şi pentru plata dobânzilor aferente în cursul unui an.

Astfel cu cât ponderea datoriei publice flotante în totalul datoriei publice este mai

mare, cu atât nevoia curenta de resurse financiare menite sa acopere serviciul datoriei

publice* este mai presantă, şi invers.

De asemenea, în funcţie de termenele scadentelor sale, structura datoriei publice variază

de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta, datorită condiţiilor financiar-monetare

în care se formează. Astfel, ţarile în care procesele inflaţioniste sunt de amploare şi de

lungă durată sunt nevoite să apeleze mai mult la împrumuturile pe termen scurt şi

78

uneori, mediu, deoarece plasamentele pe termen lung nu sunt destul de atractive pentru

deţinătorii de capitaluri băneşti disponibile pentru împrumut

Aceasta atractivitate scăzută, datorată eroziunii sistematice a puterii de cumpărare a

monedei, obliga statele, în cauză, să crească nivelul ratei dobânzii şi să acorde alte

avantaje subscriitorilor la împrumut.

Datoria publică brută - Valoarea totala a împrumuturilor contractate, la un moment

dat, de către autoritaţile publice;

Datoria publică netă – din datoria publică brută se scade valoarea împrumuturilor

angajate de la instituţiile de stat (Trezoreria publica, Banca Centrală, ş.a.).

Plafonul de indatorare publică - cuprinde totalitatea împrumuturilor pe care statul

le poate contracta şi garanta în decursul unui an calendaristic; se stabileşte anual

prin lege.

Este format din:

1. plafonul de indatorare publica interna, care se stabileşte în funcţie de deficitul

bugetar anual aprobat şi de prevederile unor legi speciale;

2. plafonul de indatorare publica externa, care se stabileste ca suma maxima a

împrumuturilor externe pe care statul le poate contracta şi garanta în

decursul unui an calendaristic.

 Tabelul 8.2 – Datoria publică netă în % din PIB pentru ţările OECD

Ţara 1970 1980 1990 2004

Germania -8,2 11,8 22,1 46,1

Franţa -0,8 -3,3 16,5 31,5

Belgia 55,1 69,6 119,6 128,3

Spania - 6,1 31,7 47,4

Italia 33,2 52m7 84,3 108,6

Olanda 29,4 24,5 36,9 42,7

Marea Britanie 52,0 36,2 18,8 35,4

79

Suedia -22,2 -13,9 -8,1 23,5

Canada 11,6 13,3 44,0 64,4

S.U.A. 30,0 22,7 41,0 51,8

Japonia -7,8 16,4 10,8 7,8

Media OECD 13,1 19,8 31,0 44,5

In cazul României, datoria publică a evoluat asa cum se prezintă în tabelele 3 şi 4.

Tabelul 8.3 – Evoluţia datoriei publice interne a României

1993 1995 1997

Datoria publică internă

(in mld. lei)481 6.099,6 14.977,4

% din P.I.B. 2,4 8,5 6,0

Sursa: CNS

Tabelul 8.4 – Evolutia datoriei publice externe a României

1985 1989 1991 1995 1997

In cifre absolute

(mld. USD)6.830 174 1.143 5.482,1 8.391

% din P.I.B. 11,5 0,3 4,0 15,5 24,1

Sursa: CNS şi BNR

Datoria publică internă

La nivel naţional, atât angajarea împrumuturilor publice de pe piaţa financiara interna,

cât şi garantiile acordate de stat unor terţi pentru a contracta împrumuturi se realizeaza de

către Guvern, în limita sumei aprobate de Parlament, prin intermediul Ministerului

finanţelor sau al altor instituţii financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al

statului.

80

Datoria publica interna constituie o obligaţie irevocabilă şi necondiţionată a statului de a

rambursa împrumuturile contractate în lei, de a plăti dobânzile, câştigurile şi alte costuri

aferente.

Pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice interne se acordă o autorizare bugetară

permanenta, respectiv o aprobare nelimitată de rambursare a împrumuturilor şi de plată a

dobânzilor şi câştigurilor aferente, care nu necesită aprobari suplimentare prin legea

anuală a bugetului de stat.

Datoria publică internă este determinată de:

- împrumuturile pe termen scurt, contractate de stat, la Banca Naţională a României, pentru

echilibrarea bugetului de stat şi care se rambursează în cursul anului;

- emisiunea de bonuri de tezaur în scopul echilibrarii bugetului de stat, rambursabile din

resurse bugetare până la finele anului;

- plasarea de inscrisuri, prin subscriptie publică, pe termen mediu şi lung, în scopul

procurarii resurselor băneşti necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual;

- garantiile ce se acorda de stat pentru credite bancare interne primite de anumite unităţi

economice şi administrativ-teritoriale în scopul satisfacerii unor nevoi de dezvoltare

economică;

- folosirea pe termen scurt a disponibilităţilor din conturile Trezoreriei publice.

 În cazul României, în baza aprobărilor date de Guvern, Ministerul finanţelor este

autorizat să garanteze, în numele şi în contul statului, credite bancare interne, pe termen

scurt, mediu şi lung, contractate de unităţi economice la bănci comerciale pentru

următoarele destinaţii:

realizarea programelor de restructurare aprobate de organele şi autorităţile legal

constituite;

constituirea stocurilor la principalele produse strategice, necesare economiei

naţionale, stabilite de către Guvern;

finantarea efectuarii unor lucrari agricole;

finantarea realizării producţiei cu ciclu lung de fabricaţie destinată exportului;

realizarea unor obiective de investiţii de interes naţional.

Emiterea de către Ministerul finanţelor a garantiilor necesare unităţilor economice,

pentru contractarea creditelor interne, este condiţionata de acceptarea de către minister a

clauzelor cuprinse în contractele de credit.

Constituirea resurselor financiare necesare rambursării ratelor scadente şi platii

dobânzilor aferente reprezintă sarcina unităţilor economice beneficiare a creditelor

81

garantate de stat.

Pentru determinarea gradului de risc se efectuează o analiză economico-financiara a

documentaţiei prezentate de persoana juridică ce solicită o garanţie de stat şi se prezintă

Ministerului Finanţelor, care determină, în procente, gradul de risc.

Dacă acesta nu depăşeşte 10% din valoarea împrumutului gradul de risc se acceptă. Apoi,

în funcţie de gradul de risc determinat, Ministerul finanţelor calculează cuantumul

comisionului de risc ce trebuie virat în contul fondului de risc, de către beneficiarul

împrumutului garantat.

Comisionul de risc se determina prin aplicarea cotei procentuale (a gradului de risc) la

valoarea împrumutului garantat şi se vireaza în cuantumul şi la termenele stipulate în

conventia incheiata cu Ministerul Finanţelor.

În scopul acoperirii riscurilor care pot sa apara, se constituie „Fondul de risc pentru

garantii interne" şi se gestionează de către Ministerul Finantelor, în regim extrabugetar,

prin Contul General al Trezoreriei Statului.

Alimentarea acestui fond se realizează cu:

sumele încasate sub forma de comisioane de la beneficiarii creditelor bancare

angajate;

dobânzile bonificate la disponibilitatile fondului şi păstrate la Trezoreria publică

sau la banci, sub forma depozitelor bancare sau ca disponibilităţi la vedere;

penalizarile aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor negociate şi stabilite

cu beneficiarii creditelor bancare garantate;

sumele prevăzute în bugetul de stat cu aceasta destinatie, care se stabilesc şi se

aproba anual în funcţie de gradul minim de expunere la risc şi de cuantumul

celorlalte resurse care alimenteaza fondul.

Angajamentele de datorie publica, în lei sau în valuta, se înregistreaza în Registrul

datoriei publice interne, instituit legal la Ministerul Finanţelor.

Gestionarea datoriei publice interne se asigură de către Ministerul finanţelor şi constă în:

contractarea împrumuturilor de stat;

organizarea şi ţinerea evidentei, prin conturi specifice, a datoriei publice interne;

rambursarea datoriei publice;

calculul şi plata dobânzilor, comisioanelor şi spezelor datorate;

efectuarea altor operaţiuni specifice.

82

în practica româneasca actuala, indatorarea publica interna se caracterizeaza printr-o

dinamica relativ sustinuta, în condiţiile utilizarii unor diverse modalitati de indatorare,

cum ar fi:

emisiunea şi plasarea certificatelor de trezorerie cu dobânda adresabile persoanelor

juridice;

emisiunea şi plasarea certificatelor de trezorerie cu discont adresabile persoanelor

juridice rezidente în România;

emisiunea şi plasarea certificatelor de trezorerie cu dobânda pentru populatie ş.a..

La nivelul comunităţilor locale, datoria publică internă se formează:

prin împrumuturi interne, contractate de autorităţile publice locale de la bănci

comerciale sau de la alte instituţii de credit;

pe baza titlurilor de valoare emise de către autorităţile publice locale şi subscrise de

către diverse persoane fizice sau/si juridice.

în cazul unităţilor administrativ-teritoriale, Consiliile locale şi judetene sau Consiliul

General al Municipiului Bucuresti pot aproba contractarea de împrumuturi interne şi

externe, pe termen mediu şi lung, pentru realizarea de investitii publice de interes local,

precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale.

Împrumuturile interne locale pot fi contractate fără garanţia Guvernului, cu condiţia

informării prealabile a Ministerului Finantelor, insa cele externe locale necesita aprobarea

comisiei de autorizare a acestor împrumuturi formata din reprezentanti ai Guvernului,

Bancii naţionale a României şi ai autorităţilor publice locale.

Datoria publică locală internă reprezintă o obligaţie generală ce presupune rambursarea ei

la scadentele convenite şi plata dobânzilor şi a comisioanelor stabilite prin acordurile

incheiate. în acest context, ratele scadente aferente împrumuturilor contractate, dobânzile

şi comisioanele datorate se inscriu în bugetul local.

Prin urmare, Guvernului nu-i revine nici o obligaţie de plată în legătură cu datoria publică

locală scadentă.

De asemenea, împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale pot fi

garantate de către autoritatea administraţiei publice locale prin oricare din veniturile

proprii, exceptându-se cele provenite din transferurile cu destinatie speciala de la bugetul

de stat.

În scopul cunoasterii marimii, structurii şi evolutiei datoriei la nivelul fiecarei autorităţi

publice locale, se instituie Registrul de evidenta a datoriei publice locale, în care se

consemneaza:

83

sumele aferente fiecarui împrumut contractat;

modalitatile de rambursare şi scadentele convenite;

veniturile cu care se garanteaza rambursarea;

dobânzile şi comisioanele datorate;

alte informatii semnificative pentru fiecare împrumut.

Potrivit legislatiei românesti în vigoare, capacitatea de indatorare la nivel local este

plafonata la maximum 20% din totalul veniturilor curente ale bugetelor locale. În scopul

determinarii acestei limite, pentru împrumuturile contractate cu o rata a dobânzii

variabila se ia în considerare rata dobânzii în vigoare la data efectuarii calculului, iar dacă

împrumuturile sunt contractate în valuta, se ia în considerare cursul de schimb comunicat

de Banca naţionala a României, de asemenea, la data efectuarii calculului.

autorităţile publice locale pot contracta împrumuturi şi pe termen scurt, dacă pe parcursul

executiei bugetare apar goluri de casa temporare, datorate decalajului dintre veniturile

încasate şi cheltuielile exigibile mai mari ale bugetului local.

În prima instanta, aceste goluri de casa se acopera din fondul de rulment*, iar după

epuizarea acestuia se apeleaza la împrumuturile fără dobânda ce pot fi acordate din

disponibilitatile Contului General al Trezoreriei Statului.

Cea mai mare parte a datoriei publice interne provine de la împrumuturile contractate

pentru finanţarea şi refinantarea deficitelor bugetare înregistrate incepând cu anul 1992.

Cealalta partea a datoriei publice interne provine de la împrumuturile contractate de stat

cu destinatie speciala, cum ar fi:

acoperirea pierderilor din activitate înregistrate de intreprinderile de stat în

perioada 1989-1990;

acoperirea creditelor neperformante preluate de la bancile de stat, inclusiv a

creditelor aferente investitiilor sistate de către Guvern;

acoperirea pierderilor din calamitati, reflectate în credite bancare nerambursabile;

regularizarea unor credite şi dobânzi, considerate ca nerecuperabile, la Banca

Agricola şi Bancorex;

continuarea participarii României la constituirea Combinatului minier de la Krivoi-

Rog din Ucraina;

alte destinatii aprobate prin legi speciale.

Indicatori de apreciere, dintre care mentionam:

84

1. gradul de îndatorare a statului (se determină ca raport procentual între cuantumul

datoriei publice şi produsul intern brut, iar cu cât acest indicator are o valoare mai

mare, cu atât tara este mai indatorata);

2. datoria publică internă angajată (ca totalitate a obligatiilor asumate de stat fata de

creditorii interni şi nerambursate în momentul realizarii analizei);

3. datoria publică angajată pe locuitor (ca raport între marimea absoluta a acesteia şi

numarul locuitorilor unei tari);

4. serviciul datoriei publice interne, în marime absoluta;

5. ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut sau în totalul

cheltuielilor bugetare;

Datoria publică externă

Împrumuturile externe reprezintă o formă a exportului de capital şi au înregistrat o

dezvoltare foarte mare în secolul al XX-lea datorită existentei, pe piaţa tarilor dezvoltate, a

unui surplus relativ de capital, care îşi cauta plasament peste granita în conditii mai

avantajoase decât în interior.

 Împrumuturile sau creditele externe se grupează după anumite criterii, astfel:

1. în funcţie de destinatie, deosebim:

credite pe marfuri (sunt mai frecvente şi se acorda pentru cumpărări de mărfuri de

la creditor sau din ţara acestuia);

credite financiare (se folosesc mai rar şi se acorda de organisme financiare

internaţionale în valuta convertibila; acestea se utilizeaza de către debitor, potrivit

nevoilor sale, fie pe piaţa creditorului, fie pe o terţa piata, în special în scopuri

productive cum ar fi: construirea de intreprinderi extractive, centrale electrice,

fabrici producatoare de bunuri de consum, drumuri şi poduri, cai ferate şi alte

lucrari de infrastructura etc.);

2. în funcţie de durata pentru care se acorda, distingem:

credite acordate pe termene scurte (1-2 ani);

credite acordate pe termene medii (3-5 ani);

credite acordate pe termene lungi (peste 5 ani).

Beneficiarul unui credit extern este interesat ca termenul de rambursare sa fie suficient de

indepartat pentru a-si procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitarii dobânzilor,

comisioanelor şi a altor cheltuieli aferente.

dacă împrumutul extern are o destinatie productiva, atunci termenul de rambursare

85

trebuie stabilit în funcţie de momentul punerii în functiune a obiectivului respectiv şi de

valoarea adaugată ce se poate obtine de pe urma acestuia. De aceea, în cadrul termenului

final de rambursare se stabilesc trei perioade distincte, şi anume:

perioada de utilizare a creditului;

perioada de gratie a creditului (in cursul careia nu se efectueaza plati pentru

rambursarea acestuia);

perioada de rambursare propriu-zisa a creditului.

în concluzie, termenele creditelor se stabilesc în funcţie de:

destinatia acestora;

rentabilitatea obiectivului pentru care se contracteaza împrumutul;

practica internationala;

legislatia existenta în tara creditorului si, respectiv, în tara beneficiarului creditului;

prevederile unor conventii internaţionale în materie ş.a..

3. în funcţie de modalitatea de rambursare, deosebim:

credite externe rambursate în cote egale;

credite externe rambursate în cote inegale (care cresc progresiv);

credite externe rambursate într-o singura transa (la scadenta).

4. din punct de vedere al garantiei solicitate, intâlnim:

credite externe acordate pe baza unei garantii materiale (cum ar fi: marfuri,

documente de dispozitie asupra marfurilor, actiuni şi obligatiuni, depozite ale unor

firme, ale unor instituţii guvernamentale, venituri ale statului, rezervele de aur şi

devize ale statului etc.);

credite externe acordate pe baza unei garantii morale.

5. din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de catre:

intreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firma);

banci şi alte instituţii de credit (credite bancare);

guverne (credite guvernamentale);

organisme financiare internaţionale (credite financiare);

rentieri şi alte persoane fizice (imprumuturi de stat).

Intreprinderile furnizoare şi instituţiile financiar-bancare acorda credite pe baze

bilaterale, guvernele acorda asistenta publica bilaterala, iar organismele financiare

internaţionale acordă asistenţă publică pe baze multilaterale.

Asistenţa publică bilaterală prezintă următoarele caracteristici:

se acorda de către:

86

o guvernele ţărilor dezvoltate, membre ale Comitetului de Asistenta pentru

Dezvoltare pentru Tarile membre ale O.C.D.E.;

o guvernele unor ţări exportatoare de petrol, membre ale O.C.D.E. etc.

îmbracă urmăoarele forme:

o ajutoare în natura sau în bani;

o asistenta tehnica şi militara;

o împrumuturi în condiţii privilegiate.

Asistenta publica multilaterala se acorda de organisme financiare internationale, cum ar fi:

Banca Internationala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumita şi

Banca Mondială;

organismele financiare regionale: Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare, Banca Interamericana de Dezvoltare, Banca Africana de Dezvoltare,

Banca Asiatica de Dezvoltare, Banca de Dezvoltare a Caraibelor;

organisme financiare ale Comunitatii Economice Europene: Fondul European de

Dezvoltare, Banca Europeana de Investitii.

6. din punctul de vedere al beneficiarului de credite externe, în calitate de împrumutat pot

să apară:

intreprinderi private şi publice;

banci şi alte instituţii financiare;

guverne, unităţi administrativ-teritoriale;

alte instituţii de drept public.

Uneori, în cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale de către tarile dezvoltate,

aprobarea acestora este insotita de:

conditii economice, cum ar fi:

o utilizarea sumelor acordate pentru finanţarea unor programe economice

numai pentru obiectivele agreate de tarile creditoare;

o valorificarea resurselor naturale, de către tarile în curs de dezvoltare,

preponderent, sub forma de materii prime şi semifabricate;

o utilizarea creditelor externe pentru procurarea de echipamente şi alte

produse industriale din tarile creditoare ş.a..

conditii politice, cum ar fi:

o sprijinirea politicii interne şi externe a guvernului tarii creditoare, a

initiativelor şi actiunilor acestuia pe plan international, de către guvernul

tarii debitoare;

87

o respectarea drepturilor omului;

o restaurarea şi consolidarea democraţiei ş.a..

conditii militare, cum ar fi:

o aderarea tarii beneficiare la anumite aliante militare;

o crearea de baze militare straine pe teritoriul tarii beneficiare;

o participarea la anumite actiuni militare;

o achizitionarea de tehnica de lupta şi armament din tara creditoare ş.a..

Ca parte a datoriei publice, datoria publica externa se manifesta în anumite forme în

toate tarile lumii, dar ponderea sa în totalul datoriei publice difera de la o tara la alta şi de

la un grup de tari la altul, altfel:

in tarile dezvoltate din punct de vedere economic, ponderea datoriei publice externe în

totalul datoriei publice este relativ scazuta;

in tarile în curs de dezvoltare, ponderea datoriei publice externe în totalul datoriei

publice este relativ ridicata, deoarece, de regula, acestea sunt nevoite sa apeleze pe o

scara mai larga la resurse externe.

Optiunea tarilor lumii pentru împrumuturile interne şi externe este dependenta de:

marimea pietei interne a capitalului de împrumut;

volumul comertului exterior;

raportul dintre exportul şi importul care compun comertul exterior.

Spre deosebire de datoria publica interna, datoria publica externa este mai impovaratoare

din următoarele motive principale:

imprumuturile externe trebuie rambursate, în timp ce împrumuturile interne pot fi

transformate în împrumuturi perpetue, sau rambursarea lor poate fi amânata

printr-o conversie într-un împrumut pe termen lung;

obligatiile privind dobânzile şi alte cheltuieli aferente împrumuturilor externe se

stabilesc de către creditori, guvernul tarii beneficiare neavând control asupra

acestora;

deprecierea valutei debitorului pe pietele monetare interne creste povara platilor de

dobânzi şi a capitalului rambursat;

platile trebuie efectuate la termenele stabilite de către creditori şi nu la cele

convenabile tarii debitoare;

neplata/nerestituirea la termene stabilite a dobânzilor, comisioanelor sau a

capitalului împrumutat atrage penalitati şi creeaza dificultati pentru obtinerea unor

credite în viitor;

88

balanta de plati este influentata negativ dacă sumele obtinute, prin împrumuturi

externe, nu sunt utilizate pentru cresterea exporturilor, sau pentru reducerea

importurilor tarii debitoare;

pierderea de suveranitate reprezinta, uneori, un pret indirect al recurgerii la

împrumuturi externe (este cazul împrumuturilor obţinute de la unele instituţii

financiare internaţionale şi care pot cere guvernului tarii beneficiare sa promoveze

anumite politici economice).

Potrivit legislatiei românesti în vigoare, la propunerea Guvernului, Parlamentul aproba

plafonul de credite externe în limita gradului de indatorare externa, în care se incadreaza

necesarul de împrumuturi externe pe baza strategiei privind datoria publica externa.

Garantarea de către stat, prin Ministerul Finantelor, a unor credite externe pentru

investitii contractate de societăţi comerciale, regii autonome şi instituţii publice, se

efectueaza pe baza analizelor de proiect ale Bancii de Export-Import a României

(EXIMBANK ş.a..). Analizele de proiect, care au la baza documentatiile intocmite de către

solicitantii creditelor externe, se inainteaza Comitetului Interministerial de Garantii şi

Credite de Comert Exterior, care poate sa aprobe sau nu continuarea procedurii de

contractare a creditelor externe.

Solicitantii creditelor externe garantate de stat sunt obligati sa prezinte Ministerului

finanţelor următoarele documente:

aprobarea Comitetului Interministerial de Garantii şi Credite de Comert Exterior,

dacă aceasta aprobare este ceruta de lege;

proiectul acordului de împrumut;

proiectul scrisorii de garantie;

contractul comercial de împrumut;

fundamentarea resurselor mobilizabile necesare rambursarii împrumutului, platii

avansului, dobânzilor şi a comisioanelor aferente;

alte documente solicitate de către banca straina creditoare.

Pe baza analizei acestor documente, Ministerul finanţelor intocmeste o nota-mandat cu

privire la condiţiile de negociere a acordului de împrumut, prin care se fixeaza şi eventualele

limite de negociere pe care acest minister le accepta în favoarea diversilor solicitanti de

credite externe.

în calitate de garant al creditelor externe, Ministerul Finantelor, în numele statului,

evalueaza riscurile monetare, valutare şi financiare asociate împrumutului analizat,

oportunitatea şi condiţiile de acordare a garantiei, astfel incât credibilitatea financiara a

89

statului român, pe plan international, sa nu fie afectata.

dacă aceste conditii sunt intrunite, Ministerul finanţelor emite scrisoarea de garantie si, pe

baza mandatului primit de la Guvern, participa la negocierea acordurilor de împrumut.

Totodata, concomitent cu emiterea scrisorii de garantie, între Ministerul finanţelor (in

calitate de garant) şi beneficiarul creditului extern (in calitate de garantat) se incheie o

conventie, prin care se stabilesc cotele procentuale de participare la Fondul de risc pentru

garantii externe şi împrumuturi subsidiare, precum şi obligatiile şi drepturile partilor

contractante.

Fondul de risc pentru garantii externe şi împrumuturi subsidiare se constituie de către

Ministerul Finantelor, se administreaza în regim extrabugetar şi se alimenteaza cu:

sumele datorate de către beneficiarii de credite externe, garantate de stat;

dobânzile bonificate la disponibilitatile acestui fond de către Trezoreria publica;

penalitatile aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor datorate.

împrumuturile externe contractate de statul român, în nume propriu, precum şi cele

garantate de stat se inscriu în Registrul datoriei publice externe, care este instituit legal la

Ministerul Finantelor.

Când situatia o impune, Guvernul analizează oportunitatea şi condiţiile de reeşalonare,

refinanţare şi/sau conversiune a datoriei publice externe şi prezintă propunerile sale

Parlamentului în vederea aprobării.

Revizuirea datoriei publice externe se efectueaza, adesea, atunci când tara debitoare, fie

intâmpina dificultati în respectarea termenelor scadente (datorita insuficientei resurselor

valutare), fie nu are dificultati în onorarea serviciului datoriei publice externe,* dar doreste

sa beneficieze de conjunctura favorabila a pietei de capital (prin rambursarea anticipata a

unor împrumuturi). în practica internationala se utilizeaza următoarele metode de

revizuire a datoriei publice:

reamenajarea sau restructurarea (prin care se modifica scadentarul rambursarilor şi

rata dobânzii în scopul asigurarii conditiilor ca debitorul sa poata achita arieratele

înregistrate);

recapitalizarea sau consolidarea (prin recapitalizare se urmareste angajarea unui nou

împrumut pentru restituirea celui restant, iar consolidarea inseamna a considera

stinsa o datorie anterioara, ramasa neplatita, prin subscrierea unui împrumut nou

pe o perioada mai indelungata);

90

anularea sau „usurarea" datoriei publice (reprezinta metoda de ultima instanta a

revizuirii datoriei, foarte greu acceptata de creditori şi consta în scutirea totala sau

partiala a tarii debitoare de serviciul aferent unor împrumuturi scadente).

Deseori, revizuirea datoriei publice, prin anularea sau „usurarea" datoriei publice, se

efectueaza din ratiuni politice, în scopul cresterii influentei creditorilor în tarile debitoare.

Marimea şi evolutia datoriei publice externe se afla în strânsa dependenta fata de balanta

de plati externe, al carei proiect se elaboreaza de către Ministerul Finantelor, în colaborare

cu Banca naţionala a României.

Executia balantei de plati externe se urmareste de către Banca naţionala a României, care

intocmeste şi transmite, trimestrial, Ministerului finanţelor situatia drepturilor şi

angajamentelor externe ale statului.

Semestrial, Ministerul finanţelor şi Banca naţionala a României prezinta Guvernului

informari cu privire la modul de realizare a prevederilor inscrise în balanta de plati

externe, precum şi propuneri de solutii pentru acoperirea deficitului sau de utilizare a

excedentului din contul curent al acesteia.

Documentele vizând executia balantei de plati externe pentru anul financiar incheiat se

finalizeaza de către Guvern şi se inainteaza, spre aprobare, Parlamentului, până la 30

iunie.

România, cu o datorie publica externa de circa 300 dolari SUA pe locuitor, de

aproximativ 20% în raport cu produsul intern brut şi de circa 80% fata de exporturi, la

finele anului 1997, se numara printre tarile debitoare cu o dezvoltare medie putin

indatorate fata de străinătate.

Aici? Bonurile de tezaur sunt titluri de împrumut, purtatoare de dobânda, la fel ca

obligatiunile şi impreuna fac parte din categoria efectelor publice protejate, prin Codul

Penal, împotriva falsificarii sau contrafacerii. Fiecare bon de tezaur cuprinde denumirea,

emitentul, precizarea sumei de bani stabilita ca unitate valorica a împrumutului, precum şi

alte informatii privind dobânda, termenul de rambursare, eventual numarul de serie şi alte

conditionari din ansamblul carora rezulta ca titlul respectiv dovedeste şi reprezinta o

creanta a detinatorului fata de stat.

în România, potrivit Legii nr. 72/1996 privind finantele publice, Ministerul finanţelor

poate fi autorizat anual, prin legea bugetului de stat, şi cu aprobarea Guvernului, sa emita

bonuri de tezaur, purtatoare de dobânda, şi a caror scadenta nu trebuie sa depaseasca

91

sfârsitul anului bugetar.

Bonurile de tezaur se pun în circulatie prin Banca naţionala a României, având la baza o

conventie incheiata de aceasta cu Ministerul Finantelor. Totalul bonurilor de tezaur şi a

altor instrumente specifice, aflate în circulatie, nu trebuie sa depaseasca 8% din volumul

total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat. De asemenea, emiterea bonurilor de tezaur

şi a altor instrumente specifice se efectueaza numai în primele zece luni ale exercitiului

bugetar, iar retragerea lor trebuie să se faca fără a depăşi anul financiar în care au fost

emise.

92

CAPITOLUL 10

RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

Elemente de analiză:

Resurse financiare;

Structura resurselor financiare publice;

Clasificarea resurselor financiare publice;

Resursele financiare - definiţii, aspecte generale, clarificări terminologice:

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat (Văcărel, 2001)

Provenienţă: PIB şi importuri.

Destinaţii: consum, formare brută a capitalului, exporturi.

Resursele financiare naţionale: resurse financiare publice + resursele

întreprinderilor publice şi private + resursele organizaţiilor fără scop lucrativ +

resursele populaţiei.

Resursele financiare publice: resursele administraţiei centrale de stat + resursele

locale + resursele asigurărilor sociale de stat + resursele instituţiilor cu caracter

autonom

Structura resurselor financiare publice - clasificări:

I. Din punct de vedere al conţinutului economic:

I.1. Prelevările cu caracter obligatoriu:

Impozite.

Taxe.

Contribuţii.

I.2. Resurse de trezorerie (pentru acoperirea temporară a deficitelor curente ale

bugetului de stat, bugetelor locale şi bugetului de asigurări sociale, pentru acoperirea

golurilor de casă şi a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale)

I.3. Împrumuturi publice

I.4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire, nerecomandabilă pe termen

mediu şi lung . O creştere a inflaţiei determină creşterea resurselor fiscale (cresc

încasările din impozitele pe venit şi din impozitele indirecte, determinând o

93

diminuare relativă a obligaţiilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte

datoria publică, în situaţia în care rata dobânzii la împrumuturi este sub nivelul

inflaţiei.

II. Din punct de vedere al ritmicităţii încasării la buget distingem

II.1. Resurse ordinare,curente: venituri fiscale, nefiscale, cotizaţii, etc.

II.2. Resurse extraordinare: împrumuturi de stat, transferuri, ajutoare, donaţii,

emisiunea bănească fără acoperire, valorificarea unor bunuri ale statului.

III. Conform structurii organizatorice a statelor

1. În statele de tip federal: resurse ale bugetului federal, ale statelor membre, locale.

2. În statele de tip unitar: resurse ale bugetului central, ale bugetelor locale.

IV. În funcţie de provenienţă:

Interne

Externe: împrumuturi de la organisme financiare internaţionale, bănci străine sau

guverne ale altor ţări, transferuri externe nerambursabile, etc.

Evoluţia resurselor publice – comparaţii internaţionale (Văcărel,2003):

Cea mai mare parte a resurselor publice din ţările cu economie de piaţă sunt

rezultatul procesului de redistribuire al PIB.

Veniturile curente ale ţărilor OECD, reprezintă aprox.1/3 din PIB.

Ponderea cea mai mare din resursele publice o deţin veniturile fiscale (impozitul pe

venitul persoanelor fizice şi cel al persoanelor juridice), impozitele indirecte, taxe

vamale, taxe de timbru şi de înregistrare.

Veniturile fiscale (% din PIB) se situează între 19% (Canada) şi 43% (Olanda şi

Belgia) pentru ţările dezvoltate şi între 1% şi 25% în ţările în curs de dezvoltare. În

România în 2000 – 27,5%.

Veniturile nefiscale (de la întreprinderile şi instituţiile publice) au un nivel redus –

aprox. 4%.

Impozitele constituie principalul canal de procurare a veniturilor publice.

Impozitele , taxele şi contribuţiile pentru A.S reprezintă aprox. 9/10 din veniturile

curente în ţările foarte dezvoltate.

94

Veniturile curente cresc mai rapid decât PIB dar mai lent decât cheltuielile publice,

de aici apelul la resursele extraordinare.

În România: ponderea veniturilor în bugetul general consolidat a evoluat de la 38%

din PIB în 1990 la 31% în 2000, din care veniturile fiscale au reprezentat 35% din

PIB în 1990 şi 29% în 2000. Gradul de fiscalitate sub 30 %.

Din veniturile fiscale cea mai mare parte o reprezintă veniturile indirecte (68%) cu

TVA reprezentând 41% din acestea, în timp ce veniturile directe au reprezentat

26%, în 2000, reprezentând o inversare a accentului către impozitele indirecte (în

1994 - impozite directe 51% şi impozite indirecte 42% din veniturile bugetului de

stat)

95

CAPITOLUL 11

IMPOZITE: GENERALITĂŢI

Elemente de analiză:

Elementele impozitului.

Principiile impozitării.

Aşezarea şi perceperea impozitelor

Clasificarea impozitelor.

Impozitele - definiţie, aspecte generale:

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea

persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor

publice.

Prelevarea are următoarele caracteristici:

1. este obligatorie - plata impozitelor este o sarcină impusă tuturor persoanelor

fizice şi juridice care posedă o anumită sursă de venit. Dreptul de a introduce

impozite îl are Parlamentul şi organele de stat locale.

2. este cu titlu definitiv, nerambursabil

3. este fără contraprestaţie directă din partea statului - în schimbul prelevării,

plătitorii nu pot solicita statului un contraservicu de valoare egală sau apropiată.

Caracteristica esenţială a evoluţiei impozitelor după cel de-al doilea război mondial

este creşterea continuă atât în mărime absolută cât şi în mărime relativă.

Creşterea s-a realizat prin:

1. creşterea numărului de plătitori;

2. prin extinderea bazei de impunere;

3. majorarea cotelor de impunere.

Elementele impozitului:

1. SUBIECTUL IMPOZITULUI (CONTRIBUABILUL) - persoana fizică sau juridică

obligată prin lege la plata acestuia. (Impozit pe salariu - muncitor, funcţionar,

profesor, la impozitul pe profit - firma respectivă, etc.). Chiar dacă impozitul este

vărsat la stat de către o altă persoană (cum ar fi patronul în cazul impozitului pe

salariu) subiectul impozitului este tot salariatul respectiv.

96

2. SUPORTĂTORUL (DESTINATARUL) IMPOZITULUI- persoana care suportă

efectiv impozitul

3. OBIECTUL IMPUNERII - materia supusă impunerii (ex. venitul, averea, profitul,

salariul - pentru impozitele directe şi produsul vândut, serviciul prestat, bunul importat

- pentru impozitele indirecte). Pentru exprimarea dimensiunii acestuia se folosesc

anumite unităţi de măsură (numite unităţi de impunere) - moneda pentru impozitul

pe venit - metrul pătrat de suprafaţă utilă pentru impozitul pe clădiri - hectarul la

impozitul funciar - bucata - litru - kg la taxele de consumaţie.

4. SURSA IMPOZITULUI - din ce se plăteşte impozitul: venit (obiectul coincide cu

sursa) sau avere (impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe seama averii

respective).

5. COTA IMPOZITULUI - reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere (în

sumă fixă sau cote procentuale proporţionale, progresive sau regresive)

6. TERMENUL DE PLATĂ - data până la care trebuie achitat.

7. ASIETA (MOD DE AŞEZARE) – totalitatea măsurilor permise de lege luate de

organele fiscale pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei

impozabile, determinarea impozitului datorat statului.

Principiile impunerii:

1. Principii de echitate, dreptate, fiscală :

Stabilirea minimului neimpozabil - în cazul impozitelor directe - legiferarea

scutirii de impozit a unui venit minim.

Sarcina fiscală - stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui

plătitor, cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face

obiectul impunerii, ca şi a situaţiei personale a acestuia.

La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie

stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale.

Impunerea să fie generală – cuprinzând toate categoriile sociale, care

realizează venituri sau care au o anumită avere.

Cota de impunere- impunerea în sume fixe (capitaţie) şi în cote procentuale

proporţionale –aceeaşi cotă indiferent de mărimea obiectului impozabil,

regresive – impozitele indirecte – ponderea impozitului indirect în venitul

cumpărătorului este invers proporţională cu veniturile sale, progresive – cota

creşte pe măsura creşterii materiei impozabile, sub forma cotelor progresive

97

simple – aceaşi cotă de impozit asupra întregii materii impozabile aparţinând

contribuabilului şi sub forma cotelor progresive compuse - se divide materia

impozabilă în mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă este stabilită o altă

cotă de impozit.

2. Principii de politică financiară

Randament fiscal ridicat

a) Impozitul trebuie să aibe caracter universal - trebuie să fie plătit de toate

persoanele care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă aceeaşi avere.

Toată materia impozabilă trebuie să fie supusă impozitului

b) Trebuie să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi

din materia impozabilă.

c) Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi

perceperea trebuie să fie cât mai redus posibil.

Stabilitate - randamentul trebuie să fie constant o perioadă lungă de timp a

ciclului economic

Elasticitatea - trebuie ca acesta să fie permanent adaptabil necesităţilor de

venituri ale statului

3. Principii de politică economică:

Procurarea de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice

Folosirea ca instrument de promovare a unor ramuri economice

Reducerea, stimularea producţiei sau a consumului unor mărfuri

Extinderea exportului şi restrângerea importului

4. Principii social-politice: partide, categorii sociale, produse cu consecinţe dăunătoare

Clasificarea impozitelor

A. În funcţie de trăsăturile de fond şi de formă:

1. Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/şi juridice,

în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere şi se

percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă,

în cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi

98

persoană.

Pe baza criteriilor care stau la baza aşezarii impozitelor directe, acestea se grupează

în:

a) impozite reale (obiective, pe produs), care:

o se stabilesc în legătură cu deţinerea unor obiecte materiale (cum sunt

pamântul, clădirile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia

personală a subiectului impozitului;

o au cunoscut o largă aplicabilitate în perioada capitalismului premonopolist,

dar ele se practică şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de

clădiri, exploatărilor agricole;

o în această categorie se includ:

o impozitul funciar;

o impozitul pe clădiri;

o impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere;

o impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.

b) impozite personale (subiective), care:

o se aşează asupra veniturilor sau averii avându-se în vedere şi situaţia

personală a subiectului impozitului;

o în această categorie se includ:

o impozitele pe veniturile persoanelor fizice;

o impozitele pe veniturile societăţilor de capital;

o impozitele pe averea propriu-zisă;

o impozitele pe circulaţia averii;

o impozitele pe sporul de avere.

2. Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi al prestării unor

servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianţi sau prestatori

de servicii şi suportate de către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile.

În cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei

persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora.

În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în:

o taxe de consumaţie;

99

o venituri care provin de la monopolurile fiscale;

o taxe vamale;

o taxe de timbru şi de înregistrare.

B. Obiectul asupra cărora se aşează:

1. Impozite pe venit;

2. Impozite pe avere;

3. Impozite pe consum (sau pe cheltuieli).

C. Scopul urmărit de stat prin introducerea lor:

1. Impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării de venituri necesare

acoperirii cheltuielilor statului (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de

consumaţie etc.).

2. Impozite de ordine, introduse de stat în scopul limitării unei activităţi anume sau în

vederea realizării unor obiective nefiscale cum sunt, de exemplu, introducerea unor

accize ridicate asupra consumului de alcool şi tutun sau utilizarea unor taxe vamale

antidumping în scopul limitării importului anumitor mărfuri ce au preţ de dumping.

D. Frecvenţa cu care se realizează - percep la buget:

1. Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regulă, anual),

fiind înscrise în cadrul fiecărui buget public.

2. Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situaţii excepţionale (cum ar

fi, de pildă, în situaţii de criză şi război) şi se percep o singură dată, motiv pentru care

ele nu sunt înscrise în bugetul public.

E. Instituţia care le administrează:

1. în statele de tip federal

1. impozite federale;

2. impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau

provinciilor membre ale federaţiilor;

3. impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau

judeţelor, ale municipiilor, oraşelor şi comunelor.

100

2. în statele de tip unitar:

1. impozite ale administraţiei centrale de stat;

2. impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.

CAPITOLUL 11

IMPOZITELE DIRECTE

Elemente de analiză:

Caracteristicile impozitelor directe .

Impozitele reale.

Impozitele personale.

Caracterizare generală

In decursul timpului, impozitele directe au evoluat o dată cu dezvoltarea economiei,

ele stabilindu-se pe diferite obiecte materiale, genuri de activităţi, pe venituri sau pe

averi.

Sunt individualizate.

Constituie cea mai veche formă de impunere. în primele decenii ale secolului al XX-

lea, impozitele aşezate pe obiecte, materiale şi genuri de activităţi (adică impozitele

de tip real) au fost înlocuite treptat cu impozitele stabilite pe diferite venituri

(salarii, profit, renta) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică cu impozite de

tip personal.

Începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, datorită creşterii continue a

cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat de stat prin introducerea

impozitelor personale nu a fost suficient pentru acoperirea acestora, astfel încât s-a

recurs şi la impunerea indirectă.

Deoarece impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcţie de mărimea

venitului sau a averii şi au termene de plată stabilite şi cunoscute în anticipaţie, ele

sunt preferabile faţă de impozitele indirecte.

avantaje:

101

o constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp şi pe care se

poate baza la anumite intervale de timp;

o îndeplinesc obiective de justiţie fiscală, deoarece sunt exonerate

veniturile necesare minimului de existenţă;

o se calculează şi se percep relativ uşor.

dezavantaje:

o nu sunt agreabile plătitorilor;

o se apreciază că nu sunt productive, deoarece conducerile statelor nu

ar avea interes să devină nepopulare, prin creşterea acestor impozite;

o pot genera abuzuri în ceea ce priveşte aşezarea şi încasarea

impozitelor.

Impozitele directe pot fi reale şi personale.

Impozitele reale

Impozitele reale au fost larg utilizate în perioada capitalismului ascendent.

În primele stadii de dezvoltare a capitalismului, când pamântul reprezenta principalul mijloc

de producţie, în anumite ţări europene a fost introdus impozitul funciar (pe pamânt).

Mărimea acestui impozit se stabilea pe baza unor criterii ca, de exemplu:

o numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pamântului;

o suprafaţa terenurilor cultivate;

o calitatea terenurilor cultivate;

o mărimea arenzii;

o preţul pământului etc.

Utilizarea acestor criterii, în stabilirea impozitului funciar, nu permitea stabilirea reală şi

corectă a capacităţii de plată a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere numai

unii dintre factorii care influenţau nivelul producţiei agricole. De aceea, un pas important

în stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar l-a reprezentat introducerea

cadastrului.

Cadastrul reprezintă atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate,

cu precizarea veniturilor pe care le produc, cât şi registrele în care figureaza înscrişi

contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora se stabileau impozitele directe. Cadastrul

102

este, de fapt, starea civilă a terenurilor şi a fost folosit nu numai pentru impozitul funciar,

ci şi pentru alte impozite denumite cadastrale.

În afară de pamânt, impozitul real s-a calculat şi pentru clădiri în funcţie de destinatia lor

(locuinţe, magazine, birouri etc.).

Stabilirea impozitului pe clădiri avea la bază, de asemenea, anumite criterii, cum sunt:

o numărul şi destinaţia camerelor;

o suprafaţa construită;

o numărul uşilor, ferestrelor şi al coşurilor;

o suprafaţa curţii;

o mărimea chiriei etc.

Utilizarea acestor criterii nu asigură o imagine clară asupra mărimii obiectului impozabil,

iar impunerea devenea inechitabilă, datorită dezvoltării manufacturilor, a fabricilor, a

comerţului şi a altor activităţi libere, numărul meşteşugarilor, fabricanţilor, comercianţilor

şi liber-profesioniştilor a crescut. Pentru impunerea acestora, a fost instituit impozitul pe

activităţile industriale, comerciale şi profesiile libere, care avea la baza stabilirii lui, de

asemenea, anumite criterii de ordin exterior, ca de exemplu:

o mărimea localităţii în care se desfăşurau aceste activităţi;

o natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ cu ridicata, comerţ cu

amanuntul etc.);

o mărimea capitalului;

o numărul lucrătorilor;

o capacitatea de producţie;

o forta motrice folosită etc.

Nici acest impozit nu era aşezat în funcţie de capacitatea contributivă a plătitorului şi nu

asigura echitate fiscală.

Dezvoltarea industriei şi comerţului a generat extinderea relaţiilor de credit, a activităţii

bancare şi a comerţului cu hârtii de valoare. în aceste condiţii a apărut o categorie de

persoane care s-a ocupat cu plasarea propriilor capitaluri băneşti în operaţii speculative,

iar pentru impunerea acestora s-a introdus impozitul pe capitaluri băneşti. Acest impozit se

stabilea fie pe baza sumei dobânzilor pe care debitorul le platea pentru capitalul luat cu

împrumut, fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul

acordat cu împrumut.

Şi acest impozit a avut un randament fiscal scăzut, deoarece atât debitorul cât şi creditorul

103

nu erau interesaţi să informeze corect organele fiscale despre relaţiile de credit existente

între ei, pentru a se sustrage de la obligaţiile de plată.

Unele impozite de tip real se practică şi în prezent într-o serie se ţări în curs de dezvoltare

(în special exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real).

Impozitele personale

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, în

diverse ţări s-a trecut de la impozitul de tip real la cel de tip personal.

Spre deosebire de cele reale, impozitele personale privesc în mod direct persoana

contribuabilului.

Înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală se datorează mai multor cauze, astfel:

o în primul rând, muncitorii din perioada capitalismului ascendent fiind

lipsiti de proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri mobiliare nu

puteau fi supuşi la plata impozitelor reale; în schimb ei suportau greul

impozitelor indirecte;

o în al doilea rând, trecerea la impozitele personale a devenit o

necesitate, deoarece impozitele indirecte erau tot mai greu de suportat

de cei cu venituri mici.

Drept urmare, s-a recurs la o anumita diferenţiere a sarcinii fiscale, în funcţie de mărimea

veniturilor sau a averii şi de situaţia personală a fiecărui plătitor, ceea ce a marcat, de fapt,

trecerea la sistemul impozitelor personale.

Impozitele personale se întâlnesc sub forma:

o impozitelor pe venit;

o impozitelor pe avere.

Impozitul pe venit

Forma de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit, au fost introduse în perioada

când s-a înregistrat o diferenţiere suficientă a veniturilor realizate de diferite categorii

sociale. Practic, introducerea acestor impozite a fost posibilă când muncitorii şi

funcţionarii realizau venituri sub forma salariilor, când industriaşii, comercianţii şi

bancherii realizau venituri sub forma profitului, iar proprietarii funciari sub forma rentei.

104

În calitate de subiecte ale impozitului pe venit apar atât persoanele fizice, cât şi cele

juridice care realizează venituri din diferite surse.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa

într-un anumit stat, precum şi persoanele nerezidente care realizează venituri din surse

aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.

De la plata impozitului pe venit sunt scutiţi, frecvent, suveranii şi familiile regale,

diplomaţii străini acreditati în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii,

instituţiile publice şi persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului

neimpozabil.

Obiectul impozabil îl reprezintă veniturile obţinute din industrie, agricultura, comerţ,

bănci, asigurări, profesii libere etc. de către proprietari, întreprinzatori, mici meşteşugari,

muncitori, funcţionari, liber-profesionişti.

Venitul impozabil reprezintă suma care rămâne după ce se efectuează anumite

scăzăminte din venitul brut, cum sunt:

o cheltuielile de producţie;

o sumele prelevate la fondul de amortizare şi la cel de rezervă;

o primele de asigurare plătite;

o dobânzile plătite pentru creditele primite;

o cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi şomaj, precum şi la

casele de pensii;

o pierderile provocate de calamităţi naturale etc.

De regulă, impozitul pe venit este o impunere individuală, fiind aşezat pe fiecare persoană

care a realizat venituri. Exista şi situaţii când veniturile se obţin în comun de mai multe

persoane şi nu pot fi individualizate (cum ar fi de pildă impozitul agricol).

În aceste situaţii, impozitul de plată se stabileşte fie cu luarea în considerare a unor factori

sociali (starea civilă a plătitorului de impozit, vârsta, numărul persoanelor aflate în

întreţinerea sa etc.) fie fără să se ţină cont de aceştia.

În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile

persoanelor fizice, şi anume:

105

1. sistemul impunerii separate care presupune fie o impunere diferenţiată

pentru fiecare categorie de venit în funcţie de natura acestuia, fie

instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul

obţinut dintr-o anumită sursă;

2. sistemul impunerii globale care presupune cumularea tuturor

veniturilor realizate de o persoana fizică, indiferent de sursa de

provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit.

Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai des întâlnită, ea

utilizându-se în ţări ca: SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie, Ungaria,

România ş.a.

Pentru stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se utilizeaza cote

proporţionale sau progresive. Cea mai frecvent utilizată este impunerea în cote progresive pe

tranşe de venit. Astfel, în SUA se utilizează două cote de impozit, respectiv 15% pentru cei

care realizează venituri între 2.001-30.000 dolari şi 28% pentru cei cu venituri mai mari de

30.000 dolari.

În Japonia nivelul progresivităţii ajunge până la 50%, iar în Australia până la 60%.

De regulă, impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte anual, pe baza

declaraţiei de impunere întocmite de subiectul impozitului. După stabilirea impozitului

datorat statului, acesta se înregistrează în debitul contribuabilului în registrul de rol. De

regulă, încasarea impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii, dobânzi, rente ş.a. se

realizează prin stopaj la sursă, iar impozitul asupra celorlalte venituri se încasează direct

de la contribuabili.

În România, veniturile persoanelor fizice se impozitează global pe baza Ordonanţei

Guvernului nr. 73/1999.

Se supun impozitului pe venit următoarele categorii de venituri:

o Veniturile din salarii;

o Veniturile din activităţi independente;

o Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor;

o Veniturile din dividende şi dobânzi;

o Alte venituri.

Nu sunt impozabile şi nu se impoziteaza următoarele:

o Ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din

bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale,

106

bugetele locale şi din alte fonduri publice, precum şi cele de aceeaşi natură primite de

la terţe persoane, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de

munca, de maternitate şi pentru concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă

de până la 2 ani, care sunt venituri de natură salarială;

o Sumele încasate din asigurări de bunuri, de accidente, de risc profesional şi din altele

similare, primite drept compensaţie pentru paguba suportată;

o Sumele primite drept despăgubiri pentru pagubele suportate ca urmare a

calamităţilor naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau de deces, produse

ca urmare a unor acţiuni militare, conform legii;

o Sumele fixe de îngrijire pentru pensionarii care au fost încadraţi în gradul I de

invaliditate, precum şi pensiile de orice fel;

o Contravaloarea cupoanelor ce reprezintă bonuri de valoare care se acordă cu titlu

gratuit persoanelor fizice conform dispoziţiilor legale în materie;

o Contravaloarea echipamentelor tehnice, echipamentului individual de protecţie şi de

lucru, alimentaţiei de protecţie, medicamentelor şi materiilor igienico-sanitare, ce se

acordă potrivit legislaţiei în vigoare;

o Sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizări sau mecenat;

o Alocaţia individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masa, suportată

integral de angajator şi hrana acordată potrivit dispoziţiilor legale;

o Veniturile obţinute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra

bunurilor imobile şi mobile corporale din patrimoniul personal, exclusiv cele obţinute

din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare şi părţilor sociale;

o Sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de natura celor de transport, cazare,

indemnizaţiei sau diurnelor acordate pe perioada delegării şi detaşării în altă

localitate (în ţară şi în străinatate), precum şi cazul deplasării (în cadrul localităţii), în

interesul serviciului, inclusiv sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de mutare

în interesul serviciului;

o Drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen

redus, studentii şi elevii militari ai instituţiilor de învăţământ militare şi civile;

o Bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau

perfecţionare profesională în cadru instituţionalizat;

o Sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire sau donaţie;

o Veniturile din agricultură şi silvicultură.

107

Impozitul anual se calculează prin aplicarea asupra venitului anual global impozabil a

unui barem anual de impunere, care se actualizează semestrial prin Hotărârea Guvernului,

în funcţie de indicele de inflaţie realizat pe 6 luni, comunicat de Comisia Naţională pentru

Statistică.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Impunerea profitului realizat de persoanele juridice este determinată de organizarea

acestora ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capital.

În cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent ca în

cazul impunerii veniturilor persoanelor fizice, deoarece este greu de realizat o demarcaţie

precisă între averea fiecăreia din persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective.

În cazul societăţilor de capital se poate efectua o demarcaţie precisă între averea personală

a acţionarilor şi patrimoniul societăţii, iar acţionarii răspund pentru actele şi faptele

societăţii numai în limitele părţii de capital pe care o deţin.

Deoarece profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor (sub

formă de dividende) cât şi la dispoziţia societăţii (pentru constituirea unor fonduri), putem

vorbi de:

o profitul societăţii inainte de repartizare;

o profitul repartizat acţionarilor sub forma de dividende;

o profitul rămas la dispoziţia societăţii.

Aceasta repartizare a profitului permite luarea în considerare a mai multor modalităţi de

impunere a veniturilor realizate de societăţile de capital, şi anume:

o o primă modalitate constă în impunerea iniţială a profitului total obţinut şi apoi,

separat, profitul repartizat acţionarilor sub forma de dividende (acest sistem,

considerat clasic, se practică în: SUA, Olanda, Belgia, Luxemburg, Elveţia, Suedia);

o o a doua modalitate constă în aceea că se impun numai dividendele, în timp ce

partea de profit lăsată la dispoziţia societăţii de capital este scutită de impozit;

o a treia modalitate presupune numai impunerea părţii din profit care rămâne la

dispoziţia societăţii de capital, dividendele repartizate acţionarilor nefiind

impozitate;

o a patra modalitate presupune impunerea separată mai intâi a dividendelor

repartizate acţionarilor şi apoi a părţii din profit rămase la dispoziţia societăţii de

capital.

108

Pentru stabilirea venitului impozabil din venitul brut se scad:

o cheltuielile de producţie;

o dobânzile plătite;

o prelevările la fondul de rezervă şi la alte fonduri speciale permise de

lege etc.

În ceea ce priveşte impozitarea propriu-zisă a profitului net obţinut de societăţile de

capital, practica fiscală internaţionala permite evidenţierea următoarelor situaţii:

o diferenţierea cotelor de impunere în funcţie de proprietarul

capitalului social (întreprinderi de stat de interes naţional sau local,

societăţi private, societăţi cu capital străin);

o diferenţierea cotelor de impunere în funcţie de natura activităţilor din

care se obţine profitul (aceasta situaţie se întâlneşte în Franţa,

Germania, Ucraina, Bulgaria şi România);

o stabilirea nivelului cotelor de impunere în funcţie de cifra de afaceri a

societăţilor comerciale (în Marea Britanie);

o utilizarea unor cote de impozit diferite, după cum impozitul este un

venit al bugetului de stat (federal) sau al bugetelor locale (aceasta

situaţie se întâlneşte în Rusia, Norvegia, Portugalia, Finlanda etc.);

o utilizarea unei singure cote de impunere (de exemplu în Polonia şi

Ungaria – 40%, Australia şi Belgia – 39%, Danemarca – 38%, Italia –

36%, Spania şi Olanda – 35%, Romania, 16% etc.).

în România, după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor juridice care

realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările

intervenite în derularea reformei economice şi sociale.

În categoria plătitorilor impozitului de profit, potrivit legislaţiei în vigoare, se includ

următoarele persoane juridice şi fizice (contribuabili):

o persoanele juridice române pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă, atât

în România, cât şi din străinatate; în această categorie de contribuabili se cuprind:

regiile autonome, indiferent de subordonare;

societăţile comerciale, indiferent de forma de proprietate şi de forma

juridică de organizare, inclusiv cele cu participare de capital străin

sau cu capital integral străin;

109

societăţile agricole;

organizaţiile cooperatiste;

instituţiile financiare şi de credit;

alte persoane juridice române.

o persoanele juridice străine care desfăşoara activităţi printr-un sediu permanent în

România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu permanent, cum ar fi:

companiile, organizaţiile, fundaţiile, trusturile sau alte entităţi similare.

o persoanele juridice şi fizice străine, atunci când participă, în baza unui contract de

asociere, la realizarea de activităţi în scopul obţinerii de profit;

o persoanele juridice şi fizice române, partenere într-un contract de asociere care nu

dă naştere unei persoane juridice, pentru profitul realizat, caz în care impozitul

datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana

juridică;

o instituţiile publice, pentru veniturile extrabugetare obţinute din activităţi

economice în condiţiile legii.

De la plata impozitului pe profit sunt exceptate:

o trezoreria statului, pentru operaţiunile din fondurile publice derulate prin contul

general al trezoreriei;

o instituţiile publice, pentru fondurile publice constituite potrivit legii finanţelor

publice;

o unităţile economice, fără personalitate juridică, ale organizaţiilor de nevăzători, de

invalizi şi ale asociaţiilor persoanelor cu handicap;

o persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţiile, fundaţiile, cultele religioase,

organizaţiile sindicale, partidele politice ş.a..), care obţin venituri din cotizaţii,

contribuţii băneşti, donaţii, sponsorizări, dobânzile şi dividendele obţinute din

plasarea disponibilităţilor rezultate din asemenea venituri şi din alte venituri de

aceeasi natură;

o fundaţiile testamentare;

o cooperativele care funcţioneaza ca unităţi protejate, special organizate, potrivit legii;

o instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate provizoriu,

potrivit legii, pentru veniturile realizate în activitatea de invatamânt, cu conditia

utilizarii acestora pentru baza tehnico-materiala;

110

o asociatiile de proprietari, constituite ca persoane juridice, pentru veniturile obţinute

din activităţi economice, care sunt utilizate pentru îmbunătăţirea confortului şi a

eficienţei cladirilor, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune.

o in cazul Bancii Naţionale a României, cota de impozit pe profit este de 80% şi se aplică

asupra veniturilor rămase după scăderea cheltuielilor deductibile şi a fondului de

rezervă;

o se impozitează cu o cotă de 10% orice majorare a capitalului social efectuată prin

încorporarea rezervelor precum şi a profiturilor, cu excepţia rezervelor legale şi a

diferenţelor favorabile din reevaluarea patrimoniului;

o contribuabilii care au realizat venituri în valută, din export, şi încasarea acestora are loc

printr-un cont bancar din România, plătesc o cotă de impozit de 5% pentru partea din

profitul impozabil care corespunde ponderii acestor venituri în totalul veniturilor

realizate de contribuabil.

Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile contribuabilului şi

cheltuielile aferente acestor venituri realizate cu excepţia cheltuielilor nedeductibile.

Veniturile contribuabilului reprezintă sumele sau valorile încasate ori de încasat şi includ:

o veniturile din exploatare, respectiv veniturile din vânzarea produselor,

lucrărilor executate şi serviciilor prestate, din producţia stocată, din

producţia de imobilizări, din subvenţii de exploatare, precum şi alte

venituri din exploatarea curentă;

o veniturile financiare, respectiv veniturile din participaţii, din alte

imobilizări financiare, din creanţe imobilizate, din titluri de

plasament, din diferenţe de curs valutar, din dobânzi, din sconturi

obţinute, creanţe imobilizate şi alte venituri financiare;

o veniturile excepţionale, încasate din operaţiuni de gestiune, din

operaţiuni de capital (despăgubiri, penalităţi încasate, venituri din

cedarea activelor, cote-părţi de subvenţii pentru investiţii virate la

rezultatul exerciţiului) şi alte venituri excepţionale.

La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul numai cheltuielile care contribuie direct

la realizarea veniturilor şi care se regăsesc în costul produselor şi serviciilor.

111

Cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor reprezintă sumele sau valorile plătite ori

de plătit, şi includ:

o cheltuielile de exploatare, respectiv cheltuielile cu materiile prime, cu

materialele şi mărfurile, cheltuielile cu lucrările şi serviciile executate de terţi,

cheltuielile cu personalul, cheltuielile cu impozitele, taxele şi vărsămintele

asimilate, alte cheltuieli de exploatare;

o cheltuielile financiare, respectiv cheltuielile privind titlurile de plasament

cedate, cheltuielile din diferenţele de curs valutar, cheltuielile cu dobânzile,

pierderile din creanţele legate de participaţii, alte cheltuieli financiare;

o cheltuielile exceptionale, respectiv cheltuielile privind operaţiunile de capital şi

cele privind operaţiunile de gestiune.

Pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt considerate deductibile dacă

sunt aferente realizării profitului şi în limitele prevederilor legale. dacă o cheltuială este

aferenta mai multor activităţi, ea se repartizează pe fiecare activitate în parte proporţional

cu veniturile realizate de fiecare din aceste activităţi.

Exista, însă, anumite cheltuieli, expres prevăzute de lege, care nu sunt deductibile, cum

sunt:

o cheltuielile cu impozitul pe profit, inclusiv cele reprezentând diferente din anii

precedenti, precum şi impozitele platite în străinătate;

o impozitele cu retinere la sursa, platite în numele persoanelor fizice şi juridice

nerezidente, pentru veniturile realizate în România;

o amenzile, confiscarile, majorarile de întârziere şi penalităţile datorate către

autorităţile române, altele decât cele prevăzute în contractele economice;

o amenzile, penalităţile sau majorările datorate către autorităţi străine sau în cadrul

contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente în România;

o cheltuielile de protocol care depăşesc limita de 1% aplicată asupra diferenţei

rezultate dintre totalul veniturilor şi cheltuielilor aferente, inclusiv accizele, mai

puţin cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol înregistrate în

cursul anului;

o cheltuielile cu diurna care depăşesc limitele legale stabilite pentru instituţiile

publice;

112

o sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor peste limita legală, cu

excepţia celor create de bănci în limita a 2% din soldul creditelor acordate şi a

fondului de rezervă potrivit Legii bancare nr. 58/1998, a rezervelor tehnice ale

societăţilor de asigurare şi reasigurare create conform reglementărilor în vigoare,

precum şi a fondului de rezervă, în limita a 5% din profitul contabil anual, până

când acesta va atinge a cincea parte din capitalul social subscris sau varsat;

o sumele pentru constituirea provizioanelor peste limitele legale;

o sumele care depăşesc limitele cheltuielilor considerate deductibile, potrivit legii

bugetare anuale;

o cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau

degradate şi neimputabile, precum şi pentru activele corporale pentru care nu au

fost încheiate contracte de asigurare, taxa pe valoarea adaugată aferentă acestor

cheltuieli, taxa pe valoarea adaugată aferentă bunurilor, altele decât cele din

producţia proprie, acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, precum

şi taxa pe valoarea adaugată nedeductibila, aferentă cheltuielilor care depăşesc

limitele prevăzute de lege;

o cheltuielile de asigurare care nu privesc activele corporale şi necorporale ale

contribuabilului, inclusiv asigurările de viaţa ale personalului angajat;

o orice cheltuieli făcute în favoarea acţionarilor sau asociatilor, inclusiv dobânzile

plătite în cazul contractelor civile, în situaţia în care nu sunt impozitate la persoana

fizică;

o sumele angajate la nivelul contractului de asociere în participaţiune în favoarea

partenerului contractual, sub forma unor sume fixe sau cote procentuale raportate

la venit, altele decât cele rezultate pe baza decontului întocmit;

o cheltuielile de conducere şi cheltuielile de administrare, înregistrate de un sediu

permanent care apartine unei persoane fizice sau juridice straine, indiferent dacă s-

au efectuat în statul în care se afla sediul permanent sau în alta parte, care depasesc

10% din salariile impozabile ale sediului permanent din România;

o cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu indeplinesc,

potrivit Legii contabilitatii nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, condiţiile de

document justificativ;

o cheltuielile de sponsorizare peste limitele prevăzute de normele legale în vigoare;

113

o cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor altele decât cele acordate de bănci

şi de alte persoane juridice autorizate potrivit legii, care depăşesc dobânzile active

medii ale băncilor, comunicate de Banca Naţională a României;

o cheltuielile cu serviciile, inclusiv de management sau consultanţă, în situaţia în care

nu sunt justificate de un contract scris şi pentru care nu pot fi verificate prestatorii

în legătură cu natura acestora;

o cheltuielile determinate de diferenţele nefavorabile de valoare ale titlurilor de

participare înregistrate la societatea la care se deţin participaţiile, cu excepţia celor

determinate de vânzarea-cumpararea acestora.

Impozitul pe profit se calculează lunar şi cumulat de la începutul anului calendaristic prin

aplicarea cotelor de impozit, legal stabilite, asupra profitului impozabil.

Dacă, în cursul anului, în anumite luni se înregistreaza pierderi şi, ulterior, profit,

pierderea se recuperează din profitul realizat în următoarele luni. dacă se înregistreaza o

pierdere anuala, aceasta se recupereaza din profitul obţinut în următorii 5 ani, iar

pierderea fiscala , datorata divizarii sau fuziunii contribuabililor (persoane juridice), nu se

recupereaza.

Impozitul pe profit se plateste trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni din

trimestrul următor, cu exceptia Bancii Naţionale a României şi a societăţilor bancare care

efectueaza plăţi lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se

calculeaza impozitul.

Contribuabilii, cu excepţia Bancii Naţionale a României şi societăţilor bancare, au

obligaţia să plătească în contul impozitului pe profit pentru trimestrul IV, până la data de

25 ianuarie inclusiv a anului următor, o sumă egală cu impozitul calculat şi evidenţiat pe

lunile octombrie şi noiembrie, iar pentru luna decembrie adauga o sumă echivalentă cu

impozitul calculat pentru luna noiembrie. Ulterior, se efectuează regularizarea pe baza

datelor din bilanţul contabil, până la termenul prevazut pentru depunerea bilanţului

contabil.

În cursul anului fiscal, contribuabilii sunt obligati sa depuna declaratia de impunere până

la termenul de plata al impozitului inclusiv, urmând ca după definitivarea impozitului pe

profit, pe baza datelor din bilantul contabil anual, sa depuna declaratia de impunere

pentru anul fiscal expirat până la termenul prevazut pentru depunerea bilantului contabil.

Dacă organul fiscal apreciaza ca impozitul pe profit nu a fost corect determinat, îl

recalculeaza şi îl comunică, în scris, contribuabilului. Contribuabilul este obligat să

plătească impozitul pe profit comunicat de către organul fiscal, prin înştiinţare de plată.

114

Dacă impozitul pe profit, recalculat, este considerat prea mare, sarcina probării acestui

fapt revine, exclusiv, contribuabilului.

De asemenea, organul fiscal determină impozitul pe profit şi în cazul contribuabililor care

fie nu au completat declaraţia de impunere, fie nu au furnizat informaţiile necesare pentru

a determina obligaţia fiscală.

Plata impozitului pe profit se face în lei. În situaţiile în care încasarea veniturilor de către

beneficiarii de venit se face în valută, plata impozitului, a eventualelor majorari de

întârziere şi a amenzilor se efectuează în lei proveniţi din schimbul valutar la cursul în

vigoare la data plăţii.

Pentru neplata la termen a impozitului pe profit, contribuabilul este obligat la plata

majorărilor de întârziere, pentru suma respectivă, pe perioada cuprinsă între termenul de

plată şi data la care obligaţia fiscală este efectuată. De asemenea, majorări, de acest fel,

sunt plătite şi de organul fiscal pentru sumele platite în plus, ca impozite, de către

contribuabili şi nerestituite în termenul legal.

Constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor, precum şi a majorărilor de

întârziere aferente se efectuează de organele fiscale din subordinea Direcţiilor generale ale

finanţelor publice şi controlului financiar de stat.

În afară de majorări se pot aplica şi amenzi contravenţionale, executarea silită, iar în

cazuri de abateri grave se aplică pedepse penale.

115

CAPITOLUL 13

IMPOZITELE INDIRECTE

Elemente de analiză:

Taxe de consumaţie;

Monopolurile fiscale;

Taxe vamale;

Taxe;

Impozitele indirecte definiţii, aspecte generale, clasificări, clarificări

terminologice

Au fost introduse începând cu deceniul trei al sec.XX.

se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor;

se încasează de la toate persoanele care cumpără mărfuri şi servicii, indiferent de

veniturile, averea sau situaţia personală a acestora;

se stabilesc în cote proporţionale asupra preţului mărfurilor supuse vânzării şi

serviciilor sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora;

au un caracter regresiv;

au un caracter inechitabil, deoarece nu prevăd venit minim neimpozabil sau

facilităţi în cazul celor care au copii sau persoane în întreţinere;

nu există o concordanţă între plătitorul acestora la buget şi suportatorul lor; se

plătesc la bugetul public de producători, comercianţi, dar sunt suportate de către

consumatori, fiind incluse în preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor ;

utilizarea lor conduce la scăderea nivelului de trai al populaţiei;

mărimea lor este necunoscută de consumatori, fiind inclusă în preţuri sau tarife;

manifestă sensibilitate ridicată faţă de conjunctura economică (de pildă, când o

economie are o evolutie ascendenta, impozitele indirecte pot avea un randament

fiscal ridicat şi invers în situaţia de recesiune economică);

116

perceperea lor este comodă şi reclamă un cost relativ redus.

în ţările dezvoltate, aportul impozitelor indirecte la resursele bugetare publice este

mai mic decât cel al impozitelor directe;

în ţările în curs de dezvoltare, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a

impozitelor directe, datorită nivelului mediu scăzut al veniturilor şi averii realizate

şi deţinute de majoritatea populaţiei acestor ţări.

forme:

1. taxe de consumaţie;

2. monopoluri fiscale;

3. taxe vamale;

4. alte taxe;

.

1.Taxele de consumaţie

reprezintă, cel mai important impozit indirect.

sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor şi

serviciilor realizate în interiorul ţării care percepe impozitul.

se percep asupra mărfurilor de larg consum.

pot fi:

1. taxe generale pe vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor,

indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie;

2. taxe speciale de consumaţie, care se aplică numai asupra unor categorii de

mărfuri sau servicii.

1.1.Taxele generale pe vânzări

Taxele generale pe vânzări apar sub forma impozitului pe cifra de afaceri.

În funcţie de unitatea economică la care se încasează (unitatea producătoare, unitatea

comerţului cu ridicata sau cu amănuntul), impozitul pe cifra de afaceri apare sub forma

de:

117

o impozit cumulativ;

o impozit pe cifra de afaceri.

Impozitul cumulativ - utilizat o anumită perioadă în Olanda, Germania etc. s-a aplicat

mărfurilor la toate verigile pe la care au trecut din momentul ieşirii lor din producţie şi

până ajungeau la consumator. Cu cât o marfa trecea prin mai multe verigi, cu atât se

plătea statului un impozit mai mare.

Impozitul pe cifra de afaceri, apare sub forma de:

a. impozit pe cifra de afaceri brută - se determină prin aplicarea cotei de impunere asupra

întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile precedente;

Inconveniente:

o utilizarea lui conduce la o stratificare de impozit, la perceperea de impozit la

impozit;

o are ca efect concentrarea producţiei, unităţile economice integrate evitând

plata impozitului la verigile intermediare;

o este lipsit de transparenţă, adică nu se cunoaşte precis cât s-a platit la buget

de la producător la consumatorul final.

o nu are caracter neutru în privinţa schimburilor economice internaţionale.

b. impozit pe cifra de afaceri netă: se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de

vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adaugate de către fiecare

participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Acest impozit este

cunoscut şi sub denumirea: Taxa pe valoarea adaugată (T.V.A.).

Caracteristici:

are un caracter universal, deoarece se aplică tuturor mărfurilor şi serviciilor

din economie;

asigură o buna transparenţă, deoarece fiecare plătitor cunoaşte exact care

este mărimea impozitului şi a obligaţiei de plată ce-i revine;

are un randament fiscal ridicat, deoarece este perceput la fiecare tranzacţie

cu produse şi servicii;

asigura neutralitatea.

taxa pe valoarea adaugată se aplică operaţiunilor cu plată, precum şi asupra

celor asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către

persoanele fizice şi juridice, în mod obişnuit sau ocazional, cum sunt:

118

livrarile de bunuri mobile, executările de lucrări şi prestările de

servicii efectuate în cadrul exercitarii activitatii profesionale;

transferul proprietatii bunurilor imobiliare între agentii economici,

între acestia şi instituţii sau persoane fizice;

importul de bunuri şi servicii.

Livrarile de bunuri mobile corporale sunt considerate a fi:

o operatiunile de vânzare obişnuite;

o schimbul reciproc de bunuri (barterul) – care este interpretat ca fiind

constituit din două livrări separate, ce se impoziteaza distinct.

Operaţiunile asimilate livrărilor şi prestărilor de servicii sunt cele care vizează:

o vânzarea cu plata în rate sau închirierea bunurilor pe baza unui contract cu

clauza transferării proprietăţii asupra acestora după plata ultimei rate sau la

o anumită dată;

o preluarea de către agenţii economici a unor bunuri în vederea folosirii sub

orice forma, în scop personal sau pentru a fi puse la dispoziţia altor persoane

fizice sau juridice în mod gratuit.

 În categoria bunurilor imobiliare, în sensul T.V.A., se includ:

o toate construcţiile imobiliare prin natura lor, cum sunt: locuinţele, vilele,

construcţiile industriale, comerciale, agricole sau cele destinate exercitării

altor activităţi;

o terenurile;

o bunurile mobile care nu pot fi detaşate fără a fi deteriorate sau fără a

antrena deteriorarea imobilelor înseşi (instalaţii de forţă, cazane montate în

subsoluri tehnice, conducte etc.).

prestările de servicii impozabile sunt realizate pe baza de contract în scopul obţinerii de

profit. În sensul T.V.A., prin prestare de servicii impozabile se întelege orice activitate

desfăşurata de o persoana fizica sau juridica şi care nu reprezintă transfer al dreptului de

proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile. În categoria prestărilor de servicii

impozabile se includ, printre altele:

o lucrările de construcţii-montaj;

o transportul de persoane şi mărfuri;

119

o serviciile de poştă şi telecomunicaţii;

o închirierea de bunuri mobile sau imobile;

o operaţiunile de comision şi intermediere;

o reparaţiile de orice natură;

o cesiunea unor bunuri mobile necorporale, cum sunt: drepturile de autor, de

brevete şi licenţe, titlurile de participare, mărcile de fabrică şi de comerţ;

o operaţiunile de consulting, publicitate, expertizare ş.a..

Importurile de bunuri şi servicii impozabile sunt cele pentru care se datorează şi taxele

vamale, potrivit Regulamentului vamal de import al României, indiferent dacă bunurile

sau serviciile au fost introduse în ţară pentru producţie, investiţii, comercializare sau uz

personal. De asemenea, în această categorie se includ şi materiile prime, materialele şi

subansamblele scutite de taxe vamale, dar folosite în continuare pentru obţinerea de

produse destinate schimbului sau consumului propriu al agenţilor economici.

SCUTIRI DE TAXA PE VALOAREA ADAUGATĂ:

a) spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare, şi operaţiunile strâns legate de

acestea, desfăşurate de unităţi autorizate pentru astfel de activităţi, indiferent de forma de

organizare şi de titularul dreptului de proprietate, respectiv: spitale, sanatorii, centre de

sanatate rurale sau urbane, dispensare, cabinete şi laboratoare medicale, centre de

ingrijire medicala şi de diagnostic, statii de salvare şi alte unităţi autorizate să desfăşoare

astfel de activităţi, precum şi cantinele organizate pe lângă aceste unităţi. Sunt de asemenea

scutite serviciile de cazare, masa şi tratament prestate cumulat de către persoane

impozabile autorizate care îşi desfăşoara activitatea în staţiuni balneoclimaterice şi a căror

contravaloare este decontată pe baza de bilete de tratament, precum şi serviciile funerare

prestate de unităţile sanitare.

b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către tehnicienii dentari,

precum şi livrarea de proteze dentare efectuata de către stomatologi şi de către tehnicienii

dentari, indiferent de forma de organizare şi de titularul dreptului de proprietate;

c) prestările de îngrijire şi supraveghere la domiciliu a persoanelor efectuate de personal

specializat, cu exercitarea profesiunilor medicale şi paramedicale;

d) livrarile de organe, de sange şi de lapte uman;

120

e) activitatea de învăţământ prevăzută la art. 15 alin. (5) din Legea învăţământului nr.

84/1995, republicată, cu modificările ulterioare, desfăşurată de unităţile autorizate de

Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi care sunt cuprinse în sistemul naţional de învăţământ,

precum şi achiziţionarea de către acestea de documentaţie tehnică şi materiale de

construcţii destinate învăţământului de stat şi particular, precum şi de aparatură, utilaje,

publicaţii şi dotări pentru procesul didactic. Sunt de asemenea scutite cantinele organizate

pe lângă unităţile cuprinse în sistemul naţional de învăţământ autorizate de Ministerul

Educaţiei şi Cercetării;

f) prestările de servicii şi livrarile de bunuri strâns legate de asistenţa şi protecţia socială

efectuate de instituţiile publice, instituţiile de interes public, sau de alte organisme

recunoscute ca având caracter social;

g) prestările de servicii şi livrarile de bunuri strans legate de protectia copiilor şi tinerilor,

efectuate de instituţiile publice, instituţiile de interes public sau de alte organisme

recunoscute ca avand caracter social;

h) prestările de servicii şi livrarile de bunuri furnizate membrilor în interesul lor colectiv,

în schimbul unei cotizaţii fixate conform statutului, de organizaţii fără scop patrimonial ce

au obiective de natură politică, sindicală, religioasă, patriotică, filozofică, filantropică sau

civică, precum şi obiective de reprezentare a intereselor membrilor lor, în condiţiile în care

această scutire nu provoacă distorsiuni de concurenţă;

i) serviciile ce au strânsă legătură cu practicarea sportului sau a educaţiei fizice prestate de

organizaţii fără scop patrimonial în beneficiul persoanelor care practică sportul sau

educaţia fizică;

j) prestări de servicii culturale şi livrarile de bunuri legate nemijlocit de acestea, efectuate

de instituţii publice;

k) prestările de servicii şi livrările de bunuri efectuate de unităţi ale caror operaţiuni sunt

scutite conform lit. a), e), f), g), h), i) şi j) cu ocazia manifestărilor destinate să le aducă

sprijin financiar şi organizate în profitul lor exclusiv, cu condiţia ca aceste scutiri să nu

producă distorsiuni concurenţiale.

l) realizarea şi difuzarea programelor de radio şi televiziune, cu excepţia celor de

publicitate;

121

m) vânzarea de filme sau licenţe de filme destinate difuzarii prin televiziune, cu excepţia

celor de publicitate;

n) transportul bolnavilor sau răniţilor cu vehicule special amenajate şi autorizate în acest

sens.

o) activităţile de cercetare-dezvoltare şi inovare pentru realizarea programelor,

subprogramelor, proiectelor şi temelor componente ale Programului naţional de cercetare

ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, precum şi acţiunile cuprinse în acestea, în baza

Ordonanţei Guvernului nr. 25/1995 privind reglementarea organizării şi finanţării

activităţii de cercetare-dezvoltare, cu modificările ulterioare, aprobată prin Legea nr.

51/1996, sau ale Planului naţional de cercetare-dezvoltare şi inovare prevazut în

Ordonanţa Guvernului nr. 8/1997, aprobată prin Legea nr. 95/1998. Sunt de asemenea

scutite activităţile de cercetare-dezvoltare şi inovare finanţate în parteneriat internaţional,

regional şi bilateral;

p) livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii efectuate de producătorii agricoli

individuali;

r) următoarele operaţiuni bancare şi financiare:

acordarea de credite, inclusiv acordarea de împrumuturi de asociaţii/acţionarii

societăţilor comerciale în vederea asigurării resurselor financiare ale societăţii,

precum şi acordarea de împrumuturi de către orice persoană fizică sau juridică în

condiţiile prevăzute la art. 100 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru

accelerarea reformei economice, cu modificările ulterioare;

operaţiunile prevăzute la art. 8 din Legea bancară nr.58/1998, cu modificările

ulterioare, efectuate de băncile, persoane juridice române, sucursalele din România

ale băncilor persoane juridice străine, organisme financiar-bancare internaţionale,

casele de economii, casele de ajutor reciproc, cooperativele de credit şi alte societăţi

de credit, casele de schimb valutar precum şi alte persoane juridice autorizate să

desfăşoare activităţi bancare, cu excepţia următoarelor operaţiuni: operaţiunile de

leasing financiar, închirierea de casete de siguranţa, tranzacţii în cont propriu sau

în contul clienţilor cu metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea şi/sau

pietre preţioase, expertizare de studii de fezabilitate, acordarea de consultanţă,

evaluări de patrimoniu;

122

operaţiunile specifice efectuate de Banca Naţionala a României, reglementate în

mod expres prin Legea nr.101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României,

cu modificările ulterioare. Nu sunt scutite de taxa pe valoarea adaugată achiziţiile

de aur, argint, alte metale şi pietre pretioase efectuate de Banca Naţionala a

României de la persoane impozabile înregistrate ca plătitori de taxa pe valoarea

adaugată.

operaţiunile de investiţii financiare, de intermediere financiară, operaţiunile cu

valori mobiliare sau instrumente financiare derivate, inclusiv cele cu valori

mobiliare care nu sunt tranzacţionate pe piaţa de capital, precum şi operaţiunile cu

alte instrumente financiare;

intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de

acesta;

s) gestiunea fondurilor comune de plasament şi a fondurilor comune de creanţă efectuate

de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, Fondul Român de Garantare a

Creditelor pentru Întreprinzatorii Privaţi - ş.a.., Fondul de Garantare a Creditului Rural -

ş.a.., Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii

ş.a.., precum şi de alte organisme constituite în acest scop;

ş) operaţiunile de asigurare şi de reasigurare, precum şi prestările de servicii aferente

acestor operaţiuni efectuate de intermediarii în operaţiuni de asigurare;

t) activităţile de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc efectuate de Compania

Naţională "Loteria Română" - ş.a.. şi contribuabilii autorizati de Comisia de coordonare,

avizare şi atestare a jocurilor de noroc;

ţ) livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii realizate cu deţinuţi de unităţile din

sistemul penitenciar;

u) lucrările de construcţii, amenajări, reparaţii şi întreţinere executate pentru monumente

comemorative ale combatanţilor, eroilor, victimelor de război şi ale Revoluţiei din

decembrie 1989, precum şi pentru muzee, case memoriale, monumente istorice şi de

arhitectură;

123

v). încasările din taxele de intrare la castele, muzee, târguri şi expoziţii, grădini zoologice şi

botanice, biblioteci, precum şi operaţiunile care intră în sfera de aplicare a impozitului pe

spectacole;

x) editarea, tiparirea ăi/sau vânzarea de manuale şcolare şi/sau de cărţi, exclusiv activitatea

de publicitate;

y) livrările de proteze de orice fel, accesorii ale acestora, precum şi de produse ortopedice;

w) valorificarea obiectelor şi veşmintelor de cult, tipãrirea cărţilor de cult, teologice sau cu

conţinut bisericesc, necesare practicării cultului, precum şi a celor asimilate obiectelor de

cult, potrivit art. 1 din Legea nr.103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase

pentru producerea obiectelor de cult;

z) Sunt scutite de taxa pe valoarea adaugată activităţile persoanelor impozabile cu venituri

din operaţiuni taxabile declarate, sau după caz realizate anual, de până la 1,5 miliarde lei

inclusiv. În situaţia realizării unor venituri superioare plafonului de impozitare de 1,5

miliarde lei în cursul unui an fiscal, persoanele impozabile au obligaţia să solicite

înregistrarea ca plătitori de taxa pe valoarea adaugată în conformitate cu prevederile

legale în vigoare. După înscrierea ca plătitori de taxa pe valoarea adaugată, persoanele

impozabile respective nu mai beneficiază de scutire chiar dacă ulterior realizează venituri

inferioare plafonului de 1,5 miliarde lei. Persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de

taxa pe valoarea adaugată, care în anul 2001 au realizat venituri din operaţiuni taxabile

sub plafonul de 1,5 miliarde lei, pot solicita scoaterea din evidenţă ca plătitori de taxa pe

valoarea adaugată, în condiţiile stabilite prin normele de aplicare a prezentei legi, etc.

SCUTIRI LA IMPORTURI:

a) bunurile importate destinate comercializării în regim duty-free,

precum şi prin magazinele pentru servirea în exclusivitate a reprezentanţelor

diplomatice şi a personalului acestora;

b) bunurile introduse în ţară de călători sau alte persoane fizice cu domiciliul în ţară

sau în străinătate, în condiţiile şi în limitele stabilite prin hotãrâre a Guvernului,

potrivit regimului vamal aplicabil persoanelor fizice;

124

c) reparaţiile şi transformările la nave şi aeronave româneşti în străinătate, precum

şi carburanţii şi alte bunuri, aprovizionate din străinătate, destinate utilizării pe

nave şi/sau aeronave;

d) importul de bunuri a caror livrare de către persoane impozabile este scutită de

taxa pe valoarea adaugată în interiorul ţării. Acelaşi regim se aplică pentru

serviciile efectuate de prestatori cu sediul sau cu domiciliul în străinătate pentru

care locul prestării se consideră a fi în România potrivit prevederilor art.7;

e) licenţe de filme şi programe, drepturi de transmisie, abonamente la agenţii de ştiri

externe şi altele de această natură, destinate activităţii de radio şi televiziune;

f) importul de bunuri primite în mod gratuit cu titlu de ajutoare sau donaţii

destinate unor scopuri cu caracter umanitar, social, filantropic, religios, de

apărare a sănătăţii, cultural, artistic, educativ, ştiinţific, sportiv, de protecţie şi

ameliorare a mediului, de protecţie şi conservare a monumentelor istorice şi de

arhitectură şi importurile de bunuri finanţate direct din împrumuturi

nerambursabile, acordate României de organisme internaţionale, de guverne

străine şi/sau de organizaţii nonprofit şi de caritate, în condiţii stabilite prin

normele de aplicare a prezentei legi;

g) importul următoarelor bunuri: mostrele fără valoare comercială, materialele

publicitare şi de documentare, bunurile de origine română, bunurile străine care

potrivit legii devin proprietatea statului, bunurile reparate în străinătate sau

bunurile care le înlocuiesc pe cele necorespunzatoare calitativ, returnate

partenerilor externi în perioada de garanţie, bunurile care se înapoiaza în ţară ca

urmare a unei expedieri eronate, echipamentele pentru protecţia mediului stabilite

prin hotărâre a Guvernului,

SCUTIRI PENTRU EXPORTURI SAU ALTE OPERAŢIUNI SIMILARE ŞI PENTRU

TRANSPORTUL INTERNAŢIONAL:

a) exportul de bunuri, transportul şi prestările de servicii legate direct de exportul

bunurilor, precum şi bunurile comercializate prin magazinele duty-free;

b) transportul internaţional de persoane în şi din străinătate, precum şi prestările de

servicii legate direct de acesta;

125

c) transportul de marfă şi de persoane, în şi din porturile şi aeroporturile din

România, cu nave şi aeronave sub pavilion românesc, comandate de beneficiari

din străinătate;

d) trecerea mijloacelor de transport de mărfuri şi de călători cu mijloace de

transport fluvial specializate, între România şi statele vecine;

e) transportul, prestările de servicii accesorii transportului precum şi alte prestări de

servicii aferente marfurilor din import, şi a caror contravaloare este inclusa în

baza de impozitare conform art.19 alin (1) şi (2);

f) livrările de bunuri destinate utilizarii pe nave şi aeronave, sau încorporarii în nave

şi aeronave, care prestează transporturi internaţionale de persoane şi de mărfuri;

g) prestările de servicii efectuate în aeroporturi aferente aeronavelor în trafic

internaţional, precum şi prestările de servicii efectuate în porturi aferente navelor

de comerţ maritim şi pe fluvii internaţionale;

h) reparaţiile la mijloacele de transport contractate cu beneficiari din străinătate;

i) alte prestări de servicii efectuate de persoane impozabile cu sediul în România,

contractate cu beneficiari din străinătate;

j) prestările de servicii pentru navele aflate în proprietatea companiilor de navigaţie

care îşi desfăşoara activitatea în regimul special maritim sau operate de acestea,

precum şi livrările de nave în întregul lor către aceste companii;

k) livrările de bunuri şi prestările de servicii în favoarea directăa a misiunilor

diplomatice şi oficiilor consulare, precum şi a personalului acestora, pe baza de

reciprocitate; livrările de bunuri şi prestările de servicii în favoarea directăa a

reprezentanţelor internaţionale interguvernamentale acreditate în România,

precum şi a personalului acestora ;

l) bunurile cumpărate din expoziţiile organizate în România, precum şi din reţeaua

comercială, expediate sau transportate în străinătate de către cumpărătorul care

nu are domiciliul sau sediul în România;

126

m) livrarile de bunuri şi prestările de servicii finanţate din ajutoare sau împrumuturi

nerambursabile acordate de guverne străine, de organisme internaţionale şi de

organizaţii nonprofit şi de caritate din străinătate şi din ţară, inclusiv din donaţii

ale persoanelor fizice;

n) construcţia, extinderea, reabilitarea şi consolidarea lacasurilor de cult religios.

o) livrările de utilaje, echipamente şi prestările de servicii legate nemijlocit de

operaţiunile petroliere, realizate de titularii acordurilor petroliere persoane

juridice străine în baza Legii petrolului nr. 134/1995;

p) livrarile de utilaje, echipamente şi prestările de servicii aferente obiectivului de

investitii "Dezvoltarea şi modernizarea Aeroportului internaţional Bucureşsti -

Otopeni".

FAPTUL GENERATOR

Faptul generator al taxei pe valoarea adaugată ia naştere în momentul efectuării livrării de

bunuri şi/sau în momentul prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.

Pentru operaţiunile prevăzute mai jos, faptul generator al taxei pe valoarea adaugată ia

naştere la:

a) data înregistrării declaraţiei vamale, în cazul bunurilor plasate în regim de import;

b) data primirii facturii externe pentru serviciile contractate de persoane impozabile din

România cu prestatori cu sediul sau domiciliul în străinătate, pentru care locul prestării se

consideră a fi în România;

c) data plăţii prestatorului extern în cazul plăţilor efectuate fără factura pentru serviciile

contractate de persoane impozabile din România cu prestatori cu sediul sau domiciliul în

străinătate, pentru care locul prestării se consideră a fi în România;

d) data la care bunurile aflate într-un regim vamal suspensiv sunt plasate în regim de

import;

127

e) data stabilirii debitului pe bază de factură pentru prestările de servicii care dau loc la

decontări sau plăţi succesive, acestea fiind considerate că au fost efectuate în momentul

expirării perioadelor aferente acestor decontări sau plăţi ;

f) data vânzării bunurilor către beneficiari, în cazul operaţiunilor efectuate prin

intermediari sau prin consignaţie;

g) data emiterii documentelor în care se consemnează preluarea de către persoane

impozabile a unor bunuri achiziţionate sau fabricate de către acestea pentru a fi utilizate în

scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfăşurată de acestea, sau pentru a fi

puse la dispoziţia altor persoane fizice ori juridice în mod gratuit;

h) data documentelor prin care se confirmă prestarea de către persoane impozabile a unor

servicii în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfăşurată de acestea sau

pentru alte persoane fizice ori juridice în mod gratuit;

i) data colectării monedelor din maşina pentru mărfurile vândute prin maşini automate;

j) termenele de plată a ratelor prevăzute în contracte pentru operaţiunile de leasing;

EXIGIBILITATEA TAXEI PE VALOAREA ADAUGATĂ

Exigibilitatea este dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului de taxa pe valoarea

adaugată, la o anumita dată, plata taxei datorate bugetului de stat.

Exigibilitatea ia naştere concomitent cu faptul generator, cu excepţiile prevăzute de

prezenta lege.

Pentru livrarile de bunuri cu plata în rate exigibilitatea taxei pe valoarea adaugată

intervine la data prevăzută pentru plata ratelor.

Exigibilitatea taxei pe valoarea adaugată este anticipată faptului generator atunci când:

a) factura fiscală este emisă înaintea efectuării livrării bunurilor sau prestării

serviciilor ;

b) contravaloarea bunurilor sau a serviciilor se încasează înaintea efectuării livrării

bunurilor sau prestării serviciilor;

128

c) se încasează avansuri, cu excepţia avansurilor acordate pentru:

1. plata importurilor şi a datoriei vamale stabilite potrivit legii;

2. realizarea producţiei destinate exportului;

3. efectuarea de plăţi în contul clientului;

4. livrări de bunuri şi prestări de servicii scutite de taxa pe valoarea

adaugată.

Pentru livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii care se efectuează continuu -

energie electrică, energie termică, gaze naturale, apă, servicii telefonice şi altele

similare- exigibilitatea taxei pe valoarea adaugată intervine la data stabilirii debitului

beneficiarului pe baza de factura fiscală sau alt document legal.

Exigibilitatea taxei pe valoarea adaugată aferentă avansurilor încasate de persoanele

impozabile înregistrate ca plătitori de taxa pe valoarea adaugată care au câştigat

licitaţii pentru efectuarea obiectivelor finanţate din credite acordate de organismele

financiare internaţionale statului român sau garantate de acesta ia naştere la data

facturării situaţiilor de lucrări.

Exigibilitatea taxei pe valoarea adaugată aferentă sumelor constituite drept garanţie

pentru acoperirea eventualelor reclamaţii privind calitatea lucrărilor de construcţii-

montaj ia naştere la data încheierii procesului verbal de recepţie definitivă sau, după

caz, la data încasării sumelor, dacă încasarea este anterioară acestuia.

Exigibilitatea taxei pe valoarea adaugată pentru lucrările imobiliare intervine la data

încasării avansurilor pe bază de situaţii de lucrări, dar antreprenorii pot să opteze

pentru plata taxei pe valoarea adaugată la data livrării, în condiţii stabilite prin

normele de aplicare a prezentei legi.

BAZA DE IMPOZITARE

(1) Baza de impozitare a taxei pe valoarea adaugată este constituită din:

a) pentru livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii, altele decât cele prevăzute la lit.

b)-c), din tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de

129

furnizor sau prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului, sau a unui terţ, inclusiv

subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni, exclusiv taxa pe valoarea adaugată.

b) preţurile de achiziţie sau, în lipsa acestora, preţul de cost determinat la momentul

livrării/prestării;

c) compensaţiile;

(2) Sunt cuprinse în baza de impozitare:

a) impozitele, taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, exclusiv taxa pe valoarea

adaugată;

b) cheltuieli accesorii cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi

asigurare, decontate cumpărătorului sau clientului.

(3) Nu se cuprind în baza de impozitare următoarele:

a) rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de pret acordate de furnizori

direct clientilor în vederea stimulării vânzărilor, în condiţiile prevăzute în contractele

încheiate;

b) penalizările, precum şi sumele reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre

judecătorească definitiva, solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor

contractuale;

c) dobânzile percepute pentru: plăţi cu întârziere, vânzări cu plata în rate, operaţiuni de

leasing;

d) sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care apoi se decontează

acestuia;

e) ambalajele care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără facturare;

(4) Baza de impozitare se reduce corespunzător:

a) în cazul refuzurilor totale sau parţiale privind cantitatea, preţurile sau alte elemente

cuprinse în facturi ori în alte documente legal aprobate, precum şi în cazul retururilor de

pânã la 15% din presa scrisă;

130

b) în situaţia în care reducerile de preţ prevăzute la alin. (3) lit. a) sunt acordate conform

contractelor încheiate după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;

c) în cazul în care cumpărătorii returnează ambalajele în care s-a expediat marfa, pentru

amblajele care circulă prin facturare.

La importul de bunuri

(1) Pentru bunurile importate baza de impozitare este constituită din valoarea în vamă,

determinată potrivit legii, la care se adaugă taxele vamale, comisionul vamal, accizele şi

alte taxe datorate potrivit legii.

(2) Sunt cuprinse în baza de impozitare, în măsura în care nu au fost cuprinse în baza de

impozitare determinată potrivit alin. (1), cheltuieli accesorii cum ar fi: comisioanele,

cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare care intervin după intrarea bunului în tara

până la primul loc de destinaţie a bunurilor.

(3) Prin primul loc de destinaţie se întelege locul care figureaza pe documentul de transport

care însoţeşte bunurile la intrarea în ţară.

COTELE DE IMPOZITARE ŞI CALCULUL TAXEI

(1) în România cota standard a taxei pe valoarea adaugată este de 19% şi se aplica

operaţiunilor impozabile, cu excepţia celor scutite de taxa pe valoarea adaugată.

(2) Cota de taxa pe valoarea adaugată aplicabila este cea în vigoare la data la care ia

naştere faptul generator al taxei pe valoarea adaugată.

(3) Taxa pe valoarea adaugată se calculeaza prin aplicarea cotei standard asupra bazei de

impozitare.

(4) Prin derogare de la prevederile alin. (1), taxa pe valoarea adaugată se calculează prin

aplicarea cotei recalculate, determinată potrivit metodologiei stabilite prin normele de

aplicare a prezentei legi, asupra:

a) sumelor obţinute din vânzarea bunurilor comercializate prin comerţul cu amănuntul -

magazine comerciale, consignaţii, unităţi de alimentaţie publică sau alte unităţi care au

relaţii directe cu populaţia, ale căror preţuri cuprind şi taxa pe valoarea adaugată;

131

b) sumelor obţinute din unele prestări de servicii - transport, poşta, telefon, telegraf şi

altele de aceeaşi natură ale căror tarife practicate cuprind şi taxa pe valoarea adaugată;

c) sumelor obţinute din vânzarea de bunuri pe baza de licitaţie, pe bază de evaluare sau

expertiză, precum şi pentru alte situaţii similare;

d) compensaţiei, pentru transferul dreptului de proprietate a unor bunuri din patrimoniul

persoanelor impozabile în domeniul public, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare

la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Principiul de baza pe care se sprijină sistemul de funcţionare a T.V.A. constă în aceea ca din

taxa facturată pentru bunurile livrate şi serviciile prestate se scade taxa aferentă bunurilor

şi serviciilor prestate sau executate în unităţile proprii destinate realizării operaţiunilor

impozabile. Diferenţa de taxă în plus se prelevă la bugetul de stat, iar diferenţa în minus se

regularizează în condiţiile legii.

Taxa pe valoarea adaugată deductibilă (T.V.A./d) reprezintă taxa înscrisă în facturile

primite pentru bunurile şi serviciile destinate realizării de operaţii impozabile.

Deci,

T.V.A./d = totalul sumelor de T.V.A. din facturile primite

adica

T.V.A./d = valoarea mărfurilor din facturile primite x cota de T.V.A.

Taxa pe valoarea adaugată colectată (T.V.A./c) reprezinta taxa înscrisă distinct în facturile

emise pentru bunurile şi serviciile destinate realizării de operaţii impozabile la intern.

Deci,

T.V.A./c = totalul sumelor de T.V.A. din facturile emise

adica

T.V.A./c = valoarea mărfurilor din facturile emise x cota de T.V.A.

Taxa pe valoarea adaugată de plată (T.V.A./p) reprezintă diferenţa dintre T.V.A./c şi

T.V.A./d.

T.V.A./p se poate determina şi pe baza valorii adaugate (V.A.) cu relaţia:

T.V.A./p = V.A. x cota de T.V.A. = (Mf/FE – Mf/FP) x cota de T.V.A.

132

unde: Mf/FE – valoarea mărfurilor din facturile emise;

Mf/FP – valoarea mărfurilor din facturile primite

Taxa pe valoarea adaugată de încasat (T.V.A./i) reprezintă diferenţa dintre T.V.A./d şi

T.V.A./c.

Deci,

T.V.A./i = T.V.A./d – T.V.A./c

Aceasta situatie se intâlneste mai rar şi apare atunci când valoarea facturilor primite plus

valoarea facturilor emise pentru mărfurile exportate, este mai mare decât valoarea

facturilor emise la intern.

Când întreaga producţie este destinată exportului, T.V.A./d se restituie integral,

realizându-se egalitatea:

T.V.A./d = T.V.A./i

o iar T.V.A./c = 0 şi T.V.A./p = 0.

dacă întreaga producţie a unei unităţi economice constă în realizarea de produse

scutite de la plata T.V.A, T.V.A./d se trece pe costuri, T.V.A./c nu se calculează

şi nu se aplică T.V.A./p şi T.V.A./i.

Plătitorii de T.V.A. sunt obligaţi să depună, sub semnatura persoanelor

autorizate, la organul fiscal competent, o declaraţie de înregistrare fiscală, în

termen de 15 zile de la data eliberarii certificatului de inmatriculare, a

autorizaţiei de funcţionare sau a actului de constituire, după caz.

De asemenea, în caz de încetare a activităţii, plătitorii T.V.A. sunt obligaţi să

solicite organului fiscal competent scoaterea din evidenţă ca plătitor de T.V.A.

1.2.ACCIZE

Reglementări legislative: -Ordonanţa 27-2000, 158-2001, 3-2003, Legea 553-2002, Codul

fiscal 

Sunt incluse în preţul de vânzare a mărfurilor importate sau produse şi vândute în

interiorul ţării şi apreciate că nu sunt de strictă necesitate în consumul populaţiei.

Unii economişti consideră că accizele sunt impozite indirecte pe lux şi vicii.

133

Spre deosebire de T.V.A., care se percepe la vânzarea tuturor mărfurilor, accizele

sunt taxe de consumaţie care se percep asupra produselor ce se consumă în cantităţi

mari şi care nu pot fi înlocuite, de cumpărători, cu altele.

Prin urmare, accizele au un randament fiscal ridicat şi se instituie asupra unor

produse de larg consum, cum sunt: alcoolul etilic alimentar, berea, ţuica şi

rachiurile naturale, vinurile şi orice alte produse destinate industriei alimentare şi

consumului care conţin alcoole etilic alimentar, cafeaua, produsele din tutun, unele

confecţii din blănuri naturale cu excepţia celor din iepure, oaie şi capra, articole de

cristal, mobilierul sculptat, articolele de parfumerie şi toaleta, cărţile de joc,

bijuteriile din metale preţioase (exclusiv verighetele de aur), produsele petroliere,

gazul metan sau gazul de sondă, benzina, motorina ş.a..

Accizele se datorează bugetului de stat într-o singură fază a circuitului economic,

respectiv de către producători sau achizitori. Ele se calculează fie în sumă fixă pe

unitatea de masură, fie pe baza unor cote procentuale proporţionale aplicate asupra

preţului de vânzare.

Nivelul cotelor utilizate pentru determinarea accizelor diferă de la o ţară la alta şi

de la un produs la altul.

Dupa decembrie 1989, în România, regimul accizelor a fost stabilit prin Legea nr.

42/1993, când accizele se calculau, în principal, în baza sistemului ad-valorem prin

aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de impozitare. La ţigarete, acciza se

calcula în sumă fixă pe unitatea de măsură.

Datorită unor aspecte negative apărute ca urmare a utilizării sistemului ad-valorem

(fenomene de evaziune fiscală prin subevaluarea bazei de impozitare a băuturilor

alcoolice, comercializarea ilicita a băuturilor alcoolice, concurenţa neloiala între

producătorii de alcool ş.a.) prin Ordonanţa Guvernului nr. 82/1997 s-a trecut la

calcularea accizelor pe baza unei sume fixe stabilite pe unitatea de măsură şi

exprimată în ECU. Acest sistem a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998 şi viza

produse şi grupe de produse ca: alcool, băuturi alcoolice, ţigarete, cafea şi produse

petroliere.

Deşi a reprezentat un pas important în direcţia armonizării legislaţiei fiscale

româneşti cu cea din Uniunea Europeană, sistemul de accize stabilite în ECU pe

134

unitatea de măsură a creat anumite dificultăţi în aplicarea lui. De asemenea, acest

sistem nu a putut contracara extinderea evaziunii fiscale frauduloase astfel ca s-a

înregistrat o scădere considerabilă a veniturilor bugetare provenite din accize.

Drept urmare, de la 1 ianuarie 1999, s-a trecut la:

o stabilirea de accize în lei/U.M. pentru alcool, băuturi alcoolice, vinuri şi

produse de baza de vin, bere, produse din tutun şi cafea;

o actualizarea trimestriala, prin ordin al ministrului finanţelor, a nivelului

accizelor stabilite în lei, în funcţie de evolutia ratei inflaţiei şi a cursului de

schimb valutar pentru alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun şi cafea.

De asemenea, conform Ordonanţei Guvernului nr. 50/1998, pentru a se diminua

evaziunea fiscală şi a uşura activitatea de control a organelor fiscale, privind determinarea

corectă a cuantumului accizelor datorate bugetului de stat, în cazul alcoolului etilic

alimentar, al băuturilor alcoolice şi al oricăror altor produse destinate industriei

alimentare sau consumului, care conţin alcool etilic alimentar, accizele se calculează şi se

datorează o singură dată de către agentul economic producător sau importator.

Accizele se plătesc până la 25 ale lunii următoare, pe baza decontului lunar de

impunere depus la organul financiar până la aceeaşi dată, prin virament sau în

numerar, după caz, în contul bugetului de stat deschis la unităţile teritoriale ale

Trezoreriei Publice.

Sunt scutite de la plata accizelor:

o produsele exportate direct sau prin agenţii economici care îşi desfăşoara

activitatea pe bază de comision;

o mărfurile vândute prin magazinele autorizate să comercializeze mărfuri în

regim duty-free (fără taxe vamale);

o produsele exportate în regim de tranzit sau impozit temporar, atât timp cât

se află în această situaţie;

o bunurile din import provenite din donaţii sau finanţate direct din

împrumuturi nerambursabile, precum şi din programe de cooperare

ştiinţifică şi tehnică, acordate de guverne străine, organisme internaţionale şi

organizaţii nonprofit şi de caritate, instituţiilor de învăţământ şi cultura,

ministerelor, altor organe ale administraţiei publice;

135

o produsele livrate la rezerva de stat şi la rezerva de mobilizare, pe perioada

cât au acest regim;

o alcoolul etilic alimentar, utilizat în producţia de medicamente, de alcool

sanitar şi de oţet alimentar;

o alcool etilic alimentar utilizat în scop medical în spitale şi farmacii.

Neplata la termen a accizelor sau a impozitului la ţiţeiul şi gazele naturale din

producţia internă, se sancţioneaza prin aplicarea unei majorări pentru fiecare zi

întârziere din ziua următoare expirării termenului de plată până în ziua plăţii

inclusiv.

dacă prin controlul efectuat, de către organele de specialitate ale Ministerului

Finanţelor, se constată diferenţe în minus, acestea trebuie plătite în termen de 7 zile

de la data încheierii actului de control, împreună cu majorările de întârziere

aferente.

Daca se constată diferenţe în plus, acestea se compensează cu plăţile ulterioare sau se

restituie la cererea plătitorilor în acelaşi termen.

Toate documentele emise de organele de control ale Ministerului finanţelor

constituie titluri executorii, iar unităţile bancare sunt obligate să le pună în aplicare

fără acceptul plătitorilor.

Stabilirea accizelor ca şi executarea silită a acestora se prescriu după cinci ani.

In ţările Europei Occidentale, hidrocarburilor le este rezervată o impozitare

specifică, făcându-se distincţie între impozitarea acestora şi accizele practicate.

2.Monopolurile fiscale

Monopolul reprezintă dreptul ce şi-l rezervă statul de a produce sau/şi de a vinde anumite

bunuri de consum.

Monopolul fiscal nu este un impozit special, ci o modalitate de percepere a impozitului

indirect şi este egal cu diferenţa dintre preţul de vânzare stabilit de către stat şi costul de

producţie inclusiv profitul întreprinzatorului.

Relaţia de calcul a acestui impozit este:

I = PV – (CP + P) (1)

unde: I – impozitul

136

PV – preţul de vânzare stabilit de către stat

CP – costul de producţie

P – profitul întreprinzatorului

Monopoluri fiscale au fost instituite, de către stat, asupra producţiei şi/sau vânzării unor

mărfuri ca: tutunul, sarea, alcoolul, zahărul, cărţile de joc, chibriturile şi alte produse

specifice.

Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări importante menţionam: Italia

(asupra chibriturilor şi tutunului), Germania (asupra alcoolului şi băuturilor alcoolizate),

Spania (asupra tutunului şi petrolului) şi Tunisia.

În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi:

o depline, când se stabilesc de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra

vânzării cu ridicata şi cu amănuntul;

o parţiale, când se aşează fie numai asupra producţiei şi comerţului cu

ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

În România, monopoluri fiscale se instituie asupra chibriturilor, parţial asupra alcoolului

şi diferitelor produse alcoolice, tutunului, timbrelor fiscale, judiciare şi poştale, Loteriei

naţionale, subsolului ş.a..

Acolo unde se utilizează, monopolurile fiscale deşi aduc venituri importante statului,

afectează veniturile reale ale consumatorilor.

3.Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte ce se percep de către stat asupra importului,

exportului şi tranzitului de mărfuri.

Plătitorii taxelor vamale sunt persoanele fizice şi juridice care au ca activitate importul,

exportul şi tranzitul de mărfuri.

Cele mai frecvent utilizate sunt taxele vamale de import, deoarece alimentează bugetul

statului cu venituri importante, limitează – într-o anumită măsură – importul de mărfuri şi

au un randament fiscal ridicat.

Taxele vamale au un caracter complex şi exercită o mare influenţă asupra competitivităţii

şi schimbului de mărfuri pe plan internaţional.

137

Datorită diversităţii şi complexităţii acestora, taxele vamale se clasifică aşa cum se

prezintă în figura 6.1.

Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra

valorii acestora când trec frontiera ţării importatoare.

Odata cu depunerea documentelor necesare pentru a intra în posesia mărfurilor

importate, importatorul achită şi taxa vamală de import corespunzătoare.

Totodata, taxele vamale de import au fost şi sunt considerate mijloc de protecţie a

economiilor naţionale, deoarece prin aplicarea lor asupra mărfurilor importate, rezultă o

scumpire a acestora si, implicit, se realizează o protecţie a producţiei autohtone de acelaşi

gen.

De regulă, nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul cerere-ofertă din

ţara importatoare şi de politica economică şi fiscală pe care aceasta le promovează. Taxele

vamale de import au un nivel diferit în funcţie de natura mărfurilor care fac obiectul

taxării (mărfuri agro-alimentare, industriale, materii prime, semifabricate, produse finite

ş.a.). De regulă, nivelul taxelor vamale pentru produsele finite importate este superior

nivelului taxelor vamale la materii prime şi semifabricate. Atunci când o ţară nu dispune

de anumite materii prime, ea poate reduce sau chiar elimina taxele vamale pentru importul

acestora.

4.Alte taxe

Principalele trăsături ale taxelor:

o reprezintă plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe

sau instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează

servicii şi rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice;

o subiectul plătitor este determinat în momentul când acesta solicită efectuarea

unei activităţi din partea unui organ sau instituţii publice;

o se datorează numai atunci când are loc o ontraprestaţie din partea organului

de stat.

o au caracter nerambursabil.

o au caracter obligatoriu

138

Subiecţi ai taxelor (plătitori) sunt atât persoanele fizice cât şi cele juridice pentru care se

prestează un serviciu, se întocmesc acte sau se efectuează activităţi supuse taxelor de

timbru.

Principalele categorii de acte sau servicii supuse taxelor de timbru sunt următoarele:

o actele şi serviciile prestate de birourile notariale şi de organele administraţiei

publice cu atribuţii notariale;

o reclamatiile şi memoriile adresate organelor administraţiei publice şi

certificatele de orice fel;

o actele de stare civilă;

o actele de identitate;

o acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti;

o autorizaţiile eliberate de organele administraţiei publice şi autorizaţiile

acordate;

o eliberarea permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare a

autovehiculelor.

Cuantumul taxelor de timbru se stabileşte în funcţie de natura şi complexitatea serviciului

prestat, de valoarea bunurilor sau a drepturilor ce fac obiectul actului taxabil, de

caracterul actelor sau faptelor solicitate. De aceea, în practică, distingem două categorii de

taxe de timbru, şi anume:

o taxe fixe, care se aplică, de regulă, actelor neevaluabile valoric şi se exprimă

în sume absolute;

o taxe procentuale (proporţionale, progresive sau regresive pe tranşe de

valoare), care se aplica „ad-valorem" în cazul actelor evaluabile valoric.

Obiectul taxelor de timbru îl constituie actele şi faptele întocmite sau prestate de instituţii

publice sau alte organe specializate. În funcţie de organele care primesc, întocmesc,

eliberează sau prestează servicii taxabile, taxele de timbru se grupează în:

o taxe de timbru pentru actele şi serviciile notariale;

o taxe judiciare de timbru pentru actele şi faptele cu caracter jurisdicţional; în

literatura de specialitate, referitor la expresia taxa de timbru s-au conturat

două accepţiuni, şi anume:

a) – în sens restrâns (stricto sensu), taxele de timbru sunt acele plăţi

efectuate prin aplicarea de timbre fiscale (practica legislativă a lărgit

139

sensul acestei noţiuni, incluzând în sfera sa şi unele plăţi pentru care

nu există condiţia perceperii lor prin timbre fiscale, aceasta fiind

motivată de dificultăţile de încasare a taxelor de timbru, atunci când

sumele sunt mari);

b) – în sens larg (lato senso), taxele de timbru sunt plăţile referitoare

la timbru, efectuate pentru soluţionarea unor interese legitime ale

persoanelor fizice şi juridice, sau pentru anumite servicii prestate de

către anumite instituţii de drept public.

Initial, taxele de timbru erau definite ca fiind „acele contribuţii, datorate de către particulari,

cu ocazia formării diferitelor acte sau formulări de pretenţiuni în justiţie şi înaintea

autorităţilor publice pentru ca în schimbul achitării lor, să se obţina dreptul de a li se lua în

considerare cererile şi admite prezentarea actelor ca instrumente probatorii".

În prezent, taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate

de diferite organe sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte,

prestează diferite servicii sau rezolvă anumite interese legitime ale părţilor.

Rezultă, din definiţia de mai sus, că taxele de timbru au un echivalent în serviciile prestate

sau lucrările efectuate de către diferite instituţii de drept public, chiar dacă raportul de

echivalenţă exista numai principial (între cuantumul fiecarei taxe şi valoarea economică a

serviciului sau a activităţii aferente nu poate fi un raport de egalitate). De aici rezultă şi

deosebirea dintre taxele de timbru şi impozite (care se percep fără vreun echivalent direct

şi imediat plătitorului), precum şi între taxele de timbru şi preţul mărfurilor, prestările de

servicii etc., care includ cheltuielile de producţie, de circulaţie şi alte elemente de

acumulare bănească şi sunt încasate de toţi agenţii economici care le produc şi execută.

140

CAPITOLUL 14

CHELTUIELILE PUBLICE

Elemente de analiză:

Concept; Criterii de grupare a cheltuielilor publice;

Indicatori privind cheltuielilor publice;

Modele economice cu privire la creşterea cheltuielilor publice.

Definiţii, aspecte generale, clasificări, clarificări terminologice

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor

publicc.

Prin cheltuielile publice statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii considerate

prioritare într-o anumită perioadă de timp sau de un anumit partid politic.

Definiţie: exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat,

pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice pe de alta, cu ocazia repartizării şi utilizării

resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Ele se materializează în plăţi făcute de stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru

achiziţii de bunuri sau servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii

statului cum ar fi:

- servicii publice generale

- acţiuni social-culturale

- întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în acest domeniu

- acţiuni economice, etc.

- Unele din cheltuieli reprezintă un consum definitiv de PIB, reprezentând valoarea plăţilor

pe care le efectuează instituţiile publice sub forma cheltuielilor curente

- Altele reprezintă o avansare de PIB, reprezentând participarea statului la finanţarea

formării brute de capital în sfera porducţiei materiale şi a celei nemateriale.

Cheltuielile publice contemporane se află în forme extrem de diversificate, fiind folosite ca

instrumente de intervenţie.

141

Ele înglobează:

a. cheltuieli efectuate de administraţiile publice centrale de stat, din fonduri bugetare şi

extrabugetare

b. cheltuielile colectivităţilor locale

c. cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat

d. cheltuielile organismelor internaţionale finanţate din resurse publice prelevate de la

membrii acestora.

Cheltuielile publice consolidate:

1. Cheltuielile administraţiei publice centrale:

cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate de la bugetul de stat (din

bugetul guvernului central)

cheltuielile finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor

sociale de stat)

cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate din fonduri speciale.

2. Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare, finanţate

de la bugetele acestor subdiviziuni (bugetele statelor, ale provinciilor şi ale regiunilor

membre ale federaţiei)

3. Cheltuielile colectivităţilor locale, finanţate din bugetele unităţilor administrativ

teritoriale

Suma celor trei formează totalul cheltuielilor publice neconsolidate

Cheltuielile publice consolidate se stabilesc prin scăderea din CPN a Transferurilor între

componentele sistemului de bugete.

4. Cheltuielile autorităţilor supranaţionale.

Având în vedere aceată clasificare trebuie făcută distincţia dintre cheltuieli publice şi

cheltuieli bugetare

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul

instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii socio-culturale, armată, ordine internă şi

siguranţă naţională, cercetare ştiinţifică) acoperite fie de la buget, fie din fondurile

extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute de

acestea ca şi cheltuielile efectuate din fondul trezoreriei publice

Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat,

din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat.

142

Cheltuielile bugetare < Cheltuielile publice

Delimitarea cheltuielilor publice bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva

principii:

a. efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea

nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale.

b. nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au

aprobat aceste sume.

c. efectuarea cheltuielilor este deteminată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai de

constituirea (existenţa) resurselor băneşti.

d. finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau

activităţilor cu caracter bugetar: din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de

stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale.

e. exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia

operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare

publice.

CRITERII DE GRUPARE A CHELTUIELILOR PUBLICE

Motivaţie: cunoaşterea modului în care sunt orientate resursele băneşti ale statului spre

anumite obiective.

Tipuri de clasificaţii:

A. administrativă.

B. economică.

C. funcţională.

D. financiară.

E. în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale.

F. gruparea folosită de organismele ONU.

G. clasificaţii mixte sau combinate.

A.Clasificaţia administrativă

Are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează aceste cheltuieli: ministere,

departamente, agenţii guvernamentale, instituţii publice autonome, unităţi administrativ

teritoriale. Utilă prin identificarea bneficiarilor, dar nu permite comparaţii în timp

datorită modificărilor de structură ale instituţiilor beneficiare.

143

B.Clasificaţia economică

După natura lor, prin prisma conţinutului economic al acţiunilor de finanţat:

cheltuieli curente (de funcţionare)

cheltuieli de capital (de investiţii)

cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative

cheltuieli de transfer.

Cheltuieli curente

Asigură întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice, finanţarea satisfacerii acţiunilor

publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, onorarea unor

angajamente speciale ale statului.

Reprezintă un consum definitiv de PIB şi trebuie reînnoite anual. Reprezintă cea mai mare

parte a cheltuielilor publice.

Cheltuielile de capital (de investiţii)

Pentru achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei

materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,cultură).Dezvoltă patrimoniul public

Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative

Cuprind remunerarea serviciilor, a prestaţiilor, a furniturilor necesare bunei funcţionări a

instituţiilor publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură sau echipamente.

Cheltuielile de transfer

Reprezintă trecerea unei sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane juridice,

unor persoane fizice (şomeri, pensionari) sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Ele

pot avea caracter economic (subvenţii pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,

stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice sau

caracter social (burse, pensii, ajutoare, indemnizaţii definitive) şi fără contraprestaţie.

Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile

C. Clasificaţia funcţională

Foloseşte drept criteriu ramurile, domeniile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate

resusele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor

tranferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata dobânzilor la datoria

publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive.

În România aceste domenii sunt definite de Legea privind finanţele publice astfel:

144

- Domeniul social-învăţământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret şi

sport,refacere şi ocrotire a mediului.

- Domeniul economic-investiţii şi acţiuni de interes public, subvenţii, facilităţi

- Domeniul cercetării-programe prioritare.

- Domeniul finanţării apărării ţării, menţinerii ordinii publice şi siguranţă naţională

- Domeniul finanţării administraţiei publice centrale şi locale.

- Dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuieli determinate de emisiunea şi plasarea

valorilor mobiliare necesare finanţării acestor datorii.

D. Clasificaţia financiară

1. În funcţie de modul în care se efectuează şi de modul în care afectează resursele

financiare publice vom întâlni:

-cheltuieli definitive

- cuprind atât cheltuieli curente cât şi de capital

- se finalizează cu plăţi la scadenţe scurte atenstând lichidarea completă a angajării

statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget.Sunt cuprinse ca posturi distincte

în bugetele publice.

- cheltuieli temporare sau-şi operaţiuni de trezorerie

- sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţ certe.

- sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei (i.e. finanţarea rambursării

împrumuturilor)

- nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică

- cheltuieli virtuale sau posibile.

- cheltuieli pe care statul se angajează să le realizeze în anumite condiţii.

- ex: .garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi, cheltuieli pentru acţiuni sau

obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului.

2. După forma de manifestare pot fi:

- cu sau fără contraprestaţie

au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare definitivă,

fără contraserviciu din partea colectivităţii beneficiare de resurse

publice

145

cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către

stat (dobânzi la împrumuturi acordate, comisioane pentru garanţiile

guvernamentale.

- definitive şi povizorii

nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat

sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de furnizare de

produse sau servicii instituţiilor statului.

- speciale şi globale.

E. Clasificaţia după rolul chltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale

- Cheltuieli reale (negative): cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata anuităţilor,

dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu

armament, etc. Reprezintă un consum definitiv de PIB.

- Cheltuieli economice: investiţii efectuate de stat pentru înfiinţarea de unităţi economice,

dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri. Ele au ca efect

crearea de valoare adăugată şi reprezintă o avansare de PIB.

F. Gruparea folosită de organismele ONU:

Criterii:

a. clasificaţia funcţională

- servicii publice generale, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii

comunale, recreaţie, cultură şi religie, acţiuni economice, alte scopuri.

b. clasificaţia economică

- cheltuieli ce reprezintă un consum final:dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii de

exploatare şi alte transferuri curente.

- formarea brută de capital: investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale,

- achiziţii de terenuri şi active necorporale,

- transferuri de capital

Înscrierea cheltuielilor publice în buget se efectuează conform principiului „cheltuielile

sunt plafoane maxime” deaorece nivelul cheltuielilor aprobate de Parlament poartă

denumirea de credit bugetar.

Suma totală a cheltuielilor efectuate este formată din repartizarea resurselor financiare

interne la care se adaugă intrările de credite externe.

146

La partea de cheltuieli este prevăzut şi deficitul ca diferenţă între totalul cheltuielilor şi

totalul veniturilor.

Calculul deficitului include şi intrările de credite externe, care reprezintă angajamentele

statului faţă de străinătate, pentru partea de cheltuieli neacoperită de resurse interne.

-D.total= - (Da+Crex)

Dt=Deficitul total

Da=Deficitul anului

Crex=Credite externe (intrări)

INDICATORI PRIVIND CHELTUIELILOR PUBLICE

A. NIVELUL

1.Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală

2.Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

calculat în preţuri constante, pentru a exprima efortul financiar real

transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu

ajutorul indicelui PIB deflator, ce măsoară modificarea nivelului general al

preţurilor în anul considerat ,0 sau 1, faţă de anul de bază, pentru preţuri constante

Indicele PIB deflator se calculează cu relaţiile:

0

Cheltuielile reale se calculează cu formulele:

În care:

Indicatorii de mai sus sunt utili doar la efectuarea de analize pe plan intern, neavând nici o

putere de comparaţie internaţională

Pentru comparaţii internaţionale se pot utiliza indicatorii:

3.Ponderea cheltuielilor în PIB

147

4.Cheltuielile publice medii pe un locuitor, în dolari SUA

B. STRUCTURA

Se stabileşte ponderea fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor

publice.

Se urmăreşte în dinamică modificare opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale

statelor

Se pot efectua comparaţii între state cu diferite niveluri de dezvoltare.

Elemente de statistică internaţională:

- în ţările dezvoltate cheltuielile pentru securitate socială şi bunăstare au ponderea cea mai

mare ( între 29% SUA şi 51% SUEDIA)

- educaţia (între 1,8% SUA şi 10,8 % OLANDA)

- sănătate (între 0.3 % SUEDIA şi 19.7 % SUA)

- apărare (2.1 % AUSTRIA şi 15.9 % SUA)

148

C. DINAMICA CHELTUIELILOR PUBLICE

1.Creşterea nominală şi reală a cheltuielilor publice

Pentru dinamica reală se utilizează indicele deflator:

2.Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

3.Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor

149

4.Modificarea structurii cheltuielilor publice

5.Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB.

în care K este coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi

creşterea PIB

6.Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB

-măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB.

Dacă coeficientul de elasticitate este mai mare decât 1- exprimă tendinţa de utilizare într-o

măsură mai mare a PIB, pentru finanţarea cheltuielilor publice-cheltuielile publice sunt

elastice faţă de creşterea PIB.

150

MODELE ECONOMICE CU PRIVIRE LA CREŞTEREA

CHELTUIELILOR PUBLICE

1.MODELELE DEZVOLTĂRII:

MUSGRAVE ŞI ROSTOW

- În stadiile de început ale creşterii şi dezvoltării economice, investiţiile publice ca pondere

în total investiţii erau considerate mari.

- Sectorul public trebuia să asigure infrastructura socială globală, şi investiţiile în resursele

umane.

- Aceste investiţii erau considerate necesare pentru a se realiza trecerea către o etapă mai

dinamică a dezvoltării economice.

- În stadiile de mijloc ale creşterii economice guvernul trebuie să asigure în continuare

realizarea de investiţii dar acestea sunt complementare celor private.

- Şi în continuare statul trebuie să asigure susţinerea unor activităţi deoarece piaţa este

insuficientă şi imperfectă.

- Musgrave susţine că după perioada de dezvoltare, în timp ce investiţiile totale, ca

proporţie PIB cresc, cele publice, ca proporţie în PIB, scad.

- Rostow consideră că în stadiile de maturitate ale dezvoltării economice, marea majoritate

a cheltuielilor publice trebuie să se realizeze în infrastructură, în învăţământ, sănătate şi

asistenţă socială.

2.MODELUL LUI WAGNER:

- Preocuparea lui Wagner (economist german din sec.XIX) a fost să explice partea din PNB

însuşită de sectorul public.

- Explicaţia sa a rămas în economie sub numele de legea lui Wagner enunţată astfel:

„Cauzele interne ale extinderii activităţii statului, şi în principal a activităţilor publice se

pot deduce în parte din caracterul statului şi comuniţăţii, stabilit prin experienţă la

popoarele civilizate aflate în progres (a proiori), iar în altă parte ele rezultă inductiv din

diferite fapte în care iese în evidenţă extinderea acestor activităţi.”

- „Dacă veniturile pe locuitor într-o economie, cresc, mărimea relativă a sectorului public

creşte, de asemenea.”

Bazele formulării legii erau empirice, prin observaţii asupra creşterii sectorului publice

într-o serie de state europene, dar şi în SUA şi Japonia.

151

- Wagner este şi cel care formulează pentru prima oară cu acuitate şi ideea externalităţilor

ca „raţiuni” pentru creşterea cheltuielilor guvernamentale.

- Explică prin elasticitatea cererii în funcţie de venituri şi creşterea cheltuielilor publice

pentru educaţie, recreaţie şi cultură, arătând că la o creştere a veniturilor reale din

economie aceste cheltuieli cresc mai mult decât cresc cheltuielile totale în PIB.

3. MODELUL PEACOCK-WEISEMAN

- Punctul de plecare al analizei celor doi este ipoteza că guvernele trebuie să ţină seama de

dorinţele cetăţenilor lor exprimate sub forma: să nu plătească impozite mai mari dar să

beneficieze de servicii publice sporite. Când decide asupra cheltuielilor publice din bugeet

guvernul urmăreşte îndeaproape reacţia electoraltului la impozitarea aplicată. Ei cred că

există un nivel tolerabil de impozitare care acţionează ca un element de constrângere

asupra comportării guvernului.

- Dacă economia şi veniturile cresc în ritm egal, impozitele cresc, de asemenea, paralel la

cote constante de impunere, ceea ce face posibilă creşterea cheltuielilor publice în ritmul

creşterii PIB.

În perioadele de transformare socială, tendinţa graduală a creşterii cheltuielilor publice

este dereglată, după cum apar perioade de criză economică, care necesită o creştere rapidă

a cheltuielilor publice. O asemenea creştere determină guvernul să mărească nivelurile de

impozitare, care pot fi privite ca acceptabile de electorat în perioade de criză.

- Acesta a fost numit „efectul de transfer”. În perioadele de criză cheltuielile private sunt

transferate cheltuielilor publice.

- În perioada următoare crizei, cheltuielile publice nu vor reveni la nivelul iniţial.Tările

împrumutate în vreme de criză sporesc datoriile pe care le suportă în perioadele

următoare.

- Mai există conform celor doi un efect şi anume „efectul inspecţiei”.Aceştia au sugerat că

acest efect provine din vigilenţa mai mare a electoratului cu privire la problemele sociale în

timpul perioadei de transformare. Astfel, guvernul îşi exprimă scopul programului său de

îmbunătăţire a condiţiilor sociale pe baza percepţiei electoratului faţă de nivelul tolerabil

de impozitare, mai mare decât în perioada anterioară, capabil să finanţeze niveluri înalte

de cheltuieli publice, determinate de scopul de consum al guvernului şi datoriile existente.

- Teoria celor doi poate fi aplicată fenomenului creşterii cheltuielilor publice şi presiunii

fiscale înregistrate în perioade de criză economică, contribuind la explicarea creşterii

presiunii fiscale în perioade de criză.

152

- Analiza creşterii cheltuililor publice se poate efectua pornind de la constatarea tendinţei

de creştere mai rapidă a acestora faţă de ansamblul activităţilor economice exprimate

sintetic prin PIB sau PNB.

- Acest mod de abordare porneşte de la studiul elasticităţii cererii de servicii publice, a

căror mărime este supraunitară, situându-se la categoria bunuri superioare care au

cererea foarte sensibilă la creşterea economică şi creşterea nivelului de viaţă. În aceste

cazuri cheltuilile publice cresc mai repede decât PIB sau PNB.

- Alte analize se bazează pe studiul ofertei de bunuri publice, demonstrând că creşterea

cheltuililor publice nu rezultă din cererea venită de la agenţii privaţi ci din

comportamentul de ofertă al administraţiilor şi decidenţilor politici care să maximizeze

satisfacţia lor în afara arbitrajului eficient al contribuabililor alegători.

153

Legea finanţelor publice

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

Obiectul legii

Art. 1. - (1) Prezenta lege stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind

formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi

responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

(2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi

raportării:

a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor fondurilor speciale;

d) bugetului trezoreriei statului;

e) bugetelor instituţiilor publice autonome;

f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi

ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Definiţii

Art. 2. - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum

urmează:

1. an bugetar - anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul

calendaristic care începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie;

2. angajament bugetar - orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează

fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate;

3. angajament legal - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din

care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice;

4. articol bugetar - subdiviziune a clasificaţiei cheltuielilor bugetare, determinată în funcţie

de caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se concretizează şi care desemnează

154

natura unei cheltuieli, indiferent de acţiunea la care se referă;

5. autorizare bugetară - aprobare dată ordonatorilor de credite de a angaja şi/sau de a

efectua plăţi, într-o perioadă dată, în limita creditelor bugetare aprobate;

6. buget - document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi

cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a

instituţiilor publice;

7. buget general consolidat - ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar,

agregate şi consolidate pentru a forma un întreg;

8. cheltuieli bugetare - sumele aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), în limitele şi

potrivit destinaţiilor stabilite prin bugetele respective;

9. clasificaţie bugetară - gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine

obligatorie şi după criterii unitare;

10. clasificaţie economică - gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic;

11. clasificaţie funcţională - gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a evalua

alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice;

12. contabil - denumire generică pentru persoana şi/sau persoanele care lucrează în

compartimentul financiar-contabil, care verifică documentele justificative şi întocmesc

instrumentele de plată a cheltuielilor efectuate pe seama fondurilor publice;

13. compartimentul financiar-contabil - structură organizatorică din cadrul instituţiei

publice, în care este organizată execuţia bugetară (serviciu, birou, compartiment);

14. credite destinate unor acţiuni multianuale - sume alocate unor programe, proiecte,

subproiecte, obiective şi altele asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un

an şi dau loc la credite de angajament şi credite bugetare;

15. credit de angajament - limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul

exerciţiului bugetar, în limitele aprobate;

16. credit bugetar - sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se

pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în

cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale,

respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni;

17. cofinanţare - finanţarea unui program, proiect, subproiect, obiectiv şi altele asemenea,

parţial prin credite bugetare, parţial prin finanţarea provenită din surse externe;

18. consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete

componente ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a

acestora;

155

19. contribuţie - prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi

juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii;

20. deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un

an bugetar;

21. deschidere de credite bugetare - aprobare comunicată ordonatorului principal de

credite de către Ministerul Finanţelor Publice prin trezoreria statului, în limita căreia se

pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi;

22. donaţie - fonduri băneşti sau bunuri materiale primite de o instituţie publică de la o

persoană juridică sau fizică cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie;

23. excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile bugetare într-

un an bugetar;

24. execuţie bugetară - activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a plăţii

cheltuielilor aprobate prin buget;

25. execuţia de casă a bugetului - complex de operaţiuni care se referă la încasarea

veniturilor şi plata cheltuielilor bugetare;

26. exerciţiu bugetar - perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă,

se execută şi se raportează bugetul;

27. fonduri publice - sume alocate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2);

28. fonduri speciale - venituri publice constituite prin legi speciale prin care se stabilesc şi

destinaţiile acestora;

29. impozit - prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de

către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;

30. instituţii publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia

Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte

autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea

acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora;

31. lege bugetară anuală - lege care prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar

veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar;

32. lege de rectificare - lege care modifică în cursul exerciţiului bugetar legea bugetară

anuală;

33. lichidarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa

angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile

de exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste

operaţiunile respective;

156

34. ordonanţarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că

livrările de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că

plata poate fi realizată;

35. plata cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul final prin

care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi;

36. proces bugetar - etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi

raportare ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a

acestuia;

37. program - o acţiune sau un ansamblu coerent de acţiuni ce se referă la acelaşi

ordonator principal de credite, proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un set de

obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatori de program care să evalueze

rezultatele ce vor fi obţinute, în limitele de finanţare aprobate;

38. sistem bugetar - sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele prevăzute la art. 1 alin.

(2) şi bugetele locale;

39. şeful compartimentului financiar-contabil - persoana care ocupă funcţia de conducere a

compartimentului financiar-contabil şi care răspunde de activitatea de încasare a

veniturilor şi de plată a cheltuielilor sau, după caz, una dintre persoanele care îndeplineşte

aceste atribuţii în cadrul unei instituţii publice care nu are în structura sa un

compartiment financiar-contabil sau persoana care îndeplineşte aceste atribuţii pe bază de

contract, în condiţiile legii;

40. taxă - sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile

prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;

41. vărsământ - modalitate de stingere a obligaţiei legale, prin virarea unei sume de bani,

efectuată de un agent economic sau de o instituţie publică ori financiară;

42. venituri bugetare - resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2),

în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte;

43. virare de credite bugetare - operaţiune prin care se diminuează creditul bugetar de la o

subdiviziune a clasificaţiei bugetare care prezintă disponibilităţi şi se majorează

corespunzător o altă subdiviziune la care fondurile sunt insuficiente, cu respectarea

dispoziţiilor legale de efectuare a operaţiunilor respective.

Veniturile şi cheltuielile bugetare

Art. 3. - (1) Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional,

alcătuiesc veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după

157

consolidare, prin eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile

efortului financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.

(2) Creditele bugetare aprobate se utilizează pentru finanţarea funcţiilor administraţiei

publice, programelor, acţiunilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare, potrivit scopurilor

prevăzute în legi şi alte reglementări, şi vor fi angajate şi folosite în strictă corelare cu

gradul previzionat de încasare a veniturilor bugetare.

Autorizarea bugetară/Angajamentele multianuale

Art. 4. - (1) Legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile

şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.

(2) Sumele aprobate, la partea de cheltuieli, prin bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), în

cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite

maxime care nu pot fi depăşite.

(3) Angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare

aprobate.

(4) Angajarea şi utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag

răspunderea celor vinovaţi, în condiţiile legii.

(5) Pentru acţiunile multianuale se înscriu în buget, distinct, creditele de angajament şi

creditele bugetare.

(6) În vederea realizării acţiunilor multianuale ordonatorii de credite încheie angajamente

legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar

respectiv.

Legile bugetare anuale

Art. 5. - În cadrul legilor bugetare anuale se includ următoarele:

a) legea bugetului de stat, legea de rectificare a bugetului de stat;

b) legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea de rectificare a bugetului asigurărilor

sociale de stat.

Legile de rectificare

Art. 6. - Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de

rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se

vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale, cu excepţia termenelor

din calendarul bugetar.

158

Legile privind contul general anual de execuţie

Art. 7. - Rezultatele fiecărui exerciţiu bugetar se aprobă prin:

a) legea privind contul general anual de execuţie a bugetului de stat;

b) legea privind contul general anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat.

CAPITOLUL II

Principii, reguli şi responsabilităţi

SECŢIUNEA 1

Principii şi reguli bugetare

Principiul universalităţii

Art. 8. - (1) Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute.

(2) Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia

donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.

Principiul publicităţii

Art. 9. - Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:

a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul

aprobării acestora;

c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a

bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;

d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului

bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.

Principiul unităţii

Art. 10. - (1) Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a

se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.

(2) Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme şi

denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile acestui buget, cu

excepţia celor prevăzute la art. 62 alin. (1) lit. b) şi c) şi la art. 68, precum şi a celor pentru

constituirea, potrivit legii, a fondurilor de stimulare a personalului.

(3) Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi ale

Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi

159

cheltuieli cu destinaţie specială, urmând regulile şi principiile acestui buget.

(4) În vederea respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi Guvernul va propune Parlamentului modificarea actelor normative

pentru desfiinţarea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul de

stat.

Principiul anualităţii

Art. 11. - (1) Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un

an, care corespunde exerciţiului bugetar.

(2) Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui

buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.

Principiul specializării bugetare

Art. 12. - Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de

provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi

destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.

Principiul unităţii monetare

Art. 13. - Toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.

Reguli privind cheltuielile bugetare

Art. 14. - (1) Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de

autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.

(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici

angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva

cheltuială.

(3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţă şi plătită dacă nu

este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.

Limite privind micşorarea veniturilor şi majorarea cheltuielilor bugetare

Art. 15. - (1) În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte

normative a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor

aprobate prin buget, iniţiatorii au obligaţia să prevadă şi mijloacele necesare pentru

acoperirea minusului de venituri sau creşterea cheltuielilor. În acest scop iniţiatorii trebuie

160

să elaboreze, cu sprijinul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii implicate,

fişa financiară care însoţeşte expunerea de motive sau nota de fundamentare, după caz, şi

care va fi actualizată în concordanţă cu eventualele modificări intervenite în proiectul de

act normativ. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general

consolidat, care trebuie să aibă în vedere:

a) schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru următorii 5 ani;

b) eşalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acţiunilor multianuale;

c) propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor;

d) propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri.

(2) După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament pot fi aprobate acte

normative numai în condiţiile prevederilor alin. (1), dar cu precizarea surselor de

acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente

exerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul.

SECŢIUNEA a 2-a

Competenţe şi responsabilităţi în procesul bugetar

Aprobarea bugetelor

Art. 16. - (1) Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor

speciale, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele creditelor externe contractate sau

garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile, bugetul trezoreriei statului

şi bugetele instituţiilor publice se aprobă astfel:

a) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele

creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe

nerambursabile, prin lege;

b) bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest scop prin legi

speciale;

c) bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetele prevăzute la lit. a), prin lege,

ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite;

d) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute la lit. a), de către

ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora;

e) bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de către

organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic

superior;

f) bugetul trezoreriei statului, prin hotărâre a Guvernului.

161

(2) Bugetele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) se aprobă în termen de 15 zile de la data

publicării legii bugetare anuale sau a legii de rectificare în Monitorul Oficial al României,

Partea I.

Rolul Parlamentului

Art. 17. - (1) Parlamentul adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de

Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.

(2) În cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de

către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior anului la care se

referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de

urgenţă.

(3) În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale, care

determină majorarea nivelului deficitului bugetar.

(4) Parlamentul adoptă legile contului general anual de execuţie.

Rolul Guvernului

Art. 18. - (1) Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, care ia în considerare

perspectivele economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare

acceptat de Parlament.

(2) Guvernul asigură:

a) elaborarea raportului privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar respectiv şi

proiecţia acesteia în următorii 3 ani;

b) elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare

Parlamentului, în cadrul termenului limită prevăzut de prezenta lege;

c) exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul finanţelor publice,

scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea

sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după caz;

d) supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare şi a contului

general anual de execuţie;

e) utilizarea fondului de rezervă bugetară şi a fondului de intervenţie la dispoziţia sa, pe

bază de hotărâri.

Rolul Ministerului Finanţelor Publice

162

Art. 19. - În domeniul finanţelor publice Ministerul Finanţelor Publice are, în principal,

următoarele atribuţii:

a) coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul

bugetar, şi anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare,

precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie;

b) dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare;

c) emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de prezentare a

acestora;

d) emite norme metodologice, precizări şi instrucţiuni prin care se stabilesc practicile şi

procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata

cheltuielilor, controlul cheltuirii acestora, încheierea exerciţiului bugetar anual,

contabilizarea şi raportarea;

e) solicită rapoarte şi informaţii oricăror instituţii care gestionează fonduri publice;

f) aprobă clasificaţiile bugetare, precum şi modificările acestora;

g) analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor;

h) furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de

credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetare

anuale;

i) asigură monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care se constată abateri ale

veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri pentru

reglementarea situaţiei;

j) avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte

asemenea înţelegeri încheiate cu partenerii externi, precum şi proiectele de acte normative,

care conţin implicaţii financiare;

k) stabileşte conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor elaborate de

ordonatorii principali de credite;

l) blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal

sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite;

m) dispune măsurile necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare a

fondurilor publice destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară

externă acordată Guvernului României;

n) colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe, a

balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi

valutar;

163

o) prezintă semestrial Guvernului şi comisiilor pentru buget, finanţe şi bănci ale

Parlamentului, împreună cu Banca Naţională a României, informări asupra modului de

realizare a balanţei de plăţi externe şi a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe şi

propune soluţii de acoperire a deficitului sau de utilizare a excedentului din contul curent

al balanţei de plăţi externe;

p) participă, în numele statului, în ţară şi în străinătate, după caz, la tratative externe

privind acordurile bilaterale şi multilaterale de promovare şi protejare a investiţiilor şi

convenţiile de evitare a dublei impuneri şi combatere a evaziunii fiscale şi, împreună cu

Banca Naţională a României, în probleme financiare, valutare şi de plăţi;

r) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de dispoziţiile legale.

Categorii de ordonatori de credite

Art. 20. - (1) Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe

de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi

conducătorii instituţiilor publice autonome.

(2) Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept,

secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare

ordonatorii principali de credite vor preciza limitele şi condiţiile delegării.

(3) În cazurile prevăzute de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt secretarii

generali sau persoanele desemnate prin aceste legi.

(4) Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor

principali de credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz.

Rolul ordonatorilor de credite

Art. 21. - (1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate,

pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror

conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu

sarcinile acestora, potrivit legii.

(2) Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, potrivit alin.

(1), pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror

conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit

legii.

(3) Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate

numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din

164

bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

(4) Ordonatorii principali de credite vor repartiza, potrivit alin. (1), creditele bugetare,

după reţinerea a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuţii

bugetare prudente, cu excepţia cheltuielilor de personal şi a celor care decurg din obligaţii

internaţionale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor reţinute în proporţie

de 10% se face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern a execuţiei

bugetare pe primul semestru.

(5) Toate instituţiile publice trebuie să aibă bugetul aprobat, potrivit prevederilor prezentei

legi.

Responsabilităţile ordonatorilor de credite

Art. 22. - (1) Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele

bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict

legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

(2) Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:

a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare

repartizate şi aprobate potrivit prevederilor art. 21;

b) realizarea veniturilor;

c) angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;

d) integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;

e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor

financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;

f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a

programului de lucrări de investiţii publice;

g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;

h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.

Controlul financiar preventiv şi auditul intern

Art. 23. - Controlul financiar preventiv şi auditul intern se exercită asupra tuturor

operaţiunilor care afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public şi sunt exercitate

conform reglementărilor legale în domeniu.

Controlul financiar preventiv propriu

165

Art. 24. - (1) Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor din fonduri publice se

aprobă de ordonatorul de credite, iar plata acestora se efectuează de către contabil.

(2) Angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă de

control financiar preventiv propriu, potrivit dispoziţiilor legale.

Controlul financiar preventiv delegat

Art. 25. - Controlul financiar preventiv delegat se exercită de Ministerul Finanţelor

Publice, conform legislaţiei în domeniu.

CAPITOLUL III

Procesul bugetar

SECŢIUNEA 1

Proceduri privind elaborarea bugetelor

Conţinutul legilor bugetare anuale

Art. 26. - Legile bugetare cuprind:

a) la venituri, estimările anului bugetar;

b) la cheltuieli, creditele bugetare determinate de autorizările conţinute în legi specifice, în

structura funcţională şi economică a acestora;

c) deficitul sau excedentul bugetar, după caz;

d) reglementări specifice exerciţiului bugetar.

Anexele legilor bugetare

Art. 27. - Anexele legilor bugetare cuprind:

a) sintezele bugetelor prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a);

b) bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea;

c) sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a

acestora;

d) alte anexe specifice.

Elaborarea bugetelor

Art. 28. - Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern,

prin Ministerul Finanţelor Publice, pe baza:

a) prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se

elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;

166

b) politicilor fiscale şi bugetare;

c) prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau

ale altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale,

semnate şi/sau ratificate;

d) politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de

buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;

e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

f) programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor

acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de

rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor

fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele

urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori

precişi, a căror alegere este justificată;

g) propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de

transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;

h) posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

Structura bugetelor

Art. 29. - (1) Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare.

(2) Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole,

subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz.

(3) Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată.

(4) Numărul de salariaţi, permanenţi şi temporari, şi fondul salariilor de bază se aprobă

distinct, prin anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite. Numărul de salariaţi

aprobat fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit.

(5) Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele

de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.

(6) Programele se aprobă ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite.

(7) Fondurile externe nerambursabile se cuprind în anexe la bugetele ordonatorilor

principali de credite şi se aprobă o dată cu acestea.

Fonduri la dispoziţia Guvernului

Art. 30. - (1) În bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia

Guvernului şi Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului.

167

(2) Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori

principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale

Guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul

exerciţiului bugetar.

(3) Alocarea de sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, pentru

bugetele locale, se face prin majorarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului

de stat sau a transferurilor de la bugetul de stat către bugetele locale pentru investiţii

finanţate parţial din împrumuturi externe, după caz.

(4) Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori

principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale

Guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor

calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.

(5) În cursul exerciţiului bugetar Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului poate fi

majorat de Guvern din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, în funcţie de

necesităţile privind asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturale.

SECŢIUNEA a 2-a

Calendarul bugetar

Elaborarea indicatorilor macroeconomici

Art. 31. - Indicatorii macroeconomici şi sociali prevăzuţi la art. 28 lit. a), pentru anul

bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani,

vor fi elaboraţi de organele abilitate până la data de 31 martie a anului curent. Aceşti

indicatori vor fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului bugetar.

Limitele de cheltuieli

Art. 32. - Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului, până la data de 1 mai,

obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează

proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe

ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi

să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra

principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.

Scrisoarea-cadru

Art. 33. - (1) Ministrul finanţelor publice va transmite ordonatorilor principali de credite,

până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul

168

macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de

elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.

(2) În cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de

cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor

Publice.

Până la data de 15 iunie Ministerul Finanţelor Publice comunică ordonatorilor principali

de credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de

buget.

Propunerile bugetare ale ordonatorilor principali de credite

Art. 34. - (1) Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a

fiecărui an să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de

buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de

cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de

documentaţii şi fundamentări detaliate.

(2) Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii

şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.

(3) Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de

transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.

(4) Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu

ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul.

(5) Proiectele de buget şi anexele la acesta, definitivate potrivit prevederilor alin. (4), se

depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an.

Transmiterea proiectului de buget la Guvern şi Parlament/Raportul anual la buget

Art. 35. - (1) Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor

principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi

proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui

an.

(2) Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia

macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi

proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor

macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi

strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.

169

(3) Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a

Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu.

(4) După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, prevăzute la

alin. (1), acesta le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15

octombrie a fiecărui an.

Aprobarea bugetului de către Parlament

Art. 36. - (1) Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole,

titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru

anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.

(2) Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă informaţii privind necesarul de finanţare

pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi.

Procesul bugetar în cazul neaprobării bugetului de către Parlament

Art. 37. - (1) Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de

expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului

precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile

bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către

ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de

buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent.

(2) Instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1

ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea legii bugetare, în

limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget.

SECŢIUNEA a 3-a

Prevederi referitoare la investiţii publice

Prezentarea investiţiilor publice în proiectul de buget

Art. 38. - Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din

fonduri publice se cuprind în proiectele de buget, în baza programelor de investiţii publice,

care se prezintă ca anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.

Informaţii privind programele de investiţii publice

Art. 39. - (1) Ordonatorii principali de credite vor prezenta anual programul de investiţii

publice, pe clasificaţia funcţională.

170

(2) Ordonatorii principali de credite vor transmite pentru fiecare obiectiv de investiţii

inclus în programul de investiţii informaţii financiare şi nefinanciare.

(3) Informaţiile financiare vor include:

a) valoarea totală a proiectului;

b) creditele de angajament;

c) creditele bugetare;

d) graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie;

e) analiza cost-beneficiu, care va fi realizată şi în cazul obiectivelor în derulare;

f) costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune.

(4) Informaţiile nefinanciare vor include:

a) strategia în domeniul investiţiilor, care va cuprinde în mod obligatoriu priorităţile

investiţionale şi legătura dintre diferite proiecte, criteriile de analiză care determină

introducerea în programul de investiţii a obiectivelor noi în detrimentul celor în derulare;

b) descrierea proiectului;

c) stadiul fizic al obiectivelor.

Informaţii stabilite la nivelul Guvernului

Art. 40. - Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va elabora strategia în domeniul

investiţiilor publice, pe baza propunerilor de programe de investiţii elaborate de

ordonatorii principali de credite.

Rolul metodologic şi competenţele Ministerului Finanţelor Publice

Art. 41. - (1) Ministerul Finanţelor Publice este împuternicit să stabilească conţinutul,

forma şi informaţiile referitoare la programele de investiţii necesare în procesul de

elaborare a bugetului.

(2) Ministerul Finanţelor Publice stabileşte prin norme metodologice criteriile de evaluare

şi selecţie a obiectivelor de investiţii publice.

(3) Ministerul Finanţelor Publice, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, va analiza programul

de investiţii din punct de vedere al încadrării în limitele de cheltuieli stabilite, al respectării

criteriilor de selecţie şi prioritizare şi a eşalonării creditelor bugetare în funcţie de durata

de execuţie a obiectivelor.

(4) Ministerul Finanţelor Publice coordonează monitorizarea întregului program de

investiţii, scop în care va solicita ordonatorilor principali de credite toate informaţiile

necesare.

171

Aprobarea proiectelor de investiţii publice

Art. 42. - (1) Documentaţiile tehnico-economice aferente obiectivelor de investiţii noi care

se finanţează, potrivit legii, din fonduri publice se aprobă de către:

a) Guvern, pentru valori mai mari de 130 miliarde lei;

b) ordonatorii principali de credite, pentru valori cuprinse între 18 miliarde lei şi 130

miliarde lei;

c) ceilalţi ordonatori de credite, pentru valori până la 18 miliarde lei, cu avizul prealabil al

ordonatorului principal de credite.

(2) Documentaţiile tehnico-economice aferente investiţiilor publice ce se realizează pe bază

de credite externe contractate sau garantate de stat, indiferent de valoarea acestora, se

supun aprobării Guvernului.

(3) Limitele valorice privind competenţele de aprobare a documentaţiilor tehnico-

economice ale obiectivelor de investiţii noi se pot modifica prin hotărâre a Guvernului, în

funcţie de evoluţia indicilor de preţuri.

Condiţii pentru includerea proiectelor de investiţii în proiectul de buget

Art. 43. - (1) Obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor se cuprind

în programele de investiţii anuale, anexe la buget, numai dacă, în prealabil, documentaţiile

tehnico-economice, respectiv notele de fundamentare privind necesitatea şi oportunitatea

efectuării cheltuielilor asimilate investiţiilor, au fost elaborate şi aprobate potrivit

dispoziţiilor legale.

(2) Ordonatorii principali de credite, pe propria răspundere, actualizează şi aprobă

valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou sau în continuare, în funcţie de evoluţia indicilor

de preţuri.

Această operaţiune este supusă controlului financiar preventiv potrivit prevederilor art. 23

şi 25.

Monitorizarea de către ordonatorii principali de credite a proiectelor de investiţii

Art. 44. - (1) Pe parcursul execuţiei bugetare ordonatorii principali de credite vor urmări

derularea procesului investiţional, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, şi vor

întocmi rapoarte trimestriale de monitorizare, pe care le vor transmite Ministerului

Finanţelor Publice.

(2) În cazul în care, pe parcursul derulării procesului investiţional, apar probleme în

172

implementarea unui obiectiv, ordonatorul principal de credite va consemna în raportul de

monitorizare cauza şi măsurile ce se impun pentru remedierea acestui lucru.

(3) În situaţia în care, din motive obiective, implementarea unui proiect de investiţii nu se

poate realiza conform proiecţiei bugetare, ordonatorii principali de credite pot solicita

Ministerului Finanţelor Publice, până la data de 31 octombrie, redistribuirea fondurilor

între proiectele înscrise în programul de investiţii anexă la buget.

(4) Ordonatorii principali de credite sunt responsabili de realizarea obiectivelor de

investiţii incluse în programele de investiţii.

Acordurile internaţionale legate de investiţiile publice

Art. 45. - Toate angajamentele legale, din care rezultă o cheltuială pentru investiţiile

publice şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor, cofinanţate de o instituţie internaţională, se

vor efectua în conformitate cu prevederile acordului de finanţare.

Structura programelor de investiţii publice

Art. 46. - (1) În programele de investiţii se nominalizează obiectivele de investiţii grupate

pe: investiţii în continuare şi investiţii noi, iar "alte cheltuieli de investiţii" pe categorii de

investiţii.

(2) Poziţia "alte cheltuieli de investiţii" cuprinde următoarele categorii de investiţii:

a) achiziţii de imobile;

b) dotări independente;

c) cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate şi a

altor studii aferente obiectivelor de investiţii;

d) cheltuielile de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările şi intervenţiile

pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acţiuni accidentale şi calamităţi

naturale - cutremure, inundaţii, alunecări, prăbuşiri şi tasări de teren, incendii, accidente

tehnice, precum şi cheltuielile legate de realizarea acestor investiţii;

e) lucrări de foraj, cartarea terenului, fotogrammetrie, determinări seismologice,

consultanţă, asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor, potrivit legii.

(3) Cheltuielile de investiţii cuprinse la lit. a)-e) ale alin. (2) se detaliază şi se aprobă prin

liste separate de către ordonatorul principal de credite.

SECŢIUNEA a 4-a

Execuţia bugetară

173

Principii în execuţia bugetară

Art. 47. - (1) Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă creditele bugetare pentru

cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a

acestora.

(2) Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar.

(3) Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite

şi, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la alte

articole de cheltuieli.

(4) Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi

utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele

bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol.

(5) Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu

contravin dispoziţiilor prezentului articol sau legii bugetare anuale, sunt în competenţa

fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor

subordonate, şi se pot efectua în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul

ordonatorului principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună

înainte de angajarea cheltuielilor.

(6) Pe baza justificărilor corespunzătoare virările de credite de la un capitol la alt capitol al

clasificaţiei bugetare, precum şi între programe se pot efectua, în limita de 10% din

prevederile capitolului bugetar, la nivelul ordonatorului principal de credite şi, respectiv,

de 5% din prevederile programului, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună

înainte de angajarea cheltuielilor, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice.

(7) Virările de credite bugetare, în condiţiile prevederilor alin. (5) şi (6), se pot efectua

începând cu trimestrul al III-lea al anului bugetar. Aceste virări se efectuează dacă nu

contravin prevederilor prezentului articol, legilor bugetare sau legilor de rectificare.

(8) Sunt interzise virările de credite bugetare de la capitolele care au fost majorate din

fondurile de rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia Guvernului.

(9) Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi

necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii

clasificaţiei bugetare de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi

subdiviziunii clasificaţiei bugetare la care se suplimentează prevederile bugetare.

(10) Ordonatorii principali de credite transmit lunar Ministerului Finanţelor Publice, în

termen de 5 zile de la închiderea lunii, situaţia virărilor de credite bugetare aprobate

174

conform alin. (5), potrivit instrucţiunilor aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Art. 48. - (1) Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau

garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor

publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a

veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului

bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

(2) Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor aprobate în bugetele prevăzute la

alin. (1) se aprobă de către:

a) Ministerul Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la

propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe

capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de

stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite;

pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din

bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai

bugetele locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice ale Ministerului

Finanţelor Publice;

b) ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare,

pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau

ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz;

c) ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele

ordonatorilor terţiari de credite bugetare.

Deschiderea de credite bugetare

Art. 49. - (1) Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat şi bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de

credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare şi/sau

alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.

(2) Aprobarea deschiderii de credite se face în limita creditelor bugetare şi potrivit

destinaţiilor aprobate pe capitole, subcapitole, titluri de cheltuieli sau alte subdiviziuni ale

clasificaţiei bugetare, după caz, în raport cu gradul de folosire a fondurilor puse la

dispoziţie anterior, cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea

175

cheltuielilor respective, precum şi în funcţie de gradul de încasare a veniturilor bugetare şi

de posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.

(3) Deschiderile de credite pentru transferurile către bugetele locale, în cadrul limitelor

prevăzute în bugetul de stat, se efectuează de Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile

generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor

locale şi în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare, cu respectarea destinaţiei.

(4) În vederea menţinerii echilibrului bugetar Guvernul poate aproba lunar, până la finele

lunii în curs pentru luna următoare, limite lunare de cheltuieli, în funcţie de estimarea

încasării veniturilor bugetare, în cadrul cărora ordonatorii principali de credite deschid şi

repartizează credite bugetare pentru bugetul propriu şi pentru instituţiile publice

subordonate.

(5) Ordonatorii principali de credite pot dispune retragerea creditelor bugetare deschise şi

neutilizate din conturile proprii sau ale instituţiilor subordonate numai în cazuri temeinic

justificate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, anterior datei de 25 a fiecărei luni.

Transferurile între ordonatorii principali de credite

Art. 50. - În situaţiile în care, în timpul exerciţiului bugetar, pe baza dispoziţiilor legale, au

loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul sau

în cadrul aceluiaşi ordonator principal de credite, Ministerul Finanţelor Publice este

autorizat să introducă modificările corespunzătoare în bugetele acestora şi în structura

bugetului de stat, fără afectarea echilibrului bugetar şi a Fondului de rezervă bugetară la

dispoziţia Guvernului.

Fondurile externe nerambursabile

Art. 51. - (1) Creditele bugetare aferente fondurilor externe nerambursabile au caracter

previzional şi se derulează conform acordurilor încheiate cu partenerii externi.

(2) Fondurile externe nerambursabile vor fi acumulate într-un cont distinct şi vor fi

cheltuite numai în limita disponibilităţilor existente în acest cont şi în scopul în care au fost

acordate.

Execuţia bugetară

Art. 52. - (1) În procesul execuţiei bugetare cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze:

angajament, lichidare, ordonanţare, plată.

(2) Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au

176

calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.

(3) Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în

competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de

specialitate ale instituţiei publice.

(4) Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în limita

fondurilor disponibile.

(5) Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documentele justificative. Aceste

documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi

executarea serviciilor şi altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate.

Instrumentele de plată se semnează de contabil şi şeful compartimentului financiar-

contabil.

(6) Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de

acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, şi numai după ce acestea

au fost lichidate şi ordonanţate potrivit prevederilor art. 24 şi 25, după caz.

(7) Guvernul poate stabili prin hotărâre, la propunerea ministrului finanţelor publice,

acţiunile şi categoriile de cheltuieli pentru care se pot efectua plăţi în avans de până la 30%

din fondurile publice, criteriile, procedurile şi limitele care se vor folosi în acest scop.

(8) Sumele reprezentând plăţi în avans, efectuate potrivit alin. (7) şi nejustificate prin

bunuri livrate, lucrări executate şi servicii prestate până la sfârşitul anului, în condiţiile

prevederilor contractuale, vor fi recuperate de către instituţia publică care a acordat

avansurile şi se vor restitui bugetului din care au fost avansate. În cazul nelivrării

bunurilor, neefectuării lucrărilor şi serviciilor angajate pentru care s-au plătit avansuri,

recuperarea sumelor de către instituţia publică se face cu perceperea majorărilor de

întârziere existente pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-au

acordat şi până s-au recuperat.

Plata salariilor în sistemul bugetar

Art. 53. - (1) Salariile în sistemul bugetar se plătesc o dată pe lună, în perioada 5-15 a

fiecărei luni, pentru luna precedentă.

(2) Eşalonarea plăţilor pe zile, pentru ordonatorii principali de credite şi instituţiile publice

din subordine, se face prin ordin al ministrului finanţelor publice.

(3) La ordonatorii principali de credite şi instituţiile publice din subordinea acestora, la

care salariile se plătesc de două ori pe lună, aplicarea prevederilor alin. (1) şi (2) se face

începând cu luna ianuarie 2005.

177

Regimul creditelor bugetare neutilizate de ordonatorii de credite

Art. 54. - (1) Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar necesitatea

menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor

cauze, sarcinile au fost desfiinţate sau amânate, şi de a propune Ministerului Finanţelor

Publice anularea creditelor respective.

(2) Pentru ultima lună a anului bugetar termenul limită pentru transmiterea propunerilor

ordonatorilor principali de credite, prevăzute la alin. (1), este 10 decembrie.

(3) Cu creditele bugetare anulate la ordonatorii principali de credite, finanţaţi din bugetul

de stat în condiţiile alin. (1), se majorează Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia

Guvernului prevăzut în bugetul de stat.

Monitorizarea periodică exercitată de Ministerul Finanţelor Publice

Art. 55. - Ministerul Finanţelor Publice solicită ordonatorilor principali de credite, în

cursul anului, rapoarte periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în

vederea monitorizării execuţiei bugetare.

Contul general anual de execuţie

Art. 56. - (1) Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a

conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de

stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această

sarcină, şi în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice

elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de

execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de

execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite,

inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.

(2) Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile

financiare anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program,

obiectivele, rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum

şi situaţii privind angajamentele legale.

(3) Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de

stat, precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în

structura bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor

ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele acestora.

178

(4) Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de

execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi

anuale de execuţie, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.

(5) Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de

stat şi celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de

către Curtea de Conturi.

Structura conturilor anuale de execuţie a bugetului

Art. 57. - Conturile anuale de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de

stat, bugetelor fondurilor speciale, ale ordonatorilor de credite, inclusiv anexele acestora,

vor cuprinde:

a) la venituri: prevederi bugetare iniţiale: prevederi bugetare definitive; încasări realizate;

b) la cheltuieli: credite bugetare iniţiale; credite bugetare definitive; plăţi efectuate.

Contul general de execuţie a datoriei publice

Art. 58. - (1) Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general al datoriei

publice a statului. Contul general al datoriei publice a statului va fi anexat la contul general

anual de execuţie a bugetului de stat, ce se depune la Parlament, potrivit prevederilor

prezentei legi.

(2) Contul general al datoriei publice a statului cuprinde conturile datoriei publice interne

şi datoriei publice externe directe a statului şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru

credite interne şi pentru credite externe primite de către alte persoane juridice.

Excedentul/deficitul bugetar

Art. 59. - (1) Excedentul sau deficitul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de

stat şi al bugetelor fondurilor speciale se stabileşte ca diferenţă între veniturile încasate şi

plăţile efectuate până la încheierea exerciţiului bugetar.

(2) Cu excedentele definitive rezultate după încheierea exerciţiului bugetar şi cu alte surse

prevăzute de lege se diminuează deficitele din anii precedenţi, respectiv şi datoria publică

în situaţia bugetului de stat.

Execuţia de casă bugetară

Art. 60. - (1) Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin

trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice,

179

care asigură:

a) încasarea veniturilor bugetare;

b) efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita

creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;

c) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă

rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind

rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri

aferente;

d) efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice

centrale şi locale.

(2) Prin trezoreria statului se pot efectua şi următoarele operaţiuni:

a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau

contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi

de la organisme internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau

folosirea acestora pe bază de hotărâri ale Guvernului, potrivit destinaţiilor stabilite de

donatori sau pentru cheltuieli de capital în sectoarele publice şi economice, după caz;

b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al

trezoreriei statului prin Banca Naţională a României;

c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.

Principii ale încheierii execuţiei bugetare

Art. 61. - (1) Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.

(2) Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul

prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor

plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.

(3) Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.

(4) Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice

destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele

exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul

următor.

(5) Fondurile prevăzute la alin. (4) se utilizează în condiţiile prevederilor prezentei legi şi

potrivit acordurilor încheiate cu partenerii externi.

(6) În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate

prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele

180

rezultate din execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul

de stat, în limita subvenţiilor primite.

(7) Prevederile legilor bugetare anuale şi ale celor de rectificare acţionează numai pentru

anul bugetar respectiv.

CAPITOLUL IV

Finanţele instituţiilor publice

Finanţarea instituţiilor publice

Art. 62. - (1) Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor publice se asigură

astfel:

a) integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor

speciale, după caz;

b) din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

c) integral, din veniturile proprii.

(2) Instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate la bugetul

din care sunt finanţate.

Bunuri materiale şi fonduri băneşti primite de instituţiile publice

Art. 63. - (1) Instituţiile publice pot folosi, pentru desfăşurarea activităţii lor, bunuri

materiale şi fonduri băneşti primite de la persoanele juridice şi fizice, sub formă de donaţii

şi sponsorizări, cu respectarea dispoziţiilor legale.

(2) Fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice, primite în condiţiile alin. (1),

în situaţia instituţiilor publice finanţate integral de la buget, se varsă direct la bugetul din

care se finanţează acestea. Cu aceste sume se majorează creditele bugetare ale bugetului

respectiv şi se vor utiliza potrivit prevederilor art. 49 alin. (1) şi cu respectarea destinaţiilor

stabilite de transmiţător.

(3) Lunar, în termen de 10 zile de la expirarea lunii, ordonatorii principali de credite vor

transmite Ministerului Finanţelor Publice situaţia privind sumele virate la buget şi utilizate

potrivit alin. (2), în vederea introducerii modificărilor corespunzătoare în volumul şi

structura bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor

speciale, după caz.

(4) Cu fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice în condiţiile alin. (1), în

181

situaţia instituţiilor publice finanţate potrivit prevederilor art. 62 alin. (1) lit. b) şi c), se vor

majora bugetele de venituri şi cheltuieli ale acestora. Aceste instituţii au obligaţia de a

prezenta, în anexa la contul de execuţie bugetară trimestrială şi anuală, situaţia privind

sumele primite şi utilizate în aceste condiţii şi cu care a fost majorat bugetul de venituri şi

cheltuieli.

(5) Bunurile materiale primite de instituţiile publice în condiţiile alin. (1) se înregistrează în

contabilitatea acestora.

Finanţarea unor instituţii publice

Art. 64. - Finanţarea cheltuielilor unor instituţii publice, indiferent de subordonare, se

asigură atât din bugetul de stat, cât şi din bugetele locale, numai în cazurile în care, prin

legea bugetară anuală sau prin legi speciale, se stabilesc categoriile de cheltuieli care se

finanţează prin fiecare buget.

Veniturile proprii ale instituţiilor publice

Art. 65. - (1) Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate în condiţiile art. 62 alin.

(1) lit. b) şi c), se încasează, se administrează, se utilizează şi se contabilizează de către

acestea, potrivit dispoziţiilor legale.

(2) Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate potrivit art. 62 alin. (1) lit. b) şi c),

provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice,

publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii

sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.

Excedentele bugetelor instituţiilor publice

Art. 66. - (1) Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate în

condiţiile art. 62 alin. (1) lit. b), se regularizează la sfârşitul anului cu bugetul din care sunt

finanţate, în limita sumelor primite de la acesta.

(2) Excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate

integral din venituri proprii, se reportează în anul următor.

Regimul de finanţare a unor activităţi sau instituţii publice

Art. 67. - Guvernul poate aproba înfiinţarea de activităţi finanţate integral din venituri

proprii pe lângă unele instituţii publice sau schimbarea sistemului de finanţare a unor

instituţii publice, din finanţate potrivit prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi lit. b) în

182

finanţate în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (1) lit. b) şi c), după caz, stabilind

totodată domeniul de activitate, sistemul de organizare şi funcţionare a acestor activităţi,

categoriile de venituri şi natura cheltuielilor.

Bugetele de venituri şi cheltuieli ale unor activităţi

Art. 68. - (1) Bugetele de venituri şi cheltuieli pentru activităţile finanţate integral din

venituri proprii se întocmesc o dată cu bugetul instituţiei publice de care aparţin şi se

aprobă o dată cu bugetul acesteia, în condiţiile art. 16.

(2) Veniturile şi cheltuielile activităţilor finanţate integral din venituri proprii se grupează

pe baza clasificaţiei bugetare aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.

(3) În situaţia nerealizării veniturilor prevăzute în bugetele activităţilor finanţate integral

din venituri proprii cheltuielile vor fi efectuate în limita veniturilor realizate.

(4) Excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale

activităţilor finanţate integral din venituri proprii se reportează în anul următor.

Împrumut temporar pentru unele activităţi sau instituţii publice

Art. 69. - (1) În cazul în care, la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de

credite, a unor instituţii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii,

acestea nu dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate,

ordonatorii principali de credite pot acorda împrumuturi fără dobândă din bugetul

propriu, pe bază de convenţie.

(2) Împrumuturile acordate în condiţiile alin. (1) vor fi rambursate integral în termen de 6

luni de la data acordării.

Execuţia de casă a bugetelor instituţiilor publice

Art. 70. - (1) Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare,

inclusiv activităţile de pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri

proprii, efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei

statului în a căror rază îşi au sediul şi la care au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi

disponibilităţi.

(2) Este interzis instituţiilor publice de a efectua operaţiunile de mai sus prin băncile

comerciale.

(3) Instituţiile publice au obligaţia de a transmite bugetul aprobat potrivit prevederilor

prezentei legi unităţii teritoriale a trezoreriei statului.

183

CAPITOLUL V

Sancţiuni

Infracţiuni şi pedepse

Art. 71. - Nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3) constituie infracţiune şi se

pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă de la 50 milioane lei la 100

milioane lei.

Contravenţii şi sancţiuni

Art. 72. - (1) Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) nerespectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3), art. 16 alin. (2), art. 43, art. 47 alin. (10)

şi ale art. 63 alin. (2)-(5);

b) nerespectarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2), art. 47 alin. (3), (5)-(8), art. 52 alin. (2)-(6) şi

(8), art. 53 alin. (1), art. 54 alin. (1), art. 56 alin. (2), art. 66 alin. (1) şi ale art. 69 alin. (2);

c) nerespectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi (6), art. 15 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (2),

art. 39 alin. (2), art. 61 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 68 alin. (3), art. 70 alin. (2) şi (3) şi ale

art. 77.

(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) se sancţionează cu amendă de la 5 milioane lei

la 10 milioane lei, cele de la lit. b), cu amendă de la 10 milioane lei la 20 milioane lei, iar cele

de la lit. c), cu amendă de la 20 milioane lei la 30 milioane lei.

(3) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor se fac de către Curtea de Conturi,

Ministerul Finanţelor Publice şi de alte persoane împuternicite în acest scop, potrivit legii.

Legislaţia aplicată contravenţiei

Art. 73. - Contravenţiilor prevăzute la art. 72 li se aplică prevederile Ordonanţei

Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi

completări prin Legea nr. 180/2002, cu excepţia art. 28 şi 29.

CAPITOLUL VI

Dispoziţii finale

Contabilitatea publică

Art. 74. - (1) Contabilitatea publică va cuprinde:

a) contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care să reflecte încasarea veniturilor

şi plata cheltuielilor aferente exerciţiului bugetar;

184

b) contabilitatea trezoreriei statului;

c) contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor, care să

reflecte evoluţia situaţiei financiare şi patrimoniale, precum şi a excedentului sau

deficitului patrimonial;

d) contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate.

(2) Ministerul Finanţelor Publice stabileşte prin norme metodologice procedurile contabile

şi sistemul de raportare privind informaţiile furnizate de contabilitatea publică.

Sume cuvenite statului

Art. 75. - Orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de stat, dacă legea nu

prevede altfel.

Regimul veniturilor

Art. 76. - Întocmirea şi depunerea declaraţiilor, stingerea obligaţiilor bugetare,

soluţionarea contestaţiilor, controlul fiscal, executarea creanţelor bugetare, precum şi cele

referitoare la evaziunea fiscală se supun legislaţiei în domeniu.

Regimul sumelor rezultate din valorificarea mijloacelor fixe şi a unor bunuri materiale

Art. 77. - (1) Sumele încasate din vânzarea ca atare sau din valorificarea materialelor

rezultate în urma demolării, dezmembrării sau dezafectării, în condiţiile prevăzute de lege,

a unor mijloace fixe sau din vânzarea unor bunuri materiale, care aparţin instituţiilor

publice finanţate în condiţiile art. 62 alin. (1) lit. a), constituie venituri ale bugetului de stat,

bugetului asigurărilor sociale de stat sau bugetelor fondurilor speciale, după caz, şi se varsă

la acestea.

(2) Sumele obţinute potrivit alin. (1) de către celelalte instituţii publice se reţin de către

acestea în vederea realizării de investiţii.

Fondurile speciale

Art. 78. - (1) Bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie şi se

administrează în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt:

bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj.

Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat şi, respectiv, la legea bugetului

asigurărilor sociale de stat.

185

(2) Proiectele acestor bugete se elaborează de către Ministerul Finanţelor Publice pe baza

propunerilor ordonatorilor principali de credite responsabili cu gestionarea bugetelor

respective.

(3) Elaborarea, aprobarea şi execuţia acestor bugete se efectuează potrivit legilor de

constituire a acestora şi prevederilor prezentei legi.

Norme metodologice şi instrucţiuni

Art. 79. - În aplicarea prevederilor prezentei legi Ministerul Finanţelor Publice este

autorizat să emită norme metodologice şi instrucţiuni.

Intrarea în vigoare

Art. 80. - (1) Prezenta lege intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2003.

(2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 72/1996 privind finanţele

publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 17 iulie 1996, cu

modificările şi completările ulterioare, şi Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1975 privind

autofinanţarea unor activităţi ale instituţiilor de stat, publicat în Buletinul Oficial, Partea I,

nr. 130 din 12 decembrie 1975, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

186