INTRODUCERE

Omul este singura fiinţă creată direct de Dumnezeu printr-un act nemijlocit

şi de aceea se bucură de o cinste şi o demnitate deosebită. El este mai de cinste

decât toate fiinţele văzute căci pentru el Dumnezeu a adus la existenţă toate cele ce

sunt: cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele şi toate vietăţile necuvântătoare.

Crearea omului este actul fundamental ce încoronează creaţia, căci prin însuşi

constituţia lui el are în sine elementele creaţiei, dar o şi uneşte în sine, în mod

deosebit.

Sfinţii Părinţi au evidenţiat bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei, iar

dacă omul a fost creat ca să se împărtăşească de iubirea lui Dumnezeu, atunci

scopul lui este să ajungă la o participare deplină la această iubire, adică la

comuniune deplină cu Dumnezeu. Omul este astfel o fiinţă sociabilă, destinată

comuniunii, un mădular al obştii nu o fiinţă suficientă sieşi, ci prin însăşi

constituţia firii sale este avizat la dăruirea generoasă faţă de altcineva, de aceea

Dumnezeu, pentru a răspunde orientării dialogice a omului îi crează acestuia

femeia, care îi este întru totul egală.

Omul însă, nu s-a consolidat în raport de dragoste şi comuniune cu

Dumnezeu, ci mai întîi Eva şi apoi Adam, prin ispita diavolului au căzut în păcat.

Din acest moment omul încape să altereze adevărul descoperit în Paradis, fapt ce

va duce la stricarea armoniei şi la inversarea unor raporturi morale în

comportamentul şi viaţa sa.

Societatea umană a creat o serie de mituri false, cum ar fi cel al

masculinităţii dominatoare, conform căruia, femeia a fost subordonată bărbatului,

iar formarea cuplului uman a fost privită ca o necesitate.

Mântuitorul Hristos, venind în lume a redescoperit oamenilor adevărul,

refăcând armonia iniţială dintre om şi Dumnezeu. El ne arată că raportul dintre

bărbat şi femeie, unirea conjugală, primeşte în creştinism adevărata ei valoare,

când căsătoria e înălţată la demnitatea de Sfântă Taină. Prin Hristos căsătoria

capătă dimensiunea sa eclesiologică şi eshatologică, întrucât Mântuitorul

restaurează ceea ce era la început, adică reface pentru bărbat şi femeie satrea

1

paradisiacă. Astfel, Mântuitorul dă căsătoriei o importanţă nouă, ceea ce înseamnă

că ea nu-şi mai epuizează sensul în iubirea pe care un om şi o femeie şi-o aduc, nu

poate să se mai mulţumească numai cu netăgăduitele aspecte sociologice,

psihologice şi juridice, ci este încărcată de misiune, fiind chemată să dea mărturie

despre ,,marele mister” al unităţii nupţiale dintre Domnul şi poporul Său. În

momentul celebrării Tainei Cununiei bărbatul şi femeia sunt reaşezaţi în lumina

creaţiei, regăsindu-se într-o stare de puritate a începuturilor, când nimic nu era

alterat şi nimic nu împiedica lumina dumnezeiască să se reverse în toată

plenitudinea peste ei. Dragostea dintre bărbat şi femeie, consfinţită în Taina

Cununiei sculptează fiinţa lor pentru a face să transpară adevăratul lor chip etern,

căci unirea lor tinde spre unitate. Uniţi în Duhul Sfânt, modelaţi şi transformaţi de

focul dragostei conjugale, cei doi deveniţi unul, tind spre unirea cu Dumnezeu,

spre câştigarea vieţii veşnice. Astfel, unirea conjugală depăşeşte cadrul aceste strict

temporal, ea este supratemporală, eshatologică: în natura ei sacramentală, căsătoria

transfigurează şi transcende în acelaşi timp unirea trupească şi asociaţia

contractuală după lege: ea este proiectată în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Taina Cununiei este un dar al Sfântului Duh şi de aceea ea trebuie trăită în

sfinţenie şi cinste, căci numai astfel trupul devine bio-sfera unde se dezvoltă şi

înfloreşte sufletul, iar în caz contrar devine mormăntul deschis în care sufletul se

înmormântează de viu. Familia, sfinţită şi binecuvântată de Dumnezeu în Biserică,

este un reflex la scară umană la creaţie ţinând cont de abisul dintre creat şi necreat,

intre divin şi uman al existenţe absolute a lui Dumnezeu. Aceasta pentru că tot

ceea ce există este darul lui Dumnezeu către om şi totul există pentru a face pe

Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face viaţa omului comuniune cu Dumnezeu.

Ea este iubirea divină făcută hrană, făcută viaţă pentru om.

2

I CONSIDERAŢII GENERALE

1. Dumnezeu este structura supremei iubiri.

Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică însă toate şi fară

de care nu se poate explica nimic, iar în privinţa scopului pe care ea îl poate urmări

sau sensului pe care-l poate oferi pentru existenţă, este acela că ea, fiind o iubire

fară de început urmăreşte o extindere a iubirii. Iubirea interpersonală treimică a

precedat creaţia, dar tot ea a motivat aducerea la fiinţă din nimic a lumii şi a

omului şi tot ea a îmbrăţişat toată zidirea spre a o face, prin îndumnezeirea după

har a omului, partaşă nespusei bunătăţi a lui Dumnezeu.

Iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se iubesc, sau un eu care

iubeşte şi un altul care primeşte iubirea, iar aceasta într-o reciprocitate. Dar în

acelaşi timp, iubirea uneşte cele două eu-uri în proporţie cu iubirea dintre ele fără

însă a le confunda, căci aceasta ar pune capăt iubirii. Deci iubirea deşăvârşită

uneşte două lucruri: mai multe eu-uri care se iubesc, rămânând neconfundate, şi o

unitate maximă între ele. Fără existenţa unei iubiri desăvârşite şi veşnice nu se

poate explica iubirea în lume şi nu se vede nici scopul lumii, căci iubirea din lume

presupune ca origine şi scop iubirea eternă si desăvârşită dintre Persoanele divine.

Şi pentru că noi ştim din Revelaţia supranaturală că Dumnezeu este Unul în

Fiinţă şi întreit în Persoane, observăm, aşa cum ne arată învăţătura creştină, că

iubirea presupune o fiinţă comună în trei persoane. Deci Dumnezeu este structura

supremei iubiri, este plenitudinea comuniunii, căci comuniunea presupune

dialogul, iar numărul care reprezintă prin excelenţă comuniunea şi distincţia în

unitate, sau unitatea explicită, este trei.

Astfel, un Dumnezeu monopersonal n-ar fi nici persoană nici Dumnezeu, I-

ar lipsi desăvârşirea, iar atotputernicia Lui n-ar mai fi unită cu bunătatea sau cu

iubirea. Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria şi de sensul

existenţei, el îndoindu-se chiar şi de existenţa lui, o existenţă ce s-ar amesteca cu

visul. Existenţa individuală este din punct de vedere moral o satisfacţie, un egoism,

un lucru închis, în timp ce Dumnezeu Se deschide iubirii, compenetrării Unuia de

3

către Altul: ,,Unul este din punct de vedere moral o satisfacţie, un egoism, un lucru

închis, în timp ce Dumnezeu Se deschide iubirii, compenetrării Unuia faţă de

Altul, renunţării Unuia pentru Altul”1.

Dar nici existenţa în doi, care e în acelaşi timp o unitate dialogică bazată pe

unitatea de fiinţă şi pe comuniunea lor, nu e suficientă. Comuniunea în doi devine

şi ea o limitare căci cei doi nu numai că se deschid unul altuia ci se şi închid, astfel

că ea nu deschide tot orizontul implicat în existenţă. Celălalt devine nu numai o

fereastră pentru mine ci şi un zid. Cei doi nu pot trăi numai din ei doi, ci ei trebuie

să aibă cunoştinţa unui orizont ce se întinde dincolo de ei, dar în legatură cu

amândoi, iar acest orizont nu poate fi constituit de un obiect sau de o lume de

obiecte, ci numai de un al treilea subiect, care-i scoate din neîntrerupta lor

singurătate in doi şi devine partener de comuniune al lor.

,,Doi este deja unirea perechii. Ea mai conţine imperfecţiuni, pentru că atunci când

iubeşti pe altul te iubeşti pe tine însuţi. Celălalt te reflectă”2.

Iubirea desăvârşită, exstatică, jertfelnică, iradiantă, deschisă, fără restricţii,

fecundă, nu apare decât cu existenţa în trei. Dacă un singur subiect, fără nici o

relaţie poate fi reprezentat printr-un punct, iar relaţia dintre el şi un alt subiect este

reprezentată printr-o linie ce uneşte două puncte, relaţia lor cu un al treilea poate fi

reprezentată ca o suprafaţă care cuprinde în interiorul ei totul, ca un triunghi.

Aşadar Dumnezeu fiind Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, este

plenitudinea perfecţiunii, căci numai existenţa în trei este proba de foc a iubirii, o

iubire ce se eliberează de egoism şi se dovedeşte generoasă, capabilă să se extindă

şi la alte subiecte în afara lor.

Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, ca rod al iubirii divine, este o

realitate iconică şi dialogică, dar în acelaşi timp devine o oglindă atât a lui Hristos

cât şi a Sfintei Treimi. Chiar şi distincţia sexelor e o chemare a omului la modul de

viaţă dumnezeiesc, căci ,,după cum Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh împărtăşesc aceeaşi

fire divină dar o ipostaziază diferit, tot aşa şi bărbatul şi femeia având aceeaşi fire

1 Hugues de Saint Victor ,,Filozofia Evului Mediu” apud Pr Prof Dr Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,1995, vol. I, p.195. 2 Ibidem, p. 195.

4

umană o ipostaziază şi o manifestă diferit”3. Familia este, deci, cea mai bună

analogie a Sfintei Treimi deoarece în Dumnezeu, Unul singur este Tatăl, deci

reprezintă toată părinţimea în relaţie cu un unic Fiu care reprezintă toată fiimea în

raport cu Tatăl, iar Sfântul Duh reprezintă sigur o relaţie specială cu amândoi, iar

Fiul zice: “Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl, nu crezi că Eu sunt în Tatăl

şi Tatăl întru Mine” (In. 14,9). Fenomenul acesta îl trăim în parte şi noi, deşi

suntem făpturi create, mărginite, arătând însă că nu ne putem împăca cu

nemărginirea, căci atunci când vorbeşte copilul, tatăl simte că prin el vorbeşte şi

mama: “Tatăl vede în fapta vrednică a fiului şi fapta sa, dar şi pe cea a mamei”4.

Fiind chip al lui Dumnezeu, omul nu a fost creat să trăiască singur, izolat: ,,Nu este

bine să fie omul singur”(Facere II,18), deoarece mântuirea nu se poate realiza

decât prin comuniune cu o altă persoană, iar opusul mântuirii este păcatul. Păcatul

înseamnă egoism, izolare, lipsa comuniunii şi nu poate fi înfrânt decât prin

jertfelnicie şi dăruire faţă de o altă persoană. Păcatul aduce o ruptură ontologică şi

implicit un hiatus al comuniunii, omul individualizându-se şi pierzându-şi astfel

structura străvezie, se opacizează. Egoismul îl face „să nu mai vadă în Tu-ul divin

sau uman un dar şi o datorie, ceva de înfăptuit prin iubire”5. Cu toate acestea

comuniunea nu se pierde ci doar se sărăceşte, de aceea Revelaţia divină

supranaturală este un nou apel al lui Dumnezeu spre înaintarea omului către

comuniune.

Vindecarea omului de această sărăcire vine prin Hristos – numit de Sf. Ioan

Evanghelistul Cuvântul – Logosul – care exprimă „intenţionalitatea ipostatică spre

comuniune, purtată de bucuria obligativităţii faţă de Tatăl întâi şi de aceea spre a

mulţumi pe Tatăl şi faţă de oameni, pentru a-i aduce la stare de fii ai lui

Dumnezeu”6. Întruparea devine astfel punctul central al comuniunii şi totodată

realitatea spre care tindea lumea din momentul creaţiei sale. Comuniunea divină,

3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Diac. Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997,p. 138.4 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia vol III, Trad. De Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti 1994, p. 329.5 Pr. Prof.Dr. Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, în Teologia Dogmatică Ortodoxă E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti 1995, vol.III, p. 104.6 Ibidem, vol II, p.60.

5

firea divină şi cea umană în unicul ipostas al Logosului Întrupat se manifestă în

cadrul unirii ipostatice prin comunicarea însuşirilor. Persoana Fiului Întrupat

devine astfel modelul comuniunii umane cu Dumnezeu şi cu semenii, nu numai la

nivelul raţionalului sau al noeticului, dar şi sub aspect practic.

În concluzie, păcatul nu distruge chipul, ci îl întunecă, de aceea actul

Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos redă persoanei umane începutul vindecării,ca

mai apoi prin Jertfă şi Înviere să-i redea posibilitatea obiectivă a asemănării cu

Dumnezeu, iar prin Înălţare şi Cincizecime, posibilitatea se permanentizează,

subiectivizându-se în puterea Sfântului Duh manifestată în cadrul Bisericii prin

Sfintele Taine.

2. Sfintele Taine, rolul lor în mântuire.

Mântuirea obiectivă a fost realizată de către Hristos prin cele patru acte:

Întrupare, Jertfă, Înviere, Înălţare, iar roadele mântuirii sunt împropriate de către

oameni în mod personal în Biserică, cu ajutorul harului divin ce se conferă în

Sfintele Taine şi prin efort propriu materializat prin credinţa luptătoare în iubire.

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezau, este în raport cu întâlnirea

noastră, cu Mântuitorul, care ne spune că ,,Nimeni nu vine la Tatăl decât prin

Mine”. Însă, după înălţarea Sa la ceruri Mântuitorul ne-a trimis pe Duhul Sfânt

pentru a menţine legătura noastră cu Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt, trimis de

Mântuitorul Apostolilor Săi şi prin ei Bisericii Sale, are misiunea de a învăţa toate

şi de a aduce aminte de toate cele spuse şi înfăptuite de Mântuitorul, iar acest har

nu se manifestă decât în Biserică prin Sfintele Taine care împărtăşite oamenilor fac

simţită prezenţa Mântuitorului faţă de ei: ,,Şi iată eu sunt cu voi în toate zilele până

la sfârşitul veacului”.

Deci, Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi

încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care, celor ce le primesc se împărtaşeşte

harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea acestora prin

harul pe care ele îl conferă. Din punct de vedere eclesiologic ele sunt mijloace prin

care Hristos îi uneşte cu Sine şi cu Biserica Sa pe toţi cei ce cred în El; aşadar

6

Sfintele Taine au o funcţie unificatoare a credincioşilor în Hristos şi în Biserică,

deoarece prin mijlocirea lor ,,ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus şi venim în

contact cu misterul cultic sfinţitor al lui Hristos" 7.

Valoarea şi importanţa Sfintelor Taine pentru mântuire, rezultă din

caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se desăvârşeşte

asupra credinciosului. Ele sunt şi simboluri dar mai mult decât atât ele sunt

simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care ,,văzutul este o parte a

nevăzutului şi ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza

participării: de pildă, capul este trupul întreg”8. Important, în Sfintele Taine, este

nu numai faptul de a preînchipui, dar şi ,,de a cuprinde o anumită putere ce

lucrează asupra fiinţei omeneşti şi anume aceea a harului care se pogoară asupra

credinciosului”9.

Scopul şi lucrarea Sfintelor Taine sunt scoaterea credincioşilor din Adam şi

mutarea lor în Hristos Preotul, spre a-i face în El ,,neam sfânt şi preoţie

împărătească”(I Petru II, 9).Tainele sunt aşadar preoţie din preoţia lui Hristos în

diaconia cea slăvită a Duhului Sfânt. Prin ele Duhul Sfânt împărtăşeşte individual

credincioşilor din toate veacurile roadele Crucii lui Hristos. Căci dacă ,,lucrarea lui

Hristos se raportează firii umane pe care El o recapitulează în ipostasul Său,

lucrarea Duhului Sfânt, dimpotrivă, se raportează persoanelor adresându-se

fiecăreia dintre ele”10 .Ori Duhul Sfânt efectuează această lucrare prin Sfintele

Taine şi în ele: căci prin ele şi în ele îi mută Duhul, pe credincioşii ce se deschid

mântuirii, in Duminica lor fiinţială din Hristos. De aceea, procesul Sfintei Taine e

cu atât mai complex şi mai profound cu cât stă deodată şi din plin şi în teologia

hristologică şi în cea pnevmatologică.

Sfintele Taine reprezintă sinteza cea mai minunată a pedagogiei divine

pornite în căutarea oii celei pierdute – omenirea căzută în păcat. Ele sunt o scara a

lui Iacov ce duce către Dumnezeu, cu puterea coborâtă de la El, dar şi cu

7 E.H. Shillebeech, Hristos- Taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu , în Ortodoxia, XVIII (1956), nr.1, p.120.8 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia VIII (1956), nr 1, p.10. 9 J. Danielou, Dieu et nous, Paris 1956, p.34, în Ortodoxia VIII (1956), nr 1, pag. 12.10 Vladimir Lossky, ,,Essai sur le Thelogie de l`Eglise d`Orient”, Paris 1944, p.63, în Studii Teologice XI (1959), nr. 5-6, p.319.

7

participarea efortului nostru de zi cu zi. Toate tainele învăţăturii creştine şi mai ales

Sfintele Taine îşi au rădăcina în Mântuitorul Iisus Hristos, ca unic şi originar

sacrament, Taina din care izvorăsc toate şi în care se rezolvă toate. Sfântul Apostol

Pavel şi împreună cu el Sfinţii Părinţi văd în Hristos, Taina originară, Izvorul

Tainelor: ,,Taina lui Hristos e una cu Hristos”11.

În ceea ce priveşte numărul Sfintelor Taine, ele sunt şapte, aşa cum ne învaţă

Sfânta noastră Biserică, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Toate Tainele

au fost instituite de Mântuitorul după Învierea Sa din morţi cu excepţia Nunţii şi

Euharistiei care au fost instituite înainte de Patimi şi Înviere. Sfinţii Părinţi ne-au

arătat şi motivele pentru care Biserica a păstrat şapte Taine: Sfinţenia numărului

şapte care indică desăvârşirea şi analogia cu cele şapte daruri ale Sfântului Duh din

viziunea profetului Isaia, iar referitor la împărţirea Sfintelor Taine există mai multe

păreri însă după rolul şi importanţa pe care o ocupă în viaţa omului credincios ele

ar putea fi împărţite în două categorii: Taine generale din care fac parte: Botezul,

Împărtăşania, Mirungerea şi Spovedania şi Taine speciale: Maslul, Cununia şi

Preoţia.

Cinci din cele şapte Taine corespund cu cinci momente importante din viaţa

omului: Botezul pentru naşterea omului în Hristos la o viaţă nouă; Mirungerea

pentru creştere şi întărire în viaţa cea nouă; Euharistia pentru unirea deplină cu

Hristos; Spovedania pentru iertarea păcatelor; Maslul pentru ajutor în caz de boală;

iar celelalte două Taine slujesc trebuinţelor din societate şi Biserică: Hirotonia

pentru instituirea de slujitori ai celor sfinte şi iconomi ai tuturor Tainelor lui

Dumnezeu, şi Cununia pentru sfinţirea legăturii dintre bărbat şi femeie.

Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între bărbat şi femeie se întemeiază pe

faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă: ,,nu e

decât o suferinţa a fi singur”, spunea Paul Evdokimov12. Nici Dumnezeu nu e o

singură Persoană, pentru că nu ar mai fi iubire, ci este Treime de Persoane legate

prin iubire. De aceea, nici omul nu ar fi chipul lui Dumnezeu dacă n-ar fi

11 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia tradusă de Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Sibiu 1948, vol.III, p.325.12 Paul Evdokimov, Sacrament de l`amour, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, Bucureşti, p.157.

8

comuniune de iubire între bărbat şi femeie; numai pentru că se completează

reciproc ei sunt omul deplin. Pentru a fi o unire desavârşită, netrecătoare, Căsătoria

comportă o iubire desăvârşită care reflectă taina unităţii dumnezeieşti.

II. SFÂNTA TAINĂ A CĂSĂTORIEI.

1. Vechime şi importanţă.

Nunta, Căsătoria sau Cununia este Taina Sfantă prin care un bărbat şi o

femeie care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în

scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi creşte copii şi a se feri de desfrânare

primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută

la împlinirea scopului ei.

Căsătoria este socotită drept cea mai veche instituţie a dreptului divin,

fiindcă ea a luat fiinţă, aşa cum se referă în Sfânta Scriptură, odată cu crearea

primilor oameni, Adam şi Eva. În capitolele I şi II din Facere se spune că după ce

Dumnezeu a făcut pe om, a văzut că ,,nu e bine să fie omul singur” şi de aceea i-a

făcut ajutor potivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie ,,os din oasele lui

Adam şi carne din carnea lui”(Facere II, 23). Apoi binecuvântându-i, le-a spus:

Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”(Facere I 28). Totodată

Dumnezeu a rânduit ca înmulţirea oamenilor să aibă loc prin iubire, dragoste, prin

crearea de noi familii: ,,de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va

uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”(Facere II, 24).

Dragostea dintre bărbat şi femeie consfinţită in Sfânta Taină a Cununiei,

sculptează fiinţa lor pentru a face să transpună adevăratul lor chip etern”13, căci

unirea bărbatului cu femeia tinde spre eternitate. Uniţi întru Duhul Sfânt, modelaţi,

transformaţi de focul sacru al dragostei conjugale, cei doi, deveniţi unul, tind spre

unirea cu Dumnezeu, spre câştigarea vieţii veşnice, astfel unirea conjugală a lor

depăşeşte cadrul acesta strict temporal, devenind supratemporală, eshatologică, iar

iubirea umană e proiectată în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

13 Ibidem, p. 158.

9

Astfel, Taina Cununiei este Taina unirii indisolubile între bărbat şi femeie, o

unire care se spiritualizează într-o tot mai adancă comuniune devenind Taină în

Hristos. ,,Taina aceasta mare este , iar eu zic în Hristos şi în Biserică”(Efeseni

V,32). Unirea lor în Hristos este o mică Biserică, Căsătoria este un chip tainic al

Bisericii, căci atunci când cei doi se unesc în Căsătorie, ei nu mai sunt ceva

pământesc, ci chipul lui Dumnezeu.

2. Unitatea originară a perechii umane.

,,Cununia este Taina care insereaza obiectiv unirea celor doi soţi în relaţia

strânsă şi fiinţială a Bisericii cu Hristos”14. În Sfânta Taină a Cununiei se reface de

fapt unitatea primordială dintre bărbat şi femeie, căci ,,bărbat şi femeie a făcut

Dumnezeu pe om”(Facere I,27).

Cei doi miri încetează să mai fie doi, ei devin unul, adică regăsesc şi

reconstituie adevărul lor iniţial, fiinţial, plin de taină. Fiind doi în dragostea

conjugală, ei devin în esenţa unul. Sunt distincţi dar nu divizaţi, fiecare devenind

eul celuilalt, fiind o pro-existenţă.

Prin dragostea conjugală soţia, o persoana până atunci străină, devine soţului

mai intimă, mai interioară, decât propiul său suflet. Pentru dragostea soţului nu mai

există decât un singur suflet pe lume şi totodată feminitatea e cuprinsă în acel

suflet iar acelaşi lucru este valabil si pentru soţie.

Observăm astfel că bărbatul şi femeia au fost creaţi unul pentrul altul, căci

prin însăşi originea sa omul este o fiinţă conjugală. El este creat spre a se împlini

spre celălalt, spre a trăi prin el şi pentru el. Omul nu are o simplă existenţă pentru

sine însuşi, ci o pro-existenţă, trăind pentru celălalt în care se împlineşte şi se

desăvârşeşte, deci omului îi este caracteristică pro-existenţa, aceea co-esse.

Aceasta arată că omul de la origini este o fiinţa conjugală, o fiinţa creată pentru

reciprocitate. El formează în cuplul conjugal o unitate de natură eclesială, de aceea

Dumnezeu i se adresează perechii umane ca unei unităţi şi niciodată nu îi priveşte

pe cei doi ca pe două fiinţe distincte.14 Pr. Prof. Dumitru Ghe. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine si problema intercomuniunii, în Ortodoxia XXX (1978), nr. 1-2, p.308.

10

Crearea lui Adam şi a Evei este o creare a unui întreg, a unei unităţi în care

cei doi sunt creaţi unul pentru altul, iar acestei unităţi a lor Dumnezeu i-a dat

numele de om. Omul, unitatea celor doi, este deasupra distincţiei masculin-

feminin, căci iniţial masculinitatea şi feminitatea nu sunt două individualităţi

izolate una de cealaltă, ci dimpotrivă putem afirma că aceste două aspecte ale

omului sunt inseparabile la Dumnezeu şi că o fiinţă umană luată izolat şi

considerată în sine, fără referire la cealaltă jumătate a sa, nu este un om perfect.

Acesta nu este decât o jumătate de om, atâta timp cât trăieşte ca o fiinţă izolată de

complementarul său.

Adam şi Eva încă de la creaţie au fost un tot, un întreg. Adam o conţinea pe

Eva care îi era cofiinţială, interioară, aparţinea însăşi structurii lui. După cum

Persoanele Sfintei Treimi formează o unitate desăvârşită, tot aşa omul chip al lui

Dumnezeu, este o unitate completă, ,,pentru că unitatea sa de om nu se realizează

în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie”15.

Unitate perechii umane rezultă şi din faptul că femeia a fost făcută din coasta lui

Adam şi nu din ceva din afara lui, ceea ce înseamnă că bărbatul şi femeia au ceva

comun: ,,iată aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi

femeie, pentu că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi

pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”(Facere II, 22-24).

3. Statutul social al femeii după căderea în păcat.

Prin neascultare şi căderea în păcat se produce ruptura unitaţii primordiale.

Datorită întunecării minţii, ca efect al păcatului, s-a acreditat părerea că femeia are

un loc inferior faţă de bărbat. Însă Dumnezeu i-a creat ca pe o unitate, în acest sens

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,vorbind de doi Dumnezeu vorbeşte doar de unul

singur”16 , iar în alt loc observăm că Dumnezeu când a spus: ,, să facem ajutor

asemenea lui”, asemenea, înseamnă din aceeaşi fiinţă, vrednică de el şi într-un

nimic inferioară lui. Crearea femeii reprezintă astfel cea mai mare binefacere

pentru bărbat şi corespunde orientarii dialogice a fiinţei umane, de comuniune şi

comunicare, de dragoste şi dăruire. Ea este întru totul asemenea lui, adică raţională, 15 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol.III, p.. 180.16 Sfântul Ioan Gură de Aur, în Epistola ad Ephesios, în Ortodoxia XXXVIII (1986), nr.4 p.127.

11

desăvârşită şi întreaga răspunzând dorinţei de desăvârşire în comuniune cu

altcineva. Omul, însă nu a rămas în această existenţă fericită, de comuniune cu

Dumnezeu ci prin ispita diavolească mai întâi Eva şi apoi Adam au căzut în păcat,

iar din acest moment apare o distanţă între ei, căci şi Dumnezeu se adresează

separat fiecăruia.

Din acest moment, femeia pierde locul său de împreună şi egală trăitoare cu

bărbatul său, statutul ei suferind o continuă degradare. În Vechiul Testament

poligamia era îngăduită iar femeia putea să fie alungată din diverse motive,

valoarea ei de fiinţă umană fiind călcată în picioare. În India legea lui Manu rupea

legăturile căsătoriei în caz de sterilitate; Grecia Antică dădea pe tânăra căsătorită în

puterea bărbatului, care devenea stăpânul ei absolut; iar în Roma tatăl avea puteri

nelimitate femeia fiind supusă bărbatului. Eroarea biologică a lui Aristotel, negarea

egalitaţii biologice dintre bărbat şi femeie şi-a croit drum în gândirea omenirii,

atrăgând dupa sine desconsiderarea femeii în continuare.

Astfel, omul încătuşează femeia şi cu toate că îi acorda anumite onoruri o

plasează în condiţii din care ea nu îl va putea incomoda nicicând. Ea este supusă

puterii supreme şi autorităţii indiscutabile a bărbatului, fiind considerată o fiinţă

inferioară şi fără de drepturi atât în legile evreilor cât şi în cele ale lui Manu, ale

lui Solon şi în Codul roman. În acest mod dragostea dintre bărbat şi femeie a fost

profanată, cu toate că femeia are în realitate un destin ,,conjugal”, deci în strânsă

legătură cu destinul bărbatului său. Unii spun chiar că femeia nu a fost creată din

capul bărbatului ca să nu îl depăşească, nici din picioarele sale ca să nu o

subordoneze lui, ci din coasta sa, dintr-o parte, ca să fie egală cu el, să fie lângă

inima sa, ca să-i fie dragă.

Naşterea Evei din Adam este un arhetip original al consubstanţialităţii şi

complementarităţii lor. Masculinul şi femininul formează monada umană

arhetipică: Adam - Eva, iar căderea în păcat divizează această monadă în

masculinitate şi feminitate, cuplurile umane devenind astfel formate din două

individualităţi obiective, separte, situate exterior una alteia.

12

Însă, această structură arhetipică unitară va fi refăcută de către Mântuitorul

la Nunta din Cana Galileii, prin inserarea ei in ordinea harului divin, când femeia

restabilită în puritatea ei luminoasă devine o oglindă ce reflectă chipul bărbatului:

(Ioan II, 1-11).

4. Restaurarea Nunţii de către Mântuitorul.

Momentul în care Mântuitorul a ridicat Căsătoria la rangul de Taină şi a

restabilit cuplul uman în ordinea iniţială a creaţiei, este participarea Sa la Nunta din

Cana Galileii. În acest moment unitatea iniţială este reintegrată,

consubstanţialitatea conjugală este restabilită: ,,Proprietăţile dragostei sunt astfel

încăt cel iubit şi cel ce iubeşte nu mai formează două fiinţe ci una ... ei nu sunt

numai reuniţi, ci sunt una”17, cei doi redevin o unitate: ,,sunt bărbat - femeie, un

Adam în sensul biblic”18, căci ,,dragostea schimbă însăşi substanţa lucrurilor”19.

Sfântul Apostol Pavel a subliniat importanţa Tainei Cununiei în Hristos şi în

Biserică: ,,Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este Capul

Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este... . Taina aceasta mare este, iar eu

zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni V, 23; 32).

La Nunta din Cana Galileii are loc prima minune a Mântuitorului Hristos. El

a venit în lume tocmai pentru a stabili adevărul condiţiei omului. Trebuia deci,

schimbată direcţia greşită a cugetării omului dinspre rău înspre bine, înspre adevăr.

Astfel, El Îşi începe minunile prin recrearea unităţii primordiale, prin recentrarea

omului în adevărata sa natură fiinţială, căci nu există om adevărat în singurătate, în

dezbinare, ci doar în unire, în armonie, altfel ar fi două jumătăţi imperfecte.

Cu toate că Mântuitorul a vorbit de mai multe ori cu iudeii despre Căsătorie,

despre însemnătatea ei pentru viaţă, arătându-le că decăderea în care ajunsese

această instituţie nu mai corespunde formei superioare în care a fost instituită de

Dumnezeu, prezenţa Sa la Nunta din Cana Galileii este socotită momentul în care

Mântuitorul a acordat Căsătoriei caracterul de Taină. Acum la Cana Galileii se

reîntemeiază o comunitate cojugală, o biserică domestică ,,ecclesia domestica”20, 17 Sfântul Ioan Gură de Aur, în Epistola I ad Corinteni Homil în Ortodoxia XXXVIII (1986), nr.4, p. 128. 18 Ibidem, p.128.19 Ibidem, p. 129.20 Ibidem, p. 130.

13

imgine a Biserici de mai târziu, în care cei doi, bărbatul şi femeia devin o

proexistenţă adică există unul în şi pentru altul, formând o unitate ce trăieşte pentru

Dumnezeu. Materia minunii, apa şi vinul, anunţau apa şi sângele ce aveau să se

verse pe cruce pentru întemeierea Bisericii.

Prezenţa Mântuitorului la Nunta din Cana conferă celor doi miri un dar

sfinţitor, dar haric sub acţiunea căruia apa pasiunilor naturale se transformă în

vinul nobil al dragostei ce îi uneşte şi îi duce pe cei doi spre recâştigarea unei stări

pierdute, spre unirea cu Dumnezeu. Acest vin nobil este de fapt dragostea cea

nouă, dragostea cea harismatică ce recrează consubstanţialitatea conjugală, în

Hristos. Prin cuvintele ,,nu mai au vin”(Ioan II,3) pe care Maica Domnului le

adresează Mântuitorului, se arată integritatea cuplului uman ce era distrusă de

păcat. Chiar şi vasele de purificare ale poporului ales nu sunt folositoare pentru

curăţarea sprituală a oamenilor, ci ele vor fi umplute cu vin nou căci lucrurile vechi

au trecut iar legea veche nu mai era suficientă. Este necesar ca oamenii să asculte

îndemnul Fecioarei: ,,Faceţi orice vă va spune” (Ioan II,5), adică să asculte toţi de

legea Lui cea nouă ce reface unitatea fiinţei umane. Vinul bun, adică dragostea,

unei nunţi lipsite de har, se epuizează repede, iar la sfârşit mirii beau un vin slab,

adică dragostea dintre miri se subţiază asemenea unui vin lipsit de calitate.

Aceasta este,deci, ordinea naturală a unei vieţi lipsite de har, de unitate şi de

armonie. La Nunta din Cana Galileii această ordine este răsturnată: ,,Tu ai păstrat

vinul cel bun până acum” (Ioan II, 10). Aceste cuvinte vor să arate că o Cununie în

Hristos păstrează până la sfârşit vinul cel bun, adică o dragoste plină de har ce nu

se subţiază şi nu se pierde. Cu cât cei doi miri se unesc în Hristos cu atât mai mult

cupa vieţii lor comune se umple de vin din Cana şi devine o minune dumnezeiască,

căci numai prin intermediul Tainei Cununiei harul se poate sălăşlui peste cei doi

miri.

Precum a fost prezent la Nunta din Cana, ,,Domnul Hristos vine la fiecare

nuntă pentru a face mereu aceeaşi minune”21 şi prin urmare spre El trebuie să se

îndrepte iubirea cuplului conjugal. ,,Cununia este prefigurarea unirii sufletului cu

21 Sfântul Chiril al Alexandriei, în Ioannis Evanghelium, în Ortodoxia XXX (1978), nr.1-2, p.360.

14

Hristos”22 deoarece prin dragostea creştină cei doi miri sunt modelaţi după

imaginea Bisericii devenind Biserica cea mică, familială. Iubindu-se unul pe altul,

cei doi iubesc pe Dumnezeu iar fiecare clipă a vieţii lor se transformă într-o

doxologie, într-un cânt liturgic neîncetat.

Prin Taina Sfintei Cununii cei doi miri redobândesc integritatea lor

spirituală, de fapt starea lor naturală. Astfel, în momentul celebrării Cununiei

bărbatul şi femeia sunt reaşezaţi în lumina creaţiei, într-o stare de puritate a

începuturilor, când nimic nu era alterat şi nimic nu împiedica lumina dumnezeiască

să se reverse în toată plenitudinea ei asupra lor.

III. SCOPURILE CĂSĂTORIEI.

Prin venirea Sa în lume Mântuitorul a redat Căsătoriei cinstea cuvenită,

ridicând-o la rangul de Taină şi i-a imprimat caracterul indisolubilităţii, dând

poruncă şi putere omului să lupte împotriva slăbiciunilor şi desfrânării. Prin Taina

Cununiei se sfinţeşte legătura conjugală a soţilor în vederea realizării întreitului

scop al unirii lor: comunicarea dintre soţi şi naşterea de prunci; întrajutorarea

reciprocă; remediu împotriva patimilor sau ferirea de desfrânare.

Primul scop al unirii bărbatului cu femeia, naşterea şi creşterea de prunci, nu

se poate împlini decât atunci când între cei doi soţi există comuniune şi dragoste,

dar şi cunoştinţa responsabilităţii comune în care ei se unesc. Fundamentul oricărei

familii creştine este dragostea, căci ea are puterea de a schimba firea lucrurilor şi

de a preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea, fiind mai duioasă decât

o mama şi mai bogată ca o regină. Dragostea face din oameni o familie creştină,

care are acelaşi scop şi este orientată spre aceeaşi ţintă: desăvârşirea în Hristos. Ea

este liantul care însufleţeşte viaţa soţilor,le face mai uşor accesibilă mântuirea şi le

dă mijloacele cele mai nobile de cultivare a respectului şi ajutorului reciproc.

Mântuitorul Hristos venind la Nunta din Cana a redat Căsătoriei puterea ei,

producându-se astfel o transformare a erosului spre câştigarea Împărăţiei Cerurilor.

22 Ibidem, p. 360.

15

Prezenţa Mântuitorului la Cana Galileii, pentru a binecuvânta Nunta, avea ca scop

să arate că unirea legitimă şi naşterea de prunci sunt după voinţa lui Dumnezeu,

aşa cum afirma şi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,, Naşterea de fii din unirea

bărbatului cu femeia este pusă în însăşi natura lor, ca o garanţie de iubire între

ei”23.

Copilul născut prelungeşte şi reafirmă acea unitate perfectă deja formată în

Hristos şi în Biserică, dar şi adânceşte esenţa Căsătoriei, substanţa ei interioara.

Femeia uită chinurile naşterii bucurându-se că s-a născut un om nou, că un nou

chip este chemat să devină icoană vie a lui Dumnezeu. Naşterea de prunci este o

formă particulară a kenozei feminine, întrucât mama se daruieşte pruncului, moare

parţial pentru el, îi dăruieşte ceea ce are, se sacrifică pentru ca el să crească. Ea este

tot timpul orientată spre Dumnezeu şi se bucură că încă o fiinţă umană a apărut pe

lume, pentru ca prin această fiinţă să devină vizibil chipul lui Dumnezeu în om.

Sfânta Scriptură, precum şi Sfinţii Părinţi ne arată că într-o căsnicie copiii

sunt un dar al lui Dumnezeu: (Facere II, 17-18), iar naşterea de prunci e o

binecuvântare şi o rânduială dumnezeiască dată de Dumnezeu oamenilor încă din

Rai: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”(Facere I, 28). Prin

naşterea de copii se înnoieşte neamul omenesc şi se menţine viata pe pământ, iar

cei doi soţi ,,depăşesc acel egoism al trăirii în doi”24 şi se deschid mai mult spre

societatea de care au nevoie în creşterea şi educarea copiilor. Aşadar naşterea şi

creşterea copiilor e cea mai mare datorie a celor doi soţi care se unesc prin

Căsătorie copiii formând cea mai mare bucurie si adevărata temelie a familiei care

consolidează şi desăvârşeşte căsnicia, fiind un izvor de sănătate. Fără împlinirea

acestei datorii, Taina Nunţii se desfiinţează şi pentru aceea Dumnezeu

binecuvintează pe primul om, Adam şi îi face femeie, pe Eva pentru a naşte copii.

După izgonirea lui Adam din Rai naşterea de copii devine, pe lângă

binecuvântare, şi canon de ispăşire a păcatelor părinţilor. Naşterea copiilor ajută

mult la mântuirea părinţilor, după cum arată şi Sfântul Apostol Pavel că ,,femeia se

va mântui prin naşterea de prunci”(I Timotei II, 15). În Vechiul Testament cei ce 23 Sfântul Ioan Gură de Aur, în Epistola I ad Corinteni, în Studii Teologice, IX (1957), nr.9-10, p.617.24 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,op. cit., vol. III,1978,p. 193.

16

nu aveau copii erau socotiţi lepădaţi de la fata lui Dumnezeu de aceea se rugau

ziua şi noaptea să le dăruiască Domnul copii. La fel şi Sfinţii Părinţi se rugau

pentru cei ce nu aveau copii sau nu puteau naşte, iar pe cei ce nu voiau să aibă

copii îi sfătuiau, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel că mai bine să nu se

căsătorească sau să trăiască în curăţenie decât să-şi ucidă copiii.

Mântuitorul aseamănă pe cei ce se căsătoresc numai pentru păcat, de ochii

lumii sau pentru avere, cu smochinul blestemat care nu voia să aducă nici o roadă

pe pământ, pentru că naşterea de copii nu este numai o datorie socială, firească, ci

este în primul rând o poruncă dumnezeiască, ce contribuie foarte mult la mântuirea

parinţilor. Soţii care nu vor să nască copii, care avortează sau practică păcatul

pazei, sunt certaţi de Dumnezeu cu boli de tot felul, cu necazuri în viaţă, cu grea

mustrare de conştinţă şi după moarte cu osânda veşnică.

Prin urmare, copii sunt cel mai frumos rod al iubirii conjugale şi totodată un

eficient mijloc de prevenire a desfacerii familiei. Rolul lor în familie este

covârşitor pentru că ei ,,sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi, prin

responsabilitatea comună în care ei se unesc, deci adâncesc esenţa Căsătoriei care

fără de copii se sărăceşte de substanţa interioară”25, prin intermediul lor familia

devenind cu adevărat o celulă în alcătuirea ei plenară.

Al doilea scop al Căsătoriei este ajutorarea reciprocă a soţilor. Grija soţilor

este de a-şi da reciproc ajutorul pentru uşurarea sarcinilor vieţii în orice

împrejurare, dar mai ales ei trebuie să se sprijine în lucrarea de mântuire. Fiecare

soţ trebuie să aibă ca ideal de viaţă desăvârşirea sa şi a celuilalt, grija necontenită

de dobândire a mântuirii casei sale. Iar, în cadrul acesteia, preocuparea pentru

suflet trebuie să fie superioară grijii faţă de trup. Sfântul Ioan Gură de Aur

recomandă ca ,, femeile să-şi iubească atât de mult bărbaţii încât să nu pună nimic

mai presus de mântuirea lor, iar bărbaţii să aibă atât de multă dragoste de femeile

lor încât să facă totul ca şi cum ar avea amândoi un singur suflet şi un singur

trup”26. Soţii sunt împreună lucrători ai întrupării idelurilor creştine. Fiecare este

25 Ibidem, p. 193.26 Sfântul Ioan Gură de Aur, ,,Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni”, în Familia Creştină Azi, Editura Trinitas 1995, p. 44.

17

pentru celălalt un educator şi trebiue să caute să fie model prin cuvânt şi faptă. Ei

trebuie să înveţe unul de la celălalt frica de Dumnezeu şi atunci toate vor curge ca

dintr-un izvor, iar casa lor va fi plină de bunătăţi. Femeia i-a fost dată bărbatului

spre ajutor, iar acesta îndestulându-se cu mângâierile ei, să poată ţină piept

atacurilor ce vin asupra lui. Dacă femeia este cuminte şi blândă aduce mângâiere

bărbatului ei, nu numai prin traiul lor împreună, ci-i uşurează munca şi nu-l lasă să

simtă greutăţile ce se nasc în fiecare zi, fie în casă fie în afara ei. Căsătoria

înseamnă însoţire la bine şi la greu însă, indiferent de împrejurări, respectul şi

întelegerea dintre soţi îi face mai tari ca diamantul.

Pe calea săvârşirii virtuţilor, înţelegerea soţilor şi întrajutorarea dau

căsătoriei caracterul ei de loc al desăvârşirii, de cadru propriu lucrării mântuirii şi

în aceelaşi timp al prezenţei duhovniceşti a lui Dumnezeu, sub forma darurilor si

harurilor. Ea este locul unei împreună lucrări, nu numai în ceea ce priveşte grija

reciprocă, ci şi în privinţa relaţiei lor cu Dumnezeu.

În afară de întrajutorarea reciprocă, legitimitatea Căsătoriei rezultă şi din

faptul că ea e considerată o stavilă puternică împotriva păcatului desfrânării: ,,Dar

din cauza desfrânării fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă

bărbatul său”(I Corinteni VII, 2). Ca şi Mântuitorul, Sfântul Pavel condamnâ

vehement acest păcat arătând că omul în alcătuirea sa aparţine lui Dumnezeu şi de

aceea el trebuie să răspundă bunătăţii şi iubirii divine ,,preamărind pe Dumnezeu în

trupul şi duhul sau”(I Corinteni VI, 20). Trupul, deci, trebuie păstrat neîntinat, ori,

nimic nu întinează mai mult pe om decât desfrâul. Prin urmare, omul, prin Botez,

intră în comuniune cu fiecare persoană a Sfintei Treimi, iar desfrâul rupe

comuniunea cu Dumnezeu Cel în Treime. Din această cauză, Sfantul Pavel

lansează imperativul: ,,Fugiţi de desfrânare”, arătând că desfrâul este cu mult mai

grav decât celelalte păcate pentru că: ,,Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în

afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însăşi trupul său”(I

Corinteni VI, 18). Gravitatea desfrâului constă în aceea că nu întinează numai pe

bărbat,ci şi pe femeia de care se alipeşte.

18

În ceea ce priveşte morala Căsătoriei, pe lângă iubirea şi stima reciprocă,

Sfinţii Apostoli accentuează necesitatea onestităţii conjugale făgăduită în faţa

Sfântului Altar în virtutea apartenenţei depline unul altuia, căci, prin

Căsătorie ,,Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici

bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni VII, 4).

Sfântul Pavel îndeamnă pe creştini să se ferească de păcatul desfrâului, indiferent

de forma sa şi să rupă orice legătură cu desfrânaţii. Referindu-se la curaţenia

instituţiei Căsătoriei şi la viaţa creştinească a soţilor, el spune: ,,Cinstită să fie

nunta în toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu”(Evrei

XIII, 4).

IV. SAVÂRŞITORUL TAINEI CUNUNIEI ŞI

PRIMITORII EI.

Ca şi în cazul celorlalte Sfinte Taine, pentru săvârşirea validă a Tainei

Cununiei, trebuie respectate cu stricteţe rânduielile pe care Biserica Ortodoxă le-a

stabilit cu privire la săvârşitorul şi primitorii acestei Taine.

Săvârşitor al Tainei Cununiei este episcopul şi preotul, care reprezintă în

mod vizibil pe Hristos, săvârşitorul suprem al tuturor tainelor, Cel ce pecetluieşte

şi sfinţeşte legătura realizată între cei doi miri, prin consimţământul lor.

La romano-catolici, săvârşitorii sunt socotiţi înşişi mirii, cei care se

căsătoresc, accentuându-se astfel importanţa consimţământului lor şi nu

binecuvântarea preotului. Prezenţa preotului, după doctrina consacrată în Biserica

Romano-Catolică, nu are un rol activ, ci preotul e socotit un spectator sau mai

degrabă un martor. Binecuvântarea religioasă precum şi toate actele pe care le

săvârşeşte preotul romano-catolic înainte de binecuvântare, nu au nici o importanţă

juridică în privinţa valabilităţii căsătoriei. În această situaţie validitatea căsătoriei

apare ca efect al contractului încheiat între soţi, prin consimţământul lor, iar nu ca

efect al binecuvântării preotului.

19

Caracterul de contract al căsătoriei se recunoaşte şi în Biserica Ortodoxă, dar

caracterul de Taină îl dobândeşte Căsătoria numai prin Taina Nunţii şi nu prin

consimţământul soţilor. De asemenea, de momentul dobândirii caracterului de

Taină, prin binecuvântarea preotului, se leagă strâns, în Biserica Ortodoxă, şi

dobândirea caracterului indisolubilităţii Căsătoriei, iar nu de momentul intervenirii

actului de intimitate fizică între soţi, ca în Biserica Romano-Catolică.

Primitorii Tainei Căsătoriei sunt cei doi creştini de sex diferit, necăsătoriţi,

care nu se află într-un grad de rudenie apropiată. Ei trebuie să fie de sex diferit

deoarece Dumnezeu a creat omul ,,bărbat şi femeie”(Facere V,2), ,,bărbatul

semnifică pe Hristos, iar femeia semnifică Biserica”27. Referitor la căsătoriile

mixte, între ortodocşi şi eterodocşi, ele sunt admise de către Biserica Ortodoxă, dar

copiii trebuie crescuţi în credinţa ortodoxă.

Cei doi miri trebuie să îndeplinească, deci, pe lângă condiţiile pe care le

prevăd legile statului pentru incheierea căsătoriei civile şi poruncile stabilite de

Biserica.

Astfel, putem spune că Taina Cununiei este unirea a doua persoane de sex

opus într-o singură fiinţa, într-o singură substanţă. Ea este unirea într-un singur

corp şi într-un singur suflet a două persoane de sex opus. Această unire conjugală

nu suprimă persoanele, căci acestea sunt unite după imaginea Treimii: ,,unirea într-

o singură natură a celor Trei Persoane Treimice formează un singur obiect,

Dumnezeu Unul şi Întreit în Persoane în acelaşi timp. Cei doi miri formează o

unitate, în acelaşi timp fiind uniţi în cel de-al treilea termen al unităţii lor, în Sfânta

Treime28.

V. IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE

27 Paul Evdokimov, L`Orthodoxie, Edition Delachaux et Niestle, Paris 1965, p. 294, în Ortodoxia XXX (1978), nr. 1-2, p.368. 28 Ibidem p. 122.

20

La baza consimţământului dintre cei doi soţi de a se uni în căsătorie, nu

trebuie să stea însă, nici o condiţie care ar contraveni legilor bisericeşti şi celor

civile, de aceea atât statul cât şi Biserica înainte de a aproba încheierea unei

căsătorii se documentează cu privire la raporturile dintre soţi, pentru ca nu cumva

între ei să existe piedici legale sau religioase care s-ar opune la incheierea

căsătoriei lor.

Determinarea impedimentelor apartine autorităţilor civile, pentru caracterul

civil al căsătoriei şi autorităţilor bisericeşti pentru caracterul religios. În general

impedimentele la căsătorie sunt absolute sau relative, iar cu privire la efectele lor,

căsătoria încheiată cu nerespectarea impedimentelor e nulă, iar cea încheiată cu

nerespectarea celor relative rămâne valabilă, dar se pedepsesc soţii cu epitimii şi

preoţii săvârşitori cu sancţiuni bisericeşti.

1. Impedimente absolute prevăzute de Codul Familiei, pe care le respectă şi

Biserica.

a) Vârsta soţilor. Ţinându-se seama de scopul esenţial al căsătoriei naşterea

de prunci, s-a stabilit prin lege ca vârsta minimă la care cei doi soţi se pot căsători,

pentru a da naştere la copii sănătoşi este de 18 ani pentru băiat şi 16 ani pentru fată.

b)Consimţământul liber al soţilor trebuie exprimat personal, de fiecare soţ.

În legătură cu această condiţie se opreşte de la căsătorie debilul mintal şi cel care e

lipsit vremelnic de facultăţile mintale.

c)Codul Familiei respectă principiul monogamiei, prevăzând că e oprit de la

căsătorie bărbatul care e căsătorit sau femeia care e căsătorită.

2. Impedimente absolute prevăzute de Biserică.

a) Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hirotonit fiind necăsătorit, nu se mai

poate căsători după aceea.

b) Cel care a fost tuns în monahism, depunând voturile: ascultării, sărăciei şi

castităţii, nu se mai poate căsători.

c) După desfacerea primei căsătorii, prin moartea unui soţ sau prin divorţ,

Biserica a îngăduit încheierea căsătoriei a doua şi a treia, însă prin hotărârea luată

21

de sinodul de la Constantinopol din 920, căsătoria a treia a fost decretată ca

impediment absolut.

3. Impedimente relative

Aceste impedimente rezultă în general din raporturi de rudenie. Astfel este

socotită rudenie fizică, consângenitatea sau legătura ce se crează prin actul fizic al

naşterii şi rudenia creată prin actul fizic al căsătoriei, numită cuscrie; iar rudenie

spirituală este numită năşia. Asimilată rudeniei ce rezultă din actul naşterii este şi

legătura creată prin actul juridic al înfierii. În afară de rudenie, impedimente

relative mai crează situaţia de tutore şi deosebirea de confesiune.

a) Consângenitatea este rudenia care se stabileste fie în linie directă, prin

descendenţa unei persoane din cealaltă (tată, fiu, nepot,etc), fie în linie colaterală,

frmând linii paralele ce pornesc de la un trunchi comun: fraţi, veri primari,etc.

Raportul de rudenie între două persoane se stabileste după numărul naşterilor

existente între ele, fiecare naştere fiind socotită un grad. Consângenitatea constituie

impediment la căsătorie, în linie directă în mod absolut, iar în linie colaterală

Biserica Ortodoxă a stabilit ca impediment absolut până la gradul al IV lea, iar

pentru gradele V şi VI putându-se obţine dispensă.

b) Cuscria este rudenia ce se stabileşte între două sau mai multe persoane

prin actul fizic al căsătoriei. Soţii formând o unitate, fiecare din ei devine pentru

rudele celuilalt soţ rudă în acelaşi grad în care acesta se gasea cu consângenii săi.

Astfel, cuscria se socoteşte impediment în mod absolut până la gradul al IV lea, iar

pentru gradele V şi VI putându-se obţine dispensă.

c) Înfierea constituie impediment la căsătorie în linie directă la infinit şi în

linie colaterală până la gradul al treilea. Situaţia de tutore constituie impediment

numai pe timpul cât persoana minoră se află sub tutelă.

Referitor la căsătoriile mixte, Biserica Ortodoxă, prin canonul 14 de la

Sinodul IV Ecumenic, le îngăduie, însă cu condiţia ca soţul eterodox să declare că

va trece la ortodoxie, iar copiii care se vor naşte să devină membrii ai Bisericii

Ortodoxe.

22

VI. CELE DOUĂ ÎNSUŞIRI ALE CĂSĂTORIEI ŞI

CONDIŢII DE ACCEPTARE A DIVORŢULUI.

Observând cele de mai sus vom sublinia faptul că odată întemeiată, căsătoria

dobândeşte două însuşiri esenţiale adâncirii relaţiei dintre soţi: unitatea şi

indisolubilitatea. Cea dintâi arată că ea este o legătura unică între un singur bărbat

şi o singură femeie, iar cea de a doua susţine că această legatură nu se poate

desface, ea fiind incheiată pentru întreaga viată, după învăţătura

Mântuitorului: ,,Ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă’’(Matei XIX,

6).

Biserica Ortodoxă, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: ,,Oricine va lăsa pe

femeia sa în afară de pricină de desfrânare şi va lua alta, săvârşeşte adulter’’(Matei

V, 32), admite divorţul pentru pricină de desfrânare precum şi pentru alte motive

echivalente în gravitate, arătate de dreptul bisericesc. Prin unirea căsătoriei,

bărbatul şi femeia devin un singur trup, de aceea Biserica este împotriva divorţului,

îndemnând pe soţi să nu-şi lase soţiile şi pe soţii să nu-şi părăsească bărbaţii.

Bazându-se pe învăţătura Mântuitorului, Biserica susţine că motivul

principal pentru desfacerea căsătoriei este desfrâul, întrucât acesta rupe legătura

sufletească dintre bărbat şi soţie, iar divorţul nu poate face decât să oficializeze o

situaţie deja creată. Mântuitorul şi întreaga Sfântă Scriptură consideră desfrâul ca

unul din cele mai grave păcate, combâtându-l cu toată asprimea. Gravitatea lui

rezultă din faptul că nu e numai un păcat individual ca celelalte, ci el ,,antrenează

şi alte persoane fie asociindu-le direct la rău, fie contaminându-le printr-un rău

exemplu’’29 desfrâul devenind astfel, un păcat cu caracter social care împiedică

intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pe lângă desfrâu Biserica Ortodoxă admite divorţul şi pentru alte motive

bine întemeiate, însă conform învăţăturii Mântuitorului, desfrâul este cel care

periclitează indisolubilitatea căsătoriei. Alte cauze grave pentru care se admite

divorţul sunt: căderea unui soţ din dreapta credinţă; refuzul soţului sau soţiei de a 29 Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, Actualitatea Epistolei I către Corinteni, în Studii Teologice III (1951), nr. 2 p.81.

23

naşte copii; soţul poate divorţa când femeia se face vinovată de avort intenţionat,

prin aceasta împiedicând scopul căsătoriei, naşterea de prunci. Un alt motiv,

deosebit însă de celelalte prin care se acceptă divorţul, este atunci când unul din

soţi, sau amândoi intră în monahism, ,,ca o moarte superioară faţă de lumea pusă în

slujba păcatului’’(Sinodul IV Ecumenic).

Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, doctrina romano-catolică, nu îngăduie

divorţul pentru nici un motiv, iar dacă cei doi soţi nu mai voiesc să convieţuiască,

atunci se impune o separaţie de masă şi aşternut, în speranţa că ei se vor îndrepta.

Însă, nu este nici un motiv ca divorţul sa fie socotit o fericire, ci dimpotrivă

el este un obstacol ce nu a putut fi evitat, iar unitatea şi indisolubilitatea fiind

caractere absolute ale căsătoriei, divorţul apare ca o exceptie de la legea fixată de

Dumnezeu şi are cele mai nefericite urmări pentru familie şi pentru societate.

VII. VEDERE CREŞTIN-ORTODOXĂ ASUPRA

HOMOSEXUALITĂŢII.

  Pentru a susţine atitudinea Bisericii noastre faţă de homosexualitate se

cuvine a preciza mai întâi statutul sacru, originar, al condiţiei umane. Revelaţia

biblică ne încredinţează: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră...

Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu l-a făcut

bărbat şi femeie" (Fac. 1, 26-27). Perechea umană este, deci, fundamentală; o

atestă Revelaţia biblică şi, în acelaşi timp, o atestă şi natura, altfel spus, Revelaţia

naturală. Trebuie observat, de asemenea, că perechea, bărbătesc-feminin, străbate

întreaga creaţie, la toate nivelurile şi dezvăluie deodată distincţia dintre bărbătesc

şi feminin şi totodată comuniunea lor constructivă, creatoare. Acesta este statutul

originar, fundamental al condiţiei noastre umane pe care se întemeiază existenţa şi

viaţa, întreaga istorie. În acest sens, perechii umane, constituită din bărbat şi

femeie, Dumnezeu i-a poruncit: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l

stăpâniţi” (Fac. I, 28). Astfel, procreaţia împreună cu crearea de valori, constituie

24

scopul propriu-zis al vieţii noastre. Prin urmare, ne împlinim vocaţia în actul

creator, faptul de a fi zidiţi după Chipul lui Dumnezeu şi în vederea unei nesfârşite

asemănări cu Însuşi Creatorul. Chemarea noastră este de a fi deopotrivă creatori de

valori cât şi răspunzători pentru creaţie. E lesne de sesizat că dimensiunea şi

tensiunea Creatoare e caracteristică întregii naturi.

Poziţia Revelaţiei biblice faţă de această tulburare şi aberaţie sexuală este

menţionată clar şi energic în mai multe locuri. În Vechiul Testament ni se spune:

„Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Lev. XVIII,

22) şi tot aici este cunoscut cazul celor două cetăţi Sodoma şi Gomora care au

pierit din cauza acestor aberaţii, pervertiri ale făpturii umane. În Noul Testament,

acest act este sancţionat, precum urmează: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor

patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva

firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au

aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi, luând în

ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Rom. I, 26-27).

De observat că în Noul Testament, faptul este evocat numai în Epistola

Sfântului Apostol Pavel prin care se adresează Romanilor, ceea ce arată că în acea

vreme o asemenea practică era răspândită mai ales la Roma, deci în Apusul

Europei.

Analiza acestor stări expuse în Sfânta Scriptură ne duce la concluzia că

homosexualitatea, bărbătească sau feminină, reprezintă în Vechiul Testament -

spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, iar în Noul Testament - păcat împotriva firii,

deci este alterată firea. În acest sens, Biserica numeşte răul, păcatul, drept lipsa

binelui şi abaterea de la starea conformă firii la una contrară firii, motiv pentru care

trece acest pacat al homosexualităţii între cele „strigătoare la cer”.

Găsim oportun să menţionăm aici şi din canoanele Sfinţilor Părinţi care

privesc această depravare umană. Acest păcat este sancţionat cu excluderea de la

împărtăşanie pentru 15 ani în canonul 62 al Sfântului Vasile cel Mare sau pentru

25

18 ani în canonul 4 al Sfântului Grigore de Nissa. Iar Sfântul Ioan Postitorul

adaugă: „Noi însă socotim că pentru trei ani să se excludă de la împărtăşanie unul

ca acesta, plângând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncăruri uscate şi 200 de

metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească 15 ani"

(canonul 29). Trebuie arătat că prin canoanele menţionate, Biserica sancţionează

această tristă decădere umană, atât pentru a preciza în conştiinţa penitenţilor că

homosexualitatea reprezintă un act grav împotriva vieţii însăşi cât şi în scopul de a

oferi un remediu, un tratament duhovnicesc, pentru că nu trebuie omis esenţialul şi

anume că păcatul este în primul rând o boală a sufletului.

Atunci, fundamental, sufletul trebuie vindecat şi credem că în suflet trebuie

restaurată convingerea sacră că există această ordine divină a firii, fără de care nici

nu poţi distinge limitele între normal şi anormal, sănătos şi bolnav, bine şi rău. Ori,

cu certitudine, acest act fie că e săvârşit cu o conştiinţă a erorii sau nu, e nefiresc,

dereglează, tulbură ordinea firii, în slujirea autentică a vieţii. Homosexualitatea nu

este viaţă este antiviaţă iar asemenea oameni, sunt în suferinţă, pătimesc fără să-şi

dea seama, fiind într-o dureroasă miopie spirituală.

Acestor oameni trebuie să li se arate că sunt împotriva legii lui Dumnezeu şi

împotriva lor înşişi. Ei trebuie să înţeleagă profund că fapta lor nu este o acţiune

subiectivă care să nu intereseze societatea şi, mai ales, Biserica. Sfântul Apostol

Pavel spune: „Nimeni dintre noi nu trăieşte doar pentru sine..." (Rom. XIV, 7). Şi

„dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (I Cor. XII, 26), adică

noi toţi suferim unii pentru alţii şi împreună. Ei trebuie învăţaţi să să cugete mai

profund asupra motivaţiei, impulsului şi scopului acestei manifestări morbide, care

în ultimă instanţă, nu se refera decât la plăcere, poftă, voluptate.Însă noi nu am fost

făcuţi pentru o existenţă goală de sens creator ci pentru a săvârşi binele întrucât

binele e tot ceea ce crează, dă viaţă şi salvează.

În final, se cuvine să mai precizăm că poziţia noastră, a Bisericii,faţă de

aceşti oameni este spirituală şi morală. Din punct de vedere juridic Biserica este

26

pentru toleranţă. Îi compătimim pe aceşti oameni în suferinţa lor, dorind sincer să

le venim în ajutor şi ne rugăm pentru dânşii, dar nu putem fi nicidecum pentru

legalizarea răului, a păcatului, căci nu putem spune: „răului - bine şi binelui - rău"

(Isaia 5, 20). Această problemă priveşte societatea, priveşte neamul, iar sănătatea

spirituală şi morală a neamului trebuie să ne fie o preocupare esenţială pe care nu o

putem păstra, decât pe criterii stabile, fundamentale, de nestrămutat. De o adâncă

semnificaţie este, şi aici, acest cuvânt al Mântuitorului „...oricine aude aceste

cuvinte ale Mele - ale Evangheliei - şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului

înţelept care a clădit casa lui pe piatră. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au

suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut fiindcă era întemeiată pe

piatră (Matei VII, 24-26), arătând astfel că edificiul unui neam trebuie clădit pe

piatră, pe adevărul şi legea eternă, divină, de neschimbat.

VIII. FAMILIA CREŞTINĂ.

Cea mai veche şi, totodată, cea mai puternică instituţie umană este familia,

cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu. Ea

a fost numită adesea "mica biserică", sau "biserica de acasă", pentru caracterul ei

comunitar şi atmosfera de sfinţenie pe care trebuie s-o cultive. Poate fi considerată,

de asemenea, ca o "mică şcoală", pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de

viaţă, nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci şi ulterior. Cât de frumos se exprimă în

acest sens unul dintre cei mai mari pedagogi pe care i-a avut România, Constantin

Narly (1896-1956): "La poporul nostru de agricultori, ea a fost chiar unica şcoală

de specialitate profesională a majorităţii populaţiei. Ei îi datorăm, în afară de ceea

ce datorăm Bisericii, toate virtuţile trecute ale neamulu”30.

Familia este recunoscută unanim ca instituţie de bază a societăţii nu doar din

perspectivă religioasă, ci şi din punct de vedere civil, întrucât în toate ţările

civilizate familia este ocrotită prin lege. Iată, aşadar, că cel puţin din punct de

vedere legislativ şi declarativ, familia se bucură de o atenţie deosebită din partea

statului. 30 Pedagogie Generală , Editura "Didactică şi Pedagogică, R. A.", Ediţia a II-a, Bucureşti, 1996, p. 485.

27

Revenind asupra subiectului nostru, spunem mai departe că familia

reprezintă, în acelaşi timp, factorul cel mai important şi decisiv, după Dumnezeu,

al educaţiei creştine, nu numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Pentru că

fiecare persoană, aparţinătoare unei familii, este atât factor cât şi subiect al

educaţiei: copiii învaţă de la părinţi, bunici, fraţii mai mari, dar şi invers. Această

"şcoală" de familie are, de altfel, cel puţin trei înţelesuri: de a învăţa pe alţii, de a-i

sluji şi de a învăţa de la alţii şi de a-i asculta. Chiar şi din punct de vedere

etimologic, cuvântul familie implică, între altele, aceste noţiuni-cheie, învăţare-

slujire-ascultare.

Dar pentru ca o familie să fie, într-adevăr, factor esenţial al educaţiei

creştine, trebuie să întrunească anumite condiţii, am spune, tot esenţiale, dintre

care vom schiţa câteva.

1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară

dumnezeiască.

Educaţia copiilor este optimă atunci când iubirea dintre membrii familiei

imită iubirea dumnezeiască dintre persoanele Sfintei Treimi. Pentru a ne apropia

cât de cât de înţelesul adânc al relaţiei tainice al acestei iubiri, să ne imaginăm un

triunghi echilateral, de fapt ,,triunghiul iubirii intra-trinitare”, având la fiecare

unghi câte una dintre persoanele treimice: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Astfel, Tatăl

şi Fiul îşi răsfrâng iubirea asupra Duhului Sfânt, Tatăl şi Duhul Sfânt asupra Fiului,

Fiul şi Duhul Sfânt asupra Tatălui. Aşa trebuie să fie şi în familie: tata şi mama să-

şi îndrepte toată iubirea asupra copiilor; tatăl şi copiii asupra mamei; mama şi

copiii asupra tatălui. Observăm, aşadar, că dacă în creaţie, se poate vedea, cu ochii

credinţei, pecetea iubirii Sfintei Treimi, în familie această pecete ne apare cu cea

mai mare evidenţă. Propriu-zis, familia creştină trebuie văzută ca o ,,icoană a

iubirii lui Dumnezeu pe pământ”31, întrucât omul fiind creat după chipul lui

Dumnezeu este el însuşi consubstanţial în ordinea naturii şi distinct în ordinea

3131 Pr. lect. dr. Gheorghe POPA, Familia creştină: o perspectivă teologică şi spirituală, în vol. Familia creştină azi, Editura "Trinitas", Iaşi, 1995, p. 147.

28

persoanelor, iar orice om, fie bărbat fie femeie este o persoană unică şi irepetabilă

prin modul specific în care ipostaziază aceeaşi natură umană.

Această solidaritate de răsfrângere a iubirii este cea mai bună pază de

înlăturare a egoismului, care poate constitui pentru orice om o mare şi grea ispită.

Părintele Dumitru Stăniloae descrie într-un mod admirabil plinătatea iubirii

treimice, arătând, de fapt, că ea este posibilă numai în trei, în contrast cu

"monismul" şi "dualismul" care se găsesc, practic, în imposibilitate de a ieşi din

egoism. ,,Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi,

numai un al treilea subiect poate fi şi el partener de comuniune şi nu stă pasiv în

faţa lor, ca obiectul”32.

Prin urmare iubirea în familie, iubirea soţilor între ei, cu deschiderea spre al

treilea (copilul), spre tridimensionalitatea relaţiei, una integrală, ce păstrează justul

echilibru între autodăruire şi identitatea de sine, este calea reflectării în creaţie a

misterului fiinîei absolute a lui Dumnezeu, Cel revelat ca iubire. În familie prin

Taina Nunţii se regăseşte chipul autentic al omului, faţa sa, care reflectă splendoare

divină, pentru că ceea ce este creat, material, este iradiat de harul dumnezeiesc ce

deschide calea spre Hristos şi Biserica Sa.

2. Familia creştină – mediu al comuniunii de viaţă a părinţilor şi copiilor.

Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiinţiale:

,,unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi”33. Observăm astfel, fără nici o

greutate, că aceste însuşiri fiinţiale sunt tot o reflectare a însuşirilor şi atributelor

divine ale persoanelor Sfintei Treimi. Optimizarea relaţiilor dintre membrii

familiei se poate realiza luând aminte la sfaturile Sfântului Apostol Pavel, care, sub 32 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, vol. 1, pag. 307-308. 33 Teologia Morală Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, vol. II, p. 289.

29

inspiraţie divină, scrie la un moment dat: "Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri,

aşa cum se cuvine întru Domnul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi

amarnici faţă de ele. Copiilor, întru toate ascultaţi-i pe părinţii voştri, căci aceasta

este bineplăcut Domnului. Părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu se

deznădăjduiască". (Coloseni, 3, 18-21).

a). Rporturile dintre soţi.

Odată întemeiată, această ,,mare taină” a Cununiei este indisolubilă pentru

că are caracterul unirii indestructibile şi permanente dintre Hristos şi Biserică.

Unitatea familiei este redată de însăşi unitatea ontologică a primei perechi de

oameni si de crearea Evei din coasta lui Adam, ceea ce subliniază şi faptul

că ,,femeia a fost creată din bărbatul ei ca să-i fie sprijin în eforturile sale

spirituale”34.

În cadrul acestei învăţături despre împreună lucrarea soţilor Sfântul Ioan

Gură de Aur acordă acelaşi rol şi importanţă ambilor soţi iar raportul

dintre ei nu înseamnă nici despotism din partea soţului, nici supunere

necondiţionată din partea soţiei, ci dragoste şi înţelegere.

Familia este astfel, o instituţie organizată perfect, ca o oaste în frunte cu

soţul şi soţia care au griji şi datorii permanente faţă de copii, rude, slujitori,

asemenea unor buni comandanţi care poartă grija celor daţi lor spre conducere.

În familie, pentru bunul ei mers şi pentru îndeplinirea scopurilor pentru care

a fost lăsată de Dumnezeu, fiecare soţ are îndatoriri proprii care izvorăsc din

specificul firii sale. În activităţile lor specifice cei doi soţi se completează unul pe

altul, aducându-şi fiecare contribuţia la desăvârşirea reciprocă şi la educarea

copiilor.

Fundamentul familiei creştine este, însă, dragostea, pentru că ea izvorăşte

din Dumnezeu şi se revarsă sub forma bunătăţilor asupra lumii şi a omului,

devenind fundamentul vieţii individuale şi sociale, ridicându-l pe om la adevărata

chemare şi la adevăratul lui sens. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că ,, atât de mare

este puterea dragostei, încât ea îmbrăţişează, uneşte strâns şi leagă nu numai pe cei

34Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere , în Familia creştină azi, Ed. Trinitas 1995, p. 49.

30

ce stau de faţă, care ne sunt alături, ci chiar şi pe cei care sunt departe”35. Dragostea

este aşadar, liantul, elementul de coeziune al lumii şi factor de luptă împotriva

păcatului şi ea nu se oglindeşte nicăieri mai bine ca în familie.

Legătura dragostei este cea care însufleţeşte viaţa soţilor, le face mai uşor

accesibilă mântuirea şi le dă mijloacele cele mai nobile de cultivare a respectului şi

ajutorului reciproc.

b) Datoriile părinţilor faţă de copii.

Familia este întemeiată de Dumnezeu pentru a continua viaţa pe pământ,

pentru a păstra credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a birui toate ispitele

trupeşti şi sufleteşti şi pentru a creşte copii credincioşi şi iubitori de Dumnezeu.

Naşterea şi creşterea copiilor este o poruncă divină, iar cea mai însemnată

datorie a părinţilor faţă de copii este iubirea, pentru că Dumnezeu a aşezat în inima

părinţilor din iubirea Lui de Tată.

Soţia prin naştere devine mamă , iar mama creştină ştie că se mântuieşte prin

naşterea de prunci, crescându-i după voia lui Dumnezeu şi pregătindu-i pentru a

deveni cetăţeni ai cerului. În acest sens obligaţiile si bucuriile ei cresc. Mama este

un altar de jertfă pentru copiii săi, iar iubirea ei este o pâine minunată pe care

Dumnezeu o împarte tuturor şi o înmulţeşte mereu. Ea este femeia care se oferă lui

Dumnezeu şi planurilor Sale; ea este umanitatea consacrată puterii creatoare,

colaboratoarea actului creator, un loc de întâlnire al lui Dumnezeu şi al omului, a

iubirii şi a izvorului vieţii. Femeia nu-L va înţelege pe Dumnezeu nici iubirea şi

nici viaţa dacă nu devine mamă, căci a fi mamă înseamnă un comentariu la toate

cuvintele noastre despre Dumnezeu şi despre oameni, despre iubire şi viaţă.

Dragostea dintre părinţi şi copii se arată prin creşterea şi educarea lor,

întrucât, numai prin educaţie părinţii arată grija ce o poartă faţă de copii, comoara

sfântă dată de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de la o vârstă

fragedă există o înclinare a omului spre viciu sau spre virtute, motiv pentru care se

35 Ibidem, p. 51.

31

adresează părinţilor spunându-le că ,, nu trebuie să se gândească cum să-şi lase

copiii bogaţi ci virtuişi”36

Părinţii sunt chemaţi să vegheze la creşterea morală şi religioasă a copiilor,

dându-le o educaţie morală prin care sa-i înveţe deprinderile şi faptele bune

ajutându-i astfel să scape de anarhia instinctelor şi tendinţelor spontane, pentru a

îndepărta egoismul natural şi a-i ajuta să devină mai buni.

Observăm, astfel, că familia creştină este şcoala virtuţilor, unde educaţia

religioasă cuprinde practica vieţii în rugăciune, iubire faţă de Dumnezeu şi de

aproapele. Cu îndrumări sănătoase, creşterea în ,,cei şapte ani de acasă” lasă în

inima şi mintea copiilor urme şi amintiri neşterse. Însă, grija educaţiei copiilor nu

aparţine numai familiei ci şi şcolii, societăţii şi în mod special Bisericii, pentru că

familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii, este o prelungire a ei în lume şi o

aducere a lumii în Biserică. Educaţia cea mai sănătoasă si temeinică se dă copiilor

când toate aceste aşezăminte care răspund pentru creşterea şi educarea lor, îşi

armonizează interesele şi principiile lor cu scopul pe care îl au în vedere: formarea

caracterului moral – religios.

Prin urmare, educaţia copilului este esenţială, întrucât el este un crin, care

poartă în mintea şi în inima lui îngerească, chipul lui Dumnezeu, nevinovăţia şi

blândeţea lui fiind măsura omului desăvârşit, după cum ne spune Mântuitorul: ,,De

nu vă veţi întoarce şi nu veţi fii ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”

(Matei XVIII, 3).

c) Datoriile copiilor faţă de părinţi.

Bunele raporturi în familie sunt condiţionate şi de îndeplinirea datoriilor

copiilor faţă de părinţii lor. În lumina Sfintei Scripturi, copiii datorează

recunoştinţă părinţilor, iar acesta se arată prin întreţinere şi ajutor când au nevoie,

prin cuvinte cuviincioase, prin respect. Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: ,,

Prima virtute a creştinilor este de a cinsti pe părinţi, a răsplăti ostenelile celor ce le-

au dat viaţă şi a le procura cele trebuincioase tihnei lor. Chiar dacă i-am răsplăti cu

36 Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei către Romani, Omilia a X-a, apud Pr. Ghe. Paschia, Familia şi raporturile dintre membrii ei, B. O. R. CIII (1985) nr. 1-2, p. 107.

32

mai mult, nu vom putea însă, să-i naştem”37. Sfântul Apostol Pavel aminteşte

porunca a cincea din Decalog, ca primă datorie a copiilor faţă de părinţi: ,,Cinsteşte

pe tatăl tău şi pe mama ta , ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”

(Efeseni VI, 2-3). Abaterea de la această poruncă divină duce la anularea

demnităţii morale a familiei. Pentru prevenirea acestei situaţii Apostolul aminteşte

o altă îndatorire care este ăn strânsă legătură cu prima: ascultarea şi supunerea

firească faţă de părinţi, căci aceasta este lucru bineplăcut lui Dumnezeu pentru că

prin ascultare se realizează armonia şi comuniunea familială în care se reflectă

armonia şi comuniunea Tri- Personală a lui Dumnezeu.

Cinstirea părinţilor se concretizează şi prin grija faţă de ei atunci când sunt

copleşiţi de necazuri şi dureri. În această privinţă Mântuitorul ne oferă cel mai bun

exemplu când, pironit pe cruce, încredinţează pe Maica Sa ucenicului iubit Ioan

care, ,,din ceasul acela a luat-o la sine” (Ioan XIX, 27). Prin urmare membrii

familiei trebuie să fie îngăduitori unii faţă de alţii, pentru ca pacea lui Hristos, la

care sunt cu toţii chemaţi, să stăpânească în inimile lor. Astfel, familia îi formează

pe membrii ei prin căldura dragostei, arătându-le că numai legătura iubirii

păstrează unitatea dintre ei şi Dumnezeu. Morala creştină, Biserica, ne învaţă cum

să ne comportăm faţă de părinţii noştri care ne-au dat ce au avut mai bun pentru ca

să fim fericiţi, iar noi, trebuie să fim alături de ei, să-i facem să se considere utili,

să-i ajutăm la nevoie şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor.

După cum observăm, învăţătura Bisericii, referitoare la familie, constituie un

adevărat cod moral creştin care reglementează raporturile dintre membrii familiei,

iar familia este esenţială pentru creşterea Bisericii în lume, pentru răspândirea

credinţei, prin transmiterea din generaţie în generaţie a mesajului evanghelic

mântuitor.

3. Familia creştină în contextul ecumenic actual.

37 Pr. Ghe. Paschia, op. cit., p. 108.

33

Familia proclamă şi dă viaţă adevărurilor evanghelice, este o experienţă

spirituală şi profundă în Hristos, este un spaţiu eclesial convergent spre Biserică în

totalitatea ei. Ea este un vehicol al mărturiei creştine şi ăn onticitatea ei este un

factor de misiune creştină, de propovăduire a lui Hristos, de strălucire a slavei

divine umanitatea ce constituie Biserica Dumnezeului Celui viu, „ stâlp şi temelie

a adevărului” (I Timotei, III, 15).

Dacă pentru Biserica Ortodoxă şi pentru cea Romano – Catolică familia este

întemeiată pe Taina Nunţii la care s-a ajuns prin consimţământul soţilor, pentru

protestanţi sau alte denominaţiuni, familia este un aşezământ natural, un contract

între bărbat şi femeie. Dacă şi pentru Biserica Romano – Catolică, familia

reprezintă „ o revelare şi o realizare specifică a comuniunii eclesiale” 38, pentru

cercurile protestante, cuvântul „taină”, pentru Nuntă şi pentru familie, este unul

prea plin de semnificaţii teologice pe care Nunta nu le implică.

Totuşi, Mântuitorul Hristos prin participarea la nunta din Cana Galileii şi

prin săvârşirea primei Sale minuni conferă instituţiei matrimoniale o nouă

demnitate, una care transcende simpla relaţie biologică, socială spre dimensiunea

sacralităţii care pătrunde şi transfigurează întreaga existenţă umană.

Familia constituie şi o ordine spirituală, pentru că iubirea dintre bărbat şi

femeie, dacă ar rămâne doar la dimensiunea carnală ar degenera, pe când în

realitate ea este o comuniune ce uneşte şi sufletele şi trupurile, întemeind o entitate

nouă printr-o experiere unică a relaţiei integrale a relaţiei dintre două persoane

complementare. Viziunea ortodoxă impresionează prin realismul ei, căruia i se dă

o expresie liturgică în consonanţă cu revelaţia, de o supleţe remarcabilă şi

pătrunzătoare, profund umană. Spiritualizarea relaţiei barbat-femeie prin asumarea

responsabilitaţii conjugale, prin jertfa autodăruirii, prin depăşirea egoismului, a

satisfacţiei limitate, este un tezaur sacru pentru deplina umanizare, pentru o viaţă

deiformă a familiei. De aceea pentru creştini este esenţial faţă de misterul familiei,

ca viaţă de dăruire, de iubire între soţ şi soţie şi spaţiu al perpetuării umane

„sentimentul prezenţei divine, care a devenit normă interioară în viaţa conjugală”39. 38 Catehismul Bisericii Catolice, Bucureşti, 1993, p. 463, în Fanilia Creştină Azi, Ed. Trinitas, Iaşi 1995, p. 86.39 Ibidem p.511.

34

Mai mult, unicitatea relaţiei bărbat-femeie, „caracterul absolut unic al căsătoriei

este o normă a sfinţeniei creştine”40. Prin aceasta, deşi fiecare partener este integral

om, paradoxal, „integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completarea

reciprocă”41, încât se poate spune că fiinţa umană este una conjugală, o fiinţă ce se

defineşte ca persoană integrală numai în relaţie cu altul. Bărbatul şi femeia

reprezintă alteritatea care împlineşte, care perpetuează şi instaurează prin

condescenţa divină, chiar şi tensiunea umană spre spaţiul sacru al familiei.

Creştinătatea de astăzi divizată, spre a fii identică sieşi şi fidelă

Mântuitorului Hristos, nu poate să nu ia în considerare accepţia teologică

tradiţională a familiei, Taina Nunţii, prin care aparenta naturaleţe a relaţiei bărbat-

femeie este în esenţa sa şi una sacră, teandrică, prin aceea că Însuşi Dumnezeu

conferă unitatea, apropierea şi iubirea, în calitate de sursă originară şi mereu

prezentă în relaţia ce se întemeiază.

Ortodoxia, conştientă că „unitatea în Hristos este una de sus, ca dar al lui

Dumnezeu, care însă se împlineşte şi prin lucrarea de jos, a oamenilor”42, cheamă

pe creştini şi le oferă imaginea înţelegerii realiste a familiei în întrepătrunderea

dintre divin şi uman, dintre ideal şi real, în asumarea plinătăţii prin harul lui

Dumnezeu.

Căsătoria, definită în diferite feluri: taină, sacrament, vocaţie, comuniune,

instituţie, îşi păstrează o identitate proprie căreia Biserica îi oferă aureola de

sfinţenie, de perspectivă hristologică şi eclesială în ciuda momentelor istorice şi

culturale diferite.

În acest context, secularizarea societăţii refuzul valorilor creştine,

industrializarea şi urbanizarea, au efecte negative asupra familiei, întrucât creaza

noi relaţii umane, la care nu toţi pot să se adapteze şi să se integreze, generându-se

dezechilibre, inegalităţi, care duc la disperare, la alienare, sărăcie sau exploatare

umană, toate având efecte nefaste asupra mediului familial.

40 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit. vol. III, p. 181. 41 Paul Evdokimov, Sacrament de l amour p. 160, în Familia Creştină Azi, p. 87.42 Ibidem p.87.

35

Preocuparea ecumenică actuală asupra familiei constă în primul rând în

redescoperirea demnităţii familiei ca instituţie umană. Contribuţia ortodoxă la

dezbaterea ecumenică actuală este fundamentată biblic şi pe Tradiţia Bisericii, care

a integrat dimensiunea umană Împărăţiei lui Dumnezeu prin mărturia ei, prin

propovăduirea Evangheliei, prin Tainele Bisericii şi prin sfinţenia oamenilor, care

în condiţia lor socio-istorică, trăiesc în comuniune cu Dumnezeu.

Nunta, Taina Bisericii, temeiul familiei creştine, este mărturia şi viaţa

creştină în relaţia duală bărbat-femeie, sfinţită prin harul divin, prin care viaţa

oamenilor sporeşte în comuniunea cu Dumnezeu şi între ei înşişi spre revelaţia

plenară a lui Dumnezeu în lume, singura cale de convieţuire bărbat-femeie şi de

perpetuare umană prin naştere de fii.

CONCLUZII

Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, tinde spre asemănarea cu El, iar

acest lucru nu se poate realiza decât prin comuniune cu o altă persoană, prin

iubirea şi dăruirea manifestate faţă de un alt semen de-al său. Adevătratul model de

36

iubire, pe care omul îl are este Dumnezeu, iubirea interpersonală treimică, cea care

a precedat creaţia şi a motivat aducerea la fiinţă a lumii şi a omului. Observăm

astfel, că iubirea desăvârşită, fără restricţii, nu apare decât cu existenţa în trei, după

modelul Sfintei Treimi.

În acest sens, cea mai bună analogie a Sfintei Treimi este familia, mediul cel

mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane.

Pentru că este o realitate iconică şi dialogică, o oglindă a Sfintei Treimi,

omul nu a fost creat ca să trăiască singur, ci în comuniune cu semenii săi, deoarece

izolarea înseamnă păcat, iar acesta este opusul mântuirii. Păstrarea comuniunii

omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi se realizează în Biserică prin Sfintele Taine,

care împărtăşite oamenilor fac simţită prezenţa Mântuitorului în mijlocul lor.

Sfintele taine sunt sinteza cea mai minunată a pedagogiei divine pornită în

scoaterea omenirii din păcat căci prin ele Sfântul Duh împărtăşeşte credincioşilor

roadele Crucii lui Hristos.

Din cele şapte Sfinte Taine, Căsătoria este cea care legiferează legătura

naturală dintre bărbat şi femeie, pentru că aceştia numai împreună alcătuiesc

umanitatea completă, reflectând astfel taina unităţii dumnezeieşti. Familia este o

instituţie de origine divină, stabilită de la creaţie,având ca prototip însăşi familia

divină a Sfintei Treimi. Rod al iubiriilui Dumnezeu, omul (bărbat şi femeie)

experiază această iubire în viaţa de familie, în care se reflectă chipul comunitar al

lui Dumnezeu. De aceea dintru început relaţiile familiale dintre soţi au fost de

întrajutorare, de egalitate şi de respect reciproc.

După căderea în păcat, aceste relaţii au slăbit, armonia familială a fost

stricată, iar unitatea ei desfăcută cu multă uşurinţă, femeia pierzându-şi locul ei de

împreună şi egală trăitoare cu bărbatul, iar statutul ei suferind o continuă

degradare. De aceea, în lucrarea Sa dumnezeiască din lume, Mântuitorul întăreşte

din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în

cea a harului.

În continuare, putem spune că Mântuitorul a redat căsătoriei demnitatea

originară, stabilind principii de convieţuire prin care această instituţie să-şi

37

îndeplinească rosturile pentru care a fost creată: perpetuarea neamului omenesc,

întrajutorarea reciprocă şi ferirea de desfrânare, pentru ca astfel omul să poată

ajunge la asemănarea cu Dumnezeu în virtute.

Pentru săvârşirea validă a Tainei Cununiei, Biserica Ortodoxă a stabilit

anumite reguli cu privire la săvârşitorul Tainei şi primitorii ei, prin care arată, spre

deosebire de romano-catolici şi alte denominaţiuni, că săvârşitor este episcopul şi

preotul, iar primitorii sunt cei doi creştini de sex diferit, necăsătoriţi şi care nu sunt

rude apropiate. De asemenea, pentru săvârşirea validă a cununiei, Biserica a stabilit

şi o serie de impedimente care trebuie respectate pentru ca legătura celor doi miri

să nu contravină legilor bisericeşti.

Referitor la atitudinea ei faţă de divorţ, bazându-se pe învăţătura

Mântuitorului, Biserica susţine că principalul motiv pentru desfacerea căsătoriei

este desfrâul, întrucât acesta rupe legătura sufletească dintre soţi.

Pentru a susţine că Taina Căsătoriei se întemeiază numai pe legătura dintre

un bărbat şi o femeie, Biserica Ortodoxă combate cu înverşunare

homosexualitatea, bazându-se mai ales pe statutul sacru, originar al perechii umane

şi arătând că perechea umană este fundamentală, fiind atestată de întreaga

Revelaţie biblică şi naturală.

Consfinţită în Sfânta Taină a Cununiei, familia creştină este prima societate

umană, un oficiu înalt al respectului, demnităţii şi libertăţii interioare care

contribuie la creşterea spirituală şi morală a lumii, la buna ei funcţionare socială şi

economică, la echilibrul psihomental atât de necesar în contemporaneitate.

Familia este astfel, un izvor de înnoire, de sensibilitate, de bogăţie spirituală,

prin finalitatea ei hristică şi eclesială, încât se poate spune că familiile creştine

autentice sunt chemate să schimbe chipul lumii de astăzi.

38