Filosofia presocratică

Presocraticii erau filosofii greci care l-au precedat pe Socrate și care au făcut speculații despre Natură în ansamblu.

Trăsătura comună a presocraticilor este că au încercat să găsească în natură un element care să explice universul. Critica la care i-a supus Socrate a dat filosofiei un nou punct de plecare și explică faptul că toți gânditorii s-au situat în istorie prin raportarea la Socrate.

Filosofia presocratică a început în secolul VI î.Hr. cu școala milesiană. Miletul, orașul grecesc ionian de pe coasta vestică a Asiei Mici devenise un centru ce radia o forță deosebită și era cetatea unde s-au născut Thales, Anaximandru, Anaximene.

Școala milesiană a fost o școală filosofică fondată în secolul VI î.Hr. Ideile asociate cu această școală sunt exemplificate de trei filosofi din cetatea ioniană Milet: Thales, Anaximandru și Anaximene.

Pentru a justifica denumirea de școală se pot aduce mai multe argumente: toți erau cetățenii aceluiași oraș, au fost contemporani, iar tradiția susține că relațiile dintre ei erau ca între maestru și discipol sau ca între precursor și succesor.

Distincția dintre cei care descriu lumea în termenii de mit și supranatural și cei care au încercat pentru prima dată s-o explice prin cauze naturale se datorează în principal lui Aristotel. El îi numește pe primii theologi, iar pe ceilalți physici sau physiologi, atribuindu-i lui Thales și succesorilor săi milesieni trecerea la această nouă perspectivă "fizică" și numindu-l pe Thales "întemeietorul acestui nou gen de filosofie".

Întrebările care îi interesau pe milesieni erau de tipul: "E posibil ca această lume să fie redusă la principii mai simple, astfel încât rațiunea umană să înțeleagă ce este ea?", "Din ce este făcută?", Cum are loc schimbarea?", "De ce lucrurile apar, apoi se perimează și dispar?".

Milesienii au fost primii care au sugerat că răspunsurile la aceste întrebări pot fi găsite pe calea gândirii. Au abandonat soluțiile mitologice și le-au înlocuit cu cele raționale. Filosofia și știința au început cu încrederea în faptul că la baza fenomenelor stăcaracterul ordonat inerent lor, nu capriciul sorții, iar explicația naturii trebuie căutată chiar în natura însăși.

Pitagorismul, urmărind dezrobirea sufletului din carcera trupului, prin viață cumpătată în slujba binelui și a dreptății, a recunoscut că mijlocul de a ne ridica peste micimile vieții este cunoașterea adevărată a lumii. Fiindcă pitagoreicii prețuiau muzica și armonia ei, ca mijloace de înălțare sufletească, au efectuat cele dintâi cercetări științifice asupra muzicii.

Încă din antichitate, s-a făcut o distincție între pitagoricieni, care erau discipolii direcți ai lui Pitagora, pitagorei, elevi sau urmași ai acelora și pitagoriști, cei care trăiesc după principiile școlii, dar din afară.

Această școală dispare prin secolul IV î.Hr., dar continuă să existe latent până către finele lumii antice, după ce reapare prin 100 î.Hr., dând naștere neopitagorismului. Dintre toate filosofiile de dinainte de Socrate, numai școala pitagoreică izbutește să supraviețuiască mai multă vreme.

Pentru a explica structura și ordinea universului, pitagoreicii pornesc de la cifra desăvârșită 10, baza sistemului zecimal, potrivit căreia ei caută să descopere cele 10 sfere cerești, purtătoare de astre. În felul acesta, ajung la o originală, dar abstactă construcție astronomică, în mijlocul căreia se află focul central, nu Pământul, iar în jurul acestuia se învârtesc 10 sfere, purtând 10 corpuri cerești - Pământul, Luna, Soarele, cele 5 planete (Mercur, Venus, Marte,

Jupiter, Saturn), apoi sfera stelelor fixe.

Mai trebuia o planetă, cerută de cifra magică 10, și fiindcă n-au putut s-o descopere, o inventează și o numesc "contra-Pământ" (antichthon), planetă invizibilă, opusă Pământului, dincolo de focul central. Noutatea acestei teorii era că centrul lumii nu mai era privit Pământul (geocentrism), cu un alt astru, pe care un peripatetic de mai târziu, Aristah din Samos, îl socotește Soarele (Helios), și astfel se apropie de concepția heliocentrică, ce se impune la începutul istoriei moderne prin Copernic.

Anaxagora a fost filozof grec presocratic. A fost membru a ceea ce astăzi numim Școala Ioniană de filozofie.

Anaxagora credea în divizibilitatea infinită a materiei și indestructibilitatea acesteia și a negat existența vidului. A fost preocupat de originea lucrurilor și de geneza Universului. Potrivit concepției sale, Universul este alcătuit din mici particule, eterne, antrenate într-o mișcare haotică (Aristotel le-a numit homoiomeriai). În viziunea sa, aceste elemente primordiale se aflau la început în neorânduială. Impulsul mișcării, principiul motor care a ordonat toate aceste particule printr-un proces centrifug, în urma căruia a luat naștere universul, a fost denumit de Anaxagora nous (rațiune, spirit).

Anaxagora a încercat să explice rațional fenomenele astronomice din natură. El a negat existența zeilor, considera soarele ca o masă de metal incandescent, aștrii sunt asemenea pământului. A reușit să explice apariția meteoriților și formarea eclipselor de Soare, arătând că nu au nimic divin, ci cauze naturale.

Pentru felul în care vedea fenomenele cerești, a fost considerat ca precursor al lui Laplace și Newton.