Factori de productie

12
Structura factorilor de productie. În general, prin factor de productie se întelege o componenta a ansamblului de elemente ce iau parte la producerea bunurilor materiale si de care depinde dezvoltarea acesteia. Teoria economica generala a pus în evidenta trei mari factori de productie si anume: munca, natura si capitalul. Înainte de a ne referi mai pe larg la fiecare în parte, trebuie sa facem câteva observatii preliminarii. Mai întâi remarcam faptul ca, dintre cei trei factori de productie subliniati mai sus, munca este singurul care ar putea pretinde denumirea de factor de productie în sensul strict al cuvântului. Într-adevar, omul este acela care joaca rolul principal, hotarâtor în cadrul oricarei actiuni productive. Natura, privita ca mediu natural în care traim si ne desfasuram activitatea, aparent joaca un rol pasiv, deoarece nu face altceva decât sa se supuna (uneori dupa lungi rezistente) solicitarilor transformatoare ale omului. Este adevarat ca ea poate fi numita pe drept cuvânt factorul originar al productiei, pentru ca, nu numai prezenta ei concomitenta alaturi de munca reprezinta o conditie indispensabila a oricarei activitati economice, dar, în anumite privinte a fost un factor preexistent omului. Fireste ca, în aceasta situatie nu se putea vorbi de productie în acceptiunea pe care i-o atribuie economia politica, ci de simple roade ale naturii, în forma lor primara. În ceea ce priveste cel de-al treilea factor de productie – capitalul – cei mai multi economisti îl considera ca un element subordonat, pentru ca, din punct de vedere logic, deriva din primii doi. Asa cum vom vedea în continuare, el este un produs al muncii si al naturii, pus deoparte pentru productie. Cu alte cuvinte, capitalul nu este altceva decât munca economisita si investita. Fiecare din cei trei factori de productie au aparut la timpul lor pe scena economica. În societatile primitive ale popoarelor natura procura aproape singura totul. Însa, tot din cele mai vechi timpuri, naturii i s-a adaugat munca, mai întâi cea agricola, apoi celelalte feluri de munca. Desi, uneori, suntem înclinati sa credem ca tot ce creste pe pamânt, cereale, legume, fructe etc., reprezinta un dar al acestuia (magna parens frugum), în realitate ele sunt rezultatul a sute si sute de generatii care, prin ameliorari succesive, le-au transformat în asa fel încât nici astazi botanistii nu mai pot gasi tipurile lor originare. Acest fapt l-a determinat pe Xenophon sa spuna: “Zeii ne vând toate bunurile cu pretul muncii noastre”. În fine, în societatea moderna a aparut, în sfârsit, capitalul. Însa , odata cu el, pe masura ce stiinta a cuprins toate sferele activitatii umane, si-au facut aparitia înca doi factori de productie a caror forta multiplicatoare a devenit în zilele

Transcript of Factori de productie

Page 1: Factori de productie

Structura factorilor de productie.

În general, prin factor de productie se întelege o componenta a ansamblului de elemente ce iau parte la producerea bunurilor materiale si de care depinde dezvoltarea acesteia.

Teoria economica generala a pus în evidenta trei mari factori de productie si anume: munca, natura si capitalul. Înainte de a ne referi mai pe larg la fiecare în parte, trebuie sa facem câteva observatii preliminarii.

Mai întâi remarcam faptul ca, dintre cei trei factori de productie subliniati mai sus, munca este singurul care ar putea pretinde denumirea de factor de productie în sensul strict al cuvântului. Într-adevar, omul este acela care joaca rolul principal, hotarâtor în cadrul oricarei actiuni productive. Natura, privita ca mediu natural în care traim si ne desfasuram activitatea, aparent joaca un rol pasiv, deoarece nu face altceva decât sa se supuna (uneori dupa lungi rezistente) solicitarilor transformatoare ale omului. Este adevarat ca ea poate fi numita pe drept cuvânt factorul originar al productiei, pentru ca, nu numai prezenta ei concomitenta alaturi de munca reprezinta o conditie indispensabila a oricarei activitati economice, dar, în anumite privinte a fost un factor preexistent omului. Fireste ca, în aceasta situatie nu se putea vorbi de productie în acceptiunea pe care i-o atribuie economia politica, ci de simple roade ale naturii, în forma lor primara. În ceea ce priveste cel de-al treilea factor de productie – capitalul – cei mai multi economisti îl considera ca un element subordonat, pentru ca, din punct de vedere logic, deriva din primii doi. Asa cum vom vedea în continuare, el este un produs al muncii si al naturii, pus deoparte pentru productie. Cu alte cuvinte, capitalul nu este altceva decât munca economisita si investita.

Fiecare din cei trei factori de productie au aparut la timpul lor pe scena economica. În societatile primitive ale popoarelor natura procura aproape singura totul. Însa, tot din cele mai vechi timpuri, naturii i s-a adaugat munca, mai întâi cea agricola, apoi celelalte feluri de munca. Desi, uneori, suntem înclinati sa credem ca tot ce creste pe pamânt, cereale, legume, fructe etc., reprezinta un dar al acestuia (magna parens frugum), în realitate ele sunt rezultatul a sute si sute de generatii care, prin ameliorari succesive, le-au transformat în asa fel încât nici astazi botanistii nu mai pot gasi tipurile lor originare. Acest fapt l-a determinat pe Xenophon sa spuna: “Zeii ne vând toate bunurile cu pretul muncii noastre”. În fine, în societatea moderna a aparut, în sfârsit, capitalul. Însa , odata cu el, pe masura ce stiinta a cuprins toate sferele activitatii umane, si-au facut aparitia înca doi factori de productie a caror forta multiplicatoare a devenit în zilele noastre deosebit de puternica. Este vorba de organizarea productiei si de informatie.

Asa cum aratam mai sus în suita factorilor de productie, omul ocupa primul si cel mai important loc. Prin munca fizica si intelectuala pe care o depune în toate sferele reproductiei sociale, el este creatorul tuturor bunurilor materiale si serviciilor indiferent de natura si destinatia lor. Adam Smith chiar în primele rânduri ale lucrarii sale “Avutia natiunilor” arata: “Munca anuala a oricarei natiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizioneaza cu toate lucrurile necesare si de înlesnire a traiului, pe care le consuma anual si care constau fie din produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni”.

Într-adevar, o analiza mai atenta pune în evidenta faptul ca ansamblul factorilor de productie sunt rezultatul muncii omenesti al eforturilor depuse de generatiile succesive. Asa cum am mai aratat, chiar si factorii de productie “originari”, adica disponibili de la începutul vietii pe pamânt – natura – a fost supusa de catre om unor transformari succesive, multe dintre ele, din pacate cu repercusiuni negative.

1.Munca nu poate fi desprinsa de forta de munca a omului. De altfel, munca nu este altceva decât întrebuintarea fortei de munca. În acest context, nivelul productiei depinde în mod direct de forta productiva a oamenilor. Cu alte cuvinte, volumul productiei este puternic influentat de

Page 2: Factori de productie

efectivul, calitatea si modul de repartizare pe ramuri de activitate a fortei de munca. La rândul lor, fiecare dintre aceste trei elemente definitorii ale resurselor de munca, angajate în diferite compartimente ale activitatii creative, se formeaza sub actiunea conjugata a unui complex întreg de factori situati în domenii dintre cele mai diferite ale vietii economice si sociale.

Efectivul fortei de munca, format în cadrul unui proces legat organic de istoria fiecarei tari, depinde atât de structura populatiei pe grupe de vârsta si sexe, cât si de capacitatea economiei de a crea locuri de munca. Populatia, numarul acesteia, depinde de ritmul de crestere si de sporul natural. Dar, pentru ca vorbim de efectivul fortei de munca, trebuie neaparat sa distingem câteva marimi demoeconomice si anume:

populatia în vârsta de munca; populatia activa; populatia ocupata.

Populatia în vârsta de munca este formata din persoanele a caror vârsta este cuprinsa între vârsta de intrare si vârsta de iesire din activitate (de obicei 16-60 ani). Prin populatia activa se întelege totalitatea persoanelor ce sunt în vârsta apta de munca si au, în acelasi timp, o sursa proprie de venit realizat prin prestarea unei munci utile. Deci, aceste persoane participa nemijlocit la procesul muncii sociale, desfasurând o activitate profesionala. În fine, populatia ocupata se deosebeste de populatia activa prin aceea ca nu cuprinde persoanele care satisfac stagiul militar si persoanele care sunt în curs de schimbare a locului de munca.

Calitatea fortei de munca este direct influentata de nivelul de cultura generala si de instruire profesionala. Ambele atribute – expresie a unor eforturi deosebite depuse atât de societate, cât si de familie – au un efect de potentare a aptitudinilor fizice si intelectuale ale omului. În aceeasi directie, de ridicare a calitatii fortei de munca, actioneaza experienta acumulata în productie, ca si înclinatiile naturale dobândite prin diferitele meserii aparute în cadrul procesului de adâncire continua a diviziunii sociale a muncii. Marele om de stiinta Bacon sublinia la timpul sau ca “omul poate atât cât stie”. Iata de ce oamenii de stiinta sunt unanimi în a aprecia ca nivelul de cultura si civilizatie a unui popor constituie unul dintre cei mai importanti factori care influenteaza potentialul productiv al muncii.

Una dintre trasaturile de baza ale calitatii fortei de munca este competenta. De fapt, competenta nu este altceva decât calitatea fortei de munca în actiune. Atunci când locul ocupat în productie este pe masura cunostintelor, a calitatilor intrinsece pe care lucratorul le are, acesta atinge maximum de competenta. Dimpotriva, în cazul în care capacitatile lui de munca, pregatirea profesionala nu tin pasul cu progresul tehnic, cu noile exigente intervenite în procesul muncii, el atinge diferite grade de incompetenta. Cât priveste modul de distribuire a resurselor de forta de munca pe ramuri si subramuri, sectoare de activitate este considerat ca fiind unul dintre cele mai eficiente “barometre” care exprima nivelul de dezvoltare economica a unei tari. Structura economica, modificarea acesteia exercita o influenta notabila asupra distributiei populatiei pe diferite sectoare de activitate si asupra productivitatii muncii, între acestea statornicindu-se relatii de interdependenta.

Din examinarea sistemului de conexiuni în cadrul carora se formeaza efectivul, calitatea si repartitia fortei de munca pe sectoare si ramuri s-au desprins câteva tendinte noi cu caracter global pentru actuala etapa a evolutiei lumii contemporane. Aceste tendinte cu caracter general sunt de natura sa contureze fizionomia viitoare a cresterii economice si implicit eficienta modelelor privind utilizarea resurselor de munca. Despre ce este vorba?

În primul rând, sub influenta dezvoltarii stiintei si tehnicii se produc inevitabil schimbari esentiale în continutul muncii, fapt care ridica noi exigente fata de calitatea fortei de munca. Într-adevar, continutul muncii calificate a avut întotdeauna un caracter istoric-concret. Aceasta înseamna ca,

Page 3: Factori de productie

de-a lungul timpului s-a modificat continuu volumul si structura cunostintelor profesionale, precum si deprinderile si experienta de productie necesare. Totodata, progresul înregistrat în evolutia stiintei si tehnicii, a produs modificari în structura cheltuielilor de forta de munca, în sensul schimbarii raportului dintre efortul fizic si cel intelectual în favoarea acestuia din urma. Desfasurarea proceselor de productie moderna implica din partea lucratorilor un efort tot mai mare de gândire, ceea ce conduce la cresterea ponderii elementelor de munca intelectuala în totalul efortului depus. Procesul acesta este accentuat de înnoirile care au loc în baza tehnica a productiei sub forma mecanizarii complexe, a automatizarii, a cibernetizarii si robotizarii, continutul muncii incluzând, din aceasta cauza, tot mai multe elemente stiintifice.

În al doilea rând, actualul progres stiintific si tehnic produce o puternica mobilitate profesionala. Aceasta reprezinta un proces tehnic firesc de restructurare si de adaptare a muncii care se refera la schimbarile ce au loc în configuratia profesionala a populatiei ocupate, calificari si recalificari, potrivit necesitatilor. Schimbarile care au loc în configuratia profesiunilor, sunt în prezent comune tuturor domeniilor de activitate. Ele pot fi urmarite pe cel putin trei planuri si anume: a) principalele deplasari au loc în structura fortei de munca între diferitele ramuri ale productiei materiale; b) deplasarile care au loc în interiorul fiecarei ramuri; c) schimbarile în continutul fiecarei specialitati. În legatura cu primul aspect, într-o anumita perioada am asistat la deplasarea crescânda a activitatii umane din agricultura (în general din sectorul primar) spre industrie si celelalte ramuri neagricole. Cu alte cuvinte, în mai toate statele dezvoltate din punct de vedere economic, am asistat la cresterea ponderii muncii industriale în totalul muncii sociale. În cadrul industriei, în ultimul timp, s-a conturat tot mai mult tendinta unei deplasari a fortei de munca, din ramurile industriale traditionale, spre o serie de subramuri moderne de vârf (constructia de masini unelte, electronica, automatica, mecanica fina, optica, aeronautica, electrotehnica, chimia fina, industria otelurilor speciale s.a.). În ceea ce priveste schimbarile intervenite în continutul fiecarei specialitati se remarca tendinta de crestere a ponderii specialistilor cu studii superioare, a personalului economic si ingineresc, precum si a cercetatorilor stiintifici.

În sfârsit, progresul stiintific si tehnic a permis trecerea din agricultura si, ulterior, din industrie a unei parti tot mai însemnate din forta de munca. Aceasta sa materializat în cea mai mare mutatie cunoscuta în ultimul timp sub forma extinderii sferei serviciilor, componenta principala a asa-zisului "sector tertiar". În prezent, cea mai mare parte a populatiei active a statelor dezvoltate este ocupata în sfera serviciilor, cu toate ca acest sector nu este decât efectul de propagare al productiei materiale.

Desigur, aceste tendinte generale, la care s-ar mai putea adauga si altele, nu trebuie absolutizate. Ele trebuie privite în contextul specific al fiecarei economii nationale, care poate sa prezinte numeroase particularitati generale de nivelul de dezvoltare. De pilda, nu o data s-a dovedit netemeinicia unor încercari de a forta aplicarea unor modele care si-au fixat drept obiectiv minimizarea, cu orice pret, a populatiei ocupate în agricultura si, în general, în mediul rural. Pentru unele tari aceasta tendinta s-a dovedit a fi o greseala.

2.În ceea ce priveste cel de-al doilea factor determinat al productiei si anume natura, trebuie sa spunem de la început ca, prin sine însasi nu ne spune prea multe. În termeni economici ea este privita ca totalitatea elementelor preexistente pe care omul le utilizeaza în procesul de productie. Într-adevar, pentru ca sa poata produce, omul, trebuie sa dispuna de mediul un potrivit, de materii prime utilizabile si de unele forte motrice care sa î-i înlesneasca munca. S-ar mai putea adauga timpul, deoarece acesta, ca si spatiul, conditioneaza existenta noastra.

Desigur, atunci când luam în calcul mediul ne gândim în primul rând la clima (regimul ploilor, regimul de temperatura etc.) dar el nu poate fi redus doar la atât. În componenta sa intra si teritoriul, iar în cadrul acestuia, înainte de toate, pamântul cu solul si subsolul sau.

În ansamblul factorilor de productie care contribuie la formarea si cresterea avutiei nationale, prin caracteristicile definitorii si functiile ce le asigura, pamântul detine o pozitie aparte. Este greu de

Page 4: Factori de productie

imaginat, în stadiul actual de dezvoltare a societatii umane, desfasurarea multitudinii de activitati economice si procese de munca fara a le lega, într-o forma sau alta, de pamânt. În mod deosebit în agricultura, ramura de baza a economiei noastre, ca de altfel si în silvicultura, procesele muncii sunt indisolubil legate de valorificarea unui ansamblu de însusiri ale pamântului, specifice solului, adica stratul afânat de la suprafata uscatului, a carui caracteristica unica este fertilitatea, respectiv capacitatea de a asigura elemente nutritive, apa si oxigen plantelor.

În agricultura pamântul se identifica, de fapt, cu fondul funciar care include terenurile arabile, pasunile, fânetele, viile, livezile, terenurile forestiere, luciul apelor interioare si celelalte suprafete ale scoartei terestre. Solul reprezinta singura resursa naturala de producere a alimentelor si a unei game largi de materii prime de provenienta agrosilvica. Cu toate ca reprezinta o resursa limitata ca întindere, pamântul, în conditii de exploatare normala, dispune de o mare capacitate de crestere a fertilitatii. Fiind, în acelasi timp si mijloc de munca si obiect al muncii, pamântul reprezinta principalul mijloc de productie în agricultura.

Una din problemele care se pun cu acuitate în prezent, dar mai ales în perspectiva apropiata, este cea a raportului dintre cresterea populatiei si evolutia mijloacelor prin intermediul carora pot fi asigurate sporuri corespunzatoare de produse agricole. Literatura de specialitate retine, în aceasta privinta, doua puncte de vedere. Primul se refera la epuizarea în ritmuri rapide a potentialului de crestere a productiei agricole, datorita limitarii fizice a posibilitatilor de marire a suprafetelor arabile, extinderii rapide a zonelor aride si desertice, accentuarii eroziunii si degradarii solurilor prin poluare. Cel de-al doilea punct de vedere, mult mai optimist, sustine existenta pe planeta noastra a unui însemnat potential de sporire a productiei agricole prin extinderea suprafetelor agricole (de la 1,4 miliarde ha la circa 3,2 miliarde ha), precum si prin ridicarea randamentelor la hectar.

Analiza datelor si a principalelor tendinte ce se manifesta pe plan mondial atesta faptul ca rezervele de terenuri care pot fi atrase în circuitul agricol difera foarte mult între diferite zone si tari în functie de teritoriile detinute de acestea, de calitatea pamântului si de disponibilitatile financiare. Atragerea în circuitul agricol a unor suprafete noi, solicita acum un volum mare de lucrari de defrisat, de ameliorari si irigatii. Calculele privind evolutia pe termen lung a potentialului agricol trebuie sa ia în considerare si pierderile de terenuri datorita scoaterii din circuitul agricol a numeroase suprafete, carora li se dau destinatii neagricole.

În ceea ce priveste resursele de apa, desi regenerabile, pe masura dezvoltarii economice se accentueaza caracterul lor deficitar. Dupa cum se stie, cantitatile de apa pe glob sunt foarte mari. Totusi, numai partea constituita din apa dulce (râuri, lacuri, balti, pânza de apa freatica) este efectiv folosita în consumul casnic si industrial. Pentru a suplini lipsa de apa dulce au fost elaborate numeroase proiecte de desalinizare a apei marilor si oceanelor. Cu toate acestea, investitiile necesare, consumul de energie si alte costuri sunt atât de ridicate încât, cu greu se poate presupune ca toate tarile lipsite de resurse de apa dulce ar putea recurge la calea desalinizarii.

Asa cum am aratat mai înainte, una din componentele principale ale naturii, privita ca factor principal de productie, o reprezinta patrimoniul mineral al subsolului. În general, bogatiile minerale ale subsolului pot fi grupate în functie de gradul de cunoastere în rezerve evaluate (sigure) si rezerve probabile (ipotetice). Cele cunoscute pot si ele sa fie grupate, dupa posibilitatile de exploatare, în resurse exploatabile eficient cu tehnologiile actuale si imposibil de exploatat în conditiile nivelului tehnologic actual (resurse subeconomice sau submarginale).

Trebuie sa remarcam faptul ca, uneori, exista o anumita confuzie în ce priveste întelesul notiunilor de resurse (de stocuri) si de rezerve. În general, chiar daca unele resurse sunt cunoscute prin lucrari geologice si de foraj ele nu sunt incluse în clasa rezervelor daca tehnologiile actuale nu ne ofera înca posibilitati fizice de extractie, în conditiile unor costuri accesibile în raport cu pretul resursei respective pe piata mondiala. Datorita posibilitatilor din ce

Page 5: Factori de productie

în ce mai mari de exploatare pe care ni le ofera stiinta si tehnica, rezervele minerale au un caracter dinamic. Raportul dintre stocul de resurse identificate, aflate în zona eficientei si consumul anual de resurse reprezinta gradul de asigurare a productiei (consumului) cu rezerve, exprimat în ani.

Pastrarea stocului de resurse un timp cât mai îndepartat, de care sa beneficieze nu numai generatiile prezente ci si cele viitoare, depinde de rata de consum a rezervelor. De aici apare necesitatea optimizarii acestei rate, în scopul evitarii unui consum exagerat, nejustificat din punct de vedere economic, care, pe alocuri, se poate transforma în risipa.

Resursele naturale care pun cele mai grele probleme productiei, atât în prezent cât si în perspectiva, sunt cele energetice. Acestea, spre deosebire de celelalte resurse, se pierd ireversibil prin folosire, neputând fi recuperate prin reciclare. De aceea cele mai multe lucrari economice pun în evidenta situatia deosebit de grava în care se va afla omenirea într-un viitor apropiat datorita epuizarii resurselor energetice. Fara a dramatiza lucrurile, problema nu este asa de simplu de rezolvat. Sigur, privind situatia în timp, pot interveni schimbari notabile în sistemul energetic, chiar în comportamentul uman. Cu toate acestea, problema asigurarii cu resurse energetice va ramâne, formând în permanenta un subiect major pentru cercetarea stiintifica. Din acest punct de vedere, toti purtatorii primari de energie sunt grupati în trei mari categorii:

1. energii dense la care lantul transformarilor de la zacamântul de materie prima pâna la utilizatorul final este destul de lung, iar tehnologiile folosite sunt cele mai costisitoare. În aceasta categorie sunt încadrati combustibilii fosili (petrol, gaze naturale, carbune) si combustibilii nefosili (hidrogen, uraniu).

2. energii intermediare (lemne, turba, biomasa, hidroenergie) la care lantul transformarilor este, în general, scurt, tehnologiile simple, iar costurile pot oscila foarte mult.

3. energii difuze (energia eoliana, energia solara, energia geotermica, energia valurilor) la care lantul transformarilor este relativ scurt, iar echipamentele sunt în curs de perfectionare.

Situatia de mai sus ofera tarilor numeroase alternative de solutionare a problemei energetice, prin folosirea unei palete cât mai largi de resurse energetice, cu eforturi mai mari sau mai mici de cercetare si de investitii.

3.Dupa cum aratam la începutul acestui capitol, cel de-al treilea factor de productie îl reprezinta capitalul. Practic, nici o bogatie nu poate fi produsa fara concursul unei alte bogatii preexistente. Într-adevar, capitalul nu este altceva decât munca economisita si investita. Daca bogatia ar fi consumata în întregime pe masura creari ei, capitalul nu s-ar mai forma niciodata. Dar, economia nu reprezinta decât o conditie a formarii capitalului. Prin ea însasi, nu actioneaza asupra productiei daca nu este concentrata si plasata acolo unde este nevoie de ea.

Nasterea capitalului presupune întotdeauna un excedent al bogatiei produse asupra bogatiei consumate. De aceea, el poate fi privit si ca o marime reziduala, adica ceea ce ramâne din venituri dupa ce au fost separate, date la o parte, toate datoriile, inclusiv dividendele platite actionarilor. Partea rezultata si acumulata trebuie reinvestita într-o activitate productiva aducatoare de alte venituri. În combinare cu ceilalti factori de productie, în primul rând cu munca si cu elementele pe care ni le ofera natura, capitalul se transforma într-un veritabil instrument aducator de profituri noi, având capacitatea de a se autovalorifica. În aceasta calitate, capitalul nu înseamna numai bani, asa cum multi dintre noi considera cu multa usurinta, ci el se materializeaza în totalitatea drepturilor de proprietate care se extind asupra tuturor activelor investite si existente la un moment dat într-o întreprindere. Aceste active, dupa cum am vazut la prezentarea conceptului de patrimoniu, pot fi bani, masini, instalatii, utilaje, cladiri, materii prime si materiale, pamânt, titluri de valoare, credite etc.

Page 6: Factori de productie

Toate aceste active pot fi grupate în doua mari categorii si anume: capitaluri fixe si capitaluri circulante. În general, sub denumirea de capital circulant este desemnata aceea parte a capitalului productiv care serveste doar o singura data procesului de productie, transferându-si în întregime valoarea asupra noului produs (de exemplu, grâul care se seamana, carbunele care se arde, bumbacul care se tese s.a.m.d.). Spre deosebire de capitalul circulant, capitalul fix participa integral la procesul de productie, dar îsi transmite valoarea asupra produsului treptat, într-o perioada de timp mai îndelungata. Din aceasta categorie de capital fac parte cladirile, masinile, instalatiile, utilajele si alte conditii materiale ale productiei.

Capitalul fix reprezinta partea cea mai importanta a capitalului investit. El detine rolul principal în mecanismul de reproductie si este conditionat, în mare parte, de sporirea calitatii celorlalti factori de productie.

Pe fondul modificarii si modernizarii factorilor de productie se constata, odata cu sporirea volumului capitalului fix, importante schimbari, îndeosebi de natura calitativa în structura acestuia. Asa, de pilda, pe masura dezvoltarii economice si modernizarii proceselor de productie, se înregistreaza o sporire a ponderii capitalului fix activ (utilaje, masini si instalatii de lucru), cu precadere a celor care prezinta un grad ridicat de automatizare. De asemenea, ca urmare a intensificarii proceselor de productie si a scurtarii perioadei de asimilare a celor mai noi cuceriri ale stiintei si tehnicii, se înregistreaza un proces tot mai accentuat de întinerire a capitalului fix, crescând ponderea masinilor si instalatiilor cu vârsta mica, apartinând ultimelor generatii de tehnologii. Totodata, pe masura ce întreprinderile si-au creat infrastructura tehnica necesara, partea cea mai mare a investitiilor de capital fix este îndreptata spre înlocuiri de masini si utilaje, spre modernizari, reutilari, uneori spre reprofilari cerute de noile conditii ale pietei si mai putin spre crearea de noi capacitati, respectiv suprafete construite.

Frecventa, durata si intensitatea acestor schimbari sunt determinate la rândul lor de o serie de alti factori, unii cu caracter ciclic, altii cu caracter neciclic. Dintre acestia merita a fi consemnati si retinuti: ciclul de viata fizica si economica a diferitelor componente ale capitalului fix, ciclurile tehnologice legate de ritmul aparitiei inovarilor, inovatiilor, descoperirilor stiintifice, marimea ciclurilor de viata al produselor, intrarea în circuitul economic a unor noi materii prime si epuizarea altora, conjunctura economica internationala s.a.

Organizarea productiei si a muncii constituie în prezent un imperativ al productiei moderne si unul dintre cei mai importanti factori de productie. Prin intermediul organizarii pot fi folositi mai eficient ceilalti factori amintiti pâna aici, economisindu-se una dintre cele mai pretioase resurse si anume timpul.

În economiile de piata necesitatea de a organiza activitatea unei firme potrivit unui anumit sistem este pusa în directa legatura cu avantajele reale pe care le ofera. Aceste avantaje rezulta din posibilitatea combinarii optime a tuturor factorilor de productie, astfel încât sa se obtina maximum de randament cu eforturi minime (costuri minime).

În decursul anilor au fost elaborate si aplicate diferite modele de organizare, unele dintre ale considerate, la timpul lor, ca având un caracter definitiv. Astfel, catre sfârsitul secolului trecut, Frederick W. Taylor a initiat asa-zisa “organizare functionala” completata mai apoi în 1910 de catre industriasul francez H. Fayol printr-un model aplicat la fabricarea unui singur produs. Un deceniu mai târziu, economistul nord-american Alfred P. Sloan a imaginat un nou model, aplicat la nivelul companiei de automobile “General Motors” denumit “descentralizare federala”. Pâna la cel de-al doilea razboi mondial aceste doua sisteme au constituit în economiile de piata modelele dominante de organizare a întreprinderilor.

Sistemul functional continua chiar si în prezent sa fie considerat ca cel mai potrivit model pentru organizarea firmelor de dimensiuni si cifra de afaceri modesta, pe când modelul descentralizat

Page 7: Factori de productie

este socotit ca cel mai potrivit în cazul marilor companii industriale cu un profil de productie complex.

Sistemul functional consta în organizarea întregii activitati a întreprinderii în functie de specializarea diferitelor compartimente. În acest tip de organizare accentul este pus pe sarcinile si competentele fiecarui salariat, sarcini care ramân neschimbate în cadrul aceluiasi sector. Cu toate acestea sistemul functional are un caracter centralizat în sensul ca luarea deciziilor si controlul îndeplinirii lor revine consiliului de administratie.

Sistemul descentralizarii federale consta în repartizarea activitatii pe departamente semi-independente si acordarea fiecaruia din acestea a unei anumite autonomii si responsabilitati. Descentralizarea federala implica, deci, delegarea autoritatii de la conducerea de vârf a companiei la nivelul unitatilor astfel încât fiecare din acestea functioneaza ca o întreprindere autonoma, dispunând de propria sa conducere, propria sa structura de organizare (care poate fi functionala) si de propriile sale obiective. Conducerea superioara a companiei este asigurata în acest caz de un grup de consilieri si specialisti de înalta calificare care, având o viziune de ansamblu asupra întregii activitati, adopta decizii care afecteaza compania în întregul ei cum ar fi: lansarea sau abandonarea unor afaceri, introducerea unor noi procedee tehnice si tehnologice, urmarirea situatiei concurentei etc.

Problemele ridicate de organizare au adus pe scena economica o noua stiinta si anume managementul care are ca obiect elaborarea si învatarea conceptelor, metodelor si tehnicilor de decizie în planificarea, organizarea si controlul proceselor economice. Activitatea de management si, prin ea, cei care o practica, managerii, reprezinta acum o componenta de baza a economiei de piata.

Desigur, întreprinderile mici, proprietate individuala, nu ridica probleme deosebite pe linia controlului si organizarii activitatii manageriale. În cadrul lor, chiar daca dispun si de serviciile unor manageri salariati, raspunderea ultima pentru decizii revine proprietarilor care sunt si managerii unitatilor respective. Lucrurile se schimba în cazul corporatiilor (societatilor pe actiuni) unde managerii nu sunt, de regula, proprietari. De obicei, aici managerul este separat de proprietate. În aceasta situatie, prin intermediul legislatiei sunt adoptate unele reguli care apara interesele fundamentale ale proprietarilor-actionari, stabilindu-se raspunderile managementului fata de ei. De pilda, respectând legislatia, dar raspunzând si cerintelor vietii economice reale, practica americana a etajat managementul corporatiilor pe trei niveluri:

1. Consiliul de administratie (Board of Directors) ai carui membri sunt alesi prin vot de catre actionari. Consiliul adopta decizii fundamentale precum: stabilirea structurii capitalului, emiterea unor noi actiuni, contractarea unor împrumuturi, operarea unor schimbari importante în activele corporatiei, avizarea unor investitii, stabilirea dividendelor, stabilirea salariilor managerilor s.a.m.d.

2. Directorii (officers) definiti în persoana unui presedinte, unul sau mai multi vicepresedinti, un secretar si un trezorier (toti numiti de catre consiliul de administratie). Ei iau deciziile economice majore, fiind factorii operativi, executivi ai consiliului.

3. Ceilalti manageri, care sunt sefi de departamente (productie, vânzare, finante, contabilitate, investitii etc.) cu unele drepturi si raspunderi decizionale mai marunte.

Consiliul de administratie reprezinta exclusiv interesele patrimoniale (de proprietate) ale actionarilor. El nu reprezinta interesele salariatilor decât în masura în care acestia - salariatii - sunt si actionari, proprietari. Interesele salariale (adica marimea salariilor si conditiile de munca) sunt reprezentate de catre sindicate (Unions) care negociaza cu managementul termenii relatiilor de munca, inclusiv de salarizare.

Page 8: Factori de productie

Unul dintre cei mai importanti factori de productie îl reprezinta în conditiile actuale informatia, iar pe un plan mai larg resursele informationale. În prezent, informatia a devenit o sursa similara unor materiale sau materii prime, iar programele informatice adevarate unelte de tip nou. Ea poate conduce singura procese de productie, jucând un rol intermediar între forta de munca si ceilalti factori de productie. Avutia informationala se concentreaza în carti, documentatie tehnica, proiecte, inventii si inovatii, filme, programe informatice, baze si banci de date.

Informatia de care are nevoie productia nu se gaseste în natura, nu este o resursa minerala oarecare. Ea trebuie produsa, creata de catre om. Înainte de a fi produsa, omul culege si prelucreaza informatii. Din momentul conturarii unor noi informatii, ele sunt la fel de importante pentru productie ca si energia si substanta minerala. Astazi, uneltele mecanice nu mai pot functiona fara informatie. În plus, în comparatie cu ceilalti factori de productie, informatia prezinta avantajul ca nu se consuma, poate fi stocata si îmbogatita în timp. Desigur, nu se poate trece cu vederea uzura morala a informatiei, dar nici aceasta nu este totala pentru ca, programe informatice mai vechi, aparent depasite, pot fi valorificate în programe noi.