Filosofiile FMI

A C A D E M I A D E S T U D I I E C O N O M I C E

D I N B U C U R EŞT I

Facu l t a tea de Economie Genera lă

Catedra de Comunicare şi Doctrine Economice

TEZĂ DE DOCTORAT

FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE

LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA.

CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI

Conducător de doctorat:

Prof.univ. dr. Dumitru MUREŞAN

Doctorand:

Cristina Teodora BĂLĂCEANU

B u c u r e ş t i

2 0 0 6

CUPRINS

INTRODUCERE 3

STADIUL CUNOAŞTERII 8

CAPITOLUL 1 – ABORDĂRI TEORETICE 13

1.1 Premise ale apariţiei FMI. Sistemul Bretton-Woods 13

1.2 Sfârşitul sistemului de la Bretton-Woods. Etalonul dolar de hârtie 32

1.3 FMI şi demersul monetarist. Funcţionarea programelor FMI 39

1.3.1 Regimul ratelor de schimb 39

1.3.2 Programe de macrostabilizare economică 46

CAPITOLUL 2 – FMI ŞI ORDINEA MONETARĂ

INTERNAŢIONALĂ 63

2.1 Rolul FMI în reglarea ordinii monetare 63

2.2 Modificări monetare 78

2.2.1 Structura financiară 78

2.2.2 Facilităţile de creditare 83

2.3. Condiţionarea împrumuturilor FMI şi critici asupra acesteia 92

CAPITOLUL 3 – ROLUL FMI ÎN REDRESAREA

ECONOMIILOR ŢĂRILOR EUROPENE ÎN TRANZIŢIE LA

ECONOMIA DE PIAŢĂ 120

3.1.Abordări doctrinare ale procesului de tranziţie 120

3.2.Asistenţa FMI în procesul de tranziţie la economia de piaţă

concurenţială

132

3.3.Componente ale reformelor de ajustare structurală 154

CAPITOLUL 4 – ASISTENŢA FMI ÎN ROMÂNIA 172

4.1 Starea economiei româneşti la sfârşitul anilor ’80 şi relaţiile

României cu FMI până în anul 1989 172

4.2 Evoluţia raporturilor FMI-România în perioada de tranziţie 182

CONTRIBUŢII PROPRII 224

CONCLUZII FINALE 226

ANEXA 1 232

ANEXA 2 241

BIBLIOGRAFIE 250

FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .

INTRODUCERE

Odată cu destrămarea comunismului, o serie de ţări se găseau în faţa

unor noi perspective, în căutarea unei noi identităţi economice, în

interdependenţă cu celelalte ţări aflate în stadii diferite de dezvoltare.

Conturarea unor priorităţi macroeconomice, stabilizarea principalilor

parametrii economico-sociali, precum şi definitivarea unei strategii de

trecere la o economie de piaţă funcţională, în care dominante sunt

proprietatea privată, în cadrul unui pluralism al formelor de proprietate,

libera iniţiativă a agenţilor economici în fundamentarea deciziilor

economice, stabilirea preţurilor în funcţie de fluctuaţia liberă a cererii şi ofertei, necesitau sprijin şi asistenţă financiară din partea organismelor

financiare internaţionale. Implicarea Fondului Monetar Internaţional în

realizarea procesului de tranziţie la economia de piaţă concurenţială a fost

deosebit de controversată, cu privire atât la efectele programelor de

macrostabilizare asupra condiţiilor sociale din ţara asistată, cât şi ale

numărului şi intensităţii condiţionărilor din cadrul programelor de reformă. Rolul organismelor financiare internaţionale este deosebit de disputat

în ultimii ani, ca urmare a gestionării defectuoase a crizelor financiare care

au marcat sfârşitul secolului trecut, dar şi a imposibilităţii anticipării declanşării crizelor şi a implementării de măsuri cu efect anti-criză. Cu toate

că sistemul de la Bretton Woods a pus bazele cooperării internaţionale a

statelor în vederea stabilităţii monetare, dezvoltării relaţiilor comerciale între

statele membre, îmbunătăţirii balanţei de plăţi externe, înlăturării rapide a

restricţiilor şi a discriminărilor din calea plăţilor şi transferurilor determinate

de tranzacţiile curente, alinierii monedelor naţionale la un anumit curs,

considerat fix în raport cu dolarul american ce reprezenta etalonul monetar

al sistemului, în prezent se cere reformarea sistemului monetar internaţional,

adaptarea acestuia la fluctuaţia rapidă a cursurilor de schimb, ca urmare a

liberalizării pieţelor de capital, ca o consecinţă a procesului de globalizare.

Această lucrare se doreşte a fi o analiză a intervenţiilor FMI în zona

central-est europeană, în special în România, ca factor important de

macrostabilizare prin programele de reformă iniţiate, soldate atât cu costuri

sociale considerabile ca şomaj, scăderea nivelului de trai pe o perioadă scurtă de timp, cât şi cu stabilizarea principalelor echilibre macroeconomice

pe termen mediu şi lung. Pentru realizarea acestei lucrări am utilizat rapoarte

şi documente ale FMI cu privire la relaţiile sale cu România, în special

FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI

.

4

acordurile stand-by încheiate în perioada de tranziţie, studii şi articole din

reviste interne şi internaţionale cu privire la mersul şi stadiul procesului de

tranziţie, lucrări de specialitate ale unor autori consacraţi din ţara noastră şi din străinătate care abordează principiile funcţionării FMI.

Lucrarea de faţă prezintă în primul capitol elementele definitorii ale

funcţionării sistemului monetar internaţional, rolul jucat de FMI în

reformarea sistemului monetar internaţional, având ca obiectiv principal

crearea unor programe de ajustare necesare pentru echilibrarea balanţelor de

plăţi ale ţărilor membre, definirea convertibilităţii monedelor ţărilor membre

în jurul parităţii, instituirea DST ca principal instrument de rezervă, etalon al

sistemului, încurajarea ocupării şi a creşterii economice, facilităţi acordate

ţărilor membre în vederea redresării economiilor lor naţionale, însoţite de

reforme structurale atent monitorizate de FMI.

Sistemul monetar internaţional actual are în vedere stabilitatea

fluctuaţiilor monetare, identificarea costurilor şi beneficiilor flotării ratelor

de schimb, impactul acestora asupra economiilor în curs de dezvoltare,

încurajarea creşterii economice globale. În acest context se încadrează şi optica FMI-ului care încurajează ţările în curs de dezvoltare la schimbarea

mentalităţii în ceea ce priveşte folosirea banilor publici, a resurselor

financiare, în virtutea economiei de piaţă, a legilor concurenţiale.

Programele FMI au contribuit la scoaterea din impas a creditorilor şi investitorilor, aceştia acţionând adesea în mod iresponsabil, ceea ce a creat

instabilitate în cadrul sistemului monetar internaţional. Aşa cum aprecia G

Soros în lucrarea sa Criza capitalismului global, există o asimetrie în

modul în care FMI îi tratează pe cei care acordă împrumuturi şi pe cei care

împrumută. FMI a impus anumite condiţii celor care cer împrumuturi dar nu

şi celor care le acordă, banii pe care FMI i-a împrumutat şi condiţiile pe care

le-a impus au creat posibilitatea ţărilor debitoare de a-şi respecta obligaţiile

mai bine decât ar fi făcut-o în alte condiţii. În acest mod indirect, FMI

acordă asistenţă băncilor internaţionale şi altor creditori.

În capitolul al doilea prezint principiile de organizare şi funcţionare

ale FMI, structura financiară, modul concret de acţiune al FMI în cadrul

ţărilor membre prin intermediul facilităţilor de creditare, aranjamentelor

stand-by, a liniilor de credit din cadrul programelor de finanţare şi analizez

cu obiectivitate criticile conturate în jurul filosofiei FMI. În finalul

capitolului am prezentat principalele propuneri de reformare a sistemului

monetar internaţional şi a Fondului Monetar Internaţional, în special,

formulate de reputaţi economişti ca J. Schumpeter şi, nu în ultimul rând, J.

Stiglitz. Teoria celei de-a treia căi, susţinută de reputaţii economişti, pe care

o împărtăşesc şi eu, are în vedere asumarea rolului autorităţilor în


.

5

influenţarea pozitivă a mecanismului pieţei, a politicilor economice, în

special a celor monetare, formularea unor politici unitare, interdependente,

bazate pe combinarea eficienţei economice, justiţiei sociale, libertăţilor

economice, reformarea sistemului de securitate socială, creşterea rolului

proceselor democratice în luarea deciziilor în ţările în curs de dezvoltare în

vederea eficientizării economiei. În acest context, FMI trebuie să acţioneze

în direcţia creşterii transparenţei în implementarea programelor de reforme

economice în ţările în curs de dezvoltare axate pe combaterea sărăciei,

corupţiei, creşterea gradului de ocupare, ridicarea standardului de viaţă a

populaţiei în ansamblul său.

În capitolul al treilea analizez modul de acţiune al programelor de

macrostabilizare de sorginte FMI, rolul jucat de acestea în realizarea

procesului de tranziţie la economia funcţională de piaţă, costurile sociale pe

care le generează implementarea lor şi succesul, respectiv insuccesul

aplicării acesteia, atât în forma pură, recomandată de FMI, cunoscută sub

denumirea de abordarea „big-bang” sau terapia de şoc, cât şi în forma

adaptată, cunoscută sub denumirea de „gradualism”.

În continuare, conturez filosofia FMI privind refacerea economică a

ţărilor afectate de dezechilibre profunde, prin implementarea unui mix de

politici de liberalizare a comerţului cu politici monetare restrictive prin care

se preconizează redirecţionarea resurselor de la sectoarele necompetitive sau

cu o productivitate redusă, către cele cu o productivitate ridicată. În practică, atunci când politicile monetare restrictive au fost implementate fără o

suficientă atenţie din partea instituţiilor financiare abilitate, a fost aproape

imposibilă crearea de noi locuri de muncă, dar şi dezvoltarea întreprinderilor

mici şi mijlocii.

Recomandarea FMI de liberalizare a economiei, de extindere a

pieţelor financiare, sprijinite prin programe de restructurare sub egida sa s-a

soldat cu creşterea operaţiunilor speculative de capital, dezastruoase pentru

economiile al căror sector financiar era slab dezvoltat. Prescrierea unor

programe de austeritate bazate atât pe politici fiscale şi monetare restrictive,

cât şi pe echilibrarea balanţei de plăţi externe, a însemnat pentru ţările în

tranziţie eforturi deosebite, însoţite de puternice recesiuni, explozii sociale,

îndatorare externă. Creşterea ratei dobânzii în vederea protejării monedei

naţionale a condus, de cele mai multe ori, la speculaţii şi intensificarea

recesiunii.

În cel de-al patrulea capitol analizez modul de acţiune al FMI în

România cu accent pe instituirea principiilor economiei de piaţă concurenţiale, pe crearea premiselor instaurării comportamentelor raţionale

ale agenţilor economici. Aplicarea măsurilor de reformă iniţiate de FMI au


.

6

ca scop oferirea de lichidităţi necesare restructurării economiei. Ca agent

economic raţional, FMI impune respectarea principiilor economice,

respectiv alocarea eficientă a resurselor. Eliberarea oricărei tranşe de

lichidităţi din acordul stand-by este condiţionată de aplicarea unor măsuri de

reformă care transmit semnale pozitive investitorilor străini, precum şi pieţei

financiare internaţionale în ansamblu. Insistenţa FMI asupra măsurilor

restrictive (reducerea inflaţiei, a masei monetare, reforme fiscale) a avut ca

obiectiv controlarea masei monetare şi comprimarea acesteia în direcţia

macrostabilizării şi a reducerii inflaţiei; totodată, aceste măsuri au dus la

mari contradicţii ale fluxurilor de lichidităţi şi de capital, între agenţii economici şi buget.

În lucrare am insistat asupra necesităţii aplicării programelor FMI,

coroborate cu elemente de reformă structurală iniţiate de guverne, pe

specificul mediului economic intern. Adoptarea programelor FMI este

obligatorie în vederea acordării de asistenţă financiară necesară implementării regulilor economiei de piaţă, îmbunătăţirii climatului de

afaceri intern şi internaţional, obţinerii de creştere economică. Aceste

programe sunt însoţite de costuri sociale substanţiale ce produc suferinţe şi privaţiuni, atât populaţiilor sărace, prin eliminarea subvenţiilor din preţuri,

eliminarea unor ajutoare sociale, reducerea creşterilor salariale, cât şi industriilor neproductive din cauza reducerii subvenţiilor bugetare, ceea ce

uneori slăbeşte coeziunea socială, predispune la compromisuri între

programul convenit cu FMI şi programul guvernamental al ţării respective.

Dar, ducerea la bun sfârşit a unui acord cu FMI, întăreşte poziţia financiară a

ţării respective pe pieţele financiare internaţionale, diminuează riscul de ţară şi creează oportunităţi substanţiale de afaceri concretizate în creştere

economică pozitivă. Prin natura sa, FMI urmăreşte reinstaurarea ordinii economice

monetare şi financiare, înlăturarea dezechilibrelor, prin respectarea unor

reguli şi uzanţe economice. De regulă, el nu impune programe economice, ci

numai accesul la resursele sale este condiţionat. Lucrarea de faţă insistă asupra abordării relaţiei ţărilor membre cu FMI nu de pe poziţii de debitor-

creditor, ci de pe poziţii de colaborare reciproc avantajoasă, partenerială, în

urma cărora ţările asistate devin competitive, iar FMI îşi întăreşte poziţia de

mediator şi supraveghetor al menţinerii echilibrelor macroeconomice în

cadrul sistemului monetar internaţional. De asemenea, pe parcursul lucrării am accentuat rolul jucat de factorul intern în implementarea programelor de

reformă FMI, în limitele şi ţintele stabilite de Fond. Acest mod de abordare,

diferit de la ţară la ţară, a avut rezultate diferite, în funcţie de gradul de

absorbţie socială a acestor reforme, rezistenţa la schimbare, resursele


.

7

financiare disponibile, gradul de înzestrare tehnică. Elementele de noutate

ale lucrării constau în modul diferit de abordare a relaţiei ţări în tranziţie-

FMI, cu accent pe analiza efectelor economico-sociale, impactul asupra

creşterii şi dezvoltării economice.

FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.

8

STADIUL CUNOAŞTERII

FMI a constituit subiect de cercetare ştiinţifică încă de la constituirea

sa, în 1944. Necesitatea instituirii unei instituţii financiar-monetare

internaţionale a constituit-o gravele dezechilibre înregistrate de majoritatea

ţărilor lumii, în urma celui de-al doilea război mondial, instabilitatea

cursurilor de schimb, deteriorarea schimburilor comerciale. Ulterior, apariţia

şi perpetuarea crizelor financiare a făcut necesară instaurarea unei idei de

ordini monetare internaţionale care să reglementeze şi să limiteze fluctuaţia

cursurilor de schimb, paritatea monedelor, reducerea deficitului balanţei de

plăţi, liberalizarea pieţelor financiare şi a contului de capital.

Poate cea mai importantă provocare a sfârşitului de secol XX a

constituit-o trecerea economiilor foste socialiste din Sud-Estul Europei la

economia funcţională de piaţă, proces cunoscut sub denumirea de tranziţie.

FMI, în calitate de promotor al principiilor fundamentalismului de piaţă, a

participat la reconstrucţia economică şi instituţională a acestor ţări, atât de

pe poziţii de creditor internaţional, cât şi de partener în adoptarea şi implementarea programelor de reformă economică.

Odată cu declanşarea tranziţie s-au conturat şi teorii în scopul

identificării cauzelor şi diminuării efectelor acestui proces. Desprinsă din

modelul neoclasic, teoria „fundamentalistă a pieţei” este susţinută în special

de economişti ai FMI ca A. Gelb, S. Fischer, J. Sachs, D. Lipton, C. Gray

fiind urmată de cele mai multe ţări în tranziţie din Centrul şi Estul Europei.

Această teorie, cunoscută sub denumirea de abordarea „big-bang” (terapia

de şoc), cu puternice conotaţii monetariste, implică simultan iniţierea şi implementarea macrostabilizării, preţurile şi reforma pieţei, restructurarea

întreprinderilor, privatizarea şi reorganizarea instituţională. Reforma de tipul „terapie de şoc” presupune liberalizarea bruscă a

preţurilor pentru a elibera excesul de masă monetară şi a internaliza preţurile

internaţionale; liberalizarea rapidă a comerţului exterior; introducerea

convertibilităţii monedei după o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca

ancoră nominală antiinflaţie precum şi ca instrument de stimulare a

exportului; practicarea unei fiscalităţi severe, constând în cea mai mare parte

în eliminarea subvenţiilor.

Radicalii, adepţi ai teoriei big-bang-ului, bazându-se pe experienţa

aplicării reformelor în cadrul unor ţări în curs de dezvoltare cu un nivel

mediu al venitului/locuitor (ţări din Ameriaca Latină) pledează pentru


9

aplicarea rapidă şi concomitentă a unor programe de stabilizare

macroeconomică şi a unei privatizări forţate, rapide. A. Gelb sau C. Gray

arată că o abordare evolutivă a ţărilor din fosta regiune CAER este

improprie iar transformarea economiilor centralizate în economii

concurenţiale este imposibilă fără un angajament ferm: „…nu există o

modalitate de a face schimbări în mod gradual, ci numai rapid”. În opinia

acestora, aplicarea unor reforme graduale, chiar dacă ar părea mai puţin

dureroase la început, ar genera mai apoi instabilitate economică, inflaţie.

Ritmul susţinut al reformelor, definirea drepturilor de proprietate, atragerea

investiţiilor străine, corelat cu asistenţa financiară internaţională ar putea în

final să realizeze stabilitatea macroeconomică şi reforma instituţională. Adepţii abordării graduale a reformei, M. Derxatripot şi G. Roland,

consideră că interesul pentru acest tip de reformă se justifică atunci când

acceptarea politică a reformei globale fără termen implică compensaţii financiare excesive. Cu condiţia coerenţei în timp, apreciază ei,

„gradualismul poate să fie o politică optimală pentru un guvern reformator,

în prezenţa unei asimetrii a informaţiei, a lipsei unui angajament ferm asupra

liniei de conduită în viitor şi a constrângerilor de natură politică”. Acest tip

de reformă, mai degrabă paternalistă, compensează pierderea de eficienţă din cadrul unei economii.

Instituţionaliştii critică doctrina fundamentalistă a pieţei pe motiv că se subapreciază importanţa şi dificultatea creării infrastructurii instituţionale

necesare sprijinirii operaţiilor pieţei libere. În viziunea lor, crearea

instituţiilor pieţei este un proces de lungă durată care necesită o bază legală dar şi adaptarea în timp a instituţiilor existente noilor realităţi economico-

sociale, în timp ce radicalii au eliminat instituţii care puteau fi folosite în

fazele iniţiale ale procesului de tranziţie, au accentuat reformele financiare

dure, au adoptat un cadru legal nou, neţinând seama de durata şi dificultatea

procesului implementării unui sistem juridic, de amploarea reformei

organizaţiilor guvernamentale, de dezvoltarea spiritului concurenţial

vechilor întreprinderi. Cercetători, ca de exemplu J. Stiglitz arată că, în

absenţa instituţiilor pieţei, eforturile de reformă sunt adesea însoţite de

consecinţe negative. Instituţionaliştii sunt adepţii teoriei celei de-a treia cale,

în care se împletesc virtuţile pieţei libere cu intervenţia minimală a statului,

având rol de reglator al pieţei prin anumite pârghii economice.

Implementarea politicilor economice recomandate de FMI a constituit

un pas important în procesul de tranziţie la economia concurenţială de piaţă. În primii ani de tranziţie, 18 ţări au primit asistenţă financiară prin

intermediul Facilităţii de Transformare Sistemică (o nouă facilitate de

finanţare introdusă de FMI pentru o perioadă de timp limitată (1993-1995),


10

cu condiţii mai puţin severe şi care constituie un început pentru accesul mai

larg la facilităţile Fondului), acordurilor stand-by. Întârzierile începerii

programului de finanţare se datorau timpului necesar stabilirii unor politici

comune cu autorităţile locale şi identificării unor elemente de bază, specifice

pieţei, înainte ca programul să fie implementat. Din aceste motive, precum şi din necesitatea asumării angajamentului de respectare a condiţiilor

programului de reformă de către autorităţile locale, FMI avea un număr de

acţiuni prioritare (elemente standard ale programului de finanţare), măsuri

importante de reforme structurale sau adoptarea unei legislaţii corespunzătoare care se cereau a fi iniţiate înainte ca tranşele programului

FMI să înceapă. La începutul anilor ’90, FMI şi Banca Mondială recomandau politici

economice de inspiraţie neoliberală, rezultat al colaborării experţilor celor

două instituţii, având ca reper o lucrare a lui Arnold C. Harberger

(Economic Policy and Economic Growth), cunoscute sub genericul

„consensul de la Washington” ce vizau următoarele aspecte: introducerea

unei discipline fiscale severe; reformarea cheltuielilor publice; reformarea

sistemului de impozitare; liberalizarea ratei dobânzii, a politicii financiare şi a politicii cursului de schimb; liberalizarea investiţiilor de capital străin;

liberalizarea comerţului exterior; efectuarea reformei drepturilor de

proprietate, privatizarea rapidă, dereglementarea economiei.

Adoptarea de către majoritatea fostelor ţări comuniste a

recomandărilor FMI a făcut ca tranziţia să devină cea mai concentrată perioadă din istoria socială, după cum arăta economistul francez J. Segard: „

trecerea la capitalism se face într-un cadru social în care durata istorică pare,

dacă nu suspendată, în orice caz mult mai puţin pregnantă decât în orice alt

caz de tranziţie… Aceasta, ca şi aspectul tehnocratic şi ritmul foarte rapid al

reformelor, dau tranziţiei ţărilor est-europene un aspect cvasiexperimental:

ca şi cum planificarea a zdrobit continuitatea istorică, şi aceasta pentru a fi

reluată, cere acum să se fabrice ceva ca o economie de sinteză, artefact

social, care nu ar fi atât produsul unei evoluţii sociale complexe, cât şi produsul unui protocol ştiinţific, controlat şi reproductibil”

.

FMI şi Banca Mondială, analizează rezultatele aplicării recomandărilor privind politica economică în ţările de tranziţie în perioada

1990-1997 dar şi schimbarea de direcţie a acestor două instituţii, care începe

să recunoască limitele aplicabilităţii programelor lor de reformă. J. Stiglitz,

vorbind despre această nouă viziune a celor două mari instituţii internaţionale, denumită consensul post-Washington, arăta: „Un principiu de

bază al acestui nou Consens este acela al smereniei, recunoaşterea de către

aceste instituţii a faptului că nu au răspunsuri pentru toate problemele


11

tranziţiei şi că este nevoie de un larg schimb de idei între cercurile

economice pentru a afla soluţii la numeroasele probleme rămase deschise

tranziţiei”.

Reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale recunoşteau astfel că este

nevoie de a reconsidera câteva probleme, precum: raportul dintre

macrostabilizarea economică şi politicile de susţinere a creşterii economice,

dovedindu-se necesară focalizarea atenţiei, în etapa actuală, asupra celor din

urmă; referitor la această situaţie J. Stiglitz afirma: „Macrostabilizarea

economică impusă prin Consensul de la Washington nu asigură stabilitatea

producţiei şi a ocupării forţei de muncă. Costurile sociale şi economice pot

fi devastatoare şi se pot transforma în turbulenţe politice şi sociale”; rolul

statului în coordonarea întregului proces de transformare sistemică, cu

scopul unei optimizări a costurilor acestuia; realizarea unui echilibru între

sursele de finanţare din aceste ţări, ceea ce presupune, simultan,

consolidarea sistemului bancar, pe de o parte, şi crearea şi supravegherea

pieţelor financiare, pe de altă parte.

Noul Consens recunoaşte că este necesar un set mai larg de

instrumente de intervenţie a statului pentru a realiza creşterea economică şi că aceasta trebuie corelată cu o creştere a nivelului de trai. După cum

aprecia J. K. Galbraith, FMI „a văzut aproape întotdeauna în funcţiile ce

privesc bunăstarea statului nu ceva ce trebuie protejat ci, din contră, ceva ce

trebuie sacrificat pentru o stabilitate monetară”. Se pare că FMI manifestă o

dorinţă de schimbare, de înviorare a concepţiilor sale privind programele de

reformă. Astfel, direcţiile de orientare guvernamentală propuse de FMI

vizează repoziţionarea instituţiei în ecuaţia responsabilităţilor împărţite de

FMI şi guvernele ţărilor beneficiare de asistenţa sa financiară precum şi renunţarea la implementarea programelor de redresare macroeconomică unice. Societăţile care se creează, ca urmare a destrămării comunismului,

trebuie să fie democratice, să permită participarea, sub diferite forme, a

cetăţenilor la luarea deciziilor care le influenţează viaţa, „să sprijine amplele

forţe internaţionale în mijlocul cărora se află o ţară sau alta, luate în parte”.

Schimbările din ultimii ani în atitudinea FMI confirmă reforma amplă a instituţiei, impusă de noile condiţii ale economiei globale şi de experienţa

acumulată şi vizează adaptarea asistenţei financiare şi tehnice la realităţile

existente, corelată cu o nouă viziune asupra condiţionărilor impuse.

Liberalizarea prematură a unor pieţe de capital a condus la instalarea

incertitudinii şi a crizelor economice, ceea ce împiedică implementarea de

politici economice naţionale. Presiunea pieţelor financiare a impus, în

special din partea FMI, generalizarea politicilor de austeritate (bugete

echilibrate sau cu deficite din ce în ce mai mici), creatoare de situaţii sociale


12

discordante, însoţite de dezechilibre, cum ar fi şomajul, corupţia, apariţia şi intensificarea economiei subterane, guvernele concurând între ele în

încercarea de a convinge pieţele financiare externe de soliditatea

economiilor locale în vederea integrării în sisteme economice concurenţiale,

în speţă, Uniunea Europeană.

CAPITOLUL 1

ABORDĂRI TEORETICE

1.1 Premise ale apariţiei FMI. Sistemul Bretton-Woods

Marea depresiune economică mondială din anii 1929-1933 a afectat

puternic majoritatea ţărilor, cu repercusiuni directe asupra producţiei,

investiţiilor, preţurilor şi şomajului. Datorită dificultăţilor sistemului

monetar internaţional bazat pe etalonul aur de a furniza lichidităţi necesare

depăşirii dezechilibrului balanţei comerciale cauzat de scăderea drastică a

exporturilor, în ţările afectate, s-au intensificat politicile monetare restrictive

ca efect al scurgerilor de aur către ţări precum SUA şi Franţa, ce practicau o

politică bazată pe atragerea aurului, prin rate reale înalte ale dobânzii şi preţuri mici. În acest fel, au apărut şi s-au intensificat germenii subminării sistemelor băneşti naţionale bazate pe etalonul aur.

Adoptarea sistemului aur-devize a cunoscut serioase dificultăţi generate atât de insuficienţa aurului (acesta era concentrat în câteva ţări dezvoltate din punct de vedere economic) în condiţiile extinderii

tranzacţiilor internaţionale, cât şi de dezechilibrele cronice de pe plan

economic şi monetar. Gravele consecinţe suportate de sistemele băneşti în

urma crizei economice mondiale din anii 1929-1933, intensificarea

proceselor inflaţioniste, cât şi orientarea unor uriaşe capitaluri băneşti pentru

pregătirea şi purtarea celui de-al doilea război mondial, au forţat marile

puteri să încerce rezolvarea unei probleme acute care să contribuie la ieşirea

din impas în planul monetar. Soluţia preconizată viza organizarea şi instituţionalizarea unui sistem monetar internaţional.

Potrivit concepţiei de la care s-a pornit, sistemul monetar care urma să fie adoptat în anul 1944, avea la bază un ansamblu de norme care stabileau,

în consens cu interesele diferitelor ţări, regulile de bază privitoare la

sistemul de plăţi, la modalitatea stingerii angajamentelor exigibile, la

alegerea tehnicilor de plată, cât şi la fixarea monedei care stă la baza

schimburilor interţări pe multiple planuri.

În esenţă, este vorba de un complex de relaţii monetare care să asigure

o serie de avantaje cerute de diviziunea internaţională a muncii, de circuitul


14

mondial de valori materiale şi nemateriale, cât şi găsirea unor căi de

cooperare internaţională. În opinia lui D. Oprescu, sistemul monetar

internaţional nu trebuie să aibă „caracter supranaţional”, altfel s-ar încălca

principiile esenţiale ale cooperării între state, respectul independenţei şi suveranitaţii naţionale

1.

În acelaşi timp, crearea premiselor necesare stabilităţii diferitelor

monede, formării de fonduri (lichidităţi) pentru acoperirea deficitelor

temporare ale balanţelor de plăţi, cât şi crearea unui cadru propice menţinerii

unui echilibru relativ şi echitabil în schimburile interţări, constituie

principiile elaborării sistemului monetar internaţional.

Întreaga evoluţie, condiţiile economice şi social-politice, cât şi factorii

care au dus la crearea sistemului monetar din 1944, atestă existenţa unui

proces de trecere treptată, dar în acelaşi timp sinuoasă, de la sistemele

băneşti naţionale, la un sistem monetar a cărui organizare să evidenţieze, cel

puţin vremelnic, ieşirea din criză a circulaţiei monetare internaţionale.

În esenţă, elementele constitutive ale suportului sistemului monetar

internaţional din 1944 pot fi sintetizate astfel:

� instituirea unor monede cheie care urmau să îndeplinească rolul

de monedă internaţională şi de rezervă activă (dolarul american şi parţial lira sterlină); � menţinerea convertibilităţii în aur pentru moneda internaţională; � definirea monedei cheie printr-o cantitate de metal preţios;

� înfiinţarea unui organism internaţional (FMI) care să intervină pentru menţinerea stabilităţii cursurilor monetare şi să acţioneze în

cazurile în care apar perturbări în evoluţia acestora2.

Spre finele celui de-al doilea război mondial, când economia ţărilor

beligerante fusese puternic afectată de distrugeri, iar sistemele băneşti, cu

excepţia celui al SUA, zdruncinate din temelii, prin orientarea capitalurilor

cu prioritate pentru întreţinerea războiului, la Bretton Woods, reprezentanţi ai 44 de ţări s-au întrunit într-o Conferinţă monetară pentru a hotărî asupra

condiţiilor creării unui sistem monetar sau valutar internaţional. În contextul

lucrărilor desfăşurate în cadrul acestei conferinţe s-a subliniat situaţia

economico-financiară grea a ţărilor beligerante, cu rezervele de aur epuizate,

cu economii bântuite de inflaţie şi cu monede care încetaseră de a mai fi

convertibile. În schimb, SUA, care au ieşit întărite din război, concentraseră o mare cantitate de aur, fapt ce le-a permis să-şi impună poziţia, iar dolarul

1 D. Oprescu, Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti 1981, p 16

2 Vezi D. Driscoll, The IMF. Its Evolution, Organization, and Activities, IMF ,Publication Services,

Washington D.C., 1990, p.2


15

să ocupe locul central şi supremaţia în materie monetară în cadrul sistemului

monetar internaţional. Acumularea a 75% din rezervele monetare în aur ale

lumii în SUA a dus la transformarea acestora în bancherul lumii şi, potenţial,

singura sursă de fonduri; acest fapt îi încuraja pe economiştii americani să insiste pentru stabilitatea cursurilor de schimb, libertatea comerţului şi evitarea devalorizărilor monetare.

Conferinţa de la Bretton Woods (New Hampshire) a reunit în 1944

reprezentanţi din 44 de state (inclusiv cei ai Uniunii Sovietice, care nu vor

semna acordurile, şi ai Chinei naţionaliste), între care John Maynard Keynes

pentru Marea Britanie şi Harry Dexter White pentru Statele Unite ale

Americii (ceilalţi reprezentanţi, ca Pierre Mendes France pentru guvernul

provizoriu al Republicii Franceze, nu făceau decât să asigure o prezenţă discretă). Negociatorii ţinuseră cont de criza economică din perioada 1929-

1933 şi doreau să evite întoarcerea la un război al monedelor, la cursurile de

schimb multiple şi la utilizarea devalorizărilor competitive din anii ’30.

Delegaţiile erau compuse din oameni politici şi economişti conştienţi că nu există reţete infailibile pentru scoaterea omenirii din capcanele sărăciei

şi inculturii. O singură excepţie domina de departe conferinţa. Este vorba de

J.M. Keynes, care aducea la conferinţă nu numai statura unui om de

prestigiu internaţional, ci şi proiectul unui plan de redresare economică. La începutul anilor 1940, cei doi gânditori celebri, John Maynard

Keynes de la Trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter White de la

Trezoreria Statelor Unite ale Americii, au conceput aproape simultan,

planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb şi să propulseze comerţul liber

3. În acel moment

se punea problema instituirii unei noi ordini monetare internaţionale şi a

unei instituţii internaţionale permanente, care să-şi asume răspunderea

pentru această ordine, în locul unor întâlniri haotice stabilite ad-hoc. Această instituţie internaţională a fost proiectată astfel încât să acorde asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi, împiedicându-

le astfel să folosească protecţionismul sau devalorizarea competitivă drept

metode de redresare a balanţei de plăţi. Keynes şi White au avut viziuni diferite asupra modului de acordare a

asistenţei financiare. Keynes vedea instituţia internaţională ca pe un tip de

bancă centrală, care ar putea creea masă monetară prin propria autoritate

(idee avansată încă din 1930)4 şi astfel să poată acorda suportul financiar

ţărilor cu probleme. Această instituţie ar fi avut o autonomie largă, iar

3 A.F.P. Bakker, Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, Oradea, 1997, p. 24

4 Citat după P. Lenain, FMI-ul, Editura Coresi, Bucuresti, 1996, p. 8


16

autoritatea sa ar fi protejat-o de influenţele politice asupra luării deciziilor.

Keynes milita pentru crearea unei monede supranaţionale, „bancor”

(monedă a cărui nume aduce aminte de aur, dar care, în realitate, nu este

definită în totalitate în raport cu acest metal preţios). El recomandă ca

avuţiile exprimate în bancori să nu poată fi transformate în aur şi asta pentru

a obliga ţările cu balanţe de plăţi excedentare să-şi reducă surplusurile.

Totodată, propune înfiinţarea unei Uniuni internaţionale de

compensaţie (Clearing Union), însărcinată cu schimbul creanţelor bilaterale

ale diferitelor ţări membre şi cu acordarea în mod automat de credite

băncilor centrale debitoare.

Keynes elaborează un proiect destinat să stimuleze crearea de

lichidităţi internaţionale; prin acest proiect se conservă autonomia politicilor

macroeconomice (pe plan monetar) şi se favorizează în mod explicit ţările

debitoare. În plus, nici un plafon de credit nu este prevăzut, ceea ce poate

însemna că împrumuturile Clearing Union-ului nu sunt limitate decât de

suma de cote-părţi aduse iniţial de către ţările membre.

Anglia, susţinătoare a planului Keynes, considera că nici un stat

membru nu va trebui să-şi angajeze resursele sale pentru susţinerea

financiară a altor state, ci doar să accepte ca, atunci când va dispune de

resurse suplimentare care pentru un timp erau nefolosite, acestea să poată trece într-un fond general şi să fie utilizate în scopuri asupra cărora s-a căzut

de acord.

Conform analiştilor David Driscoll, Patrik Lenain, Moreau Defarges5,

este vorba de un mecanism care privilegiază ţările ale căror balanţe de plăţi sunt deficitare, cum ar fi Marea Britanie, şi care ar face ca efortul de ajustare

să apese asupra ţărilor a căror situaţie este excedentară, cum ar fi Statele

Unite ale Americii. Ideea aceasta prezenta dezavantajul situaţiei economice

precare a majorităţii statelor care aveau solduri pasive.

Planul american elaborat de Herry Dexter White reuneşte propunerile

avansate de diferite servicii ale administraţiei americane, care susţin

restabilirea liberului schimb, relansarea comerţului mondial, abandonarea

măsurilor protecţioniste, reducerea taxelor vamale şi eliminarea barierelor

netarifare. White doreşte restabilirea cooperării monetare internaţionale,

apreciind că marea criză a anilor ’30 a fost provocată de supraevaluarea

monedelor, ceea ce a condus la o puternică instabilitate a schimburilor şi frecvente devalorizări competitive. El susţine crearea unui „Proiect

preliminar de schiţă a unei propuneri pentru un fond internaţional de

5 Vezi P. Lenain, FMI-ul, p. 34; P. M. Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura

Institutul European, Iaşi, 1998, p. 42; D. Driscoll, Wat is the IMF?, IMF, Publication Services, Washington

D.C., 1994, p. 6


17

stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate”, care să împiedice revenirea la

politici de schimb necooperante şi să acorde credite ţărilor care vor să-şi apere monedele. Fondul de Stabilizare propus de White susţine cooperarea

între membri (sursa asistenţei financiare fiind contribuţia acestora ,de

aproximativ 5 miliarde de dolari, din care SUA ar participa cu 2 miliarde de

dolari) dar şi un control sever asupra politicilor economice ale ţărilor care

beneficiză de credite.

Cele două proiecte aveau o bază comună6:

� adoptarea unui sistem de schimburi fixe, care să nu se bazeze pe

devalorizare, ca înainte de 1914; restabilirea convertibilităţii libere a

monedei; încurajarea dezvoltării comerţului mondial;

� crearea unui organism internaţional însărcinat cu acordarea de

împrumuturi ţărilor ce înregistrează dezechilibre tranzitorii ale

balanţei de plăţi.

Dezacordurile erau relative la natura acestei instituţii şi la modul de

apărare a parităţii fixe. Cele două planuri se opun în două domenii

principale7:

- în cel al finanţărilor: delegaţia engleză estimează că suma

prevăzută în proiectul american este insuficientă şi că riscă să provoace „o penurie de dolari şi să blocheze expansiunea comerţului

mondial”; în mod contrar, delegaţia americană apreciază că sistemul

de finanţare imaginat de Keynes va duce la o „îndatorare nelimitată”

a ţărilor ale căror balanţe de plăţi sunt în deficit şi că această îndatorare riscă să pună în pericol stabilitatea sistemului monetar

internaţional;

- în cel al modului de ajustare: planul Keynes propune ca efortul

de ajustare să fie suportat de ţările cu balanţe de plăţi excedentare

obligându-le să-şi mărească importurile; în mod contrar, planul

White propune ca ajustarea să fie suportată de ţările deficitare

obligându-le să prevadă programe de stabilizare prin reducerea

importurilor.

În timp ce Fondul de Stabilizare prevedea existenţa unui capital la

care toate statele participante trebuiau că contribuie cu o cotă (parte aur,

parte monedă naţională), fiecare membru lucrând cu acesta în monedele

naţionale, Uniunea de Cliring prevedea dreptul pentru ţările membre de a

6 D. Oprescu, op. cit., p. 23

7 P. Lenain, op. cit., p. 35


18

primi o cotă parte de monedă scripturală (bancori) proporţională cu volumul

comerţului exterior în ultimii ani dinaintea războiului, cu care să poată cumpăra bunuri şi servicii. Ţările membre erau decontate direct din contul

fiecăreia, compensându-le încasările cu plăţile, astfel că soldurile debitoare

ale unor ţări membre reprezentau solduri creditoare ale altora.

Fondul de Stabilizare prevedea eliminarea restricţiilor valutare cu

excepţia celor aprobate de Fond, în timp ce Uniunea de Cliring nu cerea

astfel de măsuri (deoarece susţinea regiunea aflat[ sub influenţa Marii

Britanii), ci chiar sublinia necesitatea controlului mişcărilor de capital.

În cadrul său, Fondul de Stabilizare presupune cooperarea între

state dar, în acelaşi timp, prin sistemul dreptului de vot proporţional cu cota

şi prevederea unui procent minim de voturi pentru adoptarea hotărârilor, se

asigura Statelor Unite ale Americii un drept de veto hotărâtor8. Această

poziţie era motivată prin ideea că exista pericolul unei inflaţii, deoarece

majoritatea statelor membre solicitau dolari Fondului de Stabilizare pentru

susţinerea cererii de bunuri şi servicii, ceea ce determină sporirea cererii

globale, cu repercusiuni imediate asupra creşterii preţurilor. Un alt principiu

al Fondului de Stabilizare era accentul pus pe stabilitate, pe balanţe de plăţi echilibrate, pe cursuri de schimb fixe, ceea ce îi conferea un caracter

obiectiv. Cele două principii îmbină teoria liberei concurenţe cu existenţa

monopolurilor, care nu putea să ducă decât la contradicţii în cadrul

sistemului. Cu toate acestea, era singura formă posibilă de organizare a unui

sistem monetar internaţional la care SUA putea să adere, datorită raportului

de forţe care se contura la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Lipsa

participării SUA însemna lipsa resurselor financiare necesare funcţionării oricăror mecanisme internaţionale.

Pentru a apropia cele două planuri, în perioada septembrie-octombrie

1943, la Washington, au avut loc nouă reuniuni bilaterale între negociatorii

englezi şi cei americani. Keynes şi White încearcă să pună bazele unui

proiect comun. După câteva săptămâni de tratative, englezii, care sunt într-o

poziţie defavorabilă de negociere, depinzând de SUA în ceea ce priveşte

armamentul şi finanţarea efortului de război, abandonează planul Keynes

pentru a se apropia de planul White. În schimb americanii acceptă să mărească capitalul prevăzut pentru Fondul de Stabilizare de la 5 la 9

miliarde de dolari.

Pe această bază, 10 state aliate sunt invitate, în iunie 1944,în vederea

elaborării unui raport care să propună o „Cartă”9 pentru această nouă

8 D. Oprescu, op. cit., p. 24

9 P. Lenain, op. cit., p. 35


19

organizaţie, Fondul Monetar Internaţional. Această „Cartă” va fi prezentată la conferinţa de la Bretton Woods.

Acordurile de la Bretton Woods s-au născut în mod direct din

proiectul conceput de White şi prezentat de delegaţia americană. Chiar dacă Keynes dorea să impună instituţii favorabile ţărilor debitoare, în scopul de a

frâna declinul Marii Britanii, conferinţa a fost în realitate încununarea

acestui declin. Influenţa exercitată de Keynes a fost, decisivă; într-o notă preliminară scrisă chiar de el însuşi scria: „În lumea postbelică este necesară o mai mare voinţă de a accepta acordurile supranaţionale”

10. Cu toate că

Herry Morgebthau, secretarul american al finanţelor şi animatorul

dezbaterilor, a avut un triumf modest, acordurile de la Bretton Woods au

declarat supremaţia politică şi financiară americană şi locul proeminent al

dolarului în „Sistemul monetar internaţional” în defavoarea lirei sterline. În

1944, dolarul era singura monedă care putea juca rolul de prim-plan datorită puterii economice a statului emitent. În contextul sfârşitului războiului,

Statele Unite ale Americii se aflau într-o poziţie de forţă, ce le făcea să-şi poată impune punctul de vedere: deţinerea a două treimi din stocul mondial

de aur şi recuperarea unor creanţe importante asupra ţărilor cărora le-au

furnizat armament prin mecanismul contractului de închiriere (reglarea

datoriilor este reportată după război).

Punctul de vedere american fiind adoptat, dolarul devine principala

monedă în relaţiile internaţionale, iar aurul, alături de dolar, mijlocul de

rezervă şi de plată în cadrul acestor relaţii. În plan secundar, şi mai mult ca tradiţie pentru rolul pe care lira

sterlină l-a avut în cadrul relaţiilor de schimb comercial, aceasta a funcţionat

şi ea o perioadă ca valută de rezervă (1971).

De-a lungul dezbaterilor de la Bretton Woods, guvernul american a

încercat să obţină o stabilitate monetară la scară mondială, care să garanteze

şi securitatea mişcărilor de capital. Acordul monetar de la Bretton Woods

intră în vigoare la 27 decembrie 1945,cu participarea a 29 de ţări ale căror

cote totalizau 7,0795 miliarde de dolari SUA, dar nu va deveni operaţional

până la sfârşitul anului 195811

, atunci când monedele europene îşi vor regăsi

convertibilitatea externă pentru plăţile curente (mişcările de capital vor

rămâne controlate pentru a opri speculaţiile asupra cursului monedelor).

Sistemul monetar internaţional a fost conceput ca un ansamblu de

norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor

10

Citat după A.F.P. Bakker, op. cit., 1997, p. 26 11

F. Teulon, Sistemul monetar internaţional, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 26


20

în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce, generate de

schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan

internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională au fost incluse în statutul FMI, organism creat în scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre a principiilor de funcţionare ale

sistemului nou creat.

De asemenea, sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods a

înlocuit raporturile bilaterale cu raporturi multilaterale, care necesitau o

colaborare accentuată între ţările participante. Realizarea acestei colaborări reprezenta o „inovaţie” într-un domeniu în care prevalase aderarea

individuală la anumite principii, în speţă, cele ale etalonului aur sub

diferitele lui forme. Astfel, sistemul monetar internaţional devine

responsabil pentru organizarea, conducerea, perfecţionarea şi

diversificarea activităţilor din cadrul economiei mondiale, îndeplinind

cantitativ şi calitativ cerinţele respectivei economii, aflate în stările

dinamice de tip economic12

.

Statutul FMI-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole

care definesc obiectivele şi regulile de funcţionare13

, adoptate în Decembrie

1945, valabile şi astăzi. În prezent, FMI numără 183 de membri ale căror

cote totalizează 212,4 bilioane DST (265 bilioane USD)14

.

Scopul principal al sistemului monetar internaţional, creat în 1944, l-a

constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de funcţionare a

unei largi cooperări monetare şi pe această bază creşterea echilibrată a

comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării economice a fiecărei ţări şi a economiei mondiale în ansamblul ei. Astfel, la baza mecanismelor de

funcţionare au fost puse o serie de principii, dintre care cele mai importante

erau următoarele:

a) Etalonul monetar. Reprezintă un principiu de bază al sistemului,

întrucât dolarul american are rol de monedă de rezervă şi de plată pe plan

internaţional. Chiar dacă este bazat pe aur, acest sistem diferă puternic de

etalonul aur care se caracterizează prin: stabilirea prin lege a unui conţinut

în aur al unităţii monetare-valoare paritară; stabilirea parităţilor monetare

ca raport între valorile paritare respective ale unităţilor monetare; baterea

liberă a monedelor de aur, fiecare cetăţean având dreptul să predea

monetăriei statului o cantitate de aur şi să obţină în schimb numărul

corespunzător de monede de aur, realizându-se astfel echivalenţa între

valoarea aurului ca ban şi valoarea lui ca marfă; convertibilitatea liberă şi

12

P. Bran, Relaţii financiare monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 32 13

Statutul Fondului Monetar Internaţional, www.imf.org 14

www.imf.org


21

nelimitată a bancnotelor în monede de aur, realizându-se astfel echivalenţa

între valoarea nominală a bancnotelor şi valoarea proprie a monedelor de aur

corespunzătoare; circulaţia liberă a aurului atât în interiorul ţării, cât şi în

exterior, realizându-se echivalenţa între valoarea internă şi externă a

metalului15

. Sistemul de la Bretton Woods instaurează etalonul aur-devize;

alături de aur ca instrument de rezervă şi de plată în raporturile economice

externe, se va utiliza şi o monedă naţională, respectiv dolarul SUA16

, care va

juca rolul principal, de monedă internaţională. Caracteristicile etalonului aur-devize sunt

17:

� Definirea unităţii monetare naţionale printr-o cantitate de aur sau

în funcţie de o anumită monedă mai puternică. Având la bază rezervele de 24 miliarde de dolari aflate la dispoziţia Sistemului

Federal de Rezervă al SUA, dolarul era definit prin valoarea paritară de 0,888671 gr. aur. Dolarul a devenit etalon al sistemului, între el şi aur stabilindu-se un raport valoric de 35$ uncia (1 uncie=31,105 gr.),

acesta fiind convenit şi ca preţ fix şi oficial al aurului până în

decembrie 1971, 38$ uncia din decembrie 1971 până în martie 1973,

după care se calculează uncia de aur fin la 42,222$. Începând din

1975, statistica FMI calculează aurul socotind 35 DST o uncie de aur.

Evaluarea în dolari se realizează prin convertirea DST la cursul

dolarului din ziua respectivă. � Absenţa aurului din circulaţia internă, în care apar exclusiv semne

ale valorii: bancnote, monede divizionare, bani scripturali; implicit

dispare libera batere.

� Convertibilitatea, la alegerea băncii, în aur sau în valute-aur,

adică în mijloace de plată ale unor ţări în care moneda este

convertibilă în mod legal şi practic în aur exportabil, la un curs oficial

definit în mod durabil în funcţie de parităţi fixe.

� Deţinerea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale,

compusă atât din aur, cât şi din valute de rezervă şi alte active.

� Transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a fondurilor.

În cadrul etalonului aur-devize (de fapt etalon aur-dolar), etalonul aur

avea drept corespondent în economia SUA totalitatea bunurilor şi serviciilor

produse; posesorul nerezident al dolarului, avea posibilitatea să aleagă între

cele două forme materiale ale etalonului. Valoarea paritară a dolarului

15

C.C.Kiriţescu, Moneda-mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 148 16

Cre ţoiu Ghe. , Chir i lă M, Economie Mondială , Editura Porto -Franco , Gala ţ i , 2000,

p .194 17

C.C. Kiriţescu, op cit., p. 149


22

funcţiona drept garanţie pentru asigurarea unui grad ridicat de încredere în

dolar pentru posesorul străin. Aurul intra în circuit numai atunci când

economia SUA nu reuşea să asigure echilibrul între conţinutul valoric al

dolarului aflat în circuitul internaţional şi valoarea bunurilor

corespunzătoare puterii sale de cumpărare. Dacă puterea de cumpărare a

dolarului era în scădere, posesorul de dolari se îndrepta spre rezerva de aur a

SUA, solicitând o cantitate de aur corespunzătoare valorii paritare a

dolarului şi a sumei de dolari de care dispunea.

b) Stabilitatea cursurilor de schimb. A reprezentat unul din

principiile fundamentale de funcţionare ale sistemului, fiind considerată însăşi raţiunea de a fi a organizaţiei menită să realizeze cooperarea

internaţională în probleme monetare, dezvoltarea comerţului internaţional,

asigurarea stabilităţii monetare şi, implicit, a celei economice.

Conform acestui principiu, se instituie practicarea cursurilor fixe dar

ajustabile în caz de dezechilibru economic fundamental. În acest scop,

fiecare ţară membră FMI era obligată să îşi definească valoarea paritară a

monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale

monedelor naţionale puteau oscila în cadrul unei marje de %1± , ţările

emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie.

Ţările membre pot modifica parităţile lor oficiale din proprie

iniţiativă, cu condiţia să obţină acordul prealabil al Fondului (un membru

poate modifica valoarea paritară a monedei sale fără acordul Fondului,

dacă modificarea nu afectează tranzacţiile internaţionale ale membrilor

Fondului-prevedere din Statutul FMI, care a fost abrogată în 1978). O ţară membră care şi-ar modifica cursul monedei fără să fi obţinut acordul FMI ar

fi exclusă de la creditele Fondului în următorii ani sau sancţionată mai sever,

adică ar fi obligată să se retragă din această instituţie. Pe de altă parte,

fiecare stat membru are obligaţia unei „consultări” anuale cu FMI, în

vederea discutării evoluţiei sale economice.

Pe lângă cursurile oficiale (la paritate) şi cursurile de piaţă, au funcţionat

şi noţiunile de curs-planşeu şi de curs-plafon. Acestea nu sunt cursuri de

piaţă, ci margini abstracte care definesc frontierele pe care cursul de piaţă (stabilit ca urmare a confruntării între cerere şi ofertă, cursul la care se

efectuează operaţiile comerciale şi financiare) nu trebuie să le depăşească. Cursul-planşeu şi cursul-plafon aveau rolul de a limita amplitudinea

variaţiilor cursului de piaţă. Cursul-planşeu corespunde valorii oficiale autorizată cea mai scăzută ce poate fi atinsă pe piaţă de către moneda unei ţări în raport cu dolarul

SUA.

Cursul-plafon corespunde valorii oficiale autorizată cea mai ridicată


23

ce poate fi atinsă pe piaţă. Ceea ce este fix este culoarul în interiorul căruia cursurile de schimb

sunt determinate prin confruntarea dintre cerere şi ofertă, de către piaţă. Dacă tendinţa era de depăşire a uneia dintre limitele stabilite, autoritatea

monetară era obligată să pună în vânzare din rezerva internaţională valuta

prea solicitată sau, invers, să cumpere valuta prea mult oferită. Printr-o

asemenea intervenţie, echilibrul între cerere şi ofertă era restabilit, astfel

încât pentru un timp cursul de schimb rămânea între limitele admise. Dacă efectele aşteptate nu se produceau, se recurgea la modificarea valorii

paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental în

economia unei ţări.

Graficul regimului parităţilor fixe18

Mecanismul monetar cuprindea şi procedee necesare refacerii

periodice a echilibrului între conţinutul valoric al unei monede şi puterea de

cumpărare a acesteia. În situaţia în care puterea de cumpărare pierdea o

parte din mărimea sa, iar metodele curente de redresare (creşterea

dobânzilor, limitarea creditelor) nu dădeau rezultate satisfăcătoare, se

permitea de către FMI modificarea valorii paritare prin operaţiunea de

devalorizare oficială, unitatea monetară fiind definită acum printr-o

cantitate mai mică de aur. În cazul în care puterea de cumpărare creştea

peste anumite limite considerate normale, corectarea valorii paritare se

realiza prin operaţiunea de revalorizare oficială, mărindu-se cantitatea de

aur cu care se definea unitatea monetară.

18

C. Basno N. Dardac, C. Floricel, Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 49

plus 1%

curs de piaţă

curs central

minus 1%


24

Menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb pe piaţă revenea ca o

obligaţie fiecărei ţări membre, care urma să intervină prin vânzarea sau

cumpărarea de monedă pentru asigurarea respectării limitelor de fluctuaţie19.

Excepţie făceau ţările care îşi luau angajamentul să cumpere şi să vândă aur

la cererea autorităţilor monetare ale ţărilor membre FMI pentru

reglementarea dezechilibrelor balanţelor lor de plăţi, fără a depăşi valoarea

paritară cu mai mult de limitele fixate de Fond. În această situaţie au fost

SUA, care, la cererea autorităţii monetare a unei ţări membre a FMI,

vindeau sau cumpărau aur contra dolari. De aceea, ele nu aveau obligaţia de

a interveni pe piaţă pentru a asigura menţinerea cursului dolarului în limitele

de %1± faţă de paritate. Această preocupare o aveau celelalte ţări, cu atât

mai mult cu cât dolarul SUA era principalul mijloc de intervenţie pe piaţă, întrucât celelalte ţări vindeau sau cumpărau moneda lor pe dolari, ceea ce a

condus la iminenţa dolarului în contul de rezervă al celorlalte ţări. Astfel s-a

ajuns la o contradicţie în cadrul regimul de schimb fix, căci s-a creat

posibilitatea speculaţiilor pe piaţă, prin acceptarea ca, între două monede,

altele decât dolarul SUA, să se realizeze fluctuaţii de curs de 2% (una

putând fi la limita superioară faţă de dolarul SUA +1%, iar cealaltă la limita

inferioară, -1%). Astfel, a apărut un nou curs, curs încrucişat20

, stabilit pe

piaţă între două monede care se vindeau şi se cumpărau pentru o a treia,

respectiv dolarul SUA, faţă de care se păstrau limitele de %1± .

19

Ibidem 20

D. Oprescu, op. cit., p. 46


25

P R I N C I P I U L M O D I F I CĂR I I P A R I TĂŢ I I

Datele devalorizării

Noul curs – plafon

Cursul de piaţă Cursul – plafon

Noul curs central

Cursul central

Cursul – planşeu

Noul curs – planşeu

Graficul principiului modificării parităţii21

În aplicarea principiului stabilităţii cursurilor se schimb nu se pot

aplica criterii unice, valabile pentru toate ţările; de aceea, se iau în

considerare nivelul de dezvoltare al ţării respective, specificul exporturilor,

rata inflaţiei etc. Astfel, pentru a avea acces la resursele FMI, ţările membre

au trebuit să-şi declare valorile paritare, ţinând seama de interesele de

protejare a economiilor lor naţionale, dar şi de avantajele specifice de la o

ţară la alta. Unele ţări urmăreau însă să obţină cât mai multe bunuri pe

dolari, ceea ce se putea realiza prin menţinerea unui curs ridicat faţă de

celelalte monede prin devalorizarea acestora. Ţările cu excedent de

lichidităţi investeau astfel în ţările cu deficit. Stabilitatea cursului fix,

fluctuant în limite maxime de %1± în jurul parităţii, reflectă o situaţie

economică în creştere care să ducă uneori la acceptarea obligaţiilor

articolului VIII din Statutul FMI, de înlăturare a restricţiilor valutare şi adoptare a convertibilităţii. Trebuie să avem în vedere rolul pieţei în

formarea preţurilor, dar şi felul în care existenţa monopolurilor sau chiar

statul pot interveni în fluctuaţia cererii şi ofertei pentru a influenţa preţul,

cursul de schimb, denaturând astfel raporturile dintre mărfuri, respectiv

21

C.Basno, N. Dardac, C. Floricel, op. cit., p. 50


26

valorile paritare.

Mecanismul de modificare al valorilor paritare stabilite, prevăzut

pentru corectarea unui „dezechilibru fundamental”22

a fost influenţat în

funcţionarea sa de către SUA. Dezechilibrul fundamental este un

dezechilibru al balanţei de plăţi curente care se prelungeşte în timp,2-3 ani,

ca urmare a unor fenomene de durată; legătura dintre dezechilibrul

fundamental şi modificarea parităţilor monetare aparţine esenţei acestui

fenomen economic, în sensul că de cele mai multe ori dezechilibrul balanţei

de plăţi curente nu poate fi corectat decât pe cale monetară, printr-o

devalorizare sau depreciere a monedei naţionale. Alte posibilităţi de

combatere a dezechilibrului fundamental ar fi: restrângerea importului prin

majorarea taxelor vamale, stabilirea de contingente, control valutar.

Asemenea posibilităţi au însă două tăişuri: pe de o parte, ele contribuie la

lichidarea sau limitarea dezechilibrului fundamental, pe de altă parte, ele se

repercutează negativ asupra economiei, ducând la creşterea şomajului,

restrângerea capacităţilor de producţie Fondul a studiat existenţa valorilor

paritare, admiţând că este necesară o revizuire a acestora, pentru a favoriza

exportul de mărfuri către zona dolarului, dar în acelaşi timp, avantajând

investiţiile SUA. Marile trusturi americane, ca şi nerezidenţii, posesori de

dolari, au cumpărat mai ieftin bunuri mobiliare şi imobiliare, datorită devalorizării monedelor ţărilor europene. Devalorizarea s-a extins şi asupra

ţărilor din zona lirei sterline din Asia şi Africa.

Utilizarea conceptului de dezechilibru fundamental, prevăzut ca să justifice o modificare a valorilor paritare, a fost benefică SUA pentru a

convinge ţările europene să-şi devalorizeze monedele. După cum am arătat,

unul din principalii indicatori ai dezechilibrului fundamental îl reprezintă deficitul persistent al balanţei de plăţi curente. Acest indicator, urmărit în

contextul evoluţiei volumului rezervelor monetare poate fi un indiciu de

dezechilibru, dacă rezervele monetare scad continuu. Trebuie însă avuţi în

vedere şi alţi indicatori economici foarte importanţi, în primul rând ritmul de

creştere al economiei sau, pentru ţările în curs de dezvoltare, indicatori ai

evoluţiei preţurilor, ai gradului de folosire a forţei de muncă. Aprecierea şi corectarea acestor indicatori trebuie făcută de autorităţile naţionale, printr-o

cooperare cu FMI.

Nici noţiunea de devalorizare competitivă, prevăzută ca o clauză restrictivă la modificarea valorii paritare , nu a fost definită. Devalorizarea

competitivă este un instrument de concurenţă pe piaţa internaţională care

defineşte orice scădere a cursului de schimb al unei monede pe pieţele

22

C.C. Kiriţescu, op. cit., p. 130


27

valutare, utilizată numai în condiţiile existenţei unui etalon monetar

internaţional recunoscut, exprimând diminuarea conţinutului monedei în

etalonul respectiv, fiind cauzată de o creştere puternică a preţurilor interne

şi de persistenţa deficitului balanţei de plăţi externe23

. Recunoaşterea

existenţei unui dezechilibru fundamental exclude practica devalorizărilor în

scopuri pur concurenţiale. Procentul cu care se devalorizează o monedă poate însă favoriza exportatorii naţionali, creîndu-li-se, pe cale monetară, condiţii de competitivitate pe piaţa mondială. Greutatea aprecierii constă în

faptul că efectele devalorizării asupra exporturilor se constată ulterior şi chiar după o perioadă mai lungă de timp.

Privită în ansamblu, problema modificărilor valorilor paritare ale unei

monede şi, respectiv schimbarea cursului de schimb, are două aspecte

contradictorii24

: rolul pieţei în determinarea unor raporturi reale între

monede şi în asigurarea echilibrului necesar stabilităţii şi impunerea unor

cursuri fixe cu limite strânse de fluctuaţie de %1± . Cele două aspecte, luate

împreună, presupun o colaborare armonioasă între stat şi piaţă, care apără libera iniţiativă şi nonintervenţia statului, ceea conduce la apariţia

compromisurilor şi privaţiunilor dintr-o parte sau alta, în speranţa

reechilibrării balanţei de plăţi şi încurajării creşterii economice. Se impune

elasticitate în acceptarea necesităţii de modificare a valorii paritare, folosirea

mai multor cursuri de schimb, culminând, în 1971, cu modificarea limitelor

valorii paritare la %25,2± . S-a dovedit că existenţa unor limite mai largi de

1% nu a contribuit la stabilizare, ci din contră, a încurajat speculaţia.

Singura posibilitate de a stopa acest fenomen era să se instituie cursul de

schimb flotant sau flotarea liberă a monedelor în funcţie de interesele

specifice fiecărei ţări. c) Convertibilitatea monetară.

Convertibilitatea monetară înainte de Bretton Woods. Reforma

sistemului monetar internaţional pune un accent deosebit pe convertibilitate,

întrucât ea nu constituie doar o operaţiune tehnică ci, în primul rând, o

condiţie de bază a sistemului bănesc, a oricărei monede naţionale, o cerinţă reclamată stringent de relaţiile băneşti care intervin între ţările lumii.

Ca operaţiune specifică bancară, convertibilitatea s-a practicat,

îmbrăcând forma clasică, în aur sau în argint, care au stat la baza

funcţionării sistemelor băneşti dinainte de anul 1914.

În condiţiile etalonului aur, moneda naţională putea fi convertibilă în

aur, cât şi în valute. Băncile de emisiune îşi creau în acest scop, un „stoc de

23

N. Dobrotă (coordonator), Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 167 24

D. Oprescu, op. cit., p. 51


28

acoperire” în proporţie de 30-40% din suma bancnotelor aflate în circulaţie.

În ţara noastră, bancnotele Băncii Naţionale erau convertibile în aur

sau în argint, în care scop aceasta îşi crease o rezervă de 1/3 din suma

bancnotelor care circulau (1880-1881)25

.

Convertibilitatea a avut un rol foarte important în cadrul relaţiilor

internaţionale şi îndeosebi în mecanismul formării cursului de schimb. În

sistemul monetar bazat pe etalonul aur cursul valutar era stabilit în funcţie

de cererea şi oferta de devize. Totuşi, cursul nu putea depăşi, în principiu,

paritatea legală plus cheltuielile de circulaţie. Limita superioară a fluctuaţiei

cursului valutar, determinată de convertibilitate a fost numită „punctul de

aur superior” de la care plata se făcea prin ieşirea de aur din ţară. În situaţia

în care cursul valutar nu putea să scadă sub limita de intrare a aurului din

ţară, convertibilitatea era denumită „punct de aur inferior”.

Mecanismul spontan al „punctelor de aur” asigura stabilitatea relativă a cursurilor valutare în cadrul unor limite destul de înguste de oscilaţie.

Regimul acesta a funcţionat în toate ţările europene până în anul 1914.

În sistemul monetar aur-lingouri, convertibilitatea a avut acelaşi dublu

sens, cu deosebirea că a fost limitată la deţinătorii de sume în bancnote

suficiente pentru a acoperi cel puţin preţul unui lingou de aur de 12 kg.

Convertibilitatea în lingouri a fost practicată de Anglia şi Franţa între anii

1928-1936, România a înscris-o în legea de stabilizare monetară în anul

1929, împreună cu alte reforme de convertibilitate26

.

În condiţiile etalonului aur-devize apărut după primul război mondial,

convertibilitatea a căpătat alte trăsături. Astfel, Conferinţa internaţională monetară de la Genova (1922) a recomandat celor 33 de ţări participante

limitarea folosirii aurului în mecanismul convertibilităţii. În această situaţie,

bancnotele n-au mai fost convertibile direct în aur, ci indirect, în sensul că banca de emisiune era obligată să efectueze convertibilitatea în valute sau

devize străine. Acestea erau, la rândul lor, convertibile în aur. Se face o

distincţie între „devizele cheie”, direct convertibile în aurul statului (care

devine centru aur) pe de o parte şi „devizele periferice” ale ţărilor care nu

pot raporta în mod direct moneda lor în aur, pe de altă parte 27

. După această formă, caracterul reprezentativ al bancnotei a fost mult estompat, deoarece

aurul în care se efectua eventual convertirea finală nu mai aparţinea băncii

emitente, ci unei bănci străine.

La scurt timp, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operaţiune de

verificare a rambursabilităţii în aur şi un prilej de alegere între o formă de

25

E. Vasilescu , A. Losonti, Circulaţia bănească şi creditul, Centrul Poligrafic ASE, Bucureşti, 1979, p. 91 26

Ibidem, p. 92 27

F. Teulon, op. cit., p. 20


29

plată sau alta, a devenit un mijloc prin care debitorii faţă de străinătate îşi procură la scadenţă, în schimbul sumei în monedă naţională, valutele străine

pentru plata datoriei, la un curs relativ stabil--cursul oficial. Această formă de convertibilitate, realizată liber pe piaţă la cursul variabil al pieţei, se

numeşte convertibilitate reciprocă, între valute28

.

De precizat că din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu

a mai fost posibilă, au dispărut limitele de fluctuaţie ale cursurilor valutare

în cele două „puncte ale aurului”. Aceste cursuri sunt supuse unei fluctuaţii teoretice infinite, în funcţie de cererea şi oferta de piaţă.

Convertibilitatea monetară în cadrul sistemului monetar de la Bretton

Woods. În anul 1944, odată cu instituirea sistemului monetar internaţional

(Conferinţa de la Bretton Woods), s-a schimbat în mod radical concepţia şi atitudinea faţă de problemele relaţiilor băneşti internaţionale. Astfel, unul

din principiile fundamentale ale sistemului monetar internaţional a fost acela

de înlăturare rapidă a restricţiilor şi discriminărilor din calea plăţilor şi transferurilor determinate de tranzacţiile curente.

În sens restrâns, convertibilitatea reprezintă obligaţia băncii centrale

de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea

acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente de

dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăţi curente29

.

Statutul FMI prevede în articolul VIII ca toate ţările membre să realizeze convertibilitatea monedelor lor în vederea operaţiunilor curente.

Pentru aceasta, se angajează să elimine restricţiile la cumpărarea de devize

străine de către rezidenţi şi nerezidenţi pentru operaţiunile curente

(operaţiunile referitoare la bunuri şi servicii). Totodată, este prevăzută o

clauză de protecţie (articolul XIV) care să permită statelor membre cu

dificultăţi ale balanţelor de plăţi să menţină un control al schimburilor pe o

perioadă de 5 ani de la crearea Fondului şi chiar mai mult, dacă pot justifica

această necesitate. Această clauză de protecţie va permite statelor europene

să menţină restricţii asupra convertibilităţii monedelor lor până în 1961.

Cu excepţia dolarului SUA, monedele principalelor ţări dezvoltate au

devenit convertibile abia în anul 1958, ceea ce înseamnă că restabilirea

convertibilităţii după al doilea război mondial a fost caracterizată printr-o

serie de limitări, de restricţii. Astfel, înainte de prăbuşirea, în 1971, a

sistemului monetar adoptat în 1944, numai o treime din statele membre FMI

aveau monedă convertibilă. Dintre principalele ţări dezvoltate, numai patru

practicau o convertibilitate generală: SUA, Canada, Elveţia şi R.F.

28

C.C., Kiriţescu, op. cit. p. 102 29

Ibidem p. 102


30

Germania.

Funcţionarea convertibilităţii viza două aspecte distincte30

: primul se

referea la convertibilitatea dolarului, în calitate de monedă etalon, de

rezervă şi de plată în cadrul sistemului; al doilea avea în vedere

convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale FMI.

Dolarul a reprezentat singura monedă convertibilă în aur, autorităţile

monetare americane angajându-se să convertească oricând la cererea

băncilor centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 dolari uncia.

Pentru monedele naţionale ale celorlalte ţări, convertibilitatea este

reglementată în Statutul FMI, art VIII, astfel: pe de o parte, trecerea la

convertibilitate însemna desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în

domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale, iar pe de altă parte desemna

obligaţia băncii centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente sau să fie necesară pentru plăţi curente.

Problema trecerii la convertibilitate, adică înlăturarea tuturor

restricţiilor la plăţile privind tranzacţiile curente şi răscumpărarea la cerere a

soldurilor în moneda naţională, impunea ţărilor membre realizarea unor

economii stabile şi în creştere, de valute convertibile. Aceasta înseamnă, în

opinia lui Robert Triffin31

, sporirea exportului în vederea creşterii rezervelor

în dolari SUA, atragerea de capital pentru investiţii, astfel ca treptat să se

realizeze rezerve monetare pentru a putea susţine la nevoie moneda

naţională după declararea convertibilităţii ei. Oprirea ieşirilor de capital din

ţara ce adoptă convertibilitatea era esenţială, fiind acceptate la Bretton

Woods restricţii şi măsuri de control în acest domeniu. Trecerea la

convertibilitate mai cerea adoptarea de măsuri pentru eliminarea sau măcar

frânarea inflaţiei şi adaptarea cursului de schimb al monedei naţionale la

realităţi. Pentru multe ţări, aceasta însemna o devalorizare faţă de dolarul

SUA, astfel ca exportul să crească şi să se creeze condiţii atractive

investitorilor din SUA.

Datorită imposibilităţii renunţării la restricţii şi control valutar, s-a

decis introducerea convertibilităţii pe etape. Faza întâi prevedea adoptarea

unei convertibilităţi parţiale sau externe, adică numai pentru nerezidenţi, urmând ca ulterior să se acorde şi rezidenţilor aceleaşi drepturi, realizându-

se astfel convertibilitatea FMI completă. Ţările vest-europene au decis să efectueze trecerea la convertibilitate,

pe etape, dar în bloc. După consultări cu Fondul şi analizarea restricţiilor pe

30

C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, op. cit., p. 49 31

Vezi D. Oprescu, op. cit ., p. 64


31

care doreau să le menţină, un număr de 14 state europene au adoptat, la 29

decembrie 1958, convertibilitatea externă a monedelor lor, pentru tranzacţii curente. În cursul anului 1959, încă 16 ţări au declarat aplicarea

convertibilităţii externe32

.

Ca urmare a condiţiilor create şi a înţelegerilor stabilite între ţările

Europei de Vest (formarea Pieţei Comune) pe care FMI le-a acceptat, la 15

februarie 1961, 9 ţări europene (Anglia, Belgia, Franţa, Germania de Vest,

Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Suedia) şi Peru au îndeplinit procedura

şi au acceptat obligaţiile art. VIII din Statutul FMI33

.

Astfel, majoritatea monedelor folosite pentru decontarea şi finanţarea

celei mai mari părţi a comerţului mondial deveniseră convertibile în

accepţiunea dată acestei noţiuni de FMI considerându-se realizat sistemul

multilateral de plăţi internaţionale.

d) Crearea unor rezerve monetare oficiale. Autorităţile monetare

ale ţărilor membre ale FMI aveau obligaţia să-şi constituie rezerve monetare

corespunzătoare nevoilor determinate, în general, de două operaţiuni34

:

convertirea sumelor solicitate şi intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor

monetare în scopul menţinerii stabilităţii cursurilor de schimb.

În rezervele monetare, alături de aur şi titlurile emise pe pieţele

financiar-monetare naţionale este introdusă şi valuta (în speţă dolarul) care

pătrunde în economia unei ţări prin intermediul operaţiunilor comerciale şi financiare. În acest cadru, moneda altei ţări (dolarul) a devenit garanţie

pentru emisiunea de monedă naţională. Atât aurul, cât şi mărfurile care stau

în spatele valutei de rezervă sunt situate în altă economie decât cea în care

îşi constituie rezervele.

e) Echilibrul balanţelor de plăţi. Ţările membre aveau obligaţia să supravegheze şi să asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Ca

soluţie extremă pentru menţinerea acestui echilibru, respectiv pentru

ajustarea eventualelor deficite sau excedente exagerate, exista posibilitatea

utilizării de comun acord cu FMI a tehnicii devalorizării sau revalorizării

monedelor naţionale35

. De la acest principiu făceau excepţie SUA, deoarece

acoperirea deficitului balanţei lor de plăţi avea loc prin emisiune de monedă proprie având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.

Statutul FMI (articolul V) prevede pentru ţările membre posibilitatea

de a face apel la resursele financiare ale acestuia. Acordarea de credite

32

D. Oprescu, op. cit, p. 72 33

Ibidem p. 73 34

C. Floricel, Relaţii valutare financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997,

p.11 35

C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, op. cit., p. 51


32

urmăreşte să uşureze adoptarea de politici de deschidere şi de liberalizare,

asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă pentru a compensa

eventualul impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. FMI-ul

încurajează astfel, prin acordarea acestor credite, politici vizând realizarea

monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor de capital şi facilitarea

operaţiilor de capital internaţional. În acelaşi mod, aceste credite încurajează ţările care se confruntă cu un deficit al balanţei de plăţi să nu aplice politici

nefaste pentru comunitatea internaţională, cum ar fi devalorizarea

competitivă sau blocarea schimburilor externe. Statutul precizează că aceste

resurse au un caracter temporar, căci acordarea continuă de credite pe

termene medii sau lungi ar putea încuraja menţinerea de politici nefaste.

Sistemul Bretton Woods, conceput pentru a asigura autonomia

politicii interne şi stabilitatea monetară internaţională, a realizat un

compromis între etalonul-aur rigid de la sfârşitul secolului al XIX-lea, sub

care guvernele aveau puţină libertate în a-şi administra propria economie, şi anarhia monetară a anilor ’30, când guvernele aveau prea multă libertate de

a se angaja în devalorizări concurenţiale şi alte politici distructive36

. În

cadrul sistemului Bretton Woods, FMI devenea responsabil cu menţinerea

rezervelor, iar dolarul american devenea elementul cheie al sistemului. Pe

măsură ce acumulările în dolari realizate de investitori privaţi şi de guverne

străine creşteau şi, odată cu accentuarea deficitului balanţei de plăţi a SUA,

încrederea în dolar a scăzut, atrăgând după sine şi erodarea fundamentelor

sistemului Bretton Woods.

1.2 Sfârşitul sistemului de la Bretton-Woods.

Etalonul dolar de hârtie

În decursul funcţionării efective a sistemului de la Bretton Woods,

comerţul internaţional a cunoscut o puternică dezvoltare în cadrul unei

relative stabilităţii a economiei mondiale. Prin stabilitatea cursurilor de

schimb şi asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare au fost stimulate

schimburile economice internaţionale, iar cu ajutorul resurselor financiare

ale FMI ţările membre au putut face faţă unor nevoi temporare ale balanţelor

lor de plăţi. De asemenea, anumite ţări au realizat convertibilitatea

monedelor lor naţionale.

Toate aceste rezultate au fost insuficiente pentru a asigura viabilitatea

36

R. Gilpin, Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 56


33

sistemului şi a anihila efectele unor fenomene negative, care au determinat o

aplicare necorespunzătoare a principiilor sale fundamentale, soldate, în final,

cu abandonarea acestora şi, implicit a sistemului conceput să funcţioneze pe

baza lor.

În cadrul funcţionării sistemului se poate constata o contradicţie între

eforturile de menţinere a stabilităţii cursului de schimb şi a preţului aurului

cu ajutorul mecanismului intervenţiei pe piaţă, pe de o parte, şi acceptarea

influenţelor pieţei prin înlăturarea controlului şi a restricţiilor valutare, pe de

altă parte.

Această contradicţie a fost mult agravată prin depăşirea de către unele

ţări a cerinţelor art. VIII37

(referitor la convertibilitate), anulându-se şi restricţiile asupra transferurilor de fonduri. Prin această măsură s-a creat

posibilitatea transferurilor de fonduri disponibile temporar, dintr-o ţară în

alta, pentru obţinerea unor dobânzi mai mari sau în speranţa unor câştiguri

rapide din diferenţele de curs. A apărut astfel un volum uriaş de capitaluri

speculative, sustrase capitalului productiv, ceea ce a atras şi a accentuat

perioadele de dezechilibru.

SUA au fost singura ţară care şi-a finanţat deficitul de balanţă de plăţi prin emisiunea propriei monede, dolarul având calitatea de etalon şi de

monedă de rezervă a sistemului. Prin această finanţare, SUA au contribuit la

formarea lichidităţii internaţionale şi, implicit, la creşterea rolului dolarului

în structura rezervelor monetare ale ţărilor membre38

.

În primii ani de funcţionare a sistemului, deficitul balanţei de plăţi americane a fost apreciat ca un rău necesar, pe seama lui alimentându-se

economia mondială cu mijloace de plată, el răspunzând cererii foarte mari

de dolari manifestată pe plan internaţional. Treptat, acest deficit

înregistrează valori din ce în ce mai mari, băncile centrale şi cele comerciale

din diferite ţări acumulând importante sume în dolari. Este momentul în care

se amplifică solicitările băncilor centrale adresate Sistemului Rezervelor

Federale al SUA de convertire în dolari a sumelor deţinute. S-a produs,

astfel, o diminuare a rezervelor oficiale de aur de la 24,6 mild. dolari

existente în 1944, la 10 mild. dolari, în 196839

. Acest an coincide cu

începutul degradării balanţei comerciale a SUA şi conduce la înregistrarea

primului deficit comercial din acest secol, în 1971, când dolarul american

devine neconvertibil în aur40

.

37

Statutul FMI, www.imf.org 38

S. Dumitrescu, V. Gheorghi ţă , G. Mar in, O. Puiu, Economie Mondială , Edi tura

INTERPRINT, Bucureş t i , 1994, p . 235 39

F. Teulon, op. cit., p. 41 40

Ibidem, p. 43


34

Scăderea rezervelor de aur ale SUA, în paralel cu existenţa unor sume

importante de dolari americani aflate în afara graniţelor lor, a slăbit

încrederea deţinătorilor în moneda SUA. Acest fenomen, asociat cu rezerva

manifestată de autorităţile monetare americane privind convertirea dolarului

în aur, i-a determinat pe deţinătorii de dolari să-i convertească în alte

monede, a căror evoluţie era mai stabilă, ori să-i plaseze în operaţiuni

speculative sau în cumpărări de aur. Convertirea masivă în aur putea

provoca, aşa cum s-a produs în 1930, panică, declararea neconvertibilităţii dolarului în aur şi declanşarea unei crize monetare cu urmări dezastruoase.

Evitarea acestei situaţii a însemnat acceptarea celorlalte efecte negative ale

etalonului aur-devize, respectiv stimularea inflaţiei, în special a celei

importate şi lipsa presiunilor asupra autorităţilor SUA de a lua măsuri de

echilibrare şi respectare a disciplinei balanţei de plăţi. În aceste condiţii, s-au

produs în lanţ o serie de fenomene care au dereglat decisiv funcţionarea

sistemului monetar internaţional şi anume:

a) Piaţa aurului s-a împărţit într-o piaţă oficială, în cadrul căreia

operau numai băncile centrale la preţul oficial de 35 dolari uncia, şi una

liberă41

, unde aveau loc vânzări-cumpărări de aur de către particulari, preţul

formându-se pe baza cererii şi ofertei. Această împărţire a pieţei aurului a

însemnat acceptarea nonconvertibilităţii dolarului şi a constituit declinul

primului principiu de funcţionare a sistemului creat la Bretton Woods bazat

pe etalonul aur-devize. Rezervele de aur oficiale ale SUA ajung curând la

circa 10 mild. dolari, fiind egalate şi, chiar depăşite de cele ale Germaniei

Federale şi Japoniei. În aceste condiţii, la 15 august 1971 are loc

suspendarea oficială a convertibilităţii în aur a dolarului, fenomen care a

consemnat scăderea semnificativă a capacităţii dolarului de a îndeplini

funcţia de etalon monetar în cadrul sistemului.

b) În 1971 se înregistrează prima devalorizare oficială a dolarului

pentru a opri scurgerea aurului monetar în afara SUA; preţul unciei de aur

devine 38 dolari, iar în 1973, după cea de-a doua devalorizare, 42,22

dolari42

. Aceste devalorizări au însemnat începutul sfârşitului sistemului de

la Bretton Woods. Ele au creat mari dificultăţi menţinerii cursului de schimb

în limitele convenite. Inevitabilul se produce, odată cu renunţarea la

mecanismul cursurilor stabile, şi trecerea la cursurile flotante, eveniment

care s-a produs în cursul anului 197343

. Astfel, se prăbuşeşte şi cel de-al

doilea principiu al sistemului de la Bretton Woods şi anume cel al stabilităţii cursurilor de schimb.

41

E. Vasilescu, A. Losonti, op. cit., p .48 42

F. Teulon, Cronologia economiei mondiale, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p.40-41 43

F. Teulon, Sistemul monetar internaţional, p.43


35

Evenimentul cu cele mai semnificative consecinţe monetare a fost

declaraţia din 15 august 1971, prin care preşedintele american Richard

Nixon a anunţat că SUA nu vor mai cumpăra în mod liber aur pentru

reglarea tranzacţiilor internaţionale44

. Această măsură a pus capăt singurei

forme de convertibilitate în aur care mai rămăsese în Occident după renunţarea la etalonul aur. Întrucât dolarul era moneda cheie a sistemului,

măsura luată a afectat profund capacitatea acestuia de a îndeplini funcţiile de

etalon monetar, mijloc de rezervă şi de măsurarea a activităţii economice.

La o perioadă scurtă de timp după 15 august 1971 a urmat, la 9 mai

1972, reducerea cu 7,89% a parităţii aur a dolarului, adică de la 0,888671 gr.

aur fin, la 0,818513 gr. aur fin, echivalând cu o majorare oficială a preţului

aurului de la 35 la 38 dolari uncia. La 18 octombrie 1973 dolarul a suferit o

nouă reducere a parităţii cu 10%, de la 0,818513 gr. aur fin la 0,736662 gr.

aur fin echivalând cu stabilitatea preţului de 42,2222 dolari pentru o uncie

de aur fin45

.

Dolarul a fost devalorizat nu numai faţă de aur, ci şi faţă de DST de la

1,0857138 dolari la 1,2063428 dolari =1 DST, sau de la 0,921053 la

0,828948 DST = 1 dolar S.U.A46

.

Aceste modificări ale dolarului SUA faţă de aur şi faţă de DST au

afectat raporturile valorice dintre dolar şi celelalte monede naţionale.

Modificările de parităţi şi de cursuri au afectat convertibilitatea

monetară nu numai sub aspectul cursului de schimb; odată cu trecerea la

cursurile flotante, practic, s-a renunţat la convertibilitate.

Criza sistemului monetar s-a manifestat excesiv între 1978-1980, când

fluctuaţia dolarului a atins punctul culminant, depăşind toate „pragurile

psihologice”. Astfel, moneda americană nu mai cota la sfârşitul anului 1978

decât 4,40 franci, 1,77 mărci vest-germane, 0,53 lire sterline, 1,76 yeni etc.

În acelaşi timp, preţul aurului la bursa din Londra a atins 240 $ uncia în

1979, ajungând, la 17 ianuarie1980, să depăşească 800 dolari uncia, iar în

zilele următoare să scadă până la 600 dolari uncia47

. Variaţiile de ordinul 50-

60-100 dolari uncia de la o zi la alta arată o situaţie complet anormală. Se

poate spune că anularea suportului aur pentru dolar a anulat în timp

elementele de comparaţie prin preţ, ca expresie a valorii. Era necesară stabilirea unor raporturi reale între preţurile bunurilor şi serviciilor şi a

costurilor materiilor prime în vederea fixării unor preţuri reale,

fundamentate economic.

44

Ibidem p.41 45

E. Vasilescu, A. Losonti, op. cit.,p .52 46

Ibidem p.54 47

D. Oprescu, op. cit., p.122


36

c) Principiul funcţionării convertibilităţii a avut de suferit din cauza

nerespectării condiţiilor sale. Convertibilitatea monedelor a avut un caracter

limitat, ţările continuând să menţină unele restricţii în domeniul plăţilor

externe. Mai mult, ea a devenit în ultima perioadă a funcţionării sistemului o

convertibilitate de piaţă, în sensul că autorităţile monetare nu au mai fost

obligate să preschimbe o monedă cu alta la un curs fix sau stabil, ci la cursul

pieţei, a cărui evoluţie era imprevizibilă. În acelaşi timp, convertibilitatea în

aur a dolarului nu a rezistat decât până în 1971. Au existat multe propuneri

de-a lungul existenţei sistemului bazat pe etalonul aur-devize de înlăturare a

schimburilor fixe şi înlocuirea lor cu schimburile flotante. Printre primii

susţinători ai cursurilor flotante se remarcă Milton Friedman, reprezentantul

şcolii monetariste, care susţine că adoptarea cursurilor fluctuante „ar anula

nevoia de rezerve”48

, rezolvând şi problema balanţei de plăţi. Alături de M.

Friedman îi menţionez pe James E. Meade, H.C. Jonson care apreciază că adoptarea cursurilor fluctuante ar face ca economia unei ţări să se adapteze

mai uşor rigorilor concurenţei externe49

. Cursul cel mai potrivit va fi stabilit

pe piaţă, ca raport între cerere şi ofertă. Preocupările în acest sens s-au extins în anii ’60 când adepţi, printre

care, Egon Sohmen50

, propuneau:

• fluctuarea în cadrul unor limite largi, chiar până la +/-5% (ceea ce ar

fi însemnat ca prin cross rate, practică cunoscută şi acceptată de Fond

prin Hotărârea nr. 904/59-32 din 24 iulie 1959, să se poată ajunge,

între două valute, altele decât cea folosită pentru intervenţie, la limite

de +/-10%);

• fluctuarea dirijată prin intervenţiile Băncii Centrale;

• crearea a două pieţe monetare: una pentru tranzacţii curente, unde să se practice un curs fix, şi una pentru capitaluri, unde cursul să fie

fluctuant.

Refuzându-se alte măsuri de combatere a speculaţiei şi a celorlalte

manifestări ale crizei monetare, practica cursurilor fluctuante s-a extins la

toate monedele comerciale internaţionale şi la monedele legate de acestea.

d) Un alt principiu a fost acela al creării fondului de rezerve monetare.

Dacă la început a existat o lipsă acută de rezerve în principalele state

partenere ale SUA, ulterior (în special în ultima fază de funcţionare a

sistemului) s-a înregistrat un exces inflaţionist de rezerve şi o distribuţie

internaţională defectuoasă a acestora, majoritatea ţărilor confruntându-se cu

48

M. Friedman, The Case for Flexible Exchange Rates, University of Chicago Press, 1953 49

Vezi D. Oprescu, op. cit., p. 74 50

E. Sohmen, Flexible Exchange Rates. Theorey and Controversy, University of Chicago press, 1961


37

o lipsă acută de lichidităţi. După devalorizările succesive ale dolarului SUA, autorităţile

monetare din multe ţări au început să-şi diversifice structura rezervelor lor,

achiziţionând active exprimate şi în alte monede (mărci germane, yeni

japonezi, franci elveţieni). Dacă în 1969, totalul rezervelor monetare

internaţionale (mai puţin aurul) se cifrau la 40 mild. dolari SUA, ele au

ajuns în 1979 la 270 mild. dolari SUA, respectiv o creştere de circa 7 ori. De

asemenea, rezervele totale (inclusiv aurul, evaluat la 300 dolari uncia) au

crescut de la 30 mild dolari SUA (1969) la peste 700 mild. dolari SUA, în

199051

.

e) Deficitul cronic al balanţei de plăţi a SUA şi excedentele de

balanţă înregistrate de alte ţări au amplificat conflictele comerciale,

financiare şi monetare. Aceste evenimente, asociate cu criza energetică şi de

materii prime din anii 1973-1974, au condus la imposibilitatea supravegherii

echilibrului balanţelor de plăţi. Prin acesta s-a prăbuşit şi ultimul principiu

important, cel al funcţionării echilibrate a sistemului creat în 1944.

Sistemul Bretton Woods, bazat pe reguli, a fost substituit printr-un

acord politic oscilant între puterile economice dominante şi administrat de

băncile lor centrale52

.

Datorită marilor implicaţii generate de mutaţiile de ordin economic şi monetar, cât şi poziţiei inegale a diferitelor ţări în cadrul economiei

mondiale, crizei monetare care a izbucnit în 1971, apariţiei unor noi centre

economice, politice şi de decizie monetară (noul sistem monetar vest-

european adoptat în 1979), intensificării contradicţiilor internaţionale şi a

tendinţelor de împărţire a zonelor de influenţă, economişti ca M. Friedman,

J. Rueff, R. Harrod au pus problema unei reforme a sistemului monetar

internaţional, a aplicării unor politici care să genereze fundamentele acestui

sistem, concretizate în53

:

� găsirea etalonului monetar viabil în cadrul mecanismului cursurilor

de schimb;

� precizarea rolului aurului ca mijloc de rezervă şi de plată în cadrul

relaţiilor de schimb internaţionale;

� formarea resurselor lichide de mijloace de plată internaţionale

(lichiditatea internaţională); � convertibilitatea în cadrul relaţiilor băneşti contemporane.

Perioada care a urmat abandonării principiilor de bază adoptate la

51

C. Floricel, op. cit., p. 14 52

R. Gilpin, op. cit, p. 63 53

S. Dumitrescu, V. Gheorghi ţă , G.Mar in, O. Puiu, op . c i t . , p .239


38

Conferinţa de la Bretton Woods nu s-a caracterizat printr-o flotare pură, necontrolată a cursului de schimb. Acestei perioade îi sunt proprii trăsături

cum sunt:

� intervenţii repetate şi concentrate ale băncilor centrale pe piaţa

monetară pentru susţinerea cursurilor de schimb convenite;

� corelarea măsurilor de politică monetară, îndeosebi în privinţa

nivelului ratei dobânzii;

� flotarea generalizată a cursului de schimb a făcut ca acesta să joace

un rol de prim ordin în competiţia dintre state. Cursurile de schimb au

devenit un factor de avantaj comparativ, alături de costul forţei de

muncă, de cel al energiei, de productivitatea muncii.

Criza sistemului monetar internaţional a determinat ţările din Europa

Occidentală, aflate în plin proces de integrare economică, să caute soluţii de

organizare a propriilor relaţii valutare, să îndepărteze efectele negative

generate de criza respectivă, să implementeze un nou etalon monetar, cu o

mai largă sprijinire pe principii de piaţă. Abandonarea principiilor sistemului de la Bretton Woods a îndepărtat

stabilirea valorii paritare pe baza aurului pentru a trece la cursurile de

schimb flotante şi la definirea monedelor pe baza puterii lor de cumpărare.

Astfel, apar sisteme monetare regionale şi modele noi de gestionare a

cursului de schimb însoţite şi de o serie de efecte negative: instabilitate,

creşterea datoriilor54

.

Sistemul monetar internaţional actual utilizează un etalon naţional şi unul propriu, în ambele cazuri fiind rezultatul activităţii economice din una

sau mai multe economii naţionale, internaţionalizate în contextul unor

factori economici şi monetari interni şi externi. Astfel, locul etalonului aur-

devize a fost preluat de etalonul putere de cumpărare ce are ca scop fixarea

cursului de schimb la un nivel care egalează valoarea coşului de bunuri

similare în cele două ţări comparate; cursul de schimb trebuie să se fixeze la

un nivel ce compensează variaţia preţurilor relative (modificările ratei

inflaţiei în cursul unei perioade de timp, care devin principalul factor

explicativ al cursului de schimb). În cadrul economiei mondiale nu se poate

utiliza ca etalon puterea de cumpărare creată de o singură economie; apare,

deci, o contradicţie între caracterul internaţional al economiei mondiale şi utilizarea ca etalon propriu a unei monede naţionale

55. Contradicţia s-a

rezolvat prin internaţionalizarea unei puteri de cumpărare naţională în cadrul

54

P. Bran, I . Cost ică , Rela ţ i i f inanciare ş i monetare in terna ţ ionale , Ed itura

Economică , Bucureş t i , 1999, p .19 55

C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, op. cit., p. 57


39

mecanismului complex al cursurilor de schimb.

Spre deosebire de etalonul aur-dolar, în care cursul oficial rezulta din

raportarea valorilor paritare determinate oficial de fiecare ţară, în sistemul

monetar contemporan, compararea puterilor de cumpărare devine o

operaţiune mult mai complexă, neexistând un etalon care să se exprime prin

unităţi de greutate (ca în cazul valorilor paritare). Pentru realizarea parităţii se urmăreşte din punct de vedere statistic evoluţia preţurilor în ţările care se

compară în cadrul mecanismului cursurilor de schimb pentru grupe de

mărfuri şi servicii similare. Din comparaţia indicilor de preţuri rezultă un

curs, considerat drept oficial în relaţiile unei economii cu economia

mondială56. Poziţia internaţională a etalonului putere de cumpărare

constituie o preocupare principală, atât în cadrul FMI cât şi al economiei

emitente a monedei cu circulaţie pe piaţa externă; etalonul putere de

cumpărare poate să-şi îndeplinească funcţiile monetare numai în condiţiile

în care oscilaţiile cursului de piaţă faţă de cel oficial se menţin în anumite

limite considerate rezonabile.

În actualul sistem, mecanismul de coordonare a cursului de piaţă a

suferit schimbări structurale, funcţionarea lui bazată pe o marjă relativ fixă şi pe intervenţii de tip monetar a încetat să mai funcţioneze. Din 1973 s-a

trecut la practica cursurilor flotante, cursul de piaţă fiind lăsat să fluctueze în

raport direct cu poziţia economiei emitente a monedei în cauză în cadrul

economiei mondiale. Astfel s-a creat un etalon care reflectă mai bine

capacitatea reală a economiei emitente, dar care nu mai prezintă acea

stabilitate în timp specifică, de altfel, vechiului sistem.

1.3 FMI şi demersul monetarist.

Funcţionarea programelor FMI.

1.3.1. Regimul ratelor de schimb

Aranjamentele de la Bretton Woods stabileau ca principii funcţionarea

de cursuri fixe dar ajustabile (adjustable pegs) în condiţii speciale şi posibilitatea de a aplica restricţii comerciale în anumite condiţii, din

perspectiva ajustării balanţei de plăţi. Totodată se acceptau controale asupra

mişcărilor de capital. Ajustarea de curs de schimb presupunea existenţa unui

“dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi” şi un acord din partea FMI,

această condiţie dorind să prevină o cursă a devalorizărilor.

56

Ibidem. p. 58


40

Politica ratelor de schimb din codul de conduită reflectă scopul

evitării atât a fluctuaţiilor destructive survenite în anii ’30, cât şi a rigidităţii ratelor de schimb predominante în etalonul aur-devize. Membrii FMI cereau

stabilirea unei valori paritare pentru monedele lor în aur, fie direct, fie

indirect, prin dolarul american, şi menţinerea ratelor de piaţă ale monedelor

lor în interiorul unei marje de 1 procent de fiecare parte a parităţii. O valoare

paritară poate fi schimbată numai la propunerea membrilor, numai după consultarea Fondului şi numai pentru a corecta un dezechilibru fundamental.

FMI nu putea obiecta la o schimbare din valoarea paritară iniţială într-o

valoare cumulativă de peste 10 procente, dar o schimbare dincolo de această sumă reclamă acordul său. Participarea Fondului avea loc atunci când acesta

era de acord că dezechilibrul fundamental exista şi că schimbarea era

necesară pentru a-l corecta.

În primii ani de după cel de-al doilea război mondial, se considera că schimbarea ratelor de schimb va avea un efect neînsemnat asupra exportului

şi importului, datorită constrângerilor capacităţilor de producţie, folosirii

preponderente a importului şi controlului schimbului. Cu toate acestea, chiar

după ce producţia şi-a revenit, şi devalorizarea lirei sterline în 1949 s-a

activat în jurul unei rate de schimb în afara zonei de influenţă a dolarului,

rolul Fondului a rămas marginal. Relaxarea constrângerilor plăţilor şi a

transferurilor de cont curent nu a fost semnificativă, datorită în mare măsură dificultăţilor persistente ale balanţei de plăţi între ţări, altele decât SUA.

Asemenea relaxări erau în principal regionale (în interiorul Uniunii

Europene de Plăţi). Acordarea limitată a resurselor financiare membrilor cu

dificultăţi de plată se datorează, în mare măsură, incertitudinii condiţiilor

impuse de FMI.

Progresele înregistrate în ceea ce priveşte reducerea restricţiilor s-au

amplificat începând cu mijlocul anilor '50 până la mijlocul anilor '60.

Întărirea poziţiei balanţei de plăţi a unui număr de ţări a facilitat încercări de

liberalizare a politicii de plăţi. Obligaţiile prevăzute în Articolul VIII al

Statutului FMI, cu privire la respectarea Codului de conduită, au fost

acceptate de către majoritatea ţărilor europene în 1961 şi de către Japonia în

1964. În timp, Fondul a clarificat o serie de prevederi şi criterii de bază. Criza Sueză din 1956 a condus la atragerea de partea sa a Franţei şi a

Angliei. Un număr crescut de membri a fost atras în special după ce au fost

stabilite facilităţile financiare compensatorii, în 196357

, pentru a ajuta

membrii cu deficite financiare rezultate ca urmare a scăderii temporare a

exporturilor.

57

F. Teulon, Cronologia economiei mondiale, p. 35


41

Paritatea sistemului valutar şi mecanismul de ajustare au apărut în cea

de-a doua decadă a funcţionării FMI. Acestea au fost instituite, în principal,

de nivelurile înalte de ocupare şi din ratele scăzute sau moderate ale inflaţiei

din ţările industriale, datorită amabilităţii membrilor ale căror poziţii de plăţi erau întărite, din perioada în care acumulaseră dolari americani, sau

adaptării rapide de către ţări a unor măsuri naţionale pentru a corecta balanţa

de plăţi. Schimbarea ratei de schimb limita în ansamblu dezvoltarea ţărilor cu

rate înalte ale inflaţiei şi în general nu conducea la deprecierile competitive

sau la restricţii represive din partea altor ţări. Exista o preocupare sporită, în

special de la sfârşitul anilor '50, că această situaţie nu putea continua la

nesfârşit în absenţa unui mecanism satisfăcător pentru reglarea ofertei de

active de rezervă. În particular, exista teama că aceste active n-ar putea

creşte la rata cerută pentru a susţine comerţul şi producţia la nivelul ocupării depline.

Sistemul ratelor de schimb prestabilite, bazat pe paritatea aurului,

sistem convenit la Bretton Woods, a supravieţuit timp de 25 de ani. Cel mai

important efect al aplicării acestui sistem a fost devalorizarea monedelor

naţionale în raport cu dolarul american, care era principalul etalon de

referinţă în cadrul sistemului. În perioada în care SUA au avut un nivel

scăzut al inflaţiei, începând cu războiul din Coreea (1950-1953) şi terminând

cu mijlocul anilor '60, sistemul ratelor de schimb fixe a impus o politică monetară şi bugetară responsabilă în ţările slab dezvoltate. Totuşi, când

preţurile interne au crescut vertiginos în SUA, către sfârşitul anilor 60’, ca

urmare a consecinţelor inflaţioniste ale finanţării războiului din Vietnam, s-a

diminuat caracterul disciplinar al sistemului, deteriorându-se încrederea

internaţională în valoarea dolarului, ca etalon stabil al sistemului Bretton

Woods58

.

Către sfârşitul anilor '60, ca urmare a creşterii dezechilibrelor

înregistrate de balanţele de plăţi externe, mai ales în SUA, s-au manifestat o

serie de crize monetare. Acestea au culminat în anul 1971, cu decizia

unilaterală a SUA de a renunţa la convertibilitatea dolarului în aur şi de a nu

mai interveni în susţinerea acestuia. Abolirea convertibilităţii aurului a

anticipat colapsul sistemului şi a reprezentat un regres major pentru FMI.

Astfel, a fost abandonată una din regulile de bază ale acordului cu FMI, ceea

ce a dus la eliminarea sistemului ratelor de schimb prestabilite, adoptat la

Bretton Woods. Toate încercările de a ţine ratele de schimb legate una de

cealaltă, pe un nou nivel, cu plaje de fluctuaţie mai largi, au eşuat. Se decide

58

R. Gilpin, op. cit, pag. 57


42

suspendarea convertibilităţii dolarului în aur la un preţ fix, reducerea

importurilor, îngheţarea salariilor şi a preţurilor pentru trei luni şi instaurarea

unei taxe temporare de 10% asupra importurilor. Pe 15 august 1971, după un

discurs televizat al preşedintelui Nixon care anunţă aceste măsuri59

, băncile

centrale îşi opresc intervenţiile pe pieţele de schimb, dolarul începe să fluctueze, ceea ce înseamnă, de fapt, dispariţia sistemului de la Bretton

Woods.

Era necesar ca diversitatea acestor politici de schimb să se reflecte în

noile acorduri monetare internaţionale. Astfel, se impunea constituirea unui

sistem suficient de flexibil pentru a supravieţui într-o lume unde pieţele de

capital au devenit foarte puternice. Băncile centrale fac faţă, în anii ’60, unor

pieţe financiare care nu mai au nimic în comun cu ceea ce cunoşteau

fondatorii sistemului de la Bretton Woods. Decizia ţărilor europene de a face

ca monedele lor să fie convertibile pentru operaţiuni curente, libera mişcare

de capitaluri în SUA, RF Germania şi Elveţia permit o dezvoltare rapidă a

pieţelor financiare internaţionale şi, mai ales, a pieţelor de schimb valutar.

Începând cu 1953, Milton Friedman, fondatorul Şcolii monetariste,

consideră că sistemul schimburilor fixe a devenit irealist şi chiar contra-

productiv, datorită dezvoltării pieţelor financiare internaţionale, şi recomandă înlocuirea acestuia cu un sistem de schimb fluctuant

60. Pentru el,

sistemul de la Bretton Woods este perimat: „încercările de a elimina sau de a

reduce restricţiile complexe impuse schimburilor internaţionale proliferate

în timpul şi după al doilea război mondial, s-a soldat cu insuccese

răsunătoare; acestea vor continua, dacă nu vom atinge fără întârziere două obiective esenţiale: schimburi libere multilaterale şi libertatea pentru toate

ţările de a realiza stabilitatea internă conform cu propriile criterii”61

. Dacă imediat după război era posibil să se reziste la atacuri speculative, deoarece

mişcările de capital erau reglate prin controlul schimburilor valutare, acest

lucru va fi mult mai dificil odată cu libera convertibilitate şi libera mişcare a

capitalurilor.

În practica schimburilor flotante, valoarea unei monede în raport cu

alta (preţul ei) este afectată de toţi factorii ce pot avea impact asupra cererii

sau ofertei unei monede sau a alteia. Parametrii fundamentali sunt: oferta de

monedă (care condiţionează nivelul inflaţiei), randamentul şi riscul activelor

financiare naţionale şi străine, variaţiile venitului real (o creştere a venitului

provoacă importuri suplimentare, deci o importantă vânzare de monedă

59

F. Teulon, Cronologia economiei mondiale, p.41 60

M. Friedman, Essays in Positive Economics, Chicago, 1953, p.78 61

Idem, The Case for Flexible Exchange Rates, Chicago, 1953, p 211


43

naţională) 62.

În cadrul schimburilor flotante, ajustarea se face prin modificarea

cursului de schimb. Deficitul balanţei de plăţi externe provoacă o cerere

excedentară de devize străine, ceea ce depreciază moneda autohtonă. Deprecierea duce la creşterea preţurilor la importuri, care sunt astfel frânate;

ea diminuează preţul exporturilor, care sunt stimulate.

În sistemul schimburilor fixe, se contează pe flexibilitatea internă a

preţurilor pentru restabilirea competitivităţii, dar preţurile sunt de regulă puţin flexibile. Flexibilitatea cursului de schimb permite obţinerea unei

flexibilităţi a preţurilor internaţionale chiar atunci când preţurile naţionale

sunt rigide.

În anii ’70, în presa occidentală de specialitate întâlnim opinia potrivit

căreia flotarea cursurilor valutare e mai puţin dăunătoare comerţului

internaţional decât regimul distructiv al cursurilor pretinse fixe. Astfel, în

publicaţia vest-germană „Die Welt” se subliniază că „o mai mare

flexibilitate a monedelor europene în raport cu dolarul e condiţia necesară, dar nu suficientă, a unei politici fructuoase de stabilizare a preţurilor în

Europa”63

. Guvernele europene, cum ar fi cel francez, vest-german, nu au

îmbrăţişat ideea salvării principiilor sistemului Bretton Woods. Mai mult

decât atât, ele au pus bazele constituirii sistemului monetar european, ca o

imagine a sistemului Bretton Woods desăvârşită prin controlul capitalului şi instituirea unor marje de fluctuaţie a cursului de schimb de +/-2.25%.

Totodată, aceste guverne au încercat să evite ca apărarea unui curs de

schimb fix să antreneze epuizarea rezervelor de schimb.

M. Friedman apreciază că schimburile flotante conduc la formarea

unui curs de schimb „adevărat”, care reflectă echilibrul între cererea şi oferta

pe piaţa schimburilor valutare. Pe această piaţă speculatorii au un

comportament raţional ceea ce conferă un caracter stabilizant pieţei:

speculantul cumpără devize atunci când cursul a scăzut, cu speranţa că le va

revinde atunci când acesta va creşte. Totuşi, funcţionarea pieţei se

încadrează în anumite limite. Pentru M. Friedman, schimburile flotante

permit astfel resorbirea automată a deficitelor şi excedentelor balanţei de

plăţi. În caz de deficit, cursul de schimb se depreciază, ceea ce stimulează un

flux de exporturi şi frânează importurile; competitivitatea produselor

naţionale se redresează. Argumentul formării cursului de schimb „adevărat”

64 nu a fost

62

C.C. Kiriţescu, op. cit., p.119 63

C. Ch. Von Weiszacher, Preisstabilitat und europaische Wirtschaftsintegration, în „Die Welt” din 20

VIII 1971 64

F. Teulon, Sistemul monetar internaţional, p. 47


44

suficient deoarece fluctuaţia monedelor a fost distructivă pentru economie,

băncile centrale au continuat să intervină pe piaţa schimburilor iar costul

sterilizării rezervelor nu a dispărut.

Argumentul autonomiei politicilor interne65

părea şi el discutabil

datorită relaţiilor de interdependenţă dintre economiile ţărilor industrializate,

puternic tributare unele altora, oricare ar fi regimul de schimb.

Economişti ca Ch. P. Kindleberger, A. N. Rugină, R. Triffin, P. B.

Kenen, Fritz Machlup66

critică teoria lui Milton Friedman ,în special datorită unor disfuncţionalităţi constatate ca urmare a evoluţiei regimurilor cursurilor

flotante: speculaţia generatoare de inflaţie şi instabilitate pe piaţa

schimburilor valutare; scăderea puterii de cumpărare a monedelor;

întreprinderile înseşi au suferit pierderi în cadrul schimburilor şi au fost

constrânse să se protejeze împotriva riscurilor (prin operaţiuni de export,

investiţii directe, achiziţii de materii prime). Aceste operaţiuni de acoperire

generează mişcări importante de capital care tind ele însele să amplifice

variaţia cursului de schimb.

O primă măsură de atenuare a tehnicii cursurilor flotante a fost luată de Comisia Economică Europeană prin punerea în funcţiune, în 1979, a unui

sistem monetar bazat pe cursuri relativ stabile în relaţiile dintre ţările

comunitare, dar pe fluctuarea cursurilor în raport cu terţe ţări. O altă ieşire în

raport cu situaţia creată de instabilitatea etalonului provenit dintr-o

economie naţională, se consideră a fi crearea unei monede internaţionale

(sub forma DST), prin intermediul FMI.

Oricâte critici s-ar aduce astăzi aranjamentelor de la Bretton Woos nu

se poate contesta că ele au introdus reguli folositoare în relaţiile economice

internaţionale, plus funcţionarea a două instituţii care au marcat evoluţia

sistemului postbelic Aceste aranjamente au contribuit, de asemenea, la

refacerea economică a ţărilor vest-europene după război. În timp însă, s-a

manifestat o presiune în creştere spre relaxarea restricţiilor, a regulilor de

bază. Pe fondul dezvoltării schimburilor de produse şi servicii în economia

mondială şi, implicit, al multiplicării dezechilibrelor conturilor comerciale,

în condiţiile creşterii masive a fluxurilor de capital, presiunea către

flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai mare. Să ne amintim că perioada funcţionării sistemului Bretton Woods a însemnat dezvoltarea

pieţei euro-valutelor, eliminarea unor restricţii la fluxurile de capital, dar şi dezechilibre comerciale mari, care au reclamat ajustări de balanţă de plăţi de

anvergură. În cazul SUA, dezechilibrul comercial mare se datora, în special,

65

Ibidem. p.48 66

„The International Monetary System in the (very) long run”, în „World Economic and Financial

Surveys”, IMF 2000


45

războiului din Vietnam, care a fost finanţat de Administraţie, aparent fără dificultate, în virtutea privilegiului ţării de a furniza monedă de rezervă. Totul a culminat cu decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a

dolarului (în 1971); acel moment a semnalat intrarea într-o eră a fluxurilor

flotante.

Nu numai presiunea vieţii economice a dus la adoptarea de fluxuri

fluctuante; încă din anii ’50 a izbucnit o întreaga controversă între

economişti cu privire la avantajele şi dezavantajele cursurilor de schimb fixe

versus cursuri fluctuante. Robert Mundell şi-a exprimat unele semne de

întrebare în ceea ce priveşte cursurile de schimb flotante, ajungând în timpul

colaborării cu FMI să devină sceptic în ceea ce priveşte aplicarea lor în

anumite situaţii, dar nu împotriva acestora ca principiu. El aprecia folosirea

acestor cursuri de schimb ca un mecanism de ajustare67

.În condiţiile unui

regim de curs fix, băncile centrale trebuie să facă faţă unui anumit nivel al

cursului de schimb. La acest nivel, banca centrală trebuie să satisfacă cererea de monedă străină prin intervenţia pe piaţa valutară, ceea ce duce la

schimbări în rezervele sale. Un curs de shimb flotant este determinat de

piaţă, banca centrală renunţă la intervenţiile monetare şi menţine rezervele

monetare la un nivel dat. În cadrul schimburilor flotante, politica monetară devine un instrument puternic

68.

Când se confruntă cu dificultăţi ale contului de capital, banca centrală trebuie să diminueze efectele negative propagate în economie. Astfel, ea

poate apăra cursul de schimb prin creşterea ratei dobânzii, ceea ce afectează atât activitatea economică, cât şi sectorul financiar. Prin deprecierea cursului

de schimb, inflaţia creşte, iar valoarea datoriilor în valută ale ţării cresc, de

asemenea. Doi economişti, Shigeru Iwata şi Evan Tanner 69

, au analizat cum

şocurile externe provocate de fluctuaţiile cursului de schimb au fost

absorbite de mişcarea internaţională a capitalurilor, a ratei dobânzii şi deprecierea cursului de schimb, evaluând şi impactul negativ asupra

economiei. In acest sens, pe baza unui algoritm econometric, ei identifică şocurile contului de capital, precum şi legăturile dintre efectele pozitive şi negative ale acestuia şi intrările, respectiv ieşirile de capital. De asemenea,

estimează parametrii care corespund cu fracţiuni ale şocurilor externe

absorbite de mişcarea internaţională a capitalurilor, a ratei dobânzii şi deprecierea cursului de schimb. Parametrii estimaţi pot fi combinaţi astfel

67

Vezi A. Taşnadi, C. Doltu, Robert A. Mundell şi zonele monetare optime, Editura ASE, Bucureşti 2000,

p.26 68

Ibidem, p.17 69

S. Iwata and E. Tanner, „Choosing an exchange rate regim to deal with capital account shocks: pick

your poison”, IMF Survey, March 2004


46

încât să formeze un singur indicator al volatilităţii cursului de schimb: acesta

va fluctua liber dacă întregul şoc extern al contului de capital va fi

direcţionat spre mişcările ratei de schimb. În plus, aceşti parametri arată combinaţia optimă între rata rezervelor şi rata dobânzii, folosită de banca

centrală, în scopul apărării cursului de schimb. Demersurile celor doi

economişti au arătat implicaţiile asupra ratei inflaţiei şi asupra creşterii

economice: dacă şocurile externe erau absorbite într-o mai mare măsură de

fluctuaţiile cursului de schimb, decât de fluctuaţiile ratei dobânzii, rata

inflaţiei ar fi fost mult mai sensibilă la şocurile contului de capital cauzate

de mecanismul cursului de schimb. Dacă şocurile externe sunt transmise

ratei de schimb, a cărei flexibilitate este mai limitată, inflaţia va fi mai puţin

sensibilă la şocurile externe ale contului de capital. Dacă, de asemenea,

şocurile externe vor fi transmise ratei dobânzii, efectele asupra cursului de

schimb vor fi substanţial reduse. Fluctuaţiile ratei dobânzii se vor transmite

asupra nivelului producţiei: o creştere a ratei dobânzii va cauza reducerea

ratei de creştere economică, ceea ce constituie un puternic efect negativ

asupra economiei.

Punerea în practică a politicii monetare a fost decisă de

imposibilitatea unor guverne de a apăra niveluri de curs fără a risca pierderi

considerabile de rezerve, mai ales acolo unde intrările şi ieşirile de capital

erau substanţiale, iar diferenţialul inflaţiei era important. În Europa însă, chiar trecerea la cursuri fluctuante a accentuat instituirea unei alternative

instituţionale, care să favorizeze stabilitatea economiilor europene şi protecţia faţă de fluctuaţiile economiei mondiale. Acesta a fost motivul

pentru care un Helmut Schmidt şi Valery Giscard d’Estaing au militat pentru

crearea Sistemului Monetar European (EMS), ca precursor al mecanismului

de schimb (ERM) şi al Uniunii Monetare. Introducerea monedei EURO la

începutul anului 1999 a reprezentat un punct de cotitură în Sistemul Monetar

Internaţional prin atentarea la supremaţia dolarului american şi încercarea de

înlocuire a lui cu moneda europeană.

1.3.2. Programe de macrostabilizare economică

Stabilizarea macroeconomică presupune, în viziunea lui G. Kolodko,

cercetător polonez şi ministru de finanţe într-unul din guvernele tranziţiei

din Polonia, un pachet de măsuri de politică economică specifice ieşirii din

recesiune, care să conducă la o rată a şomajului cât mai scăzută posibil, o

rată redusă a inflaţiei, un buget de stat echilibrat, un sold pozitiv sau


47

echilibrat al balanţei conturilor curente, cu un curs valutar stabil70

.

Programele de macrostabilizare au fost introduse de către FMI în

anii’70, cu scopul de a eradica dezechilibrele grave ale economiilor ţărilor

sud-americane, ale căror datorii externe erau impresionante. Cele mai multe

programe vizau atenuarea inflaţiei şi a consecinţelor acesteia asupra

evoluţiei economiei.

Esenţa programelor de stabilizare până la începutul anilor ’90 era de

natură monetaristă, fiind fie „ortodoxe”, utilizând masa monetară şi cursul

de schimb, fie „hetorodoxe” urmărind cursul de schimb şi controlul

salariilor sau al preţurilor. Astfel, existau trei direcţii ale politicilor

monetare71

:

� adoptarea unei atitudini expansive atât în plan monetar, cât şi în

cel bugetar, ca şi intenţia de a compensa efectele negative ale

declinului comercial, ca urmare a scăderii ofertei şi cererii interne;

� menţinerea unei politici monetare ferme, pentru reducerea

efectelor inflaţioniste determinate de creşterea preţurilor, concomitent

cu relaxarea politicii fiscale, menite să sprijine cererea internă;

� promovarea unor politici monetare şi fiscale restrictive,

urmărindu-se astfel încurajarea schimbării atitudinii faţă de reducerea

rapidă a inflaţiei.

Preocupările de reducere a inflaţiei s-au repercutat în două modele

economice, denumite modelul ortodox, respectiv modelul heterodox.

Modelul ortodox de reducere a inflaţiei. Potrivit acestui model, de

inspiraţie monetaristă avându-l ca mentor pe Milton Friedman, inflaţia este

provocată întotdeauna de o politică monetară prea expansionistă, iar

refacerea stabilităţii preţurilor nu poate fi obţinută decât prin încetinirea

ritmului creării de masă monetară. Abordarea ortodoxă propune ca măsuri de însănătoşire monetară: liberalizarea preţurilor, chiar dacă este însoţită de inflaţie pe termen scurt.

Altfel, preţurile fixe presupun subvenţii către producători, ceea ce măreşte

deficitul bugetar şi acumulează tensiuni inflaţioniste mascate; liberalizarea

salariilor, încetinirea activităţii provocată de consolidarea bugetară va apăsa

în mod sensibil asupra revalorizărilor salariale; adoptarea unei rate de

schimb flotante, cu scopul de a promova exporturile şi de a compensa

compresiunea cererii interne.

70

Vezi Ana Bal, Tranziţie şi reformă, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.109 71

A. Taşnadi, C. Doltu, Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.245


48

Modelul heterodox de reducere a inflaţiei. Potrivit acestui model, de

inspiraţie new-keynesistă inflaţia este supusă unei „inerţii instituţionale”72

.

La fel ca şi modelul ortodox, cel heterodox arată că o ofertă excesivă de

monedă conduce inevitabil la un supliment de inflaţie. Al doilea prezintă două abordări diferite: pe de o parte, comportamentul vitezei de circulaţie a

monedei şi, pe de altă parte, rigidităţile instituţionale.

În viziunea economiştilor adepţi ai abordării heterodoxe, o politică bugetară prea expansionistă conduce la o finanţare monetară excesivă, la

anticipări ale inflaţiei, la un comportament de fugă din faţa monedei şi la o

accelerare a vitezei de circulaţie a acesteia. De fapt, nu există decât trei

posibilităţi pentru finanţarea deficitului bugetar: crearea de monedă, plasarea

obligaţiunilor sau a împrumuturilor publice şi recurgerea la îndatorarea

externă. Plasarea datoriei publice cere ca agenţii economici să aibă încredere

în stabilitatea economică pe termen mediu şi să accepte să deţină cât mai

multe titluri. În situaţiile de incertitudine şi, mai ales, de creştere puternică a

deficitului public, agenţii economici pot refuza. În acest caz, singurul mijloc

rămas pentru finanţarea deficitului este forţarea lor să accepte încasări monetare nominale recurgând, în plus, la inflaţie. În cazul unei creşteri

puternice a preţurilor, agenţii economice trebuie, de fapt, să deţină lichidităţi suplimentare pentru a putea face faţă reglării tranzacţiilor. În aceste

circumstanţe, totul se petrece ca şi cum bugetul ar fi încheiat în baza unui

„drept seniorial” şi aplică o taxă prelevată asupra deţinătorilor de încasări monetare cu ajutorul inflaţiei. Dar, cum în acest caz agenţii economici vor

fugi din faţa monedei, viteza de circulaţie a acesteia se va accelera şi un ritm

mereu mai susţinut va fi necesar pentru finanţarea deficitului bugetar. Vor

apărea mecanisme de hiperinflaţie care se vor caracteriza printr-o viteză tot

mai mare a circulaţiei monedei. Invers, atunci când va fi întreprins un

program credibil de dezinflaţie şi când creşterea preţurilor va tinde să se

modereze, agenţii economici vor dori să-şi reconstituie încasările lor

monetare şi viteza de circulaţie a monedei va scădea. Abordarea heterodoxă, preconizează în acest caz, în totală opoziţie cu metodele ortodoxe, creşterea

creării de monedă pentru satisfacerea acestei cereri, creştere care nu este

inflaţionistă. În absenţa unei astfel de politici, ratele reale ale dobânzii ar

deveni foarte ridicate şi o recesiune puternică ar fi inevitabilă. Prin acest

model, heterodocşii speră să poată evita recesiunea care însoţeşte de obicei

72

Economiştii aparţinând MIT şi Universităţii din Harvard (Rudiger Dornbusch, Oliver Blanchard, Paul

Krugman, Lawrence Summer şi Stanly Fischer) sunt susţinătorii abordării neokeynesiste. Teoriile acestora

sunt reunite în lucrarea: N. Gregory Mankiw and David Romer, New Keynesian Economics, The MIT

Press, Cambridge, Massachuttes, 1991


49

politicile de stabilizare.

În acelaşi timp, abordarea heterodoxă consideră că inflaţia este

amplificată de mecanismele instituţionale rigide şi inflexibile. Aceste

mecanisme au apărut mai ales în perioadele de hiperinflaţie, când dinamica

generatoare de creştere a preţurilor s-a accentuat, ca de exemplu, în cazul

Iugoslaviei şi Poloniei, unde, în anul 1989, inflaţia ajunsese la 1200% şi respectiv 640%.

În aceste cazuri, au fost adoptate mecanisme instituţionale pentru

protejarea veniturilor şi a economiilor: indexarea salariilor în funcţie de

preţuri (în ritm anual, semestrial, câteodată lunar) pentru a putea împiedica

erodarea lor; măsuri de liberalizare financiară destinate să protejeze

patrimoniile împotriva “dreptului senorial” (de proprietate, remunerarea

depozitelor bancare, inovaţii financiare); dolarizarea economiei făcută fie în

mod legal (prin liberalizarea conturilor în devize, ca în Europa de Est), fie

ilegal (prin dezvoltarea economiei subterane). Fenomenul dolarizării economiei produce efecte perverse în sensul că oamenii şi companiile tind

să împrumute în monedă puternică (în timp ce dobânzile la moneda

naţională cresc). Acest fenomen, în opinia lui D. Dăianu73

, introduce in

economie un risc valutar foarte răspândit cauzat de aprecierea monedei prin

creşterea dobânzilor pasive în economie. O altă explicaţie pentru fenomenul

de creştere a dolarizării este dată de viceguvernatorul BNR Cristian Popa în

existenţa unui sector dezvoltat al economiei informale sau „subterane”74

.

În aceste condiţii, conform abordării heterodoxe, însănătoşirea

monetară şi bugetară nu ajunge să stabilizeze preţurile. Trebuie luate măsuri

complementare destinate să îngheţe evoluţiile nominale şi să accelereze

procesul de dezinflaţie. Această viziune a fost exprimată, de exemplu, de

Rudiger Dornbush, un profesor al MIT, care a consiliat mai multe guverne

din America Latină: “Fără austeritate bugetară, stabilizarea preţurilor poate

dura; dar, fără politica veniturilor, ea nu poate începe”75

.

Deoarece ţările în tranziţie acordă o importanţă deosebită stabilităţii preţurilor, organismele financiare internaţionale, în speţă FMI, contribuie în

mod hotărâtor, prin programe economice ferme, la înlăturarea cauzelor

inflaţiei şi a încercării de diminuare a costurilor sociale şi economice ale

acesteia. Michael Camdessus, fost director general al FMI, arăta că tocmai

pentru evitarea costurilor economice şi sociale generate de reformă, inflaţia

trebuie înăbuşită, iar povara sacrificiilor împărţită în mod echitabil tuturor

73

www.stiri.kappa.ro/unde_mp__articol, 16 octombrie 2005 74

Caiet de studii, BNR, nr. 10, aprilie 2002 75

R. Dornbusch, „Lessons from Experience with high inflation”, în The World Bank Economic Review,

vol VI, nr. i, Washington D.C., 1992


50

categoriilor sociale76

.

Asemenea programe de stabilizare macroeconomică bazate pe

reducerea inflaţiei s-au aplicat în anii ’80 în unele state din America Latină, iar rezultatele diferă de la caz la caz, în funcţie de gradul de suportabilitate

al populaţiei, dar şi de ajutorul extern. În anul 1992, rezultatele puţin

îmbucurătoare ale programelor de macrostabilizare din ţările din America

Latină nu au împiedicat anumite ţări din Europa de Est să se ralieze

rigorilor acestor programe. Este adevărat că guvernele lor au făcut apel la

economişti care consiliaseră mai înainte guvernele latino-americane.

Începând cu 1989, programele de stabilizare aplicate în Polonia şi Iugoslavia conţin măsuri pentru controlarea salariilor, ca şi o ancorare

nominală a monedelor lor la o deviză străină (dolarul, pentru Polonia,

marca germană, pentru fosta Iugoslavie). Abordările heterodoxe s-au

bucurat de popularitate în aceste ţări deoarece economiştii pretind că aplicând măsurile de reformă propuse în aceste programe pot stabiliza

preţurile fără un cost excesiv pentru economie. Totuşi, puţine dintre

programele de stabilizare heterodoxe au avut ca rezultat reducerea inflaţiei.

Ţările Americii Latine au fost supuse unei puternice faze de înfrânare a

activităţii şi ţările din Europa de Est au cunoscut recesiuni de o amploare,

uneori, superioare celei declanşate de criza din anul 1929.

Programele macroeconomice vizau stimularea cererii agregate fie

prin politici monetare laxe, fie prin politici fiscale - reducerea impozitelor,

creşterea cheltuielilor bugetare. În America Latină, prin aplicarea

programelor, s-a încercat reducerea deficitelor bugetare şi a inflaţiei cauzate

atât de creşterea cheltuielilor guvernamentale, cât şi de politicile monetare

laxe, precum şi implementarea unor măsuri privind reducerea cererii

excedentare. Cu toate acestea, perioada care a urmat aplicării programelor

FMI s-a caracterizat printr-o stagnare economică, culminând cu criza din

Argentina din anul 2001. Liberalizarea accelerată a pieţelor de capital din

Asia de Est a făcut ca această parte a lumii să treacă printr-o criză economică severă, lăsând pieţele descoperite în faţa atitudinilor mai mult

sau mai puţin raţionale ale investitorilor. În acest caz, acţiunea FMI a

constat în reforme structurale ce vizau schimbări în structura economiei,

cum ar fi creşterea gradului de deschidere a pieţelor şi a transparenţei,

perfecţionarea cadrului de reglementare a pieţelor financiare, desfiinţarea

unor monopoluri de stat, reforme monetare, constând în rate mai mari ale

dobânzilor, reforme bugetare constând în cheltuieli mai mici ale statului şi

76

M. Camdessus, Alocuţiune prezentată la Banca Interamericană de Dezvoltare, pe 19 noiembrie 1992,

Buletin FMI, vol 21, nr.23


51

reforme fiscale ce urmăreau impozite mai mari77

. Consecinţele au fost cele

previzibile: ratele mari ale dobânzilor au făcut să crească numărul mare al

firmelor aflate în pragul falimentului şi, o dată cu acestea, numărul băncilor

cu împrumuturi neperformante. Astfel, situaţia dificilă a sectorului

productiv şi a celui financiar a accelerat declinul generat de politicile

restrictive prin scăderea atât a cererii agregate, cât şi a ofertei agregate.

În prezent, se admite că stabilizarea macroeconomică, indiferent de

abordare, poate fi atinsă rareori fără costuri substanţiale aduse economiei78

.

Orice program de stabilizare provoacă, în mod inevitabil, pe termen scurt, o

comprimare a investiţiilor şi a consumului. Măsurile programului de

stabilizare pot provoca, de asemenea, falimentul şi închiderea

întreprinderilor celor mai puţin rentabile.

Pentru a avea acces la resursele financiare ale FMI, ţara respectivă trebuie să conceapă un program bazat pe politici economice şi financiare

prin care să se asigure restructurarea şi eficientizarea economiei în

ansamblu. Acest program de politici trebuie să fie periodic avizat de

Consiliul Executiv al FMI şi numai în măsura în care obiectivele stabilite

sunt respectate, se vor elibera tranşele de credit.

Resursele financiare acordate de FMI ţărilor membre în vederea

echilibrării balanţelor de plăţi presupun adoptarea unui set de politici

economice şi financiare prin care ţara respectivă să realizeze eficientizarea

atât a parametrilor funcţionare, cât şi a poziţiei externe.

Pentru a-şi suplimenta resursele lor de lichidităţi în vederea acoperirii

nevoilor, ţările membre pot beneficia de o tranşă a rezervei şi de patru

tranşe de credit curent (una pe an), proporţional cu cota de participare79

.

Prima tranşă (a rezervei) este acordată fără nici o condiţie, pe când celelalte

se acordă în condiţii a căror complexitate sporeşte de la o tranşă la alta.

Împrumuturile FMI iau forma unui transfer temporar al rezervelor oficiale

din ţările cu un surplus al balanţei de plăţi către cele cu deficit. În acest fel,

aprovizionarea FMI în vederea creditării, implică crearea unor rezerve

internaţionale.

Cele patru tranşe de credit curent se realizează succesiv, după epuizarea disponibilităţilor din tranşa rezervă şi după examinarea situaţiei

concrete din ţara solicitatoare de către experţii FMI. În acordarea tranşelor

de credit, FMI aplică principiul „condiţionalităţii”: cu cât sumele trase

cumulativ de către o ţară membră sunt mai mari comparativ cu cota sa, cu

atât FMI va trebui să se asigure că politica dusă de ţara respectivă este de

77

J. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti 2004, p. 157 78

Ana Bal, op. cit., p. 110 79

I. Bari, Economie mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 252


52

natură să echilibreze balanţa de plăţi şi să ramburseze fondurile

împrumutate.

În ce priveşte convertibilitatea, se menţine accepţiunea dată de FMI în

1944, înţelegând prin aceasta desfiinţarea restricţiilor monetare în domeniul

plăţilor şi transferurilor de fonduri legate de tranzacţiile curente. Datorită lipsei de stabilitate a cursurilor de schimb, convertibilitatea capătă caracteristicile unei convertibilităţi de piaţă. De asemenea, a fost creată o

grupă de cinci monede liber utilizabile şi a fost lărgit numărul monedelor

posibil de utilizat de FMI în operaţiunile sale, cu condiţia ca balanţa de plăţi şi rezervele internaţionale ale ţărilor emitente să fie suficient de puternice.

Prin condiţionare, Consiliul Executiv urmăreşte: încurajarea

membrilor în vederea adoptării de măsuri economice corective pentru

fiecare etapă a programului convenit cu FMI; armonizarea obiectivelor de

politică economică promovate de FMI cu obiectivele politicii economice şi sociale interne ale ţării membre; flexibilitate în determinarea numărului de

criterii de performanţă cerute de memorandumul de politici FMI;

colaborarea ambelor părţi în stabilirea programului economic de ajustare

structurală adoptat de ţara membră. FMI recunoaşte că un model de program economic de ajustare

structurală nu se potriveşte fiecărei ţări în parte, fiind necesare puncte de

vedere din partea guvernului şi a societăţii civile. Astfel, fiecare ţară membră, în strânsă colaborare cu staff-ul FMI, participă la elaborarea

programului economic de asistenţă FMI. Acest proces implică o analiză atentă a economiei ţării asistate, cu luarea în considerare a factorilor şi condiţiilor care au dus la dezechilibrul balanţei de plăţi, precum şi stabilirea

unei balanţe între cererea de resurse financiare şi disponibilităţile în acest

sens. Echipa de experţi FMI analizează o serie de variabile economice cu

impact deosebit asupra finanţelor publice, producţiei şi comerţului exterior,

cum ar fi: creditele interne, deficitul bugetului de stat, rezervele

internaţionale, datoriile externe, cursul de schimb, rata dobânzii, nivelul de

salarizare din sistemul public, preţurile utilităţilor publice.

Ţările care trebuie să aplice un program de stabilizare în vederea

obţinerii de resurse financiare de la FMI acceptă greu condiţionarea acestor

programe şi deplâng impactul lor recesiv. Ţările în curs de dezvoltare

reproşează astfel FMI-ului că dezavantajează dezvoltare lor pe termen lung

prin programe de ajustare inadecvate80

. De fapt, în primii săi ani de

existenţă, FMI-ul a accentuat micşorarea volumului cererii interne pentru

80

S. Eduards, The International Monetary Fund and the Developing Countries: A Critical Evaluation,

published in IMF Policy Advice, Market Volatility, Commodity Price Rules, and Other Essays, edited by

Karl Brunner and Allan Meltzer 1989


53

restabilirea echilibrului extern, conform interpretării monetare a balanţei de

plăţi. Politicile macroeconomice din programele de ajustare FMI pun accent

pe încurajarea cererii agregate, întăresc oferta de bunuri şi servicii, cu

scopul restabilirii şi menţinerii creşterii economice, prin remedierea

distorsiunilor din comerţul exterior, precum şi din sistemul de preţuri

interne, îmbunătăţirii eficienţei sistemelor financiar şi fiscal.

În prezent, se remarcă o reîntoarece către semnificaţia iniţială a

noţiunii de condiţionalitate, respectiv susţinerea economică a redresării balanţei de plăţi pe termen scurt, rezolvarea crizelor financiare, finanţarea

pe termen lung a programelor de dezvoltare.

Succesul unui program economic nu depinde de numărul de condiţii economice impuse ţării membre, ci de implicarea şi voinţa politică a

guvernului şi societăţii civile de a accepta responsabilitatea pe care o

implică programul de politici macroeconomice, dar mai ales de respectarea

principiilor democraţiei şi economiei de piaţă. Suportul politic şi social al

programului este foarte important, mai cu seamă dacă acesta antrenează schimbări structurale în economia ţării, cum ar fi implementarea pe scară largă a proprietăţii private, ceea ce ar face ca responsabilitatea

implementării acestui program să fie considerabil crescută, deoarece

oamenii ,,participă la el, iar dacă cred în el, sigur îl vor urma’’81

.

În vederea creşterii ponderii proprietăţii private în cadrul

pluralismului formelor de proprietate, FMI şi Banca Mondială ar trebui să practice o condiţionalitate mai simplă şi mai transparentă, instituţiile, pe de

o parte, să beneficieze de mai multe opţiuni din care o să aleagă pe cea mai

eficientă, capabilă să restructureze economia cu cît mai puţine costuri

economice şi sociale, iar pe de altă parte, să aloce mai multe resurse în

direcţia constituirii capitalului uman.

În perioada de tranziţie, programele de reformă vizează mai cu seamă macrostabilizarea însoţită de creştere economică. De cele mai multe ori,

politicile de macrostabilizare au un impact recesionist, venind astfel în

conflict cu măsurile de stimulare a creşterii economice. Deoarece aplicarea

ambelor măsuri este necesară, „se impune dozarea cu competenţă a

amplitudinii măsurilor, a ponderii fiecărei componente în pachetul de

măsuri”82

, ţinând seama de nivelul de stabilitate economică la care au ajuns

fiecare dintre economiile în tranziţie (rata inflaţiei, nivelul deficitului

bugetar) şi de amploarea şi adâncimea reformelor structurale înfăptuite

(privatizarea, reforma sistemului bancar, liberalizarea pieţelor). Reformele

81

W. Hughes, „IMF Conditionality rewiew stresses ownership”, în IMF Survey, 13 August, 2001 82

Ana Bal, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p.56


54

structurale sunt de natură să stimuleze oferta, ameliorând climatul

economic prin stimularea producţiei, a economisirii şi a investiţiilor directe.

Acest deziderat de creştere economică se regăseşte şi în obiectivele FMI,

fiind un scop declarat al acestuia încă de la înfiinţare: “scopurile FMI-ului

sunt următoarele (…) să faciliteze expansiuni şi creşteri armonioase ale

comerţului internaţional şi să contribuie astfel la instaurarea şi la

menţinerea unor niveluri ridicate ale utilizării forţei de muncă şi ale

veniturilor reale şi la dezvoltarea resurselor productive”83

.

Modelul de creştere economică preconizat de FMI este orientat către

programe de ajustare care pun accentul pe revenirea la o creştere

economică. Acest model presupune aducerea balanţei de plăţi la un

echilibru viabil pe termen lung, reechilibrarea cererii cu oferta sau prin

mărirea ofertei. Din acest considerent, programele de ajustare comportă măsuri în mod esenţial macroeconomice, destinate să încurajeze

expansiunea producţiei naţionale. Cum preciza Azizali Mohamed (1991),

fost director al relaţiilor externe ale Fondului “ajustarea externă nu poate fi

durabilă decât dacă economia este în creştere sau, cel puţin, dacă este

întreprins un efort pentru includerea de măsuri favorabile creşterii

economice în programele de ajustare” 84

.

În programele sale de stabilizare macroeconomică, FMI urmăreşte,

pe lângă stabilizarea creşterii preţurilor şi a masei monetare, demararea

creşterii economice. Dintre factorii care ar susţine creşterea economică ar

putea fi enunţaţi: definitivarea procesului de privatizare şi restructurare a

întreprinderilor cu efecte directe asupra creşterii ofertei; elaborarea unor

politici industriale cu instrumente şi pârghii specifice, menite să dezvolte

iniţiativa agenţilor economici şi să eficientizeze sectorul industrial; reforma

sectorului bancar, eliminarea subvenţiilor către întreprinderile nerentabile,

asanarea automată a creditelor nerentabile; crearea pieţelor concurenţiale-

FMI susţine că, printr-un mix adecvat al politicilor economice,

stabilizarea va fi răsplătită într-o creştere economică. În cadrul acestei

abordări se pot distinge două tipuri de argumente85

. Pe de o parte, se

presupune că efectele contradictorii generate de austeritate sunt rezolvate de

mecanisme spontane care au răspuns la ajustare: investiţiile sporesc imediat

ce ajustarea are loc, deprecierea monedei stimulează rapid creşterea, rata

producţiei se reglează automat pentru a compensa scăderea ocupării. Pe de

altă parte, ajustarea fiscală trebuie să fie credibilă, reformele instituţionale

să sporească transparenţa. Dar şi în aceste condiţii răspunsul ofertei s-ar

83

www. imf.org, Statutul FMI 84

Citat după P. Lenain, op. cit, p. 136 85

L. Croitoru, Stabilizare şi creştere economică, Editura. Expert, Bucureşti, 1995, p.69


55

putea să fie nesemnificativ fără suportul finanţării externe. Încrederea în

ireversibilitatea reformei fiscale este sporită când suportul financiar există. Sectorul extern este necesar şi pentru a asigura importuri masive, fără de

care creşterea utilizării capacităţilor de producţie şi readaptarea acestora nu

este posibilă, întârziind restructurarea sectoarelor exportatoare. O calitate

adecvată a fiecăreia dintre componentele stabilizării va determina, în cele

din urmă, creşterea economică. Într-o economie liberă, de piaţă, un guvern are ca ţinte preferate de

politică economică stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. Între

instrumentele aplicate în vederea realizării acestor deziderate economice se

numără politica monetară (controlul lichidităţii, rezervele obligatorii, rata

scontului), cursul de schimb, politica fiscală, controlul mişcărilor de capital,

tarifele comerciale etc. Combinaţia de instrumente de politică economică, sau “policy-mix”, trebuie să evidenţieze eficacitatea comparată a fiecăruia

dintre instrumente86

, iar această eficacitate relativă este puternic influenţată de mediul economic şi social. Prin mediu facem referire la aranjamentele

instituţionale din interiorul economiei şi deschiderea sa funcţională faţă de

spaţiul extern. Aranjamentele institutionale determină intervenţia statului în

economie, dimensiunea sectorului public ca şi a asistenţei sociale, în timp ce

gradul de deschidere funcţională se măsoară prin libertatea de circulaţie a

factorilor de producţie (forţa de muncă şi capital).

În analiza modului în care guvernele pot urmări ţintele de inflaţie şi creştere economică, se au în vedere, ca instrumente macroeconomice, un

curs de schimb fix, o politică monetară autonomă şi mişcări de capital libere

(contul de capital să fie liberalizat); este ceea ce economiştii numesc

“trinitatea imposibilă”87, iar Maurice Obstfeld şi Alan Taylor au calificat ca

fiind “trilema economiei deschise”88

. Dacă se utilizează un curs de schimb

fix, care să stabilizeze inflaţia, pentru ca politica monetară să aibă eficacitate, este necesar ca mişcările de capital să fie restricţionate. Altfel,

fluxurile financiare ar submina efortul de control al lichidităţii, ar anula

intenţia de folosire a dobânzilor ca mijloc de a influenţa activitatea

economică. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (aşa cum se

poate întâmpla cu o ţară de mici dimenisuni care îşi leagă moneda naţională

86

www.yahoo.com Jan Tinbergen : * în urmărirea unor ţinte pe care doreşte să le atingă un guvern este

bine să folosească mijloace de politică economică independente *. Ceea ce se mai numeşte în literatura de

specialitate “problema repartizării în funcţie de eficacitatea acţiunii respectivului instrument de politica”

(the assignment problem). 87

P.Krugman, ”The Return of Depression Economics”, New York, Norton, 1999, p.106 şi Dani Rodrik,

„How Far Will International Economic Integration Go?”, în Journal of Economic Perspectives, vol.14,

nr.1, 2000, p. 177-186 88

Vezi D. Rodrik, op. cit., p.180


56

de cea a unei ţări dezvoltate), se poate practica un curs de schimb fix şi o

liberalizare a mişcărilor de capital. Un curs de schimb fluctuant, pe de altă parte, permite politicii monetare să-şi menţină autonomia, iar mişcările de

capital pot avea un grad ridicat de libertate.

În practică, alegerile de politică monetară nu sunt simple din cel puţin

două motive. Pe de o parte, alegerile de politică monetară nu fac distincţie

între un mediu economic în care ajustările sunt rapide şi fără costuri

deosebite şi un mediu în care există asimetrii şi rigidităţi importante. Din

acest motiv, în ţările în curs de dezvoltare s-a născut o abordare

structuralistă, neostructuralistă în varianta modernă89. Pe de altă parte,

mişcarea fluxurilor financiare, speculative sau nu, este determinată atât de

elemente raţionale cât şi de elemente iraţionale. Ambele seturi de abordări pot conduce la instabilitate majoră90

. Cu titlu de exemplu, formularea lui

Alan Greenspan, atunci când a avertizat asupra imprudenţei de a privi

ascensiunea bursei new yorkeze ca un trend fără sfârşit; el a vorbit de o

“exuberanţă iraţională”, sintagmă care a şi devenit titlul unei cărţi semnate

de un reputat finanţist91

.

Amploarea mişcării capitalurilor faţă de mişcarea fluxurilor

comerciale a influenţat numeroşi economişti în formularea unor teorii.

Astfel, în anii 1950 şi 1960 au fost dominante modelele de sorginte

neokeynesiană ce se axau pe diagrama IS-LM-BP92

, modele de tip Mundell-

Fleming93

, în care fluxurile comerciale aveau putere explicativă majoră. R. A. Mundell a introdus o abordare dinamică importantă, bazată pe

distincţia clară între variabilele stoc şi flux, cât şi pe analiza interacţiunii lor

pe parcursul ajustării economiei pentru o situaţie stabilă de lungă durată. De

asemenea, el a formulat modele dinamice pentru a descrie cum

dezechilibrele prelungite pot creşte sau pot fi eliminate. A demonstrat că o

89

P.R.Agenor, P. Montiel, “Development Macroeconomics”, Princeton, Princeton University Press, 1996,.

Autorii apreciază că noii structuralişti (între care Lance Taylor sau Sweder van Wijnbergen) au puncte de

vedere pertinente în explicarea condiţiilor macroeconomice din ţările în curs de dezvoltare, p.15 90

P. Krugman, The Risks Facing the World Economy , July 1991: Aversiunea excesivă faţă de risc, sau,

dimpotrivă, riscuri excesive asumate, “instinctul de turmă” (the herd instinct), suprareacţia (the banwagon

effect) etc., produc sau amplifică crize; pieţele financiare instabile oferă numeroase mostre de “predicţii care se auto-împlinesc” (self-fulfilling prophecies). 91

R. J. Shiller, „Irrational Exuberance”, Princeton, Princeton University Press, 2000, p. 82 92

O diagramă pe care, în forma sa simplă (IS-LM) ştiinţa economică o datorează lui John Hicks, unul

dintre primii laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie. Această diagramă încearcă să ilustreze echilibrul

pe piaţa bunurilor şi serviciilor (IS) în conjuncţie cu cel de pe piaţa monetară (LM), la care se pot adăuga

schimburile cu exteriorul (BP). 93

R. A. Mundell, “The Appropriate Use of Monetary and Fiscal Policy for Internal and External

Stability”, IMF Staff Papers, 1962, vol.9, pp.70-79 şi “Capital Mobility and Flexible Exchange Rates”,

Canadian Journal of Economic and Political Science, 1963, vol.29, pp.475-485; J..M..Fleming, “Domestic

Financial Policies under Fixed and Floating Exchange Rates”, IMF Staff Papers, 1962, vol.9, p.369-380


57

economie se va ajusta gradual în timp, odată ce deţinătorii privaţi de bani

răspund la situaţiile de surplus sau deficit. Astfel, în condiţiile unui curs de

schimb fix, când mişcările de capital sunt lente, o politică monetară expansivă va reduce ratele dobânzii şi va creşte cererea internă. Deficitul

ulterior al contului curent extern va genera o creştere a pierderilor de capital,

care va face în schimb ca cererea să fie mică până când contul curent va

ajunge la echilibru. Această abordare a fost cunoscută sub numele de

„abordarea monetară a balanţei de plăţi”, fiind considerată, pentru o

perioadă lungă de timp, o normă pentru analiza politicii de stabilizare în

economiile deschise şi utilizată în practică de economiştii FMI94

.

În deceniile următoare s-au dezvoltat alte modele95

ce au încercat să încorporeze mişcările de capital nu ca simple finanţări ale dezechilibrelor

comerciale şi de cont curent sau ca simple reacţii la diferenţialul dobânzii;

modelele noi priveau moneda ca un activ financiar, care poate fi deţinut în

ţară sau în străinătate, iar ajustările se făceau în funcţie de preferinţele

agenţilor în a-şi modifica portofoliile (stocurile) de active, interferându-se

distincţia între fluxuri şi stocuri. Astfel, se poate explica de ce o ţară care

acumulează datorii externe mari este pasibilă de a nu mai putea obţine

finanţare externă chiar dacă ar oferi remuneraţii foarte avantajoase la

obligaţiunile pe care le lansează sau condiţiile interne economice se

deteriorează atât de mult încât acelaşi stoc de datorie externă pare a fi

copleşitor, în sensul că ţara nu mai poate plăti serviciul extern. Nevoia de a

face apel la astfel de modele a sporit pe măsură ce ponderea fluxurilor

determinate de randamentele investiţiilor financiare a crescut în ansamblul

mişcărilor de capital, care la rândul lor au devansat cu mult comerţul

internaţional.

Dar, în judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine şi starea concretă a unei economii, care depinde

fie de factori conjuncturali, fie de condiţii structurale. Mişcările libere de

capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate, ce beneficiază de instituţii solide, inclusiv de sisteme financiar bancare puternice. Ţările în curs de

dezvoltare, cu instituţii slabe, sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital ample şi volatile. De aceea, numeroşi economişti au recomandat acestor ţări multă prudenţă în deschiderea

(liberalizarea) pieţelor financiare, a contului de capital.

În viziunea FMI modelul de creştere economică prezintă mai multe

94

A. Taşnadi, C. Doltu, Robert A. Mundell şi zonele monetare optime, p. 20 95

Unul dintre pionierii unor astfel de modele a fost William Branson, “Asset Markets and Relative Prices

in Exchange Rate Determination”, Institute for International Economic Studies, 1976, Seminar paper

nr.66. După el au urmat Peti Kouri, Jeffrey Frankel, Maurice Obstfeld, etc


58

aspecte, fiind rezultatul unui mix de politici. Aceste politici presupun

următoarele:

Devalorizarea iniţială a cursurilor de schimb este preconizată, deseori chiar de la începutul aplicării programului de ajustare, cu scopul de

a creşte exporturile şi de a reduce importurile prin înlocuirea produselor

străine cu produse naţionale. Desigur, devalorizarea mai comportă şi un

aspect restrictiv pentru cererea internă, fiindcă orice devalorizare reduce

puterea de cumpărare a venitului naţional pe pieţele externe. Devalorizarea

mai trebuie să fie însoţită şi de un plan riguros care să împiedice economia

să intre într-un cerc vicios “inflaţie-depreciere”96

. Nu este mai puţin

adevărat că experienţa a numeroase ţări din Asia de Est arată că o politică de schimb flexibilă poate duce, dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii, la o

creştere economică puternică şi durabilă.

Liberalizarea preţurilor interne poate provoca, de asemenea, un

răspuns pozitiv din partea producţiei interne oferind perspective de

randament mai mari pentru aceasta. În particular, liberalizarea preţurilor

agricole este esenţială în ţările în curs de dezvoltare pentru a asigura o

creştere economică durabilă a agriculturii, pentru aprovizionarea pieţelor

locale şi reducerea subalimentaţiei, pentru creşterea veniturilor din export

prin vânzarea de mărfuri agricole pe pieţele mondiale.

Mobilizarea economiilor pe plan naţional printr-o politică de rate ale

dobânzii corespunzătoare (adică pozitive în termeni reali) pentru a finanţa

un efort de investiţie privată naţională, e o condiţie esenţială pentru

dezvoltarea continuă.

Aceste măsuri macroeconomice au, desigur, ca scop să stimuleze

creşterea ofertei pe termen scurt şi mediu, dar ele nu sunt întotdeauna ferite

de efecte secundare negative. Astfel, devalorizările provoacă scumpirile

produselor importate, dar nu dau naştere în mod obligatoriu la efecte

imediate de substituţie dacă producţia naţională este inexistentă. Mărfurile

importate sunt, de fapt, câteodată, esenţiale pentru viaţa cotidiană a

populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi scumpirea lor poate provoca o

scădere a puterii de cumpărare a acesteia. La fel, liberalizarea preţurilor

produselor alimentare măreşte veniturile producătorilor agricoli dar în

detrimentul familiilor urbane care constată scumpirea produselor fără obţinerea în mod necesar a unei creşteri în paralel a veniturilor lor. În

sfârşit, mobilizarea economiilor prin creşterea ratelor dobânzii provoacă nemulţumirea celor care iau împrumuturi şi care trebuie să suporte o

96

P. Lenain, op. cit., p. 136


59

greutate în plus. Pe de altă parte, aceste măsuri stârnesc critici: se

reproşează, astfel, că devalorizările sunt ineficace în stimularea exporturilor

de produse primare, căci aceste produse sunt omogene, cu preţuri unice pe

pieţele mondiale, faţă de care factorii de competitivitate-preţ nu intervin.

Pentru a ocoli aceste efecte secundare, analiza FMI pune accent pe

înlăturarea obstacolelor structurale microeconomice din calea creşterii

economiei, în faţa cărora măsurile tradiţionale sunt insuficiente, iniţiind noi

măsuri97

:

Reforma fiscalităţii. FMI-ul încurajează ţările în curs de dezvoltare să întreprindă reforme ale fiscalităţii pentru a putea permite o mai bună alocare a resurselor economice. El cere, astfel, eliminarea baremurilor

progresive ale impozitului asupra venitului, deoarece provoacă distorsiuni

costisitoare în alocarea resurselor, incită la fraudă fiscală şi provoacă cheltuieli administrative ridicate pentru încasarea impozitului. Reformele

fiscale recomandate de Fond includ, de asemenea, recalcularea taxelor

asupra comerţului exterior.

Calitatea cheltuielilor publice. O a doua reformă importantă pentru

crearea unui mediu economic favorabil creşterii şi dezvoltării economice

constă în raţionalizarea cheltuielilor publice. FMI-ul sfătuieşte astfel

guvernele să-şi reducă cheltuielile neproductive (cum ar fi cheltuielile

militare) şi să acorde o mai mare importanţă cheltuielilor de infrastructură fizică şi formării de capital uman.

Liberalizarea comerţului exterior. FMI-ul sfătuieşte ţările în curs de

dezvoltare să-şi îndrepte treptat economiile lor către concurenţa mondială. Un punct important în acest context îl are eliminarea restricţiilor cantitative

care apasă asupra importurilor şi eventuala lor înlocuire prin taxe vamale

care prezintă avantajul de a fi mai transparente. Pentru evitarea unei

concurenţe prea brutale a produselor străine, această deschidere a

importurilor este, deseori, însoţită de o devalorizare substanţială a cursului

de schimb care îi protejează pe producătorii naţionali98

. Experienţa ţărilor

asiatice arată că gradul de deschidere este, în general, sinonim cu creşterea

economică. Liberalizarea pieţei muncii. FMI-ul recomandă ca reglementările

pieţei muncii să devină mai suple pentru că rigidităţile instituţionale pot

limita mobilitatea şi redistribuirea mâinii de lucru şi, deci, pot fi o sursă de

şomaj. Pe de altă parte, regulile indexării salariilor asupra inflaţiei

precedente provoacă o rigiditate a salariilor reale care conduce la o

97

P. Lenain, op. cit., p. 138-139 98

Ana Bal, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, p. 71


60

dificultate de ajustare faţă de crizele externe. Anumite ţări în curs de

dezvoltare au întreprins astfel de reforme importante ale sistemului lor

minimal de asistenţă socială, au modificat sistemul lor de salarii şi au redus

intervenţia publică la nivelul întreprinderilor.

Reformarea pieţelor financiare. Reformele financiare urmăresc să faciliteze mobilizarea şi afectarea economiilor interne şi să amelioreze

dirijarea politicii monetare. Fapt ce implică liberalizarea totală a ratelor

dobânzii, deci suprimarea ratelor dobânzii bonificate pe care autorităţile le

utilizează uneori pentru a favoriza investiţiile în sectorul pe care vor să-l încurajeze. Reforma financiară duce, de asemenea, la abolirea restricţiilor

asupra creditului prin care autorităţile monetare constrâng într-o manieră administrativă alocarea de credite întreprinderilor, în loc să permită o

alocare pe baza rentabilităţii investiţiilor avute în vedere. Reforma financiară implică, de asemenea, recapitalizarea sistemului bancar atunci când este

dezavantajat de un portofoliu de creanţe îndoielnice.

Liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou industrializate (din

Asia de Sud Est în special) a fost stimultă de mai mulţi factori între care:

“moda” intelectuală a timpului, dorinţa acelor ţări de a atrage capital pentru

dezvoltare economică şi interesul instituţiilor financiare occidentale private

de a valorifica oportunităţi noi. Acest ultim interes a fost posibil prin pozitia

unor ţări ca SUA, Marea Britanie, RF Germania etc., care au cerut ţărilor

nou industrializate să-şi deschidă pieţele financiare, în cadrul unor negocieri

bilaterale sau multilaterale99

. Privind retrospectiv, constatăm că liberalizare

a fost cel mai adesea prematură şi a stat la originea unor mari dificultăţi prezente.

În primul rând, se manifestă o stare de volatilitate şi incertitudine mult

sporită, care îngreunează considerabil formularea de politici economice

naţionale putându-se vorbi în acest sens de o reducere a “gradelor de

libertate” a politicilor economice naţionale, nevoite din ce în ce mai mult să se supună “dictatului” pieţelor financiare

100. Paul Volcker, fostul Şef al

Sistemului Federal de Rezerve (FED) al SUA, accentuează natura structural

instabilă a pieţelor financiare globale, subliniind în acest sens că tehnicile

moderne de gestionare a riscului se bazează mai mult pe modele matematice

decât pe înţelegerea adecvată a caracteristicilor pieţelor financiare şi a

naturii umane care pendulează între exuberanţă şi disperare101

.

99

De exemplu, presiunea exercitată asupra Coreei de Sud, în ceea ce priveşte deschiderea pieţelor sale

financiare (contul de capital) atunci când această ţară a solicitat intrarea în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care este un club al ţărilor bogate.www.cia.gov 100

H. Kaufman, “On Money and Markets”, New York, McGraw Hill, 2000, p. 42 101

www.imf.org


61

Volatilitatea şi incertitudinea îşi găsesc expresie şi în intensitatea

efectelor de contagiune, care pot antrena arii foarte largi, de pe continente

diferite. Presiunea pieţelor financiare a condus la o involuntară generalizare

a politicilor de austeritate (bugete echilibrate sau cu deficite din ce în ce mai

mici), în spaţiul mondial guvernele concurând între ele în încercarea de a

convinge pieţele financiare externe de soliditatea economiilor locale. Dacă se admite existenţa asimetriilor şi rigidităţilor în economia mondială, această uniformizare deflaţionistă (deflationary bias) a politicilor macroeconomice

poate lesne conduce la un echilibru nefavorabil la nivel global; avem de-a

face în acest caz cu un eşec de coordonare a politicilor ţărilor mari102

.

Mişcarea eratică şi pronunţat speculativă a capitalului privat a mărit probabilitatea de creştere artificială a preţurilor (bubbles) unor active în

zonele cu pieţe în formare (emerging markets). Această creştere artificială de preţuri creează anticipaţii nefondate deturnând atenţia de la problemele

fundamentale; totodată, se măreşte probabilitatea pentru prăbuşiri masive ale

preţurilor şi de reducere a activităţii economice. Volatilitatea şi incertudinea

ce inconjoara mişcările de capital, ca şi fragilitatea instituţională congenitală a ţărilor mai puţin dezvoltate fac tot mai posibile şi probabile crizele

financiare, ceea ce s-a şi întâmplat în realitate. Pentru ţările care au acută nevoie de finanţare externă, fluctuaţiile de intrări şi ieşiri de capital pot fi

însă fatale. Investitorii financiari beneficiază de pe urma volatilităţii mediului economic, dar, pe de altă parte, şi agenţii economici ar putea evita

sau minimiza pierderile financiare prin folosirea de noi tehnici moderne de

acoperire împotriva riscului (swaps, opţiuni etc).

Proliferarea crizelor financiare în spaţiul mondial a condus la o

diminuare progresivă a capacităţii FMI de a acţiona în calitatea de

împrumuător de ultimă instanţă (lender of last resort), intervenţiile sale din

ultimii ani (Mexic în 1994, Coreea de Sud, Tailanda şi Indonesia în 1997;

Rusia în 1998) intrând puternic sub incidenţa unor considerente de ordin

strategic. Această slăbiciune crescândă a FMI, ca şi constatarea că, de cele

mai multe ori, capitalul privat a mizat pe intervenţia salvatoare a FMI pentru

a-şi recupera invesiţiile în cazul unei crize majore, a indus o reconsiderare a

procedurilor de intervenţie. FMI a furnizat sume uriaşe, astfel încât ţările să poată susţine cursul de schimb. S-a crezut că, dacă piaţa ştia de injecţia de

capital în economie, nu s-ar mai fi declanşat un atac speculativ asupra

monedei naţionale, încrederea în monedă fiind restabilită. Dar banii au fost

folosiţi în alt scop: ei au permis ţărilor să furnizeze dolari firmelor care se

102

Guvernul american îndeamnă Tokio pentru ca Japonia, care este una dintre puterile economiei

mondiale, să aplice o politică reflaţionistă de stimulare a cererii interne.


62

împrumutaseră de la băncile occidentale, astfel ca acestea să-şi achite

datoriile. Dorind stoparea căderii cursului de schimb, FMI, prin banii alocaţi în cadrul programului, a contribuit la fuga capitalului din ţările respective, la

creşterea şomajului, a inflaţiei şi reducerea drastică a PIB-ului.

Politicile economice forţate să fie de austeritate - reducerea cheltuielilor

publice - au pus sub semnul întrebării dimensiunea unor componente de

baza ale statului asistenţial (welfare state). Din acest punct de vedere s-a

ridicat problema reformei sistemului de asistanţă socială, a ofertei de bunuri

publice. Acest fenomen trebuie pus în relaţie cu presiunea pe care

globalizarea (liberalizarea financiară şi a comerţului) a exercitat-o asupra

pieţei muncii. În acest sens, se susţine nevoia de flexibilizare a acestei pieţe,

ceea ce ar echivala cu acceptarea, atunci când circumstanţele o cer, a unor

salarii (inclusiv nominale) mai mici. Pe de altă parte, creşterea inegalităţii între venituri, dezechilibrele tot mai mari cauzate de inflaţie şi şomaj,

sărăcie, speculaţiile financiare fac necesară implicarea activă a statului prin

susţinerea unor programe de asistenţă socială, precum şi prin flexibilizarea

investitorilor către anumite zone considerate cu risc social ridicat.

De fapt, chiar dacă FMI a ţinut cont în priorităţile sale, în mod explicit

şi obiectiv, de revenirea la creşterea economică, ţările în cauză nu au arătat

întotdeauna aceeaşi dorinţă de aplicare a măsurilor structurale necesare.

Acestea pot întâlni opoziţii politice interne în măsura în care afectează grupuri de interese particulare. Liberalizarea importurilor elimină, astfel,

sursele de profit de care beneficiau câţiva importatori sau/şi întreprinderi

privilegiate; la fel, eliminarea subvenţiilor pentru consum provoacă nemulţumirea populaţiilor urbane. Pentru toate aceste motive, guvernele

preferă, deseori, programele de ajustare pur macroeconomice, care sunt

aparent mai neutre şi mai abstracte decât reformele structurale care se lovesc

de interesele particulare. De fapt, experienţa ne arată că, în ceea ce priveşte

obiectivele macroeconomice, condiţionarea este, în mod general, respectată, în timp ce reformele structurale întârzie deseori să fie aplicate.


63

CAPITOLUL 2

FMI

ŞI ORDINEA MONETARĂ INTERNAŢIONALĂ

2.1 Rolul FMI în reglarea ordinii monetare

După primul război mondial, evoluţiile economiilor naţionale se

caracterizau prin evoluţii divergente: variaţii mari ale ratelor inflaţiei,

repartiţie asimetrică a stocului mondial de aur, ineficienţa etalonului-aur,

politici monetare haotice în vederea menţinerii parităţii monedelor la nivelul

de dinainte de război. În anii ’30, multe ţări încercau să-şi sprijine

economiile naţionale în faţa pieţelor micşorate din cauza devalorizărilor

competitive ale monedelor lor naţionale, recurgerii la schimb şi la comerţ restrictiv prin aplicarea de măsuri economice cu repercusiuni grave asupra

producţiei şi comerţului internaţional. Exista o recunoaştere a principiului

„ruinează-ţi vecinul” (beggar my neighbour)103

, adoptat la nivel de ţară, precum şi a contribuţiei acestuia la reducerea comerţului şi a ocupării sau a

scăderii eficienţei alocării resurselor la nivel global. A crescut continuu ceea

ce s-a numit „naţionalism monetar”, adică folosirea practicilor, a măsurilor

monetare şi a restricţiilor care ajută mai bine politicile naţionaliste,

expansioniste, duse de cercurile naţionale cele mai reacţionare. Toate

acestea au necesitat adoptarea unui cod de conduită în comerţul internaţional

şi în domeniul relaţiilor financiare internaţionale.

FMI începe să funcţioneze din 27 decembrie 1945, când 30 de ţări au

semnat Acordul. Întâlnirea inaugurală a Consiliului Guvernatorilor a avut

loc în Savannah, Georgia, pe 8 martie 1946, iar întâlnirea iniţială a

Consiliului Executiv la sediul central al Fondului, pe 6 mai 1946. Fondul îşi începe operaţiunile financiare pe 1 martie 1947. FMI are în prezent 184 de

membri, având sediul la Washington.

FMI reprezintă una din realizările cele mai importante ale Acordului

103

D. Driscoll, The IMF. Its Evolution, Organization, and Activities, IMF, Publication Services,

Washington D.C., 1990, p.1


64

de la Bretton Woods, care are rolul de a sprijini ţările ce se confruntă cu

dificultăţi economice şi financiare şi, mai ales, asigurarea echilibrului

balanţei de plăţi. Principalele obiective prevăzute în articolul I al Cartei FMI

sunt104

:

� promovarea cooperării internaţionale, prin furnizarea de

instrumente membrilor săi în vederea consultării şi colaborării pe

problemele sistemului monetar;

� facilitarea creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi, prin

aceasta, să contribuie la ridicarea nivelului ocupării, a venitului real şi a dezvoltării capacităţilor de producţie;

� promovarea stabilităţii cursului valutar, a disciplinei valutare şi facilitarea evitării deprecierilor competitive ale monedei;

� sprijinirea sistemului multilateral de plăţi şi transferarea de

tranzacţii curente, încercarea de eliminare a restricţiilor valutare, care

împiedică creşterea comerţului mondial;

� crearea de resurse financiare disponibile membrilor, pe termen

scurt şi adecvat garantate, care să le permită corectarea dezechilibrelor

balanţei de plăţi, fără a recurge la măsuri destructive prosperităţii internaţionale;

� reducerea duratei cât şi a dimensiunii dezechilibrului balanţei de

plăţi.

În cadrul Conferinţei de la Bretton Woods, se stabilesc trei funcţii prioritare ale Fondului

105:

1) administrarea unui Cod de conduită care să respecte politicile ratei

de schimb şi restricţiile cu privire la tranzacţiile de cont curent;

2) susţinerea cu resurse financiare a membrilor, dându-le posibilitatea

să respecte codul de conduită, atâta timp cât se corectează sau se evită dezechilibrul balanţei de plăţi; 3) constituirea unui forum în care membrii să se consulte şi să colaboreze pe probleme monetare internaţionale.

Codul de conduită a fost proiectat pentru a se asigura că plăţile pentru

comerţul cu mărfuri, servicii şi alte tranzacţii curente pot avea loc în mod

liber şi că toate excedentele apărute în afara acestor tranzacţii erau

convertibile în alte monede şi folosite pentru plata viitoarelor tranzacţii curente. Membrii se pronunţau pentru evitarea restricţiilor bilaterale şi a

aranjamentelor de plată regionale şi pentru menţinerea unor rate uniforme de

104

Statutul FMI, Art. 1, www.imf.org 105

D. Driscoll, op. cit, p.2


65

schimb pentru monedele lor.

Întrucât era recunoscut că multe ţări aveau dificultăţi în aderarea la

acest cod, atâta timp cât economiile lor trebuiau să se redreseze din

dezastrele cauzate de cel de-al doilea război mondial, prevederea era făcută pentru aranjamente tranzitorii, cu o durată nedefinită. O perioadă de tranziţie

era permisă, timp în care restricţiile puteau fi oprite.

În primii ani de funcţionare, Fondul controla cu stricteţe respectarea

condiţiilor impuse şi se consulta anual cu membrii săi în vederea stopării sau

implementării de noi condiţii. Când FMI îşi începe operaţiunile, în 1946, prima sa misiune este

aceea de a încuraja toate ţările membre să adopte şi să menţină parităţi fixe

vis-a-vis de dolar. El dispune, în acest sens, de incitări (acordare de credite)

şi de sancţiuni (suspendarea drepturilor de tragere)106

. FMI reuşeşte repede

să determine 32 de state membre (în special cele europene şi cele din

America Latină) să declare o paritate oficială. În acelaşi timp, în contextul

economic dificil de după război, aceste parităţi iniţiale sunt fragile, fiind

greu să se menţină constante cele declarate Fondului. Chiar din 1948

parităţile monedelor europene trebuie ajustate: francul francez este

devalorizat în ianuarie 1948; lira sterlină şi alte monede europene sunt

devalorizate în 1949. Aceste devalorizări se fac, în general, fără consimţământul FMI, cu toate că aceste ţări se obligaseră să obţină acordul

său înaintea oricărei schimbări oficiale de paritate.

În acea perioadă, FMI nu avea decât o mică influenţă asupra ţărilor

europene, deoarece o altă instituţie financiară avea în viziunea acestora o

influenţă preponderentă şi anume Planul Marshall107

. Ţările europene

traversau o situaţie economică, financiară şi politică deosebit de gravă din

cauza ritmului lent al reconstrucţiei.

Administraţia preşedintelui democrat Harry Truman decide să ajute

Europa deoarece teama ca aceasta să nu cadă în mâinile comuniştilor se

intensifică o dată cu declararea „războiului rece” şi afirmării autorităţii lui

Stalin în URSS. Un plan de asistenţă financiară a Europei, fără precedent,

este anunţat pentru prima oară de secretarul de stat George Marshall, cu

ocazia discursului de la Harvard, din iunie 1947. Fluxul de capital, derulat

între 1946 şi 1958, în valoare de 25 de miliarde de dolari108

, a avut rolul de

a-i ajuta direct pe europeni să depăşească greutăţile de după război, să susţină consumul casnic şi să ajute guvernele la refacerea economiilor lor.

106

P. Lenain, op. cit., p. 46 107

D. Drisco ll , What i s the IMF?, IMF, Publicat ion Services, Washington DC, 1994, p .

6 108

Susan Strange, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p.133


66

Mai mult, SUA şi-au folosit creditul pentru a-i impulsiona pe europeni către

liberalizare, prin întoarcerea comerţului de la controlul de stat la decizia

privată, prin reducerea tarifelor şi restricţiilor asupra dividendelor în

comerţul european, chiar şi atunci când aceasta înseamnă discriminare

asupra importurilor în dolari, şi prin dezvoltarea, cu ajutorul Uniunii

Europene a Plăţilor, a unui sistem funcţional de plăţi multilaterale care a

constituit un factor major în creşterea economică a continentului. Deşi americanii îşi bazaseră, în 1944 şi 1945, politica lor de ajutorare financiară externă, pe crearea FMI, ei îşi schimbă brusc, în 1947, diplomaţia financiară internaţională, abandonează interesul pentru FMI, concentrându-şi acţiunea

asupra planului Marshall109

.

Americanii consideră că, pentru a fi util pe termen lung, ajutorul

acordat prin Planul Marshall trebuie să fie supus anumitor condiţii: fiecare

ţară beneficiară trebuie să se angajeze le refacerea marilor sale echilibre, să-şi reducă rata inflaţiei, să-şi fixeze o paritate de schimb stabilă şi realistă şi să-şi liberalizeze economia. În fiecare ţară beneficiară sunt numiţi administratori ai Planului Marshall pentru a supraveghea aceste programe de

reformă. Un nou organism este creat în acest scop sub titulatura de

Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (care se va numi mai târziu

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică–OCDE). După punerea în aplicare a Planului Marshall, în toate ţările beneficiare se

înregistrează o creştere extraordinară a producţiei industriale (+55% între

1947-1951)110

.

FMI consideră că acordarea creditelor prin planul Marshall şi condiţionarea care le acompaniază împiedică acţiunea sa în aceste ţări. Experţii Fondului se găsesc, de fapt, într-o poziţie delicată pentru a

recomanda reforme, atunci când nu au posibilitatea de a oferi finanţări care

să intereseze ţările europene. Printre altele, Planul Marshall este însoţit de

instalarea unei Uniuni Europene de Plăţi, o cameră de compensaţie între

ţările europene, pe care FMI o consideră ca fiind o măsură discriminatorie,

pentru că limitează convertibilitatea monedelor europene faţă de monedele

celorlalte ţări. În consecinţă, Fondul ia hotărârea, în aprilie 1948, să ceară ţărilor participante la Uniunea Europeană de Plăţi să nu recurgă la resursele

sale.

În timpul primilor săi ani de existenţă, FMI nu autorizează decât un

acces limitat la resursele sale; creditarea FMI este rezervată doar ţărilor care

au stabilit o paritate oficială. În 1948, Franţei i se suspendă creditele în urma

109

P. Lenain op. cit., p. 47 110

Ibidem


67

deciziei guvernului francez de a introduce un sistem cu dublă paritate de

schimb. În prima jumătate a anilor ’50, valoarea creditelor acordate de Fond

este limitată la o medie anuală de 100 mil. de dolari, o sumă modestă dacă ne referim la nevoile financiare ale ţărilor membre. Deşi statele membre se

angajau să elimine restricţiile valutare asupra plăţilor şi transferurilor

privind tranzacţiile internaţionale, art. XIV din Statut stipula posibilitatea

ţărilor membre de a menţine restricţii, fără aprobarea FMI, în cursul unei

perioade de 5 ani, în vederea protejării rezervelor de aur şi devize. După această perioadă, aplicarea restricţiilor era condiţionată de aprobarea FMI.

Neaprobarea acestora însemna implicit că ţara respectivă trebuie să declare

convertibilitatea monedei sale, prevăzută în art. VIII din Statut. Menţinerea

restricţiilor prevăzute în art VII din Statut presupune aprobarea acestora de

către FMI în fiecare an, până se consideră că s-au îndeplinit premisele

pentru adoptarea convertibilităţii. Fondul dispunea de un mecanism financiar în vederea asistării

membrilor cu deficite financiare temporare şi în adoptarea politicilor de

ajustare, fără a recurge la măsuri contradictorii cu codul său de conduită. Resursele proveneau în principal din subscrierile membrilor. Accesul la

resursele Fondului era deschis pentru acei membri cu dificultăţi ale balanţei

de plăţi, în sume proporţionale cu cota de participare la Fond.

La începutul perioadei de funcţionare se constată un număr relativ mic

de participare a ţărilor în cadrul Fondului datorită, pe de o parte, lipsei

deprinderilor tehnice ale solicitanţilor de împrumuturi în vederea redactării cererilor de împrumut

111, şi, pe de altă parte, apartenenţei elitelor de afaceri

la cele două importante curente doctrinare: naţionaliste şi

transnaţionaliste112

.

Grupul economic naţionalist îi cuprindea pe acei oameni de afaceri

care erau angajaţi în primul rând în servirea pieţei locale. În mod normal, ei

favorizau evitarea situaţiilor economice încurcate pe plan internaţional şi căutau să protejeze pieţele şi resursele naţionale de riscurile economiei

internaţionale. În primii ani de activitate, controlul politicii economice în

majoritatea statelor cu venituri mici se aflau în mâinile naţionaliştilor

economici.

Transnaţionaliştii erau mai receptivi la mişcările care atrăgeau

economia naţională în orbita mondială. Aceştia se împărţeau în două grupuri. Primul era constituit din oameni de afaceri care aveau legături cu

băncile şi corporaţiile transnaţionale, prin intermediul firmelor mixte, al

111

B. Rich, Fifty Years of Political Meddling by the World Bank, The Ecologist 24, nr 1, 1994 112

D. C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Oradea, 1997, p. 188


68

acordurilor de licenţă, aranjamentelor de marketing şi al altor relaţii care le

apropiau interesele de politicile favorabile liberei circulaţii internaţionale a

mărfurilor şi capitalului. Cel de-al doilea grup era constituit din tehnicienii

birocraţi cu studii superioare, care s-au specializat în economie, deseori în

străinătate, şi colaborau sistematic cu instituţiile străine multilaterale.

Impactul Fondului asupra politicilor şi practicilor ţărilor membre şi rolul său în promovarea asistenţei financiare au fost limitate până la

jumătatea anilor ’50. Fondul şi-a intensificat activitatea începând din 1958,

dar abia în 1961, când 9 ţări vest-europene membre ale FMI şi-au asumat

obligaţiile art. VIII, făcând astfel monedele lor liber-utilizabile. În această perioadă au început şi în cadrul FMI tendinţe spre universalitate, care s-au

reflectat, pe de o parte, în primirea de noi membri, iar pe de altă parte, în

negocierile despre reforma FMI, orientarea către speculaţiile monetare.

De la prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods bazat pe cursuri fixe,

reglementările privind organizarea pieţelor monetare şi crearea monedei

internaţionale erau arbitrare, ceea ce nu permite luarea în considerare a unui

sistem monetar internaţional în accepţiunea sa deplină. Unele propuneri de

realizare a ordinii monetare internaţionale caută să îmbunătăţească operaţiile

legate de cursurile de schimb flotante, în timp ce altele pledează pentru

reîntoarcerea la cursurile de schimb fixe. Economistul englez, John Meynard

Keynes identifică neajunsurile unei reîntoarceri la etalonul-aur caracterizat

prin instabilitate economică, pasivitate în abordarea raporturilor monetare:

„Toţi…avem interesul primordial de a conserva stabilitatea afacerilor, a

preţurilor şi a utilizării forţei de muncă, şi este puţin probabil că atunci când

va trebui să alegem, vom sacrifica în mod deliberat aceste obiective în

folosul unei dogme uzate”113

. S-au pus în balanţă avantajele şi dezavantajele

utilizării etalonului-aur.

Economiştii care susţin reîntoarcerea la cursurile fixe, J. Rueff,

Michael A. Heilperin, V.D. d’Estaing sau Arthur Laffer aduc în discuţie

câteva argumente:

• dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale a fost

considerabil diminuată de evoluţia incertă a cursurilor flotante;

• cursurile flotante sunt generatoare de speculaţii valutare

destabilizatoare. Dacă speculanţii vând o monedă slabă, preţul

monedei străine exprimat în acea monedă va creşte. Vor creşte şi preţurile de import, iar nivelul preţurilor din ţara cu monedă slabă va

creşte mai repede.

• prin cumpărarea şi vânzarea de active de rezervă, intervenţia

113

J. M. Keynes, A Tract on Monetary Reform, London, (Macmillan), 1923, (C.W. vol.IV)


69

autorităţilor monetare este mai substanţială în perioada de fluctuaţie a

cursurilor de schimb decât în perioada în care cursurile de schimb

erau fixe. Dacă nu ar fi existat aceste intervenţii, modificarea valorii

de schimb a dolarului american şi ar altor monede ar fi fost mult mai

amplă.114.

Reîntoarcerea la etalonul aur este imposibilă atât din raţiuni practice

cât şi politice.

Din punct de vedere practic acest lucru este imposibil115

deoarece:

repartizarea stocului de aur în lume este inegală; ritmul de extracţie al

aurului este scăzut în comparaţie cu ritmul dezvoltării comerţului

internaţional.

Din punct de vedere politic116

: ar acorda un privilegiu deosebit ţărilor

ce sunt mari producătoare de aur: Rusia, Africa de Sud, Canada; ar fi

încălcat protocolul Acordurilor din Jamaica (1976), care au condus la

demonetizarea aurului, chiar dacă aceste acorduri sunt baza politicii

întreprinse de FMI de o lungă perioadă de timp; nici o ţară nu este pregătită să aplice politici de deflaţie, să-şi adapteze, oricare ar fi consecinţele

externe, politica economică la starea conturilor externe.

Aşadar, etalonul-aur aparţine trecutului, o reîntoarcere către acesta

nemaifiind posibilă. În schimb, susţinătorii cursurilor de schimb fluctuante

117, M.

Friedman, P. Samuelson, A. Amonn, F. A. Lutz, Fr. Machlup, L. A. Hahn, J.

E. Meade, afirmă că utilizarea lor asigură ţărilor în cauză o mai mare

independenţă monetară. Fiecare ţară adoptă o politică monetară lipsită de

constrângeri din afară. De asemenea, comerţul şi investiţiile internaţionale

nu trebuie să fie împiedicate de incertitudinea evoluţiei cursurilor de schimb,

deoarece se pot introduce în contracte clauze de evitare a riscului valutar. În

plus, speculaţiile nu sunt destabilizatoare pentru că cei care fac speculaţii privind evoluţiile viitoare ale cursurilor de schimb pot ajunge în faliment.

Stabilitatea cursurilor valutare poate fi obţinută printr-un control

riguros, totuşi, acesta nu a putut elimina piaţa „la negru”118

, cu cotări foarte

oscilante şi hazardate, în contextul unor posibilităţi lesnicioase de obţinere

de credite.

În dezvoltarea unui nou sistem de reglementări monetare

114

Vezi V. Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 174 115

End of the Gold Standard, World Economic and Financial Surveys, IMF 2000, IMF Graphic Section, p.

71 116

Idem p. 72 117

Vezi V. Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol.I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 184 118

Ibidem, p. 186


70

internaţionale trebuie avute în vedere modificări profunde privind

organizarea pieţelor monetare şi oferta de active internaţionale de rezervă, diminuarea practicilor intervenţioniste ale băncii centrale. J. Rueff afirmă că „problema sistemului monetar internaţional nu este decât pentru o foarte

mică parte o problemă de schimburi comerciale. Ea este esenţial o problemă de mişcări de capitaluri, unde greutatea balanţelor-dolari şi euro-dolari ieşite

din etalonul de schimb aur, este dominantă. Devalorizarea dolarului nu va da

decât un scurt răgaz. Să sperăm că el va fi utilizat la reconstituirea unui

sistem internaţional de plăţi în măsură să dureze”119

. Acordurile de la

Washington (17-18 decembrie 1971) duc la o devalorizare a dolarului

(prima după 1934) şi creşterea valorii monedelor europene şi a celei

japoneze. Dolarul se devalorizează cu 7,9% în raport cu aurul. Suprataxa

asupra importurilor este anulată, iar yenul îşi ridică valoarea cu 17% în

raport cu dolarul.

În perioada octombrie 1971 şi iulie 1972, FMI a fost însărcinat să demareze reforma sistemului monetar internaţional. Consiliul

Guvernatorilor a stabilit ca toţi membri acestei instituţii „să participe la

explorarea soluţiilor”, precizând că deciziile privitoare la reforma sistemului

monetar „să fie luate cu participarea tuturor ţărilor membre, dezvoltate şi în

curs de dezvoltare”120

.

Astfel s-a constituit „Comitetul celor 20” din cadrul FMI, din care

făceau parte 11 reprezentanţi ai ţărilor dezvoltate şi 9 ai ţărilor în curs de

dezvoltare. La 24 septembrie 1973 s-au convenit următoarele reglementări privind reforma sistemului monetar internaţional:

1. Noul sistem va trebui să prevadă metode de ajustare a balanţelor

de plăţi în dezechilibru. Ţările respective vor fi libere să aleagă, în

acest scop, măsurile pe care le vor considera mai potrivite. Principiul

presiunii asupra ţărilor recalcitrante a fost respins;

2. Parităţile vor trebui să fie „stabile, însă ajustabile”, cu o fluctuaţie

de 2,25% în jurul parităţii. Recursul la flotare va fi admis în

împrejurări speciale şi sub supravegherea FMI;

3. Drepturile speciale de tragere (DST) vor deveni instrumentul de

rezervă principal, rolul aurului şi al instrumentelor de rezervă reducându-se progresiv. Valoarea monedelor va fi definită cu referinţă la DST, etalon al noului sistem, care vor trebui să poarte o dobândă suficient de ridicată pentru a le face atractive;

4. Toate ţările membre ale FMI vor trebui să se angajeze să schimbe,

119

J. Rueff, „Un Faux probleme: la reevaluation des monnaies”, în „Le Monde” din 10 septembrie 1971 120

V. Jinga, op. cit., p. 166


71

contra instrumentelor de rezervă (DST), toate sumele din deviza

proprie deţinută de o altă ţară care va face schimbul;

5. Ţările membre vor trebui să se abţină de a controla mişcările de

capitaluri cu intenţia de a menţine o paritate necorespunzătoare a

monedei lor, sau pentru a fi scutite de a lua măsuri pentru

reechilibrarea plăţilor lor exterioare;

6. Noul sistem monetar va trebui să prevadă dispoziţii care să permită creşterea resurselor pe care ţările bogate să le acorde ţărilor

subdezvoltate121

.

Acest acord îşi propune să realizeze o reformă a sistemului monetar

internaţional din prisma unor evenimente monetare practicate şi recomandate de FMI. O importanţă deosebită o prezintă propunerea

reducerii progresive a rolului aurului şi a altor monede de rezervă, care sunt

înlocuite de DST, etalonul noului sistem.

O altă propunere de reformă a sistemului monetar internaţional, la

începutul anilor 1960, îl reprezintă planul profesorului Robert Triffin de la

Universitatea din Yale, SUA. Planul Triffin (în linia planului elaborat de

Keynes în 1943) constă în transformarea FMI într-o bancă centrală care să primească depozite în valutele de rezervă, pe care să le garanteze cu aur şi pentru care să emită o unitate de cont

122. Concret, propunea să se transfere la

Fond, sub formă de depozite, dolari şi lire sterline sub formă de rezervă, asigurându-se deţinătorilor originari dreptul de a cere aur în schimbul

acestora, iar FMI să le poată lichida într-un anumit procent anual123

. De

asemenea, FMI poate face operaţii pe pieţele monetare şi ale aurului

folosind emisiuni de unităţi de cont, cu scopul de a ajuta ţările membre, care

au deficite ale balanţei de plăţi, precum şi să sporească rezervele monetare

internaţionale.

Criticile principale aduse planului Triffin veneau din partea celor care

nu doreau ca valutele de rezervă să piardă din avantaje. J. Rueff declara că nu-l preţuieşte pentru că acest plan va da unei autorităţi monetare sau fiscale

puterea de a determina volumul creditului care va trebui să fie creat124

. În

opinia lui principalele neajunsuri erau: reducerea lichidităţii internaţionale,

întrucât operaţiile pe pieţele monetare cu unităţi de cont sunt mai lente şi s-

ar concentra în principal pe pieţele ţărilor dezvoltate; pierderea încrederii în

sistem, în momentul în care deţinătorii de dolari şi lire sterline cereau aur şi

121

J. Morse, First Outline of Reform, IMF Survey, 8 octombrie 1973 122

Vezi D. Oprescu, op. cit., p 143 123

R. Triffin, Gold end the Dollar Crisis, Yale University Press, 1961, p. 72 124

J. Rueff, „Return to Gold”, în The Economist, 13 februarie 1965


72

FMI nu putea onora cererile respective.

În fapt, Planul Triffin se baza pe ideea că ţările vor considera

depozitele la Fond la fel de atractive ca cele în aur şi nu vor cere convertirea

acestora în metalul preţios. Triffin urmărea să sprijine dolarul SUA şi lira

sterlină, să iasă din dificultăţile survenite de pe urma datoriilor foarte mari

pe termen scurt, faţă de străinătate. Planul are meritul de a evidenţia

necesitatea creării unui activ de rezervă internaţional, garantat cu aur, care

urma în timp să reducă rolul de activ de rezervă al dolarului şi al lirei

sterline125

.

În noiembrie 1978, era formulat al doilea plan de protejare a dolarului

(primul, în 1963 când SUA, ţară dominantă, începe să aibă dificultăţi ale

balanţei de plăţi, fiind introduse restricţii asupra exporturilor de capital).

Faţă de slăbiciunea dolarului american (1 dolar SUA = 4 franci francezi),

preşedintele Carter lansează un plan de salvare126

: măsurilor deflaţioniste

clasice (ridicarea ratei dobânzii pentru a atrage capitaluri străine) li se

adaugă, pentru prima dată în istoria SUA, crearea unui fond de intervenţie

asupra pieţelor de schimb (compus din 30 miliarde de dolari, rezerve în

devize).

Acordurile de la Plaza, New York, din 22 septembrie 1985,

desfăşurate sub egida lui James Becker, atunci secretar al finanţelor, cu

participarea ţărilor cele mai bogate ale planetei (ţările din grupul G5 - SUA,

Franţa, RFG, Marea Britanie, Japonia) care au decis să determine scăderea

cursului dolarului printr-o acţiune concertată asupra pieţei schimburilor.

După ce multă vreme a renunţat să intervină, administraţia americană a

revenit la o viziune mai realistă asupra pericolelor pe care un dolar

supraevaluat le aduce economiei. Obiectivul era scăderea voluntară a

dolarului prin vânzări, operaţiune realizată de băncile centrale. Operaţiunea

a constat într-o prăbuşire a dolarului127

: în doi ani, moneda americană a

pierdut aproape jumătate din valoarea sa (1dolar american valora atunci 6

franci francezi sau 1,8 mărci germane sau 150 yeni).

La 22 februarie 1987, G7 (ţările din G5 cărora li s-au alăturat Canada

şi Italia) s-a reunit la Luvru pentru a semna un acord de stabilizare a cursului

de schimb, fiind încheiate Acordurile de la Luvru. Acestea prevedeau un

scenariu invers în raport cu Acordurile de la Plaza. Era vorba de a introduce

un termen în faza de fluctuaţie a dolarului şi de a stabiliza cursul de schimb

la nivelul acelei date. Pentru a se realiza acest lucru, au fost create „zonele

125

P. B. Clark, „SDRs could meet growing demand for reserves at no cost while reducing systemic risk”,

IMF Survey, 3 februarie 2003 126

F. Teulon, Sistemul monetar internaţional, p. 82 127

Ibidem., p. 59


73

ţintă”, adică benzi în interiorul cărora monedele sunt autorizate să fluctueze,

marjele fiind ţinute secrete de către marii bancheri ai planetei. Astfel, se

fixează nişte zone de fluctuaţie a monedelor, unele în raport cu altele, de

natură flexibilă (cu posibilitatea de depăşire temporară), fără a declara

valoarea exactă a marjei autorizate. Sistemul se datorează economistului

Williamson şi prezintă o configuraţie originală, intermediară între fixitate şi flotaţie128

.

Transformarea sistemului monetar internaţional se realizează actualmente printr-o revizuire a Acordurilor de la Plaza şi Luvru. Trebuie să se treacă peste aceste acorduri care au arătat capacitatea statelor de a încadra

cursul de schimb, fără a reuşi, însă, impunerea unei discipline automate.

Este necesară instaurarea unui etalon mondial al unui sistem de schimb, care

să se inspire din mecanismele sistemului monetar european. Această propunere riscă anumite limite

129: dificultatea definirii unui curs de echilibru

pentru toate monedele; ineficacitatea intervenţiei băncilor centrale asupra

pieţelor foarte largi; lipsa voinţei colective de a menţine un sistem de

schimburi fixe, având în vedere costul ridicat pe care acesta îl poate avea la

început, în funcţie de dezvoltare şi utilizare (căutarea convergenţei

performanţelor ar implica pentru numeroase ţări o întărire a politicilor de

austeritate).

O altă propunere de reformă este cea din 1994, când Comisia de la

Bretton Woods, prezidată de Volcker, fost preşedinte al Rezervei Federale

Americane, a sugerat reconstituirea unui sistem bazat pe dolar, yen şi marca

germană (sau Ecu). Această reformă s-ar face în două etape130

: căutarea unei

mai mari convergenţe a rezultatelor principalelor ţări dezvoltate;

introducerea unui sistem de coordonare implicând „angajamente ferme şi explicite” pentru a evita fluctuaţiile prea importante ale cursurilor de

schimb.

Preocuparea actuală a FMI este supravegherea activităţii economico-

financiare a fiecărei ţări membre. În 1998, Consiliul de Administraţie al FMI

a decis să angajeze un grup de trei experţi externi independenţi 131pentru a

evalua această supraveghere, în mod concret eficienţa ei, iar dacă e cazul să facă recomandări pentru ameliorare. Experţii trebuie să evalueze mijloacele

şi instrumentele utilizate de FMI pentru exercitarea supravegherii.

Supravegherea vizează încurajarea reabilitării dezechilibrelor economice ale

128

Ibidem, p 60 129

Recent Developments in Millennial Perspective, World Economic and Financial Surveys, IMF, 2000,

IMF Graphics Sections, p. 81 130

F. Teulon, op. cit., p.73-74 131

Elena Drăgoescu, Fondul Monetar Internaţional, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş, 2000, p. 52


74

ţărilor membre, frânarea inflaţiei şi aplicarea de reforme în acest sens,

încurajarea autonomiei şi gestionării independente a băncilor centrale,

reforma sistemului juridic în vederea eradicării corupţiei, buna gestionare a

administraţiei publice.

În 1998, Miniştrii de Finanţe din G7 au confirmat raportul lui Hans

Tietmeyer, Preşedintele Bundesbank132

, pentru a pune în aplicare

recomandările în vederea intensificării cooperării în ceea ce priveşte

supravegherea pieţei financiare, precum şi a instituţiilor financiare naţionale

şi internaţionale cu scopul de a promova creşterea stabilităţii în sistemul

financiar internaţional. Miniştrii de Finanţe şi Guvernatorii băncilor centrale

din G7 au aprobat Raportul în februarie 1999, incluzând şi recomandarea de

a organiza Forumul de Stabilitate Financiară ale cărui obiective sunt

îmbunătăţirea funcţionării pieţelor financiare şi reducerea riscului de sistem

prin intensificarea schimbului de informaţii, cooperare internaţională între

autorităţile responsabile pentru menţinerea stabilităţii financiare.

O problemă importantă este modalitatea prin care reglementările

instituţionale influenţează politica monetară a fiecărei ţări. Independenţa

monetară apare datorită faptului că fazele ciclului de afaceri nu sunt perfect

corelate între diferitele ţări. Chiar dacă ar fi aşa, ţările acordă o importanţă diferită problemelor privind stabilitatea preţurilor şi a forţei de muncă, ca

obiective pe plan naţional. În plus, chiar dacă o ţară doreşte să dispună de

mai multă independenţă monetară, va întâmpina dificultăţi din exterior;

modificarea politicii monetare a unei ţări poate avea consecinţe variate

asupra circulaţiei capitalurilor sau asupra cursului de schimb al monedei.

Realizarea echivalenţei permanente între valoarea puterii de cumpărare a

monedei şi valoarea totală a preţurilor mărfurilor puse în vânzare este, de

asemenea, o exigenţă fundamentală a unei bune discipline monetare.

Instabilitatea monetară internaţională a ultimilor decenii se datorează, în parte, şi lipsei de adaptare a aranjamentelor monetare internaţionale la

schimbările survenite în sistemul politic, economic, financiar. Colapsul

sistemului Bretton Woods a dus la instaurarea etalonului dolar de hârtie

bazat pe paritatea puterii de cumpărare, fluctuaţia liberă a cursului de

schimb, precum şi adoptarea ca ancoră nominală în politica valutară, a

politicilor monetară şi fiscală. Cu toate că instaurarea flotării libere a

cursului de schimb presupunea eliminarea controlului statului în favoarea

virtuţilor pieţei, de la abandonarea convertibilităţii dolarului şi al fixităţii cursului de schimb în anii 1971-1975, climatul de instabilitate financiară a

crescut prin antrenarea creşterii inflaţiei şi a deficitului bugetar.

132

www.imf.org


75

Interesele divergente nu au permis adoptarea de hotărâri care să restructureze fundamental sistemul monetar internaţional, ci doar luarea

unor măsuri cu caracter tranzitoriu, apreciindu-se că un nou sistem va putea

fi constituit într-o succesiune de etape. În ultimii ani, problema reformei este

relansată, trei direcţii importante fiind prioritare şi anume133

:

o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb;

o impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de ţările membre ale FMI;

o asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ

pentru redresarea economiilor confruntate cu dificultăţi.

În ultima perioadă, strategia de politică monetară s-a bazat pe fixarea

unor ţinte operaţionale de politică monetară şi inflaţie capabile să contracareze efectele negative ale fluctuaţiei cursului de schimb, ale cererii

şi ofertei de monedă, ale şomajului. Reformele instituţionale precum

întărirea independenţei băncii centrale, flexibilizarea politicii fiscale,

adoptarea consiliului monetar în unele ţări, au condus la întărirea politicii

monetare şi de curs de schimb faţă de presiunile politicii externe. Totuşi, problema clasică a politicii economice din orice ţară o constituie

compatibilitatea factorului economic cu factorul politic, guvernamental,

intensitatea cu care se aplică reformele economice şi sociale putând

influenţa ritmul de creştere al ţării respective. Aceste disfuncţionalităţi între

stat şi piaţă au fost identificate încă de Keynes, care era preocupat de faptul

că, în cazul unui declin economic profund, politica economică ar putea fi

ineficientă şi că unele ţări nu au capacitatea de a se împrumuta pentru a

finanţa creşterea cheltuielilor sau pentru a compensa reducerea impozitelor

efectuată din nevoia de a stimula economia. De asemenea, Keynes, a

explicat cum FMI ar putea susţine cererea agregată mondială prin

exercitarea de presiuni asupra ţărilor pentru ca acestea să-şi menţină economiile în funcţiune la un nivel de ocupare deplină şi prin asigurarea de

lichidităţi necesare acelor ţări cu economii în declin care nu-şi puteau

permite o creştere expansionistă a cheltuielilor bugetare134

.

Oricâte critici s-ar aduce aranjamentelor de la Bretton Woos nu se

poate contesta faptul că ele au introdus reguli benefice în relaţiile economice

internaţionale, contribuind şi la refacerea economică a ţărilor vest-europene

după cel de-al doilea război mondial. În timp însă, s-a manifestat o presiune

în creştere spre relaxarea restricţiilor, a regulilor de bază. Pe fondul

133

Interviu cu fostul director al FMI, Timothy Geithner, IMF Survey, decembrie 2003, www.imf.org, 16

noiembrie 2005 134

J. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 43


76

dezvoltării tranzacţiilor comerciale şi necomerciale în economia mondială şi, implicit, al intensificării dezechilibrelor conturilor comerciale, în

condiţiile creşterii masive a fluxurilor de capital, presiunea către

flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai mare. Dezvoltarea pieţei

euro-valutelor, eliminarea unor restricţii la fluxurile de capital, dar şi dezechilibre comerciale mari au reclamat ajustări ample ale balanţei de plăţi, culminând cu decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului

(1971), moment ce a coincis cu adoptarea cursurilor flotante. Adjudecarea în

practică a fost decisă de imposibilitatea unor guverne de a apăra niveluri de

curs fără a risca pierderi considerabile de rezerve, mai ales acolo unde

intrările şi ieşirile de capital erau substanţiale (SUA, Marea Britanie şi RFG

erau ţările care furnizau valută de rezervă şi puteau fi supuse unor presiuni

izvorâte din deciziile altor ţări de a-şi ajusta portofoliul de rezerve) iar

diferenţialul inflaţiei era important. În Europa, chiar trecerea la cursuri

fluctuante a condus la adoptarea unei alternative instituţionale, care să favorizeze stabilitatea economiilor europene şi protecţia faţă de fluctuaţiile

economiei mondiale, constituindu-se, la iniţiativa lui Helmut Schmidt şi Valery Giscard d’Estaing, Sistemul Monetar European (EMS), ca precursor

al mecanismului curusurilor de schimb (ERM) şi al Uniunii Monetare.

Începând din anii 1980 se intensifică crizele financiare majore la care

FMI răspunde prin mecanisme de ajutor pentru finanţarea datoriilor,

stabilind împreună cu ţările aflate în dificultate acorduri de confirmare,

operând ca un fel de garanţie împotriva nonrambursării135 pentru băncile

care încheie acorduri de reeşalonare a datoriilor.

Programele de politici structurale recomandate de FMI în scopul

stabilizării macroeconomice se axau pe deschiderea către exterior atât

financiară, cât şi economică, dar şi pe distrugerea obstacolelor structurale

din zona funcţionării pieţelor. Aceste politici vizau creşterea rolului pieţei în

reglarea cererii şi ofertei de monedă, transferului de capital, determinării cursului de schimb, concomitent cu eficientizarea rolului statului în reglarea

şi controlul tranzacţiilor şi transferurilor financiare.

Samuel P. Huntington136

arată că instituţiile financiare internaţionale,

ca FMI şi Banca Mondială, împreună cu guvernele statelor occidentale,

încearcă să umple golul ideologic creat prin destrămarea comunismului cu

doctrine economice neoclasice şi politici democratice. Prin intermediul FMI

şi al altor instituţii economice internaţionale, statele occidentale îşi promovează interesele economice, încercând să integreze economiile

135

P. M. Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane, Institutul European, 1998, p. 47 136

S. P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon and Schuster,

New York, 1996, p. 253


77

statelor în curs de dezvoltare în procesul de globalizare pe care, de fapt, ele

îl domină. De asemenea, Samuel P. Huntington, susţine că impactul

promovării politicilor occidentale asupra ţărilor în curs de dezvoltare este

nesigur în condiţiile în care programele FMI nu se bucură de o susţinere

publică din partea populaţiei ţărilor asistate. Măsurile de reformă întreprinse

de FMI în ţările foste comuniste în vederea stabilizării macroeconomice şi a

liberalizării economiei, ca fundamentale pentru procesul de creştere

economică pe termen mediu şi lung, măsuri ce implică o funcţionarea

eficientă a pieţei, respectarea cadrului juridic şi a concurenţei, nu corespund

în totalitate mediului economico-social existent în economiile în tranziţie,

fiind necesare convergenţe de opinii între cele două părţi, respectiv FMI şi guvernele ţărilor în tranziţie.

Reforma sistemului financiar internaţional implică în special întărirea

activităţii de supraveghere şi control a tuturor aranjamentelor FMI cu ţările

membre în vederea diminuării riscului proliferării de crize financiare,

creşterea gradului de transparenţă în operaţiunile financiare, utilizarea de

sisteme financiare de acoperire împotriva riscurilor, atât în ţările în curs de

dezvoltare, cât şi în ţările dezvoltate, întărirea mobilităţii şi adaptabilităţii politicilor macroeconomice şi financiare la volatilitatea pieţelor de capital,

promovarea şi implementarea de politici sociale de protecţie a ţărilor sărace

împotriva capitalului speculativ.

Desigur, în aprecierea rolului FMI trebuie avute în vedere organizarea

şi funcţionarea acestuia.FMI este condus de către Consiliul Guvernatorilor.

Fiecare ţară membră numeşte câte un guvernator (ministru de finanţe sau

guvernator al băncii centrale) şi un supleant pe o perioadă de cinci ani. Un

Comitet Interimar îşi dă avizul pentru funcţionarea sistemului monetar

internaţional, iar un Comitet al Dezvoltării se pronunţă asupra problematicii

ţărilor celor mai sărace.

Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt obligatorii; în competenţa

acestuia intră modificările Statutului, primirea de noi membri, aprobarea

revizuirii cotelor-părţi, precum şi a modificării parităţii monedelor statelor

membre.

Consiliul Administrativ (Executiv) coordonează activitatea FMI între

reuniunile Consiliului Guvernatorilor. El veghează la punerea în practică a

hotărârilor luate de Consiliul Guvernatorilor. În competenţa sa intră 22 de

directori executivi şi un număr identic de supleanţi, folosiţi alternativ; 8

directori executivi reprezintă individual statele membre (Marea Britanie,

China, Franţa, Germania, Japonia, Rusia, SUA, Arabia Saudită), ceilalţi


78

directori sunt aleşi de grupuri de ţări pentru o perioadă de 2 ani137

.

FMI dispune de un personal de aproximativ 2000 de experţi cu

statutul de funcţionari internaţionali recrutaţi din ţările membre. În top se

află Directorul General care este şi preşedintele Consiliului Executiv. Prin

tradiţie, această funcţie este deţinută de un neamerican. În prezent,

Directorul General al FMI este Horst Kohler, de naţionalitate germană. Directorul General are nu numai funcţii reprezentative, ci şi bugetare,

administrative, consultative.

Deciziile FMI sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară membră are un număr mic de voturi de bază, care se multiplică proporţional cu

mărimea cotei de participare. Astfel, puterea de votare este semnificativ

determinată de contribuţia financiară în cadrul FMI, care la rândul ei este

stabilită în funcţie de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări. Mărimea majorităţii necesare luării unei decizii depinde de importanţa

subiectului, dar în practică, rareori se votează în cadrul Consiliului Executiv:

de obicei, deciziile sunt luate prin consens. Pe de altă parte, deciziile sunt

votate în mod oficial de către guvernatori. Cu 18% din voturi, SUA au drept

de veto asupra celor mai importante decizii, cum ar fi suplimentările de

capital, amendamentele la Prevederile Acordului de Înfiinţare, pentru care

este nevoie de 85% din voturi138

.

2.2 Modificări monetare

2.2.1. Structura financiară

Drepturile Speciale de Tragere (DST) sunt active internaţionale de

rezervă, introduse de către FMI în ianuarie1969139

, potrivit unui

amendament al Fondului, din pricina îngrijorării ţărilor membre că activele

de rezervă internaţionale existente şi perspectivele de creştere a acestora, nu

vor fi suficiente pentru susţinerea expansiunii comerţului mondial.

Principalele active de rezervă erau aurul şi dolarul american, iar membrii

FMI nu doreau ca rezervele globale să depindă atât de producţia de aur,

însoţită de riscuri inerente, cât şi de deficitul continuu al balanţei de plăţi a

SUA, care necesita creşterea continuă a rezervelor în dolari americani,

137

Elena Drăgoescu, op . c i t . , p . 15 138

www.imf.org 139

F. Teulon, op. cit., p. 39


79

problemă cunoscută sub denumirea de „dilema Triffin”140

. DST au fost

introduse ca un activ de rezervă suplimentar, utilizate de către FMI în

alocarea periodică a resurselor necesare membrilor săi. Noţiune de alocare

este diferită de cea de împrumut141

: lichidităţile sub această formă nu provin

din depozite în prealabil constituite, ci sunt create de FMI; alocările nu sunt

rambursabile, iar creşterea periodică (de regulă la 5 ani) a alocărilor de DST

ridică nivelul deţinerilor acestora în fiecare ţară membră a FMI şi, prin

aceasta, a lichidităţii internaţionale.

Un aspect al schimbării sistemului monetar internaţional, numit şi „nonreformă”142

, datorită deprecierii drepturilor şi obligaţiilor iniţiale

prevăzute prin Acordul de la Bretton Woods, a fost reducerea importanţei

aurului în sistemul monetar internaţional. O treime din aurul deţinut de FMI

a fost disponibilizat, jumătate fiind returnat tuturor ţărilor membre, iar

cealaltă jumătate fiind vândut printr-o licitaţie specială. Profitul obţinut de

pe urma acestor licitaţii a fost pus la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare,

parţial prin plată directă şi parţial prin înfiinţarea unui fond de ajutorare, de

unde pot împrumuta ţările cele mai sărace, în condiţii deosebit de

avantajoase.

Mărimea Fondului, de circa 212,4 bilioane DST (265 bilioane dolari

americani)143

este egală cu suma contribuţiei statelor membre. Contribuţia

fiecărei ţări membre este stabilită, la aderare, de către FMI, pe baza unei

formule de calcul care ia în considerare PIB, rezervele monetare, ponderea

exporturilor în venitul naţional etc. Atunci când o ţară aderă la FMI experţii calculează cota şi o compară cu mărimea cotelor pentru celelalte ţări de

acelaşi nivel economic. Pe aceste baze se propune o cotă în cadrul

Consiliului Executiv, acceptată prin vot scris în cadrul Consiliului

Guvernatorilor.

Trei sferturi din mărimea cotei se plăteşte în moneda naţională a ţării respective, iar restul în DST sau într-o monedă general acceptată. DST-urile

sunt lichidităţi internaţionale create de FMI, folosite de băncile centrale în

circuit închis. Ele sunt alocate de FMI ţărilor membre, în mai multe tranşe,

proporţional cu cotele de participare ale acestora în cadrul Fondului144

.

Înainte de Amendamentul din 1978 la Prevederile Acordului de

Înfiinţare, un sfert din prima cotă şi suplimentările ulterioare erau plătite în

140

P. B. Clark and J. Polak, „SDRs could meet growing demand for reserves at no cost while reducing

systemic risc”, în IMF Survey, februarie 2003 141

I. Denuţa, Relaţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 122 142

A.F.P. Bakker, Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, Oradea, 1997, p. 32 143

www.imf.org 144

SDRs, Currencies, and Gold, în Pamphlet No. 36, Fifth Survey of New Legal Developments,

Washington DC, 1981, p 89


80

aur: FMI deţinea o rezervă substanţială de aur, cu o valoare de piaţă de circa

40 de miliarde de dolari145

. Aurul este depus la unul din cei patru

„depozitari” acreditaţi: Sistemul Federal de Rezerve din New-York, Banca

Angliei, Banca Franţei şi Banca Indiei, iar moneda naţională este păstrată într-un cont special la banca centrală sau o altă bancă a ţării emitente, la

dispoziţia FMI. Stocurile de aur pot fi utilizate numai în urma unui proces

decizional complicat. Ele nu au un rol semnificativ în ceea ce priveşte

posibilităţile de creditare actuale ale FMI, deşi oferă o garanţie solidă pentru

solvabilitatea Fondului.

Cotele se revizuiesc la fiecare 5 ani146

, luând în calcul creşterea

economiei mondiale şi schimbările în poziţiile economice relative ale

membrilor, precum şi nevoile de finanţare ale acestora. Revizuirea cotei are

două părţi147: o parte proporţională, prin care fiecare ţară primeşte acelaşi

procentaj de creştere pe care-l aplică cotei existente, şi o parte selectivă, prin

care fiecare ţară primeşte o majorare proporţională cu cota calculată. Totuşi, în cazul unor discrepanţe accentuate, abaterea poate deveni atât de mare

încât se aplică o majorare specială a cotei aprobate pentru fiecare ţară în

parte.

La început, prin modificarea de la 28 iulie 1969 a Statutului FMI,

unitatea de cont DST a fost definită printr-un conţinut de 0,888671 gr aur

fin, egal cu cel al dolarului tip 1944, fără a fi convertibilă în aur148

. La 1 iulie

1974 s-a renunţat la definirea în aur şi s-a trecut la metoda evaluării pe baza

coşului valutar ponderat. În prezent, DST este un coş al monedelor

conţinând părţi prestabilite din cele 4 monede importante: dolar, yen, euro şi lira sterlină149

. Astfel valoarea DST este influenţată de modificările ratei de

schimb pentru fiecare din aceste valute; rata dobânzii este media ponderată a

ratelor dobânzilor celor 4 monede. Toate tranzacţiile FMI sunt convertite în

DST.

Fiecare ţară membră a FMI are o cotă de participare echivalentă în

DST, egală cu capitalul cu care s-a înscris în FMI. De asemenea, cota

determină importanţa şi mărimea votului în cadrul FMI, un vot pentru

100000 DST plus 250 de voturi de bază acordate fiecărui membru, accesul

la facilităţile creditelor FMI şi alocarea de DST. Cota limitează gradul în

care se poate apela la finanţare prin creditare din partea FMI în funcţie de

propria contribuţie la capital şi valoarea creditului care poate fi obţinut din

145

A.F.P. Bakker, op. cit., p.32 146

D. Driscoll, What is the IMF?, IMF, Publication Services, Washington DC, 1994, p. 76 147

A.F.P. Bakker, op. cit., p .33 148

J. Gold, SDRs Currencies and Gold , IMF , Washington DC, 1983, p . 7 149

www.imf.org


81

partea FMI în legătură cu accesul la facilităţile de creditare. În principiu,

aceasta creează un echilibru între drepturile şi obligaţiile ţărilor membre.

Rolul dual al cotei face ca împrumuturile către ţările cu o balanţă de plăţi deficitară să poată fi finanţate de regulă din cotele celorlalte ţări, care se află într-o situaţie bună în ceea ce priveşte balanţa de plăţi. În 1980 acest

echilibru a fost distrus prin faptul că accesul la facilităţile de creditare a fost

mărit de câteva ori faţă de cotă. Astfel, FMI a trebuit să se împrumute de la

ţările bogate, care în schimb şi-au intensificat puterea de influenţă în politica

lui. Fenomenul a ameninţat serios solidaritatea în cadrul FMI.

DST, spre deosebire de drepturile de tragere obişnuite asupra FMI,

urmează să fie rambursate în proporţie de 30%, restul de 70% fiind alocate

cu titlu nerambursabil, iar folosirea DST se face fără îndeplinirea

formalităţilor şi condiţiilor care însoţesc drepturile obişnuite de tragere, ce

au caracteristicile unor credite internaţionale, dar nu sunt considerate, din

punct de vedere juridic, drept operaţii de credit150

asupra cărora se percep

dobânzi şi comisioane, iar rambursarea lor se face în termenele stabilite.

Alocarea DST înseamnă transcrierea în „contul de drepturi speciale” al unui

stat membru al FMI, a unei sume proporţionale cu cota sa de participare la

Fond151

. DST constituie o linie automată de credit asupra FMI şi dau

posibilitatea ţărilor membre cu balanţe de plăţi deficitare să obţină devize

libere de la ţările membre cu balanţe de plăţi excedentare pentru echilibrarea

balanţei de plăţi externe. Ţările cu balanţe de plăţi excedentare primesc în

schimb DST pentru echivalentul sumelor în monedă naţională, pe care le

pun la dispoziţia ţărilor cu balanţe de plăţi deficitare, iar băncile centrale pot

utiliza, la rândul lor, aceste sume în DST, atunci când este nevoie. Membrul

care trage îşi vede mărit debitul, în timp ce acela care primeşte DST în

schimbul propriei monede, sau al altor monede convertibile, este creditat.

Banca Centrală a ţării care „trage” va include suma la pasivul său, în creditul

contului de trageri speciale, iar Banca Centrală a statului care acceptă DST

le înscrie în activul său. Un participant ale cărui active în DST sunt

superioare alocaţiilor primite de la FMI încasează dobânzi pentru un

excedent, în timp ce un alt participant, ale cărui active în DST sunt

inferioare alocaţiilor, varsă un comision în contul FMI.

DST sunt mai puţin competitive decât un portofoliu diversificat de

devize152

, un motiv fiind şi rata proprie a dobânzii mult timp mai scăzută în

comparaţie cu media ratelor dobânzilor monedelor ce stau la baza calculării

150

M. Isărescu, „Fondul monetar internaţional”, în Tratat de Economie Contemporană, vol. I, Editura

Politică, Bucureşti, 1986 151

I. Bari, Economie Mondială, p. 254 152

Ibidem, p. 256


82

DST. O altă cauză ar fi poziţia ţărilor bogate, ca furnizoare de monedă de

rezervă, care nu doresc să renunţe la o serie de privilegii ce decurg din

această poziţie: creşterea rolului lor de intermediar financiar internaţional,

obţinerea de credite externe cu dobânzi mai mici, obţinerea de devize din

comerţul internaţional. În consecinţă, majoritatea ţărilor continuă să se

împrumute în monede forte, DST având un rol de unitate de cont a FMI,

fiind utilizate în măsura în care ţările membre solicită finanţare pentru

acoperirea deficitelor de balanţă de plăţi externe, în acelaşi mod ca şi valutele convertibile.

Mecanismul de alocarea de DST furnizează lichidităţi ţărilor membre

cu deficite temporare ale balanţei de plăţi în vederea consolidării rezervei

monetare. Stabilirea cuantumului cotei de alocare a DST ia în considerare o

serie de variabile cum ar fi: costul de achiziţie al rezervei, costul de ajustare

în absenţa rezervelor de finanţare a deficitului balanţei de plăţi, categoria de

risc în care se încadrează ţara respectivă, previziunile privind cererea de

rezerve, măsura în care rezervele acumulate favorizează obiectivele de

creştere economică. Date fiind necesităţile actuale de creditare, tot mai ridicate pe măsură ce procesul de globalizare se accentuează, FMI trebuie să adapteze nivelul

cotei de participare la resursele sale financiare pentru a permite153

:

� întărirea capacităţii de finanţare a ţărilor membre doar cu mijloace

FMI, prin reducerea ponderii împrumuturilor de pe piaţa de capital

internaţională, al căror cost este mai ridicat;

� asigurarea de lichidităţi ţărilor membre în cuantumul necesar

remedierii dezechilibrelor balanţei de plăţi, condiţionate de aplicarea

unor programe de ajustări structurale;

� încurajarea şi sprijinirea ţărilor membre în efortul acestora de a

stabili convertibilitatea monedelor lor naţionale, liberalizarea

comerţului, precum şi trecerea la economia de piaţă funcţională.

Odată cu intensificarea operaţiunilor financiare internaţionale, ca

urmare a liberalizării contului de capital, a pieţei de capital, şi-au făcut

apariţia crizele financiare (Asia, Rusia, America Latină) a căror rezolvare a

solicitat derularea de importante fluxuri financiare, precum şi necesitata

creării de rezerve, atât pentru a evita noi crize cât şi pentru a modera

impactul intrărilor de capital asupra cursului de schimb. Cercetările recente

ale FMI au arătat că nivelul rezervelor ţărilor cu datorii pe termen scurt

poate fi un indicator substanţial care facilitează accesul pe piaţa de

153

P. B. Clark, J. Polak, op. cit.


83

capital154

. De asemenea, există situaţii în care cererea de rezervă poate fi în

declin: în măsura în care o ţară trece de la o rată de schimb fixă la una

variabilă, îi va permite să răspundă dezechilibrului extern prin creşterea

preţurilor, mai degrabă decât prin creşterea PIB-ului sau prin ajustarea

cursului de schimb, ceea ce va diminua necesarul de rezerve de intervenţie

pe piaţa valutară. Economistul Murray N. Rothbard155

apreciază că odată cu

încetarea sistemului de parităţi creat la Bretton Woods, fondul de rezervă al

ţărilor membre ar continua să crească semnificativ: chiar dacă o ţară şi-ar

administra singură cursul de schimb, în condiţiile unui cont de capital închis,

ea ar dori să deţină rezerve, probabil în creştere, în vederea diminuării fluctuaţiilor producţiei, ale comerţului.

Acumularea activelor de rezervă survine ca urmare a eficientizării utilizării contului curent de capital, ceea ce presupune, pe de o parte,

reducerea cererii interne, respectiv reducerea în termeni reali a consumului

şi a investiţiilor (costul real al renunţării la aceste resurse poate fi măsurat

prin rata dobânzii, al cărui nivel este scăzut în ţările dezvoltate dar, în

majoritatea ţărilor, este foarte ridicat), iar pe de altă parte, necesarul de

rezerve poate fi obţinut prin emisiunea de obligaţiuni în monedă străină sau

prin împrumuturi de pe piaţa internaţională de capital. Cu toate acestea,

recurgerea la DST pentru crearea de fonduri de rezervă rămâne o opţiune

importantă din mai multe motive: multe ţări doresc să-şi diversifice

portofoliul de active de rezerve; alături de costul rezervelor se adaugă atât

costul ajustării contului curent de capital, cât şi costul împrumutului;

deţinerea de DST reduce riscul asumat o dată cu contractarea de credite de

pe piaţa internaţională de capital. Cel mai important argument pentru

alocarea DST este crearea DST fără costuri semnificative (costul real al

DST este costul obţinerii mărfii monedă, costul extragerii aurului pentru a

obţine moneda).

2.2.2. Facilităţile de creditare

Sistemul de creditare al FMI este orientat spre scopul său principal,

creşterea lichidităţilor internaţionale, prin echilibrarea balanţei de plăţi şi consolidarea monedelor naţionale. FMI nu este o bancă internaţională, ci o

instituţie financiară internaţională, care nu acordă credite în sensul bancar al

154

Ibidem 155

M. N. Rothbard, Prăbuşirea monetară a occidentului, Institutul Ludwing von Mises România,

MisesRomania.org


84

noţiunii, ci pune la dispoziţia ţărilor membre o serie de facilităţi, unele fiind

în limita cotelor de participare (tranşele propriu-zise, destinate finanţării deficitelor balanţelor de plăţi), altele în cuantum ce depăşesc aceste cote,

facilităţi de finanţare, ce se acordă ţărilor care înregistrează dezechilibre

grave ale balanţei de plăţi, ca urmare a unei structuri defectuoase a

producţiei, a comerţului şi a preţurilor, precum şi ţărilor cu ritmuri mici de

dezvoltare sau cu dificultăţi în dezvoltarea economică, iar în unele cazuri,

facilităţi suplimentare156

.

Pentru a-şi suplimenta resursele de lichidităţi în vederea acoperirii

nevoilor, ţările membre pot beneficia de o tranşă a rezervei şi de patru

tranşe de credit curent (una pe an), proporţional cu cota de participare157

.

Prima tranşă (a rezervei) este acordată fără nici o condiţie, pe când celelalte

se acordă cu respectarea unor condiţii a căror complexitate sporeşte de la o

tranşă la alta. Împrumuturile FMI iau forma unui transfer temporar al

rezervelor oficiale din ţările cu un surplus al balanţei de plăţi, către cele cu

deficit. În acest fel, aprovizionarea FMI în vederea creditării, implică crearea unor rezerve internaţionale.

Cele patru tranşe de credit curent se realizează succesiv, după epuizarea disponibilităţilor din tranşa de rezervă şi după examinarea situaţiei

concrete din ţara solicitatoare de către experţii FMI. În acordarea tranşelor

de credit, FMI aplică principiul „condiţionării”: cu cât sumele trase

cumulativ de către o ţară membră sunt mai mari comparativ cu cota sa, cu

atât FMI va trebui să se asigure că politica dusă de ţara respectivă este de

natură să echilibreze balanţa de plăţi şi să ramburseze fondurile

împrumutate.

Potrivit diferitelor momente de creditare, ţările membre ale FMI pot

obţine, în total, credite în volum de şase ori cota de participare. Aceste

facilităţi de creditare, inclusiv prima tranşă, sunt limitate la maximum 125%

faţă de cota de participare şi trebuie rambursate (răscumpărarea propriei

monede naţionale) în termen de cinci ani158

.

Fondurile de care dispune FMI pentru acordarea de credite sunt în

diferite monede naţionale şi în DST. Dacă o ţară solicită credit Fondului,

acesta foloseşte o metodă specială: se obţine valută general acceptată de

FMI şi se returnează echivalentul în moneda naţională. Aceasta poartă numele de „tragere” în cadrul Fondului. Astfel, statele membre obţin

mijloace de plată pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe. În acelaşi

156

I. Denuţa, op. cit., p.122 157

I. Bari, op. cit., p.252 158

J. Keith Horsefield, The International Monetary Fund, Its Evolution, Organization, and Activities, IMF,

Washington DC, 1987, p.33


85

timp, ele se obligă ca, în termen de 3-5 ani (excepţional 7-10 ani), să efectueze operaţia inversă de „răscumpărare”

159, adică să remită Fondului

devize utilizate în mod curent în plăţile internaţionale sau DST, în schimbul

monedei naţionale echivalente. În acest mod, FMI joacă rolul de

intermediar. Prin operaţiile respective nu se modifică valoarea totală a

lichidităţilor deţinute de Fond, ci numai structura acestor resurse, pe diferite

valute.

Ca o consecinţă a structurii financiare unice a FMI, ţările trebuie să fie

asigurate, în orice moment, cu lichidităţi pentru solicitările lor. Aceasta

înseamnă că resursele Fondului nu pot fi împrumutate pe termen lung. În

acest mod, facilităţile de credit FMI au un caracter alternativ, excedentele şi deficitele balanţelor de plăţi ale membrilor apărând prin rotaţie.

FMI are ca principal obiectiv acordarea de credite ţărilor membre cu

deficite ale balanţei de plăţi, condiţionate de aplicarea unor reforme

economice şi a unor politici de ajustare structurală. Resursele financiare

acordate ţărilor membre sunt sub forma unor programe de asistenţă financiară (facilităţi financiare) ca: acorduri stand-by, facilităţi de ajustare

structurală, facilităţi extinse de finanţare, facilităţi de finanţare

compensatorii, linii de credit, facilităţi de creştere economică şi reducere a

sărăciei, de reducere a datoriilor externe. De asemenea, FMI acordă asistenţă tehnică şi consultanţă financiară, promovează măsuri de politică macroeconomică (fiscale, monetare, sociale, de schimb valutar, de

liberalizare), politici structurale în vederea stimulării economiilor ţărilor

membre şi dezvoltării climatului social, reforme în domeniul financiar şi pe

piaţa muncii.

În ultimul timp, a fost extins sprijinul acordat de FMI cu ajutorul

împrumuturilor specifice. Acestea sunt acorduri de credit speciale, stand-

by160

, pe baza cărora beneficiarul poate dispune de o linie de credit. Se

acordă ţărilor în dificultate, pe baza unui program de reformă economică. FMI nu acordă împrumuturi financiare pentru obiective specifice, ca o bancă de dezvoltare. Astfel:

� FMI acordă asistenţă financiară prin derularea unui program de

politici economice necesar echilibrării balanţei de plăţi externe;

sumele trase de la FMI sunt purtătoare de dobândă. � FMI acordă credite cu o rată a dobânzii scăzută pentru ţările

membre cu venituri mici (Facilitatea de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei-PRGF) în vederea restructurării economiei şi

159

Ibidem, p 124 160

I. Bari, op. cit., p.259


86

realizarea unei creşteri economice viabile.

� FMI acordă împrumuturi fără dobândă sub forma facilităţii HIPC

(Ţări Sărace Puternic Îndatorate), o iniţiativă creată pentru a ajuta la

reducerea datoriei externe până la un nivel sustenabil.

� FMI poate crea active de rezerve internaţionale alocând DST

membrilor pe care îi pot folosi pentru a obţine valută străină de la alţi membri în vederea efectuării plăţilor către FMI.

� Taxele şi perioadele de rambursare FMI variază în funcţie de

facilitate. Suma necesară pe care un membru o poate obţine de la FMI

se bazează în general pe mărimea-dimensiunea cotei.

� Pentru a descuraja folosirea excesivă a fondurilor FMI şi pentru a

descongestiona derularea lor, FMI a creat supra-taxe pentru creditele

neplătite la termen.

FMI acordă asistenţă financiară prin două canale principale: asistenţă

financiară neconcesională disponibilă sub forma tranşelor de credit stand-by

sau a facilităţilor de credit pe termen scurt, în baza aplicării unui program de

reforme economice în vederea reechilibrării balanţei de plăţi externe şi macrostabilizării economice; împrumuturi concesionale cu scopul

implementării de strategii pe termen lung de reducere a sărăciei şi creării pemiselor unei creşteri economice durabile. În ultimi ani, FMI a furnizat

asistenţă specială pentru dificultăţi temporare ale balanţei de plăţi, cauzate

de crize financiare severe, conflicte militare sau dezastre naturale; de

asemenea, s-a intensificat colaborarea cu creditorii internaţionali atât în ceea

ce priveşte sursele de finanţare, cât şi în activitatea de prevenire a

conflictelor şi crizelor în scopul alocării eficiente a resurselor financiare.

Finanţarea este acordată sub incidenţa diferitelor facilităţi sau politici,

cum ar fi: politica de credite în tranşe pe termen scurt, dificultăţi frecvente

ale balanţelor de plaţi, facilităţi de creditare extinse. Împrumuturile acordate

cu aceste facilităţi pot fi suplimentate pe termen scurt în scopul acordării asistenţei membrilor ce se confruntă cu o pierdere subită a accesului pe piaţa

de capital.

Începând cu colapsul sistemului Bretton Woods a existat o adevărată proliferare a facilităţilor de creditare, creându-se instrumente de finanţare ce

se depărtează de sarcina iniţială a FMI şi anume protejarea circulaţiei

bunurilor şi a capitalului împotriva fluctuaţiei ratei de schimb. Tragerile în

cadrul „facilităţilor de finanţare” pot fi obţinute numai în anumite cazuri,

bine specificate, de deficite ale balanţelor de plăţi, în special de ţările în

dezvoltare.

Primele astfel de facilităţi au fost Facilitatea de Finanţare

Compensatorie (FFCC/CCFF, introdusă în 1963) şi Facilitatea Stocului


87

Tampon (1969)161

. Prima este o facilitate menită să preia din problemele

balanţei de plăţi, ca urmare a unei diminuări temporare a câştigurilor din

exporturi. Această facilitate interesează în primul rând ţările producătoare de

mărfuri de bază care riscă eşecuri în export, din cauze fără posibilitate de

control cum ar fi compromiterea recoltelor sau declinul temporar al

comerţului mondial. Iar din 1981 facilitatea respectivă a beneficiat de o

variantă separată pentru acoperirea exceselor temporare în preţul cerealelor

de export. Din 1988 compensarea a fost posibilă, în anumite condiţii şi pentru alte contingente, cum ar fi creşterea nivelului internaţional al ratei

dobânzii. Facilitatea Stocului Tampon se referă la posibilitatea de a finanţa

menţinerea unor stocuri tampon de mărfuri de bază, pentru care există acorduri internaţionale recunoscute. În practică, numai un număr mic de ţări au beneficiat de această facilitate. Ambele facilităţi sunt finanţate exclusiv

din resursele proprii ale Fondului.

În anul 1974 a fost introdusă Facilitatae de Finanţare Extinsă

(FFE/EFF)162

, destinată în special ţărilor în curs de dezvoltare ce se

confruntă cu dezechilibre structurale în producţie şi comerţ, şi care nu pot fi

remediate în termen scurt, necesitând un program de ajustare şi o schemă de

amortizare pe lungă durată. Tragerile din cadrul acestei facilităţi pot depăşi cu 140% cota de participare, iar termenul de plată (de scadenţă) este mai

lung decât în cazul celorlalte facilităţi: amortizarea începe după 4 ani, în

timp ce întregul împrumut trebuie înapoiat după 10 ani. Introducerea acestei

facilităţi extinse a reprezentat pentru FMI îndepărtarea de politica de tranşe

de credit normale folosită pentru măsurile de stabilizare pe termen scurt.

Ca urmare a crizei datoriilor din anii’80, FMI a luat măsura înfiinţării unei facilităţi speciale numită Facilitate de Ajustare Structurală

(FAS/SAF)163

, accesibilă ţărilor sărace, din anul 1986. Facilitatea oferă fonduri pentru programele de reformă economică, în condiţii favorabile--

rata dobânzii scăzută, 0,5%; termen de plată a datoriilor de peste 10 ani.

Ţările alese pentru ajutorul acordat de Asociaţia de Dezvoltare

Internaţională (ADI/IDA) prin Banca Mondială pot beneficia şi de finanţare

SAF. Tragerile nu sunt finanţate din resursele proprii ale FMI, ci din

amortizările împrumuturilor anterioare din Fondul Mutual. În anul 1987, a

fost introdusă o variantă extinsă a SAF, Facilitatea de Ajustare Structurală

Extinsă (FASE/ESAF)164

bazată pe împrumuturi mici şi pe donaţii din partea

ţărilor bogate, în scopul sprijinirii reformelor din ţările sărace cu

161

A.F.P. Bakker, op. cit., p. 37 162

Ibidem, p. 38 163

P. D. Moreau, op. cit., p. 47 164

Ibidem, p. 48


88

dezechilibre economice grave, ca parte componentă a ajutorului oferit de

instituţiile financiare internaţionale. Atunci când au cerut asistenţă FAS şi FASE, multe dintre aceste ţări derulau programe de reformă bazate pe

intervenţia statului în economie, proprietate publică, protecţionism, cu grave

repercusiuni asupra mediului de afaceri privat, a sistemului concurenţial,

conducând la alocarea ineficientă a resurselor, pierderi, corupţie, creşterea

gradului de expunere a economiei la crize economice. Ca urmare a creşterii

preţurilor materiilor prime şi a ratelor dobânzii pe piaţa internaţională de

capital, la începutul anilor 1980 s-a amplificat gradul de îndatorare al ţărilor

sărace, fiind necesară o redistribuire mai eficientă a fluxurilor de capital.

Deşi multe ţări au început programele de reformă cu sprijinul FMI,

dezechilibrele economice s-au amplificat odată cu creşterea gradului de

deschidere economică spre exterior: deficitul de cont curent a crescut cu 12-

14% din PIB, serviciul datoriei externe cu 35-40%, în timp ce nivelul

rezervelor a scăzut îngrijorător165

. Disfuncţionalităţile economice ca lipsa

lichidităţilor pe termen mediu şi lung, reducerea ritmului de economisire la

jumătate faţă de cel din ţările în curs de dezvoltare, încetinirea creşterii

economice, slaba poziţionare externă comparativ cu ţările în curs de

dezvoltate, reducerea venitului pe locuitor, inflaţie mare, cursuri de schimb

nefundamentate economic, sărăcirea populaţiei, sisteme de protecţie socială ineficiente şi precare, au făcut necesare stabilirea următoarelor obiective:

creşterea ratelor de economisire, stabilitate financiară, liberalizarea şi deschiderea economiei spre exterior, reducerea intervenţiei statului şi creşterea ponderii sectorului privat în economie, îmbunătăţirea gradului de

colectare a veniturilor bugetare, eficientizarea modului de alocare a

cheltuielilor bugetare şi a resurselor financiare externe.

Urmare a aplicării programelor de reformă FMI sub asistenţa

FAS/FASE s-au redus deficitele bugetar şi fiscal prin aplicarea unor politici

structurale bazate pe ajustarea cheltuielilor publice, cu costuri severe pe

termen scurt, s-a realizat alocarea eficientă a cheltuielilor de capital şi a

celor cu caracter social, având în vedere şi nivelul scăzut al venitului pe

locuitor, îmbunătăţirea gradului de colectare a veniturilor bugetare prin

combaterea sau reducerea evaziunii fiscale, a corupţiei; reducerea inflaţiei,

de la două cifre la o singură cifră, este o necesitate cu impact direct atât

asupra creşterii economice, cât şi a alocării resurselor şi a investiţiilor.

Ţintirea directă a inflaţiei cu o singură cifră necesita un cumul de măsuri

monetare şi fiscale, reducerea dezechilibrului bugetar, stabilitatea cursului

165

Experience under the IMF’s Enhanced Structural Adjusment Facility, IMF Policy Development and

Review Departament, în Finance &Development, September 1997


89

de schimb, sporirea competitivităţii interne şi externe prin stimularea

concurenţei, creşterea ponderii proprietăţii private.

Facilitatea de Transformare Sistemică (FTS/STF)166

a fost înfiinţată în special pentru ţările din fostul bloc comunist, pe o perioadă limitată, 1993-1995, ca un mecanism de acoperire împotriva dezechilibrelor severe

ale balanţei de plăţi externe, balanţei comerciale. Asistenţa tehnică viza

crearea premiselor realizării unei economii funcţionale de piaţă fiind axată prioritar pe trei domenii:

� Sectorul financiar, în care se urmărea formarea unui sistem bancar

concurenţial, introducerea unui nou sistem de plăţi, implementarea de

reguli de prudenţă bancară, operaţiuni de supervizare de către Banca

Centrală a băncilor comerciale, managementul cursului valutar,

utilizarea de instrumente de politică monetară orientate către piaţă; � Sectorul fiscal, care viza implementarea unui nou sistem de taxe şi impozite, eficientizarea alocării cheltuielilor publice şi a redistribuirii

veniturilor;

� Sectorul statistic, unde se urmărea stabilirea uni nou sistem

statistic necesar înregistrării operaţiunilor specifice conturilor

naţionale, preţurilor, balanţei de plăţi, îmbunătăţirii standardelor de

calitate, diseminării datelor şi informaţiilor.

Implementarea programelor FMI sub forma FTS necesita susţinerea

acestora de către guvernele ţărilor aflate în procesul de tranziţie la economia

de piaţă concurenţială, respectiv adoptarea cadrului legislativ corespunzător

aplicării reformelor structurale. Sub această facilitate, ţările aflate în

tranziţie către economia de piaţă pot împrumuta 50% din cota de participare,

în două tranşe, cu termene flexibile.

Facilitatea de Fond Extinsă (Extended Fund Facility-EFF)167

a fost

introdusă de FMI în anul 1983 şi revizuită în anul 1994, în vederea finanţării deficitului balanţei de plăţi externe ca urmare a perpetuării dezechilibrelor

structurale pe termen mediu şi lung.

Facilităţile de Rezervă Suplimentare168

(Supplemental Reserve

Facility- SRF) furnizează asistenţă financiară pe termen scurt necesară acoperirii deficitului balanţei de plăţi externe, cauzat de pierderea bruscă şi temporară a încrederii investitorilor străini în piaţa internă respectivă cu

repercusiuni directe asupra contului de capital şi a rezervelor valutare

166

P. Lenain, op. cit., p. 110 167 Review of Fund Facilities—Further Considerations, Prepared by the Policy Development and Review

and the Treasurer’s Departments (In consultation with other Departments) July 10, 2000, www.imf.org 168

IMF financial facilities: terms and conditions, în IMF Survey, Supplement 2003


90

interne. Asistenţa financiară se acordă odată cu asumarea unui program de

reformă menit să restabilească încrederea investitorilor, coroborat cu efortul

de atragere de credite de pe piaţa internaţională de capital.

Liniile de credit condiţionate169

(Contingent Credit Lines-CCL)

completează Facilităţile de Rezerve Suplimentare (SRF) introduse în anul

1997. Liniile de credit condiţionate reprezintă un nou instrument de

finanţare pe termen scurt introdus în anul 1999 în vederea acoperirii

deficitului balanţei de plăţi externe, prevenirii crizelor economice, cu o

perioadă de rambursare de 1-2 ani, derulat în mai multe tranşe; CCL sunt

create pentru a stimula membrii să adopte şi să implementeze politici de

reducere a riscului expunerii la variaţiile pieţei monetar-financiare prin

încurajarea implicării constructive a sectorului privat, prin semnalarea

dorinţei FMI de a oferi consiliere financiară membrilor în faţa efectului de

contagiune la crizele externe. CCL furnizează finanţare ca măsură de

prevenire împotriva fluctuaţiilor externe cauzate de crizele financiare.

Finanţarea se acordă pe baza respectării unor angajamente cu FMI. Pentru a

beneficia de finanţare CCL, un membru FMI trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: situaţia economică a ţării solicitante trebuie să fie

viabilă, asistenţa concretizându-se doar în momentul confruntării cu o

situaţie de criză, ca urmare a efectului de contagiune externă; perspectiva

aderării la standardele internaţionale în vigoare, ca măsură de prevenire a

crizelor economice; relaţii constructive cu creditorii privaţi şi progrese către

limitarea vulnerabilităţii externe; derularea unui program macroeconomic

bazat pe politici structurale flexibile, ajustabile în situaţiile de criză. Facilitatea introdusă în anul 1996, Ţări Sărace Puternic Îndatorate

(Heavily Indebted Poor Countries- HIPC)170

, a marcat efortul comun

întreprins de Clubul de la Paris (un for neoficial în care ţări industrializate

încearcă să reducă povara datoriilor ţărilor sărace prin acordarea de

împrumuturi externe) şi de către alţi creditori în vederea reducerii datoriilor

externe ale ţărilor sărace, dar şi de a implementa strategii de creştere a

producţiei, în special a celei de export, de atragere a investiţiilor străine în

vederea sporirii fluxurilor de venituri pe termen mediu şi lung necesar

reechilibrării balanţei de plăţi externe. Asistenţa financiară derulată prin

HIPC determină reducerea valorii nominale a cuantumului datoriei externe a

ţărilor puternic îndatorate, ceea ce ar permite eliberarea de resurse financiare

necesare punerii în aplicare de măsuri de reducere a sărăciei şi reluare a

creşterii economice numai dacă rata dobânzii practicate la rambursarea

169

„IMF financial facilities”, în IMF Survey, Supplement 2001 170

„What is the Poverty Reduction and Growth Facility?”, A Factsheet - September 2005, www.imf.org


91

serviciului datoriei externe este inferioară ratei dobânzii de piaţă. Resursele

financiare se derulează în tranşe, condiţionate de realizarea unui program de

reformă stabilit de FMI în colaborare cu Banca Mondială, susţinut şi de alţi creditori internaţionali, prin care se derulează reforme structurale şi de

stabilitate macroeconomică. Cele mai multe dintre ţările asistate sub

facilitatea HIPC se găsesc în Africa, ţări marcate de grave dezechilibre

economice, sociale, politice, de sărăcie, infrastructură slabă, conflicte civile

şi armate, situaţie care necesită sprijin material substanţial atât pentru

supravieţuire, cât şi pentru demararea unor activităţi socio-economice care

să faciliteze supravieţuirea. În această situaţie, condiţionarea împrumuturilor

de reforme economice este cel puţin nesustenabilă dacă nu se realizează o

implicare activă a ţărilor sărace în procesul de reconstrucţie, acordându-se

mai mare importanţă factorilor decizionali din această parte a lumii.

Facilitatea de Creştere şi Reducere a Sărăciei171

(Poverty Reduction

and Growth Facility-PRGF), având ca bază de acţiune Planul Strategic de

Reducere a Sărăciei (Poverty Reduction Strategy Paper-PRSP), a fost

introdusă de FMI în septembrie 1999, ca substituent al facilităţii FASE, în

vederea furnizării de asistenţă financiară pe termen lung ţărilor sărace,

pentru implementarea unor strategii de reducere a sărăciei, de acoperire a

deficitelor structurale ale balanţei de plăţi, de restabilire a dezechilibrelor

macroeconomice grave.

Strategia de reformă adoptată pentru ţările sărace vizează reducerea

sărăciei şi demararea procesului de creştere economică, îmbinând

programele de stabilizare economico-financiară pe termen scurt, specifice

FMI, cu programe structurale pe termen-lung, specifice Băncii Mondiale,

axate pe reforme economice, instituţionale, sociale, ajustabile în funcţie de

aşteptările şi priorităţile mediului socio-economic respectiv172

. FMI, prin

PRSP, în colaborare cu Banca Mondială şi alţi creditori internaţionali, îşi orientează strategiile pe crearea cadrului instituţional necesar funcţionării pieţei, atragerea capitalului străin, creşterea ponderii capitalului privat în

economie, alocarea eficientă a cheltuielilor publice în vederea susţinerii

sociale a reformelor, dar şi a creării unei infrastructuri viabile. De asemenea,

este deosebit de importantă în realizarea şi implementarea acestor strategii,

coerenţa între planurile de reformă PRSP şi strategia de reformă naţională, realizată de autorităţi, precum şi intercondiţionalitatea între politicile

structurale şi macroeconomice şi creşterea economică în ţările sărace.

Pentru ca aceste strategii să funcţioneze, este de preferat o

171

„Supporting country-leg, country –specific efforts”, în IMF Survey, Supplement 2003 172

Cyrus Rustomjee, Why developing countries need a running faster at the IMF, but where’s the

progress?, în Finance and Development, September 2004


92

îmbunătăţire a concepţiei FMI despre stabilizare macroeconomică, acordând

o importanţă mai mare reformelor structurale pe termen mediu şi lung, în

locul celor bazate pe contracţia cererii prin măsuri monetare şi fiscale

restrictive, pe termen scurt; de asemenea, se impun strategii bazate pe

atragerea de capital străin, impulsionarea producţiei şi a comerţului, în

vederea reducerii datoriei externe, acordarea de asistenţă tehnică pentru

formarea şi dezvoltarea capitalului uman, formarea capacităţii FMI de a

asculta şi lua în considerare opiniile formulate de ţările în curs de dezvoltare

(listening culture in the FMI)173

.

În ciuda crizelor economice severe din ultima perioadă, FMI s-a

concentrat pe promovarea politicilor de susţinere a refacerii economice şi de

promovare a creşterii şi dezvoltării, în special în ţările în dezvoltare.

Concomitent cu activitatea de supraveghere şi monitorizare a variabilelor

economico-financiare, de acordare de împrumuturi şi asistenţă tehnică, FMI

încearcă crearea unui cadru instituţional de prevenire şi combatere a crizelor

financiare, a cauzelor şi efectelor acestora, de analiză a vulnerabilităţilor

externe, respectiv gradul de sustenabilitate al datoriilor externe, de întărire a

supravegherii sectorului financiar, atât la nivel naţional, regional, cât şi global, de implementare de politici de reducere şi eradicare a sărăciei,

devenită problemă globală a omenirii, atât prin amploare, cât şi prin

implicarea unui număr cât mai mare de creditori internaţionali în rezolvarea

sa.

2.3. Condiţionarea împrumuturilor FMI şi critici asupra

acesteia

Condiţionarea împrumuturilor reprezintă setul de măsuri, reforme

economice şi politici structurale pe care FMI le aplică ţării membre ce

solicită suport financiar în vederea reechilibrării balanţei de plăţi; de

asemenea, este o măsură prin care FMI se asigură că resursele sale

financiare sunt derulate corect şi eficient în scopul implementării obiectivelor macroeconomice stabilite în cadrul programului convenit. Încă din anii 1950, FMI a condiţionat acordarea de împrumuturi stand-by de

realizarea de politici monetare, fiscale şi de curs de schimb. Astfel, în anul

1954 acordul stand-by încheiat cu Peru era condiţionat de menţinerea

stabilităţii cursului de schimb, iar în anul 1957 acordul încheiat cu Paraguay

a fost primul ce avea la bază îndeplinirea unor criterii de performanţă, cum

173

Greater voice for developing countries, în IMF Survey, Supplement 2003


93

ar fi interdependenţa dintre balanţa de plăţi, politica monetară, fiscală şi de

curs de schimb. Acest model cerea ţărilor solicitante de împrumut, cu

dezechilibru al balanţei de plăţi, să nu acţioneze direct asupra acesteia, ci

indirect, prin intermediul politicilor monetare şi fiscale. În vederea evitării unor tratamente diferenţiate, până în anii 1970 s-a păstrat ca principiu

general la acordarea de împrumuturi proporţionalitatea directă cu cota de

participare la Fond; după această perioadă s-au introdus măsuri extinse de

condiţionare a împrumuturilor FMI, valabile şi în prezent.

În perioada 1980-1990, FMI s-a concentrat atât asupra ţintirii

deficitului fiscal şi a cererii de credite, cât şi asupra extinderii condiţionării, vizând şi politici structurale; de asemenea, FMI a lăsat la latitudinea

guvernelor stabilirea de politici în limitele ţintelor admise de el.

Problema datoriei statului a apărut ca urmare a îndatorării exagerate a

ţărilor în curs de dezvoltare, dar şi a tendinţei bancherilor de a supracredita,

de a vinde credit cu prea mult entuziasm amatorilor de riscuri mari174

.

Tendinţa de amplificare a datoriilor a început atunci când OPEC a crescut de

patru ori preţul petrolului, în anul 1973. Deoarece multe ţări în curs de

dezvoltare se bazau pe petrolul importat, balanţele lor comerciale au

înregistrat deficite severe. În acelaşi timp, OPEC a înregistrat surplusuri

comerciale masive din care o parte s-au transformat în împrumuturi acordate

ţărilor în curs de dezvoltare unde erau adesea prost gestionate. Iar creşterea

preţurilor la energie, în anul 1979, a condus la o creştere în continuare a

datoriilor ţărilor respective. Criza mondială severă, care a început în anul

1981, a micşorat cererea de petrol a multora dintre aceste ţări. Strategia

recomandată de FMI a fost următoarea: băncile creditoare să treacă la

reeşalonarea plăţilor datorate de ţările debitoare; concomitent, să se aplice

programe de reducere a absorţiei de sorginte monetaristă, pentru a determina

ţările în curs de dezvoltare să plătească dobânzile care se adăugau sumei

datoriilor deja existente. FMI a jucat un rol central în aranjarea acestor

reeşalonări, în angajarea de noi împrumuturi, ca mediator între creditori şi debitori, în atragerea de concesiuni pentru politicile de ajustare, dar şi favorizând unele politici de schimb bazate pe devalorizarea monedei în

vederea ridicării gradului de competitivitate a exporturilor. Aceste politici

intenţionau să limiteze cheltuielile şi consumurile guvernamentale

păguboase, să crească nivelurile încasărilor în valută şi astfel să sporească probabilitatea ca împrumuturile să fie, în ultimă instanţă, plătite. Cei care au

contestat rolul FMI au susţinut că o parte dintre restricţiile impuse de FMI

au dus la o diminuare a investiţiilor şi au formulat concluzia că acele

174

Susan Strange, op. cit., p. 142


94

condiţii erau neproductive175

; mai mult, devalorizările competitive s-au

dovedit a fi păguboase pentru creşterea încasărilor în dolari176

, ţările

debitoare au sărăcit, datoriile lor externe au crescut, iar băncile nu mai

considerau oportună implicarea lor în soluţionarea acestora. De aceea, FMI

şi Banca Mondială au impus statelor debitoare pachete de programe

economice ce necesitau efectuarea unor reforme radicale, în vederea creării unei discipline financiare menite să reducă datoriile externe şi să (re)deschidă economiile naţionale către economia mondială. Unii reprezentanţi ai ţărilor industrializate iau atitudine foarte dură faţă de criticile condiţionării acordării împrumuturilor. În 1984, la Adunarea

Generală a Guvernatorilor FMI şi Băncii Mondiale, care a avut loc la

Washington, M. Keating (Australia) a apreciat asemenea critici ca

„deplasate”, adăugând că „rolul FMI nu este simplu de a ajuta ţările să rezolve dificultăţile temporare ale balanţelor de plăţi, ci de a furniza

mijloace financiare”177

.

În anii ’80 condiţionarea acordării de împrumuturi a fost criticată de

ţările în curs de dezvoltare, care au acuzat „programele de austeritate” că blochează dezvoltarea lor şi deteriorează situaţia lor economică. Janez

Stanovnik, fost secretar executiv al Comisiei Economice a ONU pentru

Europa, releva, într-o analiză, sub motto-ul celebrei sentinţe a lui

Shakespeare „o livră de carne din corp în schimbul banilor împrumutaţi”

scria: „Pentru că plăţile în contul datoriilor nu au putut fi compensate prin

câştiguri sporite la export, datorită protecţionismului crescând din chiar

ţările creditoare, nu au mai rămas decât să preleve o „livră de carne ” din

corpul economiei naţiunilor debitoare, dezvoltarea lor fiind sacrificată de

către forţa majoră a capitalului financiar. Împrumuturile internaţionale

prezentate în anii ’70 ca o principală pârghie a creşterii economice, au

devenit cea mai importantă frână a acestei creşteri; până chiar în punctul

blocării oricărui proces de dezvoltare economică”178.

FMI a fost deseori considerat ca „principal vinovat” de către

guvernele care au apelat la el, pentru a se putea disculpa în faţa populaţiei

care a trebuit să suporte o serie de lipsuri şi privaţiuni. Astfel, veniturile pe

locuitor din cele 15 ţări cu cele mai mari datorii, după o creştere înregistrată în anii 1970, au scăzut cu 10% între 1981 şi 1984 şi au crescut foarte puţin

în a doua jumătate a deceniului, ţările debitoare transferându-şi până la 5%

175

R. G. Lipsay, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 715 176

M. Aglietta, Macroeconomie financiară, Editura Coresi, Bucureşti, 2001, p. 152 177

Vezi M. Drăgoescu, Fondul Monetar Internaţional, p. 120 178

Vezi I. Şerbănescu, Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p.

142


95

din venitul anual spre creditorii lor din ţările dezvoltate179

. Incidente grave

au urmat instalării programelor de stabilizare în ţări din America Latină (în

Brazilia, Argentina şi în Venezuela) şi din Africa. Argentina, în 1987, a

avertizat creditorii internaţionali că nu va plăti dobânzi la datoria externă dacă aceştia, continuând să-i restrângă accesul la împrumuturi, nu-i vor

acorda un credit de peste 2 miliarde $ necesar garantării unui ritm de

creştere economică de 4% în 1987. Brazilia a adoptat măsura suspendării temporare a plăţii dobânzilor la datoria externă180

. Guvernele s-au declarat

„forţate” să aplice programe de stabilizare pentru a obţine credite de la FMI

şi de la Banca Mondială, iar, pentru a avea acces la credite bilaterale, era

necesară respectarea termenelor de achitare a datoriilor lor. Programele

preconizate de Fond s-au văzut astfel acuzate „de a fi nefaste creşterii

economice şi dezvoltării”, de a recurge întotdeauna la „o cură de

austeritate”, la „creşterea sărăciei” şi de a forţa „achitarea datoriilor

contractate pe lângă băncile comerciale”181

.

Aceste critici s-au disipat odată cu începutul anilor 1990 ca urmare a

aplicării planului Brady, care recomandă o susţinere publică a procesului de

lichidare a creanţelor. Astfel, FMI şi Banca Mondială oferă facilităţi financiare pentru încurajarea reducerilor de datorie; Fondul decide să păstreze sub formă de rezervă 25% din tragerile obţinute în cadrul unui

acord de confirmare sau al unei facilităţi lărgite pentru a finanţa

răscumpărări sau schimburi de creanţe. O altă facilitate este aceea de a

creşte plafonul tragerilor la 40% din cota-parte pentru a garanta plata

dobânzilor la titlurile emise în schimbul vechilor creanţe bancare. Băncile

creditoare ofereau trei alternative pentru achitarea datoriei externe: să-şi schimbe creditele pe obligaţiuni pentru un total echivalent cu 65% din

valoarea acestor credite; să le schimbe pe obligaţiuni având aceeaşi valoare

nominală, dar cu o rată a dobânzii redusă; să acorde noi credite.

Planul Brady angajează creditorii ţărilor în dezvoltare într-un proces

de anulare parţială a datoriei externe. Acest plan prevede ca noile

obligaţiuni, denumite „Brady”, să fie garantate de bonuri emise de

Trezoreria americană, iar creditele restructurate să fie garantate de

împrumuturi ale FMI-ului, de la Banca Mondială şi din Japonia. Ca urmare a

semnării acestui acord în 1989, valoarea datoriei externe a Mexicului creşte

imediat pe piaţa secundară. Costa Rica şi Filipinele semnează acorduri

similare în 1989, Marocul, Venezuela şi Uruguayul în 1990, Nigeria,

179

Susan Strange, op. cit., p.144 180

I. Şerbănescu, op. cit, p. 108 181

P. Lenain, op. cit., p. 73


96

Argentina, Mozambicul şi Nigerul în 1992182

. Aceste schimburi, „datorii

pentru dividende”183

, au permis cumpărătorilor să achiziţioneze acţiuni în

întreprinderi din ţările debitoare la preţuri preferenţiale, crescând oferta de

bani naţionali. Aflate în situaţia anulării datoriilor sau a acceptării unei rate

mai scăzute a dobânzilor, unele bănci au preferat să acorde debitorilor noi

împrumuturi şi să extindă perioada de rambursare, situaţie prefigurată doar

în ţările unde exista perspectiva unei creşteri economice. Celelalte ţări, marea majoritate, au rămas dependente de creditul guvernamental şi de

resursele financiare ale FMI şi Băncii Mondiale, adoptând astfel şi măsurile

de politică economică impuse de aceste organisme. Cele două instituţii financiare au început să deruleze programe structurale care iniţial nu intrau

în sfera obiectivelor declarate: FMI acorda asistenţă financiară pe termen

scurt în vederea reechilibrării balanţei de plăţi, stabilităţii macroeconomice,

în timp ce Banca Mondială se concentra pe dezvoltarea unor programe de

infrastructură pe termen mediu şi lung. Astfel, ambele instituţii au subscris

„paradigmei dezvoltării”, recunoscând că problemele macroeconomice

interferează cu cele sociale şi structurale şi împreună converg către

dezvoltarea economică184. Banca Mondială a introdus împrumutul de

ajustare structurală, iar FMI şi-a îndreptat atenţia şi asupra unor politici

structurale menite să reducă datoriile ţărilor în curs de dezvoltare, dar şi să creeze premisele creşterii economice. Totuşi, cele două instituţii ţin seama

de avantajele comparative specifice la acordarea de împrumuturi, dat fiind

natura diferită a activităţilor operaţionale proprii. Există situaţii când

ajustările de politică structurală pe termen scurt în vederea reducerii cererii

agregate (măsură susţinută de FMI pentru reducerea inflaţiei sau diminuarea

deficitului de cont curent) contravin programelor de dezvoltare pe termen

lung. De asemenea, în ţările sărace, strategia FMI de reducere a deficitului

balanţei de plăţi externe trebuie corect coroborată cu politicile structurale

pentru a nu periclita sursele de venit ale populaţiei prin creşterea fiscalităţii. Procesul de reducere şi eradicare a datoriilor ţărilor în curs de

dezvoltare este lung şi anevoios datorită, în special, sărăciei accentuate în

aceste ţări, neconcordanţei ritmului lor de dezvoltare cu cel impus de

organismele creditoare internaţionale în vederea rambursării datoriilor. Un

alt factor este şi cel politic, care intervine defectuos în procesul economic.

Conform evaluărilor FMI, numai în deceniul 1975-1985 ţările în curs de

dezvoltare puseseră la adăpost în băncile occidentale cca 250 miliarde dolari

182

Ibidem., p 67 183

S. Strange, op. cit., p. 145 184

S. Salop, „World Bank-IMK collaboration”, IMF Survey, 14 ianuarie 2002


97

furaţi, din care 150 de miliarde în contul personal al câtorva dictatori185

,

îngreunând astfel procesul de alocarea a resurselor, implementarea

structurilor economiei de piaţă. În tot acest timp şi FMI şi-a schimbat

atitudinea, a prelungit durata programelor de ajustare la trei sau patru ani cu

posibilitate de înnoire şi a recunoscut necesitatea de credite concesionale

pentru ţările sărace.

În prezent, FMI caută să menţină valabilitatea principiilor sale în ceea

ce priveşte stabilitatea macroeconomică, dar şi să dezvolte criterii de

performanţă bazate pe politici structurale, respectiv o „condiţionare mai

structurală”186, incluzând efortul de a înlătura impedimentele pe termen lung

din calea dezvoltării. Astfel, principiile condiţionării sunt: ajutorarea ţărilor

în vederea soluţionării problemelor legate de balanţa de plăţi; evitarea de

către unele ţări de a mai aplica măsuri distructive asupra prosperităţii naţionale şi internaţionale, pentru a-şi rezolva problemele generate de

balanţa de plăţi; asigurarea că FMI ajută ţările în vederea îmbunătăţirii ratelor de creştere economică pozitivă187

.

Condiţionarea excesivă a împrumuturilor FMI, în special în afara ariei

sale de responsabilitate, a făcut ca autorităţilor naţionale să le fie subminată puterea de decizie în cadrul programelor de reformă, implementând măsuri

cu un cost social ridicat. În aceste condiţii se impun măsuri prin care să li se

permită să adopte deciziile macroeconomice care să nu ducă la sărăcirea

populaţiei, la creşterea disparităţilor sociale. Ar trebui ca FMI să confere o

importanţă sporită autorităţilor naţionale în trasarea politicilor economice,

permiţând construirea de programe potrivit circumstanţelor individuale,

proprii fiecărei ţări; în măsura în care acestea ţin cont de realităţile sociale şi economice, programul de reformă va fi supus condiţionării. Astfel, eficienţa

condiţionărilor FMI ar putea fi mărită prin orientarea acestora către

domeniile aflate în dificultate, dublate de eforturile ţării de a aborda sursa

fundamentală a propriilor dezechilibre188

.

FMI trebuie să se asigure că programul de reformă construit de

autorităţi respectă condiţiile optime necesare restabilirii echilibrului

macroeconomic189

, urmărindu-se prioritar următoarele: reprezentanţii FMI

să întreprindă un dialog eficace pe opţiuni de politică realizabile;

185

J. F. Revel, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 365 186

S. Sugisaki, „Policy dialogue focuses on links between country ownership and IMF conditionality”,

IMF Survey, 2 iulie 2001 187

J. Boughton, „IMF conditionality: how much is enough?”, IMF Survey, 14 ianuarie 2002 188

J. Boorman, „Policy dialogue focuses on links between country ownership and IMF conditionality”,

IMF Survey, 2 iulie 2001 189

„IMF approves new conditionality guidelines, emphasizes country ownership of reforms”, IMF Survey,

Supplement 2003


98

reprezentanţii FMI să fie conştienţi de factorii politici care ar putea influenţa

implementarea programului de reformă şi să furnizeze evaluări corecte şi complete Consiliului Administrativ al Fondului; FMI să fie deschis

acceptării propunerilor de reformă ale autorităţilor naţionale, câtă vreme

acestea nu compromit obiectivele programului convenit; asistenţa tehnică a

FMI să fie acordată pe termen mediu şi lung astfel ca realizarea şi implementarea politicilor de reformă să fie eficientă; FMI să menţină un

dialog permanent atât cu autorităţi, cât şi cu societatea civilă şi mass-media,

în vederea informării asupra costurilor şi beneficiilor programului de

reformă; FMI să ofere suport financiar adecvat implementării exigenţelor

economiei de piaţă concurenţială. Alături de asistenţa ţărilor sărace ale lumii sau a celor în curs de

dezvoltare, FMI s-a preocupat şi de înfăptuirea reformei în ţările în tranziţie

la economia de piaţă liberă, ca urmare a abandonării regimului comunist din

Europa Centrală şi de Est, ţări care au rămas în afara FMI-ului până în 1989,

cu unele excepţii: Iugoslavia, membră a FMI încă din 1945 şi România din

1972, Ungaria din 1982, Polonia din 1986. Participarea activă a ţărilor din

Europa Centrală şi de Est la FMI are loc cu adevărat după 1990, după democratizarea vieţii lor politice. Numărul membrilor FMI creşte cu 23, cea

mai importantă creştere de după anii 1950. Cele mai multe dintre aceste ţări vor pune în practică programe de tranziţie de o amploare şi de o

complexitate fără precedent, oferind astfel celor două instituţii de la Bretton

Woods o responsabilitate centrală în această transformare istorică, mai ales

aceea de a angaja o asistenţă financiară masivă pentru a ajuta transformarea

lor.

Încă din 1991, toate guvernele interesate fac apel la FMI pentru a-şi redresa situaţia lor financiară şi pentru a adopta reforme structurale în cadrul

programelor lor de tranziţie. Toţi cer FMI-ului, Băncii Mondiale şi BERD-

ului un ajutor tehnic şi financiar pentru a-şi putea susţine efortul de

stabilizare economică şi de tranziţie către economia de piaţă. FMI se găseşte

confruntat cu situaţii financiare delicate care necesită un dozaj complex de

reglementări monetare şi bugetare. Se adaugă mai multe componente de

reforme structurale destinate să relanseze oferta şi să deschidă schimburile

mondiale.

Programele de tranziţie vizează în principal măsuri de liberalizare a

preţurilor, a comerţului, convertibilitatea monedelor şi consolidarea

rezervelor oficiale, precum şi măsuri de abandonare a planificării centralizate prin privatizare şi întărirea proprietăţii private.

FMI are ca principal obiectiv acordarea de credite şi împrumuturi ţărilor

membre cu deficite ale balanţei de plăţi, condiţionate de aplicarea unor


99

reforme economice şi a unor politici de ajustare structurală. Până la 28

februarie 2002, FMI creditase 88 de ţări în sumă de 61,7 bilioane DST (77

bilioane dolari americani)190

.

De-a lungul existenţei sale, FMI a atras numeroase critici, în special

de natură politică, adresate modului de alocare a fondurilor către ţările

solicitante, programelor de reformă susţinute, filosofiei politicii

programelor.

După modul de alocare a fondurilor, criticile se concentrează asupra

mai multor aspecte. Astfel, unii critici, ca de exemplu Joseph Stiglitz,

Jeffrey Sachs, Anna J. Schwartz, apreciază austeritatea programelor FMI ca

măsură de reprimare a crizelor financiare şi de refacere a veniturilor

bugetare191

. Ţările care solicită fonduri FMI se confruntă cu dificultăţi financiare serioase, fiind în imposibilitatea contractării de împrumuturi de pe

piaţa financiară de capital datorită costului mai ridicat al ratei dobânzii faţă de cel practicat de FMI. În unele cazuri, aceste fonduri nu pot atenua

dezechilibrele financiare, fiind necesare măsuri structurale pe termen mediu.

De exemplu, fluxurile de capital provenite de la FMI în timpul crizei asiatice

n-au reuşit să stăvilească devalorizarea accentuată a cursului de schimb,

ceea ce s-a repercutat asupra creşterii preţului importului şi al îndatorării. FMI recomandă ţărilor flexibilitate sau încordare bugetară în funcţie de

circumstanţe: în timpul crizei asiatice din 1998, FMI a recomandat

instituirea de politici fiscale expansioniste, în anul 2003 revine pentru

menţinerea aceleiaşi politici; de asemenea FMI recomandă ţărilor industriale

menţinerea unei politici monetare moderate şi evitarea măsurilor de

contracţie fiscală. Aranjamentele de la Bretton Woods statuau ca “ reguli ale jocului”

funcţionarea de cursuri fixe, dar ajustabile (adjustable pegs) în condiţii speciale şi posibilitatea de a aplica restricţii comerciale în anumite condiţii, din perspectiva ajustării balanţei de plăţi. Totodată, se acceptau controale

asupra mişcărilor de capital. Trebuie remarcat că ajustarea de curs de schimb

prezuma existenţa unui “dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi” şi un

acord din partea FMI, această condiţie încercând să prevină o cursă a

devalorizărilor.

Apariţia şi derularea crizelor financiare în spaţiul mondial a condus la

o diminuare progresivă a capacităţii FMI de a acţiona în calitatea de

190

www.imf.org 191

J. Stiglity, Globalizare, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 176; J. Sachs, Do

We Need an International Lender of Last Resort, www.earthinstitute.columbia.edu/about/director/pubs/

intllr .pdf; Anna J. Schwartz, The IMF and its critics, National Bureau of Economic

Research,www.somc.rochester.edu/Nov00/SchwartzIMF.pdf


100

împrumutător de ultimă instanţă (lender of last resort), unele din

intervenţiile sale (Mexic în 1994, Coreea de Sud, Tailanda şi Indonesia în

1997; Rusia în 1998) intrând puternic sub incidenţa unor considerente de

ordin strategic. Această slabiciune crescandă a FMI, ca şi constatarea că, de

cele mai multe ori, capitalul privat a mizat pe intervenţia salvatoare a FMI

pentru a-şi recupera invesiţiile în cazul unei crize majore, a indus o

reconsiderare a procedurilor de intervenţie. Astfel, s-a sugerat atragerea

investitorilor privaţi în suportatrea unor pierderi determinate de crizele

financiare.

Criza asiatică, în contextul căreia s-au accentuat criticile la adresa

FMI, a avut ca efect dinamici economice negative pentru ţări ce se

obişnuiseră cu rate înalte de creştere economică, ilustratrând periculozitatea

contagiunii financiare în zona respectivă şi în spaţiul mondial192

. Tot această criză a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe atunci

când deficitele de cont curent sunt ridicate, iar finanţarea acestora se face cu

intrări de capital pe termen scurt. De remarcat că ţările asiatice, spre

deosebire de cele din America Latină, erau cunoscute pentru prudenţa

politicilor bugetare; sursa necazurilor lor s-a localizat în sectorul privat şi în

supraexpunerea faţă de împrumuturi bancare pe termen scurt. La aceasta se

adaugă fragilitatea sistemelor financiar-bancare. Măsurile de liberalizare

deplină a pieţelor de capital au fost mai curând impuse de FMI din

următoarele considerente: liberalizarea va contribui la întărirea stabilităţii economice, ca rezultat al diversificării surselor de finanţare, în timp ce

restricţiile impuse pieţelor de capital afectau eficienţa activităţii economice.

De fapt, liberalizarea pieţelor financiare şi de capital prea rapidă a constituit

începutul sfârşitului pentru miracolul asiatic. Deşi economiile asiatice aveau

câteva probleme legate de gradul de îndatorare al corporaţiilor, politicile

bazate pe creşterea ratelor dobânzii pentru reducerea cererii, măsuri fiscale

excesive în vederea echilibrării bugetului au condus la fuga capitalului din

economie, favorizând contaminarea, răspândirea recesiunii de la o ţară la

alta193

. Politicile fiscale şi monetare restrictive, aplicate împreună cu politici

financiare neadecvate, au condus la scăderea veniturilor şi reducerea

importurilor. În acest fel, s-au constituit excedente comerciale cu care s-au

putut onora datoriile faţă de creditorii străini. Dar, importurile fiecărei ţări s-

au diminuat, respectiv au scăzut şi exporturile fiecărei ţări, ceea ce a

constituit încă un motiv pentru exacerbarea crizei în toată regiunea.

Programul economic recomandat de FMI viza în special reducerea 192

International financial instability and the east asian crisis, Trade and development report, 1998, Chapter

III, United Nations Conference on Trade and Development 193

J. Stiglitz, op. cit, p.174


101

deficitului comercial sau chiar asigurarea unei balanţe comerciale

excedentare prin reducerea importurilor, cheltuieli mai mici ale statului,

respectiv contracţia cererii interne, măsuri împotriva devalorizării cursului

de schimb, promovarea de politici fiscale restrictive, creşterea ratelor

dobânzilor. De asemenea, FMI promova şi reforme structurale, cum ar fi

creşterea gradului de deschidere şi a transparenţei, perfecţionarea cadrului

de reglementare a pieţelor financiare, desfiinţarea monopolurilor din

industrie, creşterea ponderii sectorului privat194

. Prin liberalizarea fluxurilor

de capital se exacerbau presiunile inflaţioniste care conduceau la prăbuşirea

cursurilor de schimb şi a pieţelor bursiere, precum şi la scăderea investiţiilor

şi a consumului, instaurându-se recesiunea economică. Generarea de

recesiuni puternice, cu falimente în lanţ, prin aplicarea de măsuri financiare

neadecvate, respectiv creşteea ratei dobânzii, în condiţiile în care gradul de

îndatorare a firmelor era extrem de ridicat, au făcut ca politicile FMI să-şi piardă din consistenţă. Evenimentele evocate mai sus pun în evidenţă o

volatilitate în creştere a fluxurilor financiare internaţionale, incertitudinea

mărită cu care se confruntă sistemele financiare naţionale (locale). Experţii FMI au încercat să implementeze programe de supraveghere a pieţelor

financiare în vederea reducerii gradului de risc, monitorizând şi analizând

date care privesc rezervele internaţionale, poziţia investiţiilor internaţionale,

fluxurile de capital, graficul de rambursare a datoriilor publice interne şi externe, indicatori financiari, în vederea compatibilizării datelor şi informaţiilor proprii fiecărei ţări membre cu standardele statistice

internaţionale. Oficiali din cadrul FMI195

susţin necesitatea întăririi analizei

datoriilor sectorului public înaintea emiterii de recomandări privind

liberalizarea sectorului financiar, ca o măsură de acoperire împotriva

vulnerabilităţilor externe ale ţărilor ce contractează împrumuturi în valută de

pe piaţa internaţională de capital. De asemenea, FMI încearcă, ca măsură împotriva declanşării şi propagării crizelor financiare, să inducă membrilor

săi necesitatea respectării standardelor şi codurilor stabilite în cadrul

Articolului IV din Statutul de funcţionare.

În anul 1998 Rusia a cunoscut o criza financiară de proporţii ca efect

al exacerbării crizei asiatice asupra comportamentului investitorilor. Una din

consecinţele crizei a fost scăderea cererii de petrol, respectiv a preţului

petrolului pe piaţa internaţională, în aceste condiţii, Rusia pierzând o treime

din veniturile obţinute în valută. Guvernul Rusiei a încercat să-şi acopere

deficitul bugetar prin împrumuturi interne şi externe din ce în ce mai mari,

194

IMF approves new conditionality guidelines, emphasizes country ownership of reforms, în IMF Survey

Supplement 2003, 195

More countries are providing data nedeed for effective IMF oversight, în IMF Survey, decembrie 2002


102

pentru care plăteşte dobânzi însemnate. Creşterea datoriilor statului rus şi ritmul galopant al deficitelor bugetare au diminuat încrederea investitorilor

şi deponenţilor în rubla rusească. Prăbuşirea rublei a fost prevenită temporar

de Banca Centrală de la Moscova prin cumpărare de ruble cu dolari

împrumutaţi de la FMI. In iulie 1998, guvernul rus a irosit aproape 4

miliarde de dolari în două săptămâni, încercând să prevină inevitabila

devalorizare a rublei. Fostul guvern Kirienko încercase fără succes să stabilizeze valoarea rublei prin reducerea cheltuielilor guvernamentale şi prin colectarea mai eficienta a impozitelor. In august 1998, rămas fără valută şi fără ruble, guvernul de la Moscova ar fi avut nevoie de un alt împrumut

substanţial ca să supravieţuiască temporar şi să-şi plătească datoriile

externe196

. Guvernul rus a fost obligat să accepte devalorizarea rublei. Într-

un termen foarte scurt, rubla şi-a pierdut jumătate din valoarea de schimb:

de la 6 la 12 ruble pentru un dolar. Imediat, devalorizarea s-a manifestat şi la

bursa de acţiuni, valoarea totală a acţiunilor a scăzut sub valoarea iniţială de

la deschiderea bursei în anul 1995. FMI a insistat ca Rusia să crească nivelul

de îndatorare în dolari, expunând ţara unui risc considerabil: slăbind poziţia

Rusiei ca urmare a devalorizării, aceasta nu mai putea onora obligaţiile către

creditori197

. Prin reducerea cererii de titluri s-au exercitat presiuni asupra

nivelului dobânzii de pe pieţele emergente, stopându-se plata dobânzilor la

obligaţiunile de stat emise pe piaţa internă (GKO); acea criză a tulburat alte

pieţe financiare, inclusiv pe cele din America Latină (Brazilia, ţară puternic

îndatorată, la care mici variaţii în sus ale ratei dobânzii provoacă distorsiuni

mari în bugetul public), a făcut necesară intervenţia Sistemului Federal de

Rezerve pentru a preîntâmpina o contaminare a sistemului bancar american

(şi nu numai) ca urmare a crizei fondului speculativ, hedge-fund, LTCM

(Long Term Capital Management). În faţa unui risc global iminent,

nemaifiind utilizabile valorile reper care intră în structura arbitrajelor dintre

randament şi risc198

, agenţii economici au acţionat sub imboldul preferinţei

pentru lichiditate. Ajutorul financiar acordat Rusiei nu s-a concretizat în

măsuri monetare de susţinere a cursului de schimb, de reducere a

dezechilibrelor balanţei de plăţi externe şi a deficitului bugetar. Aceşti bani

au alimentat corupţia existentă în sistemul rusesc, urmând ca povara

datoriilor să rămână în sarcina contribuabilului.

În condiţii de criză, FMI aplică politici monetare expansioniste, bazate

pe creşterea ratelor dobânzii, respectiv pe stabilitatea cursului de schimb.

196

N. Filipescu, Dezintegrarea financiară şi economică din Rusia, citat după International Journals and

political matters in "22" în România Liberă, ediţia online 197

J. Stiglitz, op. cit., p. 233 198

M. Aglietta, op.cit., p.162


103

Aceste politici afectează obiectivele de creştere economică pe termen mediu

şi lung, prin urmare, politica economică va trebui să fie orientată spre

diminuarea amplorii şi duratei recesiunii economice. Strategiile FMI bazate

pe liberalizarea pieţelor de capital şi creşterea excesivă a ratelor dobânzilor

au condus la o alocare mai puţin eficientă a resurselor materiale şi financiare, precum şi la pătrunderea capitalului speculativ ce a distorsionat

activitatea economică, lăsând majoritatea ţărilor înglobate în datorii, atât faţă de sectorul public, cât şi faţă de cel privat.

După opiniile unor critici, cum ar fi Jeffrey Sachs, Robert Wade,

programele FMI favorizează anumite structuri ale sectorului financiar–

bancar199

. Orice program FMI vizează adoptarea de pachete de politici

economico-financiare în vederea echilibrării balanţei de plăţi, întăririi sectorului privat, facilitării accesului pe piaţa privată de capital, atragerii de

investiţii generatoare de creştere economică. Programele FMI includ, pe de

o parte, monitorizarea politicilor economico-financiare adecvate, iar pe de

altă parte resursele financiare necesare remedierii dificultăţilor economico-

financiare. Odată adoptate măsurile de politică economică necesare, se

aşteaptă manifestarea unui interes crescut din partea investitorilor străini,

influxurile de capital contribuind la restructurarea sectorului bancar, a

sectorului privat, configurându-se bazele unei creşteri economice

sustenabile.

Existenţa fondurilor FMI în ţări cu dificultăţi ale balanţei de plăţi nu

protejează plasamentele riscante ale investitorilor; în aceste situaţii FMI nu

furnizează resurse financiare suplimentare în vederea prevenirii unei crize

iminente decât în condiţiile punerii în aplicare a unui program de reformă economică. Remediile FMI în condiţii de criză constau în contracţia cererii prin

creşterea ratelor dobânzii, austeritate bugetară, respectiv fiscală, vizând

întărirea stabilităţii macroeconomice prin reechilibrarea soldului balanţei de

plăţi externe şi a contului curent. FMI ar trebui să ţină cont de dinamica

pieţei de capital şi de riscul crescut de contaminare a economiilor în condiţii de criză financiară ce accentuează vulnerabilitatea sectorului financiar.

Modelele de expansiune, respectiv contracţie a cererii agregate prin

aplicarea de măsuri şi politici monetare şi fiscale sunt de esenţă keynesistă, aplicate pe scară largă de FMI la începutul perioadei sale de funcţionare,

atunci când credea că „pieţele adeseori nu funcţionează cum trebuie”200

. În

prezent FMI acordă un rol important hegemoniei pieţei, cerând cu insistenţă

199

Vezi R. Gilpin, op. cit, p. 123 200

J. Stiglitz, op. cit., p. 41


104

măsuri de liberalizare chiar dacă efectele sunt dintre cele mai dezastruoase.

În concepţia FMI, liberalizarea sistemului financiar va contribui la

reducerea ratelor dobânzii active şi deci la creşterea masei monetare aflate în

circulaţie. Dar în situaţia de recesiune economică, cum putem opri

deteriorarea stării economice, câtă vreme FMI recomandă creşterea ratelor

dobânzii şi întărirea disciplinei fiscale? Creşterea deficitului fiscal cauzează dezechilibre economice, deteriorarea încrederii investitorilor în mediul de

afaceri intern, fuga capitalului străin, imposibilitatea achitării datoriilor

externe. Economistul William Cline arată că în cazul crizelor financiare din

anii 1990, prin măsurile întreprinse de FMI, deficitul fiscal a scăzut doar cu

1-2 procente din PNB, fiind necesare măsuri de ajustare fiscală cu efecte

pozitive asupra economiei201

.

Unii critici, ca de exemplu Soren Ambrose, Mara Vanderslice, Jim

Lobe, apreciază că FMI se preocupă de reducerea datoriilor ţărilor

sărace202

. Omenirea se confruntă în prezent cu probleme enorme, de la

sărăcie, foamete, boli incurabile ca SIDA, la probleme stringente ale

mediului natural ca încălzirea globală, până la conflicte militare şi terorism.

Criteriul standard de identificare a sărăciei este în special privarea de

capacităţile de bază decât ca o simplă insuficienţă a venitului203

. Amartya

Sen apreciază că sărăcia poate fi identificată prin prisma privării de

capacităţi; abordarea se concentrează asupra privaţiunilor care au o

importanţă intrinsecă. De asemenea, există influenţe asupra privării de

capacităţi, şi astfel asupra sărăciei reale, altele decât nivelul scăzut al

venitului; relaţia instrumentală dintre venitul scăzut şi capacităţile scăzute

variază între diferitele comunităţi şi chiar între familii şi indivizi diferiţi204.

Preocuparea actuală a FMI este reducerea sărăciei şi suportul

economic la nivel global205

, prin adoptarea de programe economice,

concomitent cu dezvoltarea capacităţii de comunicare între reprezentanţii instituţiei internaţuionale şi cei ai ţărilor sărace în vederea găsirii de formule

de asistenţă tehnică şi financiară care să excludă adâncirea dezechilibrelor

economice, cu luarea în considerare a nevoilor sociale ale comunităţii, creşterea cheltuielilor pentru educaţie, sănătate, securitate socială. Acest

sprijin extern trebuie să aibă în vedere politica publică ce implică sprijinul

statului în crearea venitului şi a locurilor de muncă, funcţionarea pieţelor

201

W. Cline, „Is fiscal tightening the best solution?”, în IMF Survey, mai 2003 202 G7 debt relief plan: More Grief Than Relief, A briefing by Jubilee USA Network, June, 2002,

www.jubileeusa.org/More_Grief_Than_Relief.pdf; J. Lobe, Groups See Hope for Debt

Cancellation for Poorest Countries in Upcoming Meeting, One World, September 22, 2004 203

A. Sen, Poverty and Famines, Oxford: Clarendon Press, 1981 204

A. Sen, Dezvoltarea ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 120 205

H. Kohler, „Fighting world poverty”, IMF Survey, octombrie 2002


105

private pentru alimente şi forţă de muncă, existenţa şi perpetuarea unui

mediu comercial şi de afaceri normal206

. FMI a recurs la anularea datoriilor

externe restante ale ţărilor sărace în proporţie de două treimi207

, ceea ce s-a

soldat cu creşterea anuală a cheltuielilor sociale, atitudine ce s-a dorit un

semnal pentru investitorii străini, o modalitate de atragere de resurse

financiare pe termen lung necesare reducerii sărăciei şi promovării creşterii

economice. Ţările industriale alocă fonduri pentru dezvoltarea ţărilor sărace,

în special promovează dezvoltarea exporturilor produselor din agricultură şi industria uşoară, ca urmare a avantajului comparativ al forţei de muncă, în

vederea creării de resurse financiare necesare eradicării foametei şi sărăciei,

creşterii gradului de educaţie, combaterii bolilor şi a conflictelor sociale,

creării de premise dezvoltării de capacităţi antreprenoriale şi a unui

comportament economic raţional.

În opinia cercetătorului George Monbiot FMI este dominat de grupul

G-8208

. Cu toate că majoritatea resurselor financiare ale FMI provin din G-8,

deciziile sunt luate prin consens de către cei 184 de acţionari (ţări membre).

Puterea de vot a fiecărui membru FMI este în funcţie de cota sa de

subscriere la Fond (SUA deţine 17% din voturi). Cele mai multe decizii nu

reflectă un vot formal, ci unul consensual, reprezentat de către Consiliul

Executiv, format din directorii executivi ai fiecărei ţări membri. Deoarece o

parte a directorilor executivi sunt reprezentanţi ai ţărilor creditoare (ţările

industrializate), iar altă parte a ţărilor debitoare, se încearcă stabilirea unui

echilibru benefic ambelor părţi. Cu toate acestea, în cadrul FMI şi Băncii

Mondiale, marile puteri au atât dreptul de veto în privinţa anumitor decizii,

cât şi drepturi de vot, proporţional cu capitalul subscris, asigurându-şi capacitatea de a stabili şi controla programele economice

209, negociind în

secret acorduri de împrumut externe, cu posibilitatea de a-şi mări cheltuielile

curente fără să mai aibă nevoie de creşterea impozitelor curente, silindu-i pe

oamenii din ţările debitoare să suporte pe viitor aceste obligaţii financiare,

complet în afara oricărei examinări şi aprobări din partea opiniei publice210

.

Aflat în plin proces de reformă, FMI încearcă o restabilire a dreptului

de vot al ţărilor membre proporţională cu mărimea PNB (88,7%) şi cu

voturile de bază (11,3%)211

; orice ţară membră primeşte 250 voturi de bază plus un vot la fiecare 100000 DST alocaţi. Calculat astfel, dreptul de vot va

206

A. Sen, op. cit., p.229 207

M. Thomas, interview with Joseph Stiglitz, www.mtcp.co.uk/debtcollector/stiglitz-full.php 208

G. Monbiot, Spin, Lies and Coruption, Guardian 14th, June 2005 209

D. C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, p. 187 210

Ibidem, p. 194-195 211

V. L. Kelkar, P. K. Chaudhry, M. Vanduzer-Snow, „Time for at the IMF”, Finance&Development,

martie 2005


106

înregistra o apreciere atât ca puterea economică, cât şi decizională a ţărilor

în curs de dezvoltare, ca cele din Asia, Ameriaca Latină sau Africa şi va

scădea ca pondere în ţările dezvoltate, de la 62 la 51 de procente; în acest fel

se va redresa dezechilibrul existent între ţările dezvoltate, puternic

industrializate, şi cele în curs de dezvoltare, cu repercusiuni pozitive asupra

relaţiilor de cooperare dintre ţările membre.

Ţările în curs de dezvoltare ar trebui să fie mai bine reprezentate la

masa negocierilor din cadrul FMI deoarece acţiunile acestuia în ceea ce

priveşte condiţioonarea împrumuturilor influenţează direct politicile

economice ale ţărilor respective; de cele mai multe ori, interesele lor sunt

slab reprezentate, fiind nevoie de prezenţa efectivă şi calificată la luarea

deciziilor în ceea ce le priveşte, nu prin reprezentanţi ai regiunii din care

provin, ci prin reprezentanţi direcţi capabili să le reprezinte interesele în faţa

organismelor financiare internaţionale. Ţările dezvoltate ar trebui să susţină crearea unui grup consultativ

212, independent de organizaţiile economice

internaţionale, care să le ajute în formularea strategiilor şi în adoptarea unei

poziţii adecvate.

În vederea stabilirii unui echilibru între criticile şi aprecierile la adresa

FMI voi enunţa în continuare opinii ale unor cercetători care apreciază favorabil politicile FMI.

Cercetătorul Kenneth Rogoff213

apreciază că FMI răspunde de

interesele celor 184 de acţionari, membri ai instituţiei. El nu se amestecă în

viaţa social-politică a ţărilor membre, menţine un dialog activ cu

organizaţiile societăţii civile, grupurile de lucru, parlamentare sau de altă natură. De asemenea, FMI încurajează ţările membre să investească în

economiile ţărilor membre cu dificultăţi economico-financiare, contribuind

la refacerea economică a ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi la

dezvoltarea sectorului privat.

Există şi opinii potrivit cărora FMI preferă gestionarea situaţiilor de

crize economice, în dauna prevenirii acestora, apreciind diferit interesele

creditorilor şi debitorilor, în detrimentul celor din urmă214, prin acţiuni de

selecţie a mecanismelor pieţei. În calitatea lor de „preceptori

internaţionali”215

, FMI şi Banca Mondială au impus statelor debitoare

pachete de programe de ajustare structurală în scopul de a direcţiona o mare

parte a resurselor şi activităţilor productive ajustate ale statului către 212

J. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p. 347 213

K. Roggoff, The IMF Strikes Back, FOREIGN POLICY 134 (January/February 2003)

www.foreignpolicy.com 214

J. Soros, „Future of globalized market will depend on institutions capable of sustaining growth”, IMF

Survey, noiembrie 2001 215

D. C. Korten, op. cit., p. 192


107

achitarea datoriilor şi deschiderea economiilor naţionale în faţa procesului

de globalizare. Aceste reforme, însoţite şi de reducerea restricţiilor atât

asupra importurilor, cât şi asupra exporturilor, dar şi de acordarea de

stimulente pentru atragerea investitorilor străini, au avut ca scop, pe de o

parte, asigurarea achitării datoriilor atrase de la băncile comerciale, prin

măsuri de stimulare a exporturilor şi atragere de investiţii străine, iar pe de

altă parte continuarea integrării economiilor naţionale în economia

mondială, prin diminuarea sau eliminarea barierelor economice la import, în

vederea încurajării competiţiei. Desigur, din punct de vedere al teoriei

avantajelor comparative, aceste măsuri încurajează competiţia şi localizarea

capitalului în zonele economice caracterizate prin eficienţă economică, respectiv productivitate ridicată şi costuri minime. În acelaşi timp, aceste

măsuri au condus la vulnerabilitatea economiilor ţărilor în curs de dezvoltare

în faţa economiilor dezvoltate, pătrunderii capitalului speculativ, scăderii

ponderii produselor naţionale, respectiv sărăcirea producătorilor autohtoni.

În viziunea unor cercetători ca Thomas C. Dawson, Barry Potter, Ann

Pettifor FMI promovează transparenţa în toate acţiunile membrilor săi216

.

Ca urmare a crizei asiatice, FMI a încurajat ţările membre217

să furnizeze

date şi informaţii capabile să avertizeze pieţele financiare de eventualele

dezechilibre economice, prin adoptarea unor norme şi coduri de conduită cu

rolul de a încuraja transparenţa politicilor monetare, fiscale, bugetare, de a

regla şi superviza activitatea sectorului financiar, de a supraveghea

activitatea sectorului public în vederea eliminării practicilor ineficiente. În

ultimii ani, FMI a promovat noi produse de evaluare a sistemelor financiare,

cum ar fi Rapoarte asupra respectării standardelor şi codurilor (ROCS)218

,

în vederea creşterii gradului de evaluare a riscurilor de creditare, utilizate în

special de către sectorul privat. Pentru realizarea unei transparenţe optime,

ar fi necesar ca ţările membre să cunoască şi să aplice reglementările

Articolului IV din Statutul FMI cu privire la standardele şi codurile general

acceptate, să elaboreze documentele cerute de FMI (Scrisoarea de intenţie,

Memorandumul de politici economice şi financiare) în vederea monitorizării situaţiei macroeconomice a ţării spre acordarea de asistenţă financiară, publicarea de rapoarte privind stadiul facilităţilor acordate pentru reducerea

sărăciei şi susţinerii creşterii economice, rapoarte privind stadiul îndeplinirii

criteriilor de performanţă din fiecare ţară219. Există şi opinii potrivit cărora

216

T. C. Dawson, Transparency and the IMF. Toward Second Generation Reforms, Nordic and Baltic

Monetary and Financial Committee, Tallinn, March 17, 2003 217

Fast-changing world economy drives IMF reform, IMF Survey, september 2002 218

Interviu cu J. Brooman, IMF Survey,august 2002, www.imf.org 219

Helping IMF members reduce vulnerabilities, promote stability, and foster growth, IMF Survey,

Supplement 2003


108

un grad ridicat de transparenţă, necesar de altfel operaţiunilor financiar-

monetare, conduce la contabilizrea operaţiunilor economice, mai mult decât

la furnizarea de informaţii prompte referitoare la apariţia de crize

financiare220

.

FMI s-a preocupat în ultimul timp de eliminarea distorsiunilor care

limitează dezvoltarea instituţională, cu efecte negative asupra mediului

economico-social, cauzate de liberalizarea prematură a fluxurilor de capital,

în urma globalizării221. Chiar dacă FMI consideră că toate ţările beneficiază

de pe urma globalizării, prin liberalizarea comerţului, creşterea economică, ridicarea nivelului de trai, totuşi, globalizarea este însoţită adesea şi de

costuri sociale, cum ar fi creşterea şomajului, constrângeri fiscale, anularea

subvenţiilor pentru anumite categorii sociale, în special în agricultură, creşterea costului asistenţei medicale, datorat încorporării pe scară largă a

tehnologiei, declanşarea de crize financiare în zonele în care liberalizarea

fluxurilor de capital s-a făcut brusc, cu repercusiuni nefavorabile asupra

cursului de schimb, precum şi asupra pieţei de capital, accentuarea

tensiunilor regionale, cauzate de conflictele interetnice, religioase, a rarităţii resurselor, teorismului, creşterii disparităţilor dintre ţările dezvoltate şi cele

în curs de dezvoltare sau sărace.

În opinia cercetătorului Anne O. Krueger FMI încurajează ţările

dezvoltate în vederea reducerii sau eliminării barierelor comerciale222

. Din

studiile FMI şi ale BM reiese că din eliminarea tarifelor vamale şi a

restricţiilor cantitative la mărfurile din ţările dezvoltate şi din cele

industriale, ca urmare a procesului de liberalizare a comerţului, a rezultat un

spor de creştere economică de 1,5 puncte procentuale, datorat creşterii

veniturilor şi alocării eficiente a resurselor dinspre ramurile economice mai

puţin productive spre cele productive, folosind avantajul comparativ223

. În

acest fel, potrivit doctrinei fundamentaliste a FMI, se vor crea locuri de

muncă cu o productivitate mai mare, pe măsură ce locurile de muncă cu o

productivitate scăzută, create în spatele barierelor protecţioniste, vor

dispărea224

. Crearea de locuri de muncă este strâns legată de procesul

investiţional, de eficienţa sectorului privat, în special de flexibilitatea

sectorului financiar, de rolul instituţiilor în procesul de distribuire şi redistribuire a resurselor economice. Prin liberalizarea comerţului şi a

fluxurilor de capital înainte de funcţionarea eficientă a instituţiilor pieţei şi 220

J. Aizenman, „Proceed with care in reforming global financial system”, IMF Survey, martie 2004 221

P. Heller, Who will pay?, IMF, Washington DC, 2003, p.23 222

Anne O. Krueger, Globalisation: Preserving the benefits, OECD Observer No. 240/241, December

2003 223

J. McMillan, „Reform: what pace works”, Finance &Development, septembrie 2004 224

H. Kohler, „A Public-Private Partnership for Confidence-Bilding”, în IMF Survey, iunie 2003


109

înainte de implementarea unui sistem de protecţie socială adecvată, se

creează dezechilibre economice profunde ce necesită ample resurse

economice-financiare derulate prin intermediul creditorilor internaţionali, a

pieţei financiare internaţionale, pe baza implementării de programe de

reforme economice. De cele mai multe ori, aceste programe sunt însoţite de

reforme economice bazate pe creşterea ratelor dobânzilor, austeritate fiscală şi bugetară, în vederea refacerii dezechilibrelor macroeconomice, restabilirii

deficitelor balanţei de plăţi externe, ceea ce generează şomaj, sărăcie,

contracţia cererii globale. Ca urmare a procesului de liberalizare a

comerţului, ţărilor în curs de dezvoltare li se cerea deschiderea pieţelor

pentru produsele de import pentru a face concurenţă produselor naţionale, de

o competitivitate mai scăzută, cu grave consecinţe asupra ocupării forţei de

muncă. În opinia lui J. Stiglitz, ţările dezvoltate au susţinut liberalizarea

comerţului pentru produsele pe care le exportau dar, în acelaşi timp, au

continuat să protejeze acele sectoare în care concurenţa venită din partea

ţărilor în curs de dezvoltare ar fi putut pune în pericol propriile economii225

.

Ţările sărace au fost forţate să elimine barierele comerciale în special la

produsele agricole, cu repercusiuni directe asupra veniturilor. Un alt element

în defavoarea liberalizării comerţului care a creat un dezavantaj comparativ

ţărilor în curs de dezvoltare a fost concluzia ciclului de negocieri

multilaterale din cadrul Rundei Uruguay organizată în cadrul GATT, prin

care ţările dezvoltate şi-au deschis pieţele pentru serviciile financiare şi tehnologia informaţiei, în timp ce serviciile de construcţii şi de transport

maritim, în cazul cărora ţările în curs de dezvoltare ar fi putut obţine o

poziţie mai favorabilă, nu au fost deschise226

. Rezultatul a fost scăderea

preţurilor produselor exportate de ţările sărace, comparativ cu preţurile

bunurilor importate din ţările dezvoltate.

Prin măsurile de liberalizare promovate şi întreprinse în scopul

accentuării procesului de globalizare, FMI sprijină proprietatea privată şi concurenţa agenţilor economici, competitivitatea internă şi externă a

bunurilor şi serviciilor alocate pe piaţa concurenţială, respectiv „procesul de

dezvoltare centrat pe oameni”227

. Ceea ce nu convine în aceste principiu este

lipsa de universalitate a lui: în ţările sărace, există o luptă pentru

supravieţuire, în condiţiile unei penurii de resurse, lipsei de educaţie a

majorităţii populaţiei, boli, conflicte armate, corupţie. În aceste condiţii, ajutorul extern, chiar şi subvenţia sau ajutoarele nerambursabile, devin un

factor divergent pentru dezvoltare când conduc la crearea dependenţei de

225

J. Stiglitz, op. cit, p.107 226

F. Teulon, op. cit., p.64 227

D. C. Korten, op. cit., p.197


110

tehnologii şi experţi importaţi, la încurajarea importurilor şi înlocuirea

produselor naţionale cu cele importate.

Printre multiplele critici care se aduc programelor FMI se remarcă următoarele

228: FMI aplică remedii identice indiferent de particularităţile

ţărilor, programele de ajustare structurală sunt anticreştere, programele

FMI impun austeritate ţărilor membre şi vizează economia de piaţă,

psihologia întreprinzătorului liber, care sunt aplicate într-o manieră

doctrinară.

Cu privire la fiecare dintre criticile menţionate pot fi formulate o serie

de consideraţii atât pro, cât şi contra.

Referitor la faptul că FMI aplică remedii indentice, nu există soluţii standard. FMI poartă negocieri bilaterale, adaptându-şi recomandările şi politicile de reformă în acord cu specificul problemelor economice ale

fiecărei ţări. Programele FMI cuprind o gamă variată de măsuri şi politici

economice. Astfel, unele vizează devalorizarea monedei, reforma sistemului

fiscal, în timp ce altele au în vedere reforme de restructurare şi privatizare a

întreprinderilor publice, limitarea împovărării fiscale a salariilor.

În plus, facilităţile numeroase ale FMI au fost create în vederea

adaptării la necesităţile foarte diferenţiate cu care se confruntă ţările

membre. Cu toate că multe programe FMI se acordă pentru finanţarea

deficitului balanţei de plăţi externe, pe termen scurt sau mediu, în timp s-au

creat mecanisme speciale pentru a anihila efectele scăderii temporare a

preţului de export sau pentru a diminua scăderea drastică a nivelului de trai

din ţările sărace.

Există numeroase asemănări între programele recomandate de FMI

ţărilor membre din cel puţin două motive. Primul se referă la problemele

comune ale ţărilor care beneficiază de asistenţa FMI. Multe dintre ele se

confruntă cu dificultăţi serioase ale balanţei de plăţi datorate excesului de

cheltuieli guvernamentale, acompaniate de cele mai multe ori de

hiperinflaţie. În plus, politicile economice necorespunzătoare conduc adesea

la aprecierea nerealistă a cursului de schimb al monedei naţionale, ceea ce se

repercutează în ieftinirea importurilor, exporturi necompetitive şi încetinirea

creşterii economice. Ca măsuri de redresare economică se recomandă controlul politicilor bugetare, monetare şi valutare.

Al doilea se referă la faptul că FMI a recomandat folosirea unor

indicatori economici cheie în vederea monitorizării şi supervizării programelor, urmărind posibilitatea comparării rezultatelor ţărilor asistate,

228

Ten Common Misconceptions About de IMF, IMF, External Relations Departament, Washington DC,

September 1993


111

evitarea redundanţei, cât şi faptul că respectivii indicatori denotă eficienţa

activităţii economice.

Concepţia greşită că FMI aplică remedii identice provine din faptul că încrederea generală în programele FMI reflectă într-adevăr concepte

similare despre cea mai bună cale de redresare a situaţiei balanţei de plăţi. Astfel, filosofia FMI susţine liberul schimb şi practicile de plăţi, având o

puternică ancorare în realitatea imediată. Bazându-se pe experienţa

acumulată în ţările cu probleme variate ale balanţei de plăţi pe termen lung,

FMI poate susţine valabilitatea anumitor programe de stabilizare

macroeconomică. În general, FMI susţine că economiile deschise au

oportunităţi mai mari de creştere şi dezvoltare economică, iar sistemul de

liber schimb încurajează formarea brută de capital, a veniturilor reale,

promovează remedii împotriva şocurilor externe. În plus, sistemul de liber

schimb susţine creşterea şi dezvoltarea economică, în timp ce restricţiile

impuse conduc la discriminări şi reducerea venitului global.

Toate programele FMI reflectă efortul de deschidere al economiilor,

de liberalizare a activităţilor economice în vederea stabilirii preţurilor reale,

fundamentate economic, şi de reducerea a controlului statului. Căile de

atingere a gradului de liberalizare economică depind de diferenţele sociale,

economice, culturale, politice dintre ţări, rapiditatea implementării şi susţinerii măsurilor de reformă. Viziunea proprie a FMI privind redresarea

economică a ţărilor şi evitarea blocajelor financiare nu este aplicabilă fiecărei ţări, necesitând ajustări în funcţie de situaţia specifică ţării în cauză. În ceea ce priveşte aprecierea că programele FMI sunt anticreştere,

consider că o economie cu dezechilibre macroeconomice severe nu poate

genera creştere economică. Rolul FMI este acela de a încuraja creşterea

comerţului, a ocupării, a venitului real pentru ţările membre în vederea

menţinerii echilibrului balanţei de plăţi. Aceste principii, prevăzute în

articolul 1 al Statutului FMI, se referă la „facilitarea extinderii şi creşterii

echilibrate a comerţului internaţional şi contribuţia astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajării şi a venitului real şi dezvoltarea

resursele productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al

politicii economice”, „promovarea stabilităţii schimbului, menţinerea

disciplinei în acordurile de schimb dintre membri şi evitarea deprecierii

schimbului competitiv”229

.

Dificultăţile balanţei de plăţi ameninţă creşterea economică, deoarece

afectează fluxurile de resurse financiare şi importurile, ceea ce împiedică dezvoltarea economică. În plus, subminează încrederea în previziunile pe

229

Statutul FMI www.imf.org


112

termen lung ale economiei, descurajează investiţiile şi poate duce la

ineficienţa utilizării resurselor rare. Pe de altă parte, stabilitatea balanţei de

plăţi stimulează creşterea economică fundamentală şi dezvoltă încrederea în

mersul economie.

Deficitul balanţei de plăţi a apărut ca urmare a expansiunii pe termen

lung a importurilor comparativ cu exporturile şi investiţiile, accentuându-se

reducerea rezervei valutare şi contractarea de credite externe. Creşterea

îndatorării externe va diminua sursele de acoperire a deficitului balanţei de

plăţi, ceea ce ar putea conduce la autarhie.

În aceste condiţii se impune adoptarea de către aceste ţări a unor

programe de stabilizare macroeconomică; FMI ajută ţările respective în

găsirea căilor de îmbunătăţire a deficitului balanţei de plăţi externe şi de

creare a premiselor necesare creşterii economice prin acordarea de asistenţă financiară în valută convertibilă.

Ajustarea presupune, pe de o parte, scăderea nivelului cheltuielilor

guvernamentale, a subvenţiilor acordate întreprinderilor neproductive, iar pe

de altă parte, utilizarea eficientă a resurselor rare. De asemenea, programele

FMI afectează un segment numeros al populaţiei rezultat din restructurarea

şi privatizarea întreprinderilor de stat.

În ultimii ani FMI a acordat facilităţi speciale, cunoscute sub

denumirea de facilităţi de ajustare structurală prin care împrumută ţările cu

venituri mici; a promovat programe de restructurare economică ce conţin

măsuri de politică economică de creştere a ofertei de resurse productive,

îmbunătăţind oportunităţile de creştere a acestor ţări. Aprecierea că programele FMI impun austeritate ţărilor membre este

o concepţie greşită din mai multe motive:

Ţările care prezintă o balanţă de plăţi deficitară au ajuns în acest

stadiu din cauza politicilor interne improprii, dezvoltării de relaţii externe

nefavorabile sau a combinării ambelor cauze care conduc la dezechilibre

economice grave a căror rezolvare necesită adoptarea unor programe de

austeritate.

O ţară, în condiţii de deficit al balanţei de plăţi, poate recurge la

acoperirea acestuia fie prin utilizarea rezervelor valutare rezultate din

comerţul exterior, fie poate recurge la împrumuturi externe, dar în anumite

limite. Aceste limite apar atunci când rezervele ţării respective, ca şi bunăvoinţa creditorilor externi de a continua finanţarea, vor fi epuizate. În

acest caz, ţările în cauză vor fi nevoite să recurgă la programe de ajustare

structurală, în care politicile de ajustare vor trebui riguros respectate,

conform prevederilor FMI.

Toate programele economice de ajustare structurală implică sacrificii


113

economice şi sociale, iar oportunitatea acestora se repercutează în

diminuarea perioadei de timp necesară implementării rezultatelor. Este, de

asemenea, recunoscut faptul că amânarea ajustării face ca şi costurile

tranziţiei să fie deosebit de ridicate.

Cel mai adesea FMI este criticat reproşându-i-se că programele sale

afectează segmentele cele mai defavorizate ale populaţiei. Dar, eforturile de

ajustare pot fi distribuite tuturor grupurilor sociale şi tuturor utilizatorilor de

cheltuieli publice, această opţiune aparţinând în totalitate guvernului ţării asistate de FMI. De cele mai multe ori, aceste guverne acuză FMI de

nerealizarea programelor susţinând că sunt nepopulare, dar uită că acesta

este, în ultimă instanţă, un finanţator care propune măsuri de reformă economică, dar nu le şi implementează.

Reglarea ratei de schimb, un element necesar al programelor FMI, nu

dezavantajează segmentele mai puţin favorizate ale populaţiei. Cel mai

adesea, supraevaluarea ratei de schimb avantajează segmentele favorizate

ale populaţiei, în special din oraşe, în timp ce devalorizarea ratei de schimb

va favoriza majoritatea populaţiei rurale, deseori intimidate de ascensiunea

necontrolată a preţurilor.

Politicile de ajustare ale FMI încurajează eliminarea ineficienţei şi a

pierderilor, precum şi eforturile de promovare a creşterii economice durabile

pe termen lung. În vederea optimizării rezultatelor programelor de

macrostabilizare, FMI încurajează eforturile de atragere de investiţii străine

de pe piaţa financiară internaţională, inclusiv de la Banca Mondială. Costurile implicate de programele de restructurare economică asistate

de FMI sunt deseori ridicate, dar necesitatea implementării unui asemenea

program şi mai ales a continuităţii sale fac ca aceste costuri să se transforme

în beneficii pe termen lung, într-o creştere economică durabilă. Potrivit unor critici, programele FMI sunt aplicate într-o manieră doctrinară. Obiectivele declarate ale FMI, încă de la înfiinţare, erau

echilibrarea balanţei de plăţi, prin ajustări structurale externe, promovarea

creşterii economice, a liberei iniţiative, dezvoltarea economiei de piaţă şi a

proprietăţii private şi cooperarea monetară internaţională. Experienţa arată că dacă activităţile economice sunt neîngrădite,

eficienţa economică sporită va conduce la prosperitate, în timp ce controlul

economic riguros va face ca economia să fie ineficientă. Măsurile de control

ale cursului valutar sau ale comerţului împiedică investiţiile şi economisirea.

Programele FMI au încercat, împreună cu autorităţile naţionale, să identifice cele mai bune căi de acoperire a deficitului balanţei comerciale, să supravegheze sistemul plăţilor şi al ratei de schimb. FMI stabileşte strategii

de reformă cu fiecare ţară asistată în parte, ţinând seama de priorităţile şi


114

nevoile specifice ale respectivei economii.

Ultimii ani au fost martorii unor critici tot mai dese îndreptate

împotriva FMI. Personalităţi ale vieţii economice şi politice ca Milton

Friedman, Henry Kissinger, au mers până la a propune desfiinţarea FMI,

care ar fi devenit, după opinia lor, o instituţie depăşită de evenimente.

Reproşurile cele mai grave se referă la „diagnosticele greşite” puse de Fond

în problemele principale: politica monetară, problema datoriei ţărilor cele

mai sărace, reforma arhitecturii financiare internaţionale, problemele

finanţării Rusiei şi a ţărilor din Balcani230

.

După opinia lui Patrick Lenain, criticile asupra condiţionării FMI

sunt: politice şi academice. Cele academice pot fi clasate în mai multe

categorii, respectiv „structuralistă”, a „laissez-faire-ului” şi „de dreapta”.

Criticile politice au fost analizate la începutul paragrafului.

Critica „structuralistă”, formulată de economiştii „dezvoltării” (G.

Myrdal, J. Robinson, J. Tinbergen, W. Brandt, W. Leontief, Dudley Seers,

Gerald Helleiner, Arthur Lewis, W. Rostow, Hans Singer, Raul Prebisch)231

,

care susţin că prioritare sunt măsurile luate de ţările subdezvoltate pe plan

intern, dublate de schimbări substanţiale în structurile şi metodele pe baza

cărora se practică relaţiile internaţionale; tot ei reproşează FMI-ului că aplică întotdeauna acelaşi model de referinţă tuturor ţărilor, oricare ar fi

situaţia lor particulară, şi că nu ţine cont de specificităţile ţărilor în curs de

dezvoltare. Ei afirmă că programele de ajustare ale Fondului se înşeală asupra obiectivelor în ţările în curs de dezvoltare, punând accent pe

reformele macroeconomice, în timp ce adevăratele probleme se află în

gestionarea la nivel microeconomic.

Se are în vedere, de asemenea, constituirea sau dezvoltarea unei pieţe

funcţionale care să stabilească raportul cost-preţ-productivitate-salariu. FMI

este, de asemenea, criticat, deoarece preconizează devalorizări cu scopul de

a restabili echilibrul schimburilor externe, în timp ce aceste devalorizări conduc la o saturare a pieţelor mondiale de materii prime şi la o scădere a

cursurilor.

Totodată, se mai reproşează FMI-ului că recomandă întotdeauna

măsuri de reducere a unor cheltuieli publice, în timp ce aceste măsuri

conduc în mod inevitabil la o reducere drastică a cererii interne şi, mai ales,

la anularea proiectelor de investiţii publice, cum ar fi marile infrastructuri.

FMI este, de asemenea, criticat pentru că încurajează creşterea sistematică a

ratelor dobânzilor (teză susţinută de economişti ca J. Polak, R. Mundell, M.

230

I. Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 125 231

S. Strange, op. cit., p. 25


115

Fleming, R.Dornbusch), în aşa fel încât să încurajeze economiile populaţiei

şi să descurajeze scurgerile de capital, în timp ce în ţările în curs de

dezvoltare acestea sunt mai puţin elastice faţă de nivelul de retribuire

deoarece sistemul financiar nu este suficient de sofisticat pentru a putea

oferi plasamente atractive232

.

Critica „laissez-faire-ului”. O altă categorie de critică academică233

reproşează FMI şi Băncii Mondiale că laudă cu insistenţă şi în mod

sistematic liberalismul şi reduc rolul statului, în timp ce experienţa

dinamicelor economii din Asia (mai ales Coreea de Sud şi Taiwanul) ar

arăta, invers, că statul trebuie să joace un rol important prin politica sa

industrială, în sectoarele rentabile. În cazul celor patru dragoni - Hong

Kong, Taiwan, Coreea de Sud şi Singapore - voinţa politică a jucat un rol

principal în reuşita economică, diferit de la caz la caz, conform unei formule

originale, inedite, ce se numeşte intervenţionism nedirijist234

. Pe de altă parte, experienţa acestor ţări arată că dezvoltarea lor s-a făcut la adăpostul

frontierelor închise în faţa importurilor, în timp ce FMI şi Banca Mondială recomandă liberul schimb integral. Cercetările recente au pus sub semnul

întrebării această viziune a economiilor dinamice din Asia235

, arătând că nu

se evidenţiază clar legătura între o creştere economică rapidă şi o politică industrială. Astfel, Hong Kong-ul a înregistrat o creştere economică foarte

rapidă într-un mediu de liberalism total şi în absenţa unei politici industriale,

ceea ce denotă că mediul macroeconomic stabil asociat cu spiritul

antreprenorial cultivat de autorităţi, ar fi mai degrabă motivul succeselor lor.

Critica „de dreapta” adresată celor două instituţii de la Bretton

Woods, subliniază că acestea sunt două birocraţii enorme al cărei principal

obiectiv este să se autoperpetueze236

. Se consideră, de altfel, că FMI nu

incită destul la liberalism, că deseori recomandă creşterea impozitelor pentru

reducerea deficitului bugetar şi că privilegiază creditul ca indicator pentru

politica monetară mai mult decât un agregat de tipul M1 (baza monetară şi banii scripturali), apreciat de monetarişti237

.

Un critic înverşunat ale FMI este J. Stiglitz care susţine că această instituţie a dus la slăbirea sau chiar falimentarea economiilor ţărilor

beneficiare de programe prin aplicarea de politici economice

contraproductive, bazate pe măsuri monetare restrictive şi constrângeri

232

P. Lenain, op. cit., p 74 233

Vezi T. Hayter, citat după F. Sagasti and G. Alcalde, Development cooperation in a fractured global

order. An arduous transition, IDRC Books free online 234

J.F. Revel, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 246 235

P. A. Petri, The NICs: Pragmatic Policymakers, International Economic Insights, martie-aprilie 1993 236

P. Lenain, op. cit., p. 74 237

Ibidem pag.74


116

fiscale238

.

În linii mari, FMI sprijină un set de politici economice neoliberale,

cunoscute sub denumirea generică de „politicile prevăzute în Consensul de

la Washington”, având ca doctrină fundamentalismul de piaţă, îndepărtându-

se de doctrina keynesistă, statutară. FMI utilizează modele macroeconomice

bazate pe constrângeri monetare şi fiscale, liberalizarea pieţelor de capital,

lăsând în subsidiar aplicarea de politici care să încurajeze creşterea şi dezvoltarea economică; în concepţia lui J. Stiglitz FMI forţează ţările să adopte politicile sale, subminând procesul democratic în luarea deciziilor iar

modele economice impuse nu încorporează concepte noi avansate de teoria

economică, cum ar fi rolul informaţiilor imperfecte şi al pieţelor incomplete

în destabilizarea economiei239

.

Alături de economişti ca J. Buchannan, Holy Grail, R. Dahrendorf, J.

Stiglitz este susţinător al teoriei celei de-a treia cale240

, respectiv asumarea

rolului autorităţilor în influenţarea pozitivă a mecanismului pieţei, a

politicilor economice, în special a celor monetare, crearea de politici unitare,

interdependente, bazate pe combinarea eficenţei economice, justiţiei sociale,

libertăţilor economice, reformarea sistemului de securitate socială, creşterea

rolului proceselor democratice în luarea deciziilor în ţările în curs de

dezvoltare în vederea eficientizării economiei. J. Stiglitz preconizează reformarea sistemului monetar internaţional, a instituţiilor internaţionale, în

special a FMI, în vederea creşterii transparenţei în implementarea

programelor de reforme economice în ţările în curs de dezvoltare axate pe

combaterea sărăciei şi corupţiei, pe creşterea gradului de ocupare, ridicarea

standardului de viaţă. Economist neokeynesian, J. Stiglitz, ca şi J. Schumpeter, consideră că

modelul economic clasic şi neoclasic ignoră încorporarea progresului

tehnologic, a inovaţiei, a informaţiei, în cadrul comportamentului

economic241

, limitând astfel flexibilitatea agenţilor economici, dar şi creşterea şi dezvoltarea economică. J. Stiglitz a fost interesat în formularea

unei alternative la modelul economic neoliberal, nefiind convins că funcţionarea liberă a pieţei poate satisface în întregime aşteptările indivizilor

fără mijloace de intervenţie externă, iar în măsura în care s-ar interveni,

rezultatele ar fi dintre cele mai bune. Cercetările sale au evidenţiat limitele şi

238

www.Stiglitz - Global Policy Forum - Social and Economic Policy The Three Sisters.htm 239

J. E. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p.125 240

J. E. Stiglitz, "Quis Custodiet Ipsos Custodes? Corporate Governance Failures in the Transition," in J.

E. Stiglitz and P-A. Muet, eds., Governance, equity, and global markets: the Annual Bank Conference on

Development Economics in Europe, New York: Oxford University Press, 2001b: p. 22-54. 241

J. Stiglitz, "Technological Change, Sunk Costs, and Competition," Brookings Papers on Economic

Activity, 1987b, 3, p. 883-947. (Special issue of Microeconomics, M.N. Baily and C. Winston, eds., 1988.)


117

imperfecţiunile pieţei libere, transferate unor modele economice aplicate în

ţările foste socialiste aflate în procesul de tranziţie la economia de piaţă, la

recomandarea FMI. Adept al abordării gradualiste a procesului de

transformare a vechilor structuri economice în cele de piaţă, J. Stiglitz

susţine o strategie diferită de cea a FMI, prin care subliniază importanţa

pieţei, a competiţiei, dar şi a rolului statului şi a instituţiilor în procesul de

redistribuire şi alocare eficientă a veniturilor, de ajustare a pieţelor cu

informaţii imperfecte, respectiv cele cu concurenţă monopolistică242.

J. Stiglitz critică politicile FMI atât pentru lipsa lor de adaptabilitate la

condiţiile specifice fiecărei ţări, conferindu-le caracterul de rigiditate, dar şi din cauza impunerii măsurilor de liberalizare a fluxurilor de capital,

considerate de FMI universal valabile, cu consecinţe negative asupra

cursului de schimb şi a pieţei valutare, respectiv asupra balanţei comerciale

şi de cont curent, făcând inevitabile ieşirile de capital, retragerea

investitorilor, declanşarea de crize financiare. Pentru ieşirea din criză, FMI

recomandă politici economice restrictive, antiinflaţioniste, de reducere a

cheltuielilor, menţinerea unui curs de schimb supraevaluat pentru a proteja

investitorii în detrimentul economiei naţionale, iar în unele cazuri, ca în

Argentina, instituirea de consilii monetare. J. Stiglitz are în vedere reforma

sistemului financiar internaţional prin crearea de resurse financiare necesare

creşterii şi dezvoltării economice a ţărilor în curs de dezvoltare şi a celor

sărace, instituind o nouă monedă internaţională, „global money”243

, de tipul

DST emis de FMI. În schimbul acestui tip de monedă creat ca mijloc de

rezervă pentru situaţii de urgenţă, ţările membre obţin valută forte nu pentru

investiţii profitabile, ci pentru finanţarea de proiecte de dezvoltare

structurală, în domeniul educaţiei şi sănătăţii. Prin crearea acestui tip de

monedă se înlătură pericolul inflaţionist, rezultat prin depozitarea de venituri

bugetare ca rezerve, sustrase cererii globale.

Potrivit cercetărilor reputatului economist J. Stiglitz, reformarea

sistemului financiar internaţional necesită abordarea sistemică a

următoarelor aspecte244

:

1) Acceptarea pericolelor asocierii pieţelor de capital şi a faptului că

mişcările de capital pe termen scurt („lichidităţile speculative”)

generează importante externalităţi, costuri suportate de cei care nu

sunt direct implicaţi în tranzacţii (creditorii şi debitorii), situaţie în

242

J. Stiglitz, "Toward a More General Theory of Monopolistic Competition," in M. Peston and R. Quandt,

eds., Prices, Competition, & Equilibrium. Oxford: Philip Allan/Barnes & Noble Books, 1986 243

J. Stiglitz, "New Perspectives on Public Finance: Recent Achievements and Future Challenges."

Journal of Public Economics, forthcoming 2002 244

J. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, p. 361-367


118

care instituţiile financiare internaţionale ar trebui să intervină, inclusiv

prin intermediul sistemului bancar şi al celui fiscal.

2) Reforma legislaţiei privitoare la faliment, care să ţină seama de

natura specială a falimentelor produse din cauza perturbaţiilor

macroeconomice şi care să-i facă mai precauţi pe creditori; reforma

legislaţiei privitoare la suspendarea achitării datoriilor în care rolul

FMI să fie mai mult reprezentativ.

3) Recurgerea într-o măsură mai mică la ajutoarele externe, odată cu

folosirea frecventă a practicilor legate de intrarea în faliment şi de

suspendarea plăţii datoriilor. Această măsură este necesară deoarece

s-a constatat că ajutorul financiar extern s-a dovedit ineficient, fiind

folosit fie pentru a-i asigura pe creditorii occidentali că-şi vor

recupera banii în proporţie mai mare decât cea obişnuită în astfel de

situaţii, fie pentru a menţine cursurile de schimb la niveluri mult

supraevaluate faţă de cum ar fi fost normal permiţând bogaţilor din

ţările respective să obţină fonduri în condiţii mai favorabile, dar

îndatorând şi mai mult acele ţări. 4) Îmbunătăţirea reglementărilor din sistemul bancar, atât din punct

de vedere al concepţiei cât şi din punct de vedere al aplicării lor, atât

în ţările dezvoltate, cât şi în cele mai puţin dezvoltate. Reglementările

necorespunzătaore existente în sectorul bancar din ţările dezvoltate

pot favoriza practicile ineficiente de acordare a împrumuturilor şi exportul de instabilitate. Eliminarea reglementărilor din sectorul

financiar şi accentul mult prea mare pus pe standardele de adecvare a

capitalului au produs efecte neaşteptate, destabilizatoare, fiind

necesară o abordare mai amplă, mai puţin ideologică a problemei

reglementării, o abordare adaptată la posibilităţile şi la condiţiile

existente în fiecare ţară. Reformele economice în vederea

eficientizării sistemului bancar nu pot pierde din vedere asigurarea

capitalului necesar finanţării întreprinderilor şi creării de noi locuri de

muncă. 5) Îmbunătăţirea gestiunii riscurilor prin încheierea de asigurări împotriva fluctuaţiilor de pe piaţa internaţională de capital, dar şi a

volatilităţii cursurilor de schimb valutar, în special de către ţările în

curs de dezvoltare. În acest sens, ţările dezvoltate ar trebui să acorde

ţărilor în curs de dezvoltare împrumuturi sub o formă care să diminueze riscurile, respectiv acoperirea de căre creditori a riscurilor

pe care le presupun fluctuaţiile semnificative ale dobânzii reale.

6) Îmbunătăţirea sistemelor de protecţie socială în ţările în curs de

dezvoltare, dar şi în unele ţări mai dezvoltate, atât prin asistenţă


119

internaţională, cât şi prin perfecţionarea şi eficientizarea propriilor

sisteme.

7) Îmbunătăţirea reacţiei la situaţiile de criză, prin restabilirea

echilibrului între interesele agenţilor economici naţionali şi cele ale

creditorilor străini, convergenţa între efectele politicilor asupra

fenomenului de fugă a capitalului autohton şi cele ale investitorilor

străini, compatibilitatea măsurilor economice cu contextul social şi politic. FMI ar trebui să acorde atenţie sporită asigurării fondurilor

necesare refacerii cererii agregate în ţările confruntate cu recesiune

economică şi să se concentreze mai puţin asupra „psihologiei efemere

a investitorului”.

Ca urmare a numeroaselor schimbări în economia reală, se impune

corectarea atitudinii FMI în ceea ce priveşte programele de reforme

macroeconomice, cu mutarea centrului de greutate de pe politicile monetare

şi fiscale, pe cele structurale, de creştere şi dezvoltare. Filosofia FMI este de

„curăţare” a economiei de dezechilibrele macroeconomice, cum ar fi

creşterea salariilor din sectorul bugetar ce conduce la accentuarea inflaţiei,

dacă nu este rezultatul sporirii productivităţii muncii, creşterea arieratelor

din economie, creşterea subvenţiilor ce alimentează inflaţiei, ceea ce

presupune eficientizarea mediului de afaceri, un proces complex ce necesită atragerea de investiţii, dezvoltarea debuşeelor, politici de preţuri

fundamentate economic, pe baza fluctuaţiei libere a cererii şi ofertei. De

asemenea, politicile FMI au în vedere eradicarea dezechilibrelor balanţei de

plăţi şi a componentelor sale, în special a balanţei comerciale, prin

temperarea importurilor comparativ cu exporturile, precum şi echilibrarea

bugetului de stat, prin diminuarea cheltuielilor publice. FMI trebuie să admită existenţa unor dezechilibre pe termen scurt în favoarea creşterii

eficienţei sectorului productiv, realizării de investiţii în infrastructură, îmbunătăţirii mediului de afaceri, politici menite să absoarbă investiţii generatoare de creştere economică.

CAPITOLUL 3

ROLUL FMI ÎN REDRESAREA ECONOMIILOR

ŢĂRILOR EUROPENE ÎN TRANZIŢIE LA

ECONOMIA DE PIAŢĂ

3.1.Abordări doctrinare ale procesului de tranziţie

Obiectivul global al tranziţiei, instituirea economiei de piaţă funcţionale, este în general acceptat, dar există numeroase puncte de vedere

în ceea ce priveşte căile de realizare a lui. De aceea, în prezent nu există o

teorie clar conturată a tranziţiei, ci doar „sinteza teoretică a unor experienţe

concrete”245

şi mai puţin expresia în plan practic a unei teorii standard, iar

unii autori consideră că „tranziţia a apărut în mod spontan, fără să se sprijine

pe o paradigmă”246.

Realizarea procesului de tranziţie în Europa Centrală şi de Est

reprezintă un demers cu puternice reverberaţii în timp, care presupune

transformarea sistemică atât a structurilor sociale, cât şi a celor economice.

De aceea, acest proces necesită implementarea unui set de reforme

economice bazat pe liberalizarea activităţilor economice interne şi externe,

prin dereglementarea economiei şi crearea pieţelor concurenţiale, politici de

macrostabilizare, reforme instituţionale şi structurale etc.

Multitudinea de opinii teoretice privind înfăptuirea procesului

menţionat poate fi grupată în două mari curente de idei: neoliberale şi

neoinstituţionaliste.

Neoliberalii susţin necesitatea implementării mecanismelor pieţei

libere şi ale concurenţei în refacerea echilibrelor macroeconomice, arătând

că tranziţia trebuia să debuteze cu măsuri de liberalizare deoarece, aşa cum

consideră Milton Friedman, „o economie bazată predominant pe liberul

schimb poartă în sine posibilitatea de a favoriza atât prosperitatea cât şi libertatea umană”, chiar dacă „s-ar putea să nu-şi atingă potenţialul în nici

245

I. N. Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000,

p. 37 246

Diana Hristache, Teorii ale tranziţiei, Editura ASE, Bucureşti, 1999, p. 11


121

unul din deziderate, însă nu cunoaştem nici o societate care să fi dobândit

vreodată prosperitatea şi liberatatea fără ca schimbul liber să fi fost

principiul dominant de organizare” 247

. Friederich A. Hayek consideră că liberalii pledează pentru o cât mai bună folosire a forţelor concurenţei ca

mijloc de a coordona activitatea economică, însă „utilizarea cu succes a

concurenţei ca principiu de organizare socială exclude unele tipuri de

intervenţie coercitivă în viaţa economică, dar este compatibilă cu alte

intervenţii, care uneori pot să o completeze cu folos, şi chiar presupune

anumite tipuri de acţiune din partea statului”, respectiv găsirea unei Căi de

Mijloc între concurenţa „atomizată” şi conducerea centralizată. Totodată, el

susţine că deşi concurenţa poate suporta în oarecare măsură mixajul cu

reglementarea, „ea nu poate fi îmbinată cu planificarea, în nici o proporţie

am dori, fără a înceta să acţioneze ca un ghid eficient al producţiei”248

. Cu

toate acestea, neoliberalii recunosc că mecanismele concurenţiale creează şi inegalităţi sociale cauzate de eşecurile pieţei; în acest caz, intervenţia

guvernamentală conduce la mărirea pericolului ca aceasta, în loc să fie în

serviciul marii majorităţi a cetăţenilor, să devină un mijloc prin care unii

cetăţeni dobândesc avantaje asupra altora249

. Din punct de vedere economic,

neoliberalii susţin existenţa unui stat minimal, al cărui rol este de a corecta

imperfecţiunile pieţelor, atât prin stabilirea regulilor de joc, reguli care

trebuie să se caracterizeze printr-un grad ridicat de neutralitate în raport cu

diferitele grupuri de agenţi economici (după cum aprecia Hayek, ”economia

de piaţă conduce la determinarea poziţiei individuale a agentului economic

de către forţe impersonale, ca urmare a interacţiunii în cadrul unui proces

competiţional care angrenează o mulţime de indivizi”250

), cât şi prin

asigurarea bunurilor publice „pure”, cum ar fi ordinea publică, dar şi a unui

nivel minim de securitate economică sau combaterea sărăciei absolute (în

opinia lui Hayek „Nu încape îndoială că unul dintre ţelurile principale ale

politicii publice va trebui să-l constituie o protecţie faţă de lipsurile grave,

precum şi eliminarea unora dintre cauzele evitabile ale eforturilor greşit orientate şi a deziluziilor ce le însoţesc…Un anume grad de securitate este

esenţial pentru a putea menţine libertatea, deoarece majoritatea oamenilor

sunt dispuşi să suporte riscul presupus de libertate numai atâta timp cât acest

risc nu este prea mare”)251

.

Trecerea la economia de piaţă concurenţială a fostelor ţări socialiste a

247

M. Friedman, Liber să alegi, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 9 248

F. A. Hayek, Drumul către servitute, Edituta Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 49 şi 55 249

M. Friedman, op. cit., p. 25 250

F. A. Hayek, op. cit, p. 125 251

Ibidem, p. 153,


122

necesitat adoptarea unor noi reguli de comportament economic şi social,

bazate pe relaţii concurenţiale, liberă iniţiativă, proprietate privată dominantă în cadrul pluralismului formelor de proprietate, acceptarea

riscului şi a incertitudinii în sfera relaţiilor economice, existenţa statului

minimal. Desprinsă din modelul neoclasic, teoria „fundamentalistă a pieţei”

este susţinută în special de economiştii FMI ca Alan Gelb, Stanly Fischer, J.

Sachs, D. Lipton şi Cherly Gray252

, fiind urmată de cele mai multe ţări în

tranziţie din Centrul şi Estul Europei. Această teorie, cu puternice conotaţii monetariste, implică simultan iniţierea şi implementarea macrostabilizării, preţurile şi reforma pieţei, restructurarea întreprinderilor, privatizarea şi reorganizarea instituţională şi se regăseşte cel mai adesea sub denumirea de

abordarea „big-bang”253

.

Reforma de tipul „terapie de şoc” presupune liberalizarea bruscă a

preţurilor pentru a elibera excesul de masă monetară şi a internaliza preţurile

internaţionale; liberalizarea rapidă a comerţului exterior; introducerea

convertibilităţii monedei după o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca

ancoră nominală antiinflaţie, precum şi ca instrument de stimulare a

exportului; practicarea unei fiscalităţi severe, constând în cea mai mare parte

în eliminarea subvenţiilor.

Decizia de a începe procesul de tranziţie simultan, pe mai multe

fronturi, reflecta ideea că procesul de reformă este unitar, componentele

reformei sunt complementare, se intercondiţionează reciproc, iar o abordare

parţială ar conduce la o alocare ineficientă a resurselor.

Radicalii, adepţi ai teoriei big-bang-ului, bazându-se pe experienţa

aplicării reformelor în cadrul unor ţări în curs de dezvoltare cu un nivel

mediu al venitului pe locuitor pledează pentru aplicarea rapidă şi concomitentă a unor programe de stabilizare macroeconomică şi a unei

privatizări forţate, rapide254

. În opinia acestora, aplicarea unor reforme

graduale, chiar dacă ar părea mai puţin dureroase la început, ar genera mai

apoi instabilitate economică, inflaţie. Ritmul susţinut al reformelor, definirea

drepturilor de proprietate, atragerea investiţiilor străine, corelată cu asistenţa

financiară internaţională, ar putea în final să realizeze stabilitatea

macroeconomică şi reforma instituţională. Ţările care au reuşit ca urmare a

aplicării acestei abordări a reformei, de exemplu Polonia, Cehia, Slovacia,

sunt ţări care s-au bucurat de o anumită relaxare a pieţei în regimul

252

Transition: Experience and Policy Issues, World Economic Outlook, IMF, 2000 253

A. Gelb and C. Gray, The Transformation of Economies in Central and Eastern Europe, World Bank

Policy and Research Series No.17, Washington: The World Bank, 1991; S. Fischer and A. Gelb, The

Process of Socialist Economic Transformation, Journal of Economic Perspectives, Vol 5, No.4,1991, p 91-

105 254

Ana Bal, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 26


123

comunist, având unele structuri ancorate în sistemul economiei

concurenţiale. De cele mai multe ori, stabilizarea macroeconomică în forma

abordării big-bang este însoţită de costuri sociale însemnate, şomaj, inflaţie,

ca urmare a liberalizării preţurilor şi a comerţului, de scăderea producţiei,

reducerea investiţiilor private, cu toate că aşteptările iniţiatorilor sunt altele.

Existenţa acestor efecte adverse este cauzată de dezvoltarea haotică a

instituţiilor şi a necorelării funcţionării acestora cu ritmul şi amploarea

reformelor. Se ştie, de asemenea, că multe dintre ideile abordării terapiei de

şoc au fost aplicate ţărilor din America Latină, cu rezultate deloc

spectaculoase, măsurile de liberalizare au creat şomaj, sărăcie, politicile

monetare incoerente au dus la explozia inflaţiei, liberalizarea accelerată a

pieţei de capital a dus la intensificarea mişcărilor speculative ce au

destabilizat bugetele naţionale.

Adepţii abordării graduale a reformei, Michael Derxatripot şi Gabriel

Roland, consideră că interesul pentru acest tip de reformă se justifică atunci

când acceptarea politică a reformei globale fără termen implică compensaţii financiare excesive. Cu condiţia coerenţei în timp, apreciază ei,

„gradualismul poate să fie o politică optimală pentru un guvern reformator,

în prezenţa unei asimetrii a informaţiei, a lipsei unui angajament ferm asupra

liniei de conduită în viitor şi a constrângerilor de natură politică”255. Acest

tip de reformă, mai degrabă paternalistă, compensează pierderea de eficienţă din cadrul unei economii.

Dezbaterile pe tema strategiilor de tranziţie se desfăşoară pe mai

multe planuri. Protagoniştii strategiei iniţiale de reformă, ce continuă şi în

prezent, consideră că aceasta a avut un succes general acolo unde a fost

riguros implementată, iar problemele s-au amplificat ca urmare a ritmului

lent al implementării procesului de reformă. O altă concepţie este

îmbrăţişată de cei care în principiu sunt de acord cu strategia de reformă fundamentalistă a pieţei, dar nu sunt de acord cu câteva elemente specifice

de implementare; cei care cred că succesiunea obiectivelor şi viteza reformei

nu a fost corespunzătoare şi cei care cred că strategia globală s-a axat greşit pe accentuarea reformelor radicale, eliminând posibilitatea dezvoltării instituţionale graduale.

În afară de privatizare, discuţiile pe marginea reformei bazată pe

fundamentalismul de piaţă se focalizează pe stabilizarea macroeconomică. Această dezbatere este centrată pe adoptarea politicilor fiscale şi monetare

ferme şi care, conform criticilor, a exacerbat declinul producţiei, deficitul

255

Citat după Diana Hristache, Teorii ale tranziţiei, p. 25


124

schimburilor comercial şi creşterea arieratelor256

. Alte argumente arată că declinul producţiei reflectă condiţiile interne şi şocurile externe, iar politicile

macroeconomice ferme au pus bazele unei refaceri ulterioare mai rapide şi mai consistente a producţiei.

Dezbaterea pe tema succesiunii optime a paşilor reformei şi a vitezei

acesteia a revenit la stadiul iniţial „gradualism” versus „terapia de şoc”.

Criticii abordării „big-bang”, de exemplu Michael Chossudovsky257

,

argumentează că accentul pus pe viteza reformei distruge relaţiile

organizaţionale existente în întreprinderi, iar dezorganizarea creată contribuie semnificativ la colapsul producţiei. Acest colaps, în combinaţie

cu liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor, conduce la creşterea

sărăciei şi a inegalităţii veniturilor. Datorită incertitudinii create în procesul

de tranziţie, a succesiunii necorespunzătoare a paşilor reformei, s-au creat

condiţii care ameninţă macrostabilizarea economică. Alţi cercetători, ca de

exemplu Alen Gelb, Cherly Gray, Andres Aslund, combat aceste critici

susţinând că producţia era deja în scădere încă de la începutul perioadei de

tranziţie, iar relaţiile organizaţionale moştenite de la regimul comunist erau

necorespunzătoare pieţei, privatizarea şi restructurarea economiei în

ansamblu conduc la alocarea eficientă a resurselor şi la crearea premiselor

necesare creşterii şi dezvoltării economice258

. Ei susţin, de asemenea, că inechitatea socială şi cea economică sunt mult mai pronunţate în ţările unde

reformele au fost implementate parţial, iar corupţia distruge şi mai mult

echilibrul economic şi social al acestor ţări. Criticii teoriei fundamentaliste a pieţei

259 susţin că se subapreciază

importanţa şi dificultatea creării infrastructurii instituţionale necesare

sprijinirii operaţiilor pieţei libere. Astfel, crearea instituţiilor pieţei este un

proces de lungă durată care necesită o bază legală dar şi adaptarea în timp a

instituţiilor existente la noile realităţi economico-sociale. Din acest punct de

vedere, fundamentaliştii pieţei au fost criticaţi deoarece au eliminat instituţii care puteau fi folosite în fazele iniţiale ale procesului de tranziţie, au

256

J. Kregel şi colab, Şocul pieţei. O agendă pentru reconstrucţie economică şi socială în Europa Centrală

şi de Est, Editura Economică, 1995, p. 133 257

Vezi Lawrence P. King, The Emperor Exposed: Neoliberal Theory and De-modernization in

Postcommunist Society, Yale University, December 6, 2002, p. 8 258

Vezi N. F. Campos, F. Coricelli, Growth in transition: what we know, what we don’t, and what we

should, April 3, 2000, p. 7; A. Aslund, Building Capitalism, Cambridge University Press, New

York/Cambridge, England, 2002 p. 163 259

G. Roland, Transition and Economics. Politics, Markets and Firms, Cambridge, Mass: The MIT Press,

2000; Grzegory Kologko, From Shock to Therapy: The Political Economy of Postsocialist Transformation,

Oxford University Press, 2000; Marek Dabrowski, Stanislav Gomulka, Jacek Rustowski, Whence Reform?

A Critique of the Stiglitz Persspective, CASE Working Paper, Warsaw: Center for Social and Economic

Research, 2000; J. Kornai, Ten Years After the Road to a Free Economy: The Author’s Self-evaluation,

World Bank Annual Conference on Development Economics, Washington, April 2000


125

accentuat reformele financiare dure, au adoptat un cadru legal nou, neţinând

seama de durata şi dificultatea procesului implementării unui sistem juridic,

de amploarea reformei organizaţiilor guvernamentale, de dezvoltarea

spiritului concurenţial vechilor întreprinderi. Cercetători, ca de exemplu J.

Stiglitz260

arată că, în absenţa instituţiilor pieţei, eforturile de reformă sunt

adesea însoţite de consecinţe negative. A. Gelb şi C. Gray arată că, dimpotrivă, o abordare evolutivă a ţărilor din fosta regiune CAER este

improprie, iar transformarea economiilor centralizate în economii

concurenţiale este imposibilă fără un angajament ferm: „…nu există o

modalitate de a face schimbări în mod gradual, ci numai rapid”261

.

Adepţii aplicării graduale a măsurilor de reformă şi stabilizare

macroeconomică acordă o importanţă deosebită instituţiilor şi întreprinderilor existente în momentul de început al tranziţiei. Economiştii gradualişti neoinstituţionalişti aparţin mai multor şcoli de gândire, cum ar fi:

Social-democraţii apreciază că economia de piaţă este o construcţie

complicată care se bazează pe trei elemente: un întreg pachet de cerinţe,

îndreptăţiri, respectiv democraţia şi statul de drept După Amartya Sen

îndreptăţirile descriu o legătură între persoane şi bunuri care „legitimează”

accesul oamenilor la bunuri şi controlul asupra lor. Îndreptăţirile conferă oamenilor o pretenţie legală asupra bunurilor

262, premise pentru creşterea

ofertei, premise de drept, precum proprietatea privată şi dreptul contractual,

sistemul bancar şi regulile de joc ale schimbului, oferta fiind evantaiul de

posibilităţi alternative existente în zonele de activitate263

, precum şi relaţiile

dintre democraţie şi economia de piaţă, dintre politică şi economie. Pe de o

parte, se află partida ofertei, care crede că totul depinde de creşterea

economică, de multiplicarea bunurilor şi serviciilor, a calităţii şi varietăţii lor, iar pe de altă parte, partida îndreptăţirii ce arată că progresul se măsoară prin numărul oamenilor care au acces atât la pieţe, cât şi la viaţa publică şi socială264

. Transformarea structurală a economiei necesită construirea unei

economii de piaţă funcţionale care presupune privatizarea, reforma

sistemului bancar şi a sistemului fiscal, precum şi construirea pieţelor

financiare şi restabilirea echilibrului macroeconomic. O reformă monetară ar

fi putut fi o soluţie în cazul în care excesul de masă monetară ar fi fost

convertit în credite pentru întreprinderi în vederea intensificării procesului

260

J. Stiglitz, Whither Reform?, World Bank Annual Conference on Development Economics, Washington,

Aprilie 1999 261

A. Gelb, Charly Gray, The Transformation of Economics in Central and Eastern Europe, World Bank

Policy and Research, Series No. 17, Washington, 1991 262

A. Sen, Food, Economics and Entitlements, Lloyd Bank Reviw, aprilie 1986, p. 16 263

R. Dahrendorf, Conflictul social modern, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 22 264

Ibidem, p.28


126

de reconstrucţie economică; totodată, eliminarea rapidă a inflaţiei este

singura soluţie de înlăturare a excesului de masă monetară. Cu sau fără sprijin serios din partea instituţiilor financiare internaţionale, restructurarea

s-a transformat gradual, într-un proces în urma căruia privatizarea devine „o

complexă structură de proprietate, implicând bănci, fonduri de investiţii, întreprinderi terţe, agenţii pentru gestionarea proprietăţilor statului şi autorităţilor locale, adică o reţea de proprietate multiplă”265

. Din punct de

vedere economic, privatizarea nu a produs întotdeauna eficienţă economică dar, în mod sigur, a creat condiţiile unei noi structuri economice eficiente.

Modul cum este conceput procesul de privatizare, costurile sociale pe care le

generează diferă de la ţară la ţară, fiind influenţate de reforma instituţională. Instituţionaliştii consideră că economia de piaţă este rezultatul unui

proces complex ce combină virtuţile pieţei libere cu rigorile şi limitele

instituţiilor, în încercarea de a depăşi neajunsurile create de abordarea big-

bang, caracterizată printr-o încredere excesivă în caracterul autoreglator al

pieţei. J. Buchannan admite că este important să se construiască un sistem de

incitaţii care să favorizeze inovaţia şi ameliorarea continuă a metodelor de

producţie şi de calitate a produselor. Aşteptările, valorile şi comportamentele economice în economiile foste comuniste au fost de o

jumătate de secol construite pe instituţii numite „socialiste” care continuă să determine într-o mare măsură reacţiile la reformele economice

266. Premisele

teoretice ale acestui curent de gândire, în opinia economiştilor W. A. Atkins

şi A. Crăiuţu, se referă la importanţa comportamentelor economice şi nu a

preţurilor în analiza economică, a cutumelor şi a altor norme extra-

economice ce influenţează comportamentele economice, precum şi a

conflictelor de interese ce explică anumite procese şi fenomene

economice267

. Mc Kinnon, J. Stiglitz, J. Buchannan, R. Boyer au apreciat că doar liberalizarea preţurilor împreună cu privatizarea nu sunt suficiente

pentru instituirea economiei de piaţă, fiind nevoie şi de instituţii specializate

în consens cu principiile pieţei libere. J. Stiglitz, susţinător al abordării gradualiste a trecerii la economia de piaţă, subliniază importanţa cunoaşterii

şi implementării principiilor economiei de piaţă coroborate cu dezvoltarea

instituţiilor şi mecanismelor necesare funcţionării optime a pieţelor.

Strategia sa de dezvoltare268

este diferită de cea promovată de FMI

cunoscută şi sub denumirea de „terapie de şoc” care a condus în cele din

urmă la scăderea producţiei şi creşterea sărăciei, bazată pe privatizarea

265

I. N. Sava, op. cit., p.90 266

Ana Bal, Economii în tranziţie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 31 267

Idem, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 340 268

J. Stiglitz, Wither Socialism?, Cambridge, MIT Press, 1995, p. 267


127

rapidă prin metoda voucher, aplicarea de măsuri monetare restrictive,

reducerea cheltuielilor sociale; Strategia de dezvoltare propusă de J. Stiglitz

se bazează pe stabilirea unui larg consens între reformele instituţionale,

realizarea pas cu pas a privatizării şi restructurării vechilor structuri etatiste

şi asigurarea protecţiei sociale populaţiei.

În opinia instituţionaliştilor269

era mai importantă reforma graduală a

preţurilor, iniţiată prin efectuarea unei revizuiri administrative a lor, urmată de liberalizarea acestora după o perioadă de îngheţare. Ei considerau

importantă menţinerea unui control mai îndelungat al preţurilor şi al

salariilor, al cursului de schimb, îndeosebi în cazul existenţei unei inflaţii alimentate de costuri. Principalul lor argument împotriva liberalizării bruşte

a preţurilor îl reprezenta existenţa unor structuri monopoliste în economiile

de tranziţie, precum şi dezechilibrul cronic existent în unele ţări între oferta

şi cererea de mărfuri, oferta fiind subdimensionată. Instituţiile sunt înţelese drept elemente ale societăţii constituite din stat,

familie, monopoluri, partide politice, asociaţii ale salariaţilor, sindicate,

obiceiuri, tradiţii, ce apar ca „invarianţi sociali” cu rol determinant în

evoluţia vieţii economice270

. Mancur Olson subliniază importanţa

instituţiilor în funcţionarea unei economii de piaţă moderne în ţările în

tranziţie, atât în crearea cadrului economico-social necesar funcţionării mecanismelor pieţei, cât şi în crearea pieţelor prin liberalizare şi dereglementare

271 Introducerea măsurilor de dereglementare şi

macrostabilizare trebuia însoţită de reforme instituţionale şi structurale, într-

o construcţie contrapunctică272, având ca scop consolidarea eficienţei

funcţionării mecanismelor de piaţă ca ansamblu. Economiile în tranziţie se

caracterizau prin lipsa de cunoaştere a indivizilor şi a organizaţiilor,

moştenire de ansamblu a sistemului centralizat, dar şi prin „eşecuri de

coordonare” implicate de schimbarea sistemică, cauzate de caracterul

imperfect al informaţiilor şi al pieţelor273

. Măsurile de liberalizare creau

fundamentele pieţelor, dar fără instituirea unor mijloace de “reglementare”

prin construcţia instituţională, nu conduceau la eficientizarea mediului

economic. „Întârzierea instituţională” specifică ţărilor în tranziţie, în opinia

lui D. Dăianu, indică, pe de o parte, inexistenţa cunoaşterii specifice a

indivizilor şi a societăţii pe ansamblu şi constrângerile asupra schimbărilor

instituţionale reale şi, pe de altă parte, evidenţiază faptul că un sistem poate 269

V. Komarek, Shock Therapy Is the Wrong Treatment, International Herald Tribune, 1993; 270

A. Taşnadi, Claudiu Doltu, Mirajul neoclasicismului, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 224 271

M. Olson, Big Bills Left on the Sidewalk: Why Some Nations are Rich and Others are Poor?, în Journal

of Economic Perspectives, 1996, vol. 10, nr. 2 272

Ana Bal, Economie mondială, p. 344 273

D. Dăianu, Fragilitatea instituţională, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, 1999, p. 5


128

devia suficient de la „ un culoar ideal de evoluţie”274

.

Reformele instituţionale au pus bazele reformelor structurale, derulate

în două etape, având în vedere complexitatea lor. Prima etapă (anii 1990-

1993) a fost cea a adoptării legilor esenţiale privind crearea instituţiilor şi mecanismelor specifice unei economii funcţionale de piaţă, în ţări precum

Polonia, Ungaria şi Cehia. Comparativ cu acestea, în România reformele

instituţionale şi structurale au debutat ezitant. Cea de-a doua etapă a vizat

accelerarea privatizării şi restructurării firmelor de stat, cu viziuni diferite în

ţările în tranziţie: restructurare prin privatizare, în Cehia şi Ungaria, sau

privatizare după restructurare, în Polonia şi România, restructurarea şi privatizarea băncilor, trecerea la armonizarea legilor cu cele din Uniunea

Europeană în baza prevederilor din Acordurile Europene, reformarea

sistemului de protecţie socială, consolidarea pieţei de capital.

În esenţă, modificările instituţionale şi structurale vizează: reinstituirea

dreptului de proprietate privată care creează premisele unei alocări eficiente

a resurselor prin corelarea stimulentelor cu rezultatele activităţii economice,

aşa cum arăta J. Buchannan: „Persoanele vor fi interesate, vor menţine şi dirija în mod corespunzător resursele productive numai dacă există o relaţie

reciprocă între efortul cheltuit şi recompensa anticipată”275; crearea şi

protejarea concurenţei, edificarea unor pieţe concurenţiale, care presupune

libera negociere şi stabilire a preţurilor bunurilor şi serviciilor pe diferite

pieţe; reconceperea rolului statului, de garant al drepturilor şi libertăţilor

individuale, de supraveghetor al respectării şi aplicării principiilor

libertăţilor economice; construirea raporturilor sociale care să asigure

echilibrul social în ţările în tranziţie; schimbări profunde de mentalităţi şi comportamente pentru toate categoriile sociale.

Abordările instituţionale subliniază importanţa reglementării pieţelor în

economiile în tranziţie, fără a accentua menţinerea unei intervenţii masive şi directe a statului în economie prin practicarea de subvenţii sau a altor

pârghii economice ce distorsionează libera concurenţă, încurajând practicile

neloiale şi corupţia.

Dualiştii, în frunte cu J. Kornai, înscriindu-se pe aceleaşi coordonate cu

instituţionaliştii, consideră că economia de piaţă trebuie să se constituie în

mod organic; admiţând că sectorul de stat ar rămâne preponderent pentru un

timp, în comuniune cu cel privat, iar fiecare dintre ele ar avea un sistem de

management diferit276

, finalitatea ar fi fost instituirea unui sector mixt, în

274

Ibidem, p. 5 275

Citat după I. Popa (coordonator), Tranziţie şi reformă, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 82 276

J. Kornai, The road to a free market economy, World Economic Outlook, 1990


129

care să se regăsească armonios eficienţa şi beneficiile proprietăţii private cu

cele ale statului: protecţia socială, reglementările din sistemul juridic,

coordonarea şi administrarea bunurilor publice.

Evoluţioniştii au subliniat că organizaţiile economice au nevoie de un

timp de adaptare la noile condiţii pentru a-şi schimba comportamentul; ei

pledează pentru politici de transformare care să nu distrugă vechile instituţii şi organizaţii care se pot adapta. Filosofia politică care ghidează această tranziţie este: „nu distruge nimic înainte de a avea un înlocuitor care merge

bine”277

.

Se poate aprecia că şi în statele foste socialiste există, totuşi, o

moştenire pozitivă: capitalul uman; distribuirea veniturilor care se putea

realiza, ca principiu, mult mai echitabil decât în ţările capitaliste,

consideraţie acceptabilă numai dacă eliminăm comparaţiile de ordin

statistic; securitatea socială cu caracter universal, care garanta dreptul la

muncă şi la veniturile din muncă. Aceste aspecte favorabile reflectă priorităţile politicilor sociale practicate în fostele state comuniste care se

pare că, în procesul de trecere la economia de piaţă, vor fi aproape eliminate.

Siguranţa socială va fi mult afectată datorită mutaţiilor ce se produc în

structura producţiei, a proprietăţii, ceea ce face procesul de tranziţie deosebit

de dificil.

Avantajul terapiei graduale este, în principal, de ordin social-politic,

însă prelungirea perioadei de tranziţie poate spori rezistenţa unor categorii

sociale la măsurile de reformă aplicate, dacă în economie continuă să persiste dezechilibre puternice (inflaţie ridicată, penurie de ofertă). Uneori,

caracterul gradual al reformei a fost identificat, în mod greşit cu

temporizarea, amânarea procesului de luare a deciziilor, ceea ce a întârziat

aplicarea unor măsuri necesare.

La rândul său, terapia de şoc prezintă pericolul unor tulburări sociale,

datorită scăderii bruşte a veniturilor şi a economisirilor reale ale populaţiei,

pericol ce poate fi înlăturat dacă situaţia economică se redresează rapid.

Alături de curentul neoinstituţionalist, se remarcă curentul neoliberal,

abordând tranziţia ca pe un proces de încorporare a elementelor etatiste

economiei de piaţă libere, pure.

Astfel, adepţii economiei sociale de piaţă, ca formă a liberalismului

vest-german, pledează pentru crearea unei economii mixte cu unele măsuri

de protecţie socială pentru populaţia dezavantajată, creşterea productivităţii întreprinderilor mici şi mijlocii, creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor,

277

V. Bunce, Sequencing of Political and Economic Reforms, în J.P. Hardt; R.F. Kaufman, East-Central

European Economies in Transition. Raport pentru Comitetul Economic Mixt al Congresului SUA, New

York, 1995


130

liberalizarea comerţului exterior. Economia socială de piaţă nu ar fi altceva

decât un liberalism ale cărui disfuncţii sunt corijate de intervenţia statului în

vederea conservării societăţii civile278

. J. Galbraith consideră că „mâna

invizibilă” a lui Adam Smith nu este suficientă pentru funcţionarea eficientă a economiei; el invocă implicarea directă a statului în vederea atenuării disfuncţionalităţilor pieţei libere, prin faptul că „Noul socialism este impus

de împrejurări, iar împrejurarea care îl impune este rămânerea în urmă a

sistemului pieţei”279

. În prezent „principala pledoarie pentru socialism s-a

destrămat. Dacă socialismul nu mai poate fi nicidecum considerat o

structură viabilă a unei societăţi perfecte, sau cel puţin realizabile, nici

capitalismul, în forma sa clasică nu mai îndeplineşte această condiţie.”280

.

Adepţii economiei sociale de piaţă ca Anghel Rugină, M. Allais, J. Galbraith

sunt de acord că virtuţile pieţei se regăsesc mult mai bine într-o economie

liberă, democratică în care elementul social nu este defavorizat. J. Galbraith

aprecia că „Sistemul pe care cei din Europa Centrală şi de Răsărit îl pot

întâlni în ţările din Vest şi din Japonia nu este capitalismul în forma sa

elementară şi primitivă. E un sistem profund modificat prin ameliorarea

serviciilor sociale, prin adăugiri la venituri şi prin controlul public”, iar

Lionel Stoleru susţine că „Dacă o transformare brutală a unei economii de

stat în economie particulară apare exclusă, permiterea imediată a apariţiei

întreprinderii particulare este, dimpotrivă, indispensabilă”281.

Economia socială de piaţă se poate identifica cu „a treia cale”282

între

capitalism şi socialismul de stat, model care funcţionează în China unde

reformele graduale, în etape, aplicate mai întâi în sectoarele cu deficienţe

economice profunde, au condus la o creştere economică anuală de 8

procente, succes care l-a făcut pe economistul Deng Xiaoping să aprecieze

că statul chinez a „traversat râul simţind fiecare piatră din el”283

, sau în

Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia. Maurice Peston arată că economiile

occidentale sunt denumite mixte pentru că atât sectorul privat, cât şi cel

public sunt la fel de largi. Economia mixtă e un hibrid între socialismul pur

şi capitalismul pur284

. Acest model economic are două caracteristici

importante: prima, forma de proprietate, cea mixtă, care operează în

condiţiile unei economii de piaţă cu elemente de coordonare etatistă, fiind

eficientă datorită concurenţei create între cele două sectoare, iar cea de-a

278

A. Taşnadi, Economia socială de piaţă, Editura ASE, Bucureşti, 1997, p.21 279

J. Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.356 280

Idem, Societatea perfectă, Editura Eurosong&Book, Bucureşti, 1997, p.24 281

Vezi Sultana Sută-Selejan, Doctrine economice, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 189 282

Vezi Diana Hristache, Teorii ale tranziţiei, p. 124 283

Reform: Ehat pace works, în Finance and Development, septembrie 2004 284

Vezi A. Taşnadi, C. Doltu, Mirajul neoclasicismului, p. 202


131

doua, nivelul de impozitare mai ridicat decât în sistemul economiei de piaţă liberă, în acest fel realizându-se o protecţie socială mai însemnată. După cum arăta Hayek în „Drumul către servitute”, atât capitalismul

cât şi socialismul „devin unelte slabe şi ineficiente dacă sunt incomplete. Ele

sunt principii care furnizează soluţii alternative ale aceleiaşi probleme, iar

un amestec al celor două înseamnă că nici unul nu va funcţiona real şi că rezultatul va fi mai rău decât dacă fiecare ar fi acţionat separat. Or, pentru a

exprima diferenţele, planificarea şi competiţia pot fi combinate doar prin

planificare pentru competiţie şi nu prin planificare împotriva competiţiei”285

.

Pentru R. Dahrendorf nu există nici un „sistem” care să poată fi numit

„economie socială de piaţă”286, ci doar o realitate care a apărut în împrejurări

speciale, în special după căderea comunismului în Sud-Estul Europei, dar nu

în mod necesar unice, din combinarea principiilor economiei de piaţă, ale

liberalismului, cu principii de solidaritate şi asistenţă socială. Majoritatea

societăţilor care au pornit-o târziu pe drumul dezvoltării economice moderne

se află pradă unor contradicţii dureroase ale raportului dintre economic şi politic

287, clasa politică, interesată de menţinerea puterii, reprimă toate

mişcările spontane ale economicului şi ale cetăţenilor în manifestarea

acestora spre o economie modernă, concurenţială. Întâlnim critici foarte dure la adresa economiei sociale de piaţă formulate în special de liberali, care susţin că economia de piaţă, sprijinită de stat, acel capitalism privat şi care face afaceri profitabile graţie bunelor

sale relaţii (remunerate) cu puterea politică, adică puterea care îl protejează în lupta cu concurenţa internă şi externă nu poate conduce la eficientizarea

economiei, ci la instalarea capitalismului de faţadă, al proprietăţii particulare

lipsite de riscuri, dat fiind că există în absenţa economiei de piaţă sau cu un

minimum de condiţii impuse de aceasta288

.

Programul reformelor postcomuniste a evidenţiat că, din punct de

vedere politic, s-a dorit o rupere radicală de trecut din partea ţărilor în

discuţie, în timp ce, din punct de vedere economic, FMI a promovat o

viziune economică neoclasică, monetaristă, ca fiind cea mai adecvată economiilor acestor ţărilor. Credibilitatea programelor de reformă a fost

asigurată, pe plan intern, de sistemul politic existent la guvernare, iar pe plan

extern de preluarea, în cea mai mare parte, a recomandărilor instituţiilor

financiare internaţionale. În scurt timp, s-a dovedit că nu orice guvern din

Centrul şi Estul Europei este capabil să înfăptuiască reforme în termenii

285

F. Hayek, Drumul către servitute, p. 55 286

A. Taşnadi, Economia socială de piaţă, p. 23 287

R. Dahrendorf, Conflictul social modern, Editura Humanitas, Bucureşti, 1988, p. 141 288

J. F. Revel, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 237


132

aşteptărilor FMI, fiind necesare ajustări atât la nivel politic cât şi la nivelul

strategiei de reformă. Astfel s-au înregistrat schimbări de tactică, dar

concepţia generală a reformei a rămas aceeaşi. O excesiv de rapidă liberalizare s-a dovedit costisitoare, economic şi politic, ceea ce a contribuit

la dezechilibre economice accentuate în unele ţări în care restructurarea s-a

soldat cu costuri sociale insuportabile.

Trebuie remarcat că aceste abordări reprezintă tendinţe, reguli

generale, iar rezultatul final al transformării sistemice diferă de la ţară la

ţară, fiind rezultatul îmbinării diferitelor politici şi instrumente economice

aplicate de autorităţile naţionale.

3.2.Asistenţa FMI în procesul de tranziţie

la economia de piaţă concurenţială

Acţiunea FMI în ţări din centrul şi Estul Europei era deosebit de

limitată înainte de începutul anilor ’90. Cehoslovacia figura printre primii

membri ai FMI, dar a fost exclusă în anul 1954 când războiul rece dintre

SUA şi URSS se intensificase; Iugoslavia, membră a FMI încă din anul

1945 şi România din anul 1972, au avut unele relaţii cu FMI (înainte de

1990, România a încheiat trei acorduri cu FMI), nefinalizate însă; în anii ’80

se conturează un început de colaborare a FMI cu unele ţări din fostul bloc

sovietic, ţări în care se contestă planificarea centralizată, respectiv cu

Ungaria (1982) şi cu Polonia (1986). Participarea activă a ţărilor din Europa

Centrală şi de Est la FMI se realizează efectiv după anul 1990, când acestea

proclamă democratizarea vieţii lor politice. După căderea cortinei de fier,

numărul membrilor FMI creşte cu 25, fiind cea mai importantă creştere de

după anii ’50.

Când ţările central şi est europene au demarat procesul de tranziţie,

ele au solicitat asistenţă financiară de la instituţii financiare internaţionale,

inclusiv de la FMI. Pachetul de măsuri de asistenţă elaborat de FMI

cuprinde un sistem de modele şi politici derivate din teorii heterodoxe,

aplicabile în funcţie de realităţile şi necesităţile economico-sociale proprii

fiecărei ţări membre. Mixul de politici conţine atât politici ale FMI,

referitoare la asistenţa pentru redresarea balanţelor de plăţi şi la facilităţile

financiare care privesc stabilizarea monetară pe termen scurt, cât şi politici

ale Băncii Mondiale, referitoare la asistenţa acordată ţărilor în curs de

dezvoltare pentru ajustări structurale şi dezvoltare economică pe termen

lung. Programele de stabilizare asistate de FMI sunt susţinute pe termen


133

lung şi de Banca Mondială, fiind evident, în urma experienţei ţărilor aflate în

tranziţie, că efortul de stabilizare monetară nu poate avea rezultate

concludente şi durabile dacă nu este completat şi sprijinit prin măsuri

structurale.

Programele FMI cuprind pachete de programe şi măsuri de reformă cunoscute sub denumirea de condiţionări, făcându-se distincţia clară între

obiective, sarcini şi instrumente289

. Obiectivele urmărite în cadrul

programelor sunt: eliminarea inflaţiei şi creşterea economică, reechilibrarea

balanţei de plăţi pe termen scurt şi mediu, ajustarea datoriilor externe, având

ca sarcini stabilizarea economică şi ajustarea structurală, respectiv adaptarea

nivelului cheltuielilor agregate la nivelul resurselor bugetare disponibile,

atât structural, cât şi cantitativ, utilizându-se instrumente monetar-financiare,

ca reducerea masei monetare, a cheltuielilor bugetare, devalorizarea

monedei naţionale, întărirea disciplinei financiare, ajustarea ratei dobânzii, a

ratei de schimb şi a ratei fiscalităţii, dar şi structurale, ca cele privind

liberalizarea, privatizarea, ajustarea politicilor sectoriale.

În vederea sprijinirii etapei iniţiale a procesului de tranziţie, FMI a

creat o nouă facilitate de finanţare, Facilitatea de Transformare Sistemică (FTS), pentru o perioadă de timp limitată (1993-1995), cu condiţii mai puţin

severe şi care constituie un început pentru accesul mai larg la facilităţile

Fondului. Această facilitate are ca scop finanţarea ţărilor în curs de tranziţie

care se confruntă cu dificultăţi ale balanţei de plăţi din cauza dispariţiei

relaţiilor comerciale tradiţionale din cadrul CAER-ului sau din cauza

creşterii costurilor energiei importate. În cadrul FTS cele mai utilizate sunt

acordurile stand-by ce se încheie cu ţările aflate în dificultate, pe baza unui

program de reformă, prin deschiderea unei linii de credit pe termen mediu

(3-5 ani) în condiţii relativ favorabile. Disponibilizarea tranşelor de credit se

face în funcţie de îndeplinirea criteriilor de performanţă înscrise în

memorandumul încheiat cu FMI. De asemenea, în anul 1999 FMI introduce

o nouă facilitate, Programul de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP), în

conformitate cu prevederile articolului IV din Statutul FMI referitor la

consultările cu ţările membre, în vederea întăririi arhitecturii sistemului

financiar internaţional şi implicit al ţărilor membre, ca măsură de prevenire a

crizelor monetar-financiare prin adoptarea şi implementarea de standarde şi coduri internaţionale sub egida FMI în special în ţările cu performanţe

economice în realizarea procesului de tranziţie, ca Ungaria, Cehia, Polonia

şi Slovenia290

.

289

W. L. David, The Macroeconomica of Stabilization, Structural Adjustment, and Economic

Development, Praeger, New York, 1985 290

D. Iakova, Nancy Wagner, A Framework for Financial Stability, Washington DC, 2002, p. 93


134

Trăsăturile definitorii ale acestui program sunt291

: în scopul prevenirii

crizelor, FSAP se concentrează pe soliditatea şi stabilitatea sistemului

financiar ca întreg. De asemenea, FSAP evaluează factorii care pot face

sistemul financiar vulnerabil la instabilitate şi sugerează măsurile de

reducerea vulnerabilităţii sistemului, precum şi priorităţile de dezvoltare;

FSAP stabileşte legătura între direcţia de dezvoltare a sistemului financiar şi cea de stabilitate macroeconomică; FSAP implică o evaluare a monitorizării şi implementării standardelor, statutului, politicilor sistemului financiar;

FSAP constituie un cadru de asistenţă în succesiunea operaţiunilor şi a

reformelor din sectorul financiar.

Scopul FSAP este îmbunătăţirea mediului macroeconomic, a structurii

instituţiilor financiare, a pieţelor financiare, a procedurilor manageriale de

cuantificare şi stabilire a riscului, a reglementărilor juridice specifice pieţei

financiare (în ceea ce priveşte standardele, statutul, politicile pieţei

financiare), a măsurilor de prevenire a crizelor financiare, a reformelor în

vederea minimizării riscurilor şi a vulnerabilităţii sistemului financiar.

Programul îşi propune să prognozeze posibilele crize, evitând astfel costuri

financiare şi sociale însemnate, identificând şi dezvoltând un set de

indicatori de eficienţă ai sistemului financiar internaţional292

. Indicatorii

utilizaţi în acest scop, denumiţi indicatori macroprudenţiali, furnizează informaţii privind starea sistemului financiar dar şi a agregatelor

macroeconomice, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, în scopul

identificării cauzelor producerii crizelor economico-financiare. Astfel, sunt

analizaţi şi evaluaţi indicatori ca balanţa de plăţi, creşterea economică, rata

inflaţiei, rata dobânzii, cursul de schimb. În acest sens, se impun standarde

în domeniile supravegherii bancare, sistemului de plăţi, asigurări, titlurilor

de valoare, transparenţei politicilor monetare şi financiare.

De-a lungul procesului de tranziţie, instituţiile internaţionale, în

special FMI şi Banca Mondială, ca şi alţi creditori internaţionali, au extins

considerabil tehnicile de asistenţă, în principal în sprijinirea eforturilor

autorităţilor naţionale pentru a construi instituţiile economice necesare unei

bune funcţionări a economiei de piaţă. FMI a ajutat la elaborarea legislaţiei

şi a asigurat asistenţă tehnică în principal în domeniul legislativ. În ceea ce

priveşte sectorul financiar, FMI a încurajat transformarea băncilor de stat

existente în sistemul cu economie planificată centralizat, întru-un sistem

bancar viabil, în care să funcţioneze banca centrală şi sistemul băncilor

291

R. A. Feldman, C. Maxwell Watson, A Framework for Financial Stability, IMF,Washington, 2002, p.

92 292

Helen Chin, „Macroprudential indicators can play a crucial role in measuring health of financial

system”, IMF Survey, 3 iulie 2000


135

comerciale, precum şi introducerea sistemului nou de plăţi. De asemenea,

acordă asistenţă ţărilor pe probleme de supraveghere bancară, reguli de

prudenţă bancară, management valutar, instrumente de politică monetară. În

domeniul fiscal, FMI a participat la stabilirea cuantumului rezervelor

minime obligatorii, a sistemului de taxe precum şi a unui ghid de

îmbunătăţire a managementului taxelor administrative şi a cheltuielilor

publice. În ceea ce priveşte sistemul macroeconomic, FMI a contribuit la

stabilirea unui nou sistem de conturi naţionale, fundamentarea preţurilor pe

cerere şi ofertă, definirea balanţelor de plăţi, consolidarea funcţiilor

finanţelor publice, implementarea unor sisteme informaţionale funcţionale.

Componentele de condiţionare ale programelor de reformă conţin şi elemente de dezvoltare organizaţională şi instituţională, ca dezvoltarea

băncii centrale, a trezoreriei, a sistemului fiscal, financiar, statistic. Criteriile

de performanţă sunt stabilite pe baza variabilelor macroeconomice,

cantitative, coroborate cu elemente structurale, de ordin calitativ, respectiv

performanţele structurale. Multe dintre performanţele structurale sunt de

natură instituţională, cum ar fi crearea de organizaţii necesare reformării sistemului financiar, fiscal, vamal, de schimb extern, comercial, managerial,

dar şi crearea cadrului instituţional necesar privatizării şi reformării instituţiilor publice.

În Tabelul nr. 1 sunt prezentate tipurile de condiţii macroeconomice şi structurale din cadrul acordurilor FMI, în perioada 1993-1997. Se observă existenţa unui număr ridicat de condiţionări de ordin macroeconomic, ceea

ce evidenţiază gravele dezechilibre macroeconomice, cu repercusiuni severe

asupra performanţelor economice, atât pe termen scurt, cât şi pe termen

mediu şi lung. Aceste condiţionări macroeconomice au fost dublate de

criterii de performanţă structurală menite să întărească fiabilitatea

reformelor.


136

Condiţiile FMI în acordarea asistenţei ţărilor în tranziţie

Tabelul nr. 1 Criterii de performanţă Performanţe structurale (PS)

Ţara Tipul de

aranjament

Macroeco

nomic

Legislaţie,

altele

Tipul de aranjament Comerţ/Sistemul

valutar

Marketing Întreprinderi

publice

Taxe/Chel

tuilei

Sectorul

financiar

Privatizare Altele Total

PS

Ţările

Baltice

26 - 2 1 0 2 3 1 1 11

Estonia Stand-by 16 - Stand-by 2 3 1 6 2 3 1 18

Letonia Stand-by 42 42 Stand-by 1 0 0 1 0 0 1 3

Lituania Stand-by,

Facilităţi extinse de

finanţare

21 8 Facilităţi extinse de

finanţare

2 1 0 0 6 1 1 11

Ţări Est-

Europen

e

23 - 2 1 2 7 7 5 2 25

Bulgaria Stand-by 18 - Stand-by 3 3 2 3 7 6 4 28

Croaţia Stand-by,

Facilităţi extinse de

finanţare

35 - Stand-by, Facilităţi extinse de finanţare

1 0 0 4 8 6 1 20

Cehia Stand-by 4 - - - - - - - - - -

Ungaria Stand-by 33 - Stand-by 1 0 0 12 0 2 0 15

Macedon

ia

Stand-by,

Facilitatea de

Ajustare

Structurală Extinsă

5 - Stand-by, Facilităţi extinse de finanţare

0 1 0 13 10 4 8 36

Polonia Stand-by 11 - Stand-by 3 0 1 5 4 3 1 17

Români

a

Stand-by 52 - Stand-by 1 1 8 7 11 6 0 34

Sursa: Fischer Sahay-Calvo Conference- 14 Aprilie, 2004


137

Din datele prezentate se observă că România, comparativ cu celelalte

ţări est-europene aflate în proces de tranziţie la economia concurenţială de

piaţă, trebuie să îndeplinească un număr suficient de mare de criterii de

performanţă, atât macroeconomice, cât şi structurale, fiind depăşită doar de

Macedonia. Acest fapt evidenţiază gravele dezechilibre existente în economa

românească, în special în sectorul financiar (pentru care există 11 criterii

structurale de îndeplinit), în sectorul întreprinderi, existând întârzieri în

aplicarea programelor de restructurare şi privatizare, în modul de colectare a

taxelor şi impozitelor, ceea ce diminuează eficienţa de ansamblu a economiei

româneşti.

În Tabelul nr. 2 este prezentătă asistenţa tehnică acordată de FMI

economiilor în tranziţie în perioada 1989-2003, în vederea implementării infrastructurii instituţionale necesare funcţionării economiei de piaţă concurenţiale.

Asistenţa FMI în ţările Central Europene şi Baltice în perioada 1989-2003

Tabel nr.2 Asistenţă în domeniul

fiscal

Asistenţă în domeniul

financiar

Asistenţă în domeniul

statistic

Europa Centrală

1989-1991 7,1 11,6 1,2

1992-1995 20,7 25,2 4,9

1996-1999 13,1 20,1 4,5

2000-2003 19,2 19,7 8,4

Ţările baltice

1989-1991 - 0,3 -

1992-1995 7,6 9,6 5,7

1996-1999 2,8 7,6 -

2000-2003 1,4 1,7 -

Sursa: Raport FMI, aprilie 2004

Cele mai multe programe au fost aplicate în domeniul financiar în

perioada 1992-1995, pentru realizarea unei infrastructuri viabile în acest

domeniu necesar atragerii de capitaluri, acordării de credite în vederea

susţinerii creşterii şi dezvoltării economice pe termen mediu şi lung. Tot în

această perioadă se remarcă asistenţa în domeniul fiscal, în special pentru

fluidizarea mediului de afaceri, reducerea poverii fiscale atât pentru

persoanele fizice, cât şi juridice, în vederea creşterii puterii de cumpărare,

încurajării cererii şi ofertei de bunuri şi servicii.

La începuturilor anilor 1990, ţările aflate în tranziţie la economia de


138

piaţă concurenţială prezintă o serie de trăsături comune, dar şi diferenţieri

cauzate de tipuri de planificare centralizată diferite din punct de vedere al

relaxării controlului direct şi al opţiunilor de politică economică, care explică valorile inegale ale venitului pe locuitor, modalitatea de funcţionare a

instituţiilor publice şi private, dezechilibrele la nivel micro şi macroeconomic.

În Tabelul nr. 3 sunt prezentate condiţiile iniţiale pe care fiecare ţară le

înregistra la începutul perioadei de tranziţie, însoţite de un indice al lor

calculat de BERD pe baza unei analize detaliate a unor factori ca nivelul de

dezvoltare economică şi instituţională, dezechilibrele macreconomice,

înzestrarea cu resurse naturale, dependenţa comerţului de CAER. Acest

coeficient nu are o valoare ştiinţifică, ci doar orientativă; valorile negative

arată existenţa unei încordări structurale293

, aversiune faţă de schimbare, ce

necesită ample reforme macroeconomice şi structurale, în timp ce valorile

pozitive şi crescătoare arată existenţa unor condiţii favorabile implementării şi funcţionării eficiente a mecanismelor specifice economiei de piaţă.

Condiţiile iniţiale

Tabel nr.3 Ţara în

tranziţie

Anul de

început al

tranziţiei

Anul

de

început

al

comuni

smului

Ponderea

industriei

în PIB în

anul 1990

Indicele

de

liberalizar

e în

anul1989

Inflaţia

reprimată1

1987-

1990

Piaţa

neagră a

carburanţilor în anul

1990(%)

Paritatea

puterii de

cumpărare

Venitul pe

cap de

locuitor

(Dolari

SUA)

1989

Indicele

condiţiilor

iniţiale

Înzestrarea

cu resurse

naturale

Bulgaria 1991 1947 0,59 0,13 18,0 921 5 2,1 săracă Cehia 1991 1948 0,58 0,00 -7,1 185 8,6 3,5 săracă

Ungaria 1990 1948 0,36 0,34 -7,7 47 6,81 3,3 săracă Polonia 1990 1948 0,52 0,24 13,6 277 5,150 1,9 moderat

România 1991 1948 0,59 0,00 16,8 728 3,47 1,7 moderat

Slovacia 1991 1948 0,59 0,00 -7,1 185 7,6 2,9 săracă Slovenia 1990 1945 0,44 0,41 12,0 27 9,2 3,2 săracă

Sursa: Alan Gelb and the team, „Circumstances and Choices: The role of initial conditions and policies in

transition economics”, Washington: World Bank 1 Inflaţia reprimată se calculează ca procent din modificarea ratei medii a salariilor, mai puţin modificarea PIB

real, în perioada 1987-1990

România, la fel ca toate celelalte ţări est-europene, a început procesul de

tranziţie la economia funcţională de piaţă la începutul anilor 1990, fără a

dispune de elemente de piaţă liberă, ca în cazul Ungariei sau Poloniei, cu un

grad ridicat de industrializare a economiei (0,59), puternic energofagă, ce 293

D. Dăianu, Structură, încordare şi dinamică macroeconomică, Centrul Român de Politici Economice,

Bucureşti, 2000, p.2


139

producea fără să ia în considerare cerinţele pieţei, alocarea eficientă a

resurselor. Acest fapt este specific ţărilor foste comuniste. Din datele

evidenţiate în tabel, se observă că România, ţară moderată în resurse naturale

(indicele condiţiilor iniţiale fiind 1,7, pe o scară de la 1 la 4, 4 fiind valoarea

maximă), prezenta grave dezechilibre economice, ca inflaţie reprimată, structuri de piaţă subterană, întâlnite în special pe piaţa carburanţilor, putere

de cumpărare scăzută, comparativ cu celelalte ţări. La începutul anilor 1990 cea mai mare parte a ţărilor foste comuniste se

confruntau cu dezechilibre economice grave, inflaţie, necorelarea producţiei

de bunuri şi servicii cu cererea externă, din cauza nivelului scăzut de

productivitate, necompetitivitatea ofertei interne, existenţa unor costuri sociale

ridicate, protecţie socială inadecvată, cu influenţe negative asupra deficitului

bugetar, şomaj, cauzat atât de pierderea locurilor de muncă, urmare a

dispariţiei pieţelor de desfacere, cât şi de aplicarea unor măsuri de privatizare

şi restructurare defectuoase a industriei, fără posibilitatea certă de creare de

noi locuri de muncă, prin atragerea de investiţii străine odată cu

implementarea de reforme instituţionale care să favorizeze funcţionarea

eficientă a mediului economic.

Crearea mecanismelor economiei de piaţă necesita suport financiar din

partea instituţiilor financiare internaţionale (FMI şi Banca Mondială) condiţionat de aplicarea de programe economice, respectiv asumarea de către

ţările în tranziţie a unor măsuri de reformă economică. Implementarea politicilor economice recomandate de FMI a constituit

un pas important în procesul de tranziţie la economia de piaţă concurenţială. Întârzierile începerii programului de finanţare se datorau timpului necesar

stabilirii unor politici comune cu autorităţile locale şi identificării unor

elemente de bază, specifice ale pieţei înainte ca programul să fie implementat.

Din aceste motive, precum şi din necesitatea asumării angajamentului de

respectare a condiţiilor programului de reformă de către autorităţile locale,

FMI avea un număr de acţiuni prioritare (elemente standard ale programului

de finanţare), măsuri importante de reforme structurale sau adoptarea unei

legislaţii corespunzătoare care se cereau a fi iniţiate înainte ca tranşele

programului FMI să înceapă. La începutul perioadei de tranziţie, FMI şi Banca Mondială recomandau

politici economice de inspiraţie neoliberală, rezultat al colaborării experţilor

celor două instituţii, care au avut ca reper lucrarea lui Arnold C. Harberger

Economic Policy and Economic Growth, multe idei din această lucrare fiind


140

preluate şi de alţi economişti294. Recomandările de politică economică

conţinute în „consensul de la Washington”, document elaborat de FMI în

colaborare cu Banca Mondială privind ţările în tranziţie, vizau următoarele

aspecte: introducerea unei discipline fiscale severe; reformarea cheltuielilor

publice; reformarea sistemului de impozitare; liberalizarea ratei dobânzii, a

politicii financiare şi a politicii cursului de schimb; liberalizarea investiţiilor

de capital străin; liberalizarea comerţului exterior; efectuarea reformei

drepturilor de proprietate, privatizarea rapidă, dereglementarea economiei.

Adoptarea de către majoritatea fostelor ţări comuniste a recomandărilor

FMI a făcut ca tranziţia să devină cea mai concentrată perioadă din istoria

socială, după cum arăta economistul francez J. Segard: „trecerea la capitalism

se face într-un cadru social în care durata istorică pare, dacă nu suspendată, în

orice caz mult mai puţin pregnantă decât în orice alt caz de tranziţie. Aceasta,

ca şi aspectul tehnocratic şi ritmul foarte rapid al reformelor, dau tranziţiei

ţărilor est-europene un aspect cvasiexperimental: ca şi cum planificarea a

zdrobit continuitatea istorică, şi aceasta pentru a fi reluată, cere acum să se

fabrice ceva ca o economie de sinteză, artefact social, care nu ar fi atât

produsul unei evoluţii sociale complexe, cât şi produsul unui protocol

ştiinţific, controlat şi reproductibil”295

.

Ritmul şi viteza reformelor au devenit caracteristicile esenţiale ale

procesului de tranziţie, regăsite adesea în teoriile gradualism versus terapie de

şoc (vezi Anexa 1).

Terapia de şoc296

presupune implementarea simulatană a unui pachet de

reforme la nivelul întregii societăţi ce au în vedere convertibilitatea monedei

naţionale, eliminarea subvenţiilor, liberalizarea preţurilor şi a comerţului,

privatizarea industriei, în scopul eradicării moştenirii structurilor planificării centralizate şi înlocuirii rapide a lor cu mecanismele specifice pieţei libere.

Efectele aplicării acestor reforme au fost declinul excesiv al producţiei,

nivelului de trai, calităţii vieţii pe termen scurt şi mediu (vezi Tabelul nr.4).

Abordarea graduală a tranziţiei297

presupune implementarea cu

prudenţă, pas-cu-pas, a reformelor economice în vederea atenuării şocurilor, a

costurilor economice şi sociale cauzate de tranziţie, dar, în acelaşi timp, 294

A. Gelb, C. W. Gray, The Transformation of economies in Central and Eastern Europe: Issues, Progress

and Prospects, The World Bank, 1991 295

Citat după Ana Bal, Tranziţie şi reformă, p. 92 296 K. Larson & Jenny Wikström, The development of foreign trade in the baltic countries, Göteborg

University, Elanders Novum AB, 2001, p. 24 297

Ibidem, p. 25


141

prelungeşte perioada de stabilizare macroeconomică, cu efecte negative asupra

creşterii economice. În timp ce în viziunea gradualistă reformele instituţionale,

ca privatizarea şi reformarea sistemului bancar, nu se pot realiza eficient într-o

perioadă scurtă de timp deoarece generează dezechilibre economice profunde

şi costuri sociale ample, adepţii terapiei de şoc susţin că eficienţa reformelor

structurale se obţine numai prin aplicarea de măsuri de macrostabilizare pe

termen scurt ale căror costuri sociale nu sunt substanţiale.

Andres Aslud, susţinător al terapiei de şoc, a conturat o serie de

argumente în favoarea realizării unei tranziţii rapide298

: existenţa

dezechilibrelor economice grave la începutul anilor 1990 ce necesitau

implementarea de măsuri radicale menite să crească credibilitatea mediului

economic şi să reducă inflaţia reprimată; inexistenţa similitudinilor şi a

compatibilităţilor dintre economia planificată şi economia de piaţă; stabilizarea macroeconomică favorizează restructurarea microeconomică în

condiţiile existenţei unui mediu de afaceri dinamic, flexibil, fără constrângeri

bugetare, realizabil doar în condiţiile unei stabilizări macroeconomice;

liberalizarea comerţului, ca măsură de atragere a investiţiilor străine şi intensificării competiţiei; diminuarea corupţiei şi a economiei subterane. A.

Aslud nu respinge total caracterul gradual al reformei, atribuindu-l politicilor

de restructurare, de dereglementare a comerţului exterior şi politicilor de

ocupare. Într-o abordare eclectică, Valter Komarek299

subliniază importanţa

factorului timp în procesul de dezvoltare al economiilor în tranziţie, arătând că în lupta concurenţială cu ţările dezvoltate ţările foste comuniste nu beneficiază de avantaje comparative, deoarece nu au acelaşi grad de dezvoltare economică şi instituţională, fiind necesare instituirea de măsuri protecţioniste, de

sprijinire a expansiunii comerţului; de asemenea, costurile sociale sunt foarte

mari, cauzate de recesiunea economică ce însoţeşte stabilizarea

macroeconomică pe termen scurt, dar şi de neadaptarea populaţiei la

schimbările produse de procesul de tranziţie.

În prezent, se admite că realizarea procesului de tranziţie nu se poate

face fără o stabilizare macroeconomică rapidă, însoţită de reforme structurale

graduale, necesare refacerii vechilor structuri şi adaptării lor la mecanismele

economiei de piaţă. Politicile cuprinse în Consensul de la Washington, axate pe austeritate

298

A. Aslud, Building Capitalism, The Transformation of the Former Soviet Bloc, Cambrisge University

Press, England, 2002, p.15 299

V. Komarek, , Shock Therapy Is the Wrong Treatment, International Herald Tribune, 1993


142

fiscală, privatizare şi liberalizarea pieţei, „deveniseră scopuri în sine”, pe de o

parte, prin expunerea ţărilor la riscuri mari iar, pe de altă parte, prin

neîncorporarea de „mijloace folosite în scopul realizării unei creşteri

economice mai echitabile şi viabile”300

, fiind suportate disproporţionat de

către populaţie.

Consensul post-Washington analizează rezultatele aplicării recomandărilor instituţiilor financiare internaţionale - FMI şi Banca Mondială - privind politica economică în ţările de tranziţie în perioada 1990-1997, dar şi schimbarea de direcţie a acestor două instituţii, care începe să recunoască limitele aplicabilităţii programelor lor de reformă.

J. Stiglitz, referindu-se la această nouă viziune a celor două mari

instituţii internaţionale, denumită consensul post-Washington, admite, înainte

de orice, necesitatea abordării cu „umilinţă”, cu modestie, nu de pe poziţii atotştiutoare, a procesului de transformare sistemică din fostele ţări comuniste.

În exprimarea sa „Un principiu de bază al acestui nou Consens este acela al

smereniei, recunoaşterea de către aceste instituţii a faptului că nu au

răspunsuri pentru toate problemele tranziţiei şi că este nevoie de un larg

schimb de idei între cercurile economice pentru a afla soluţii la numeroasele

probleme rămase deschise tranziţiei”301

.

Reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale recunoşteau astfel că este

nevoie de a reconsidera câteva probleme, precum raportul dintre

macrostabilizarea economică şi politicile de susţinere a creşterii economice,

dovedindu-se necesară focalizarea atenţiei, în etapa actuală, asupra celor din

urmă. Referitor la această situaţie, J. Stiglitz afirma: „Macrostabilizarea

economică impusă prin Consensul de la Washington nu asigură stabilitatea

producţiei şi a ocupării forţei de muncă. Costurile sociale şi economice pot fi

devastatoare şi se pot transforma în turbulenţe politice şi sociale.”302

. De

asemenea, se luau în considerare rolul statului în coordonarea întregului

proces de transformare sistemică, cu scopul unei optimizări a costurilor

acestuia; realizarea unui echilibru între sursele de finanţare din aceste ţări, ceea ce presupune, simultan, consolidarea sistemului bancar, pe de o parte, şi crearea, supravegherea pieţelor financiare, pe de altă parte

303.

300

J. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p. 97 301

Idem, An IMF critics sets up project to rethink development policy, „New York Times”, 22 octombrie

2002 302

Idem, Transition, Transition Raport, OECD, June, 1998 303

P. B. Kenen, The International Financial Arhitecture. What’s New? What’s Missing?, Institute for

International Economics, Washington, 2001, p. 122


143

Consensul post-Washington recunoaşte că este necesar un set mai larg

de instrumente de intervenţie a statului pentru a realiza creşterea economică şi că aceasta trebuie corelată cu o creştere a nivelului de trai. După cum aprecia

J. K. Galbraith, FMI „a văzut aproape întotdeauna în funcţiile ce privesc

bunăstarea statului nu ceva ce trebuie protejat ci, din contră, ceva ce trebuie

sacrificat pentru o stabilitate monetară”304. Se pare că FMI manifestă o dorinţă

de schimbare, de redefinire a concepţiilor sale privind programele de reformă. Astfel, direcţiile de orientare guvernamentală propuse de FMI vizează repoziţionarea acestuia în ecuaţia responsabilităţilor împărţite de el şi guvernele ţărilor beneficiare de asistenţa sa financiară, precum şi renunţarea la

implementarea programelor de redresare macroeconomică unice305

. Societăţile

care se creează trebuie să fie democratice, să permită participarea, sub diferite

forme, a cetăţenilor la luarea deciziilor care le influenţează viaţa, „să sprijine

amplele forţe internaţionale în mijlocul cărora se află o ţară sau alta, luate în

parte”306

.

Schimbările din ultimii ani în atitudinea FMI confirmă reforma amplă a

instituţiei, impusă de noile condiţii ale economiei globale şi de experienţa

acumulată, şi vizează adaptarea asistenţei financiare şi tehnice la realităţile

existente, corelată cu o nouă viziune asupra condiţionărilor impuse.

Liberalizarea prematură a unor pieţe de capital a condus la instalarea

incertitudinii şi a crizelor economice, ceea ce împiedică implementarea de

politici economice naţionale. Presiunea pieţelor financiare a impus, în special

din partea FMI, generalizarea politicilor de austeritate (bugete echilibrate sau

cu deficite din ce în ce mai mici), guvernele concurând între ele în încercarea

de a convinge pieţele financiare externe de soliditatea economiilor locale.

În aceste condiţii, atenţia FMI s-a ghidat, în principal, asupra asigurării rezervelor adecvate şi a managementului rezervelor, dar şi asupra identificării principiilor generale pentru managementul prudent al datoriilor externe

307. De

asemenea, FMI a conceput politici monetare capabile să gestioneze presiunile

ce pot apărea asupra cursului de schimb, precum şi reforme fiscale prudente.

Reforma în Europa Centrală şi de Est urmăreşte, pe de o parte,

restabilirea echilibrului financiar, iar, pe de altă parte, transformarea

structurilor specifice economiilor de comandă în structuri concurenţiale,

304

J. K. Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, 1997, p.108 305

I. Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p 129 306

J. K. Galbraith, op. cit. p.108 307

I. Bari, op. cit. p.122


144

democratice, de a crea un nou mod de gândire economic, bazat libera

iniţiativă, pe principii de raţionalitate economică, pe alocarea eficientă a

resurselor rare.

Proiectarea programelor FMI pentru această regiune a avut câteva

elemente comune, reflectând similitudinea schimbărilor realizate dar, în

acelaşi timp, a ţinut seama şi de condiţiile locale. Elementele comune au

inclus: liberalizarea preţurilor şi a cursului valutar în consens cu politicile

monetare stabilite, liberalizarea comerţului interior şi exterior,

demonopolizarea marilor întreprinderi de stat, privatizarea rapidă a comerţului

cu amănuntul, încurajarea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii,

prevederea în bugetele locale a taxelor de securitate socială etc. Potrivit lui

Michael Mussa, consilier economic şi director al Departamentului de Studii

„Miguel Savastano”, programele sprijinite de FMI acordă atenţie următoarelor

aspecte: finanţare externă susţinută; măsuri ale conţinutului cererii, care caută să restabilească şi să menţină un echilibru viabil între cheltuielile şi încasările

ţării; reforma structurală incluzând măsuri destinate reducerii distorsiunilor

impuse de guvern şi altor rigidităţi instituţionale care împiedică o alocare

eficientă a resurselor în economie308

. Scopul cel mai important al măsurilor de

liberalizare era eficientizarea proceselor economice, în primul rând, pe seama

realizării unei alocări optime a resurselor prin mecanismele pieţelor

concurenţiale, ca urmare a ajustărilor structurale operate de ele.Totodată, ajustarea economică prin aceste măsuri în ţările în tranziţie trebuia să fie

însoţită de aplicarea unor politici de macrostabilizare economică, menite să controleze evoluţia inflaţiei, a deficitelor bugetare şi de cont curent, în primul

rând prin politici de comprimare a cererii, considerată a fi în exces.

Programele diferă în multe puncte importante, în funcţie de specificul

orientării politice a ţării, dar şi de priorităţile politicienilor. De exemplu,

programele heterodoxe de control al salariilor, implementate acolo unde

presiunea salariilor era îngrijorătoare; programele ce vizau cursul de schimb,

unele ţări susţinând fixitatea cursului de schimb, în timp ce altele flotarea lui;

programele de privatizare care au variat de la preluarea pe garanţie până la

vânzarea directă a întreprinderilor; înlăturarea rapidă a subvenţiilor soldate cu

creşteri lente de preţuri la utilităţile publice.

În anii ’90 a existat o mare diversitate în ceea ce priveşte eforturile de

reformă şi performanţele ţărilor aflate în procesul de tranziţie la economia de

308

M. Mussa, IMF and economic stability, Buletin FMI, nr.16-23, august 1999, p. 257-260


145

piaţă. Câţiva factori cheie explică această eterogenitate, cu deosebire

diferenţele substanţiale în ceea ce priveşte condiţiile iniţiale ale fiecărei ţări aflate în procesul de tranziţie, mediul extern, voinţa şi abilitatea autorităţilor

naţionale în implementarea şi menţinerea politicilor de stabilizare economică şi de reformă structurală, cu sau fără sprijin din partea FMI sau a comunităţii financiare internaţionale, în ansamblu. Deoarece aceşti factori erau

determinanţi în procesul de tranziţie pentru multe ţări, aprecierea contribuţiei

programelor FMI şi a politicilor sale este dificilă şi necesită un orizont de timp

îndelungat până când situaţia economică a ţării respective se îmbunătăţeşte.

În Tabelul nr. 4 este prezentată evoluţia producţiei în ţările în tranziţie,

faţă de nivelul cel mai scăzut al acesteia, înregistrată ca urmare a

implementării programelor de reformă, iar în Tabelul nr.5 o serie de

caracteristici relevate printr-un sistem de indicatori ce reflectă evoluţia

economică de ansamblu, ca urmare a aplicării programelor de reformă.

Economii în tranziţie: Performanţe economice, în perioada 1989-2003

Tabelul nr. 4 Ţara Anul de

început

al

tranziţiei

PNB/locu

itor în

anul 1989

(USD)

Anul cu

cel mai

scăzut

nivel al

producţiei

Nivelul

maxim* de

declin al

producţiei

Creşterea producţiei

cumulată, de la

nivelul cel mai

scăzut, la cel din

2003

Media creşterii

producţiei de la

nivelul cel mai

scăzut la cel din

2003

Ţările

Est-

Europene

1990/

1991

5760 1991/

1997

24,7 44,5 3,54

Bulgaria 1991 5000 1997 39,3 27,5 4,05

Croaţia 1990 6171 1993 37,6 54,8 4,37

Cehia 1991 9000 1992 12,1 24,4 1,98

Ungaria 1990 6810 1993 18,1 40,4 3,39

Polonia 1990 5150 1991 13,7 62,9 4,07

România 1991 3470 1992 20,6 22,3 1,83

Slovacia 1991 8000 1993 24,4 51,0 4,12

Slovenia 1990 9200 1992 20,4 51,3 3,76

Sursa: World Economic Outlook, 2004

*se calculează faţă de anul anterior începerii procesului de tranziţie, an considerat perioadă de bază

La începutul perioadei de tranziţie, toate ţările, fără excepţie, au

înregistrat scăderi dramatice ale nivelului producţie; ulterior, în urma aplicării unor programe de reforme economice, producţia a început să crească. Din

datele prezentate în tabel se observă că România a înregistrat cel mai mare

declin al producţiei, în condiţiile unei productivităţi a muncii şi a capitalului

scăzute, unei înzestrări cu capital deosebit de modestă, unei puteri de


146

cumpărare slabe (nivelul cel mai scăzut din toate ţările aflate în tranziţie) ce

nu putea susţine un proces investiţional menit să genereze creştere economică.

Caracteristici ale economiilor în tranziţie

Tabelul nr.5

Rata creşterii PNB real

Ţările în

tranziţie

(exclusiv

ţările

baltice)

Anul de

început al

procesului

de tranziţie

Data de

început al

programului

de stabilizare

Rata reală a producţie

1999/1989

Media

inflaţiei

1999/1989 2000 2001 2002 2003 2004

Bulgaria 1991 Feb-91 0,67 2,9 5,8 4,5 4,0 4,5 5,6

Cehia 1991 Ian-91 0,94 3,4 2,9 3,6 3,3 3,7 3,7

Ungaria 1990 Mar-90 0,99 3,7 5,2 3,8 3,5 4,0 3,9

Polonia 1990 Ian-90 1,28 3,5 4,0 1,1 1,4 3,2 5,6

România 1991 Ian-93 0,74 2,8 1,8 5,3 4,5 5,2 8,3

Slovacia 1991 Ian-91 1,01 3,3 2,2 3,3 3,7 3,9 5,3

Slovenia 1990 Feb-92 1,05 3,3 4,6 3,0 2,6 3,6 3,9

Sursa: Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Transition Raport World Economic Outlook, Aprilie

2004

Din datele acestui tabel rezultă că impactul condiţiilor iniţiale asupra

creşterii economice a ţărilor în tranziţie s-a diminuat în timp. Performanţele

macroeconomice au fost puternic influenţate de condiţiile iniţiale, dar, datorită programelor succesive de reformă, s-au înregistrat treptat şi rezultate

satisfăcătoare.

Programele FMI vizează în principiu privatizarea sectorului de stat,

liberalizarea preţurilor şi măsuri de descentralizare şi au drept ţintă creşterea

venitului naţional, implementarea economiei de piaţă funcţionale. Acolo unde

disciplina fiscală s-a menţinut, iar reformele structurale au fost continuate, în

general sub auspiciile programelor FMI, inflaţia a rămas controlată şi producţia s-a refăcut mai rapid decât acolo unde eforturile de stabilizare şi de

reformă au fost mai puţin consistente. În acord cu principiile condiţionării programelor FMI, suportul financiar a fost acordat cu mai puţine întârzieri şi întreruperi acelor ţări în care implementarea politicilor de stabilizare şi de

reformă a fost deosebit de promptă, cum ar fi Ungaria, Polonia, Cehia,

Slovacia. În aceste ţări, reformele de stabilizare macroeconomică au devenit

mult mai imperioase o dată cu miza integrării în Uniunea Europeană. Celelalte

ţări (România, Bulgaria, ţările CSI) se confruntă cu dificultăţi sporite în ceea

ce priveşte privatizarea şi restructurarea, costuri sociale însemnate, şomaj.

Prin operarea programelor FMI s-au produs importante îmbunătăţiri în


147

timp, în toate ţările în tranziţie, constând în principal în reducerea nivelului

inflaţiei, a deficitului bugetar, a creării fundamentelor instituţionale necesare

unei economii de piaţă concurenţială. Programele de reformă ale FMI necesită un consum mare de timp şi energie până când eforturile iniţiale ating

stabilizarea macroeconomică.

Economii în tranziţie. Politicile de performanţă Tabelul nr. 6

Anul de

început

al

tranziţiei

Rata medie a inflaţiei în

primii trei ani de la aplicarea

politicilor de liberalizare a

preţurilor

Rata

inflaţiei

în 2003

Rata medie a echilibrului

bugetar (% PNB) în

primii trei ani de la

aplicarea politicilor de

liberalizare

Echilibrul

bugetar (%

PNB) în

2003

Bulgaria 1991 163 23 -10,3 0,0

Cehia 1991 30 0,2 1,8 -7,0

Ungaria 1990 27 4,7 -3,5 -5,9

Polonia 1990 302 0,8 -3,6 -6,6

România 1991 209 15,3 -0,6 -2,5

Slovacia 1991 31 8,5 -9,0 -4,7

Slovenia 1991 363 5,6 0,5 -1,4

Sursa: Inflation and general government budget balance, World Economic Outlook, 2004

Analiza nivelului inflaţiei în unele ţări cu o economie în tranziţie pune

în evidenţă impactul unor regimuri diferite de formare a preţurilor asupra

nivelului general al acestora. Dintre factorii care influenţează nivelul inflaţiei

se pot enumera variaţia cursului de schimb, a preţurilor energiei electrice,

energiei termice şi energiei totale (energie electrică, gaze şi încălzire centrală). Astfel, sub influenţa măsurilor de eliminare a mecanismelor de control al

preţurilor, a rigidităţii nominale şi a problemelor fiscale, inflaţia a înregistrat

în Ungaria, Polonia şi Cehia niveluri înalte la începutul anilor 1990, urmate de

un proces gradual de reducere. Pentru România inflaţia înregistrată în perioada

1990-2001 a oscilat în limite largi. România a optat, spre deosebire de alte ţări foste comuniste, pentru o strategie de liberalizare graduală a preţurilor, cea ce

a condus la o evoluţie diferită a inflaţiei. Astfel, în 1990 inflaţia a înregistrat

un minim de 5,1% (când majoritatea preţurilor se aflau încă sub controlul

statului) şi un maxim de 256,1% în anul 1993, datorat în mare măsură şocului

generat de eliminarea subvenţiilor la numeroase produse, de introducerea taxei

pe valoarea adăugată, de reglementarea regimului accizelor la produsele

autohtone şi acomodării deficitului cvasifiscal. Reducerea inflaţiei până la un

nivel minim de 32,3% în anul 1995 (calculat ca medie anuală) a fost rezultatul


148

măsurilor de macrostabilizare adoptate de Guvern în perioada 1994-1995.

Măsurile de reformă fiscală, de liberalizare a comerţului şi a preţurilor

produselor agricole au condus la apariţia unui nou puseu inflaţionist în anul

1997, când inflaţia ajunge la 154,8%309

. Prin măsurile adoptate pe parcursul

anilor 1998-2001, inflaţia s-a înscris din nou pe un trend descendent,

menţinându-se totuşi la valori cu două cifre. În ultimii ani, România a făcut

progrese semnificative în combaterea inflaţiei care la finele anului 2004 a fost

de 9, %, iar pentru finele anului 2005 FMI prognozează o rată medie a inflaţiei

de 8,2% şi de 5,7% în 2006310

.

În Tabelul nr. 7 este prezentată evoluţia reformelor economice din ţările

în tranziţie pe baza analizei unui indice cu valori de la 1 la 4. Din analiza

datelor se poate aprecia că procesul de reformă a înregistrat încetiniri în ceea

ce priveşte sectorul bancar şi non-bancar, precum şi în sectorul firme. Cele

mai multe ţări, ca urmare a programelor de reformă macroeconomice şi structurale aplicate, au depăşit faza iniţială, spre finele anilor 1990, sectoarele

respective devenind viabile şi eficiente. În contrast cu cele mai multe ţări est-

europene se află România şi Bulgaria, ale căror ritmuri de creştere a

reformelor fiind sub media acestora. În prezent, ca urmare a programelor de

reformă ce vizează compatibilitatea cu structurile economico-financiare şi cu

piaţa Uniunii Europene în vederea aderării, cele două state au înregistrat

progrese remarcabile în ceea ce priveşte reforma.

309

Caiete BNR, 1990-2001 310

FMI: Rata medie a inflatiei in Romania, 8,2% în 2005, A.C., articol apărut în Gardianul, 16 aprilie 2005;


149

Economii în tranziţie. Dezvoltarea economică şi instituţională Tabelul nr. 7

Indicele

reformei

Indicele

reformei în

sistemul

bancar

Indicele

reformei în

sistemul

non-bancar

Indicele

reformei în

sectorul

„firme”

Indicele

reformei în

sistemul

comercial

Indicele de

reformă a

sistemului

financiar

Indicele de

reformă a

mediului de

afaceri

Ţara

1991 2001 1991 2001 1991 2001 1991 2001 1997 2001 1998 2000 1997 2000

Ţările

Est-

Europene

1,80 3,11 1,40 3,10 1,30 2,60 1,40 2,60 3,20 3,50 3,00 3,00 3,30 3,60

Bulgaria 1,6 3 1 3 1 2 1 2 3 4 3 3 3 4

Croaţia 1,8 3 1 3 1 2 1 3 4 4 3 3 4 4

Cehia 2,1 3,5 2 4 1 3 2 3 4 3 3 3 4 3

Ungaria 2,3 3,6 2 4 2 4 2 3 4 4 4 4 4 4

Polonia 2,1 3 2 3 2 4 2 3 4 3 4 - 4 4

România 1,2 2,9 1 3 1 2 1 2 3 4 3 4 3 4

Slovacia 2,1 3,3 2 3 1 2 2 3 3 3 3 3 3 3

Slovenia 1,9 3,3 1 3 2 3 1 3 3 4 3 3 4 4

Sursa: Transition Raport, World Economic Outlook, 2004

Condiţiile iniţiale, instituţiile, înzestrarea cu resurse

Tabelul nr. 8 Indicele

reformei

Legislaţia

comercială Legislaţia

financiară Mediul

de

afaceri

Indicele

condiţiilor

iniţiale (al

înzestrării cu resurse

naturale)

Distanţa

faţă de

economiile

capitaliste

Indicele

controlului

statului

Timpul

sub

dominaţia

comunistă

Fracţiona

lizarea

etnică

Indicele

reformei

1,00

Legislaţia

comercială 0,63 1,00

Legislaţia

financiară 0,78 0,65 1,00

Mediul de

afaceri

0,68 0,92 0,69 1,00

Indicele

condiţiilor

iniţiale

0,38 0,30 0,23 0,33 1,00

Distanţa faţă de

economiile

capitaliste

-0,46 -0,35 -0,45 -0,40 -0,61 1,00

Indicele

controlului

statului

-0,06 -0,10 -0,19 -0,05 -0,01 -0,10 1,00

Timpul sub

dominaţia

comunistă

-0,46 -0,53 -0,56 -0,57 -0,67 0,72 0,09 1,00

Fracţionalizarea

etnică -0,20 -0,29 -0,45 -0,34 -0,38 0,49 0,38 0,44 1,00

Sursa: Fischer-Sahay-Calvo Conference- 14 Aprilie, 2004


150

Programele de reformă conţin elemente de natură macroeconomică şi structurală ce trebuie aplicate simultan în vederea realizării unor performanţe

economice pozitive. Pe baza corelaţiilor dintre elementele programelor de

reformă prezentate în Tabelul nr. 8, se poate identifica combinaţia optimă necesară realizării procesului de tranziţie la economia de piaţă funcţională luând în calcul valorile cele mai apropiate valorilor ideale, respectiv indicele

reformei va înregistra valori optime în condiţiile în care reforma financiară va

fi secondată de eficientizarea legislaţiei financiare, mediul de afaceri se va

construi pe o legislaţie comercială şi financiară solidă şi coerentă, cu un nivel

scăzut al controlului statului, în care să domine relaţiile concurenţiale şi competitive.

În funcţie de interpretarea rezultatelor matricei de corelaţie dintre

condiţiile iniţiale existente în ţările foste comuniste şi preluate ca factori de

intrare în procesul de tranziţie, înzestrarea tehnică şi naturală a ţărilor şi elementele de reformă macroeconomică şi instituţională, se pot aplica politici

de susţinere a creşterii economice, combinate cu măsuri de diminuare a

costurilor sociale suportate de populaţie. Factorii care ar susţine creşterea

economică vizează: definitivarea procesului de privatizare şi restructurare a

întreprinderilor cu efecte directe asupra creşterii ofertei; elaborarea unor

politici industriale cu instrumente şi pârghii specifice, menite să dezvolte

iniţiativa agenţilor economici şi să eficientizeze sectorul industrial; reforma

sectorului bancar, eliminarea subvenţiilor către întreprinderile nerentabile,

asanarea automată a creditelor nerentabile; crearea pieţelor concurenţiale.

Pentru ţările care s-au confruntat cu probleme grave în procesul de

tranziţie, este de remarcat că majoritatea programelor FMI au fost

controversate datorită costurilor sociale implicate şi a variaţiilor producţiei

interne. În aceste ţări, FMI a insistat pe acţiunile prioritare din domeniile cheie

pentru a analiza angajamentul autorităţilor înainte de derularea

împrumuturilor, dar şi pe întreruperea acordării tranşelor dacă autorităţile

naţionale nu depun destule eforturi pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite în

program.

Cele mai ample efecte negative care vizează direct economia naţională şi populaţia, s-au înregistrat ca urmare a aplicării măsurilor de liberalizare,

înaintea constituirii unui cadru instituţional favorabil, menit să estompeze

aceste efecte, dar cu implicarea factorului politic în virtutea obţinerii de

avantaje economice. Liberalizarea economiei naţionale s-a realizat în mai

multe etape, însă fără conturarea unor beneficii sociale şi economice, cel puţin


151

pe termen scurt, pentru cea mai mare parte a populaţiei. Astfel, în cazul

primului pas, al privatizării, politicienii locali se grăbesc să privatizeze

companiile de stat, în dezavantajul naţional, dar cu foloase personale. În

competiţia pentru atragerea investiţiilor străine, statul îşi maximizează pierderile, prin facilităţi fiscale pentru investitorii străini şi crearea de zone

libere, prin menţinerea unor salarii mai mici şi descurajarea revoltelor

sindicale. Din aceste considerente se poate afirma că multinaţionalele pot

cumpăra ieftin industriile locale, până la a dobândi controlul asupra anumitor

ramuri ale economiilor naţionale. În privinţa celui de-al doilea pas,

liberalizarea pieţei de capital, teoretic, investiţiile de capital pot să intre şi să iasă din economiile naţionale, ele, mai mult ies, întrucât, după câteva

speculaţii imobiliare sau valutare, fără beneficii pentru ţara respectivă, capitalurile străine sunt retrase. Soluţia propusă, în acel moment, tot de FMI,

pentru menţinerea capitalurilor străine în ţară este creşterea ameţitoare a

dobânzilor, până spre 30-80%, ceea ce, din nou, duce la falimentarea

economiilor naţionale, prin falimentarea companiilor locale. Referitor la al

treilea pas, liberalizarea preţurilor, trebuie menţionat că, deşi ştiu că mărirea

preţurilor la alimente şi utilităţi publice duce la revolte sociale, inclusiv

împotriva FMI, organismele internaţionale lasă lucrurile să meargă în această direcţie. În sfârşit, ultimul pas, liberalizarea comerţului, după regulile

Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi ale Băncii Mondiale - numai că, în

timp ce impune statelor puţin dezvoltate şi sărace eliminarea barierelor fiscale

la importuri, Occidentul dezvoltat şi bogat se apără împotriva importurilor, de

produse agricole sau siderurgice, din această parte a lumii.

Datorită costurilor majore ale procesului de tranziţie şi situaţiei

economice precare a ţărilor aflate în acest proces, era necesară o altă abordare

de către FMI a acestor ţări, prin care să acorde o mai mare atenţie capacităţii administrative şi politicilor promovate de autorităţile naţionale în vederea

susţinerii procesului de reformă prin măsuri populare. Dar în unele dintre

aceste cazuri dificile, în care susţinerea politică a reformei a fost mai slabă, ar

fi fost mai bine pentru FMI să nu acorde sprijin financiar decât atunci când

ţările respective s-ar fi angajat într-un program economic pe care l-ar fi putut

respecta. Astfel implementarea programelor FMI se poate realiza doar când

ţările respective promovează măsuri economice viabile, tehniciste şi nu

populiste. Este clar că suportul politic intern şi dezvoltarea unui cadru

instituţional viabil sunt esenţiale pentru ca programele FMI să fie eficiente şi în aceste ţări.


152

Poate că politica internă ar putea fi direcţionată către o susţinere mai

mare a reformei, iar costurile suferite de majoritatea populaţiei ar putea fi

uşurate, aşa cum unii au sugerat, dacă asistenţa financiară internaţională ar fi

mai substanţială, cum ar fi un nou Plan Marshall. Alţi economişti susţin că nu

poate exista similitudine între Planul Marshall şi cerinţele de finanţare ale

ţărilor în tranziţie deoarece „Planul Marshall furniza capital pentru a facilita

revigorarea sistemului capitalist de producţie”, pe când în zona Europei

Centrale şi de Est „dezideratul este de a converti întregul sistem economic şi de a crea un nou mod de a gândi economic, în tandem cu un nou mod de a

gândi politic”311

.

Efectele programului economic impus de FMI pentru reforma

macroeconomică în ţările în tranziţie vizează în principal aspectul social,

deteriorarea climatului de muncă, şomajul deosebit de ridicat, încurajarea

evaziunii fiscale şi a corupţiei, promovarea unor tehnici de privatizare care nu

sunt însoţite de crearea imediată a locurilor de muncă. Totodată, creşterea

economică întârzie să apară, iar costul reformei este tot mai ridicat. Cu alte

cuvinte, „FMI este un doctor a cărui terapie te ucide”, opinie avansată de

Steve Forbes312

.

În ţările în care tranziţia nu s-a realizat total, rolul FMI a fost deosebit

de controversat. J. Stiglitz consideră că acţiunea FMI în aceste ţări a fost

dezastruoasă, cu efecte perverse pentru marea majoritate a populaţiei: „O

mână de oameni o duc mult mai bine, cei mai mulţi o duc mult mai rău.

Tranziţia la economia de piaţă a fost chiar mai rea decât spunea cândva

propaganda comunistă că este capitalismul, cu toate inechităţile pe care le

generează”. După Stiglitz, şi nu numai, au fost şi câteva tranziţii de succes:

Polonia, China, Slovenia, Ungaria. Cele mai multe sunt însă eşecuri

dramatice. „Azi, când spui Rusia, spui capitalism mafiot. Ca să poţi crea o

economie de piaţă, ai nevoie nu doar de proprietate privată, ci şi de domnia

legii, de un sistem care să apere contractele. Altfel, cum să faci afaceri, cum să faci investiţii, cum să crească economia? Dar ţărilor în tranziţie li s-a spus

mereu: nu vă faceţi griji, lucrurile se vor rezolva cu timpul, voi trebuie doar să privatizaţi cât mai repede”

313.

Procesul de globalizare accentuează diferenţele dintre ţările dezvoltate

şi cele în curs de dezvoltare sau în tranziţie. Liberalizarea comerţului sau

311

Diana Hristache, op. cit.p.120 312

www.adevăruleconomic.ro 313

www.Stiglitz - Global Policy Forum - Social and Economic Policy The Three Sisters.htm


153

deschiderea economiei lor mărfurilor şi companiilor străine (urmând politicile

impuse de FMI sau Banca Mondială) au condus adesea la rezultate

dezastruoase, economiile respective nefiind pregătite să facă faţă concurenţei

reale. „Astăzi nu există un sistem care să supravegheze procesul de globalizare

mondială. Avem o guvernare globală, fără a avea un guvern global. În schimb,

de 50 de ani avem un sistem de instituţii internaţionale, cum sunt Banca

Mondiala (BM), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Mondială a

Comerţului (OMC), care sunt responsabile pentru diverse segmente ale

procesului: dezvoltare, comerţ, stabilitate financiară. Modul în care sunt

conduse aceste organizaţii economice vine din modul cum s-au dezvoltat ele

de-a lungul anilor: nedemocratic, netransparent, dependente de marile

interese, pe seama ţărilor sărace“314

, apreciază Joseph Stiglitz.

Flemming Larsen315

arăta că FMI a promovat două generaţii de reforme:

prima avea ca obiectiv stabilirea principiilor economiei de piaţă şi obţinerea

creşterii economice, prin aplicarea măsurilor de liberalizare, deschiderea

economiei, eliminarea controlului direct al statului asupra mecanismelor

economice, cu beneficii pentru ţările care le-au implementat (Ungaria,

Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenie), unele ţări (Bulgaria, România) necesitând

reforme suplimentare pentru a încheia procesul de tranziţie, iar cea de-a doua

generaţie se axează pe restabilirea relaţiilor dintre instituţiile statului, piaţă şi societatea civilă în vederea susţinerii creşterii şi dezvoltării economice şi a

bunăstării sociale. Reformele celei de-a doua generaţie încearcă atât corectarea

eşecului pieţei în alocarea eficientă a resurselor, cât şi redefinirea rolului

instituţiilor, atât în relaţia acestora cu piaţa, cât şi aprecierii instituţiilor ca o

interfaţă între piaţă şi cetăţeni, în vederea reducerii costurilor sociale create de

mecanismele concurenţiale. Flemming Larsen identifică principalele tipuri de

reformă a celei de-a doua generaţii în măsură să realizeze consensul între

societatea civilă, stat şi piaţă: adaptarea reformelor instituţionale nevoilor

societăţii civile în vederea optimizării beneficiilor sociale şi ale pieţei

concurenţiale, implementarea de măsuri sociale şi economice care să protejeze

interesele colective, flexibilizarea rolului statului, aplicarea principiilor

democratice şi ale statului de drept în înlăturarea efectelor negative ale pieţei.

314

www.dr. stiglitz.htm, Stiglitz Joseph, The IMF’s Missed Opportunity, Project Syndcate September 2001 315

F. Larsen, The Global Financial Arhitecture in Transition, OECD, 11 martie 2002


154

3.3 Componenete ale reformelor de ajustare structurală

Tranziţia la economia de piaţă concurenţială presupune crearea unor

mecanisme pentru alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor şi pentru o

distribuţie echitabilă a veniturilor, ceea ce, în opinia economiştilor occidentali,

poartă denumirea şi de “ajustare structurală”. M. Camdessus arăta că “ajustarea reprezintă un set de politici economice prin care o ţară trăieşte în

conformitate cu resursele sale economice şi continuă să o facă şi în

circumstanţe economice schimbătoare; acest proces se realizează prin măsurile

de liberalizare economică şi de macrostabilizare economică; …reformele

structurale sunt reforme care îmbunătăţesc flexibilitatea unei economii şi cresc

capacitatea ei de a se adapta la schimbări; în cazul ţărilor în tranziţie este

vorba despre reforme precum: reforma proprietăţii, reforma întreprinderii,

reforma sistemului financiar - bancar”316

.

Programele de stabilizare au reprezentat, în principal, mandatul FMI şi au fost aplicate în vederea reducerii deficitelor interne şi externe şi obţinerii

unei alocări cât mai eficiente a resurselor, reducerii distorsiunilor provocate de

subvenţii, utilizând în acest scop măsuri de liberalizare a preţurilor şi a

comerţului. În perioada de tranziţie, programele de stabilizare au fost de tip

heterodox, fiind centrate pe politici monetare şi fiscale restrictive şi utilizând

ca ancore, pe lângă cursul de schimb stabil şi controlul masei monetare, şi controlul salariilor şi al preţurilor. În aproape toate ţările aflate în tranziţie s-a

adoptat „politica ancorelor multiple” (heterodoxe), care include317

: nivelul

salariilor nominale (fondul total de salarii sau salariul mediu lunar pe

economie şi pe ramuri) în sectorul public, inclusiv în unităţile economice cu

capital de stat; oferta monetară calculată şi controlată de Banca Centrală, în

special prin intermediul ratelor dobânzilor şi mai rar prin plafonarea

creditelor; rata de schimb prin devalorizare, ceea ce are ca efect schimbarea

direcţiei (structurii) cheltuielilor şi reducerea acestora, fapt care asigură temperarea absorţiei, în special a bunurilor de import, precum şi îmbunătăţirea

balanţei comerciale şi a celei de plăţi, prin stimularea exporturilor şi a

restrângerii importurilor.

Pe parcursul procesului de tranziţie, în toate ţările au fost aplicate în

316

M. Camdessus, Alocuţiune prezentată la Banca Interamericană de Dezvoltare, la 19 noiembrie 1992,

Buletin FMI, vol 21, nr.23 317

Ratna Sahay, Carlos Vegh, Inflation and Stabilization in Transition Economies: A Comparison with

Market Economies, IMF Woeking Paper, Washington DC, 1995, p. 53


155

mod succesiv mai multe programe de stabilizare, convenite cu reprezentanţii FMI. Obiectivele economice urmărite în procesul de tranziţie sunt creşterea

eficienţei economice şi promovarea creşterii PIB. Elementele majore ale

procesului de tranziţie cuprind macrostabilizarea, liberalizarea preţurilor şi a

pieţei (inclusiv comerţul internaţional), restructurarea şi privatizarea

întreprinderilor de stat şi redefinirea rolului statului. Alte măsuri de modificare

structurală au fost reprezentate de reformele instituţionale şi cele sectoriale.

Principalele reforme instituţionale au în vedere atât privatizarea

întreprinderilor aflate în proprietatea statului în vederea înlăturării monopolului exercitat de către stat, cât şi sectoarele financiar, fiscal, în scopul

eliminării distorsiunilor ce restricţionează alocarea eficientă a resurselor şi al

flexibilizării acestora. Reformele sectoriale urmăresc creşterea competitivităţii sectoarelor agricol, industrial, energetic, precum şi crearea unei infrastructuri

eficiente, capabile să creeze premisele favorabile unui mediu economic

dinamic. În Anexa 1 sunt prezentate elemente cu privire la măsuri de reformă anterioare începutului procesului de tranziţie, tipul de strategie adoptat în

vederea implementării mecanismelor economiei de piaţă funcţionale, pentru

ţările analizate, respectiv Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia,

Bulgaria, România.

Procesul de tranziţie implică programe de reforme în multe domenii

cheie ale economiei, cu perioade de timp diferite şi schimbări intense în timp.

Reformele preconizate de FMI vizau, în principal, următoarele aspecte:

liberalizarea preţurilor, convertibilitatea monedelor, abandonarea planificării centralizate, privatizarea şi restructurarea.

Liberalizarea preţurilor. Prima reformă preconizată de FMI în toate

ţările este abolirea controlului asupra preţurilor. Astfel, trebuiau îndepărtate

mecanismele de reglementare a formării preţurilor, ajustarea preţurilor interne

să se facă după preţurile mondiale, determinarea preţurilor având la bază costurile producţiei, instaurându-se în acest fel principiul esenţial al economiei

de piaţă, libera determinare a preţurilor în funcţie de cerere şi ofertă. Această măsură de eliminare a reglementărilor, provoacă, în mai multe ţări din Europa

de Est, o explozie a preţurilor care depăşeşte previziunile cele mai pesimiste.

De fapt, excedentul de lichidităţi monetare acumulate în anii de economie

centralizată, provoacă o puternică inflaţie reprimată (vezi Tabelul nr. 3). Lipsa

de concurenţă pe piaţă contribuie, de asemenea, la explozia inflaţiei. În urma

analizelor efectelor creşterii preţurilor asupra nivelului de trai, a deteriorării reale a veniturilor şi a puterii de cumpărare, se poate aprecia că liberalizare


156

graduală a preţurilor era mai oportună, dar distorsiunea structurii preţurilor

relative era atât de gravă, încât trebuia o mişcare generală a preţurilor pentru a

o corecta. Creşterea nivelului general al preţurilor era necesară şi pentru

eliminarea excedentului de lichidităţi monetare, căci aceste lichidităţi ar fi

împiedicat ulterior reîntoarcerea la o situaţie echilibrată a balanţei de plăţi timp de mai mulţi ani.

În Polonia, Cehia şi Slovacia, la începutul anului 1990, iar mai apoi şi în

Bulgaria, în anul 1991, s-a optat pentru liberalizarea preţurilor pe scară extinsă şi într-un singur pas (liberalizare de tipul big-bang, ceea ce a condus la creşteri

uriaşe ale preţurilor (în Polonia cu 400-600%, în Bulgaria cu până la 700%).

În primul an al liberalizării, în Polonia au fost menţinute preţuri administrate

de stat pentru 14 categorii de produse, în anul 1991, fiind reduse la 3-4. În

Bulgaria, în anul 1991 au rămas 4 categorii de preţuri administrate, iar alte 14

doar controlate (la bunurile de strictă necesitate). În Ungaria s-a realizat cea

mai graduală liberalizare de preţuri, de la 40% în anul 1987, la 90% la sfârşitul

anului 1990. în România, liberalizarea preţurilor s-a efectuat în mai multe

etape, începând cu noiembrie 1990 până în mai 1993, acest gradualism

excesiv fiind de natură să alimenteze continuu inflaţia318 (Vezi Anexa 1).

Deteriorarea accentuată a producţiei se datorează şi condiţiilor iniţiale

începutului tranziţiei (vezi Tabelul nr. 3) cu preţuri nefundamentate economic,

distorsiuni în derularea comerţului interior şi exterior, ceea ce necesită o mai

bună reorganizare a procesului de reformă şi ajustare structurală. Pe de altă parte, câteva ţări din centrul şi estul Europei (fosta Iugoslavie, Ungaria şi Polonia) au înregistrat un progres semnificativ în procesul de reformă şi înainte de căderea comunismului, în ceea ce priveşte controlul public al

preţurilor, proprietatea privată înregistrată la firme mici (chiar şi aşa nivelul

productivităţii muncii era scăzut), structura comerţului exterior. Astfel,

liberalizarea treptată a preţurilor în Ungaria încă din anii ’80 (la nivelul anului

1987 circa 40% din preţuri erau liberalizate, iar la finele anului 1989 circa

62%) a uşurat adaptarea agenţilor economici şi a redus nivelul anual al

inflaţiei corective. De asemenea, ea a făcut posibil ca în primii ani ai tranziţiei

să se aplice măsuri de stabilizare macroeconomică mai puţin dure. Prin

contrast, în Polonia, liberalizările de preţuri din anii ’88-89 au condus la

acumularea unor tensiuni inflaţioniste considerabile (rata anuală de creştere a

318

Transition, Experience and Policy Issues, World Economic Outlook, IMF, 2000; The Transition

Economies, Economic Survey of Europe, 2002


157

preţurilor era de 640% la sfârşitul anului 1989). Un alt factor de natură inflaţionistă este şi liberalizarea salariilor fără a ţine cont de spirala preţ-salariu şi fără o creştere a productivităţii muncii. În Polonia, acest lucru a fost

realizat printr-o indexare redusă a salariilor nominale în timpul primelor luni

ale stabilizării şi introducerea unui impozit asupra creşterilor salariale în

sectorul de stat. În Cehoslovacia, înainte de 1993, un acord între guvern,

angajaţi şi sindicate a asigurat atât un nivel acceptabil de scădere a salariilor

reale, cât şi un nivel îngăduit de creştere a salariilor nominale. În Ungaria,

creşterile salariilor nominale erau controlate printr-un impozit asupra fondului

de salarii, cuplat cu scutiri, dacă întreprinderile reuşeau să reducă numărul de

salariaţi. În perioada de tranziţie au fost introduse sau mărite impozite asupra

salariilor nominale ce depăşeau un anumit nivel maxim, atât pentru a combate

inflaţia, cât şi pentru reducerea cheltuielilor guvernamentale, a subvenţiilor de

preţ. În unele ţări în tranziţie, dezechilibrele bugetare s-au datorat în mare

măsură necesităţii de a menţine sau îmbunătăţi finanţarea securităţii sociale,

sub presiunea opiniei publice, deteriorării performanţei întreprinderilor şi evaziunii fiscale, ceea ce a condus la nerespectarea acordurilor convenite cu

FMI în ceea ce priveşte raportul deficit/PNB, alimentând şi inflaţia.

Respectarea raportului deficit/PNB convenit cu FMI facilitează atât finanţarea

din partea acestui organism, cât şi accesul la credite pe pieţele financiare

internaţionale, caz în care costurile sociale se majorează pe termen scurt, dar,

pe termen lung, se aşteaptă înregistrarea unei creşteri economice durabile.

Efectul liberalizării preţurilor s-a resimţit pe diferite sectoare de

performanţă, fiind urmat de declinul producţiei pe termen scurt (vezi Tabelul

nr. 5), cu repercusiuni negative asupra alocării resurselor. Elementele care

afectează alocarea eficientă a resurselor sunt controlul direct asupra unor

categorii de preţuri, subvenţiile bugetare şi monetare, arieratele la utilităţi publice

319.

Pentru analiza procesului de reformă s-au utilizat indicatori de reformă structurală cunoscuţi sub denumirea de indici de liberalizare economică, pentru perioada 1989-1997. Indicele se calculează ca o medie a trei indicatori

independenţi: liberalizarea pieţei interne (ponderea 0,3), liberalizarea

319

S. Polanec, Price Liberalisation and Output Decline in Transition, LICOS Centre for Transition

Economiecs, Belgia, 2004, pag. 5


158

comerţului exterior (ponderea 0,3), privatizarea întreprinderilor şi reforma

bancară (ponderea 0,4). Indicele de liberalizare economică variază de la o la 1.

În Tabelul nr. 9 se configurează legătura dintre liberalizarea preţurilor şi declinul producţiei, în perioada 1989-1997; ţările care au avut unele încercări de reducere a controlului asupra preţurilor înainte de 1989, ca Polonia şi Ungaria, au înregistrat o scădere moderată a producţiei şi datorită unor

programe de reforme economice şi instituţionale ferme adaptate

particularităţilor economice specifice mediului economic intern. Se remarcă că România şi Bulgaria au înregistrat un declin semnificativ al producţiei ca

urmare a continuării aplicării măsurilor de liberalizare a economiei în perioada

1996-1997, coroborate cu accelerarea inflaţiei şi a şomajului, deprecierea

monedei naţionale, creşterea deficitului de cont curent, imposibilitatea

contractării de credite cu dobânzi avantajoase.

Indicele de liberalizare economică comparativ cu creşterea reală a PNB

Tabel nr. 9

Ţara în

tranziţie

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Bulgaria 0,13 1 0,19 0,91 0,62 0,80 0,66 0,74 0,66 0,73 0,64 0,75 0,58 0,77 0,65 -

10,1

0,79 -6,9

Cehia 0,00 1 0,16 0,99 0,79 0,87 0,86 0,87 0,90 0,87 0,90 0,89 0,93 0,94 0,93 3,9 0,93 1,0

Ungaria 0,34 1 0,57 0,97 0,74 0,85 0,78 0,82 0,82 0,82 0,86 0,84 0,90 0,85 0,90 1,3 0,93 4,6

Polonia 0,24 1 0,68 0,88 0,72 0,82 0,82 0,84 0,82 0,88 0,86 0,92 0,89 0,99 0,89 6,0 0,89 6,9

România 0,00 1 0,22 0,94 0,36 0,82 0,45 0,75 0,58 0,76 0,68 0,79 0,71 0,85 0,72 3,9 0,75 -6,9

Slovacia 0,00 1 0,16 0,97 0,79 0,83 0,86 0,78 0,83 0,75 0,83 0,79 0,86 0,84 0,86 6,6 0,86 6,5

Slovenia 0,41 1 0,62 0,95 0,71 0,87 0,78 0,82 0,82 0,84 0,82 0,89 0,85 0,92 0,87 3,5 0,89 4,6

Sursa: Alan Gelb, Patterns of Transition from plan to market, The World Bank Economic Reviws, Vol 10, Nr

3, Washington: World Bank, September 1996, p. 397

BERD, Transition Raports, 1999

Economic Survey of Europe, nr. 1, 1999

Evoluţia procesului de tranziţie, indici cumulativi, 2003

Tabelul nr. 10 Ţara Privatiza

rea

Mica

privatizare

Reforma

proprietăţii şi restructurarea

întreprinderilor

Liberalizarea

preţurilor

Rreforma bancară şi liberalizarea

ratei dobânzii

Reforma pieţei

financiare şi a

instituţiilor financiare

non-bancar

Infrastruct

ura

Bulgaria -4 -4 3 4 3 2 -3

Cehia 4 4 3 4 -4 3 3

Ungaria 4 4 3 4 4 -4 -4

Polonia 3 4 3 4 3 -4 3

România 3 -4 2 4 -3 2 3

Slovacia 4 4 3 4 3 -3 2

Slovenia 3 4 3 4 3 -3 3

Sursa: Transition Raport, BERD, 2003


159

Cele mai multe state aflate în procesul de tranziţie au înregistrat valori

optime ale indicilor reformei, în special în ceea ce priveşte privatizarea,

reforma proprietăţii şi restructurarea întreprinderilor, liberalizarea preţurilor,

cu excepţia României şi Bulgariei, după cum reiese din Tabelul nr. 10.

Încetinirile se remarcă în aplicarea măsurilor de privatizare şi restructurare a

întreprinderilor, cauzate de lipsa unei legislaţii ferme în ceea ce priveşte

mediul de afaceri, de ritmul scăzut de atragere a investiţiilor străine, de

structura forţei de muncă şi de gradul scăzut de adaptare a acesteia la cerinţele

economiei concurenţiale de piaţă, menţinerea unei ponderi ridicate a

controlului statului, încetinirea procesului de liberalizare a sectorului bancar şi a ratei dobânzii, cauzată în special de slaba susţinere a cursului de schimb din

partea economiei reale. Valori minime la mai mult de jumătate din ţările în

traziţie se înregistrează la indicatorii privind reforma pieţei financiare şi a

instituţiilor financiare non-bancare ca urmare a încrederii scăzute manifestate

de investitori pe aceste pieţe.

Dificultăţile în ceea ce priveşte performanţele economiilor în tranziţie

au fost cauzate în principal de întârzierea implementării reformelor

instituţionale şi a constituirii pieţei, realizate, în cele mai multe cazuri, după aplicarea măsurilor de liberalizare şi privatizare, ceea ce a creat distorsiuni în

alocarea resurselor şi absorbţiei excesului de masă monetară, culminând cu

accelerarea inflaţie (vezi Tabelul nr. 6). Evoluţiile inflaţioniste au condus la

acordarea unei importanţe deosebite asigurării stabilităţii monetare interne, a

stabilităţii preţurilor, ceea ce constituie obiectivul final al politicilor monetare

adoptate de Băncile Centrale. Sarcina asigurării stabilităţii preţurilor, în

măsură să conducă la crearea unui cadru economic stabil, care să permită dezvoltarea economică durabilă, evidenţiază nivelul crescut al responsabilităţii asumate de Banca Centrală în ceea ce priveşte asigurarea unui nivel susţinut al

creşterii economice.

Realizarea acestui obiectiv depinde de regimurile individuale de politică monetară asumate de fiecare Bancă Centrală, iar diferenţierile apar în ceea ce

priveşte modalitatea de intervenţie320: direct, prin adoptarea unei ţinte

inflaţioniste; indirect, prin stabilirea unor obiective intermediare, de cele mai

multe ori reprezentate de cursul valutar, oferta de monedă din economie sau o

altă ancoră nominală.

320

D. Anghel, Anca Iordache, Tranziţia la economia de piaţă, Editura Colecţia Naţională, Bucureşti, 2001, p.

122


160

FMI a încurajat aplicarea măsurilor de politică monetară restrictivă prin

creşterea ratei dobânzii Băncii Centrale, în scopul restabilirii unei rate real-

pozitivă a dobânzii (în Polonia, noile rate au fost aplicate chiar şi la

împrumuturile vechi) şi prin reglementarea directă a împrumuturilor bancare.

Economistul S. Calvo321

(1991) a arătat că ratele dobânzii mari pot

genera falimente generalizate, care la rândul lor generează inflaţie. De

asemenea, ratele mari ale dobânzii pot determina principalii debitori

(întreprinderile proprietate de stat) să caute bani în afara sistemului bancar,

crescând datoriile inter-întreprinderi. Când acestea ajung la un nivel foarte

înalt, guvernul este nevoit să alimenteze sectorul întreprinderilor cu bani, iar

inflaţia creşte din nou, generând dezechilibre economice majore.

Politica ratelor dobânzii a fost combinată cu un control direct asupra

ofertei de monedă prin impunerea unor limite de creditare şi a constituirii unor

rezerve obligatorii mari.

În realizarea procesului de tranziţie, FMI a insistat asupra măsurilor de

liberalizare, stabilizare şi privatizare rapidă. Liberalizarea imediată a preţurilor

la majoritata produselor a condus, aşa cum am arătat, la creşterea inflaţiei,

ceea ce necesita înăsprirea politicii monetare prin creşterea ratelor dobânzilor,

având ca efect restricţionarea creditelor şi reducerea cererii agregate. Această diminuare a cererii agregate, combinată cu strategiile de restructurare

inadecvate, a dus la scăderea ofertei agregate.

Liberalizarea comerţului, în accepţiunea FMI, permitea creşterea

venitului unei ţări, determinând mobilizarea resurselor dinspre destinaţiile mai

puţin productive spre cele mai productive, folosind avantajul comparativ.

Efectele aplicării acestei reforme, respectiv creşterea locurilor de muncă, ca

urmare a creşterii productivităţii, nu s-au realizat, aşa cum spera FMI, din

cauza programelor sale de austeritate322

, care au generat creşterea ratelor

dobânzilor, supraevaluarea cursului de schimb valutar, ceea ce a făcut ca

importurile să devină ieftine, iar exporturile să rămână în urmă. Liberalizarea contului de capital, una dintre măsurile de

macroestabilizare cerute de FMI, permitea deschiderea economiei şi localizarea fluxurilor de capital şi a investiţiilor străine în condiţiile unor

avantaje comparative ca mediu de afaceri stabil, nivel scăzut de impozitare,

stabilitate economică şi politică. Liberalizarea financiară prematură, înaintea

321

Citat după I. Popa (coordonator), Tranziţia la economia de piaţă, Editura Colecţia Naţională, Bucureşti, 2001, p. 151 322

J. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p.106


161

definitivării reformelor instituţionale, a creat disfunţionalităţi economice

profunde, în ceea ce priveşte costurile fiscale, scăderea producţiei, deprecierea

cursului de schimb, dezechilibrarea balanţei de plăţi323.

Pentru a atinge obiectivele scontate, atragerea de investiţii străine

directe şi creşterea economică, măsurile de liberalizare trebuie aplicate pe

termen mediu şi lung, precedate de reforme instituţionale ample, care să creeze premisele mediului concurenţial şi să diminueze consecinţele

economice negative, susceptibile, pe termen scurt.

În perioada 1990-2001, investiţiile străine directe în România au atins

nivelul de 7,3 miliarde USD (din care circa 2 miliarde USD în privatizare),

nivel aflat departe de potenţialul real al economiei şi de situaţia înregistrată în

ţările vecine Polonia (39 miliarde USD), Ungaria (21,5 miliarde USD), Cehia

(12,5 miliarde USD). Această diferenţierea se poate explica prin poziţia

factorilor de decizie faţă de investiţiile străine directe din ţările menţionate

care a fost diferită, atât în conţinut, cât şi ca grad de implementare. Este de

remarcat şi faptul că marile intrări de capital străin în aceste ţări au fost

determinate în special de privatizarea parţială a unor utilităţi publice, a unor

linii aeriene sau a unor bănci de stat. Analiza evoluţiei fluxurilor de investiţii străine directe către ţările în tranziţie (inclusiv România) în perioada 1990-

2000 arată că acestea s-au orientat către acele ţări în care exista un regim

comercial liberal şi un sistem de plăţi aliniat standardelor internaţionale, un

sistem de schimb valutar liberal, sisteme de stimulente transparente, un climat

favorabil afacerilor, caracterizat printr-un nivel redus al impozitului pe profit,

o strategie de politică a statului în ceea ce priveşte eliminarea barierelor din

calea investitorilor care să elimine restricţiile în cumpararea terenurilor, în

utilizarea experţilor străini.

Situaţia comparativă a ţărilor în tranziţie în ceea ce priveşte evoluţia

ritmului anual de creştere al investiţiilor (formarea brută de capital fix în

termeni reali), inclusiv a investitiilor străine directe şi a ratei de investire

(ponderea formarii brute de capital fix în produsul intern brut) este prezentată în Tabelul nr. 11.

323

M. Huchinson, Ilan Neuberger, Emerging market and transition economies face special challenges in

globalized economy, IMF Survey, iulie, 2001


162

Situaţia investiţiilor în ţările în tranziţie, în perioada 1996-2000

Tabelul nr. 11 Formarea bruta de capital fix - ritmul anual An precedent=100

An/ţara Bulgaria Cehia Ungaria Polonia România Slovenia Slovacia

1996 d.n. 108.2 106.7 119.7 105.7 109.2 139.8

1997 d.n. 97.1 109.2 121.7 101.7 111.4 114.5

1998 132.9 100.1 113.3 114.2 94.3 111.3 111.1

1999 125.3 99.4 105.9 106.8 95.8 119.1 81.2

2000 108.2 104.2 106.6 103.1 105.5 100.2 99.3

ISD - mil USD (cumulat)

An/tara Bulgaria Cehia Ungaria Polonia România Slovenia Slovacia

1996 d.n. 8572 14958 11463 1234 2069 1150

1997 d.n. 9234 16086 14587 2454 2297 1591

1998 2023 14375 18517 22479 4485 2766 2116

1999 2829 17552 19298 26075 5526 2656 2253

2000 3831 21095 19883 35400 6551 2808 3614

Ponderea FBCF în PIB - %

An/tara Bulgaria Cehia Ungaria Polonia România Slovenia Slovacia

1996 d.n. 31.84 21.40 20.86 22.95 22.57 36.95

1997 d.n. 30.82 22.23 23.63 21.17 23.53 38.65

1998 13.21 28.97 23.64 25.14 18.35 24.61 38.00

1999 15.95 27.93 23.91 25.48 18.02 27.39 30.79

2000 16.15 28.31 24.56 25.34 18.48 26.68 29.97

Sursa: Buletine statistice trimestriale CESTAT, 1999/4, 2001/2; Institutul Naţional de Statistică.

Notă: d.n. – date nedisponibile.

Faţă de celelalte ţări în tranziţie, cu excepţia Bulgariei, România se află pe o poziţie defavorabilă atât ca volum, cât şi ca pondere în PIB, în special în

perioada 1998-1999, afectând rata de investire, care a coborât la cote foarte

mici, chiar şi în conditiile în care investiţiile străine directe au înregistrat un

salt considerabil în anii 1997-98 şi chiar în raport cu propriile niveluri ale ratei

investiţiilor din anii de început ai tranzitiei.


163

Fluxurile nete de capital, 2000-2003

Tabelul nr. 12

Ţări central europene, membre

UE324

(%PNB) Ţări din SE Europei

325 (%PNB)

2000 2001 2002 2003 2000 2001 2002 2003

Contul de capitala

19,2 14,3 27,4 16,4 6,7 9,3 13,1 10,6

Contul de capital

din careb:

22,0 18,8 29,0 16,8 6,8 10,8 12,3 10,3

ISD 17,3 17,4 20,2 5,8 3,6 4,3 3,6 4,3

Investiţii de

portofoliu 1,7 3,3 1,3 0,8 0,6 1,2 - 1,4

Credite pe termen

mediu şi lung 2,5 -1,6 0,4 1,9 2,6 2,5 4,7 3,5

Credite pe termen

scurt -2,7 -5,1 5,1 7,9 -1,0 0,6 3,8 0,7

Investiţii pe termen

scurtc 1,8 2,6 8,1 9,1 -0,3 3,3 3,1 1,8

Comisioane 2,8 4,4 1,6 0,4 0,1 1,5 -0,8 -0,4

Conturi de capital 0,4 0,3 0,3 - 0,5 0,6 0,8 0,5 Sursa: UNECE, estimaţii bazate pe balanţele naţionale de plăţi a sunt excluse erorile, omisiunile şi schimbările din rezervele oficiale;

b sunt incluse erorile şi emisiunile, dar sunt excluse erorile din estimările oficiale;

c include investiţiile de portofoliu, fondurile pe termen scurt, erorile şi omisiunile;

Există decalaje între fluxurile de capital dintre cele două regiuni ale

Europei, diferenţe care au la bază stabilitatea mediului de afaceri dat de

stabilitatea fiscală, coerenţa acestuia, ca urmare a flexibilizării politicilor

economice, nivelul ridicat al productivităţii muncii şi a capitalului,

infrastructura, climatul social-politic.

În ultimii ani, ca urmare a aplicării politicilor de convergenţă în vederea

aderării la Uniunea Europeană, s-au făcut paşi importanţi pe drumul

reformelor economice şi sociale, în special în ceea ce priveşte atragerea de

investiţii străine directe, în vederea creşterii gradului de competitivitate al

firmelor româneşti. Astfel, Bulgaria şi România, care urmează să adere la

Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au fost principalele beneficiare de ISD

din 2004, cu 2,488 miliarde de USD şi, respectiv, 5,174 miliarde de USD,

reprezentând 71% din ISD atrase de cele şapte ţări Est Europene. În 2004, ISD

324

Se includ Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Slovacia 325

Se includ Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Serbia şi Muntenegru, Macedonia


164

atrase de cele şapte ţări din Europa de Est - Albania, Bosnia şi Herţegovina,

Bulgaria, Croaţia, Macedonia, România şi Serbia-Muntenegru au totalizat

aproape 11 miliarde de USD326

.

Ca urmare a crizei economice de la sfârşitul anilor 1990, pieţele

monetar-financiare ale ţărilor în tranziţie au fost dominate de două tendinţe

majore. Pe de o parte, scăderea bruscă a preţurilor mondiale ale mărfurilor şi ale unor produse manufacturate a uşurat presiunea asupra costului ofertei, ceea

ce a facilitat autorităţile monetare în realizarea obiectivelor principale care

vizau stabilitatea preţurilor. Pe de altă parte, crizele financiare majore de la

sfârşitul anilor 1990 au reaprins temerile investitorilor străini în ceea ce

priveşte stabilitatea macroeconomică şi financiară a ţărilor în tranziţie (a

ţărilor emergente în general). Acest fapt presupune măsuri suplimentare de

control a inflaţiei şi de protejare împotriva variaţiei cursurilor de schimb.

Convertibilitatea monedelor. În 1991, guvernele tuturor ţărilor din

Europa Centrală şi de Est au restabilit convertibilitatea monedelor lor pentru

operaţiunile curente, un simbol pe care ele l-au considerat important pentru a

marca voinţa de a liberaliza economia, de a se integra în sistemul monetar

internaţional şi de a instaura economia de piaţă funcţională, orientare

conformă statutului şi recomandărilor FMI. În mod rapid, toate ţările din

Europa Centrală şi de Est au cumpărat devize pentru plata importurilor, a

bunurilor de larg consum şi a serviciilor. Pentru consumatori, această convertibilitate curentă a fost benefică, pentru că a acordat libertatea de a

alege între produsele naţionale şi cele străine. Pentru firme, însă, a însemnat

apariţia bruscă pe piaţa naţională a preţurilor mondiale, incitându-le în acest

fel să se adapteze la competiţia internaţională. Această nouă libertate apărea,

de asemenea, din punct de vedere politic indispensabilă pentru a confirma în

faţa populaţiei noua deschidere faţă de Occident, dar ea s-a făcut în mod

dureros fiindcă cererea de devize a crescut brusc, ceea ce a provocat o

depreciere importantă a monedelor şi, deci, presiuni asupra inflaţiei. Mişcarea

către convertibilitate a fost mult prea rapidă, ţările din Europa de Est trecând

la convertibilitate în mai puţin de un an, pe când ţările occidentale, au avut

nevoie de mai bine de 15 ani. Anumiţi observatori ca D. Rosati, G. Kolodko,

M. Hrncir, G. Hunya, F. Coricelli şi R.de Rocha, D. Mario Nuti, A. Gelb şi S.

Ficher, R. Potres327

recunosc că o evoluţie mai lentă ar fi fost de dorit, dar că

326

Raport ONU, 2005 327

Vezi Ana Bal, Economii în tranziţie, Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 45


165

ar fi trebuit, pentru a impune restricţii temporare, o administraţie vamală şi bancară puternică, care, pe atunci, era inexistentă, pentru a putea respecta un

control riguros asupra schimburilor. În acest caz era posibilă instituirea unei

uniuni de plăţi între ţările aflate în tranziţie328, similară celei care a funcţionat

între statele occidentale după cel de-al doilea război mondial, structură care ar

fi permis stimularea comerţului ţărilor din Est şi creşterii economice.

Deoarece nu s-a acţionat în acest mod, s-au pierdut pieţele de desfacere din

fostele ţări membre CAER, dar şi oportunitatea acestora de a mai produce

produse manufacturate şi, astfel, de a-şi putea întreţine şi consolida industriile

prelucrătoare.

Liberalizarea comerţului exterior a fost un pas decisiv pentru trecerea la

convertibilitate şi s-a realizat prin eliminarea obligativităţii licenţelor de

export şi import şi prin acordarea permisiunii pentru toate întreprinderile de a

se integra în comerţul exterior. Pe de altă parte, tarifele, a căror introducere nu

avea sens în sistemul anterior de comerţ administrat, au devenit instrumente

active ale politicii comerciale, fiind stabilite la un nivel redus pentru facilitarea

concurenţei atât pe pieţele interne, cât şi pe cele externe.

Abandonarea planificării centralizate. Întreprinderile, obişnuite să opereze într-un mediu neconcurenţial şi primind directive de la planificatori,

s-au găsit brusc confruntate cu mecanismul de reglare a preţului prin piaţa

concurenţială, fără influenţe directe din partea statului. Ele au trebuit dintr-o

dată să ia decizii în funcţie de clientelă, de piaţă şi de rentabilitate. Şocul

produs prin această dezintegrare a circuitelor tradiţionale de decizie şi de

distribuţie a provocat o atitudine imediată de ezitare din partea întreprinderilor

sub forma unei diminuări a producţiei. O altă consecinţă a abandonării planificării centralizate se repercuta în prăbuşirea comerţului exterior, ca

urmare a desfiinţării Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), adică a mecanismului planificării şi reglementării schimburilor externe între ţările

fostului bloc comunist. Imediat ce, în 1990, statele din Europa Centrală şi de

Est au abandonat prlanificarea centralizată, URSS a încetat să mai facă să funcţioneze CAER-ul şi a început să le vândă toate materiile prime, mai ales

petrolul, la preţuri mondiale, în timp ce aceste produse fuseseră înainte

vândute la numai o parte din preţul mondial. Acest lucru a provocat o

deteriorare a schimburilor ţărilor răsăritene echivalentă celei petrecute în ţările

occidentale după cele două crize ale petrolului. În consecinţă, volumul

328

Doctrina şi practica FMI, Buletin Institutul Naţional de Cercetări Economice (INCE), Nr.26-27, 2000


166

schimburilor externe, între ţările din Europa de Est a scăzut cu 50% într-un

singur an, privând de debuşee multe întreprinderi din aceste ţări. Această prăbuşire a CAER-ului era inevitabilă. Ea corespundea unei dorinţe politice de

a rupe legăturile tradiţionale de dependenţă a ţărilor foste comuniste şi de a

face să înceteze cu planificarea centralizată a schimburilor externe.

Mecanismul de plăţi al CAER-ului ar fi putut fi înlocuit cu un sistem de

uniune de plată, ceea ce ar fi limitat convertibilitatea totală, dar ar fi permis

păstrarea unei părţi a fluxurilor comerciale tradiţionale. FMI s-a opus unei

astfel de uniuni de plăţi, considerată ca fiind un obstacol în faţa liberei

convertibilităţi a monedelor329

.

Privatizarea urmărea atât abandonarea monopolului statului asupra

economiei, constituirea premiselor existenţei pluralismului formelor de

proprietate în care dominantă să fie cea privată, cât şi crearea mecanismelor

funcţionării economiei concurenţiale. Strategiile de privatizare au vizat fie

creşterea proprietăţii private, prin vânzarea activelor statului, preferabil către

investitori care urmăreau obţinerea pachetului majoritar de acţiuni, fie

eliminarea rapidă a proprietăţii statului, prin dispersarea proprietăţii, în părţi egale, cetăţenilor, aceştia devenind astfel acţionari (metoda voucher,

privatizarea prin cupoane)330

.

Eficienţa procesului de privatizare se măsoară atât la nivel de

întreprindere prin analiza unor indicatori de rentabilitate şi profitabilitate,

creştere a venitului, productivitate, schimbări în structura forţei de muncă, dar

şi la nivel macroeconomic, prin aportul la creşterea economică. În ţările din

centrul şi estul Europei, procesul de privatizare şi restructurare a

întreprinderilor a înregistrat progrese evidente prin implicarea directă a

investitorilor străini, dar şi prin îmbunătăţirea cadrului legislativ, favorabil

desfăşurării concurenţei, performanţele celor aflate în proprietate privată fiind

superioare firmelor aflate în proprietatea statului. Obiectivul procesului de

privatizare îl reprezintă creşterea ponderii sectorului privat în vederea creşterii

gradului de profitabilitate al firmelor, obiectiv realizabil în condiţiile existenţei

mediului competiţional şi al disciplinei monetar-financiare şi fiscale (Tabelul

nr. 13). Favorizarea unor întreprinderi prin implicarea directă a statului prin

subvenţii bugetare şi amânări la plata datoriilor către bugetul statului,

îngrădeşte procesul concurenţial, procesul de alocare eficientă a resurselor,

329

P. Lenain, FMI-ul, Editura Coresi, Bucureşti, 2000, p.86 330

J. Kornai, Making the Transition to Private Ownership, în Finance&Development, nr. 3, septembrie 2000


167

creând premisele apariţiei economiei subterane şi a concurenţei neloiale.

Ponderea sectorului privat în PNB şi rata de ocupare în sectorul privat, în

perioada 1991-2002

Tabelul nr. 13

Ponderea sectorului privat în

PNB (%)

Rata de ocupare în sectorul

privat (%) Ţara

1991 1995 2002 1991 1995 2001 Bulgaria 17 50 75 10 41 81

Ungaria 33 60 80 - 71 -

Polonia 45 60 75 51 61 72

Slovenia 16 50 65 18 48 -

Cehia 17 70 80 19 57 70

România 24 45 65 34 51 75

Slovacia - 60 80 13 60 75 Sursa: BERD, Transition Report, 1999, 2002

Exisă divergenţe de opinie în ceea ce priveşte ritmul şi amploarea

privatizării, respectiv abordarea graduală versus terapia de şoc. Gradualiştii, în

frunte cu J. Stiglitz331

, susţin că procesul de privatizare necesită timp

îndelungat necesar implementării cadrului instituţional, refacerii structurii

capitalului şi adaptării lui noilor condiţii economice, retehnologizării sale, în

vederea creşterii eficienţei şi competitivităţii firmelor. Pe de altă parte, FMI

insistă asupra creşterii ritmului de realizare a privatizării şi restructurării sectorului de stat în vederea reducerii cheltuielilor bugetare, prin micşorarea

sau eliminarea subvenţiilor, a arieratelor, ignorând, de cele mai multe ori,

inexistenţa cadrului instituţionale necesar desfăşurării concurenţei. FMI se

concentrează mai mult asupra aspectelor macroeconomice, cum ar fi mărimea

deficitului bugetar, decât asupra celor structurale, cum ar fi eficienţa şi competitivitatea industriei

332. Din acest motiv, privatizările şi restructurările s-

au făcut haotic, fără un cadru legislativ de protecţie a proprietăţii, în dauna

statului şi a salariaţilor. În opinia lui J. Stiglitz, privatizarea trebuie să fie

componenta unui program mai vast, care să determine crearea de locuri de

muncă în paralel cu dispariţia lor generată adesea de privatizare, prin aplicarea

de politici macroeconomice, inclusiv de reducere a ratelor dobânzilor. John

331

J. Stiglitz, „Whither Reorm? Ten Years of the Transition”, The World Bank Annual Conference on

Development Economics, Washington, aprilie 1999 332

Idem, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p. 101


168

Nellis este de părere că procesul de privatizare dă naştere la opinii divergente,

manifestându-se diferit, cu efecte diverse, în beneficiul unor grupuri de

interese şi nu al populaţiei în general, dacă nu este însoţit de reforme

instituţionale şi redefinirea rolului statului333

. Economistul Paul Gelson este de

acord cu principiul „distrugerii creatoare”334

a proprietăţii de stat, prin crearea

de noi întreprinderi generatoare de productivitate ridicată şi creştere

economică, în locul celor vechi, generatoare de pierderi şi arietare.

Evoluţia ţărilor în tranziţie la economia de piaţă a fost deosebit de

sinuoasă. Declanşarea puternicelor dezechilibre macroeconomice a făcut ca în

unele dintre ele nivelul de adaptabilitate la condiţiile economiei de piaţă să fie

deosebit de greu de atins. În ciuda menţinerii obiectivelor iniţiale stabilite

pentru trecerea la economia de piaţă, se constată schimbări în ceea ce priveşte

implementarea programelor şi a indicatorilor macroeconomici, datorită politicilor specifice urmărite în procesul de tranziţie, a mediului economic

intern şi internaţional. Acţiunea FMI a fost şi este deosebit de controversată, datorită programelor de ajustare structurală ce necesită costuri sociale enorme

şi înglobează o serie de condiţii pe care unele dintre economiile în tranziţie nu

au suportul tehnic şi financiar pentru a le susţine. Există critici la adresa

politicilor de stabilizare ale FMI care acuză lipsa reformelor instituţionale

ample, care ar fi trebuit să prevaleze sau cel puţin să însoţească reformele de

macrostabilizare335

. Prin aplicarea unui mix de politici economice şi instituţionale sunt depăşite limitele teoriilor neoclasice în explicarea unor

fenomene şi procese specifice perioadei de tranziţie, în special cauzate de

reminiscenţele abordării centralizate a pieţei, din mai multe puncte de

vedere336

, între care din cel al efectelor curente produse în sistemul economic

şi social de către schimbările instituţionale; din cel al consecinţei temporale a

structurii sistemului instituţional în transformare; din cel al rolului statului în

imprimarea ritmului şi direcţiilor de transformare a structurii sistemului

instituţional în cadrului sistemului economic şi social; din cel al modelului

economiei de piaţă către care urmează să se îndrepte economiile în tranziţie, în

care procesele concurenţiale din sfera economică să corespundă cu procesele

democratice din sfera politică. 333

J. Nellis, Time to Rethink Privatization in Transition Economies?, Finance&Development, nr. 2 iunie 1999 334

P. Gleson, Transition economies, IMF Survey, mai 1999 335

Vezi R. Koslowski, Market Institutions. East European Reform and Economic Theory, în Journal of

Economic Issues, nr. 3, septembrie 1992; Holger Schmieding , From Plan to Market: On the Nature of the

Transition Crisis, în Reviw of World Economics nr. 129, 1993 336

A. Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998 p. 563


169

Desigur, eşecuri ale programelor structurale recomandate de FMI în ţări aflate în tranziţie la economia funcţională de piaţă pot fi puse pe seama

guvernelor din ţările respective care, se poate afirma, că nu au avut voinţa

politică şi rigoarea profesională necesare pentru a le aplica. Confruntate cu

asemenea acuze, guvernele respective răspund cvasi-unanim că nu au dispus

de expertiza profesională corespunzătoare pentru aplicarea programelor de

reformă, vizând ajustarea economică, asumate în faţa FMI. Totodată, guvernele în cauză, ca, de exemplu, al României şi al Bulgariei, privitor la

pretinsa lipsă de voinţă politică pentru implementarea reformelor, afirmă că, atunci când întâmpină rezistenţa populaţiei faţă de ajustarea puterii de

cumpărare şi a locurilor de muncă la niveluri care depăşesc limitele raţional

suportabile şi când cetăţenilor nu li se oferă alternative concrete şi certe de

îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă într-un orizont de cel mult unu-doi ani, se

văd nevoite, pentru a evita tensiuni sociale cu efecte imprevizibile pentru

stabilitatea ţării, să renunţe la continuarea aplicării programelor FMI.

Dificultatea şi complexitatea situaţiei economice din majoritatea ţărilor

în tranziţie generează dezbateri animate pe marginea doctrinei promovate de

FMI în programele sale de ajustare. Aşa de exemplu, Jeffrey Sachs reproşează Fondului că a preferat să acorde credite pentru a „recompensa” aplicarea

reformei prescrise de acesta în loc să aloce împrumuturi pentru a „încuraja

aceste reforme”337

. Alţi analişti ca, de exemplu, Egon Matzner, Jan Kregel,

Gernot Haber 338

, apreciază că FMI a ignorat necesitatea corelării unor

obiective realiste de reforme cu finanţarea externă acordată ţărilor în tranziţie,

neadecvarea asistenţei financiare la ţintele reformei echivalând, practic, cu un

transfer, deseori insuportabil, de costuri sociale către populaţie.

Concomitent cu rolul FMI în realizarea procesului de tranziţie, ţările

aflate în acest proces şi-au orientat strategia de tranziţie către aderarea la

Uniunea Europeană, acest deziderat constituindu-se într-o veritabilă cursă având ca scopt reducerea inegalităţilor acestor ţări vis-a-vis de ţările memebre

UE.

Aşa cum am menţionat, filosofia de tranziţie a FMI s-a bazat pe

liberalizarea preţurilor, stabilizarea macroeconomică, restructurare şi privatizare, reforme instituţionale. Convergenţa programelor FMI rezidă în

337

Vezi Transition-The First Ten Years: Analysis and Lessons for Eastern Europe and the Former Soviet

Union, Policy and Institutional Challenges Ahead, EBRD, Transition Report 1998. London 338

Vezi. N. Sava, Zece ani de tranziţie în Estul Europei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p.91


170

adoptarea politicilor prevăzute în Consensul Washington, respectiv a

măsurilor de austeritate fiscală, privatizare şi liberalizare a pieţei în vederea

reducerii inflaţiei, a deficitului bugetar, consolidării balanţei de plăţi externe şi a balanţei comerciale. De asemenea, programele FMI vizează restricţionarea

masei monetare, prin creşterea ratei dobânzii, controlul fluxurilor de capital

speculativ şi, implicit, a cursului de schimb, atragerea de investiţii străine prin

crearea unui mediu de afaceri stabil şi competitiv.

După părerea noastră, procesul de tranziţie ar fi trebuit să înceapă prin a

inventaria punctele slabe şi punctele forte ale fiecărei economii foste

socialiste, astfel încât să se optimizeze avantajele relative, cum ar fi

potenţialul natural şi demografic, diversitatea etno-culturală, potenţialul

inovaţional, concomitent cu crearea unui cadru instituţional menit să restructureze industria, principalul dezavantaj comparativ, cu o pondere

ridicată în economia fostelor ţări socialiste, puternic energofagă şi creatoare de

produse slab competitive, cu un grad de prelucrare foarte scăzut, a căror piaţă de desfacere era în cădere liberă. Privatizarea şi restructurarea industriei ar fi

trebuit precedate de instituirea unui cadru legal prin care potenţialii investitori

să nu se îndepărteze de la obictivul principal al privatizării, respectiv crearea

unei economii competitive, caracter datorat competitivităţii firmelor, a

produselor realizate, comercializate pe piaţa internă şi externă. Transformarea

vechilor întreprinderi în firme competitive necesita aport financiar extern, atât

din partea unor organisme financiare internaţionale, ca FMI şi Banca

Mondială, sau prin atragerea de investitori străini, cât şi prin aportul

capitalului intern, care, dacă ar fi fost investit în retehnologizarea industriei, ar

fi condus atât la eficientizarea acesteia într-un timp mai scurt, cât şi la

diminuarea presiunii excesului de masă monetară, aflată la dispoziţia agenţilor

economici nonfinanciari, asupra inflaţiei. Tocmai apariţia acestei presiuni

monetare pe piaţă, o cerere de bunuri şi servicii nesatisfăcută din cauza

penuriei unora dintre acestea, a condus la declanşarea hiperinflaţiei, a

şomajului, scăderea dramatică a puterii de cumpărare, deteriorarea nivelului

de trai şi a calităţii vieţii. Asistenţa financiară a instituţiilor internaţionale implicate în procesul de

tranziţie a fostelor ţări comuniste, în special a FMI, condiţionată de realizarea

unor programe de reformă, ar fi trebuit să conveargă către măsuri economice

de susţinere a ofertei de bunuri economice, de creştere a producţiei, care să mărescă nivelul productivităţii muncii şi implicit a locurilor de muncă, înainte

implementării măsurilor de restricţionare a cererii prin reducerea puterii de


171

cumpărare. Deosebirile ce stau la baza implementării programelor FMI

vizează, după părerea noastră, mai multe aspecte, printre care: a) Liberalizarea

preţurilor ar fi trebuit să se realizeze gradual, concomitent cu refacerea

potenţialului economic, capabil să susţină creşterile de preţuri şi scăderea

puterii de cumpărare. Procesul de liberalizare a condus la creşterea costurilor

materiilor prime, concretizându-se în scăderi de producţie, dar şi de exporturi

pe pieţele internaţionale. b) Liberalizarea comerţului dacă ar fi fost realizată pe baza teoriei avantajelor comparative, ar fi condus la o alocare eficientă a

resurselor, prin exploatarea celor productive în vederea impulsionării exportului, şi prin importul celor puţin productive. În acest fel, ar fi existat o

îmbunătăţire a soldului balanţei comerciale, şi ar fi fost evitată creşterea

excesivă importurilor cu impact negativ asupra datoriei externe. c) Măsurile

de reducere a deficitului bugetar în virtutea măsurilor de macrostabilizare au

fost, de cele mai multe ori, în dauna realizării protecţiei sociale, creşterii

costurilor sociale, cunoscut fiind ponderea ridicată a populaţiei asistate şi îmbătrânite în ţările foste socialiste. d) Privatizarea ar fi trebuit să genereze

beneficii economice şi sociale, cum ar fi creşterea şi diversificarea ofertei de

bunuri şi servicii, corelarea acesteia cu cererea, crearea de locuri de muncă având ca suport productivitatea muncii, îmbunătăţirea mediului concurenţial

prin restructurarea vechilor întreprinderi. e) Măsurile de liberalizare,

privatizare şi macrostabilizare ar fi trebuit să conveargă către atragerea de

investiţii străine generatoare de creştere şi dezvoltare economică, prin crearea

şi dezvoltarea unui sistem bancar eficient şi concurenţial, a unui sistem fiscal

stabil şi previzibil, a unei pieţe valutar-financiare dinamice, cu fluctuaţii anticipative pe termen scurt şi mediu ale cursurilor.

Date fiind aceste caracteristici, strategia de tranziţie ar fi trebuit să fie o

sinteză între refacerea sectorului privat, creşterea puterii competiţionale a

firmelor şi a sectoarelor economiei, flexibilizarea reformelor instituţionale şi reconsiderearea rolului statului, nu eliminarea acestuia.

CAPITOLUL 4

ASISTENŢA FMI ÎN ROMÂNIA

4.1. Starea economiei româneşti la sfârşitul anilor ’80 şi

relaţiile României cu FMI până în anul 1989

Spre sfârşitul anilor ’40, se trece la planificarea centralizată, primele

planuri fiind anuale, cel din 1949 şi 1950, iar după anul 1950, timp de patru

decenii viaţa economico-socială s-a desfăşurat pe baza planurilor

cincinale.339

Metoda planificării era utilizată şi în celelalte ţări foste

socialiste şi reprezenta o tehnică de calcul economic bazată pe principiul

balanţelor materiale, prin care se reglementa, în concordanţă cu obiectivele

economico-sociale, repartizarea resurselor existente pe ramuri şi tipuri de

activităţi, având ca obiectiv evitarea disfuncţionalităţilor pieţei şi acoperirea

în condiţii optime a fluxurilor de resurse pe circuitul

producţie→distribuţie→consum340

.

În plan economic, regimul comunist viza în special industrializarea,

prin care România trebuia să treacă de la starea de economie agrară la starea

de societate mixtă, agrar industrială, având ca obiectiv declarat creşterea

nivelului de trai al populaţiei.

Deşi România s-a manifestat, după 1968, ca o ţară dizidentă faţă de

URSS şi faţă de CAER, ea a fost singura ţară din sistemul socialist mondial

care a imitat, cu un talent deosebit, până în amănunt, modelul economic de

dezvoltare sovietic. Creat în anii ’30 de un economist celebru, Wassiliy

Leontief, modelul economic se baza pe utilizarea optimală a unor resurse de

care o ţară dispunea în mari cantităţi atunci - energia341

. Modelul economic

de dezvoltare românesc în timpul comunismului a fost un model bazat pe

energia abundentă şi ieftină. Nici după criza energetică din anii ’70, acest

model nu a fost modificat în mare măsură. El a fost amplificat prin punerea

în practică a teoriei industrializării socialiste, România devenind în anii ’70,

339

Vezi Maria Mureşan, D. Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 326 340

M. Coşea, România subterană, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, p. 137 341

Vezi N. Dobrotă, (coordonator), Dicţionar de Economie, Editura Economică, 1999, p. 277


173

şi menţinându-se până în anii ’90, singura ţară socialistă, fostă socialistă, care se caracteriza, în primul rând prin mari concentrări industriale, prin

apariţia unor oraşe dormitor, prin dezrădăcinarea a unei pături importante a

ţărănimii, prin transformarea ei rapidă în muncitori industriali şi prin apariţia

unor probleme sociale care se repercutează asupra situaţiei economice

actuale.

În toate celelalte ţări, planificarea a fost însoţită de un oarecare

segment ale pieţei libere pe care se manifesta, în proporţii diferite de la ţară la ţară, şi iniţiativa proprietăţii private

342. În România, piaţa liberă era o

mărime neglijabilă, iar proprietatea privată, deosebit de restrânsă, exista în

persoana micilor meşteşugari.

Dezvoltarea industrială, axată pe industria grea, în condiţiile

planificării centralizate şi ale unor numeroase structuri organizatorice, ale

instituirii unor organe şi organisme de conducere şi de control, ale căror

activităţi se suprapuneau adesea, a generat adesea decizii contradictorii şi chiar eronate, subiectivism în activitatea industrială, raportări de date

statistice false343

, dar şi un efort investiţional substanţial, finanţat în mare

măsură prin credite de la Banca Mondială sau din alte surse occidentale

publice şi private, după 1970344

, realizat prin forţarea investiţiilor în

defavoarea consumului populaţiei şi cu preţul unor profunde dezechilibre

sectoriale.

Structura PIB (comparaţie 1938/1988)345

în ţări foste socialiste

Tabel nr. 14 Ramura

economiei

Agricultură Industrie Construcţii şi servicii

Ţara/Anii 1938 a) 1988 1938 a) 1988 1938 a) 1988

Cehoslovacia 23,2 6,4 53,2 49,6 23,6 34,0

Ungaria 36,5 14,0 35,7 37,0 27,8 49,0

Polonia 39,0 10,6 32,2 40,4 28,8 49,0

România 53,2 14,2 b) 28,4 57,3 b) 18,4 28,5 b)

a) Pondere în venitul naţional; b) 1989 Din datele prezentate în tabel se poate observa creşterea ponderii

industriei în structura PIB în ţările foste socialiste, faţă de ponderea

construcţiilor şi a serviciilor, ramuri ce necesitau în special existenţa unei

forme de proprietate privată şi mixtă. 342

M. Coşea, op. cit, p. 137 343

Maria Mureşan, D. Mureşan, op. cit, p.327 344

Doina Bercan, B. Sterpu, op. cit, p. 56 345

C. Olaru, Istoria economiei. Prelegeri. Repere ale evoluţiei economice contemporane, Editura ASE,

Bucureşti 1999, p. 315


174

Creşterea exagerată a accentului pus pe industrializare, în detrimentul

agriculturii, a atras reacţii din partea unor economişti din diaspora, cum ar fi

Nicolas Spulber, care arăta: “Într-o teorie mult dezbătută în acea perioadă economiştii români au sugerat că alegerea bunurilor care trebuie produse de

ţările agricole ar trebui să fie determinată nu de cât costă un bun dat pe piaţa

internaţională în comparaţie cu costul producerii respectivului bun pe piaţa

internă, ci de productivitatea potenţială pe muncitor în producerea acestor

bunuri. Cum productivitatea potenţială pe cap de muncitor este mai mică în

cazul bunurilor agricole decât în cazul bunurilor industriale, se considera că agricultura prezintă o inferioritate intrinsecă faţă de industrie şi că raportul

de schimb între bunurile agricole şi cele industriale este în mod implicit

inegal”346

.

Urmare a politicii de industrializare forţată din anii ’50-’60 se

constată o creştere a nivelului de trai, dezvoltarea infrastructurii locale şi regionale, crearea de noi oraşe, construirea de locuinţe proprietate personală, în special pentru ţăranii dislocaţi din mediul rural şi „implantaţi” în noile

oraşe în vederea asigurării de forţă de muncă, încurajarea iniţiativei

particulare prin deschiderea de numeroase prăvălii, restaurante, pensiuni

particulare, încurajarea consumului de bunuri de folosinţă curentă şi îndelungată, de uz gospodăresc, susţinut de creşterea ofertei interne de astfel

de bunuri. De asemenea, „destinderea” din anii ’60 a permis intensificarea

legăturilor cu statele occidentale dezvoltate şi organismele financiare

internaţionale soldate cu creşterea ofertei interne prin utilizarea licenţelor de

producţie a unor mărci cum ar fi: Renault-„Roman” Braşov, locomotivele

Diesel-electrice, calculatoarele Digital etc. Ulterior, ideile reformiste din

anii 60’ au fost abandonate, menţinându-se controlul riguros al Comitetului

Central al PCR asupra planificării centralizate.

Economia socialistă poate fi analizată pe mai multe perioade în care

sunt evidenţiate ritmurile de creştere, respectiv descreştere, specifice

perioadei de avânt din anii ’50-’60 ca efect al programelor de industrializare

şi a schimburilor economice reciproc avantajoase, şi perioadei de regres

economic, din anii ’70, urmată de criza economică profundă din anii 80’,

cauzată de blocajele financiare, creşterea datoriilor externe, scăderea

exporturilor, concomitent cu accelerarea importurilor de materii prime.

346

D. P. Aligică, Convorbiri cu Nicolas Spulber, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 21


175

Ritmul de creştere al unor economii europene în perioada 1950-1989

Tabelul nr.15

Ritmul mediu anual de creştere a PIB (respectiv VN) Ţara PIB/loc

(1950, USD) 1950-1989 1951-1965 1966-1980 1981-1989

România 135 7,4 9,9 8,7 0,9

Ungaria 162 4,3 5,3 5,3 1,1

Polonia 206 5,0 7,1 5,6 0,9

Cehoslovacia 280 4,7 5,6 5,4 1,9

Austria 291 4,0 5,0 4,0 2,0

Franţa 691 4,0 5,3 3,9 2,0

Germania 487 4,6 7,5 3,2 2,0

Italia 266 4,5 5,7 4,6 2,4

Anglia 717 2,5 1,3 2,2 1,3

SUA 1901 3,2 3,7 2,9 3,2 Sursa: N. Belli, Tranziţia mai grea decât un război, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 90

În tabelul de mai sus sunt evidenţiate performanţele României vis-à-

vis de alte ţări europene, defalcate pe trei perioade de timp. Rata ridicată de

creştere a României comparativ cu celelalte ţări pentru primele două perioade de timp analizate se datorează creşterii ponderii industriei în PIB,

exporturilor masive de produse industrializate în special pe piaţa CAER.

Ulterior, ca urmare a dependenţei producţiei interne de importul de materii

prime, eforturilor susţinute de achitare a datoriei externe cu repercusiuni

negative asupra nivelului de trai şi calităţii vieţii au făcut ca ritmul creşterii

economice să scadă substanţial în ultima decadă analizată. Industrializarea forţată, creşterea prevederilor planurilor cincinale au

condus, în timp, la acumularea unor dezechilibre economice cauzate de

dependenţa României de importul de materii prime şi resurse energetice,

concomitent cu scăderea producţiei interne ca urmare a creşterii

considerabile a preţurilor în urma crizelor preţului petrolului din anii ’70-

’80. În aceste condiţii, s-a amplificat datoria externă a României, care, la

recomandarea FMI, a introdus măsuri de reducere a importurilor şi creştere a

exporturilor, mai ales cu maşini, echipamente şi produse petroliere347

.

Ca urmare a deciziei de plată a datoriei externe are loc deprecierea

vieţii economice prin implementarea de măsuri de austeritate, introducerea

unui regim de alimentaţie raţională, restricţii la consumul de energie

electrică, apă, căldură, gaze naturale şi benzină. În procesul dezvoltării industriei au căpătat dimensiuni deosebite

ramurile mari consumatoare de resurse energetice şi de materii prime

347

Doina Bercan, B. Sterpu, op. cit, p. 61


176

minerale şi care, dat fiind rezervele reduse de care dispune ţara noastră, au

necesitat importul acestora. În anul 1989 ramurile industriale

energointensive - metalurgia, chimia, materialele de construcţii - deţineau

23,2% în totalul producţiei marfă. Consumul mare de energie se datorează şi faptului că în ramurile respective se utilizau procedee tehnologice cu o

eficienţă redusă. Ca urmare a ponderii însemnate a ramurilor

energointensive şi a tehnologiilor utilizate, consumul de energie primară la o

unitate de PIB era de 3,5 ori mai mare decât consumul mediu european şi de

6,8 ori mai mare decât în ţările dezvoltate (datele se referă la anul 1987)348

.

Dimensiunile tot mai mari ale ramurilor industriale energointensive au

determinat creşterea importurilor de energie. Astfel, în totalul resurselor din

anul 1989 importul de energie electrică a fost de 9,3% (faţă de 4,3% în anul

1985), de cărbune cocsificabil de 60% şi de ţiţei circa 2/3. Per total importul

de energie primară şi transformată în balanţa resurselor a fost de 39,2% (faţă de 28,2% în anul 1980)

349.Lipsa de corelare dintre capacităţile de producţie

create şi baza proprie de resurse energetice şi de materii prime a căpătat

accente deosebite, fapt ce a determinat utilizarea incompletă a capacităţilor

de producţie, cu efecte nefavorabile asupra producţiei şi productivităţii muncii.

Realitatea economică era mascată prin propagandă şi prin falsificarea

datelor statistice, înregistrându-se abateri statistice grave. În tabelul de mai

jos se constată abaterile valorilor indicatorilor macroeconomici recalculaţi faţă de cele raportate.

348 T. Postolache, (coord.), Economia României în secolul XX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991

p. 446 349

Ibidem, p. 448


177

Abaterea raportărilor faţă de datele statistice recalculate la principalii

indicatori sintetici, mil. lei

Tabelul nr.16

Denumire/ani 1980 1986 1987 1988

Produs social

a) raportat 1275,7 2029,0 2101,3 2150,5

b) recalculat 1259,0 1929,8 1960,7 1982,2

c) abatere % 101,3 105,2 107,2 108,5

Venit naţional

a) raportat 516,6 771,8 799,2 822,3

b) recalculat 513,6 694,3 697,2 697,4

c) abatere 100,6 112,2 114,6 117,9

Venit naţional utilizat pentru acumulare şi consum

a) raportat 528,8 698,5 711,7 730,7

b) recalculat 530,3 646,7 635,0 616,4

c) abatere % 99,7 108,0 112,1 118,5

Fond de acumulare

a) raportat 173,6 190,6 161,4 189,7

b) recalculat 189,7 206,7 177,5 144,0

c) abatere % 91,5 92,2 90,9 131,7

Rata acumulării

a) raportat % 32,8 27,3 22,7 26,0

b) recalculat% 35,8 32,0 28,0 23,4

Fondul de consum

a) raportat 355,2 507,9 550,3 541,0

b) recalculat 340,6 440,0 457,5 472,4

c) abatere % 104,3 115,4 120,3 114,5 Sursa: C. Ionete, op. cit.

Decalajele dintre România şi celelalte ţări foste socialiste, dar şi dintre

România şi ţările dezvoltate au făcut necesar calculul unui indicator prin

care se evaluează sintetic atât dezvoltarea economică cât şi cea socială, denumit indicator sintetic-agregat al dezvoltării economico-sociale

350.

350

C. Grigorescu (coordonator), Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context european,

Editura Expert, Bucureşti 1993, p. 24


178

Nivelul dezvoltării economico-sociale al României şi al altor ţări în anul

1989

Tabelul nr.17

Ţara Nivel Rang Ţara Nivel Rang

Olanda 100,0 1 Italia 67,2 13

Belgia 99,2 2 Cehoslovacia 59,2 14

RF

Germania

99,0 3 Spania 56,7 15

Elveţia 93,4 4 Grecia 49,5 16

Norvegia 92,4 5 Bulgaria 49,4 17

Suedia 89,5 6 Ungaria 46,7 18

Danemarca 88,5 7 URSS 44,9 19

Finlanda 85,6 8 Polonia 36,6 20

Franţa 83,4 9 Iugoslavia 29,5 21

Austria 79,4 10 Portugalia 25,4 22

Irlanda 73,4 11 România 21,1 23

Regatul

Unit

70,7 12 Albania 0,0 24

Sursa: World Bank Atlas, 1991; Comisia Naţională de Statistică, Informaţii sintetice operative, nr.

1, 1991

Distanţa care desparte România de ţările dezvoltate este destul de

mare; după cum se observă în tabelul de mai sus, România are rangul 23, pe

o scală de la 1 la 24, cu un nivel de 21,1. Poziţia inferioară a României în

economia europeană este cauzat de regimul politic comunist-dictatorial şi de

sistemul economic socialist de comandă existent în ţara noastră timp de

aproape 45 de ani.

Încă din anii ’70, dar mai accentuat în anii ’80, în România, Comitetul

de Stat al Planificării a fost obligat să devină „un centru de gândire” a

posibilităţilor şi variantelor de corelare a directivelor de partid351

cu

elementele de decizie unipersonală venite din partea lui N. Ceauşescu,

funcţionarii fiind obligaţi să găsească cele mai ingenioase metode de

ascundere a crizei în care intrase economia românească. Această criză, cauzată de logica sistemului, de tendinţa de accelerare a producţiei

industriale şi de sporire a legăturilor economice cu alte ţări pe baze slab

funcţionale, neluând în considerare mecanismele pieţei, a distorsionat

sistemul de preţuri, raportul de schimb, generând alocarea ineficientă a

resurselor. Slaba performanţă a economiei româneşti, denumită de către unii

autori „creştere pauperizantă”352 s-a produs din cauza incapacităţii

sistemului de a încorpora şi genera progres tehnic, comparativ cu celelalte

351

M. Coşea, Jurnal în tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1995, p. 13 352

The Transition Economies, în Economic Survey of Europe 1999, nr.1 p. 71


179

ţări din spaţiul comunist. Ca urmare a deteriorării raportului de schimb, a

creşterii producţiei cu valoarea adăugată mică, cu caracter profund

energofag, în detrimentul producţiei cu valoare adăugată mare, competitivă pe pieţele externe, s-a accentuat scăderea exporturilor.

Astfel de fenomene negative s-au constatat în timp, ele nefiind

corectate, manifestându-se ca o criză cronică în economia românească, cu

tendinţe de adâncire şi de apropiere de faza explozivă353. Refuzul organelor

de conducere, chiar şi în limitele monopolului social-economic al partidului,

de a corecta dezechilibrele grave din economie, precum şi ignorarea în mod

conştient a crizei şi a formelor ei de manifestare, s-a concretizat în

fenomenul de subminare a economiei naţionale354

. Subminarea s-a

concretizat în ruinarea capacităţilor de producţie, utilizarea ineficientă a

resurselor naturale, izolarea economică a ţării, subnutriţia şi degradarea

biologică a populaţiei, precum şi ameninţarea spiritualităţii româneşti în

existenţa sa.

Mărimea foarte scăzută a productivităţii sociale a muncii din România

în raport cu media europeană şi îndeosebi cu cea din ţările dezvoltate

reflectă, în principal, un nivel tehnologic scăzut al producţiei, o structură necorespunzătoare a economiei naţionale, inclusiv a industriei, metode

nestimulative pentru valorificarea cu eficienţă ridicată a resurselor materiale

de muncă. În tabelul de mai jos sunt redate nivelurile PNB/persoană activă rezultate ca aport al productivităţii muncii; în acest clasament, România

ocupă locul 22, cu o pondere de 9,26% din nivelul cel mai ridicat al PNB/

persoană activă, în speţă Elveţia.

353

C. Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Editura Expert, Bucureşti, 1993, p.15 354

Ibidem, p.15


180

Productivitatea socială a muncii în România, comparativ cu ţări

europene, în anul 1988

Tabelul nr.18

Nr.

crt.

Ţara PNB/pers activă (Dolari SUA)

Nr.

crt.

Ţara PNB/pers activă (Dolari SUA)

1 Elveţia 53857 13 Spania 25882

2 Norvegia 40230 14 Irlanda 21181

3 RF Germania 38186 15 Grecia 19037

4 Suedia 37337 16 RD Germană 12365

5 Finlanda 36512 17 Portugalia 9021

6 Franţa 35662 18 Cehoslovacia 8242

7 Olanda 35296 19 URSS 7529

8 Belgia 35179 20 Iugoslavia 7031

9 Danemarca 33422 21 Ungaria 5931

10 Italia 33064 22 România 4986

11 Austria 32915 23 Bulgaria 4602

12 Regatul Unit 24 Polonia 4386

25 Albania 3622

Media europeană a productivităţii muncii 17217

Media productivităţii muncii în ţările dezvoltate 32793

Ponderea WL României în cadrul ţărilor europene 7,13 Sursa:Banca Mondială, Raport de dezvoltare, Washington,1990

Etatizarea generală a economiei în perioada postbelică, planificarea de

la centru până la cele mai mici detalii a dezvoltării ramurilor şi sectoarelor

de activitate, fiecărei unităţi economice, încălcarea legilor economice

obiective şi practicarea subiectivismului în luarea deciziilor, ca şi neglijarea

trebuinţelor curente ale populaţiei au frânat iniţiativa şi creativitatea tuturor

categoriilor socio-profesionale şi mai ales implementarea progresului tehnic

ca factor esenţial al productivităţii muncii.

În vederea constituirii unei imagini favorabile pe plan internaţional şi a depăşirii decalajelor economice interne, România a devenit membru al

FMI la 15 decembrie 1972. În perioada 1973-1989355

FMI a acordat o serie

de împrumuturi României de aproape 3 mild. DST.

Începând cu anul 1973, România a folosit resursele FMI în mai multe

ocazii, ca suport financiar al programelor economice ale Guvernului în

regimul comunist.

355

www.fmi.ro


181

Calendarul derulării acordurilor stand-by cu România

Tabelul nr.19

Tipul

Acordului

Data

Aprobării

Data Expirării

sau Rezilierii

Suma Aprobată (milioane SDR)

Suma Trasă (milioane SDR)

Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0

Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1

Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5 Sursa: www.fmi.ro

Împrumuturile acordate României de către FMI în perioada 1973-1989

(mil. DST)

Tabelul nr.20

Contul general de resurse Anul

Trageri Plăţi 1973 95 0

1975 40 0

1976 150 0

1977 72,5 40

1978 39,125 55

1979 41,25 50

1980 121,25 109,21

1981 309,5 96,5

1982 310 46,31

1983 183,9 60,85

1984 183,6 132,51

1985 0 172,89

1986 0 199,32

1987 0 225,98

1988 0 250,64

1989 0 106,91

Total 1546,12 1546,12 Sursa: Departamentul de Trezorerie al FMI, www.imf.org

De remarcat că, la sfârşitul anilor 80’, România nu avea datorii faţă de

FMI, împrumuturile acordate fiind achitate eşalonat, în mai multe tranşe.


182

4.2 Evoluţia raporturilor FMI-România în perioada de

tranziţie

Participarea post-decembristă a României la FMI se ridică la 1.030,2

milioane DST sau 0,48% din cota totală. Puterea de vot a României este de

10.552 voturi sau 0,49% din total. Situaţia financiară a România în relaţiile

cu FMI în anul 2005 este prezentată în cele ce urmează.

Situaţia financiară a României în relaţiile cu FMI

Tabelul nr. 21 Situaţia financiară DST (mil) Cota (%)

Cont general resurse:

Cota 1030,20 100,00

Disponibilităţi de monedă la FMI 1338,50 129,93

Departament DST:

Alocare netă cumulată 75,95 100,00

Deţineri 4,25 5,59

Trageri şi împrumuturi nerambursate:

Aranjamente stand-by 261,17 25,35

Transformare sistemică 47,13 4,57

De plătit (mil DST pe baza sistemului existent de

utilizare a resurselor şi disponibilităţilor actuale)

Obligaţii preconizate către FMI

2003 2004 2005 2006

Rata 72,98 115,29 89,02 31,00

Comisioane/dobândă 6,23 6,09 3,43 1,76

Total 79,21 121,38 92,45 32,76

Sursa: www.fmi.ro

După cum se observă din tabelul de mai sus, România are

disponibilităţi la FMI care pot fi trase în urma unor acorduri stand-by,

posibile în limitele implementării programelor de reformă convenite. Cele

mai multe împrumuturi neranbursate îmbracă forma împrumuturilor stand-

by, cauză a nefinalizării celor mai multe acorduri şi a nerespectării ţintelor

stabilite de FMI.

Asistenţa tehnică acordată de către FMI României vizează câteva

domenii, între care cel fiscal şi cel vamal, politica monetară şi organizarea

băncii centrale şi a sistemului bancar, crearea unei structuri legislative

specifice economiei de piaţă, cursuri de pregătire profesională,


183

îmbunătăţirea colectării şi raportării datelor statistice. Implementarea unei

ample reforme a administraţiei fiscale conform cu recomandările misiunilor

de asistenţă tehnică ale Departamentului pe Probleme Fiscale al Fondului a

început în ianuarie 2003, Raportul privind respectarea standardelor şi codurilor (ROSC) privind transparenţa fiscală fiind finalizat la data de 6

noiembrie 2002 (Raportul de ţară Nr. 02/254 publicat de FMI)356

.

Resursele financiare sunt acordate în tranşe, pe măsură ce programul

de reformă este implementat. România a încheiat mai multe acorduri cu FMI

după 1990, primind în cele mai multe ocazii doar prima tranşă, respectiv

şase acorduri încheiate după anul 1990 în valoare totală de 2015.5 milioane

DST, din care au fost trase numai 1234,45 milioane DST. Totalul creditelor

şi împrumuturilor nerambursate la sfârşitul lunii iunie 2004 se ridica la 337

milioane DST, respectiv 32,71 % din cotă357. Diferenţele semnificative între

cuantumul creditului aprobat şi suma trasă efectiv de la FMI se datorează condiţiilor severe de acordare a unei noi tranşe din acordul stand-by.

Nerespectarea programului de reformă a făcut ca finalizarea celor mai multe

acorduri să nu aibă loc, ceea ce s-a soldat cu mari pierderi pentru economia

românească. Singurul acord finalizat cu FMI în perioada de tranziţie a

României către piaţa concurenţiala a fost cel încheiat în anul 2001.

Totalul creditelor şi împrumuturilor nerambursate în perioada 1991-

2004

Tabelul nr.24

Tipul

Acordului

Data

Aprobării

Data Expirării

sau Rezilierii

Suma Aprobată

(mil. DST)

Suma Trasă

(mil. DST)

Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1

Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7

Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3

Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6

Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75

Stand-by 10/31/01 04/29/03 300.0 300,0

Stand by 07/07/04 07/07/06 250,0

Sursa: www.fmi.ro

Elementele programului cu FMI, iniţiat la începutul anului 1991,

prefigurau o stabilizare graduală a economiei, prin politici fiscale şi monetare restrictive, care să elimine ratele reale negative ale dobânzilor,

încurajând economisirea şi investiţiile, reducerea inflaţiei, impunerea de

taxe şi impozite corelate cu veniturile încasate, devalorizarea cursului de

356

www.fmi.ro 357

Relaţiile României cu FMI, Ministerul Afacerilor Externe www.mae.ro


184

schimb şi introducerea ratei de schimb flotante. În România, apariţia

inflaţiei a fost interpretată ca având o cauză monetară şi, ca urmare, a fost

tratată cu măsuri restrictive de ordin fiscal şi monetar, după cum prevedea

programul economic de reformă iniţiat de FMI la începutul anului 1991.

Liberalizarea economiei s-a făcut fără a ţine seama de condiţiile din

economia reală. Astfel, liberalizarea preţurilor, în condiţiile unei pieţe

neconcurenţiale, nu a dus la ajustarea lor prin raportul dintre cerere şi ofertă, ci la ridicarea până la nivelul preţului de monopol; liberalizarea salariilor

care a dus la accelerarea inflaţiei şi la convertirea funcţiei salariului din preţ al muncii în asistenţă socială; liberalizarea comerţului exterior, în absenţa

unei competitivităţi reale, a dus la aprecierea importantă a operaţiunilor de

cont curent şi a balanţei comerciale.

Ca urmare a implementării programului cu FMI, au putut fi

evidenţiate următoarele: încurajarea consumului prin menţinerea de preţuri

artificial scăzute la energie şi materii prime, investiţii directe de capital

străin insuficiente, diminuarea ritmului economisirii şi al investiţiilor

interne, reducerea producţiei interne, supraaprecierea ratei de schimb

oficiale. Rezultatele slabe ţin mai ales de erorile de politică economică făcute de către guvernul României din acea perioadă: distrugerea parţială a

agriculturii din cauza fărâmiţării terenurilor agricole, precum şi a scoaterii

din uz a marilor lucrări de irigaţii, întârzierea procesului de privatizare şi restructurare economică a întreprinderilor, lipsa unei coordonări eficiente în

procesul de alocare a resurselor, inexistenţa unui sistem de legislaţie care să reglementeze rapid drepturile de proprietate, liberalizarea forţată a preţurilor

şi a comerţului fără a crea în prealabil instituţiile specifice economiei de

piaţă care să reglementeze relaţiile de concurenţă, liberalizarea salariilor în

lipsa creşterii productivităţii muncii, chiar în condiţiile degradării producţiei

naţionale, ratele înalte ale dobânzilor care nu au creat premisele creşterii

investiţiilor în economia reală, trecerea la convertibilitatea leului, fără un

suport valutar apreciabil, în condiţiile în care importurile creşteau în

defavoarea exporturilor şi a producţiei interne, toate acestea au produs un

şoc care a accentuat declinul economiei, fără să stopeze inflaţia.

Reforma fiscală iniţiată în România o dată cu derularea programului

FMI de la începutul anului 1991 avea ca ţinte, printre altele, înăsprirea

politicilor monetare şi fiscale. Reducerea cheltuielilor bugetare ca măsură de

stopare a inflaţiei, reducerea producţiei, în condiţiile în care statul nu mai

suporta pierderile sectorului public, iar restructurarea acestuia era foarte

lentă, inexistenţa unor măsuri legislative ferme care să stimuleze sectorul

privat, au condus la creşterea ratei de impozitare în vederea diminuării deficitului bugetar, respectiv cvasifiscal. Mărimea ajustării fiscale trebuie


185

privită pe fundalul declinului puternic al producţiei, care a redus

semnificativ baza de impozitare.

Reducerea poverii fiscale este una dintre cerinţele cele mai importante

ale reformei structurale, deoarece „politica fiscală este un important

barometru al gradului de liberalism al unei politici economice, iar

liberalismul economic susţine diminuarea fiscalităţii şi înlesniri fiscale

pentru iniţiativa privată”358. Astfel, în perioada de început a tranziţiei la

economia concurenţială, România a demarat reforma sistemului fiscal şi bugetar, prin crearea şi eficientizarea pârghiilor economice care să asigure

venituri bugetare optime, fără a provoca distorsiuni în mecanismul

preţurilor, al economisirii şi investirii.

În România, obiectivele de politică fiscală s-au conturat pe termen

scurt datorită implicaţiilor sociale, a amplorii şi intensităţii acestora. De

aceea, creşterea economică şi modificările structurale pe termen lung au fost

lente, deşi reformele în domeniul fiscal vizau o mai bună cunoaştere a bazei

impozabile, intensificarea acţiunilor de încasare a veniturilor, continuarea

acţiunilor pentru creşterea autonomiei financiare, prin trecerea integrală a

unor categorii de venituri de la bugetul de stat la bugetele locale. În general,

s-a avut în vedere corelarea obiectivelor politicii de privatizare şi de

restructurare a întreprinderilor de stat cu politicile de stabilizare

macroeconomică. În acest scop s-a urmărit restructurarea sistemului bugetar,

ajustarea nivelului cheltuielilor publice prin: eliminarea subvenţiilor pentru

consum, reducerea treptată a subvenţiilor de producţie, a subvenţiilor pentru

investiţii, creşterea ponderii cheltuielilor de capital etc.

În condiţiile în care piaţa financiară nu răspundea nevoilor de monedă (cererea de credite) ale agenţilor economici, îndeosebi ale celor din sectorul

productiv, presiunea asupra creditului a crescut, ceea ce s-a soldat cu

restricţii asupra volumului de credite pe care banca centrală le-a pus la

dispoziţia băncilor comerciale, crescând nivelul dobânzii. Datorită raportului

cerere-ofertă şi a nivelului inflaţiei deosebit de ridicat, rata dobânzii a atins

nivelul de 150-250%, nivel care încorporat în preţuri a condus la

dezechilibre accentuate ale gestiunii întreprinderilor, provocând creşterea

continuă a inflaţiei. În aceste condiţii, cele mai mari pierderi au fost suferite

de întreprinderile din industrie şi servicii care nu şi-au putut asigura

fluxurile de capital necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii economice, din cauza costului ridicat al capitalului, a creşterii preţului la

materii prime (ca urmare a aprecierii dolarului) devenind ineficiente. Astfel,

întreprinderile care ar fi trebuit să genereze restructurarea activităţii

358

V. Vosganian, Politica fiscală în România, în “Sfera Politicii” nr. 15, Bucureşti, 1995


186

economice prin asigurarea necesarului de bunuri şi servicii atât pentru

consumul intern, cât şi pentru export, au fost primele care au intrat în colaps

financiar. Această situaţie a devenit o conjunctură favorabilă pentru

comercianţi care, cu puţinele mărfuri produse în ţară, dar îndeosebi cu

mărfurile importate, practicau preţuri foarte mari, între timp liberalizate.

Veniturile liberalizate şi transformate în valută făceau ca 1 USD investit în

străinătate să creeze posibilitatea realizării a 4-5 USD în România359

.

Scutirile fiscale au creat posibilitatea realizării de profituri mari ce au permis

obţinerea de credite în condiţiile unei rate a dobânzii foarte ridicate. Aceste

credite, destinate economiei productive, au fost transformate în câştiguri

mari, ceea ce ar fi fost deosebit de profitabil dacă respectivele câştiguri ar fi

rămas în ţară, ajutând la restructurarea economiei româneşti. Numai că interesele obscure şi generalizarea corupţiei nu a favorizat acest lucru.

Ca urmare a înrăutăţirii treptate a situaţiei economice, BNR a aprobat,

în primăvara anului 1992, o emisiune monetară specială de 150-170 mild lei

ce va alimenta liniile de creditare a unor domenii vitale ale economiei,

conform strategiei FMI. Oficialii BNR afirmau că „s-a reuşit ca, în primul

semestru al anului 1992, expansiunea masei monetare să se limiteze la mai

puţin de 100 mild. lei, faţă de 500 mild. lei cât era proiectat în acordul cu

FMI”360

.

Studiul evoluţiei economice din anii 1990-1992 arată că producţia n-a

reacţionat suficient la impulsul monetar administrat de BNR, ceea ce

înseamnă că politica monetară nu răspunde aşteptărilor celor care o

promovează. Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR, teoretiza necesitatea

creditelor scumpe şi a existenţei unui surplus de monedă în circulaţie pentru

a justifica nivelul crescut al ratei dobânzii, principala pârghie de combatere a

inflaţiei, în viziunea sa. Chiar şi în condiţiile unei conjuncturi economice

favorabile reducerii ratei dobânzii, guvernatorul BNR consideră că „scăderea prea puternică şi dincolo de anumite limite a ratei dobânzii ar

putea reinflama inflaţia”361

.În această situaţie s-a constatat declinul

investiţiilor, implicit scăderea dramatică a producţiei.

În perioada 1993-1994 ritmul de creştere al inflaţiei şi persistenţa unui

dezechilibru comercial nesustenabil au făcut necesară reconsiderarea mix-

ului de politici şi întreprinderea de măsuri radicale în ceea ce priveşte

remonetizarea economiei, funcţionarea transparentă a pieţei, definirea mai

clară a drepturilor de proprietate care să conducă la infuzia de capital străin.

Aceste măsuri aveau ca ţintă stabilirea unei rate real pozitive a

359

N. Pretorian, Moneda naţională şi problemele ei actuale, în Economistul, nr 753,1996 360

P. Prunea, Monetarisul şi criza economiei româneşti, în Economistul, nr. 238,1992 361

Citat după P. Prunea, Piaţa de capital în România, în Economistul, nr. 707,1995


187

dobânzii cu două consecinţe majore: pe de o parte, au stopat fuga de leu şi au indus un rapid proces de remonetizare; pe de altă parte, au ajutat mult la

formarea unei pieţe valutare transparente, cu efecte pozitive asupra

exportului.

A doua decizie importantă a fost devalorizarea substanţială a cursului

valutar oficial. Existenţa deficitului balanţei de plăţi a făcut ca experţii FMI

să considere că promovarea exporturilor prin devalorizarea leului, până la

nivelul la care cererea şi oferta de valută s-ar echilibra, prin devalorizarea

ratei de schimb, să fie singura posibilitate de echilibrare a balanţei de plăţi. Guvernul şi BNR

362 au apreciat că liberalizarea imediată a ratei de

schimb nu ar da rezultatele aşteptate de FMI datorită competitivităţii reduse

a produselor româneşti pe pieţele externe, inexistenţei unei oferte suficiente

de produse destinate exportului, necorelării veniturilor obţinute din export

cu cheltuielile pentru achiziţionarea de produse din import. În aceste

condiţii, Guvernul României a considerat că liberalizarea graduală a ratei de

schimb ar fi mult mai potrivită, concomitent cu adoptarea unui set de măsuri

de reformă monetar-financiară care să conducă la funcţionarea optimă a

pieţei valutare. Totodată, abordarea graduală a liberalizării ratei de schimb a

avut în vedere atenuarea efectelor negative generate pe plan social.

Măsurile de reformă vizau: controlul şi reducerea inflaţiei la 136,7%

(faţă de anul 1989), respectiv 62% (dec 94/dec 93) în anul 1994, reducerea

deficitului comercial stabilit la 4,8% din PIB pentru anul 1993, respectiv

3,5% din PIB pentru anul 1994363

, suprimarea unor subvenţii implicite şi explicite către producătorii ineficienţi, diminuarea presiunii asupra

deprecierii cursului de schimb, deprecierea temporară a leului într-un ritm

superior ratei inflaţiei, până la apropierea cursului oficial de cel al pieţei gri,

din cadrul băncilor comerciale, stabilirea unor rate real-pozitive ale

dobânzilor.

În cadrul programului de reformă, politica monetară avea caracter

restrictiv pentru a compensa creşterea masei monetare determinată de

liberalizarea cursului de schimb; accentuarea caracterului restrictiv se putea

realiza prin instituirea unor dobânzi real-pozitive, necesare atât pentru

convertirea valutei în monedă naţională, cât şi pentru încurajarea

investiţiilor.

Liberalizarea ratei de schimb a redus considerabil costurile de intrare

pe piaţă pentru purtătorii cererii de monedă străină, crescând şansele

instaurării unei pieţe valutare transparente. Începând din aprilie 1994,

362

Strategia de reformă Economico- socială a programului de guvernare, Guvernul României, Bucureşti, martie 1993 363

Memorandumul de politici economice şi financiare, FMI, 1993


188

licitaţia valutară desfăşurată de BNR a fost, de facto, liberalizată, iar de la 1

august 1994 s-a putut trece la o piaţă interbancară complet liberalizată, ceea

ce a stimulat puternic exporturile, conferind şi stabilitate cursului de schimb.

A treia măsură a pachetului de politici a vizat controlul strict al bazei

monetare. Creşterea masei monetare în anii 1994 şi 1995 era limitată la

mărimi compatibile cu obiective de circa 75% pentru 1994 şi respectiv 40%

pentru 1995, în ceea ce priveşte rata inflaţiei. Pentru a atinge aceste

obiective, BNR restrânge mult programele de creditare prin limitarea

creditelor de refinanţare prin licitaţii, a celor fără acoperire (overdraft),

încurajează economisirea prin practicarea de dobânzi real pozitive, emite

bonuri de tezaur pentru acoperirea deficitului bugetar.

Politica monetară a reprezentat punctul de rezistenţă al programului

de reformă economică din perioada 1993-1994: ratele dobânzii din

economie au fost real-pozitive, contribuind la restabilirea încrederii în

moneda naţională, creşterea masei monetare a devansat creşterea preţurilor,

ceea ce s-a concretizat într-un proces de remonetizare a economiei naţionale,

stimulând sectorul real al economiei. Amploarea remonetizării (rata medie a

dobânzii de refinanţare a BNR a crescut de la un nivel anual de 59,1% în

septembrie 1993, la 136,3% în ianuarie 1994) explică de ce strategia politică adoptată în anul 1994 nu a condus la o scădere a producţiei, cum a fost cazul

în anul 1997 (când economia a fost supusă unei constrângeri a creditului)364

.

În anii 1995-1996 se remarcă o corelaţie clară între inflaţie şi modul

de finanţare a deficitului bugetar. Finanţarea inflaţionistă a fost sporită de

injectarea de bază monetară în scopul acoperirii deficitului cvasifiscal cauzat

de pierderi din agricultură şi ale Regiilor Autonome. Remonetizarea a

facilitat subvenţionarea unor sectoare ale economiei (agricultura, sectorul

energetic, bancar) din resursele BNR, ceea ce arată existenţa unor

dezechilibre structurale majore în economie, permiţând în acelaşi timp BNR

să urmărească reducerea inflaţiei. În mod ideal, remonetizarea ar fi trebuit să apară ca rezultat al unei creşteri în volumul activelor externe nete, respectiv

ca un rezultat al intrărilor de capital sau al exporturilor nete, şi nu ca rezultat

al infuziilor monetare ce au susţinut expansiunea creditului intern365

.

Principalele motive pentru lipsa acestor intrări a fost ritmul redus al

privatizării în perioada 1994-1996, funcţionarea deficitară a pieţelor interne

de capital şi lipsa de credibilitate a politicilor interne.

Obiectivele politicii economice convenite cu FMI în decembrie 1995

constau în consolidarea stabilizării economiei, temperarea inflaţiei (către un

364

D. Dăianu, Structură, încordare şi dinamică macroeconomică, în Tranziţia economică în România,

Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1999, p.16 365

Ibidem, pag.20;


189

nivel mediu anual de 20%), reducerea deficitului contului curent (cu cel

puţin un procent, ca pondere în PIB) şi creşterea rezervelor valutare (cu

peste 800 mil USD). Programul viza creşterea încrederii în moneda

naţională, accentuarea dedolarizării economiei, reducerea treptată a inflaţiei,

precum şi creşterea economică în termeni reali366

.

Către sfârşitul anului 1996, programul de stabilizare macroeconomică eşua pe de o parte, din cauza accelerării inflaţiei, ca urmare creşterii

preţurilor relative la energie, controlului administrativ al cursului de schimb;

pe de altă parte, oprirea procesului de remonetizare în a doua jumătate a

anului 1996, făcea imposibilă menţinerea subvenţiilor fără creşterea inflaţiei,

creşterea rapidă a deficitului contului curent şi al balanţei comerciale.

În aceste condiţii erau necesare influxuri de capital străin de pe piaţa

internaţională sau creşterea investiţiilor străine, pentru diminuarea datoriei

externe şi finanţarea economiei.

Un nou acord stand-by cu FMI era imposibil datorită nerespectării obiectivelor stabilite punctual în programele anterioare. Ritmul lent de

iniţiere a reformelor structurale a adâncit şi nu a atenuat dezechilibrele

structurale: creşterea deficitului bugetar la 7,2% din PIB şi a deficitelor

fiscale la 5,7% din PIB în anul 1996 ameninţă stabilitatea economică. Ca urmare a mix-ului de politici economice ale Guvernului României

bazat pe practicarea de cursuri de schimb multiple, controlul preţurilor,

existenţa unei largi accesibilităţi în acordarea de subvenţii ce conduceau la

deteriorarea climatului economic, se impunea o atitudine riguroasă în

abordarea politicii economice şi mai ales în implementarea unui mediu de

afaceri concurenţial care să faciliteze creşterea economică sănătoasă. Noul program economic cu FMI adoptat în anul 1997 viza

liberalizarea pieţei valutare şi a preţurilor utilităţilor, reducerea deficitului

bugetar, a deficitului de cont curent, creşterea rezervelor BNR, ajustări fiscale, controlul strict al bazei monetare, sistarea creditelor discreţionare,

iniţierea politicii de open-market şi dezvoltarea unei pieţe eficiente pentru

titlurile de stat, consacrarea licitaţiei ca mecanism principal de creditare.

Reducerea ratei inflaţiei nu s-a făcut simţită, ba dimpotrivă rata inflaţiei a

crescut substanţial în anul 1997 faţă de anul 1996 cauzată de liberalizarea

preţurilor la unele utilităţi publice (energie), supraaprecierea leului,

subestimarea rolului monopolurilor şi neadaptarea ofertei de bunuri, măsuri

de relaxare a politicii monetare vizând indexările salariale, acordarea de

plăţi compensatorii datorită ritmului foarte lent al restructurării economiei.

Pe acest fond, scăderea nivelului de trai a devenit inevitabilă, creşterea

366

Memorandum de politici economice, Memorandum tehnic, 1995


190

costurilor sociale generând accentuarea spiralei inflaţioniste.

Perioada 1997-1998 s-a caracterizat prin încetinirea ritmului

reformelor economice, slabe performanţe atât la nivel micro, cât şi la nivel

macroeconomic, reducerea producţiei, a exporturilor, deteriorarea situaţiei

deficitului de cont curent.

Absenţa unui acord cu FMI, pe de o parte, şi climatul extern

nefavorabil, pe de altă parte, dublate de scăderea rating-ului de ţară pentru

România, au dus la diminuarea intrărilor din împrumuturi noi pe termen

mediu şi lung, care constituiseră principala sursă de finanţare în anul

anterior. În aceste condiţii, investiţiile directe, crescute substanţial prin

privatizarea Romtelecom din decembrie 1998, au devenit prima sursă de

finanţare a deficitului, urmate de tragerile din împrumuturile externe

contractate anterior, activele externe de rezervă administrate de Banca

Naţională (a căror reducere reprezintă jumătate din acumularea din 1997) şi intrările din investiţii de portofoliu.

În anul analizat, finanţarea externă a avut de suferit pe fondul

neîndeplinirii prevederilor acordului stand-by încheiat cu FMI în anul 1997,

al continuării efectelor crizelor financiare din Asia de Sud-Est, al declanşării crizei din Rusia şi al scăderii rating-ului de ţară de către agenţiile

internaţionale de profil. Astfel, statul român a contractat şi garantat în anul

1998 împrumuturi externe de numai 26,6 % din plafonul de îndatorare

aprobat de Parlamentul României, în valoare de 2,9 miliarde dolari.

Acordul stand-by încheiat cu FMI în anul 1999 solicita intensificarea

reformelor economice, prin exercitarea de presiuni asupra Guvernului

României de a continua planul de măsuri economice şi financiare acceptate

anterior. Programul FMI conţinea trei mari direcţii367:

� problema execuţiei bugetare. FMI insistă ca nivelul cheltuielilor

bugetare să nu crească în raport cu cerinţele ordonatorilor de credite,

ci mai departe să aibă loc o redistribuire a „sărăciei” acumulate în

veniturile bugetare. Chiar redimensionat în apropierea noilor

coordonate ale economiei (inflaţie peste 40%, contracţie PIB între

3,5% şi 4,5%) ar fi o performanţă menţinerea deficitului bugetar sub

3% din PIB;

� menţinerea austerităţii fiscale;

� implicarea mai activă pe piaţa financiară de capital, în vederea

atragerii de împrumuturi externe.

Prin acordul stand-by încheiat în anul 1999, România trebuie să intensifice măsurile de consolidare fiscală, restructurarea şi privatizarea

367

C. Anghelache, FMI şi economia reală din România, în Economistul, nr. 441, 24 septembrie 1999


191

sectorului bancar, precum şi a întreprinderilor aflate în proprietatea statului.

Efectele alocării ineficiente a resurselor pot fi atenuate prin restructurarea şi privatizarea vechilor structuri economice, înlăturarea arieratelor din

economie, a creditelor neperformante acordate prin sistemul bancar,

îmbunătăţirea performanţei acestuia, reducerea inflaţiei. Daniel Dăianu

aprecia că încercarea de protejare a procesului de alocare ineficientă a

resurselor conspiră împotriva transformărilor economice, a încercărilor de a

diminua fragilitatea instituţională şi de a instaura stabilitatea

macroeconomică368.

Derularea acestui program cu puternice cerinţe de restructurare a

proprietăţii de stat, sub politica macroeconomică austeră specifică FMI, ce

vizează rezultate pe termen scurt şi foarte scurt, implică atât eforturi

financiare publice importante, cât şi ajustări semnificative în nivelul mediu

de trai. Aceste măsuri necesită o alocare eficientă a resurselor bugetare, prin

limitarea creşterilor salariale din sectorul public, continuarea şi accelerarea

privatizării şi restructurării întreprinderilor de stat cu mari datorii la buget,

iar prin aceasta încercarea de reducere a arieratelor, reducerea facilităţilor

fiscale acordate atât investitorilor interni, cât şi a celor externi. Mediul

economic de afaceri trebuie eficientizat nu prin acordarea de facilităţi care

pot conduce la creşterea economiei subterane, a corupţiei, ci prin

implementarea unui sistem de reglementări juridice care să încurajeze

competiţia, libertatea de acţiune a agenţilor economici, promovarea

transparenţei, descurajând practicile ilicite.

FMI, prin programele de ajustări structurale şi prin cerinţele pe care

le-a impus României a încercat instituirea unei discipline financiare, prin

implementarea unor măsuri decisive care să contribuie într-un mod

semnificativ la reducerea deficitelor cvasifiscale şi la înlăturarea politicii

salariale laxe.

Rezultatele economice obţinute ca urmare a implementării măsurilor

FMI au constituit linii directoare ale politicilor economice ale Guvernului369

,

deşi în cele mai multe cazuri nu s-au respectat termenele şi condiţiile FMI.

Revizuirea programului, programată pentru octombrie 1999, a fost amânată pentru anul 2000.

În anul 1999 FMI a adoptat o strategie de condiţionare a folosirii

resurselor sale financiare, prin care ţările debitoare trebuiau să-şi procure o

parte din resursele financiare necesare de pe piaţa de capital privată, în

condiţii oneroase, evitându-se ca, prin creditele primite de la FMI, ţările

debitoare să folosească banii pentru achitarea obligaţiilor ajunse la scadenţă 368

D. Dăianu, Lessons and future paths, IMF Survey, August 2, 1999 369

IMF relation with the region, IMF Survey, April 3, 2000


192

faţă de creditorii privaţi. Primele ţări care înregistrau servicii mari ale datoriei externe în anul

1999, ca Rusia, Ucraina, Pakistan şi România (3,057 mld USD din care

2,098 mld USD ajungeau la scadenţă în prima jumătate a anului 1999)370

au

fost supuse acestei hotărâri, urmând ca, pentru a beneficia de un acord stand-

by cu FMI, să contracteze credite de pe piaţa privată de capital.

La începutul anului 1999 rezerva valutară a României era de 1,662

mld. USD (inclusiv aur)371

. În urma aplicării condiţiilor FMI de a atrage

resurse financiare de pe piaţa internaţională de capital, prin aşa-numitul

experiment „împărţirea poverii” (burden sharing) României puţin i-a lipsit

să intre în încetare de plăţi externe, fiind trimisă de FMI să se împrumute pe

piaţa privată pentru a achita o datorie contractată din surse private. N-a fost

vorba numai de un termen limită, ci şi de o gravă jignire pentru că, spre a-şi achita respectiva datorie, România dispunea de banii necesari şi nu avea

nevoie de împrumuturi de refinanţare372

. Experimentul „burden sharing”

interzicea ţărilor cu deficite temporare ale balanţei de plăţi externe să folosească bani publici, de la FMI, Banca Mondiala sau BERD, pentru a-şi achita datorii contractate de la bănci private, obligându-le să obţină refinanţarea plăţii tot din surse private.

Contractarea a celei de-a doua tranşe a acordului stand-by cu FMI din

anul 1999 a fost condiţionată de atragerea a 450 mil USD de pe piaţa

privată; înaintea semnării acordului cu FMI, BNR a reuşit să asigure 100 mil

USD de la Bank of China, 108 mil USD printr-un împrumut de la băncile

comerciale cu capital străin de pe piaţa românească373. Toate celelalte

încercări făcute de partea română pentru a contracta împrumuturi de pe piaţa

internaţională de capital au fost întâmpinate cu propuneri de rate ale

dobânzii inacceptabile, între 16-20% pe an, în termeni nominali. Aceste rate

ale dobânzii, preluate pe piaţa internă, au făcut presiuni mari asupra

bugetului; deficitul bugetar, planificat la 3,9% din PIB, va fi depăşit cu 2%.

Pentru a evita aprecierea nominală a ratei de schimb, BNR a devenit un

cumpărător net pe piaţa valutară. Atitudinea FMI de atragere de credite

externe, în condiţiile în care rezerva valutară a României depăşea 2 mild.

USD, iar dobânda percepută de potenţialii creditori străini era de peste 17%,

punea România într-o situaţie contradictorie, fără ieşire, câtă vreme

condiţiile de eliberare a unei noi tranşe din acordul stand-by vizau

încadrarea în deficitul bugetar de maximum 2%, reducerea ratei inflaţiei la

370

Raportul FMI, 1999 371

Raport BNR, 2000 372

I. Şerbănescu, FMI, Văcsuitor de ghete private, în Jurnalul Naţional, 30 august 2005 373

Raport BNR, 2000


193

25%, reducerea drastică a deficitului balanţei de plăţi externe, eliminarea

creditelor neperformante din sistemul bancar, accelerarea măsurilor de

privatizare şi restructurare, suspendarea tuturor facilităţilor fiscale pentru

investitorii români şi străini, îngheţarea salariilor bugetarilor374

.

Ca rezultat al implementării programului de stabilizare în 1999-2000,

s-a îmbunătăţit într-o mare măsură poziţia externă şi s-au pus bazele pentru

revenirea la creşterea pozitivă a producţiei în 2000, după trei ani de

producţie în declin. Pe seama competitivităţii întărite, realizată prin

combinarea politicilor de depreciere a cursului de schimb cu restricţionarea

fiscală în 1999, exporturile de bunuri şi servicii au crescut cu 24 procente în

termeni de volum în 2000, iar PIB-ul real cu 1,6 procente, în ciuda

declinului mare din producţia agricolă, datorat secetei. Ponderea deficitului

contului curent în PIB s-a îmbunătăţit în continuare cu aproape 0,4 puncte

procentuale în 2000, cu un deficit de 3,7 procente, în timp ce rezervele

oficiale au crescut cu aproape 1 miliard USD, ajungând la 3,4 miliarde USD

la sfârşitul anului 2000. Această performanţă externă a făcut ca România să reintre pe piaţa internaţională de capital, în ultima parte a anului 2000, şi s-a

reflectat în creşterea ratingului împrumuturilor suverane ale României.

În urma şedinţei Consiliului Director al FMI, din iunie 2000, dl.

Fischer, Director General Adjunct, a declarat: "De la jumătatea lui 1999, s-a

înregistrat o îmbunătăţire semnificativă în poziţia externă a României ca

răspuns la politicile consolidate ce au fost introduse pentru a evita şi

preveni o criză financiară. Drept consecinţă, s-a înregistrat o reducere

semnificativă a deficitului contului curent, o revenire puternică a

exporturilor şi o îmbunătăţire constantă a rezervei valutare. Politicile

consolidate care au generat aceste ajustări constituie baza pentru reluarea

creşterii economice şi reducerea inflaţiei". Mai mult decât atât, în şedinţa

din iunie 2000, Consiliul Director al FMI a aprobat prelungirea acordului

stand-by până la 28 februarie 2001, cu o reeşalonare corespunzătoare a

tranşelor375

.

Emmanuel Zervoudakis376

aprecia că au fost realizate numeroase

performaţe în 1999 în ceea ce priveşte stabilitatea financiară şi ajustarea

externă. În consecinţă. perspectivele pentru anul 2000 ale economiei

româneşti sunt în mod catgoric mai favorabile decât în urmă cu un an.

Politicile economice din anul 1999 au pus bazele pentru reluarea unei

creşteri economice (pozitive) şi reducerea inflaţiei.

374

Memorandum de politici economice şi financiare, 1999-2000, www.fmi.ro 375

Citat după D. M. Brezuleanu, România-FMI, Un concubinaj plin de certuri şi împăcări, în

„Evenimentul”, ianuarie 2001 376

Declaraţie de Presă emisă în 27 Ianuarie 2000 - Emmanuel Zervoudakis, www.fmi.ro, 2 martie 2006


194

FMI este în favoarea unui sistem fiscal transparent şi nediscriminatoriu; în viziunea sa, acordarea de facilităţi fiscale anumitor

categorii de companii va genera ineficienţă în colectarea taxelor şi va fi

dezavantajoasă pentru întreaga economie377

.

Dacă în perioada 1990-1992 ponderea veniturilor fiscale ale bugetului

general consolidat în PIB s-a situat între 35,5% şi 33,5%, în perioada 1996-

1998, prin măsurile de relaxare fiscală, această pondere se situează între

29,9%, 30,3% respectiv 32%; începând cu anul 2000 se constată o creştere a

gradului de fiscalitate, concomitent cu reducerea înlesnirilor fiscale acordate

investitorilor sau producătorilor de bunuri pentru export. Confruntat cu

dezechilibre externe majore, generate în special de creşterea datoriei publice

externe, guvernul României a trecut la măsuri de austeritate fiscală, menţinând deficitul fiscal la 3% din PIB, exclusiv veniturile din privatizare,

la nivelul anului 1999. Contracţia politicii fiscale s-a realizat prin majorarea

impozitelor, nu prin reducerea cheltuielilor bugetare. Majorarea poverii

fiscale a întreprinderilor ca urmare a unui coeficient scăzut de colectare a

consolidat relativa extindere a economiei subterane, subminând obiectivele

stabilizării; creşterea impozitelor peste limita de suportabilitate a

întreprinderilor a avut un impact negativ asupra economisirii, agravând şi mai mult recesiunea.

O apreciere a politicii fiscale din România nu poate trece cu vederea

preluarea masivă a cheltuielilor cvasi-fiscale de către buget din anul 1997.

Gestionare rezervelor monetare pe criteriile pieţei a fost însoţită de

renunţarea la creditele selective acordate de BNR şi înlocuirea lor de o

subvenţie bugetară explicită, în mod special la cele pentru agricultură378.

Liberalizarea pieţei acţiunilor de stat a dus la creşterea semnificativă a

sumelor plătite sub formă de dobândă la buget. Subvenţionarea explicită a

întreprinderilor de stat a facilitat liberalizarea pieţei valutare. Toate aceste

cheltuieli au fost menţinute pentru a face posibilă eliminarea subvenţiilor

cvasi-fiscale.

Obiectivul FMI, prin promovarea austerităţii fiscale, este reducerea

inflaţiei, încurajarea economisirii, având la bază următorul postulat: suma

tuturor investiţiilor din economie trebuie să fie egală cu economiile

disponibile atât din partea cetăţenilor rezidenţi, cât şi a celor nerezidenţi379.

Conform acestei identităţi, deficitul bugetar trebuie să fie echilibrat de un

sector intern neguvernamental care economiseşte mai mult decât investeşte

377

Interviu acordat de S. Cosse, Reprezentantul FMI in România, publicaţiei Invest Romania, nr. 26,

octombrie 2002 378

L. Croitoru, C. Târhoacă, Politica fiscală în România, Editura Arta Grafică, Bucureşti 2000, p. 578 379

Ibidem, p. 575


195

şi/sau de un deficit de cont curent extern.

În condiţiile în care acest sector este în formare, FMI nu ţine seama de

faptul că mărirea poverii fiscale a întreprinderilor, ca urmare a unui

coeficient scăzut de colectare, a consolidat relativa extindere a economiei

neoficiale, subminând obiectivele stabilizării. În timp ce politicile fiscală, monetară şi valutară au avut o contribuţie

semnificativă la ajustarea realizată în anul 1999, evoluţiile privind salariile

şi arieratele sunt mai puţin satisfăcătoare; acesta este motivul pentru care

ţinta de inflaţie pentru anul 1999 a fost depăşită. Inflaţia, care era deja la

niveluri ridicate ca rezultat al creşterilor continue ale costurilor unitare cu

forţa de muncă şi ale preţurilor administrate, s-a accelerat după corecţia

mare a cursului de schimb din ultima parte a anului 1998 şi la începutul

anului 1999. În ciuda condiţiilor unei cereri scăzute, rata inflaţiei exprimată ca IPC pe 12 luni a atins aproape 55% la sfârşitul anului 1999, comparativ

cu 41% la sfârşitul anului 1998380

. Programul economic de reformă din anul

2000 se adresează acestor doua probleme specifice înregistrate în anul 1999

- creşterile salariale şi arieratele - în condiţiile în care există un pachet

extensiv de măsuri avut în vedere.

În acest pachet există cel puţin patru seturi de măsuri economice381

.

Primul set se referă la mult necesara ajustare a tarifelor practicate de

utilităţile publice, întrucât acestea trebuie să reflecte costurile importurilor şi ale materiilor prime. Al doilea set constă în necesitatea reducerii arieratelor

societăţilor cu capital de stat printr-un sistem care corelează salariile, şi în

mod particular primele, cu atingerea obiectivelor de reducere a arieratelor.

Al treilea set prevede necesitatea revizuirii relaţiilor dintre utilităţile publice

locale, autorităţile locale şi administraţia centrală. Guvernul a fost de acord

că este nevoie ca fiecare entitate să inţeleagă mai bine care le sunt

responsabilităţile. Al patrulea set se referă la restructurarea întreprinderilor

de stat, unde procesul va dura mai mult, iar pentru utilităţi vor fi abordate

diferite alternative cum ar fi divizarea structurii acestora.

Pe măsură ce FMI a impus reducerea cheltuielilor bugetare şi creşterea impozitelor a luat naştere o spirală vicioasă de declin economic şi tulburări sociale. Acordul stand-by semnat în august 1999 cu FMI prevedea

un deficit bugetar sub 3,8%, incluzând veniturile din privatizare de 1%.

Autorităţile FMI cer Guvernului României să se concentreze asupra

corectării dezechilibrelor severe ale economiei, asupra reformelor structurale

pe termen lung, în special în domeniul fiscal, restructurare bancară şi privatizare. Restructurarea economiei presupune atragerea de numeroase 380

Memorandum de politici economice, Memorandum tehnic, 16 mai 2000, www.fmi.ro 381

S. Cosse, Reprezentant Rezident al FMI in România, Interviu, www.fmi.ro, 30 mai 2000


196

resurse financiare care nu este compatibilă cu ţinta deficitului bugetar. În

aceste condiţii, politicile FMI bazate pe restricţii bugetare au rolul de a

stabiliza economia din punct de vedere monetar, lăsând descoperite

refacerile în domeniul politicilor structurale. Ieşirea din impas constă în

refacerea capacităţii productive a ţării prin atragerea de investiţii străine,

alocare eficientă a resurselor, închiderea întreprinderilor mari generatoare de

arierate.

Alocarea ineficientă a resurselor, inclusiv a forţei de muncă, moştenită de la regimul comunist, a făcut ca restructurarea întreprinderilor să devină foarte dificilă. Aceste întreprinderi aveau un surplus de personal comparativ

cu celelalte ţări foste socialiste. Deşi salariile erau mici, numărul mare de

salariaţi ridica nivelul cheltuielilor cu forţa de muncă. Restructurarea viza

reducerea numărului de angajaţi începând cu personalul a cărui

productivitate marginală era foarte mică, creşterea productivităţii muncii,

creşterea competitivităţii externe concomitent cu dezvoltarea sectorului

privat, creşterea ratei de ocupare în sectorul privat, strict pe criterii de

eficienţă economică. Un studiu economic al OECD arată că „Poziţia de la care a plecat

România pe drumul tranziţiei a fost, în multe privinţe, mult mai dificilă decât a altor ţări central şi est europene. Politicile anterioare, bazate pe

utilizarea cvasiexclusivă a resurselor interne au pus un accent excesiv pe

industria grea şi pe marile proiecte de infrastructură. Această strategie a

condus la epuizarea resurselor energetice interne şi determină astăzi o

dependenţă costisitoare de importurile de materii prime”382

.

Prin programul de reformă iniţiat de FMI, Guvernul întreprinde

măsuri ce vizează accelerarea procesului de privatizare şi sporirea

semnificativă a gradului de transparenţă a acestuia. Prin introducerea noii

legi a privatizarii au fost întreprinse mai multe reforme şi a fost accelerat

procesul de privatizare. Cadrul legal de accelerare a procesului de

privatizare se bazează pe urmatoarele principii383

: asigurarea transparenţei

procesului de privatizare; vânzarea societaţilor la preţul oferit pe piaţă în

timpul licitaţiei; asigurarea tratamentului egal al cumparătorilor;

implementarea programelor de restructurare pre-privatizare concentrate pe

înstrăinarea anumitor active (în principal active sociale); restructurarea

datoriilor companiei pentru a spori atractivitatea ofertei de privatizare;

numirea de administratori speciali care să gestioneze compania pe parcursul

procesului de “predare’’. Trezoreria primeşte nu mai puţin de 80% din

încasările din privatizare şi dividende, în timp ce restul ramâne la APAPS şi 382

OECD, Economic Surveys-Romania 1998 383

www.fmi.org, Măsuri de politici convenite cu FMI, 1999


197

la alte agenţii responsabile pentru acoperirea costurilor lor operaţionale.

În general, se remarcă o evoluţie lentă a procesului de privatizare, în

principal cauzată de ponderea ridicată a costului forţei de muncă, volumului

arieratelor, cadrului legislativ instabil, România fiind în continuare printre

ţările cu cea mai redusă pondere a sectorului privat în PIB, acesta

continuând să crească, chiar dacă numărul întreprinderilor mari de stat

rămâne ridicat. Reprezentând în medie 65,2%, ponderea sectorului privat în

PIB a crescut constant, ajungând, în anul 2003, la 69,1%. Contribuţia în PIB

a sectorului întreprinderilor de stat a scăzut, parţial datorită privatizării şi parţial datorită faptului că majoritatea companiilor funcţionează pe pierderi.

În anul 2002, ponderea capitalului privat în economie a depăşit pentru prima

oară de la începutul tranziţiei ponderea proprietăţii publice, atingând la

mijlocul anului 2003 cifra de 56,4% din capitalul total384

. Ocuparea forţei de

muncă în sectorul privat a crescut de la 57% din totalul ocupării în anul

1997 la 76,3% în anul 2003, reflectând faptul că în această perioadă ocuparea forţei de muncă în sectorul de stat şi în administraţia publică s-a

redus de la 4,8 la 2,2 milioane persoane. Companiile cu capital majoritar

privat au înregistrat o pondere de 81,6% în cifra de afaceri din anul 2002. În

anul 2003, întreprinderile de stat încă deţineau 67,8% din activele

întreprinderilor, dar numai 32,4% din investiţii. Influenţa continuă a

proprietăţii publice a continuat să aibă rolul predominant în sectorul

energetic, reprezentând 33% din cifra de afaceri din industrie. În sectorul

agricol, entităţile private constituiau 99% din totalul valorii adăugate şi 96,3% din terenuri au fost privatizate. Au fost emise titluri de proprietate

pentru 94,2% din suprafaţă restituită. Aceasta a contribuit la creşterea

vânzărilor şi la concentrarea terenurilor mici prin arendă. În vedere accelerării procesului de restructurare a economiei, se

impune necesitatea dezvoltării unui puternic sector privat, respectiv

încurajarea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Contribuţia statului

la crearea IMM-urilor385

a constat şi în politicile de stimulare a dezvoltării reţelei teritoriale de centre de consultanţă pentru întreprinzători,

implementarea unor programe de cooperare între firmele mari şi IMM-uri,

revizuirea şi completarea cadrului legislativ necesar constituirii de noi firme,

stimulării iniţiativei private, susţinerii schimbului extern. IMM-urile se vor

bucura de exceptări de la plata taxelor vamale pentru importurile de

tehnologie care sunt utilizate pentru investiţii. În funcţie de analiza

384

Comisia Comunităţilor Europene, 6 octombrie 2004, Raportul periodic asupra progreselor înregistrate

de România în vederea aderării la UE 385

Legea 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea IMM-

urilor, Monitorul Oficial, nr. 349/22.07.1999


198

costurilor implicate, Guvernul va considera de asemenea extinderea acestei

facilităţi şi pentru întreprinderile de dimensiuni mai mari.

Restructurarea sectorului bancar este o premisă pentru creşterea

economică a ţărilor în tranziţie, în speţă România, fiind una din măsurile

prevăzute în programele de reformă ale FMI necesare realizării influxurilor

financiare în vederea rentabilizării economiei româneşti. Stabilitatea

sistemului bancar încurajează derularea creditelor pentru dezvoltare prin

furnizarea de disponibilităţi agenţilor economici în vederea fluidizării circulaţiei monetare, încurajează economisirea şi atrage investitorii străini.

Creşterea datoriei externe, ca urmare a dificultăţilor balanţei de plăţi, a fost provocată în mare măsură de factori externi ca războiul din Iugoslavia

sau criza din Rusia. Raportul FMI din anul 1999 apreciază că principalele

moduri în care criza din Kosovo a influenţat economia României au fost

influxurile de refugiaţi, scăderea veniturilor din activităţile de comerţ, servicii, transport naval, turism, reducerea investiţiilor, restricţionarea

accesului pe pieţele internaţionale de capital precum şi efecte adverse asupra

procesului de reformă structurală. De asemenea, FMI apreciază că, prin

compensare, în perioada imediat următoare, se va manifesta un impact

pozitiv în sensul creşterii economice, ca urmare a extinderii activităţii de

reconstrucţie în regiune386

.

În perioada 2000-2003 România a făcut progrese în plan

macroeconomic, principalii indicatori economici înregistrând valori pozitive

ascendente, putându-se astfel vorbi de începutul unei creşteri economice. În

această perioadă, FMI a recomandat accentuarea reformelor structurale,

accelerarea privatizării şi menţinerea unei politici salariale prudente în

special în sectorul de distribuţie al energiei electrice şi termice, gazelor

naturale şi petrolului, iar în celelalte domenii urmează să se asigure

transferul de proprietate, cu precădere în întreprinderile cu peste 1000 de

salariaţi387. De asemenea, s-a pus accentul pe accelerarea reformei în

domeniul administraţiei fiscale, sporirea veniturilor bugetare reprezentând o

condiţie esenţială pentru asigurarea resurselor necesare pentru investiţii, infrastructură şi protecţie socială.

În acest sens, Neven Mates388

, şeful misiunii FMI la Bucureşti, a fost

încurajat de progresul semnificativ înregistrat de România în 1999 şi 2000 în

privinţa stabilizării şi reformei, precum şi de semnele de relansare

economică. Cu toate acestea, Consiliul Director a regretat derapajele în

386

Raport FMI, 1999 387

FMI, Memorandumul de politici economice pentru România, februarie 2003 388

Declaraţie de presă emisă în 23 februarie 2001 – N. Mates, şeful misiunii FMI, www.fmi.ro, 2 martie

2006


199

domeniul politicii salariale în sectorul public şi al disciplinei financiare,

inclusiv în ceea ce priveşte reducerea arieratelor, care au contribuit la

menţinerea inflaţiei la un nivel ridicat. Ulterior, poziţia externă a continuat

să se consolideze, producţia industrială a continuat să crească, consumul

intern a început să se revigoreze, iar încrederea în forţele pieţei a continuat

să se îmbunătăţească. Urmare a acestor realizări, România se situează într-o

poziţie bună pentru a stabili o bază solidă în vederea unei creşteri economice

rapide şi sustenabile. Pentru a atinge acest obiectiv, o reducere fermă a

inflaţiei, care s-a menţinut la un nivel ridicat în 2000, este esenţială. În

paralel, pentru ca relansarea economică să fie durabilă, sunt necesare

accelerarea şi intensificarea reformei structurale, precum şi adoptarea unor

măsuri prompte în domeniul privatizării. De asemenea, misiunea a

identificat aspecte care vor trebui soluţionate înainte de începerea

negocierilor privind un posibil program care ar putea fi susţinut de un

aranjament cu FMI, în special în domeniul politicilor bugetare, salariale şi reforme structurale. În acest sens, misiunea crede că este important ca

bugetul pentru anul 2001 să susţină eforturile de dezinflaţie. Sistemul fiscal

ar trebui să fie menţinut transparent şi stabil şi să evite o împovărare

suplimentară a veniturilor salariale. Misiunea salută decizia guvernului de a

începe discuţiile cu Banca Mondială asupra unui calendar de privatizare a

societăţilor incluse în programul PSAL. În acest proces, cu sprijinul Uniunii

Europene şi al Băncii Mondiale, o atenţie deosebită ar trebui acordată protecţiei sociale şi domeniilor afectate de costul restructurării întreprinderilor de stat.

Prin programul economic din anul 2000 guvernul şi misiunea FMI au

convenit asupra măsurilor necesare în vederea soluţionării problemei

performanţelor financiare ale regiilor autonome şi întreprinderilor de stat,

care în prima jumătate a anului 2000 au constituit un factor de impulsionare

a cererii interne; mai mult, performanţele financiare slabe ale acestor

întreprinderi continuă să reprezinte una din principalele probleme structurale

ale economiei româneşti. Măsurile convenite includ următoarele389

: (a)

implementarea unei politici salariale prudente; (b) îmbunătăţirea substanţială a colectării plăţilor aferente energiei electrice, gazelor şi energiei termice.

Aceste măsuri ar trebui să contribuie, de asemenea, la reducerea nivelului

ridicat al arieratelor înregistrate de întrepriderile de stat, care continuă să afecteze economia romanească, şi (c) ajustarea în continuare a preţului

energiei, necesară în special pentru reducerea pierderilor la principalul

producător de energie termoelectrică, în paralel cu măsuri care să atenueze

389

Memorandum de politici economice, FMI, 2001


200

efectele sociale.

Programul FMI contribuie la transmiterea unui semnal investitorilor

străini că România se orientează către un mediu macroeconomic mai stabil,

favorabil pentru investiţii, exporturi şi creare de locuri de muncă. Nivelul

investiţiilor străine în România, de la începutul anilor 90 până în anul 2003,

nu depăşea 10 miliarde USD, fiind extrem de puţin comparativ cu celelalte

ţări foste socialiste390

în special datorită mediului de afaceri instabil,

generalizării corupţiei, instabilităţii legislaţiei. În anul 2003, nivelul

investiţiilor străine de capital au fost de 1,5 mld USD, crescând cu 37,6%

faţă de anul 2002 din PIB, iar în anul 2004, valoarea investiţiilor străine

directe în ţara noastră a fost de 4,1 miliarde de euro. Volumul investiţiilor

străine directe în primele 6 luni ale anului 2005 este de circa 951 milioane

de euro, cu 12 % mai mult faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004. Potrivit

datelor furnizate de instituţiile care monitorizează derularea ISD - Banca

Naţională a României şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului -,

creşterea s-a datorat în primul rând majorărilor de capital social şi investiţiilor de portofoliu. Potrivit ONRC, valoarea capitalului social

subscris la firmele cu capital străin în luna mai a anului respectiv a fost de

250,7 milioane de euro, cu peste 65 la sută mai mult decât în mai 2004, când

valoarea capitalului atingea 86,9 milioane de euro.

Reformele economice promovate de FMI şi adoptate de România

solicită reducerea subvenţiilor către firmele de stat, care înregistrează mari

datorii, restructurarea şi privatizarea acestora, atragerea de investiţii străine,

care să creeze noi locuri de muncă. Programul guvernului pentru 2000

implică o schimbare majoră a politicii monetare şi fiscale faţă de 1999,

continuând o creştere a salariilor în sectorul de stat pentru a nu diminua

consumului intern, deşi redresarea acestuia s-ar putea înregistra treptat,

crescând până la niveluri sustenabile, reducerea a arieratelor, reforme

structurale, inclusiv accelerarea privatizării întreprinderilor. Consumul ar

trebui să crească pe măsura refacerii activităţii, care să fie bazată pe

exporturi, si nu printr-o activitate în salturi, fără susţinere economică . În anul 2002, nivelul PIB-ului a crescut, nefiind urmat şi de

modificarea în acelaşi sens producţiei industriale. Contracţia fiscală, ajustările preţului energiei, au încetinit ritmul de creştere a consumului

populaţiei de la 6 puncte procentuale în 2001 la 3 puncte procentuale în

2002391

. Pe de alta parte, exporturile au crescut în cea mai mare parte a

390

C. Pălăgean, Rating investiţional, în “Piaţa financiară”, octombrie 2003

391 Memorandum cu privire la politicile economice şi financiare ale Guvernului României în perioada

2001-2002, www.fmi.ro


201

anului 2002, deoarece nivelul de competitivitate al României a făcut chiar

mai mult decât să contrabalanseze efectele cererii scăzute din ţările

partenere, ca urmare a stării de recesiune înregistrate în ultima decadă. Investiţiile private, ca răspuns la o îmbunătăţire a climatului de afaceri şi la

înlesnirea condiţiilor de creditare au crescut cu 12 puncte procentuale. Cu

toate acestea, exporturile s-au plafonat spre finalul anului 2002, în

concordanţă cu continuarea recesiunii din UE, iar producţia industrială a

scăzut uşor, sporind într-o oarecare măsură incertitudinile asupra

perspectivei pentru anul 2003. Rata inflaţiei a scăzut la 18,5 puncte

procentuale iar deficitul contului curent s-a redus considerabil, atingând

valoarea de 2,6 puncte procentuale din PIB392

. Încrederea mai puternică în

stabilizarea macroeconomică a condus la o creştere rapidă a creditului,

susţinând astfel relansarea investiţiilor.

Acordul stand-by încheiat pe perioada 2001–2003, în valoare de 300

milioane DST a fost singurul finalizat cu succes de către România după anul

1990. În urma analizării raportului de evaluare a eficienţei programelor

economice derulate cu România în ultimii 14 ani, Board-ul FMI a decis

încheierea unui nou acord.

Criteriile de performanţă prevăzute într-un Memorandum de politici

economice încheiat cu FMI sunt punctuale, cu termene stricte de îndeplinire,

evidenţiind domeniile în care reformele economice trebuie intensificate. Cu

titlu de exemplu, programul economic de reformă adoptat în anul 2001

conţine 19 criterii de performanţă structurală dintre care 73% au fost

finalizate, 11% neîndeplinite, iar 16% au caracter permanent, precum

ajustarea preţurilor în domeniul energetic. Programul de reformă FMI din

anul 2003 conţine tot 19 obiective structurale dintre care au fost finalizate în

proporţie de 53%, 16% având caracter permanent, cum ar fi eliminarea

scutirilor fiscale acordate de guvern (vezi Anexa 2).

Reformele structurale au vizat politicile monetare şi bugetare,

politicile fiscale, salariale, intensificarea măsurilor de privatizare şi restructurare a întreprinderilor de stat, cu pierderi importante, reducerea

arieratelor, ajustarea preţurilor la utilităţi, în special în sectorul energetic,

acele elemente ale programului de reformă structurală care au implicaţii directe asupra situaţiei macroeconomice.

Din punctul de vedere al FMI, eficienţa politicii monetare şi bugetare

constă în realizarea criteriilor de performanţă privind activele interne nete şi activele externe nete ale BNR, nivelul inflaţiei, al ratei dobânzii, al

deficitului bugetar. Noile reglementări bancare prevăd o clasificare a

392

Memorandum tehnic, perioada 2001-2002, www.fmi.ro


202

împrumuturilor şi o previzionare mai prudentă. Acestea prevăd ca, pe lângă analiza în timp a plăţilor efectuate, să fie luate în considerare şi performanţele financiare ale debitorului, reflectându-se mai bine, în felul

acesta, perspectivele de rambursare.

Creşterea cererii de bani ca urmare a revigorării consumului, a

scăderii rapide a inflaţiei, a condus iniţial la rate reale de dobândă ridicate,

ceea ce a determinat BNR să reducă rata dobânzii de referinţă în aprilie

2002. Începând cu sfârşitul lunii august a anului 2002, BNR a redus

progresiv rata dobânzii de referinţă cu 8 puncte procentuale, ajustând, în

felul acesta, rata reala a dobânzii la 5 procente393

. Reducerea ratei dobânzilor

şi măsurile de liberalizare a ieşirilor de capital au redus surplusul de pe piaţa

valutară. Totodată, BNR a continuat achiziţiile de valută pentru a păstra

evoluţia cursului de schimb în concordanţă cu ţinta sa pentru inflaţie.

Reducerea inflaţiei şi creşterea constantă a rezervelor internaţionale au

condus la întărirea încrederii în moneda naţională, înregistrându-se creşterea

cererii pentru activele denominate în lei (depozite la termen şi bonuri de

trezorerie). Curba rentabilităţii bonurilor de trezorerie a continuat să descrească, ceea ce semnifică continuarea dezinflaţiei

Creditul bancar către sectorul neguvernamental a crescut rapid pe

parcursul anului 2002. Creşterea anuală a creditului, de aproximativ 33 de

procente în termeni reali înregistrată în luna decembrie a anului 2002, este

dominată de creditarea în valută, deoarece debitorii par să creadă că riscul

deprecierii cursului de schimb nu acoperă în totalitate diferenţa dintre

dobânzi. Mai mult decât atât, nivelul rezervelor obligatorii a impus diferenţe

de dobânzi între depozitele şi împrumuturile denominate în lei mai mari

decât cele înregistrate la valute. Pentru a atenua acest efect, BNR a redus

nivelul rezervelor pentru depozitele în lei şi l-a crescut pe cel pentru

depozitele în valută în luna noiembrie 2002. Creditul către sectorul de stat a

crescut la sfârşitul anului 2002 pe baza creditelor garantate public destinate

investiţiilor în spitale şi în sectorul comunicaţiilor, ca şi pe baza creditării interne, mai mare decât cea externă, înregistrată în sectorul energetic.

FMI a cerut iniţierea de măsuri privind îmbunătăţirea indicatorilor de

performanţă, de prudenţă bancară. Aceste schimbări de politici au pus bazele

lichidării băncii cu cele mai mari probleme (Bancorex) şi a restructurării Băncii Agricole în vederea privatizării acesteia. În acest sens, agenda de

politici este continuată cu măsuri menite să conducă la încheierea

privatizării Băncii Comerciale Române (specificat ca un criteriu de

performanţă a acordului stand-by) şi la restructurarea CEC.

393

www.fmi.ro


203

FMI conduce dialogul pe pachete de politici economice care să limiteze anumite cheltuieli în sectorul public. Aceste politici includ criterii

referitoare la stabilirea salariilor atât în serviciile publice, cât şi în

întreprinderile aflate în proprietatea statului. FMI solicită rapoarte de

monitorizare a bugetelor dintr-un număr de întreprinderi aflate în

proprietatea statului şi, în programul său stand-by, are condiţii referitoare la

limitarea fondului de salarii în aceste întreprinderi şi la îndeplinirea ţintelor

convenite de disponibilizări (vezi Anexa 2) În România, corelarea nivelului

salariilor cu nivelul productivităţii sociale a muncii nu s-a realizat. FMI

analizează respectarea criteriului de performanţă salarii-productivitate, fiind

premergător instalării stării de inflaţie, creşterii deficitului bugetar, prin

susţinerea de cheltuieli publice neperformante, mai ales în sectorul

întreprinderilor de stat.

În perioada 2000-2003394

, prin programul economic sprijinit de

acordul stand-by, situaţia macroeconomică a României s-a îmbunătăţit. Anul

2001 a marcat primul ritm important al creşterii economice de după 1989, de

peste 5% faţă de 2000, concomitent cu atingerea unui nivel mediu anual al

inflaţiei de 34,5%. În anul 2002, pentru al doilea an consecutiv, creşterea

economică a fost de aproximativ 4,4%, inflaţia a fost redusă de la 30 de

procente la sfârşitul anului 2001 la 19,5% la sfârşitul anului 2002, iar

deficitul contului curent a scăzut la 3 puncte procentuale din PIB. De

asemenea, anul 2002 consemnează surclasarea proprietăţii de stat în

economie de către proprietatea privată, care atinge nivelul de 54,8% şi prezintă o contribuţie de 66,8% la formarea PIB

395.

În anul 2003 a continuat procesul de reducere a inflaţiei şi de

diminuare a deficitului contului curent, economia axându-se pe o cale

sustenabilă de creştere. Cu toate acestea, propunerile de creştere a preţurilor

din sectorul energetic pot constitui presiuni temporare pentru majorarea

inflaţiei, iar creşterea salarială mai rapidă decât s-a estimat şi expansiunea

accelerată a creditului, precum şi reducerea exporturilor necesită o

restrângere mai mare a deficitului sectorului public de aproape 0,25 procente

din PIB în a doua jumătate a anului 2003, în principal ca urmare a reducerii

pierderilor din întreprinderile de stat, În vederea diminuării tensiunilor

sociale datorate lipsei de creştere a calităţii vieţii, s-a întărit sprijinul social

către acele segmente ale populaţiei care nu au beneficiat încă de revigorarea

economică. Deoarece implicarea activă a României în procesul de aderare la

Uniunea Europeană, eforturile întreprinse în direcţia obţinerii statutului de 394

Raport BNR 2002, Caiete de studii BNR, 2002-2003 395

I. Winkler, Macroeconomie, în “Piaţa financiară”, noiembrie 2003


204

economie funcţională de piaţă solicită performanţe notabile ale economiei

româneşti, Guvernul a cerut FMI-ului, în anul 2003, finalizarea celei de-a

treia analize şi o extindere cu 5 luni a Acordului stand-by până la mijlocul

lunii octombrie 2003, pe baza politicilor prezentate în Memorandumul

Suplimentar cu privire la Politicile Economice şi Financiare în 2003. De

asemenea, Guvernul solicită derogări pentru neîndeplinirea criteriului de

performanţă de la sfârşitul lunii decembrie 2002 referitor la fondurile de

salarii din cadrul întreprinderilor de stat, şi la criteriul de performanţă structurală referitor la privatizarea BCR.

Board-ul executiv al FMI a finalizat evaluarea economică a României,

în urma Raportului întocmit de o delegaţie a instituţiei396

, arătând că, de la

mijlocul anului 2001, combinaţiile dintre restricţiile bugetare, ajustările

preţurilor la energie, politica monetară prudentă au condus la moderarea

cererii interne şi a premiselor reducerii deficitului de cont curent. În acelaşi timp, creşterile înregistrate de exporturi şi de PIB au fost cele mai ridicate

din regiune, reflectând beneficiile aduse de instituţiile private în industria

producătoare de bunuri de consum, orientate către exporturi, precum şi câştigurile de competitivitate de la ajustarea, în anul 1999, a ratei de schimb.

FMI susţine necesitatea reducerii graduale a dobânzilor, element de natură să asigure o continuare a procesului de diminuare a inflaţiei.

Politica monetară a contribuit la reducerea ratei inflaţiei, la

diminuarea ratei dobânzii, încurajând astfel expansiunea creditelor şi a

investiţiilor. Revigorarea sistemului bancar, resimţită ca urmare a

expansiunii creditelor, ar trebui să se resimtă şi în calitatea portofoliilor de

credite acordate de către băncile comerciale.

În anul 2003, creşterea creditului neguvernamental (care a afectat şi nivelul economisirii) se datorează şi unor schimbări în domeniul creditării, cum sunt reducerea avansurilor, eliminarea giranţilor, introducerea unor noi

forme de creditare care au condus la o explozie a creditelor ipotecare,

presiuni asupra preţurilor, creşterii cererii de bunuri de import, respectiv

creşterea deficitului balanţei de plăţi. În acest caz, realizarea ţintei

inflaţioniste de 14% s-a făcut prin creşterea dobânzilor de intervenţie pentru

depozitele atrase de la băncile comerciale, de la 18,25% la 19,25%,

respectiv la 20,25%. Creşterea foarte rapidă a cererii ca urmare a

îmbunătăţirii situaţiei economice generale a României, a apărut înainte ca

rata inflaţiei să ajungă la o singură cifră, ceea ce complică procesul de

ajustare, fiind necesare măsuri pentru a tempera creşterea excesivă a

creditului; în caz contrar, creşterea devine nesustenabilă, conducând la

396

Raportul FMI, 2002


205

presiuni inflaţioniste şi la dezechilibrarea balanţei de plăţi397.

O altă presiune inflaţionistă o reprezintă creşterea salariului minim pe

economie, fără o creştere în prealabil a nivelului productivităţii sociale a

muncii. Creşterea de salarii alimentează baza monetară (numerarul în afara

băncilor), ancora monetară a politicii BNR.

Creşterea cuantumului salariului minim pe economie în anul 2003,

fără o creştere substanţială a producţiei, implicit a veniturilor bugetare, este

un factor de risc pentru ţinta inflaţionistă. În continuare, creşterea salariilor

din companiile de stat se realizează fără un spor corespunzător de

productivitate, semn că privatizarea şi restructurarea întreprinderilor publice

nu este încă realizată. FMI recomandă orientarea politicilor monetare şi bugetare către stabilizarea macroeconomică, cu accente pe reducerea ratei

inflaţiei, limitarea deficitului contului curent, eradicarea pierderilor din

sectorul public, finalizarea procesului de privatizare şi intensificarea

eforturilor de ameliorare a climatului de afaceri.

Deficitul bugetar restrâns (sub 3% din PIB) are câteva efecte benefice

între care restrângerea intervenţiei pe piaţă prin titluri de stat a guvernului şi concomitent, disponibilizarea de fonduri de creditare pentru economia reală, scăderea dobânzilor, contribuţia directă şi indirectă la reducerea inflaţiei,

consolidarea conturilor statului. Cu toate că efectele reducerii deficitului

bugetar s-au concretizat mai ales în creşterea consumului intern, care a

favorizat creşterea economică din anul 2003, acesta nu este un factor de

antrenare pentru creşterea şi dezvoltarea economică dacă nu are la bază un

spor al productivităţii muncii. Creşterea economică din perioada 2000-2003

s-a realizat într-un ritm şi o structură care nu poate încă determina schimbări importante în ansamblul raporturilor interne şi externe ale economiei

româneşti. Această creştere nu permite previzionarea trendului ascendent al

ocupării, consumului, economisirii, investiţiilor, pentru aceasta fiind nevoie

de creşterea producţivităţii muncii, a competitivităţii produselor româneşti pe pieţele externe, ponderii sectorului privat în economie.

Crearea şi consolidarea elementelor de echilibru macroeconomic

generatoare de creştere economică durabilă presupune continuarea şi accentuarea, în anul 2004, conform modelului FMI, a măsurilor de reducere

a deficitului bugetar, consolidare a contului curent al balanţei de plăţi, reducerea inflaţiei la 9%, eliminare a pierderilor din sectorul administrat de

stat, îmbunătăţire constantă a disciplinei financiare. După cum a declarat

Anne Krueger, Prim Director General Adjunct şi Preşedinte în funcţie al

FMI, la sfârşitul întâlnirii Board-ului FMI din iulie 2004398

, politicile 397

G. Justice, Interviu, în „Nine o'clock”, 07 ianuarie 2005 398

Comunicat de presă nr. 04/137, FMI, 7, 07, 2004


206

monetară şi de curs de schimb vor continua să vizeze realizarea unui

echilibru între reducerea inflaţiei şi menţinerea competitivităţii externe a

României, respectiv aplicarea politicii de ţintire directă a inflaţiei. Acest

obiectiv s-a concretizat în adoptarea de către băncile centrale din numeroase

ţări a unei noi strategii, respectiv ţintirea directă a inflaţiei (inflation

targeting). Această strategie a BNR pentru anii 2003-2004 este menită să intensifice procesul de dezinflaţie, susţinut de o disciplină consecventă şi coerentă în timp a politicilor macroeconomice. În scopul introducerii

graduale a unor elemente care definesc regimul de inflation targeting se au

în vedere399

: urmărirea consecventă a ţintei de inflaţie şi degrevarea

completă a politicii monetare de sprijinirea altor obiective macroeconomice;

consolidarea credibilităţii băncii centrale prin evitarea ajustării pe parcursul

anului a ţintei de inflaţie iniţial anunţate; întărirea responsabilităţii băncii

centrale faţă de obiectivul asumat prin publicarea unui raport asupra inflaţiei

care să includă prognoza de inflaţie.

Regimul de ţintire directă a inflaţiei înglobează recunoaşterea

importanţei fenomenului inflaţionist în economiile moderne şi, implicit,

faptul că asigurarea stabilităţii preţurilor reprezintă cea mai eficientă cale de

susţinere de către politica monetară a dezideratului general de creştere

economică pe termen lung. Utilizată pe scară largă în ţările industrializate în

anii 1990, strategia de ţintire directă a inflaţiei a devenit, ulterior crizelor din

America Latină şi din Asia, o alternativă atractivă şi pentru economiile

emergente.

Ţintirea inflaţiei (inflation targeting) se doreşte a fi o practică ce ar

conduce la eliminarea divergenţelor dintre teoriile rules versus discretion,

politică monetară discreţionară- politică monetară bazată pe reguli, teorii ce

au dominat sfârşitul anilor 1990. Acest regim de politică monetară combină constrângerea impusă la nivelul obiectivului cu o marjă de flexibilitate la

nivelul instrumentelor utilizate de autoritatea monetară400 în scopul atingerii

nivelului-ţintă al inflaţiei. Banca centrală îşi păstrează astfel capacitatea de a

răspunde la şocuri neprevăzute prin ajustarea corespunzătoare a nivelului

instrumentelor de politică monetară, cu condiţia de a nu sacrifica obiectivul

final.

Un regim de ţintire a inflaţiei permite politicii monetare să se

concentreze pe aspecte ale mediului financiar intern şi să răspundă mai bine

şocurilor din economia naţională. Relaţia bani-inflaţie nu este elementul

definitoriu al strategiei de ţintire directă a inflaţiei, dar constituie o premisă

399

C. Popa (coordonator), Ţintirea directă a inflaţiei: o nouă strategie de politică monetară: Cazul

României, Caiete de studii nr. 10, BNR aprilie 2002, p. 11 400

Ibidem, p. 12


207

favorabilă pentru determinarea adecvată a instrumentelor monetare pentru

care autoritatea monetară optează.

Precondiţiile impuse de implementarea ţintirii directe a inflaţiei şi

îndeplinirea acestora în România

Tabelul nr. 23

Cerinţe instituţionale Motivaţie Sunt

îndeplinite

aceste cerinţe?

Independenţa băncii centrale în

utilizarea instrumentelor

Banca centrală are nevoie de

libertate de acţiune pentru a-şi atinge obiectivul de inflaţie.

Da

Instrumente de politică monetară eficace

Banca centrală are nevoie de cel

puţin un instrument eficace

pentru a putea informa publicul

privind orientarea politicii

monetare şi ancora anticipaţiile

inflaţioniste.

Nu

Asumarea răspunderii de către

banca centrală Trebuie clar precizate

responsabilităţile băncii centrale

pentru atingerea ţintei de inflaţie.

Nu

Transparenţa deciziilor de politică monetară

Banca centrală trebuie să comunice clar şi la intervale

regulate deciziile sale de politică monetară şi motivaţia acestora

guvernului, pieţelor financiare,

publicului larg.

Parţial

Regim de curs de schimb flexibil Flexibilitatea necesară atingerii

ţintei de inflaţie nu este

compatibilă cu un regim de curs

de schimb fix.

Da

Responsabilitatea comună a

guvernului şi a băncii centrale

Guvernul trebuie să-şi atingă ţinta de inflaţie, respectiv să promoveze politici economice

consistente cu aceasta.

Da

Armonizarea politicii monetare cu

politica fiscală Guvernul trebuie să sprijine, prin

politica sa fiscală, atingerea

ţintei stabilite.

Nu

Sprijin din partea publicului Publicul trebuie să privească cu

încredere strategia, influenţarea

anticipaţiilor fiind esenţială pentru buna sa funcţionare.

Nu

Un sistem financiar bine dezvoltat Pieţele financiare trebuie să fie

suficient de dezvoltate şi lichide

pentru a face presiuni în sensul

Nu


208

atingerii şi menţinerii stabilităţii preţurilor şi pentru a furniza

informaţii privind anticipaţiile

inflaţioniste.

Cerinţe tehnice Motivaţie Sunt

îndeplinite

aceste cerinţe?

Alegerea unui indice de preţuri

adecvat

Ţinta de inflaţie trebuie

specificată în funcţie de un

indice bine înţeles de public şi reprezentativ pentru evoluţia

puterii de cumpărare.

Nedecis

Stabilirea unui sistem de fluctuaţie

a ţintei de inflaţie şi a orizontului

de timp

Nivelul flexibilităţii şi calendarul

atingerii ţintei de inflaţie trebuie

prestabilite, pentru a se asuma

responsabilitatea pentru

atingerea/ratarea ţintei.

Nu

Cunoştinţe suficiente privind

funcţionarea mecanismului de

transmisie a politicii monetare

Deciziile de politică monetară trebuie să dispună în timp util de

informaţii complete asupra

efectului acţiunilor lor asupra

variabilelor economice.

Nu

Realizarea unor proiecţii de inflaţie Strategia de ţintire a inflaţiei

trebuie să asigure ancorarea

anticipaţiilor inflaţioniste la

ţinta anunţată, adică banca

centrală trebuie să se bazeze pe

proiecţiile de inflaţie în luarea

deciziilor de politică monetară şi să fie proactivă.

Nu

Sursa: Mugur Isărescu, Ţintirea inflaţiei. Conferinţă de presă, BNR, 15 august 2005

Din datele prezentate în tabelul de mai sus, cerinţele impuse de

implementarea ţintirii directe a inflaţiei sunt cerinţe instituţionale şi cerinţe

tehnice. Din cele nouă cerinţe instituţionale, sunt îndeplinite doar o treime,

ca urmare a funcţionării încă ineficiente a sistemului bancar din România,

neadecvate fluctuaţiilor pieţei; în ceea ce priveşte cerinţele tehnice, nu a fost

îndeplinit niciun criteriu din cele patru stabilite, urmând a fi implementate

măsuri de corelare a mecanismului de transmisie a politicii monetare cu

proiecţiile de inflaţie stabilite.

Strategia de ţintire directă a inflaţiei are următoarele caracteristici

definitorii401

: asumarea neechivocă a angajamentului faţă de stabilitatea

preţurilor ca principal obiectiv al politicii monetare şi plasarea pe un plan

401

www.bnro.ro


209

secundar a celorlalte obiective tradiţionale (creşterea economică, creşterea

competitivităţii externe, acoperirea deficitelor fiscale sau scăderea

şomajului); transparenţa strategiei de politică monetară prin comunicarea

către public a obiectivelor şi deciziilor de politică monetară; creşterea

răspunderii băncii centrale pentru atingerea obiectivului de inflaţie;

dependenţa de furnizarea în timp util a unui set complet de informaţii privind variabilele relevante pentru toate cele patru blocuri macroeconomice

(real, monetar, fiscal, extern).

Strategia BNR de ţintire directă a inflaţiei prezintă numeroase limite,

legate atât de întreruperea temporară a procesului dezinflaţionist, în

trimestrul II 2005, cauzată de şocuri de natura ofertei, excesul de cerere,

intrările abundente de capital, deteriorarea anticipaţiilor inflaţioniste, cât şi de gradul de euroizare a economiei, ca urmare a liberalizării contului de

capital. În acest sens, BNR a adoptat o serie de măsuri402

, între care: a)

Dualitate temporară a dobânzii băncii centrale, ceea ce se transpune în:

reducere semnificativă a ratei efective de sterilizare pentru descurajarea

influxurilor speculative; menţinerea la nivel înalt a dobânzii de politică monetară pentru a semnaliza disponibilitatea BNR de a creşte dobânda

efectivă în caz de derapaj inflaţionist iminent. b) Măsuri complementare

pentru controlul cererii agregate, care constau în: înăsprirea regimului

rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută (prin extinderea

bazei de calcul); condiţii de creditare mai stricte, inclusiv din considerente

prudenţiale; colaborare din partea politicii fiscale – limitarea deficitului

bugetar; evitarea stimulării suplimentare a cererii agregate, pe oricare din

componentele sale (venituri, cheltuieli guvernamentale, credit etc.).

De asemenea, BNR identifică şi efecte nocive ale amplificării excesului de cerere, întrucât, pe termen scurt, acesta poate întrerupe procesul

dezinflaţionist şi amplifică dezechilibrul extern, iar pe termen lung,

subminează sustenabilitatea creşterii economice, necesitând un mix prudent

de politici pentru menţinerea unui ritm sustenabil al intrărilor de capital.

Noul acord încheiat de România şi FMI în iulie 2004, pe o perioadă de doi ani, este un acord stand-by de supraveghere preventivă, având ca

obiectiv întărirea poziţiei contului curent, reducerea în continuare a inflaţiei,

susţinerea creşterii rapide a PIB şi pregătirea economiei pentru aderarea în

Uniunea Europeană. Programul accentuează măsurile de susţinere şi continuare a stabilizării macroeconomice şi accelerarea reformelor

structurale. Obiectivele macroeconomice importante ale programului sunt

următoarele: reducerea inflaţiei de la 9 procente în anul 2004 la 6 procente

402

M. Isărescu, Ţintirea inflaţiei. Conferinţă de presă, BNR, 15 august 2005


210

în anul 2005 şi respectiv 5 procente în anul 2006; limitarea deficitului de

cont curent extern la mai puţin de 5,5% din PIB; menţinerea rezervelor la un

nivel confortabil de 3,5 luni de importuri prognozate; rata medie a creşterii

economice de 5 procente în perioada 2004-2006, ceea ce va contribui la

reducerea diferenţelor existente în ceea ce priveşte PIB/locuitor comparativ

cu Uniunea Europeană. De asemenea, se mai prevăd ţinta de deficit de cont

curent să fie sub 5,5 % din PIB, îmbunătăţirea performanţei financiare a

companiilor de stat prin ajustarea preţurilor la energie şi implementarea unei

politici salariale stricte, reducerea sarcinii fiscale mari asupra muncii şi a

impozitului pe profit, precum şi înlesnirea îmbunătăţirii în continuare a

climatului de afaceri. Astfel se prevăd reducerea cu 1,25 procente a

contribuţiilor la asigurările sociale de stat, una din cauzele principale ale

economiei subterane, reducerea de la 25 procente la 19 procente a

impozitului pe profit, şi de la 18 la 14 procente a celui pe venit, pentru cel

mai scăzut nivel de impozitare, iar baza neimpozabilă, în termeni nominali

de 2000000 lei vechi. Alte măsuri fiscale au în vedere creşterea impozitului

pe dividende pentru persoanele fizice rezidente de la 5 la 10 procente,

precum şi majorarea accizelor conform graficului convenit cu Uniunea

Europeană403.

Unii analişti economici404

consideră ca FMI este îngrijorat de

accentuarea deficitului de cont curent şi a celui bugetar, în urma creşterii

economice de 8,3% din anul 2004 şi a avansului considerabil al creditelor.

Creşterea împrumuturilor, scăderea ratei de impozitare, respectiv a

veniturilor bugetare, şi un deficit bugetar ridicat pot conduce la

supraîncălzirea economiei şi la creşterea deficitului de cont curent peste

limita considerată sigură, potrivit FMI. Fondul este preocupat şi de

posibilitatea investitorilor străini de a deţine depozite în lei, decizie adoptată la 1 iulie 2005 în cadrul măsurilor de liberalizare a pieţei de capital înaintea

aderării la UE, decizie care ar putea conduce la creşterea inflaţiei.

Schimbarea culorii politice a guvernului, ca urmare a alegerilor

parlamentare din noiembrie 2004, precum şi introducerea măsurilor de

degrevare fiscală, de sorginte liberală, au făcut ca ţintele din programul

convenit cu FMI să sufere modificări de substanţă, în special în ceea ce

priveşte mărimea deficitului bugetar. Prin introducerea cotei unice de

impozitare de 16%, Guvernul spera la o creştere a veniturilor statului prin

ieşirea la suprafaţă a economiei subterane, respectiv declararea veniturilor

de către un număr cât mai mare de agenţi economici, care, în condiţiile unei

403

Memorandumul de politici economice şi financiare pentru perioada 2004-2006, www.fmi.ro 404

România va avea un deficit bugetar de 9,4% din PIB în 2005, respectiv un deficit de cont curent de

0,7% din PIB, România Liberă, 12 iulie 2005


211

impozitări ridicate, nu declară veniturile, ceea ce conduce la creşterea

evaziunii fiscale şi la reducerea veniturilor bugetare. Dar, specialiştii FMI

apreciază că introducerea cotei unice a dus la creşterea deficitului bugetar cu

50000 de mild lei, în timp ce Guvernul îl apreciază la nivelul de 30000 mild.

lei405

. FMI a condiţionat semnarea unui nou acord de îndeplinirea unor

criterii de performanţă, cum sunt: deficit bugetar de 0,4-0,5% din PIB,

inflaţia de 7%, deficitul contului curent de 6,9%, iar creşterea economică de

5,5%, prin aplicarea unor măsuri drastice pentru acoperirea deficitului

bugetar ce privesc creşterea unor categorii de impozite indirecte, ca TVA şi accize, limitarea cheltuielilor publice, renunţarea la contractele colective de

muncă, concedieri, limitarea creşterilor salariale (la 4,9% din PIB) şi a

cererii interne prin restricţionarea creditului.

Consecinţele introducerii cotei unice de impozitare se răsfrâng asupra

contribuabilului, atât pozitiv, prin creşterea venitului disponibil, dar şi negativ, prin majorarea impozitului pe veniturile din dobânzi şi a

impozitului pe câştigurile din capital, de la 1% la 10%, creşterea accizelor la

uleiuri minerale, tutun şi alcool, energie electrică şi termică, gaze naturale,

ca urmare a estimării eronate a guvernanţilor a cuantumului veniturilor

bugetare. În acest fel, prin introducerea unor impozite şi taxe suplimentare,

se acoperă „gaura” bugetară produsă de reducerea impozitului pe venit.

Pe lângă condiţionările de natură monetară şi fiscală în vederea

reducerii deficitului bugetar şi echilibrării balanţei de plăţi externe, FMI

impune şi condiţii, care, nici pe de parte, nu au vreo legătură cu misiunea sa,

respectiv, pentru a aproba un nou acord cu România, desfiinţarea

obligativităţii contractelor colective de muncă, ce constituie un element-

cheie în reglementarea raporturilor de muncă în lumea europeană. Prin

această solicitare, FMI ar dori ca nesemnatarii direcţi ai contractului colectiv

de muncă la nivel naţional să fie consideraţi dezangajaţi de prevederile

acestuia, respectiv salariaţii din structurile care nu au semnat contractul

colectiv de muncă la nivel naţional (ce prevede printre altele dreptul la grevă în caz de nerespectare a obligaţiilor angajatorilor) să nu poată recurge legal

la grevă. Condiţionările FMI au stârnit controverse în rândurile clasei politice şi

ale opiniei publice, cele mai multe discuţii au fost în jurul deficitului

bugetar, partea română cerând ca acesta să fie între 0,7 şi 1,2% din PIB, atât

pentru continuarea procesului de creştere economică şi dezinflaţie, dar şi pentru cofinanţarea unor proiecte de infrastructură şi îndeplinirea acordurilor

de aderare la Uniunea Europeană. respectiv.

405

M. Nicuţ, Consecinţa negocierilor cu FMI, în Cotidianul online, www.cotidianul.ro, 15 octombrie 2005


212

Prin urmare, stabilizarea macroeconomică pentru România ar trebui să urmărească continuarea procesului de dezinflaţie şi creştere economică, întărirea puterii de cumpărare prin creşterea productivităţii, realizată prin

accelerarea reformelor structurale şi restructurarea sectorului de stat,

reducerea arieratelor.

Creşterea arieratelor reprezintă o problemă majoră pentru toate

guvernele României din perioada de tranziţie. FMI monitorizează, din iulie

2001, 72 de întreprinderi cu capital majoritar de stat, în scopul reducerii

nivelului datoriilor. Potrivit unor surse apropiate negocierilor cu FMI406

, s-a

convenit ca nivelul arieratelor celor 426 de mari contribuabili, care au

acumulat datorii bugetare de peste 1,7 miliarde de dolari, să fie redus cu 1%

până la finele primului trimestru, cu 1,75% la finele trimestrului trei şi cu

2% la finele anului 2004. Pentru atingerea acestui obiectiv, oficialii

Fondului au adus la cunoştinţa părţii române criterii de performanţă foarte

dure, cum ar fi restructurarea şi privatizarea pe de o parte, şi reducerea

subvenţiilor, a arieratelor şi a cheltuielilor bugetare pe de altă parte. Iniţial,

s-a mers pe ideea ca aceste datorii să nu mai crească până la finele anului

2004. Astfel, la data de 31 martie 2004, în preţuri comparabile, s-a constatat

o reducere a arieratelor totale faţă de 31 decembrie 2003, în sumă de 2.452,1

miliarde de lei. Datoriile ajunse la scadenţă şi neonorate produc anual

finanţelor publice pierderi echivalente cu peste 3% din PIB, ceea ce

înseamnă circa 75.000 de miliarde lei. Oficialităţile române au declarat că arieratele întreprinderilor monitorizate de Guvern au scăzut de la 150.000 la

90.000 de miliarde lei în 2005, în timp ce numărul întreprinderilor

monitorizate a scăzut de la 72 la 56 şi, în acelaşi timp, au fost emise noi acte

normative care au şters arierate. Conform unei analize a Grupului de

Economie Aplicată rezultă că numai 58,6% din firmele care şi-au sporit

profiturile în primul trimestru din anul 2005, în raport cu aceeaşi perioadă a

anului trecut, au plătit un volum mai mare de impozite şi taxe407

. În absenţa

unei discipline financiare, datornicii vor căuta să-şi amâne plăţile datorate

furnizorilor, creditorilor sau statului. O cauză ar putea fi faptul că autorităţile

au neglijat necesitatea unei politici de restructurare, concepută ca un

instrument de limitare a pierderilor408

. Reducerea arieratelor este cu atât mai

dificilă, cu cât înseşi datele problemei s-au schimbat. Într-o primă etapă, arieratele veneau de la întreprinderile de stat neperformante, care prin

406

Carmen Neacşu, FMI, cu ochii pe arieratele de 1,7 miliarde de dolari ale marilor contribuabili, în

Gardianul, 6 iulie 2004 407

Banii publici continuă să curgă în buzunarele private, în Gândul, 16 mai 2005 408

D. Dăianu, Transformation and the Legacy of Backwardness, “Economies et Societes” ,nr., 44, p. 181-

206


213

neplata datoriilor îşi creau singure resursele financiare necesare

supravieţuirii. Sunt şi astăzi astfel de societăţi, dar mai puţine, deoarece pe

cele mai multe dintre ele nici arieratele nu le-au putut salva. Acum,

arieratele vin şi de la întreprinderile private care funcţionează ca şi cele de

stat, din cauza managementului defectuos, lipsei investiţiilor promise pentru

reabilitarea societăţilor în cauză. Asemenea stări de lucruri nu pot fi depăşite

decât prin măsuri severe, radicale, care să evite scurgerea banilor publici în

fondurile private. Un ritm mai rapid al privatizării şi intrări de capital mai

mari, în special investiţii străine directe, pot conduce la creştere economică şi eradicarea arieratelor.

În viziunea FMI, există mai mulţi factori care favorizează menţinerea

arieratelor409

, între care tolerarea de către autorităţi aacestora, atât pentru

sectorul public, în special a întreprinderilor din sectorul minier, cât şi pentru

sectorul privat, menţinerea unor taxe administrative scăzute, instaurarea unei

culturi a neplăţii datoriilor către bugetul statului. Ultimele estimări ale FMI

arată că arieratele reprezintă 35-40% din PIB410

. Principalele surse ale

arieratelor din sectorul public le reprezintă pierderile întreprinderilor de stat,

ale producătorilor de energie termică şi ale sectorului minier. În acest sens,

este necesară aplicarea de reforme structurale pentru a limita pierderile în

aceste sectoare şi pentru a preveni crearea de noi arierate.

Ca urmare a măsurilor întreprinse de Guvern în prima jumătate a

anului 2005, în vederea creşterii veniturilor bugetare, ca rezultat al

eficientizării colectării şi reducerii arieratelor, cea mai mare parte a

veniturilor încasate la bugetul general consolidat o reprezintă veniturile

bugetului de stat, care deţin o pondere de circa 65%, iar încasările din

executare silită, la bugetul de stat, deţin un procentaj de circa 66% în totalul

sumelor încasate prin această măsură. Creanţele încasate la bugetul general

consolidat în perioada ianuarie-iulie 2004, atât din arieratele bugetare pentru

care s-a început sau continuat procedura de executare silită până la 31

decembrie 2004, cât şi din cele înregistrate în anul 2005, sunt în sumă totală de 2,837 miliarde RON, cu 31,14 procente mai mari faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004. Creşterea veniturilor bugetului general consolidat în perioada

raportată a fost determinată, in principal, de intensificarea acţiunilor de

executare silită. Potivit ANAF, în perioada analizată au fost comunicate

somaţii privind obligaţii bugetare restante la bugetul general consolidat în

sumă de 6,436 miliarde RON, au fost înfiinţate popriri asupra conturilor

bancare în sumă de 14,33 miliarde RON, sechestre asupra unor bunuri

409

E van der Mensbrugghe (coordonator), Romania:Ex-post Assessment of Longer-Term Program

Engagement, European and Policy Development and Review Departments, 25 martie 2004, pag. 14 410

Interviu acordat Agenţiei France Press de către G. Justice, 19 ianuarie 2005, www.fmi.ro


214

mobile în valoare de 1,719 miliarde RON şi sechestre asupra unor bunuri

imobile in valoare de 2,693 miliarde RON411

.

Restructurarea şi privatizarea întreprinderilor producătoare de energie

electrică, de energie termică locală, de extracţie şi prelucrare a gazelor

necesită adoptarea cadrului legal care reglementează pregătirea pentru

privatizarea acestora în vederea atragerii de investitori strategici. Ca parte a

acestui proces şi Banca Mondială sprijină, printre altele, reformele tarifelor

la energie şi eliminarea arieratelor din sectoarele de energie electrică, de

energie termică locală şi de gaze naturale, iar aceste obiective sunt presărate

în condiţiile de politici ale programului PSAL 2, împreună cu condiţiile

relaţionate privatizării întreprinderilor de distribuţie a energiei electrice.

Aceste condiţii au fost îndeaproape armonizate cu FMI, acordul stand-by

include şi prevederi pentru reformele structurale din sectorul energetic,

inclusiv stabilirea tarifelor, achitarea arieratelor şi ratele încasărilor, precum

şi o condiţie pentru structura industriei care solicită trecerea a şapte unităţi producătoare de energie termică la municipalităţi (vezi ANEXA 2).

Totuşi, problema economiei româneşti nu este deficitul bugetar, ci

creşterea consumului sectorului privat, alimentat de relaxarea politicii

monetare şi fiscale şi de creşterea veniturilor, în condiţiile unei

productivităţi reduse. În condiţiile relaxării politicii monetare, politica

bugetară restrictivă nu va duce la reducerea deficitului bugetar, ci, ca urmare

a liberalizării contului de capital şi deschiderii economiei către pieţele

financiare internaţionale, la intrări masive de capital, la creşterea presiunii

asupra cererii, care pot conduce oricând la creşterea inflaţiei şi accentuarea

declinului economic. „Folosirea bugetului ca instrument de limitare a

deficitului de cont curent va avea o eficacitate scăzută, într-o economie în

care dobânzile vor merge în jos, în condiţiile deschiderii pieţelor

financiare”412

.

După cum apreciază Daniel Dăianu, FMI are rezerve în privinţa

încasărilor bugetare. Pentru a se înregistra creşteri ale veniturilor bugetare

este necesar ca încasările anului 2005 să fie corectate cu o rată a inflaţiei

(deflatate) şi cu creşterea economică înregistrată în perioada trecută. De

asemenea, în opinia lui Daniel Dăianu, există un deficit structural „ocultat”

al bugetului, care va ieşi la iveală odată cu intrarea în Uniunea Europeană, când anumite cheltuieli nu vor mai putea fi reprimate, evitate; cofinanţarea

la fondurile de aderare, reforma sistemului de pensii, cheltuieli suplimentare

cu educaţia şi sănătatea, bani pentru infrastructură, contribuţia la bugetul

Uniunii ar putea duce deficitul bugetar spre 3-4% din PIB. Iar un deficit 411

www.bizcity.ro/readnews. 412

D. Dăianu, „Acordul cu Fondul este util”, în Curentul, 10 martie 2005


215

bugetar sporit mult, plus un apetit nestăvilit de consum al sectorului privat ar

conduce la deficite externe prea mari; situaţia macroeconomică ar deveni

instabilă. Pentru a preveni aşa ceva, avem nevoie de o colectare mult mai

bună a impozitelor şi taxelor, de creşterea veniturilor bugetare ca pondere în

PIB413

.

În urma discuţiilor celor două părţi, din iunie 2005, FMI consideră că perspectivele de creştere economică ale Romaniei sunt solide, dar există o

preocupare comună cu privire la o posibila manifestare a unei creşteri prea

rapide a cererii agregate, care la rându-i exercită presiune asupra

obiectivelor privind inflaţia şi contul curent. Programul prezentat de

autorităţile române oferă o bază solidă pentru temperarea presiunilor cererii

excesive înregistrată la sfârşitul anului 2004, alimentată de creşterea rapidă a

salariului nominal şi de explozia creditului de consum. S-a convenit în

cadrul programului stabilirea ca ţintă un deficit bugetar prudent de 0,7

procente din PIB, iar creşterile salariale din sectorului public, precum şi reducerea impozitelor au fost incluse în bugetul rectificat

414. Discuţile s-au

concentrat asupra modului în care pot fi controlate creşterea fondului de

salarii şi reducerea pierderilor, precum şi asupra unei prioritizări mai bune a

programelor de cheltulieli. Aceste măsuri au încercat identificarea de resurse

suplimentare pentru priorităţile imediate ale autorităţilor, inclusiv finanţări pentru pagubele produse de inundaţii, creşterea fondurilor necesare pentru

recalcularea pensiilor şi creşterea transferurilor/ subvenţiilor în vederea

compensării impactului majorării preţurilor la utilităţi asupra familiilor cu

venituri reduse.

În noiembrie 2005, Guvernul României a îngheţat acordul cu FMI,

funcţionabil până în iunie 2006, din cauza unor neconcordanţe între cele

două părţi privind deficitul bugetar pentru anul 2006 şi măsurile necesare

pentru atenuarea dezechilibrelor macroeconomice. Experţii FMI critică faptul că introducerea cotei unice de impozitare, care a creat un minus de

venituri de 1,5% din PIB la bugetul de stat, aproximativ un miliard de euro,

nu a fost compensată decât prin măsuri care au provocat nesiguranţă în

mediul de afaceri, cum ar fi creşterea ratei de impozitare a veniturilor

obţinute din tranzacţiile bursiere, a dividendelor, a veniturilor din dobânzi.

Structura bugetului pe 2006 contribuie în mică măsură la rezolvarea

pierderii de venit din 2005. Reprezentanţii FMI consideră proiectul de buget

pe 2006 ca fiind “nerealist”. Ei susţin un deficit zero, chiar un surplus

bugetar, iar partea română doreşte un deficit ţintă de 0,5% din PIB în 2006.

Insistenţa FMI pentru un deficit bugetar cât mai mic are la bază neîncrederea 413

D. Dăianu, Noul acordul cu FMI în Revista 22, nr. 78, 2005 414

Declaraţie comună de presă, Guvern-BNR-Misiunea FMI, 23 iunie 2005


216

în creşterea veniturilor bugetare cauzată atât de necesitatea de supraveghere

a deficitului de cont curent, cât şi de aşteptările privind cheltuielile tot mai

mari la care România va fi obligată prin cofinanţarea fondurilor europene.

Acest deficit este aproape integral generat de sectorul privat şi este

neproductiv ca FMI să solicite atenuarea sa prin sacrificarea bugetului de

stat şi postularea unui excedent bugetar, când se prefigurează cheltuieli

bugetare legitime, începând cu alocaţiile de contrapartidă la fondurile UE de

peste 1 miliard euro în 2006, investiţiile în infrastructura fizică grav afectată în anul 2005, ca urmare a dezastrelor naturale.

FMI critică mixul de politici economice prociclice, dobânzile pe piaţa

monetară şi la depozitele în lei care au devenit puternic negative, ceea ce

încurajeaza consumul. Pe fondul scăderii inflaţiei, al consolidării bugetare,

al intensificării concurenţei între bănci, al liberalizării contului de capital, al

creşterii economice, dar şi ca efect al cotei unice, creditul neguvernamental

a înregistrat creşteri excesive, fiind încă la un nivel scăzut ca pondere în

PIB, ceea ce indică posibilităţi de creştere, dar şi accentuarea deficitului

extern. De asemenea, dinamica salarială din 2004 şi 2005 a intensificat

dezechilibrele interne, nefiind corelată cu productivitatea muncii. La baza

neînţelegerilor dintre partea română şi FMI au stat unele declaraţii conform

cărora FMI a recomandat îngheţarea salariilor şi folosirea veniturilor din

privatizare pentru rambursarea datoriei şi nu pentru infrastructură415. FMI a

menţionat că „într-o economie europeană modernă cu inflaţie scăzută creşterile salariale sunt acordate o singura dată pe an şi că aceste majorări ar

trebui diferenţiate în funcţie de nivelul de calificare al personalului din

sectorul public. În anul 2004, autorităţile au acordat creşteri salariale

multiple şi excesive care au fost în mică măsură corelate cu productivitatea

sau cu cerinţele profesionale ale unui sector public modern. Aceste practici

au un impact pe termen scurt şi afectează orice încercare de a controla

inflaţia. De asemenea, astfel de practici măresc cheltuielile bugetare în

favoarea salariilor şi consumului şi sunt departe de a încuraja investiţiile

eficiente menite să îmbunătăţească învăţământul, sănătatea şi infrastructura.

De asemenea, prin alocarea ineficientă a resurselor pentru salariile din

sectorul public, aceste practici subminează obiectivul de a construi un

serviciu public capabil să folosească în mod eficient fondurile de la UE

precum şi alte fonduri. În ceea ce privesc veniturile din privatizare, noi am

spus că acestea ar trebui incluse în buget în mod corespunzator în contextul

unui cadru fiscal clar pe termen mediu şi că autorităţile ar trebui să evite

schemele aplicate o singura dată care afectează buna planificare bugetară,

415

www.fmi.ro. Declaraţii şi interviuri


217

slăbesc capacitatea coordonatorilor de credite şi diminuează alocarea

transparentă a resurselor”416

În replică, partea română a arătat că “FMI a

încercat să impună condiţii inacceptabile atât în ceea ce priveşte deficitul

bugetar pe 2006, cât şi politica salarială”417.

FMI consideră că menţinerea unui deficit bugetar ridicat conduce la

creşterea ratei inflaţiei şi înrăutăţeşte deficitul de cont curent.

În urma unor consultări, în ianuarie 2006, negociatorul şef al FMI în

relaţia cu România, Van der Mensbrugghe418

, apreciază că deficitul contului

curent ar putea fi redus în 2006 la 9% din PIB, în scădere faţă de 9,4% cât se

estimează pentru 2005. Potrivit oficialului FMI, acest nivel al deficitului de

cont curent reprezintă un obiectiv rezonabil în condiţiile unor politici

economice corecte. FMI apreciază că economia românească are un potenţial

de creştere în 2006 de 5-5,5%, comparativ cu un avans de numai 4% estimat

pentru 2005. Oficialii români apreciază rata creşterii economice pentru 2006

la 6% În opinia reprezentanţilor FMI, o creştere economică durabilă implică şi o majorare a cheltuielilor publice de capital.

Pentru 2006, FMI anticipează o inflaţie de 6,5%, nivel ce depăşeşte

ţinta stabilită de oficialii de la Bucureşti. În opinia reprezentanţilor FMI,

BNR va avea în continuare de combătut influenţa ajustărilor preţurilor

administrate, în condiţiile unei inflaţii de bază estimată de experţii instituţiei

internaţionale la 5% în acest an, nivel realizabil cu politici monetare

restrictive. În privinţa continuării procesului de dezinflaţie, FMI recomandă BNR să păstreze o politică monetară prudentă.

FMI recomandă autorităţilor române o gestionare fiscală mai

prudentă, concomitent cu majorarea ponderii veniturilor bugetare în PIB şi o

politică salarială strictă. Oficialul FMI a evidenţiat nevoia unei majorări semnificative a ponderii deţinute de veniturile bugetare în PIB, sugerând că în actuala formă de fiscalitate, cu aplicarea cotei unice, ar fi oportună eliminarea excepţiilor de la impozitare. Negociatorul şef al FMI apreciază că un nivel al veniturilor bugetare de 30% din PIB, cel mult 31% din PIB, cât

are România, este insuficient pentru a intra „în rândul ţărilor europene”,

unde minimul încasărilor la buget reprezintă 35% din PIB.

FMI recomandă continuarea reformelor structurale. În primul rând,

autorităţile trebuie să anunţe public calendarul de majorare a preţului gazelor

naturale din producţia internă, în concordanţă cu evoluţia costurilor şi cu

angajamentul asumat faţă de UE de a atinge preţul de import pe termen

mediu şi în acelaşi timp să ofere suficient timp agenţilor economici pentru a

416

Comunicat de presă remis de Reprezentanţa FMI la Bucureşti, în data de 1 noiembrie 2005, www.fmi.ro 417

S. Vlădescu, Ce se mai întâmplă în România?, în Reper Românesc, nr. 25, Decembrie 2005 418

Discuţii privind Articolul IV - Concluzii preliminare ale misiunii FMI, 6 februarie 2006, www.fmi.ro


218

se adapta noilor preţuri. În al doilea rând, în ceea ce priveşte rigidităţile de

pe piaţa forţei de muncă, România se situează în afara grupului de ţări central şi est-europene, în principal prin costurile de angajare şi concediere,

precum şi prin rata de participare. În acest context se impune modificarea

Codului Muncii, inclusiv eliminarea reglementărilor privind obligativitatea

contractelor colective de muncă la nivelul părţilor care nu au semnat aceste

documente. În al treilea rând, trebuie menţinut ritmul actual al privatizărilor

prin continuarea privatizării CEC, a producătorilor de energie electrică şi a

altor companii mai mici. În final, misiunea sprijină implementarea agendei

guvernului privind reforma în justiţie, precum şi eforturile de a îmbunătăţi eficienţa sistemului juridic, în special prin deschiderea procedurilor de

faliment împotriva marilor datornici către buget, reducerea corupţiei şi îmbunătăţirea disciplinei financiare şi a mediului de afaceri

419.

În urma programului economic convenit cu FMI pe perioada 2004-

2006, politica fiscală va avea în vedere reducerea în continuare a sarcinii

fiscale (obiectiv realizat la începutului anului 2005 prin introducerea cotei

unice de impozitare de 16 %), reducerea impozitului pe profit şi înlesnirea

îmbunătăţirii în continuare a climatului de afaceri, precum şi descurajarea

cererii interne, prin introducerea unor restricţii la credite. Într-un comunicat

FMI se preciza că „eforturile pentru întărirea politicii fiscale trebuie însoţite

de măsuri pentru temperarea expansiunii creditului, în special a creditului în

valută, care a înregistrat o creştere cu peste 60 de procente”420

. Decizia BNR

de a introduce regimul de ţintire a inflaţiei ar trebui să conducă expectaţiile

inflaţioniste pe o pantă descendentă şi să contribuie la obţinerea unei

performanţe constante în implementarea politicilor financiare şi macroeconomice stabile.

FMI insistă ca nivelul cheltuielilor să nu sporească în raport cu

cererile ordonatorilor de credite ci, mai degrabă, să aibă loc o redistribuire a

sărăciei acumulată în veniturile bugetare. Creşterea fiscalităţii înrăutăţeşte

ciclul de afaceri al întreprinderilor mici şi mijlocii, cu repercusiuni directe

asupra eficienţei sectorului IMM-urilor; concomitent, statul înlesneşte

amânarea plăţii datoriilor marilor întreprinderi de stat, creând premisele unei

distorsiuni pe piaţă, precum şi favorizarea pieţei paralele.

În plus, faţă de realizarea ţintelor fiscale generale, programul stand-by

al Fondului include repere structurale şi criterii de performanţă referitoare la

introducerea unor legi noi referitoare la TVA şi la impozitele pe profit, la

creşterea accizelor specifice şi la eliminarea taxelor preferenţiale din

sistemul vamal şi al impozitului pe profit. FMI asigură, de asemenea, 419

Discuţii privind Articolul IV - Concluzii preliminare ale misiunii FMI, 6 februarie 2006, www.fmi.ro 420

www.fmi.ro


219

asistenţă tehnică în sprijinul unificării sistemului de impozit pe salarii.

Aplicarea măsurilor de liberalizare, ca parte a programului de reformă convenit cu FMI, a avut rezultate economice favorabile pe termen mediu şi lung, cu toate că pe termen scurt a dus la creşterea costurilor sociale, inflaţie,

şomaj, scăderea dramatică a nivelului de trai, în special din cauza lipsei

compatibilizării reformelor instituţionale cu cele economice. Ultima fază a

procesului de liberalizare, liberalizarea contului de capital va avea ca efect

pe termen scurt creşterea ofertei de valută, aprecierea monedei naţionale, cu

repercusiuni pozitive asupra scăderii inflaţiei, dar cu posibilitatea creşterii

deficitului de cont curent, ca urmare a creşterii importurilor. În acest sens,

FMI propune adoptarea de măsuri privind reducerea avântului cererii prin

restricţionarea creditului. De asemenea, pentru a reduce deficitul bugetar

propune creşterea gradului de impozitare. Aceste măsuri sunt deosebit de

tehniciste, ele vizează respectarea cu stricteţe a echilibrului macroeconomic,

au un grad ridicat de prudenţă şi nu iau în considereare nevoile reale ale

României în ceea ce priveşte finanţarea lucrărilor de infrastructură şi modernizare. Din acest motiv, România trebuie să facă eforturi în direcţia

atragerii de investiţii masive atât pentru dezvoltare economică, cât şi pentru

sporirea productivităţii, care să genereze putere de cumpărare, fără să pericliteze echilibrul bugetar, prin creşteri salariale nesustenabile.

În analiza sa, FMI a constatat că stabilizarea macroeconomică ar

implica un progres rapid dacă întreprinderile ineficiente ar fi eliminate, iar

preţurile s-ar fixa pe principii economice, înlăturând pierderile din anumite

sectoare economice, mai ales cele din sectorul energetic sau prin corelarea

creşterilor salariale cu dinamica productivităţii muncii. Costurile sociale

care decurg din privatizarea şi restructurarea întreprinderilor publice, în

special şomajul, trebuie absorbite, nu prin creşterea cheltuielilor publice

(acordarea de salarii compensatorii, ajutoare sociale), ci prin ridicarea

barierelor din calea dezvoltării sectorului privat (nivelul ridicat al

impozitelor, legislaţia permisivă ce favorizează corupţia), singurul care

poate contribui la reducerea şomajului, prin crearea de locuri de muncă, dar

mai ales, prin creşterea ofertei de bunuri şi servicii.

Abordarea riguroasă a problemei pierderilor şi a activităţilor

cvasifiscale din întreprinderile aflate în proprietatea statului este esenţială pentru încheierea perioadei de tranziţie spre o economie de piaţă funcţională şi pentru aderarea la Uniunea Europeană. Pentru aceasta sunt necesare

aplicarea unor constrângeri bugetare dure, accelerarea luptei împotriva

neplăţii facturilor la utilităţi şi a arieratelor fiscale, închiderea

întreprinderilor neviabile; reducerea numărului locurilor de muncă în

întreprinderile aflate în proprietatea statului, ca o condiţie necesară pentru


220

reducerea pierderilor şi accelerarea privatizării; întărirea disciplinei salariale

în acest sector.

Cu toate acestea, există probleme complexe care determină o

încetinire a procesului de privatizare în sectorul energetic, cum ar fi volumul

ridicat al arieratelor şi pasivelor de mediu ale întreprinderilor, precum şi lipsa unor perspective clar stabilite pe termen mediu în ceea ce priveşte

structura tarifelor.

Nevoia de a asigura sustenabilitatea creşterii economice şi pregătirea

economiei României pentru aderarea la Uniunea Europeană se traduc prin

continuarea consolidării fiscale până în anul 2006. În acest sens este

necesară creşterea bazei de impozitare pentru a face loc cheltuielilor legate

de infrastructură, angajamentelor ce decurg din procesul de aderare (inclusiv

contribuţia la bugetul european), cheltuielilor din domeniul sănătăţăii şi recalculării pensiilor. Reforma fiscală va continua astfel încât să permită atât

reducerea contribuţiilor la asigurările sociale, care încă se situează la un

nivel foarte ridicat, reprezentând o barieră majoră pentru noile companii şi o

stimulare a firmelor de a sta în zona gri a economiei, cât şi colectarea optimă a veniturilor bugetare.

Accelerarea reformelor fiscale, a privatizării şi menţinerea unei

politici salariale prudente, corelate cu nivelul productivităţii sociale a

muncii, reprezintă cheia programului economic de reformă promovat de

Guvernul român. Consolidarea macrostabilizării economice se realizează prin măsuri radicale în economia reală, prin continuarea reformelor fiscale,

relevându-se în acest sens importanţa creşterii veniturilor bugetare, dar şi diminuarea poverii fiscale, asigurarea unor resurse importante necesare

pentru investiţii şi protecţie socială, avându-se în vedere diminuarea ritmului

de creştere a economiei subterane.

Misiunea FMI a fost incurajată de progresul înregistrat în sectorul

energetic, inclusiv în privatizare şi reformele specifice pieţei, ambele

necesare României pentru a face faţă presiunilor concurenţiale după aderarea la UE. Totusi, Executivul trebuie să continue să ia măsuri pentru

accelerarea reformelor îndelung întârziate în domeniul energetic. FMI salută iniţiativa guvernului de a modifica codul muncii în sensul realizării unui

echilibru optim între nevoia de a dezvolta o economie de piaţă modernă şi implementarea unor măsuri de protejare a forţei de muncă faţă de fluctuaţiile

pieţei. De asemenea, FMI recunoaşte că guvernul a plasat lupta împotriva

corupţiei pe primul loc în agenda sa şi că este hotărât să lupte împotriva

arieratelor şi să acţioneze decisiv împotriva marilor datornici către buget.

Măsurile prudenţiale combinate cu reducerea graduală discontinuă a ratei

dobânzii au condus la menţinerea sub control a echilibrului macroeconomic


221

şi financiar. Pe baza reducerii inflaţiei, banca centrală s-ar putea reangaja în

scăderea graduală a ratei dobânzii. În iulie 2004, un mix coerent de politici a

fost inclus în Acordul pe doi ani cu FMI, cu scopul de a controla deficitul

contului curent şi de a sprijini dezinflaţia printr-o politică fiscală severă, printr-o politică monetară prudentă şi prin continuarea reformelor

structurale.

Acţiunea politicilor economice de esenţă FMI în România s-a soldat

cu demararea creşterii economice înregistrată în ultima perioadă de timp,

reducerea inflaţiei, adoptarea unor reglementări ferme de reducere a

arieratelor şi pierderilor din întreprinderile de stat. Cu toate costurile sociale

înregistrate, cu tot oprobiul anumitor categorii sociale, intenţia FMI a fost ca

România să se încadreze în limitele unei economii funcţionale, în stare să administreze eficient resursele, să devină un jucător activ pe pieţele

internaţionale. Această intenţie este lăudabilă şi în acelaşi timp normală, care justifică misiunea FMI: facilitarea cooperării monetare internaţionale,

sprijinirea ţărilor cu probleme grave ale balanţei de plăţi, crearea premiselor

de creştere a comerţului, prin dezvoltarea capacităţilor productive; FMI ajută ţările în curs de dezvoltare să-şi definească strategiile economice, fapt care

le permite să-şi reechilibreze balanţa de plăţi şi să stabilească condiţiile

pentru o creştere durabilă pe termen mediu.

În timp ce Banca Mondială a preluat conducerea în domeniul

privatizării şi al reformelor structurale în sectorul energiei, FMI are un

puternic interes din perspectiva macroeconomică, atâta vreme cât veniturile

din privatizare sunt utilizate pentru micşorarea datoriei publice, iar deficitele

cvasifiscale ale întreprinderilor aflate în proprietatea statului reprezintă o

ameninţare la stabilitatea macroeconomică. În conformitate cu acestea, între

cele două instituţii există un înalt grad de consultări şi coordonare pe aceste

probleme. FMI a introdus în Acordul stand-by condiţii referitoare la rata

tarifelor la energia electrică, arieratele la încasările pentru gaze naturale şi energia electrică, precum şi la privatizarea unui subset de întreprinderi

cuprins şi în programul Băncii Mondiale, cum ar fi privatizarea marilor

întreprinderi de stat, Alro, Alprom, Petrom, sectorul distribuţiei energiei şi gazelor, încasarea arieratelor din sectoarele energetic, petrol şi gaze,

privatizarea portofoliului rezidual al APAPS, privatizarea sectorului

energetic, privatizarea CEC şi BCR, centralele termice, sectorul minier,

TAROM, modificarea codului muncii, câteva reforme ale pieţei de

capital421

. Deşi termenele respectivelor programe se armonizează şi se

sprijină reciproc, accentul şi motivaţia programului Băncii Mondiale se 421

Evaluare privind evaluarea programelor cu Fondul pe perioada îndelungată - aprilie 2004, FMI Raport

de Ţară Nr. 04/113


222

sprijină pe eficienţa structurilor de piaţă care rezultă, pe funcţionarea

îmbunătăţită a întreprinderilor, pe performanţele serviciilor şi domeniilor

financiare şi pe îmbunătăţirea generală a guvernării sectorului, iar accentul

FMI se pune pe generarea imediată de venituri, pe controlul cheltuielilor şi pe îngrădirea actualelor poveri fiscale.

Progresele în ceea ce priveşte reformele structurale nu au fost

uniforme. Privatizările BCR şi CEC au constituit puncte de divergenţă între

opiniile FMI şi ale Guvernului; FMI insista ca veniturile provenite din

privatizarea celor două instituţii să fie utilizate pentru plata datoriei externe,

în timp ce Guvernul doreşte să le utilizeze pentru investiţii în infrastructură în vederea susţinerii creşterii economice. Este necesar ca România să constituie resurse în vederea îmbunătăţirii infrastructurii, creşterii şi dezvoltări economice, în măsura în care nu sunt puse în pericol echilibrele

macroeconomice pe termen mediu şi lung. Programele de restructurare a

sectoarelor energetic şi minier prin alinierea preţului energiei la nivelul celor

practicate în Uniunea Europeană au în vedere creşterea gradului de

rentabilitate şi eficienţă, eliminarea pierderilor, atragerea de surse externe de

finanţare, creşterea competitivităţii interne şi externe.

Reformele structurale şi privatizarea sunt sprijinite de Banca

Mondială prin împrumuturile de ajustare a sectorului privat (PSAL I si II),

structurate pe cinci obiective fundamentale pentru dezvoltare: (i)

privatizarea şi restructurarea băncilor de stat; (ii) privatizarea/ restructurarea/

lichidarea întreprinderilor de stat; (iii) reforma în sectorul energetic, cu

accent pe restructuarea/ privatizarea utilităţilor (petrol, gaze naturale,

energie electrică); (iv) îmbunătăţirea mediului de afaceri; şi (v) măsuri

pentru atenuarea impactului social al implementării reformelor422

.

De asemenea, Programul multianual PAL (Programmatic Adjustment

Loan - împrumut pentru ajustare programatică, a cărui primă tranşă este în

valoare de 150 de milioane de dolari), vizează reforma administraţiei

publice şi a justiţiei, mecanismele de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli publice. Prin încheierea cu succes a

primei faze a programului PAL, România se poate considera o ţară aflată într-un proces accelerat de reformă. Programele care urmează, PAL II şi PAL III, vor avansa programul de reformă care va contribui la creşterea

eficienţei manageriale în sectorul public şi la îmbunătăţirea mediului de

afaceri, ambele domenii fiind critice în accelerarea dezvoltării şi în

sprijinirea eforturilor României de a îndeplini, până în 2007, cerinţele

extrem de competitive ale pieţei unice europene.

422

Grupul Băncii Mondiale, prezentare generală, www.mae.ro


223

Corporaţia Financiară Internaţională, parte componentă a Grupului

Băncii Mondiale, ce are ca obiectiv extinderea dezvoltării economice prin

sectorul privat, a aprobat o serie de investiţii în sectorul comunicaţiilor,

infrastructură, industrie sau în sectorul sănătăţii, sprijinind în acelaşi timp

dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a sectorului bancar

din România. Cea mai importantă investiţie a CFI în sectorul bancar din

România constă în acordarea unui împrumut în valoare de 75 milioane USD

Băncii Comerciale Române şi participarea la privatizarea BCR, prin

achiziţionarea unui pachet de 25% din acţiuni, împreună cu BERD.

FMI a fost creat pentru a corecta neajunsurile funcţionării pieţei libere

şi pentru că se considera necesar să se exercite presiuni internaţionale asupra

statelor în vederea adoptării de politici expansioniste (creşterea cheltuielilor

publice, reducerea ratei de impunere fiscală, scăderea dobânzilor pentru a

stimula creşterea economică), iar în prezent militează în favoarea

hegemoniei pieţei şi a menţinerii politicilor de austeritate acolo unde se

înregistrează deficite ale bugetului de stat şi ale contului curent, prin

aplicarea de măsuri de reducere a deficitului bugetar prin diminuarea

cheltuielilor bugetare, în special prin reducerea subvenţiilor şi asanarea

arieratelor, creşterea nivelului dobânzilor, ceea ce antrenează o încetinire a

creşterii economice.

Aplicarea pachetelor de măsuri de reformă FMI, deşi rezultatele lor au

fost de cele mai multe ori sortite eşecului, soldate cu reducerea producţiei,

inflaţie, şomaj, creşterea datoriei externe, se face în special datorită imposibilităţii de a obţine credite de pe piaţa financiară internaţională în

condiţii mai avantajoase. Aceste restricţii se datorează în principal lipsei de

avantaje competitive de partea ţărilor în tranziţie, create numai în condiţiile

unei economii funcţionale. Dar cum să creezi o economie funcţională dacă nu ai producţie competitivă, cum să ai o producţie competitivă dacă nu

dispui de tehnologie performantă, eficientă, cum să ai o tehnologie

performantă dacă nu dispui de resurse financiare, cum să dobândeşti resurse

financiare dacă nu se exportă? FMI este acel organism internaţional care

acordă aceste resurse financiare în măsura în care se acţionează doar după regulile impuse de el.


224

CONTRIBUŢII PROPRII

Abordarea FMI ca obiect de cercetare ştiinţifică constituie un subiect

deosebit de complex, atât prin problematică, cât şi prin pleiada de cercetători

care l-au studiat. Pe parcursul lucrării am analizat principalele puncte de

vedere asupra procesului de tranziţie, având ca punct de plecare Consensul

Washington, Consensul post-Washington, abordarea bing-bang, abordarea

pas-cu pas, sau a treia cale.

Din punctul meu de vedere, un program de reformă ar trebui să conveargă către un mix de politici macroeconomice de factură liberală, prin

care să se promoveze concurenţa, proprietatea privată, fluctuaţia liberă a

cererii şi ofertei, strâns corelate cu funcţionarea eficientă a instituţiilor

statului. Programele de reformă FMI, axate pe liberalizarea preţurilor, a

capitalurilor şi a comerţului, privatizarea şi restructurarea vechilor

întreprinderi, vizau deschiderea economiei, capacitatea acesteia de a potenţa

fluxuri de venituri în vederea demarării procesului creşterii economice.

Măsura în care acest deziderat a fost atins variază de la ţară la ţară, în funcţie

de condiţiile specifice, proprii fiecărei ţări, dar şi de gradul de implicare

economico-socială atât a autorităţilor, pe de o parte, cât şi a societăţii civile

şi a cetăţenilor, pe de altă parte.

În opinia mea procesul de tranziţie ar fi trebuit să înceapă prin a

inventaria punctele slabe şi punctele forte ale fiecărei economii foste

socialiste, astfel încât să se optimizeze avantajele relative, cum ar fi

potenţialul natural şi demografic, diversitatea etno-culturală, potenţialul

inovaţional, concomitent cu crearea unui cadru instituţional menit să restructureze industria, principalul dezavantaj comparativ, cu o pondere

ridicată în economia fostelor ţări socialiste, puternic energofagă şi creatoare

de produse slab competitive, cu un grad de prelucrare foarte scăzut, a căror

piaţă de desfacere era în cădere liberă. Privatizarea şi restructurarea

industriei ar fi trebuit precedate de instituirea unui cadru legal prin care

potenţialii investitori să nu se îndepărteze de la obiectivul principal al

privatizării, respectiv crearea unei economii competitive, caracter datorat

competitivităţii firmelor, a produselor realizate, comercializate pe piaţa

internă şi externă. Transformarea vechilor întreprinderi în firme competitive

necesita aport financiar extern, atât din partea unor organisme financiare

internaţionale, ca FMI şi Banca Mondială, sau prin atragerea de investitori

străini, cât şi prin aportul capitalului intern, care, dacă ar fi fost investit în


225

retehnologizarea industriei, ar fi condus atât la eficientizarea acesteia într-un

timp mai scurt, cât şi la diminuarea presiunii excesului de masă monetară, aflată la dispoziţia agenţilor economici nonfinanciari, asupra inflaţiei.

Tocmai apariţia acestei presiuni monetare pe piaţă, o cerere de bunuri şi servicii nesatisfăcută din cauza penuriei unora dintre acestea, a condus la

declanşarea hiperinflaţiei, a şomajului, scăderea dramatică a puterii de

cumpărare, deteriorarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii. Ceea ce am încercat să surprind în lucrarea mea a fost decalajul între

obiectivul programelor FMI şi modul de implementare a acestuia în cadrul

economiilor în tranziţie. Punctele de convergenţă ale programelor FMI

constau în succesiunea reformelor macroeconomice, respectiv liberalizare,

privatizare şi restructurare în vederea diminuării presiunilor inflaţioniste,

echilibrării bugetului de stat, funcţionării eficiente a economiei

concurenţiale. Punctele de divergenţă s-au evidenţiat în special în

intensitatea şi ritmul reformelor diferite de la ţară la ţară, în funcţie de gradul

de concentrare a măsurilor de politică economică, de interesele guvernelor

în sprijinirea factorului economic sau a factorului social, de măsura în care

piaţa răspundea reformelor macroeconomice prin creşterea producţiei şi a

productivităţii, a consumului fără a contribui la agravarea dezechilibrelor

macroeconomice.

Întreaga lucrare analizează într-o manieră personală modul de

implicare al FMI în rezolvarea dezechilibrelor macroeconomice, în

implementarea sau restabilirea principiilor pieţei libere, concurenţiale,

precum şi angrenarea fiecărei economii în procesul globalizării.


226

CONCLUZII FINALE

După ani de izolare cauzată de regimul comunist, statele central-est

europene şi-au afirmat dorinţa de libertate, ancorându-şi eforturile către

trecerea spre societăţi dezvoltate, cu economii prospere, dinamice, perioadă cunoscută sub denumirea de tranziţie la economia funcţională de piaţă. Tranziţia s-a dovedit a fi cea mai condensată perioadă din istoria modernă, atât prin amploarea fenomenelor şi proceselor economice implicate, prin

efectele sociale ale acestora, denumite costuri sociale, cât şi prin intensitate,

ţările aflate în tranziţie fiind nevoite să adopte măsuri de politică economică într-un timp relativ scurt, cu rezultate imediate, prin utilizarea unui volum

mic de resurse economice.

Trecerea la economia de piaţă funcţională a necesitat implicarea

tuturor resurselor şi a factorilor de decizie interne şi, în acelaşi timp, sprijin

extern, fie din partea ţărilor dezvoltate, prin furnizarea de asistenţă tehnică şi financiară, fie din partea instituţiilor financiare internaţionale, în vederea

implicării active în realizarea procesului de tranziţie prin elaborarea de

programe de reformă economică şi instituţuională. În opinia mea, transformarea economică este un proces deosebit de

dificil şi complex care impune crearea instituţiilor necesare funcţionării unei

economii concurenţiale de piaţă, adoptarea de programe de reformă şi stabilizare macroeconomică prin care să se realizeze liberalizarea pieţei şi a

vieţii economice în general. Aceste programe solicită sprijin şi asistenţă financiară din partea organismelor financiare internaţionale, în speţă Fondul

Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Astfel, FMI a influenţat implementarea de programe de reformă cu

scopul de a realiza liberalizarea economiei, reducerea inflaţiei, scăderea

şomajului prin creşterea investiţiilor, creşterea producţiei, atragerea

investiţiilor străine prin liberalizarea pieţei de capital şi a fluxurilor

monetare, restructurarea întreprinderilor nerentabile. Toate aceste programe

prezintă numeroase limite care contribuie în mod substanţial la creşterea

costurilor sociale, deteriorarea nivelului de trai, înrăutăţirea stării economiei

în general.

După părerea mea, FMI a jucat un rol activ în procesul de tranziţie,

condiţionând acordarea de împrumuturi financiare de efectuarea unor

reforme radicale ale politicilor economice ale ţărilor foste socialiste, cu

intenţia de a canaliza o parte mai mare a resurselor şi activităţilor productive


227

ale statului în direcţia achitării datoriilor externe (cu excepţia României,

care nu avea datorii externe),atragerii de surse de finanţare externă prin

deschiderea mai mare a economiilor naţionale spre economia mondială.

Restricţiile tarifare, atât asupra importurilor, cât şi asupra exporturilor, au

fost reduse, acordându-se stimulente pentru atragerea investiţiilor străine. În

opinia mea, reformele aveau două scopuri implicite. Primul a fost de a se

asigura lichidităţi în vederea achitării datoriilor către creditorii străini. S-a

pus un puternic accent pe politicile de consolidare a exporturilor şi de

atragere a investiţiilor străine în vederea obţinerii devizelor convertibile în

acest scop. Al doilea a fost continuarea integrării economiilor naţionale în

economia mondială. Barierele la importuri au fost diminuate sau anulate, pe

baza argumentului conform căruia această măsură era necesară pentru

ameliorarea accesului la materiile prime folosite de industriile orientate spre

export şi pentru creşterea unor presiuni concurenţiale care să sporească eficienţa firmelor interne, aşa încât acestea să poată, în schimb, concura cu

succes pe pieţele lumii.

Un alt set de măsuri de reformă s-au axat pe liberalizarea preţurilor

într-o primă etapă, continuată cu liberalizarea pieţelor, a fluxurilor de

capital. Din punctul meu de vedere, aplicarea acestor măsuri de reformă a

fost prea rapidă, fără implementarea cadrului instituţional menit să estompeze şocurile produse de aceste măsuri, cum ar fi creşterea inflaţiei, a

şomajului, deteriorarea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai. Măsurile

de liberalizare trebuiau coroborate cu măsuri ce reglementau concurenţa,

comportamentul agenţilor economici pe piaţă, cu existenţa pluralismului

formelor de proprietate, fluctuaţia liberă a cererii şi a ofertei. De asemenea,

liberalizarea cursului de schimb şi a comerţului s-au realizat într-un moment

în care capacitatea de export a acestor ţări era foarte redusă, în condiţiile în

care pierduseră poziţia pe piaţa externă, a relaţiilor cu partenerii tradiţionali,

prin desfiinţarea CAER-ului, fără posibilitatea de a-şi reface cota de piaţă într-un timp relativ scurt, neputând face faţă concurenţei mărfurilor străine,

competitive, măsuri ce au culminat cu deteriorarea echilibrului balanţei de

plăţi externe, respectiv creşterea îndatorării externe.

Cel de-al treilea set de măsuri de reformă pe care le-au avut în vedere

programele FMI au fost de natură structurală, respectiv privatizarea şi

restructurarea sectorului de stat. Aceste măsuri sunt cele mai importante

după părerea mea deoarece pun în funcţiune întreaga economie odată cu

reabilitarea capacităţilor de producţie, ridicarea competitivităţii produselor şi a serviciilor prin alocarea eficientă a resurselor, realizarea de investiţii, atât

prin crearea unui cadru legislativ menit să confere stabilitate şi siguranţă mediului de afaceri, cât şi prin crearea unui mediu fiscal coerent, sustenabil


228

şi consecvent, capabil de a mări baza de colectare a veniturilor bugetare, cu

rolul de a reduce şi elimina economia subterană. Măsurile de reformă sub

egida FMI au vizat în special reducerea deficitului bugetar, reechilibrarea

balanţei de plăţi externe, nu prin măsuri de ordin structural, ci prin măsuri

monetare şi fiscale restrictive având ca scop reducerea cererii agregate, cu

consecinţe negative asupra nivelului de trai, dar cu efecte pozitive asupra

nivelului ratei inflaţiei, a rezervelor valutare, odată cu reducerea

importurilor. De cele mai multe ori, măsurile de reformă FMI acţionează ca

un medicament recomandat de un medic specialist: vindecă o afecţiune

gravă, dar te procopseşti cu efecte secundare ce dăunează pe termen mediu

şi lung. Astfel, reducerea ratei inflaţie s-a realizat pe fondul reducerii

veniturilor populaţiei, a puterii de cumpărare, fără să fie o consecinţă a

creşterii productivităţii, respectiv a creşterii ofertei de bunuri superioară cererii; acest fapt antrenează creşterea şomajului, favorizează importul de

bunuri şi servicii care, de asemenea, alimentează deficitul balanţei de plăţi externe şi exercită presiuni asupra cursului de schimb al monedei, în lipsa

existenţei producţiei interne care să acopere nevoile cererii.

În condiţiile unei economii în permanentă evoluţie, FMI ar trebui să se concentreze pe politici de promovare a stabilităţii macroeconomice şi de

creşterea economică, prin aplicarea de politici bugetare şi fiscale menite să consolideze veniturile statului, cu repercusiuni directe asupra finanţării unor

proiecte de dezvoltare. De asemenea, prin politicile monetare, de credit şi valutare menite să regleze echilibrele macroeconomice şi să sporească disciplina financiară la nivel internaţional, FMI ar trebui să implementeze

măsuri de supraveghere a pieţelor financiare şi a aspectelor structurale

asociate acestora în vederea prevenirii şi rezolvării crizelor financiare,

precum şi a reducerii şi combaterii sărăciei. Implementarea de politici de

creştere economică sustenabilă ar ajuta ţările să beneficieze de avantajele

globalizării: circulaţia liberă a capitalurilor şi a forţei de muncă, liberalizarea

pieţelor, convertibilitatea monedelor.

FMI încurajează liberalismul economic promovând măsuri ce susţin

eliminarea subvenţiilor din sectoarele neproductive ale economiei,

privatizarea sectorului de stat, instituirea proprietăţii private şi a libertăţii de

acţiune a agentului economic, stabilirea preţurilor în mod liber, pe piaţă, descurajarea practicilor neproductive, ineficiente, eradicarea corupţiei. Toate

aceste măsuri au atras numeroase critici din partea guvernelor ţărilor

membre beneficiare de împrumuturi FMI, critici ce contestă similitudinea

remediilor FMI indiferent de cauza ce a provocat dezechilibrul

macroeconomic, cauze de natură financiară, cum ar fi practici bancare

nesănătoase, ineficienţa raportărilor contabile, liberalizările premature şi


229

fără existenţa prealabilă a unei infrastructuri specifice, a preţurilor şi a

cursului de schimb, de natură structurală, cum ar fi privatizările haotice care

afectau alocarea eficientă a resurselor, încetinirea procesului de restructurare

a întreprinderilor de stat, politici salariale necorelate cu productivitatea

muncii, slaba competitivitate a bunurilor economice pe plan extern,

deteriorarea climatului de afaceri prin neadecvarea politicilor economice şi a

sistemului juridic existent atragerii investiţiilor străine, existenţa corupţiei,

precum şi neluarea în considerare a costurilor sociale greu suportate de către

populaţie. Soluţiile FMI promovează un set de măsuri standard, cu efecte

economice diferite, în funcţie de intensitatea şi amploarea

disfuncţionalităţilor macroeconomice specifice fiecărei ţări. FMI ar fi trebuit

să analizeze cauzele dezechilibrelor, aplicând măsuri economice specifice

ţării analizate, în colaborare cu instituţiile şi cu factorii de decizie naţionali,

coroborate cu măsuri de ordin structural şi instituţional, astfel ca pe termen

mediu şi lung să încurajeze creşterea şi dezvoltarea economică. România a adoptat filosofia FMI axată pe liberalizare, privatizare şi restructurare, precum şi reforma fiscală. Măsurile de liberalizare a preţurilor

iniţiate în anii ’90 au condus la importante dezechilibre economice şi sociale, din cauza inexistenţei condiţiilor concrete specifice unei economii

de piaţă, a lipsei mecanismelor care să absoarbă excesul de lichidităţi existent în acel moment pe piaţă, capabile să creeze o alocare a resurselor

economice pentru adecvarea ofertei de bunuri economice la cererea

solvabilă. Trecerea de la preţurile fixate de stat la preţurile libere, formate pe

piaţă, ca urmare a fluctuaţiei cererii şi ofertei, ar fi trebuit să se facă gradual.

Acolo unde liberalizarea preţurilor s-a făcut simultan la cvasitotalitatea

produselor a fost însoţită de inflaţie. Liberalizarea comerţului exterior s-a

realizat prin desfiinţarea licenţelor de import, renunţarea la sistemul

contingentelor, eliminarea subvenţiilor şi a restricţiilor care îngrădeau

exportul anumitor produse, chiar dacă aceste măsuri nu erau în interesul

ţărilor în tranziţie. După opinia mea, aceste măsuri de liberalizare nu erau

fundamentate pentru că ţările în tranziţie nu dispuneau de forţa economică necesară unei deschideri totale faţă de pieţele externe, neexistând

mecanismele care să le confere condiţii egale de competiţie. Cu toate

acestea, există avantaje ale liberalizării comerţului exterior, cum a fi

reducerea deficitului comercial, reducerea costurilor de producţie, de

transfer, de tehnologie, creşterea PIB.

În România, liberalizarea prematură a pieţelor de capital în 1994 şi devenită operaţională în 1995, a condus la accentuarea operaţiunilor

speculative de capital, favorizând transferul necontrolat al disponibilităţilor

valutare în străinătate, acolo unde plasamentele sunt mai avantajoase.


230

Majorarea ratei dobânzii la operaţiunile pasive ale băncilor nu stimulează investiţiile străine directe de capital, ci fluxurile de capital pe termen scurt

cu caracter speculativ.

Privatizarea şi restructurarea sectorului de stat au fost deosebit de

lente, fie din cauza mobilităţii reduse a mijloacelor de producţie, a

capitalului şi a forţei de muncă, fie din cauza lipsei de investitori strategici,

capabili să gestioneze eficient ansamblul resurselor economice aflate în

patrimoniul sectorului de stat, fie din cauza grupurilor de interese ce au

întârziat aplicarea măsurilor de reformă. Restructurarea sectorului de stat

presupunea reducerea arieratelor şi a subvenţiilor bugetare, creşterea

competitivităţii interne şi externe, fluidizarea pieţei muncii, privatizarea

sectorului bancar, crearea cadrului legislativ menit să atragă investiţii străine

directe. În acelaşi timp, reducerea inflaţiei în urma aplicării unor măsuri

monetare şi fiscale restrictive, dar nesusţinută de economia reală, a limitat

accesul la alte surse indirecte de finanţare, de pe piaţa financiară de capital,

creându-se breşe în acordarea de scutiri şi de neplată a obligaţiilor

financiare. Toate acestea au contribuit la creşterea capacităţii de îndatorare

şi slăbirea poziţiei investiţionale a României. În prezent, România ar trebui

să îşi intensifice programele de restructurare a industriei având ca scop

creşterea producţiei şi a exporturilor, având în vedere îmbunătăţirea ofertei

de bunuri şi servicii în sectoare cheie ale economiei, nu numai în ţara

noastră, cât şi în Uniunea Europeană: agricultura, turismul, industria de

prelucrare a lemnului, industria software, domenii în care deţinem un

puternic avantaj competitiv, dar încă neexploatat eficient.

FMI s-a concentrat asupra realizării unei reforme fiscale în România

în stare să mărească fondurile bugetare şi să reducă deficitul bugetar. Cu

toate acestea, în România, rata impunerii fiscale a fost deosebit de ridicată, care sugruma veniturile populaţie, fără a conduce la creşterea veniturilor

statului, din cauza existenţei economiei subterane şi a corupţiei.

Introducerea cotei unice de impozitare a realizat o relaxare fiscală, dar a

diminuat veniturile statului, necesitând apelarea la măsuri conexe de

reducere a deficitului bugetar, cum ar fi creşterea impozitelor indirecte, ca

accize sau TVA, ridicarea nivelului de impozitare la veniturile bancare,

bursiere sau ale microîntreprinderilor. Relaxarea fiscală este o măsură de

încurajare a muncii, dar trebuie coroborată cu nevoile bugetare ale ţării, astfel încât să nu pericliteze alocarea de fonduri pentru implementarea

programelor structurale.

Ceea ce am încercat să surprind în lucrarea mea a fost decalajul între

obiectivul programelor FMI şi modul de implementare a acestuia în cadrul

economiilor în tranziţie. Punctele de convergenţă ale programelor FMI


231

constau în succesiunea reformelor macroeconomice, respectiv liberalizare,

privatizare şi restructurare în vederea diminuării presiunilor inflaţioniste,

echilibrării bugetului de stat, funcţionării eficiente a economiei

concurenţiale. Punctele de divergenţă s-au evidenţiat în special în

intensitatea şi ritmul reformelor diferite de la ţară la ţară, în funcţie de gradul

de concentrare a măsurilor de politică economică, de interesele guvernelor

în sprijinirea factorului economic sau a factorului social, de măsura în care

piaţa răspundea reformelor macroeconomice prin creşterea producţiei şi a

productivităţii, a consumului fără a contribui la agravarea dezechilibrelor

macroeconomice.

După părerea mea, FMI este responsabil de realizarea tranziţiei în

România şi în statele foste comuniste, în măsura în care acestea au

implementat programele sale de reformă, respectiv au asigurat aplicarea unei

ecuaţii între asistenţa tehnico-financiară acordată de FMI, respectarea

condiţionării FMI şi realizarea dezideratelor proprii privind reforma. Orice

program derulat şi încheiat sub egida FMI este o notă bună pentru ţara în

cauză, aceasta fiind premiată de instituţiile de rating internaţionale, şi reprezintă o modalitate de atragere a investiţiilor străine prin semnalele

pozitive transmise privind stabilitatea şi soliditatea mediului economic şi de

afaceri.

Pe parcursul lucrării am evidenţiat măsura în care programele FMI au

încercat să diminueze decalajul existent între ţările în tranziţie şi cele

dezvoltate, să stimuleze capacitatea competiţională a primelor, prin

atenuarea disfuncţionalităţilor şi a dezechilibrelor existente. Măsura în care

s-a reuşit nu este meritul exclusiv al FMI, mai ales în ceea ce priveşte ţările

deja integrate în cadrul Uniunii Europene, ci al coerenţei reformelor, întăririi capacităţii competiţionale, voinţei şi interesului manifestate atât individual,

cât şi ca naţiune, în ansamblu.

Pentru România, relaţia cu FMI a fost deosebit de controversată, fiind

atacată atât de guvern şi mediul de afaceri, cât şi de sindicate. În opinia mea,

acest fapt se datorează lipsei de profunzime a reformelor aplicate de-a

lungul perioadei de tranziţie, însoţite de o puternică pendulaţie între diverse

interese ale guvernelor ce s-au succedat în cei 15 ani de tranziţie, lipsite de o

viziune unitară şi continuă a procesului de tranziţie. De asemenea, se

datorează şi rigidităţii FMI în ceea ce priveşte pachetele de programe,

neadecvate structurii economiei româneşti. Analiza relaţiei FMI-ţări în tranziţie constituie un subiect tratat de

numeroşi cercetători, economişti, eu încercând şi un alt mod de abordare,

prin utilizarea metodei comparaţiei şi a celei istorice de cercetare a

elementelor programelor de reformă.


232

ANEXA 1

Strategia tranziţiei în ţările Europei Centrale şi de Est

Etape ale tranziţiei Ungaria Polonia

Reforme

economice

anterioare

„Noul mecanism economic”

(iniţiat în anul 1968; revizuit în

anii ’80 când introduce un

program de austeritate cu

aprobarea FMI care trebuia să stăpânească cererea internă, să restabilească echilibrul bugetar

şi să genereze un surplus valutar

din comerţ)

Modelul sovietic reformat care

încearcă să pună capăt stagnării economice prin încurajarea

iniţiativelor particulare

Acordurile de la Gdansk, semnate la

31 august 1980 prin care se

recunoaşte libertatea sindicatelor

independente, iar radioul şi presa

sunt liberalizate

Strategia tranziţiei „Gradualism” „Gradualism”

Stabilizarea

macroeconomică

Politică monetară, bugetară şi de venit restrictivă, lansată treptat, în anul 1990; politica

monetară s-a orientat încă de la

începutul tranziţiei pe ţintirea

cursului valutar, devalorizarea

anunţată a cursului ceea ce a

condus la o îmbunătăţire a

credibilităţii politicii monetare

adoptate, eliminând, în acelaşi timp, presiunile inflaţioniste.

Autoritatea monetară a încercat

implementarea unei politici

restrictive care să permită stimularea

creşterii cererii de monedă naţională, menţinerea stabilităţii cursului

valutar

Liberalizarea

preţurilor

Treptat, începând din anul 1975 Ianuarie 1990

Demonopolizare

(legi antitrust)

Legea antimonopol a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1991

Oficiul antimonopol a fost creat în

anul 1991

Privatizare

Restituirea

proprietăţilor

Compensare parţială Compensare foarte limitată

Proprietatea privată asupra pământului

Începând din iunie 1991 Începând din anul 1956

Mica privatizare A început în anul 1990 A început în anul 1989

Privatizarea pe

scară largă A început în septembrie 1990 A început în anul 1990

Principalele

instituţii care se

ocupă de privatizare

Agenţia Proprietăţii de Stat,

creată în anul 1990

Ministerul Privatizării, înfiinţat în

anul 1990


233

Reforma bancară (crearea unui sistem

cu două niveluri,

banca centrală, respectiv băncile

comerciale)

A început în anul 1987;

La sfârşitul anului 1991 au fost

adoptate legi bancare

Au fost adoptate legi bancare încă din anii 1987-1988

Constituirea

pieţelor de capital

(înfiinţarea unei

burse de valori)

Bursa de Valori Budapesta

deschisă în iunie 1991

Bursa de Valori Varşovia deschisă în

aprilie 1991

Sistemul de protecţie socială

Ajutor de şomaj Procent din salariul mediu Procent din salariul minim

Salariu minim da da

Indexarea salariilor

(în funcţie de

indicele de preţ)

În sectorul de stat; din anul

1990, negocieri tripartite la

nivel naţional

Începând din anul 1990, cu un

coeficient de 0,6

Deschiderea economiei

Liberalizarea

comerţului exterior

(care pune capăt monopolului de

stat)

Completă în anul 1991 Completă în anul 1990

Convertibilitatea

internă Din anul 1990 (de facto) Din anul 1990


234

O singură rată de

schimb

Din anul 1981

În anul 1991 forintul este legat

de un coş de monede format în

proporţie egală din USD şi mărci germane, fiind considerat

ca rigid (deprecierea de 5,5% în

timp ce rata inflaţiei era de

23%) care a generat presiuni

puternice la nivelul balanţei de

plăţi. În anul 1995 se trece la regimul

bazat pe „crowling band” care a

generat o mai mare flexibilitate

a regimul cursului valutar.

Din 1999, structura coşului

valutar a fost modificată (EURO 70% şi USD 30%), iar

din anul 2000 moneda

ungurească este legată complet

de EURO.

Banda de fluctuaţie a cursului

valutar a evoluat de la +/-0,5%

la +/-2,25%, până în anul 2001,

când politica valutară devine

mult mai flexibilă, banda de

fluctuaţie lărgindu-se la +/-15%.

În anul 1990, curs fix

În anul 1991 este adoptat sistemul

„crawling peg” potrivit căruia

moneda poloneză (zlotul) urma să fie legată de un coş valutar format

din cinci valute (dolarul american,

marca germană, lira engleză, francul

francez, francul austriac)

În anul 1995 BNP modifică regimul

valutar adoptând „crawling band-ul”

în care cursul de mijloc al benzii de

fluctuaţie era reprezentat de cursul

valutar determinat pe baza coşului

valutar. Cursul aferent obligaţiunilor

curente se determină liber pe piaţă, BNP având obligaţia de a interveni

în scopul menţinerii acestuia în

interiorul benzii de +/-7% în jurul

cursului de paritate; din anul 1998

banda de fluctuaţie a fost extinsă la

+/-15%.

Din anul 1999 structura coşului

valutar s-a modificat, cursul de

schimb al zlotului determinându-se

în funcţie de EURO şi USD.

Noi legi referitoare

la investiţiile străine

1989, amendată în anul 1990 1988, amendată în anul 1991

Relaţiile cu organizaţiile internaţionale

Uniunea Europeană Acord de Asociere în anul 1990 Acord de Asociere în anul 1991

FMI Membră din anul 1982 Membră din anul 1986

GATT Membră din anul 1973 Membră din anul 1967

Etape ale tranziţiei Cehia Slovacia Slovenia

Reforme

economice

anterioare

Cehoslovacia (până la 31

decembrie 1992)

Alexander Dubcek,

îndepărtează în anul 1968

vechea gardă comunistă, pune

la punct reforme economice,

cunoscute sub denumirea de

„Primăvara de la Praga”

Modelul sovietic reformat

Cehoslovacia

(până la 31

decembrie 1992)

Alexander

Dubcek,

îndepărtează în

anul 1968 vechea

gardă comunistă, pune la punct

reforme

Autoconducere

în stil iugoslav


235

economice,

cunoscute sub

denumirea de

„Primăvara de la

Praga”

Modelul sovietic

reformat

Strategia tranziţiei „Terapie de şoc” „Terapie de şoc” Elemente

combinate ale

celor două strategii

Stabilizarea

macroeconomică

Politici monetare şi fiscale

restrictive în direcţia asigurării stabilizării macroeconomice, a

realizării unui puternic proces

de dezinflaţie, toate acestea în

condiţiile asigurării echilibrului

extern.

Scenariul de reformă adoptat

viza liberalizarea preţurilor, a

comerţului şi a pieţei valutare,

pe baza introducerii

convertibilităţii interne a

coroanei cehe.

Politică monetară restrictivă, echilibru bugetar

relaxat care vizau

asigurarea

stabilităţii interne

şi externe a

monedei

naţionale

(stabilitatea

preţurilor,

susţinerea

echilibrului

balanţei de plăţi externe,

echilibrarea

contului curent),

precum şi promovarea

creşterii

economice.

Politică fiscală prudentă şi eficientă; politică monetară strânsă

Liberalizarea

preţurilor

Treptat, din ianuarie 1991 Treptat, din

ianuarie 1991

Liberalizare

treptată începând din

anul 1991

Demonopolizare

(legi antitrust)

Legea din anul 1991, corectată în concordanţă cu

reglementările UE (1993)

Legea din anul

1991, corectată în

concordanţă cu

reglementările

UE (1993)

Legea privind

protejarea

concurenţei

(1993)

Privatizare Restituirea

proprietăţilor

Legi în octombrie 1990,

februarie 1991

Legi în octombrie

1990, februarie

1991;

Legea privind

Legi adoptate

începând din

anul 1990


236

restituirea

proprietăţilor

către biserici

Proprietatea privată asupra pământului

Iunie 1991 Iunie 1991 Începând din

anul 1990

Mica privatizare Încheiată în anul 1992 Încheiată în anul

1993

A început în

anul 1993

Privatizarea pe

scară largă A doua rundă în anul 1994 Proces oprit în

perioada 1993-

1994

Legea privind

transformarea

proprietăţii (1992)

Principalele

instituţii care se


Ministerul Ceh al privatizării; Fondul Proprietăţii Naţionale

Ministerul Slovac

al Privatizării; Fondul

Proprietăţii Naţionale

Agenţia de

Privatizare;

Fondul de

Dezvoltare

Reforma bancară (crearea unui sistem

cu două niveluri,

banca centrală, respectiv băncile

comerciale)

Banca Naţională a Cehiei; bănci

comerciale naţionale şi străine

Banca Naţională a Slovaciei; bănci

comerciale

naţionale şi străine

Independenţa

bancară în

octombrie 1991,

legea bancară în

ianuarie 1993;

Banca Naţională a Sloveniei;

bănci

comerciale

Constituirea

pieţelor de capital

(înfiinţarea unei

burse de valori)

Bursa de Valori Praga (aprilie

1993);

Sistem electronic de

tranzacţionare (licitaţii de

privatizare periodice)

Bursa de Valori

Bratislava (aprilie

1993);

Sistem electronic

de tranzacţionare

(licitaţii de

privatizare

periodice)

Bursa din

Liubliana

(1991)

Sistemul de protecţie socială Ajutor de şomaj Începând din anul 1993 se

acordă pentru o perioadă de 6

luni

Începând din anul

1993 se acordă pentru o perioadă de 6 luni

Durata maximă de acordare este

de 2 ani

Salariu minim da da da

Indexarea salariilor

(în funcţie de

indicele de preţ)

parţială parţială parţială

Deschiderea economiei

Liberalizarea

comerţului exterior

(care pune capăt

Completă în anul 1991 Completă în anul

1991

Completă în

anul 1991


237

monopolului de

stat)

Convertibilitatea

internă Convertibilitate pentru contul

de capital până în anul 1995.

Din anul 1995, convertibilitate

de cont curent.

Convertibilitate

de cont curent din

anul 1995

Convertibilitate

de cont curent

din anul 1995

O singură rată de

schimb

Începând cu anul 1991, cursul

valutar al coroanei a fost legat

de un coş format din 5 valute,

care, însă, destul de repede a

fost restructurat, dolarul

american şi marca germană fiind principalele componente.

În baza acestui coş valutar se

determina cursul valutar fix,

curs valutar care pe piaţă nu

putea să înregistreze o fluctuaţie

mai mare de +/-0,5%.

În anul 1996, s-a luat măsura

lărgirii benzii de fluctuaţie a

cursului valutar până la +/-

7,5%.

În anul 1997 s-a renunţat la

menţinerea cursului valutar fix

şi adoptarea flotării controlate a

acestuia.

În anul 2000 se trece la flotarea

liberă a coroanei cehe în raport

cu EURO.

A optat pentru

strategia de

politică monetară axată pe

menţinerea

cursului valutar

fix (drept ancoră nominală). Cursul

valutar al

coroanei slovace

a fost fixat de un

coş valutar a cărui

structură iniţială era: ESD

(49,06%), DEM

(36,16%), ATS

(8,07%), CHF

(3,79%), FRF

(3,79%),

ponderile având

la bază principalele

direcţii de

orientare ale

comerţului

exterior.

Din anul 1994,

structura coşului

este redusă la

două monede:

USD (40%) şi DEM (60%).

În anul 1996 s-a

trecut la flotarea

liberă a coroanei

slovace, al cărei

curs s-a definit

faţă de DEM.

În anul 2000,

moneda slovacă

Cursul este

flotant în raport

cu EURO,

începând din

anul 2000.


238

s-a ancorat faţă de

EURO.

Noi legi referitoare

la investiţiile străine

Legea din anul 1988; revizuită în anul 1992; Codul Comercial

Legea din anul

1988; revizuită în

anul 1992; Codul

Comercial

Legea din

octombrie 1988;

liberalizate în

perioada 1993-

1994


Uniunea Europeană Acord de asociere (1993) Acord de asociere

(1993)

Acord de

comerţ şi cooperare

(octombrie

1992)

FMI Membră din anul 1990 Membră din anul

1990

Membră din

anul 1993

GATT Membru fondator (1948) Membru fondator

(1948)

Nu

Etape ale tranziţiei România Bulgaria

Reforme economice

anterioare

Model centralizat specific cu

încercări de reformă în anii

1967, 1979.

Modelul sovietic reformat,

urmând îndeaproape

modificările sovietice (1965,

1979, 1987).

Strategia tranziţiei „Gradualism” „Terapie de şoc”;

implementată lent

Stabilizarea

macroeconomică

Aplicarea de politici

monetare şi fiscale restrictive

pentru eliminarea excesului

de masă monetară din

economie şi pentru

reinstaurarea încrederii

investitorilor.

Asigurarea unei substanţiale

dezinflaţii şi a unei

semnificative ajustări a

surselor deficitului

cvasifiscal, simultan cu

creşterea credibilităţii privind

deciziile monetare.

Politică monetară severă; politică fiscală insuficient de

consistentă. Absenţa unui consens politic a

îngreunat urmărirea unui

program de austeritate şi a

întârziat implementarea

reformelor structurale.

Liberalizarea preţurilor S-a realizat în trei etape

(noiembrie 1990,aprilie şi iulie 1991). Controlul

preţurilor s-a reintrodus în

anul 1993.

Liberalizarea preţurilor s-a

realizat brutal în anul 1991,

când 70% din preţuri au fost

liberalizate.

Deşi controlul asupra preţurilor

a fost suprimat în anul 1992,

totuşi 40% din produsele


239

agricole aveau încă preţuri

fixate.

Demonopolizare (legi

antitrust)

Legea concurenţei Legea privind protejarea

concurenţei (mai 1991)

Privatizare Restituirea proprietăţilor Limitată (legi în anii 1991 şi

1994)

Din anul 1991 s-a declanşat

procesul de retrocedare al

pământului, iar din 1992, s-au

retrocedat alte proprietăţi Proprietatea privată asupra

pământului

Începând din anul 1991 Din anul 1991 şi anul 1992

Mica privatizare A început timid în anul 1993 A început slab în anul 1992

Privatizarea pe scară largă A început în anul 1994 Legea din anul 1992;

privatizare prin cupoane în

anul 1994

Principalele instituţii care se


Agenţia Naţională pentru

privatizare (înfiinţată conform legii din anii 1990

şi 1991); Fondul Proprietăţii de Stat; Agenţia de

Restructurare (înfiinţată în

anul 1994)

Agenţia de Privatizare; Fondul

de Stat pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Reforma bancară (crearea

unui sistem cu două niveluri, banca centrală, respectiv băncile

comerciale)

Reforma bancară a început în

decembrie 1990, alte legi

bancare fiind adoptate în

aprilie 1991

A început din anii 19987-1990;

legi bancare în 1991-1992

când întregul sistem bancar a

fost reorganizat. Băncile

comerciale şi instituţiile de

credit funcţionează ca societăţi pe acţiuni şi fiecare instituţie

bancară trebuie să aibă cel

puţin doi directori cu reşedinţa

permanentă în Bulgaria.

Constituirea pieţelor de

capital (înfiinţarea unei

burse de valori)

Bursa de Valori Bucureşti deschisă în anul 1995

Bursa de Valori Sofia (ianuarie

1992)

Sistemul de protecţie socială Ajutor de şomaj Se acordă pentru 9 luni Se acordă pentru 12 luni

Salariu minim da da

Indexarea salariilor (în

funcţie de indicele de preţ) Se realizează parţial Se realizează parţial

Deschiderea economiei Liberalizarea comerţului

exterior (care pune capăt monopolului de stat)

Liberalizarea tranzacţiilor

internaţionale la începutul

anului 1990 prin eliminarea

monopolului de stat şi o

intensificare a restricţiilor (în

Liberalizarea tranzacţiilor

internaţionale la începutul

anului 1991 prin eliminarea

monopolului de stat şi prin

încheierea unor acorduri de


240

principal în perioada 1994-

1996) pentru a controla

deficitul comercial.

asociere cu ţări membre ale UE

Convertibilitatea internă Limitată, de cont curent din

25 martie 1998

Convertibilitate limitată de

cont curent

O singură rată de schimb Cursul valutar a fost o

perioadă de timp dirijat şi stabilit în urma unor licitaţii la BNR

Din anul 1992, fluctuează liber pe piaţă, în funcţie de

cerere şi ofertă (curs de

piaţă), iar BNR afişează un

curs nominal, oficial,

rezultat.

Până în martie 2003, cursul

valutar în România a fost

stabilit în raport cu dolarul

american, după acea dată fiind stabilit în raport cu

EURO.

Regimul valutar introdus în

anul 1991 consta din trei tipuri

de cursuri:

� Cursul de „bază”

aplicat transferurilor oficiale

şi importurilor esenţiale;

� Cursul licitaţiilor

valutare organizate periodic;

� Cursul pentru

tranzacţiile persoanelor fizice.

Cursul valutar a devenit flotant

din februarie 1991, fiind bazat

pe piaţa valutară.

Noi legi referitoare la

investiţiile străine

Introduse în anul 1990 Introduse în anul 1990

liberalizate în anul 1992


Uniunea Europeană Acord de Asociere în martie

1992

Acord de Asociere (martie

1992)

FMI Membră din anul 1972

beneficiind de acorduri

stand-by cu FMI în anii

1975, 1977, 1981 în sumă totală de 976,6 mil DST.

Membră din anul 1972

GATT Membră din anul 1971. Statut de observator Sursa: G. Manolache, coordonator, Politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997; P. Boniface,

Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, 1998; D. Anghel, Anca Iordache, Tranziţia la economia

de piaţă, Editura Colecţia Naţională, Bucureşti, 2001; P. M. Defarges, Relaţii internaţionale după 1945,

Institutul European, 2001; Ionela Costică, Politici monetare, Editura Economică, Bucureşti, 2002


241

ANEXA 2

Precondiţii, criterii de performanţă structurală şi obiective structurale

cuprinse în acordurile încheiate de Guvernul României cu FMI, în

perioada 2001-2004

Acordul 2001-2002

Precondiţii Stadiu

Adoptarea următoarelor măsuri privind veniturile:

(i) amendarea OUG 186/2001, în sensul eliminării reducerii accizei

pentru producătorii de ţigări care folosesc tutun din producţia internă; Finalizat

(ii) creşterea accizelor pentru benzină şi produse alcoolice şi a accizei

specifice la bere, de la 1 mai 2002; Finalizat

(iii) aprobarea noilor legi privind regimul TVA şi impozitul pe profit; Finalizat

Emiterea unei hotărâri de guvern cu privire la ţintele trimestriale

obligatorii pentru fondul de salarii şi reducerile de personal la cele 82

societăţi monitorizate;

Finalizat

Implementarea a 4.200 concedieri (nu externalizări) la societăţile

din coordonarea MIR şi a 750 concedieri la societăţile din

coordonarea APAPS;

Finalizat

Deconectarea de la furnizarea de energie a utilizatorilor industriali

cu cele mai slabe performanţe de plată către furnizorii de utilităţi; Finalizat

Finalizarea privatizării a trei societăţi cu mai mult de 1000 de

salariaţi după 1 februarie 2002; Finalizat

Selectarea consultantului de privatizare pentru BCR; Finalizat

Semnarea protocoalelor privind transferul a cel puţin şapte din

unităţile producătoare de energie termică de la Termoelectrica la

autorităţile locale;

Finalizat

Aprobarea, de către BNR, a regulamentului privind provizioanele

bancare şi, de către guvern, a unei hotărâri asupra regimului de

impozitare a acestor provizioane, după cum este prevăzut în legea

impozitului pe profit;

Finalizat

Emiterea de ordine ministeriale privind blocarea unei sume

echivalente cu 4% din ţinta privind fondul de salarii pentru trimestrul

III 2002, pentru companiile monitorizate de respectivele ministere.

Finalizat

Criterii de performanţă structurală

Anunţarea invitaţiei pentru prezentarea expresiilor de interes cu

privire la BCR, până la sfârşitul lunii februarie 2002;

Neîndeplinit;

finalizare

amânată în


242

ianuarie

2002.

Finalizarea privatizării BCR până la sfârşitul lunii februarie 2003;

Ajustarea preţurilor în sectorul energetic; Permanent

Aprobarea bugetelor pe anul 2002 ale societăţilor de stat supuse

monitorizării, până la sfârşitul anului 2001;

Neîndeplinit;

finalizare

amânată în

ianuarie

2002.

Aprobarea bugetelor pe anul 2003 ale societăţilor de stat supuse

monitorizării, până la sfârşitul anului 2002, în concordanţă cu

hotărârea guvernului asupra plafoanelor trimestriale pentru fondurile

de salarii şi numărul de personal;

Finalizat

Obiective structurale

Emiterea de către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea

Participaţiilor Statului, până la sfârşitul lunii aprilie 2002, a unei

notificări către consultanţii de privatizare pentru a creşte ponderea

preţului de cumpărare oferit de investitor la cel puţin 50 de procente;

În plus faţă de cele cinci mari societăţi privatizate în perioada

ianuarie - iunie 2002, privatizarea a încă opt astfel de companii până la sfârşitul lunii septembrie 2002;

Modificarea legii 326/2001, în vederea:

Finalizat

(a) exceptării distribuţiei de energie electrică şi gaze naturale de sub

autoritatea administraţiilor locale; şi (b) reducerii, până la mijlocul lunii septembrie 2002, a termenelor

statutorii la 15 zile pentru plată şi la 45 de zile pentru deconectări; Anunţarea unei licitaţii pentru privatizarea a două societăţi distribuitoare de energie electrică până la mijlocul lunii septembrie

2002;

Semnarea contractului cu un consultant de privatizare pentru

Petrom, până la mijlocul lunii octombrie 2002.

Finalizat

Transferul altor nouă unităţi producătoare de energie termică de la

Termoelectrica la autorităţile locale, până la sfârşitul lunii iunie 2002. Finalizat

Nici o unitate transferată nu ar trebui să mai primească combustibili pe cheltuiala societăţii Termoelectrica.

Intrarea în vigoare până la 1 ianuarie 2003 a noilor regulamente cu

privire la clasificarea şi provizionarea împrumuturilor;

Permanent

Abţinerea de la acordarea de scutiri fiscale sau alte noi facilităţi fiscale distorsionante şi întreruperea celor care expiră;

Permanent


243

Primirea de oferte ferme de la investitori strategici pentru BCR,

până la sfârşitul lunii octombrie;

Acordul 2002-2003

Precondiţii Stadiu

· Înfiinţarea unui departament de administrare fiscală în cadrul

Ministerului Finanţelor Publice şi numirea secretarului de stat

responsabil;

Finalizat

· Aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, până la 20 noiembrie 2002,

specificând paşii intermediari pentru înfiinţarea unei agenţii unice

pentru colectare, audit şi executare a contribuţiilor la asigurări sociale

de stat, în cadrul Ministerului Finanţelor, la 1 ianuarie 2004;

· Aprobarea unei ordonanţe de urgenţă privind eliminarea articolelor

1-11 ale Legii nr. 130/1999, eliminând astfel baza legală pentru

“contractele civile”;

Finalizat

· Îndeplinirea efectivă a ţintelor revizuite pentru fondul de salarii

anual pentru 2002 al celor 82 societăţi de stat monitorizate;

Ţinta

revizuită a

fost

depăşită cu

o sumă mică

· Semnarea contractului cu consultantul de privatizare pentru Petrom,

pana la 1 noiembrie 2002;

Finalizat cu

întârziere, la

13

decembrie.

· Anunţarea, până la data de 10 noiembrie 2002 a ofertelor pentru

privatizare în vederea achiziţionării unui pachet majoritar de cel puţin

51 procente a două companii de distribuţie a energiei electrice;

Finalizat cu

întârziere, la

8 ianuarie.

· Privatizarea a patru societăţi cu mai mult de 1.000 de salariaţi în

trimestrul IV al anului 2002. Finalizat

· Aprobarea planului de restructurare a companiei-mamă a

Siderurgica, până la 20 februarie 2003.

Finalizat cu

întârziere, la

31 martie

· Solicitarea, până la data de 15 aprilie, a asistenţei tehnice din partea

Băncii Mondiale şi a Fondului asupra aspectului ajustării pe termen

mediu a preţurilor la gaze naturale şi a reformei concomitente în

regimul impozitării în sectorul gazelor naturale.

Finalizat

· Creşterea preţului unificat la consumatorul final pentru gaze naturale Finalizat


244

la echivalentul a 90 USD/ mii m3 de la 1 martie 2003;

· Permiterea Comisiei de Privatizare, până la data de 3 aprilie 2003,

de a începe due-diligence al BCR de către BERD/IFC, furnizând

accesul total la toate datele solicitate, personalului şi auditorilor BCR;

Finalizat cu

întârziere, la

8 aprilie, în

loc de 3

aprilie

· Amendarea până la 15 martie 2003 a Ordonanţei de Urgenţă nr.

208/2002 privind anularea arieratelor şi scutirii de la plata taxelor şi a

facturii la utilităţi; Finalizat

· Deconectarea, până la data de 25 martie 2003 a celor mai mari non-

platnici industriali către cele trei utilităţi Distrigaz Nord, Distrigaz

Sud si Electrica

Finalizat cu

întârziere, la

2 aprilie

· Implementarea a 6.000 concedieri la 22 societăţi, până la 5 aprilie

2003, inclusiv a 1.750 concedieri la Siderurgica.

Finalizat cu

întârziere

Criterii de performanţă structurală

· Aprobarea în decembrie 2002 a bugetelor pe anul 2003 ale

societăţilor de stat supuse monitorizării, limitând creşterea fondului

de salarii brut agregat la 14 procente în termeni nominali faţă de

nivelul 2002, ajustat cu externalizările.

Îndeplinit

· Ajustarea preţurilor energiei electrice la consumatorul final la 1

octombrie 2002, 1 ianuarie 2003, 1 aprilie 2003 şi 1 iulie 2003, pentru

a le menţine constante în termeni de USD la nivelul de la 1 iulie

2002;

Îndeplinit la

1 octombrie

2002, 1

ianuarie

2003 şi 1

aprilie

2003.

· Aprobarea de către Parlament, până la sfârşitul lunii mai 2003 a

legislaţiei de amendare a legilor privind fondurile de asigurări sociale,

şomaj şi asigurări de sănătate (în special Legea 19/2000, Legea

76/2002 şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 150/2002), în vederea

armonizării procedurilor de colectare, executare şi auditare.

Finalizat

· Implementarea a 18.000 concedieri (cumulat) în grupul celor 22

companii, până la 30 iunie 2003;

· Ajustarea preţului de producător al energiei electrice la

Termoelectrica până la echivalentul a minim 39 USD/Mwh, de la 1

octombrie 2002 şi 1 iulie 2003;

Îndeplinit la

1 octombrie

2002.

· Creşterea preţului unificat la consumatorul final pentru gaze naturale

la echivalentul a 93 USD/ mii m3 de la 1 iulie 2003;

Finalizat


245

· Ajustarea preţului naţional de referinţă pentru energia termică la

echivalentul de 20 USD/Gcal, de la 1 iulie 2003;

· Finalizarea privatizării BCR până la sfârşitul lunii februarie 2003.

· Semnarea contractului pentru vânzarea a 25 procente plus două acţiuni din capitalul BCR către BERD şi IFC, până la 31 iulie 2003;

Nerespectat.

Solicitare

de derogare.

· Abţinerea Guvernului de la acordarea de scutiri fiscale sau alte noi

facilităţi fiscale distorsionante şi întreruperea celor care expiră.

Permanent.

Decizia

recentă de

anulare a

arieratelor

companiilor

selectate

implică neîndeplinir

ea.

· Nici o unitate de energie termică transferată nu ar trebui să mai

primească combustibili pe cheltuiala societăţii Termoelectrica. Permanent

· Cei mai mari non-platnici industriali către cele trei utilităţi vor

rămâne deconectaţi până când vor fi fost achitate în întregime toate

facturile până în decembrie 2002 către utilităţi. Permanent

· În plus faţă de vânzarea a patru societăţi cu mai mult de 1.000 de

angajaţi, avută în vedere ca precondiţie, alte patru astfel de societăţi vor fi privatizate până la sfârşitul lunii decembrie 2002, un alt set de

şase până la 31 martie 2003 şi alte şase până pe 30 iunie 2003.

Respectat

parţial in

trimestrul

IV 2002 si

trimestrul I

2003.

· Iniţierea procedurilor de lichidare a şapte producători de pierderi

permanenţi (Verachim, Oltplast, Corapet, Rulmentul Slatina,

Chimcomplex, Tepro şi Carom) la 1 iulie 2003, cu excepţia faptului

că aceştia se privatizează până la 30 iunie.

· Lansarea ofertelor pentru expresiile de interes în privatizarea

Petrom, în consultare cu Banca Mondială, până la 30 iunie 2003.

Respectat

parţial


246

Acordul 2004-2006

Precondiţii Stadiu

Rectificarea bugetelor companiilor monitorizate aflate în

proprietatea statului, până la sfârşitul lunii aprilie, în concordanţă cu

programul de personal şi salarizare pentru anul 2004;

Impunerea unei îngheţări a salariilor la companiile care

înregistrează pierderi din subordinea AVAS;

Publicarea oficială până la 15 martie 2004 a unui program

trimestrial pentru aducerea preţurilor la gura sondei pentru gaze

naturale la paritatea de import, până în anul 2007;

Creşterea preţului la gaze naturale la utilizatorul final cu 5

procente pe 1 aprilie şi 1 iulie 2004;

Referitor la privatizarea Petrom se va decide ca:

(i) întreaga sumă de arierate către bugetul general

consolidat va fi anulată la momentul transferului de acţiuni;

(ii) guvernul va prelua responsabilitatea pentru

indemnizaţiile de mediu; şi (iii) nu vor fi penalitaţi pentru deviaţiile post-privatizare

privind nivelul de salariaţi inclus în planul de afaceri al

investitorului;

Aprobarea Guvernului şi publicarea unei strategii pentru

restructurara sectorului minier, inclusiv un plan de acţiune pentru

2004, şi o hotărâre privind 30 de mine ce vor fi închise până la

sfârşitul lui iunie 2004;

Reducerea personalului în mine prin concedierea a 4.000 de

salariaţi până la sfârşitul lunii;

Hotărâre de guvern până la sfârşitul lunii martie 2004 privind

publicarea pe site a declaraţiilor anuale de venit auditate şi bilanţurile companiilor monitorizate aflate în proprietatea statului şi situaţiile lor financiare trimestriale;

Iniţierea procedurilor de faliment până la sfârşitul lui martie

2004 împotriva primelor cinci rău platnici privaţi a obligaţiilor

fiscale, inclusiv RAFO;

Reducerea angajaţilor cu 15.000 salariaţi în 33 companii mari

din portiofoliul AVAS, inclusiv 2.600 concedieri la Roman;

Semnarea unui contract de privatizare pentru o companie şi iniţierea procedurilor de lichidare printr-o decizie a AGA pentru 5

companii proprietate de stat în perioada 1 ianuarie- 15 aprilie 2004;

Înaintarea către Parlament până la 1 aprilie 2004 a legislaţiei


247

pentru eliminarea procedurii de apel extraordinar a Procurorului

General pentru toate cazurile;

Aprobarea de către Guvern până la 31 mai 2004 a unei

strategii de reformă a sistemului de încălzire centralizată, convenită cu Banca Mondială ; Realizarea tranzacţiei finale cu BERD şi IFC privind

cumpărarea unui pachet de acţiuni la BCR;

Ajustarea preţurilor la electricitate la consumatorul final,

efectiv 1 iulie 2004 pentru a le aduce la nivelul recuperării costurilor

(inclusiv rentabilitatea capitalului pentru companiile de distribuţie).

Ajustarea preţurilor la electricitate şi înalzirea la Termoelectrica,

efectiv din 1 iulie 2004 pentru a le menţine la nivelul recuperării costurilor. Hotărârile relevante ale reglementatorului vor fi

convenite cu FMI;

Adoptarea unei noi Legi a BNR până la 30 iunie.

Aprobarea unei ordonanţe de urgenţă până la 10 iunie 2004,

prin care să se anuleze toate subvenţiile şi distribuirea de

combustibil de către companiile aflate în proprietatea statului către

15 centrale de încălzire ineficiente;

Pentru fiecare din cele 15 centrale de încălzire până la 30

iunie, iniţierea procedurii de faliment de către stat sau furnizorii de

combustibil aparţinând statului, sau o hotărâre a autorităţilor locale

responsabile de închiderea respectivelor centrale;

Aprobarea Parlamentului pentru un pachet de legi privind

atribuţiile Consiliului Superior al Magistraţilor, statutul

magistraţilor şi organizarea judiciară până la 30 iunie;

Aprobarea legislaţiei de întărire a procedurilor existente

privind declararea activelor până la 30 iunie;

Invitaţie la depunere de oferte pentru doi distribuitori de gaze

naturale DGN şi DGS.

Criterii de performanţă structurală Continue

Salariul minim nu va depăşi 2,8 milioane lei în anul 2004

Până la 20 iulie

Aprobarea unui buget rectificat în concordanţă cu ţinta de

deficit revizuită ; Hotărâre a Guvernului de a creşte Preţul Naţional de


248

Referinţă pentru energie termică cu 12 procente, efectiv de la 1

august 2004 ;

Aprobarea legislaţiei pentru eliminarea procedurii de apel

extraordinar al Procurorului General pentru toate cazurile ;

Până la 30 septembrie:

Creştera preţurilor la gaze naturale la utilizatorul final cu 5

procente, efectiv de la 1 octombrie;

Implementarea a 4.000 de concedieri în sectorul minier;

Rambursarea arieratelor acumulate în sistemul sanitar în

2002, aşa cum s-a identificat în protocoalele convenite cu furnizorii;

Până la 31 decembrie

Creşterea preţurilor la gaze naturale la utilizatorul final prin

noul mecanism, efectiv de la 1 ianuarie 2005;

Ajustarea preţurilor la electricitate la utilizatorul final, efectiv

de la 1 ianuarie 2005 pentru a le menţine la nivelul recuperării costurilor (inclusiv rata rentabilităţii capitalului pentru companiile

distribuitoare). Ajustarea preţurilor la electricitate şi energie termică la Termoelectrica, efectiv din I ianuarie 2005, pentru a le menţine la

nivelul recuperării costurilor. Hotărârile relevante ale

reglementatorului vor fi convenite cu staff-ul FMI;

Aprobarea de către Guvern a unui act care ar subordona

administraţia vamală şi Garda Financiară ministrului finanţelor

publice, efectiv din 1 ianuarie 2005;

Obiective structurale

Continue

Cei mai mari rău platnici industriali la cele patru utilităţi vor

rămâne deconectaţi sau la nivelul minim de furnizare, până când vor

fi primite sumele restante pentru toate facturile din decembrie 2002.

Facturile pentru companiile la nivelul minim de furnizare vor fi

plătite de către Guvern;

Guvernul se va abţine de la introducerea oricăror scutiri

fiscale sau altor facilităţi fiscale sau amânarea celor care expiră; Agenţia de reglementare în domeniul electricităţii va elabora

rapoarte privind ajustările necesare la preţurile la electricitate şi energie termică şi convenirea lor cu experţii FMI;


249

Dacă oricare unitate Roman nu-şi plateşte facturile la

energie, companiile de utilităţi sau Ministerul Finanţelor vor iniţia

imediat procedurile de lichidare;

Până la 31 mai 2004:

Desemnarea de lichidatori de către AVAS pentru 15 rău

platnici ce nu îşi plătesc facturile la utilităţi (inclusiv Republica,

CUG si Turnu);

Până la 30 iunie 2004:

AVAS va privatiza sau lichida 6 companii mari;

Până la 30 septembrie 2004:

AVAS va privatiza sau lichida alte 6 noi companii.

S Sursa: www.fmi.ro

Notă: Acordul din 2004-2006 este nefinalizat.

Bibl iograf ie

Agenor P.R., Montiel P, Development Macroeconomics, Princeton,

Princeton University Press, 1996

Aglietta M., Macroeconomie financiară, Editura Coresi, Bucureşti, 2001

Aizenman J., Proceed with care in reforming global financial system, IMF

Survey, martie 2004

Aligică D. P., Convorbiri cu Nicolas Spulber, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004

Anghel D., Iordache Anca, Tranziţia la economia de piaţă, Editura Colecţia

Naţională, Bucureşti, 2001

Anghelache C., FMI şi economia reală din România, în „Economistul”, nr.

441,24 septembrie 1999

Aslund A., Building Capitalism, Cambridge University Press, New

York/Cambridge, England, 2002

Bakker A.F.P., Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, Oradea,

1997

Bal Ana, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar

Print, Bucureşti, 1997

Bal Ana, Tranziţie şi reformă, Editura Economică, Bucureşti, 2001

Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002

Barcan Doina, Sterpu B., Regimul comunist în România, Editura Institutul

European, Iaşi, 2003

Bălăceanu Cristina, Impactul sistemului de la Bretton Woods asupra ordinii

monetare postbelice” Finanţele şi istoria, Lucrările colocviului financiar-

monetar, Editura ASE, Bucureşti, 2003

Bălăceanu Cristina, Teorii ale tranziţiei în viziunea FMI, Doctrine şi comunicare economică, Editura ASE, Bucureşti, 2003

Bălăceanu Cristina, Noi abordări în relaţiile FMI, Buletinul Ştiinţific al

Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, Braşov, nr. 5, 23-24 aprilie, Editura

Infomarket, 2004

Bălăceanu Cristina, Implicarea FMI în realizarea procesului de tranziţie la

economia de piaţă în România, în volumul Comemorare „Ştefan cel Mare şi Sfânt 500 ani”, a XIII-a Sesiune Ştiinţifică a UCDC, Editura Silvy, Bucureşti, 2004

Bălăceanu Cristina, Condiţionarea împrumuturilor FMI şi critici asupra

condiţionării” Comerţul şi turismul românesc în faza de preaderare la


.

251

Uniunea Europeană, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Facultatea de

Management Turistic şi Comercial, Editura Silvy, Constanţa, 2004

Bălăceanu Cristina, Concepţia FMI şi atitudinea sa faţă de tranziţia la

economia de piaţă, Analele Universităţii, Sera Ştiinţe Economce, Relaţii Economice Internaţionale, Editura UCDC, Bucureşti, 2004

Bălăceanu Cristina, Programele de asistenţă FMI în contextul - globalizării,

Management şi integrare europeană, Editura Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004

Bălăceanu Cristina, Implicaţiile politicilor FMI asupra tranziţiei la economia

de piaţă, Sesiunea ştiinţifică internaţională „Implicaţiile economico-sociale şi politico-juridice ale integrării României în Uniunea Europeană” a

Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 27-28 mai 2005, Editura Silvy,

2005

Bălăceanu Cristina, Condiţionarea împrumuturilor FMI, Analele

Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Seria: Relaţii Economice Internaţionale nr.

2, Editura Silvy, 2005

Bălăceanu Cristina, Filosofia programelor FMI în România, Analele

Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Seria: Relaţii Economice Internaţionale nr.

2, Editura Silvy, 2005;

Bălăceanu Cristina, FMI şi demersul monetarist. Regimul ratelor de schimb,

Analele Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Seria: Management Turistic şi Comercial, Editura Silvy, 2005

Bari I., Economie mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

Bari I., Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003

Basno C., Dardac N., Floricel C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994

Belli N., Tranziţia mai grea decât un război, Editura Expert, Bucureşti, 2001

Boniface P., Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998

Boorman J., „Policy dialogue focuses on links between country ownership

and IMF conditionality”, IMF Survey, 2 iulie 2001

Boughton J. M. , „IMF conditionality: how much is enough?”, IMF Survey,

14 ianuarie 2002

Bran P., Relaţii financiare monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995

Branson W., “Asset Markets and Relative Prices in Exchange Rate

Determination”, Institute for International Economic Studies, 1976

Brezuleanu D. M., România-FMI, Un concubinaj plin de certuri şi


.

252

împăcări, în Evenimentul, ianuarie 2001

Bunce V., Sequencing of Political and Economic Reforms, în J.P. Hardt;

R.F.

Camdessus M., Alocuţiune prezentată la Banca Interamericană de

Dezvoltare, pe 19 noiembrie 1992, Buletin FMI, vol 21, nr.23

Campos N., F., Coricelli F., Growth in transition: what we know, what we

don’t, and what we should, April 3, 2000

Chin Helen, „Macroprudential indicators can play a crucial role in

measuring health of financial system”, IMF Survey, 3 iulie 2000

Clark P. B., Polak J., „SDRs could meet growing demand for reserves at no

cost while reducing systemic risk”, IMF Survey, 3 Februarie 2003

Cline W., „Is fiscal tightening the best solution?”, în IMF Survey, mai 2003

Constantin F., Relaţii valutare financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

Costică Ionela, Politici monetare, Editura Economică, Bucureşti, 2002

Coşea M., Jurnal în tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1995

Coşea M., Macroeconomie, în “Piaţa financiară”, octombrie 2001

Coşea M., România subterană, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

Creţoiu Ghe., Chirilă M, Economie Mondială, Editura Porto-

Franco, Galaţi, 2000

Croitoru L., Stabilizare şi creştere economică, Editura. Expert, Bucureşti, 1995

Croitoru L., Târhoacă C., Politica fiscală în România, Editura. Arta Grafică, Bucureşti 2000

Dabrowski M., Gomulka S., Rustowski J., Whence Reform? A Critique of

the Stiglitz Persspective, CASE Working Paper, Warsaw: Center for Social

and Economic Research, 2000

Dahrendorf R., Conflictul social modern, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

David W. L., The Macroeconomica of Stabilization, Structural Adjustment,

and Economic Development, Praeger, New York, 1985

Dawson T. C., Transparency and the IMF. Toward Second Generation

Reforms, Nordic and Baltic Monetary and Financial Committee, Tallinn,

March 17, 2003

Dăianu D., Fragilitatea instituţională, în Tranziţia economică: Trecut,

prezent şi viitor, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, 1999

Dăianu D., Aspecte ale politicii fiscale: o problemă de perspectivă,

www.cerope.ro

Dăianu D., Lessons and future paths, IMF Survey, 2 august 1999

Dăianu D., Structură, încordare şi dinamică macroeconomică, Centrul


.

253

Român de Politici Economice, Bucureşti, 2000

Dăianu D., Transformation and the Legacy of Backwardness, “Economies et

Societes” nr., 44, 2003

Dăianu D., „Acordul cu Fondul este util”, în „Curentul”, 10 martie 2005

Dăianu D., Noul acord cu FMI în Revista 22, nr. 78/2005

Defarges P. M., Organizaţiile internaţionale contemporane, Institutul

European, 1998

Denuţa I., Relaţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1999

Dijmărescu E., Isărescu M., Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977

Dobrotă N. coordonator, Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999

Dochia A., Contribuţia firmelor private la schimbările structurale, Editura

Arta Grafică, Bucureşti 1999

Dornbusch R., „Lessons from Experience with high inflation”, The World

Bank Economic Review, vol VI, nr. i, Washington D.C., 1992

Drăgoescu E., Fondul Monetar Internaţional, Editura Dimitrie Cantemir,

Târgu-Mureş, 2000

Driscoll D., The IMF. Its Evolution, Organization, and Activities, IMF

,Publication Services, Washington D.C., 1990

Driscoll D., What is the IMF?, IMF, Publication Services,

Washington DC, 1994

Dumitrescu S., Gheorghiţă V., Marin G., Puiu O., Economie

Mondială, Editura INTERPRINT, Bucureşti, 1994

Edwards S., "The International Monetary Fund and the Developing

Countries: A Critical Evaluation", IMF Policy Advice, Market Volatility,

Commodity Price Rules, and Other Essays, edited by Karl Brunner and

Allan Meltzer, 1989

Feldman R. A., Watson C. M., „A Framework for Financial Stability”,

IMF,Washington, 2002

Filipescu N., „Dezintegrarea financiară şi economică din Rusia”, publicat în

International Journals and on political matters in "22", în România Liberă online

Fischer S. and Gelb A., The Process of Socialist Economic Transformation,

Journal of Economic Perspectives, Vol 5, No.4,1991

Fleming J.M.., “Domestic Financial Policies under Fixed and Floating

Exchange Rates”, IMF Staff Papers, vol.9, 1962

Friedman M., The Case for Flexible Exchange Rates, University of Chicago

Press, 1953


.

254

Friedman M., Essays in Positive Economics, Chicago, 1953

Friedman M., Liber să alegi, Editura All, Bucureşti, 1998

Galbraith J., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982

Galbraith J., Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, 1997

Gelb A. şi Gray C., The Transformation of Economies in Central and

Eastern Europe, World Bank Policy and Research Series No.17,

Washington: The World Bank, 1991

Georgescu-Roegen N., Scrisoare din exil, Scripta Manet, Transformări, inerţii, dezordini, Duplex

Gilpin R., Economia mondială în secolul XXI, Provocarea capitalismului

global, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Gleson P., Transition economies, IMF Survey, mai 1999

Gold J., SDRs Currencies and Gold, IMF, Washington DC, 1983

Grigorescu C., Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context

european, Editura Expert, Bucureşti 1993

Hayek F. A., Drumul către servitute, Edituta Humanitas, Bucureşti, 1997

Heller Peter, Who will pay?, IMF, Washington DC, 2003

Horsefield J. Keith, The International Monetary Fund, Its Evolution,

Organization, and Activities, IMF, Washington DC, 1987

Hristache Diana, Teorii ale tranziţiei, Editura ASE, Bucureşti, 1999

Huchinson M., Neuberger I., Emerging market and transition economies

face special challenges in globalized economy, IMF Survey, iulie, 2001

Hughes W., „IMF Conditionality rewiew stresses ownership”, în IMF

Survey, 13 August, 2000

Huntington S. P.,

The Clash of Civilizations and the Remaking of World

Order, Simon and Schuster, New York, 1996

Iakova Dora, Nancy Wagner, A Framework for Financial Stability,

Washington DC, 2002

Iancu A., Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

Ionete C., Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă,

Editura Expert, Bucureşti, 1993

Isărescu M., „Fondul monetar internaţional”, în Tratat de Economie

Contemporană, vol.I, Editura Politică, Bucureşti, 1986

Isărescu M., Ţintirea inflaţiei, Conferinţă de presă, BNR, 15 august 2005

Iwata S. and Tanner E., „Choosing an exchange rate regim to deal with

capital account shocks: pick your poison”, IMF Survey, March 2004

Jinga V., Moneda şi problemele ei contemporane, vol II, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1981


.

255

Karin L. & Wikström J., The development of foreign trade in the baltic

countries, Göteborg University, Elanders Novum AB, 2001

Kaufman R.F., East-Central European Economies in Transition, Raport

pentru Comitetul Economic Mixt al Congresului SUA, New York, 1995

Kaufman H., “On Money and Markets”, New York, McGraw Hill, 2000

Kelkar V. L., P. K. Chaudhry, M. Vanduzer-Snow, „Time for at the IMF”,

Finance&Development, martie 2005

Kenen P. B., The International Financial Arhitecture. What’s New? What’s

Missing?, Institute for International Economics, Washington, 2001

Keynes J. M., A Tract on Monetary Reform, London, (Macmillan) , (C.W.

vol.IV), 1923

King L. P., The Emperor Exposed: Neoliberal Theory and De-

modernization in Postcommunist Society, Yale University, December 6,

2002

Kiriţescu C.C., Moneda-mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

Kohler H., „Fighting world poverty”, IMF Survey, octombrie 2002

Kohler H., „A Public-Private Partnership for Confidence-Bilding”, în IMF

Survey, iunie 2003

Kolodko G., From Shock to Therapy: The Political Economy of

Postsocialist Transformation, Oxford University Press, 2000

Komarek V. , Shock Therapy Is the Wrong Treatment, International Herald

Tribune, 1993

Kornai J., The road to a free market economy, World Economic Outlook,

1990

Kornai J., Making the Transition to Private Ownership, în

Finance&Development, nr. 3, septembrie 2000

Kornai J., Ten Years After the Road to a Free Economy: The Author’s Self-

evaluation, World Bank Annual Conference on Development Economics,

Washington, April 2000

Korten D. C., Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Oradea, 1997

Koslowski P., Market Institutions. East European Reform and Economic

Theory, în Journal of Economic Issues, nr. 3, septembrie 1992

Krueger Anne O., Globalisation: Preserving the benefits, OECD Observer

No. 240/241, December 2003

Kregel J. şi colaboratorii, Şocul pieţei. O agendă pentru reconstrucţie

economică şi socială în Europa Centrală şi de Est, Editura Economică, 1995

Krugman P., ”The Return of Depression Economics”, New York, Norton,

1999


.

256

Krugman P., The Risks Facing the World Economy , July 1991

Flemming L. The Global Financial Arhitecture in Transition, OECD, 11

martie 2002

Lenain P., FMI-ul, Editura Coresi, Bucuresti, 1996

Lipsay R. G., Chrystal K. A., Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999

Lobe J., Groups See Hope for Debt Cancellation for Poorest Countries in

Upcoming Meeting, One World, September 22, 2004

Mankiw N. Gregory and Romer David, New Keynesian Economics, The

MIT Press, Cambridge, Massachuttes, 1991

Manolache Ghe., coordonator, Politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997

Mensbrugghe E van der (coordonator), Romania: Ex-post Assessment of

Longer-Term Program Engagement, European and Policy Development and

Review Departments, 25 martie 2004

McMillan John, „Reform: what pace works”, Finance &Development,

septembrie 2004

Monbiot G., Spin, Lies and Coruption, Guardian 14th, June 2005

Morse J., First Outline of Reform, IMF Survey, 8 octombrie 1973

Mundell R. A., “The Appropriate Use of Monetary and Fiscal Policy for

Internal and External Stability”, IMF Staff Papers, vol.9, 1962

Mundell R. A., “Capital Mobility and Flexible Exchange Rates”, Canadian

Journal of Economic and Political Science, vol.29, 1963

Mureşan Maria, Mureşan D., Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998

Mussa M., FMI şi stabilizarea economică, Buletin FMI, nr.16/23, august

1999

Neacşu Carmen, FMI, cu ochii pe arieratele de 1,7 miliarde de dolari ale

marilor contribuabili, în „Gardianul”, 6 iulie 2004

Nellis J., Time to Rethink Privatization in Transition Economies?,

Finance&Development, nr. 2 iunie 1999

Nicuţ M., Consecinţa negocierilor cu FMI, în „Cotidianul” online,

www.cotidianul.ro

Olaru C., Istoria economiei. Prelegeri., Editura ASE, Bucureşti 1999

Olson M., Big Bills Left on the Sidewalk: Why Some Nations are Rich and

Others are Poor?, în Journal of Economic Perspectives, vol. 10, nr. 2, 1996

Oprescu D., Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti 1981

Pălăgean C., Rating investiţional, în “Piaţa financiară”, octombrie 2003

Părăluţă M., Şocul pieţei, Editura Economică, Bucureşti, 1996


.

257

Petri P. A., The NICs: Pragmatic Policymakers, International Economic

Insights, martie-aprilie 1993

Polanec S., Price Liberalisation and Output Decline in Transition, LICOS

Centre for Transition Economiecs, Belgia, 2004

Popa C. (coordonator), Ţintirea directă a inflaţiei: o nouă strategie de

politică monetară: Cazul României, Caiete de studii nr. 10, BNR aprilie

2002

Popa I. (coordonator), Tranziţie şi reformă, Editura Economică, Bucureşti, 2001

Popa I. (coordonator), Tranziţia la economia de piaţă, Editura Colecţia

Naţională, Bucureşti, 2001

Postolache T., coordonator, Economia României în secolul XX, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1991

Pretorian N., Moneda naţională şi problemele ei actuale, în „Economistul”,

nr. 753/1996

Prunea P., Monetarismul şi criza economiei româneşti, Economistul nr.

238/1992

Prunea P., Piaţa de capital în România, în „Economistul” nr. 707/1995

Revel J.Fr., Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995

Rich B., Fifty Years of Political Meddling by the World Bank, The Ecologist

24, nr 1, 1994

Rodrik D., „How Far Will International Economic Integration Go?”,

Journal of Economic Perspectives, vol.14, nr.1, 2000

Roggoff K., The IMF Strikes Back, FOREIGN POLICY 134

(January/February 2003) www.foreignpolicy.com

Roland G., Transition and Economics. Politics, Markets and Firms,

Cambridge, Mass: The MIT Press, 2000

Rothbard Murray N., Prăbuşirea monetară a occidentului, Institutul

Ludwing von Mises România, MisesRomania.org

Rueff J., „Return to Gold”, în The Economist, 13 februarie 1965

Rueff J., „Un Faux probleme: la reevaluation des monnaies”, în „Le

Monde” din 10 septembrie 1971

Rustomjee C., Why developing countries need a running faster at the IMF,

but where’s the progress?, în Finance and Development, September 2004

Sachs, J. Do We Need an International Lender of Last Resort,

www.earthinstitute.columbia.edu/about/director/pubs/intllr.pdf

Salop, „World Bank-IMK collaboration”, IMF Survey, 14 ianuarie 2002

Sagasti F. and Alcalde G., Development cooperation in a fractured global

order. An arduous transition, IDRC Books free online

Sahay Ratna, Vegh C., Inflation and Stabilization in Transition Economies:


.

258

A Comparison with Market Economies, IMF Woeking Paper, Washington

DC, 1995

Sava I. N., Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Editura Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 2000

Schmieding H., From Plan to Market: On the Nature of the Transition

Crisis, în Reviw of World Economics nr. 129, 1993

Schwartz, Anna J., The IMF and its critics, National Bureau of Economic

Research,www.somc.rochester.edu/Nov00/SchwartzIMF.pdf

Sen A., Poverty and Famines, Oxford: Clarendon Press, 1981

Sen A., Food, Economics and Entitlements, Lloyd Bank Reviw, aprilie 1986

Sen A., Dezvoltarea ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2005

Shiller R. J., „Irrational Exuberance”, Princeton, Princeton University

Press, 2000

Sohmen E., Flexible Exchange Rates. Theorey and Controversy, University

of Chicago press, 1961

Soros J., „Future of globalized market will depend on institutions capable of

sustaining growth”, IMF Survey, noiembrie 2001

Soros G., Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie,

Editura Polirom Arc, Iaşi, 1999

Stiglitz J., "Quis Custodiet Ipsos Custodes? Corporate Governance Failures

in the Transition," in J. E. Stiglitz and P-A. Muet, eds., Governance, equity,

and global markets: the Annual Bank Conference on Development

Economics in Europe, New York: Oxford University Press, 2001

Stiglitz J., "Technological Change, Sunk Costs, and Competition,"

Brookings Papers on Economic Activity, 1987 (Special issue of

Microeconomics, M.N. Baily and C. Winston, eds., 1988.)

Stiglitz J., "Toward a More General Theory of Monopolistic Competition,"

in M. Peston and R. Quandt, eds., Prices, Competition, & Equilibrium.

Oxford: Philip Allan/Barnes & Noble Books, 1986

Stiglitz J., „Whither Reorm? Ten Years of the Transition”, The World Bank

Annual Conference on Development Economics, Washington, aprilie 1999;

Stiglitz J., An IMF critics sets up project to rethink development policy,

„New York Times”, 22 octombrie 2002

Stiglitz J., Wither Socialism?, Cambridge, MIT Press, 1995

Stiglitz J., "New Perspectives on Public Finance: Recent Achievements and

Future Challenges." Journal of Public Economics, forthcoming 2002

Stiglitz J.,Globalizarea, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2004

Strange Susan, State şi Pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997

Sugisaki S., „Policy dialogue focuses on links between country ownership


.

259

and IMF conditionality”, IMF Survey, 2 iulie 2001

Sută-Selejan Sultana, Doctrine economice, Editura Eficient, Bucureşti, 1997

Şerbănescu I., Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare, Editura

Politică, Bucureşti, 1987

Şerbănescu I., FMI, Văcsuitor de ghete private, în „Jurnalul Naţional”, 30

august 2005

Taşnadi A., Doltu C., Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti, 1996

Taşnadi A., Economia socială de piaţă, Editura ASE, Bucureşti, 1997

Taşnadi A., Doltu C., Robert A. Mundell şi zonele monetare optime, Editura

ASE, Bucureşti 2000

Taşnadi A., Doltu C., Mirajul neoclasicismului, Editura Economică, Bucureşti, 2000

Taşnadi A., Doltu C., Dezvoltarea teoriei monetare, Editura ASE, Bucureşti, 2001

Teulon F., Sistemul monetar internaţional, Editura Institutul European, Iaşi, 1997

Teulon F., Cronologia economiei mondiale, Editura Institutul European,

Iaşi, 1998

Triffin R., Gold end the Dollar Crisis, Yale University press, 1961

Vasilescu E., Losonti A., Circulaţia bănească şi creditul, Centrul Poligrafic

ASE, Bucureşti, 1979

Vlădescu S., Ce se mai întâmplă în România?, în Reper Românesc, Nr. 25,

Decembrie 2005

Vosganian V., Reforma fiscală în România, în “Sfera Politicii” nr. 15,

Bucureşti, 1995

Weiszacher C. Ch. Von, Preisstabilitat und europaische

Wirtschaftsintegration, în „Die Welt” din 20 VIII 1971

Wilfred L. David, The Macroeconomica of Stabilization, Structural

Adjustment, and Economic Development, Praeger, New York, 1985

Winkler I., Macroeconomie, în “Piaţa financiară”, noiembrie 2003

* * *

Banii publici continuă să curgă în buzunarele private, în „Gândul”, 16 mai

2005

Caiet de studii, BNR, nr. 10, aprilie 2002

Comunicat de presă nr. 04/137, FMI, 7/07/2004

Comunicat de presă remis de Reprezentanţa FMI la Bucureşti, în data de 1


.

260

noiembrie 2005, www.fmi.ro

Declaraţie comună de presă, Guvern-BNR-Misiunea FMI, 23 iunie 2005

Declaraţie de Presă emisă în 27 Ianuarie 2000 - Emmanuel Zervoudakis,

www.fmi.ro, 2 martie 2006

Declaraţie de presă emisă în 23 februarie 2001 - Neven Mates, şeful

Misiunii FMI, www.fmi.ro, 2 martie 2006

Discuţii privind Articolul IV - Concluzii preliminare ale Misiunii FMI, 6

februarie 2006, www.fmi.ro

Doctrina şi practica FMI, Buletin INCE, Nr.26-27/2000

Experience under the IMF’s Enhanced Structural Adjusment Facility, IMF

Policy Development and Review Departament, în Finance &Development,

September 1997

End of the Gold Standard, World Economic and Financial Surveys, IMF

2000, IMF Graphic Section

Evaluare privind evaluarea programelor cu Fondul pe perioada îndelungată - aprilie 2004, FMI Raport de Ţară Nr. 04/113

„Fast-changing world economy drives IMF reform”, IMF Survey, september

2002

FMI: Rata medie a inflaţiei în România, 8,2% in 2005, A.C., în Gardianul,

16 aprilie 2005

Greater voice for developing countries, în IMF Survey, Supplement 2003

„Helping IMF members reduce vulnerabilities, promote stability, and foster

growth”, IMF Survey, Supplement 2003

G7 debt relief plan: More Grief Than Relief, A briefing by Jubilee USA

Network, June, 2002, www.jubileeusa.org/More_Grief_Than_Relief.pdf;

Interview with Joseph Stiglitz, Mark Thomas,

www.mtcp.co.uk/debtcollector

/stiglitz-full.php

Interviu cu Stephane Cosse, Reprezentant Rezident al FMI în Romania,

www.fmi.ro, 30 mai 2000

Interviu acordat de Stephane Cosse, Reprezentantul FMI în Romania,

publicaţiei "Invest Romania" nr. 26, octombrie 2002

Interviu cu Jack Brooman, IMF Survey,august 2002

Interviu cu fostul director al FMI, Timothy Geithner, IMF Survey,

decembrie 2003

Interviu cu Graeme Justice, , în „Nine o'clock”, 07 ianuarie 2005

Interviu acordat Agenţiei France Press de către dl. Graeme Justice, 19

ianuarie 2005, www.fmi.ro

IMF relation with the region, „IMF Survey” Aprilie 3, 2000

The International Monetary System in the (very) long run”, în „World


.

261

Economic and Financial Surveys”, IMF 2000

„IMF Conditionality”, în IMF Survey, Supliment, Washington DC,

September 2001

„IMF financial facilities”, în IMF Survey, Supplement 2001

„IMF approves new conditionality guidelines, emphasizes country

ownership of reforms”, IMF Survey, Supplement 2003

IMF financial facilities: terms and conditions, în IMF Survey, Supplement

2003

Legea 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru

înfiinţarea şi dezvoltarea IMM-urilor, Monitorul Oficial, nr. 349/22.07.1999

OECD, Economic Surveys-Romania 1998

Memorandumul de politici economice şi financiare, FMI, 1994

Memorandum de politici economice şi financiare, 1999-2000, www.fmi.ro

Memorandum tehnic, perioada 2001-2002, www.fmi.ro

FMI, Memorandumul de politici economice pentru România, februarie 2003

Memorandum cu privire la politicile economice şi financiare ale Guvernului

României în perioada 2001-2002, www.fmi.ro

Memorandumul de politici economice şi financiare pentru perioada 2004-

2006, www.fmi.ro

„More countries are providing data nedeed for effective IMF oversight”, în

IMF Survey, decembrie 2002

Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea

aderării la UE, Comisia Comunităţii Europene, 6 octombrie 2004,

Raport FMI, 1999

Raportul FMI 2002

Raport BNR, 2000

Raport BNR 2002, Caiete de studii a BNR 2003

Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea

aderării la UE

Recent Developments in Millennial Perspective, World Economic and

Financial Surveys, IMF, 2000, IMF Graphics Sections

Relaţiile României cu FMI, Ministerul Afacerilor Externe www.mae.ro

Reform: Ehat pace works, în Finance and Development, septembrie 2004

Reuters: Disputa României cu FMI nu va afecta aderarea la UE in 2007

Review of Fund Facilities—Further Considerations, Prepared by the Policy

Development and Review and the Treasurer’s Departments (In consultation

with other Departments) July 10, 2000, www.imf.org

România va avea un deficit bugetar de 1% din PIB în acest an, România

Liberă, 12 iulie 2005

SDRs, Currencies, and Gold, in Pamphlet No. 36, Fifth Survey of New


.

262

Legal Developments, Washington DC, 1981

Strategia de reformă Economico- socială a programului de guvernare,

Guvernul României, Bucureşti, martie 1993

„Supporting country-leg, country –specific efforts”, în IMF Survey,

Supplement 2003

„What is the Poverty Reduction and Growth Facility?”, A Factsheet -

September 2005, www.imf.org

Statutul FMI, www.imf.org

„Ten Common Misconceptions About de IMF”, IMF, External Relations

Departament, Washington DC, September 1993

Transition Report, London, EBRD, 1995

Transition-The First Ten Years: Analysis and Lessons for Eastern Europe

and the Former Soviet Union, Policy and Institutional Challenges Ahead,

EBRD, Transition Report 1998. London

The Transition Economies, în Economic Survey of Europe 1999, nr.1

Transition, Experience and Policy Issues, World Economic Outlook, IMF,

2000

Transition: Experience and Policy Issues, World Economic Outlook,

IMF,2000

The Transition Economies, Economic Survey of Europe, 2002

www.Stiglitz - Global Policy Forum - Social and Economic Policy The

Three Sisters.htm

www.dr. stiglitz.htm, Stiglitz Joseph, The IMF’s Missed Opportunity,

Project Syndcate September 2001

www.apaps.ro

www.fmi.org, Măsuri de politici convenite cu FMI, 1999

www.stiri.kappa.ro/unde_mp__articol, 16 octombrie 2005

www.bizcity.ro/readnews.

www.mae.ro

www.fmi.ro

www.yahoo.com Jan Tinbergen

www.cia.gov

www.adevaruleconomic.ro

Filosofiile FMI

Documents

Transcript of Filosofiile FMI