1 F E N I L C E T O N U R I A

Fenilcetonuria este o boală autozomal recesivă ce afecteză metabolismul aminoacizilor. Clinic fenilcetonuria a fost descrisă de Feling în 1934. Manifestările patologice sunt legate de insuficienţa enzimei hepatice feninalaninaminotransferaza.

Forma legeră a fenilcetonuriei sau hiperfenilalaninemiei benigne este legată de mutaţia altor gene, care de asemenea sunt implicate în metabolizmul fenilalaninei.Din punct de vedere genetic acestea sunt forme de sine – stătătoare.

Fenilcetonuria e o greşeală genetică a metabolizmului aminoacizilor. Insuficienţa enzimei duce la derglarea procesului de hidroxilare a fenilalaninei în tirozină, ceea ce se soldează cu mărirea eliminării acidului fenil piruvic cu urina, sau acumularea fenilalaninei în singe, dereglarea formării tecii mielinice în jurul axonilor în sistemul nervos central.

Copiii cu fenilcetonurie se nasc sănătoşi, dar în primele săptămîni după naştere în legătură cu pătrunderea fenilalaninei în organism cu laptele matern se dezvoltă următoarele manifestări clinice:

hiperexcitabilitate; hiperreflexie; mărirea tonusului muscular; tremur; convulsii epileptiforme; miros specific „de şoarece”a urinii.

Mai tîrziu se dezvoltă retardul mintal, microcefalia. Deoarece dereglarea metabolismului fenilalaninei duce la scăderea nivelului tirozinei care, va duce la rîndul său la hipopigmentarea tegumentelor, părului, irisului. Evoluţia bolii este progredientă.

La heterozigoţi se constată doar hiperfenilalanilemie după o dietă bogată în fenilalanină. Observaţiile clinice au dovedit existenţa indivizilor hetrozigoţi fără exprimarea clinică a fenilcetonuriei. Diversitatea clinică a maladiei dovedeşte modificările mutaţionale a moleculei fenilalaninei – 4 – hidrohilazei, dar instabilitatea moleculei şi insuficienţa producerii ei hepatice împiedică apariţia mutaţiilor la nivelul succesiunii aminoacizilor şi a caracterelor fizico – chimice enzimatice.

Studiul aprofundat al fenilcetonuriei a dus la descoperirea genocopiilor formei clasice, care sunt determinate de mutaţii genice a altor formaţiuni ce participă la oxidarea fenilalaninei ca: dihidropteridinreductaza şi dihidrofolatreductaza. Aceşti doi fermenţi sunt necesari pentru funcţionarea normală a cofactorilor necesari BH2 şi BH4. insuficienţa BH4 blochează oxidarea fenilalaninei. Prin urmare se poate aştepta dezvoltarea formelor asemănătoare formei clasice de fenilcetonurie, acestea sunt forme grave, dietorezistente, sensibile numai la tratamentul cu cofactorul BH4.

Diagnosticul se bazează pe manifestările clinice şi după rezultatele analizelor biochimice a sîngelui sau a urinei. Diagnosticul precoce a fenilcetonuriei şi tratamentul profilactic (dieta) stopează evoluţia clinică a maladiei.

Locusul genei pentru enzima fenilalaninhidrohilaza e localizat pe braţul lung al cromozomului 12.La confirmarea diagnosticului de fenilcetonurie copilul este trecut pe dietă fără fenilalanină, baza căruia este hidrolizatul cazeinei laptelui („Berlofen”), preparatele Cimogran şi Lofenalac. Vitaminele şi sărurile minerale se introduc sub formă de preparate farmacologice. Cu timpul dieta se lărgeşte. Tratamentul cu dietă decurge sub controlul biochimic regulat al concentraţiei fenilalaninei în sînge:

pînă la vîrsta de 1 lună ; – 2 ori pe săptămînă; pînă la vîrsta de 6 luni – 1 dată pe săptămînă; 6 luni –> 1 an de 2 ori pe lună; 1 an – 1 dată pe lună;

După şase – opt ani aşa pacienţi nu necesită tratament dietetic.

2

1