INTRODUCERE

Fiscalitatea, in mod special, elaborarea politicii fiscale a unui stat este un act de decizie

deosebit de complex care trebuie să aibă la bază criteriul eficienţei pentru că se urmăreşte

reducerea fluctuaţiilor, a instabilităţii economice, protejarea veniturilor consumatorilor şi

stimularea dezvoltării. Impozitele şi celelalte prelevări la bugetul de stat, modifică

distribuţia iniţială a veniturilor, influenţând activitatea economică, investiţiile şi

consumul, politica fiscală prin conţinutul ei, poate favoriza extinderea investiţiilor,

interesul pentru creşterea economică.

Un sistem fiscal trebuie apreciat în funcţie de toate consecinţele sale pe plan economic,

financiar şi social având în vedere aspecte cum sunt: obiectul impunerii, felul impunerii,

categoriile sociale sau socio-profesionale supuse impunerii, dimensiunea şi frecvenţa

unor fenomene de evaziune fiscală ori de repercutare a impozitelor şi taxelor şi

beneficiarii acestora.

Scopul acestei lucrări este de a analiza, în prima parte, din perspectivă teoretică evoluţia

fiscalităţii în România, gradul de impozitare şi implicaţiile sale în cadrul sistemului de

finanţe publice, iar în a doua parte, de a realiza o prezentare obiectivă circuitului fiscal

din România în perioada 1990-2005.

1

CAPITOLUL I

FISCALITATEA. CONCEPTE ŞI FORME

Fiscalitatea1 este un instrument eficient în serviciul unei politici care se traduce printr-o

anumită viziune asupra vie ii în comun, organizată de către componente ale puteriiț

specializate în gestionarea serviciilor publice pentru a căror bună func ionare esteț

necesară colectarea unor resurse financiare.

Fiscalitatea i-a creat pe parcurs o imagine negativă, este percepută de către contribuabiliș

drept o formă de costrângere exercitată de către stat, care prin intermediul unor anumite

metode scoate din buzunarele cetă enilor anumite sume de bani câ tigate cu greu i deciț ș ș

bine meritate de ace tiaș 2. A privi lucrurile numai dintr-o asemenea viziune este incorect

pentru că fiscaliatea este un domeniu foarte complex, este mai curând un „rău necesar”3.

Într-un anumit sens statul se poartă ca un adevărat tiran cu cei care l-au desemnat iș

acceptat ca conducător i gestionar al societă ii i care îl sus in prin efortul lor finaciar:ș ț ș ț

cetă enii, statul totu i ia decizii impunându- i voin a fără a le cere acordul, i chiar fără aț ș ș ț ș

ine seama de părerile i interesele lor. ț ș

Idealul natural, dar naiv al contribuabililor, este evident de a nu suporta nici un impozit,

dar acesta este un ideal irealizabil. Singura problemă veritabilă este cea a alegerii între

diferite sisteme de fiscalitate4.

Sistemul fiscal este mijlocul prin care se acoperă de către stat cheltuielile publice cu care

acesta se confruntă, precum i obiectivul politicii fiscale la îndemâna Guvernului pentruș

realizarea unei politici economice a statului respectiv.

Veniturile publice sunt veniturile realizate de administra iile publice i servesc laț ș

finan area cheltuielilor publice. Iar toate sumele vărsate de agen ii economiciț ț

administra iilor publice, fără o contrapresta ie imediată sau direct individualizatăț ț

constituie prelevări obligatorii.

Vărsămintele în cauză cuprind două mari categorii: impozite i contribu ii sociale.ș ț

1 A se vedea Mircea tefan Minea, Cosmin Flavius Costa “Fiscaliatea în Europa la inceputul mileniuluiȘ ș III”, Editura Rosetti, 2006. p. 18.2 A se vedea Jacques Grosclaude, Philippe Marchessou, DROIT FISCAL GENERAL, edi ia a II-a, Edit.ț “Dallloz”, Paris, 1999, p1. 3 Expresia “rău necesar” rostită prima dată de poetul grec Menandru (342-292 î. Chr.), “Căsătoria este un rău necesar”, dar nuan area vine i din zicala “e rău cu rău, dar e i mai rău fără rău”.ț ș ș4 A se vedea Petre Brezeanu, Iulian Marinescu, FINAN E PUBLICE I FISCALITATE, Edit. Funda ieiȚ Ș ț “România de mâine”, Bucure ti, 1998, pag.47.ș

2

Impozitele: prelevări pecuniare impuse persoanelor fizice i juridice, pe cale de autoritate,ș

cu titlu definitiv i fără contrapartidă directă în vederea acoperirii cheltuielilor publice iș ș

realizării interven iei economice i sociale a puterii publiceț ș 5.

CAPITOLUL II

NOŢIUNEA DE GRAD DE FISCALITATE

Termenul de rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii este in strânsă

legătură cu prelevările obligatorii şi este egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor iș

contribu iilor sociale efectiv încasate de administra ia publică i PIB.ț ț ș

Acest indicator permite realizarea unor compara ii între state, deoarece nu este indiferentăț

ponderea respectivelor impozite i contribu iilor sociale în finan area securită ii socialeș ț ț ț

asigurată de către puterea publică.

Acest indicator are o accep iune dublă:ț

• În sens larg, gradul de fiscalitate (sau rata presiunii fiscale) la nivel

macroeconomic poate fi exprimat ca raport între încasările la buget sub forma

impozitelor şi contribuţiilor sociale, pe de o parte, şi P.I.B., pe de altă parte.

• În sens restrâns, gradul de fiscalitate se reflectă prin raportul procentual dintre

încasările la buget sub forma impozitelor şi P.I.B.

În practică, se întâlnesc şi alţi indicatori de măsurare a gradului de fiscalitate, printre care:

• Rata fiscalităţii consolidate, care elimină anumite prelevări cu scopul de a

determina mai exact partea de venituri fiscale destinată finanţării activităţii

administraţiilor publice;

• Rata fiscalităţii nete, care elimină din prelevările obligatorii partea

redistribuită direct agenţilor economici şi persoanelor fizice, în special sub

forma subvenţiilor pentru întreprinderi şi a prestaţiilor sociale pentru familii6.

La nivelul agentului economic, problema fiscalităţii trebuie analizată atât prin prisma

ponderii prelevărilor obligatorii în valoarea adăugată, cât şi în funcţie de structura

5 A se vedea Petre Brezeanu, Iulian Marinescu, FINAN E PUBLICE I FISCALITATE, Edit. Funda ieiȚ Ș ț “România de mâine”, Bucure ti, 1998, p. 55ș6 A se vedea Gheorghe Voinea, LEGISLA IE FISCALĂ, Edit. Elitec, Ia i, 2006, pag. 5-6.Ț ș

3

prelevărilor obligatorii (impozitul pe profit, contribuţia pentru asigurările sociale,

contribuţia pentru şomaj, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport etc.).

Între nivelul presiunii fiscale şi activitatea economică există o strânsă legătură, şi anume:

o fiscalitate ridicată determină reducerea activităţii de producţie şi de investiţii a agenţilor

economici, reducerea cererii de mărfuri şi servicii, frânarea creşterii economice.

Dimpotrivă, o fiscalitate moderată impulsionează activitatea de producţie, investiţiile,

cererea de mărfuri şi servicii, stimulează creşterea economică.

CAPITOLUL III

PREZENTAREA GENERALĂ A FISCALITĂŢII ÎN ROMÂNIA

După anul 1990, fiscalitatea excesivă din România a descurajat sim itor investi iile iț ț ș

consumul, a “aruncat în afara pie ei un număr imens de firme care, pentru a supravie uiț ț

nu au avut decât varianta de a se refugia în economia subterană. Solu ia unilaterală aț

constrângerilor monetare i fiscale pe care s-a bazat filozofia fondului Monetarș

Interna ional s-a dovedit gre ită în practică, ducând, într-o antrenare păguboasă, laț ș

scăderea atât a cererii, cât i a ofertei, la sărăcirea i la vlăguirea investi ională”.ș ș ț 7

O fiscalitate relaxată este esenţială pentru schimbarea mediului de afaceri, sporirea

atractivită ii pentru investitorii na ionali i străini i pentru relaxarea consumului. Înț ț ș ș

acela i timp cre terea consumului fără o sporire a ofertei de bunuri i servicii va conduce,ș ș ș

a a cum s-a întamplat în primii ani după 1990, la cre terea infla iei.ș ș ț

Pe de altă parte, o fiscalitate relaxată, în condi iile unei oferte interne limitate, nu conduceț

numai la cre terea infla iei, ci i la ieftinirea importurilor, dereglarea echilibrului prinș ț ș

cre terea deficitului comercial.ș

O economie nerestructurată i anacronică ca cea a României, în care este viciat mediulș

concurenţial şi relaţiile de piaţă, perpetuează disfuncţionalităţile, necorelările dintre

nivelul micro şi macroeconomic, tolerează şi chiar amlifică indisciplina fiscală,

amputează investiţiile şi creează câmp de acţiune fenomenelor care inhibă dezvoltarea:

inflaţia, deficitul bugetar şi cel comercial, presiunile salariale, scăderea puterii de

cumpărare a monedei naţionale.8

7 N. Moroianu, INFLA IA CONTEMPORANĂ, Edit. Economică, Bucure ti, 2003, p. 126-127.Ț ș8 Florescu/ Coman/ Bala a, FISCALITATEA ÎN ROMÂNIA – REGLEMENTARE, DOCTRINĂ,ș JURISPRUDEN Ă, Edit. AllBeck, 2005, pag. 21.Ț

4

Gradul de fiscalitate este foarte important pentru dezvoltarea ulterioară a unei ţări. Astfel,

o rată micşorată de impozitare poate atrage la buget dupa sine venituri cel puţin egale cu

o rată mai ridicată.

Cercetările efectuate, cât i realitatea din ara noastră duc la concluzia că: „fiscalitatea nuș ț

poate fi un instrument al dezvoltării decât dacă este înso ită de ajustări structurale aleț

economiei”.

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA GENERALĂ A PROIECTULUI

DATE GENERALE ROMÂNIA

Suprafa aț 238 391 km²

Popula iaț 21 623 849 locuitori

Capitala Bucure tiș

Diviziuni administrative 41 jude e.ț

Moneda 1 RON = 0,28 €

PIB 2006 98,5 mld.$ (locul 49)

Aprecierea unui sistem fiscal în general, i în particular, a celui din Romania este unș

proces complex care presupune evaluarea pe baza unor criterii care vizează atât

construc ia i func ionarea lui internă, cât i rela iile acestuia cu sistemele fiscaleț ș ț ș ț

interna ionale. Aprecierea valorii sistemului fiscal trebuie făcută i în func ie deț ș ț

capacitatea acestuia de a genera prosperitate i de a o distribui pe criterii accceptabileș

tuturor membrilor ori entită ilor economico-socialeț 9.

Astfel, fiscalitatea în România analizată pentru anii 1990 2005 s a ‒ ‒ calculat cu luarea în

considerare a tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor încasate de autorităţile publice

centrale şi locale în această perioadă.

9 Florescu/ Coman/ Bala a, FISCALITATEA ÎN ROMÂNIA - REGLEMENTARE, DOCTRINĂ,ș JURISPRUDEN Ă, Edit. AllBeck, 2005, p.31Ț

5

CAPITOLUL V

CONŢINUTUL PROIECTULUI

A. Evoluţia gradului de fiscalitate

La începutul perioadei de tranzi ie, România se situa în grupa ărilor cu o politică fiscalăț ț

ridicată i deci sistemul politic românesc era mai degrabă rezultatul unor ac iuni deș ț

răspuns la unele presiuni bugetare. Rata de presiune fiscală este o cheltuială ce pune în

eviden ă aspectul de confiscare al prelevărilor obligatorii i se neglijează faptul că eleț ș

sunt reînjectate în circuitul economic sub formă de cheltuieli publice.

În România rata de presiune fiscală a evoluat de la:

57 % în 1990

38,8 % în 1991

34,9 % în 1992

32,3 % în 1994

ANUL PIBVENITURI FISCALE

GRAD DE FISCALITATE GENERALĂ

GRAD DE FISCALITATE PARŢIALĂ

1990 85.70 30.50 57.00 27.601991 220.40 73.20 38.80 28.201992 602.30 201.90 34.90 22.101993 2003.60 626.90 33.70 20.601994 4977.30 1404.10 32.30 19.001995 7213.60 2080.30 28.80 20.701996 10891.90 2925.60 26.90 19.401997 25292.60 6700.00 26.50 19.601998 37379.80 10541.10 28.20 20.001999 54573.00 16402.60 30.10 19.502000 80377.30 23504.80 29.30 18.602001 116768.70 32669.90 28.00 17.502002 151475.10 41816.60 27.60 17.002003 190335.40 53248.20 28.00 18.202004 238791.40 66678.30 27.90 18.502005 287186.30 78281.40 27.30 18.00

Figura 1: Evoluţia gradului de fiscalitate

În perioada considerată, gradul de fiscalitate generală, calculat cu luarea în considerare a

tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor încasate de autorităţile publice centrale şi

locale, a înregistrat, excepţie făcând anii 1998 si 1999, o tendinţă continuă de scădere, de

6

la 35,5%, în anul 1990, la 27,3%, în anul 2005. Pe ansamblu, gradul de fiscalitate

generală s-a redus, în perioada considerată cu aproximativ 8 puncte procentuale.

Gradul de fiscalitate determinat, exclusiv, pe baza veniturilor încasate din impozite şi

taxe a avut o evoluţie ceva mai sinuoasă.

În condiţiile în care, după anul 1999, produsul intern brut a început să crească, de la un an

la altul, în termeni reali, tendinţa descrescătoare a gradului de fiscalitate poate fi apreciată

ca efect al tendinţei generale de relaxare fiscală manifestată în ultimii cinci ani. Cu titlu

de exemplu se pot menţiona, în acest sens, reducerea, de la 1 ianuarie 2000, a cotei

impozitului pe profit, de la 38% la 25%, şi apoi la 16%, începând cu 1 ianuarie 2005,

reducerea, tot de la 1 ianuarie 2000, a cotei generale de T.V.A., de la 22% la 19% precum

şi reducerea presiunii fiscale exercitate de contribuţiile de asigurări sociale, de la 55%, în

anul 2001, la 49%, în anul 2005.

În condiţiile în care gradul de fiscalitate se determină pe baza veniturilor fiscale încasate

efectiv, nivelul redus al acestuia s-ar putea explica printr-o slabă colectare a impozitelor

şi taxelor şi printr-un nivel înalt al sustragerii de la impunere la care se pot adăuga

numeroasele facilităţi fiscale acordate de-a lungul timpului.

La o rată a fiscalităţii situată, pe ansamblu, sub 30% din produsul intern brut, în România,

nu se poate vorbi de o fiscalitate excesivă. Mai mult decât atât tendinţa care se manifestă

în prezent, la nivel naţional, este aceea de reducere a nivelului fiscalităţii. Trebuie, însă,

menţionat că acest nivel al gradului de fiscalitate s-a determinat pe baza veniturilor

fiscale colectate efectiv şi nu a celor datorate, respectiv veniturile fiscale sustrase

bugetului general consolidat nu sunt luate în considerare, acestea fiind practic imposibil

de comensurat la adevaratul lor nivel.

B. Indicele relativ al fiscalităţii

Un alt indicator care poate fi utilizat pentru exprimarea nivelului fiscalităţii este, indicele

relativ al fiscalităţii, reprezentat, în esenţă de suma principalelor impozite şi taxe

percepute companiilor şi persoanelor fizice.

7

Dacă, în perioada 1997-2000, indicele de fiscalitate din România a crescut cu

aproximativ 16 puncte procentuale, între 2001-2004 s-a consemnat o ordonare a

legislaţiei fiscale, materializată în Codul Fiscal şi Codul de Procedură Fiscală, respectiv

scăderi uşoare ale cotelor de impozitare, în special, cele legate de forţa de muncă.

INDICELE RELATIV AL FISCALITĂŢII

2004 2005 2006Impozit pe profit 25% 16% 16%Impozit pe venit 40% 16% 16%T.V.A. 19% 19% 19%Contribuţii angajator 32% 32% 29,25%Contribuţii angajat 17% 17% 17%

Figura 2: Indicele relativ al fiscalitatii în România, în perioada 2004-2006

Ca şi gradul de fiscalitate, indicele relativ al fiscalităţii româneşti nu a fost şi nu este

printre cele mai ridicate, iar reducerea într-un singur an (2005) a acestuia cu peste 30 de

puncte procentuale, reprezintă un fapt mai rar întâlnit la nivelul unei economii. Astfel,

pentru anul 2005 indicele relativ al fiscalităţii este de 100% faţă de 133% , în anul 2004.

O uşoară scădere s-a înregistrat şi în anul 2006, acesta ajungând la aproximativ 98%.

Agenţii economici şi populaţia au considerat şi consideră, în continuare, fiscalitatea, din

ţara noastră, ca fiind împovărătoare, în special la impozitarea muncii salariale unde cotele

de contribuţii sociale se situau, în anul 2001, la cel mai înalt nivel, comparativ ţările

central-europene. Cu toate acestea ponderea veniturilor colectate din contribuţii de

asigurări sociale şi impozit pe salarii a fost mult mai redusă decât în celelalte tări. Aceasta

se poate explica prin aceea că nivelul ridicat al impozitării forţei de muncă, în afara

faptului că produce grave distorsiuni economice, reducând numărul de locuri de muncă şi

mărind costul produselor româneşti, contribuie, totodată, la amplificarea muncii la negru

şi, pe această cale, la iesirea de sub impozitare a numeroase venituri obţinute din munca

prestată.

La acreditarea ideii că în România ar exista o fiscalitate excesivă a contribuit, de-a lungul

timpului, şi existenţa unui numar foarte mare de taxe şi impozite, în sarcina persoanelor

8

fizice şi juridice ca şi instabilitatea legislativă care a caracterizat sistemul fiscal

românesc.

C. Structura prelevărilor fiscale în România

ANULIMPOZITE DIRECTE

Impozit pe profit

Impozit pe venituri

Contribuţii de asigurări sociale

IMPOZITE INDIRECTE

T.V.A AccizeTaxe vamale

1990 22.7 7.1 6.8 7.9 12.8 11.8 0.21991 23.7 5.1 7.6 10.4 9.5 8.3 1.11992 25.0 5.3 7.6 11.4 8.5 6.9 1.31993 21.6 3.8 6.6 10.7 9.7 3.6 3.7 1.31994 20.1 3.8 6.5 9.2 8.1 4.6 1.6 1.11995 19.5 3.9 6.4 8.1 9.3 5.2 1.5 1.41996 18.0 3.3 6.1 7.5 8.9 4.9 1.4 1.51997 17.5 4.3 5.5 6.9 9.0 4.6 1.7 1.31998 17.2 3.0 5.0 8.2 11.0 6.1 2.3 1.91999 18.5 3.1 3.3 10.6 11.6 6.0 3.1 1.42000 17.7 2.5 3.4 10.7 11.6 6.3 2.6 1.12001 16.9 1.9 3.2 10.5 11.1 6.3 2.3 0.82002 16.5 2.0 2.8 10.6 11.2 6.9 2.1 0.62003 15.8 2.3 2.8 9.8 12.2 7.2 3.2 0.72004 16.0 2.7 3.0 9.4 11.9 6.9 3.3 0.72005 14.8 2.3 2.3 9.3 12.5 7.8 3.2 0.7

Figura 3: Structura veniturilor fiscale ale României 1990 2005‒

În cadrul veniturilor fiscale, impozitele directe, deşi în scădere, deţin încă o pondere mai

ridicată decât cele indirecte (54,4% faţă de 45,6%, în anul 2005). Dacă în 1992,

impozitele directe procurau 68,1% din totalul veniturilor bugetului general consolidat, în

anul 2005, aportul lor s-a redus la 51,1%, înregistrând o scădere de 17 puncte

procentuale; în acelaşi interval de timp, ponderea impozitelor indirecte în totalul

veniturilor bugetului general consolidat a crescut de la 23% la 42,7%, adică un avans de

19,7 puncte procentuale.

ANUL PIBVENITURI FISCALE

IMPOZITE DIRECTE

IMPOZITE INDIRECTE

GRAD DE FISCALITATE GENERALĂ

9

1995 7.213,6 2.080,3 28,81996 10.891,9 2.925,6 26,91997 25.292,6 6.700,0 26,51998 37.379,8 10.541,1 3,027 5,046 28,21999 54.573,0 16.402,6 3,561 8,104 30,12000 80.377,3 23.504,8 5,328 13,149 29,32001 116.768,7 32.699,9 7,110 13,280 28,02002 151.475,1 41.816,6 8,584 17,717 27,62003 190.335,4 53.248,2 11,228 24,704 28,02004 238.791,4 66.678,3 15,524 29,133 27,92005 287.186,3 78.281,4 15,328 37,241 27,3

Figura 4: Repartiţia impozitelor directe şi indirecte

Aceeaşi tendinţă de reducere a contribuţiei impozitelor directe şi, respectiv, de creştere a

celor indirecte se manifestă şi dacă avem în vedere produsul intern brut. Astfel, ponderea

impozitelor directe în produsul intern brut s-a redus continuu, în perioada analizată, de la

peste 22%, la începutul anilor 90, la aproximativ 15%, în perioada actuală. Parţial,

diferenţa a fost preluată de impozitele indirecte, a căror pondere a crescut de la

aproximativ 9% la aproape 13%, în anul 2005.

Menţinerea, încă, a unei ponderi mai ridicate a impozitelor directe, comparativ cu cele

indirecte, se datorează, exclusiv, contribuţiilor de asigurări sociale, care au participat,

dupa anul 1999, cu aproximativ 30%-35% la formarea veniturilor bugetului general

consolidat.

În condiţiile în care impozitele directe se caracterizează printr-un grad ridicat de

sensibilitate la fluctuaţiile economiei, creşterea ponderii impozitelor indirecte, în totalul

veniturilor publice, arată că atunci când economia nu funcţionează, datorită blocajelor

economice şi sociale, cea mai sigură sursă de venit pentru stat rămâne impozitarea

consumului, mai ales că aceasta este şi singura cale prin care veniturile creeate în

economia subterană pot fi supuse impozitării. Acest tip de impozite este de preferat

deoarece, în condiţiile unui nivel scăzut al averii şi veniturilor persoanelor fizice şi

juridice, pot avea un randament fiscal ridicat, dar şi datorită comodităţii şi costului relativ

scăzut al perceperii acestora. Caracterul voalat al impozitelor indirecte constituie încă un

motiv pentru care acestea sunt preferate celor directe.

10

Figura 5: Bugetul României in perioada 1989-2003

Se constată în ultimii 13 ani, o creştere a cheltuielilor bugetare în raport cu veniturile

bugetare obţinute şi o cronicizare a deficitului bugetar, a cărui pondere în PIB a fost de

1,9% în 1994, 2,6% în 1995, 3,85% în 1996, 3,54% în 1997, 3,61% în 1998, 1,93% în

1999, 3,66% în 20003. Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB, în ţara noastră, era de

36,8% în 2000; peste 40% în majoritatea ţărilor membre OECD, în 1990; 37% în S.U.A.

şi 68% în Suedia.

11

Figura 6: Dinamica veniturilor fiscale 1990-2000

Repartizarea sarcinilor fiscale, în ţara noastră, este reflectată şi de evoluţia proporţiilor în

care principalele categorii de impozite participă la formarea veniturilor publice.

Figura 7: Evoluţia impozitelor directe şi indirecte 1992-2002

12

Din datele prezentate în tabelul de mai sus, se constată că ponderea impozitelor indirecte

a crescut de la 36,84 în 1992, la 47,44 în 1995, ajungând la 56,4% în 1998, a depăşit 60%

în 1999, ajungând în 2000 să reprezinte 70% din totalul veniturilor la bugetul statului, şi

72% în 2002, descriind o curbă ascendentă. În 2003 nivelul acestora a depăşit

73%.Impozitele directe au urmat o tendinţă de descreştere de la 57,88% în 1992, la

49,2% în 1995, 33,6% în 1998, 28% în 1999, ajungând la numai 27,2% în 2002. O

analiză mai detaliată a ponderii impozitelor directe şi indirecte în structura veniturilor

fiscale, în perioada 1990-2002, conduce la următoarele concluzii:

• în perioada 1990-1995 impozitele directe aveau un aport mai mare la formarea

veniturilor bugetului general consolidat, comparativ cu impozitele indirecte,

comparativ cu perioada 1996-2002 în care raportul aportului impozitelor se

inversează, accentul fiind pus pe creşterea încasărilor la bugetul de stat din

impozitele indirecte;

• faţă de ponderea cea mai ridicată în totalul veniturilor bugetare înregistrată în

1992, impozitele directe îşi diminuează contribuţia la constituirea fondului

bugetar, în 2002, cu 25,6 puncte procentuale; această reducere vizează atât

diminuarea ponderii impozitului pe profit, cât şi a celui pe salarii, ceea ce a impus

găsirea unor surse alternative de venituri bugetare. În consecinţă, s-a apelat într-o

măsură mai mare la impozitele indirecte, în structura cărora aportul cel mai ridicat

îl au taxa pe valoarea adaugată şi accizele; dacă în 1991 impozitele indirecte

reprezentau 32,1% în totalul veniturilor fiscale, în 2002 ele reprezintă peste 72%,

creşterea aportului acestora fiind de aproximativ 40 puncte procentuale;

• prelevările din impozitul pe profit, aportul acestuia la veniturile bugetului de stat,

ponderea sa la formarea veniturilor, au inregistrat o tendinţă descendentă, care

cred că se datorează insuficientei stimulări a agenţilor economici în realizarea de

investiţii şi mărirea profitului.

În produsul intern brut, impozitul pe profit se păstrează în prezent la aproximativ 2%.

Evoluţia încasărilor din impozitul pe profit este strâns legată de modificarea

reglementărilor în domeniu şi de evoluţia, în ansamblu, a economiei. Evoluţia încasărilor

din impozitul pe profit poate fi pusă pe seama reducerii începând cu anul 2000 a cotei de

impozitare de la 38%, la 25% şi ulterior la 16%.

13

Şi contribuţia impozitului pe salarii şi venit, la formarea veniturilor publice ale statului, s-

a redus la mai puţin de jumătate, în perioada analizată, astfel, dacă în 1991 impozitul pe

salarii şi venit reprezenta 22,8% din veniturile fiscale, în anul 2005, acesta a ajuns să

reprezinte numai 8,6%. Ca pondere în produsul intern brut acesta se păstra în perioada

2000-2005 între 2-4%. Nivelul redus al încasărilor din impozitul pe salarii este legată, în

mare masură, de nivelul ridicat al contribuţilor pentru asigurările sociale, nivel care a

făcut ca o bună parte din veniturile obţinute din munca salarială sa fie sustrase impozitării

prin practicarea muncii „la negru”. La aceasta se adaugă disponibilizările din perioada

1995-2001, când numărul angajaţilor din economie s-a redus de la 6.047.000 la

4.613.000, ceea ce înseamnă o reducere cu aproximativ 24% a numărului persoanelor

care au suportat acest impozit. După anul 2000, odată cu introducerea impozitului pe

venitul global, reducerea cotei minime de impozitare, de la 21% la 18% şi acordarea unor

importante deduceri din baza de impozitare, ponderea impozitului pe venit s-a stabilizat,

oarecum, la aproximativ 3% din produsul intern brut. Pentru anul 2005, măsura

introducerii cotei unice de 16% a determinat încasarea unui impozit pe venit de 2,3% din

produsul intern brut, respectiv 8,3% din veniturile bugetului general consolidat, cele mai

scăzute ponderi înregistrate în intervalul 1990-2005.

Figura 8: Evolutia ponderii impozitului pe venitul persoanelor fizice în produsul intern

brut al României, în perioada 1990-2005

14

Figura 9: Evolutia ponderii contributiilor de asigurari sociale în produsul intern brut al

României, în perioada 1990-2005

Contribuţiile de asigurări sociale s-au stabilit oarecum, în ultima perioadă, la aproximativ

9,5% -10% din P.I.B.

Cel mai important impozit indirect, taxa pe valoarea adaugata, şi-a dublat, în cei 13 ani de

existenţă, contribuţia în cadrul veniturilor fiscale ale bugetului general consolidat, de la

16,1%, în anul 1994, la 28,8%, în anul 2005. În produsul intern brut, ponderea taxei pe

valoarea adaugată s-a stabilit în perioada 2001-2005 la 7%. Politicile fiscale în această

perioadă au constat în aplicarea, de la 1 ianuarie 2000, a cotei unice de 19%, prin care,

practic, a crescut cota de T.V.A. aplicată tranzacţiilor cu bunuri de consum de strictă

necesitate, majoritare în structura cheltuielilor pentru cea mai mare parte a populaţiei şi

reducerii treptate a scutirilor acordate prin legi speciale, începând cu anul 2000, în scopul

alinierii legislaţiei în domeniu, la normele Uniunii Europene.

În anul 2005, încasările din T.V.A., superioare nivelului prevăzut în buget, ca urmare a

creşterii consumului, creştere alimentată de introducerea cotei unice de impozitare de

16%, au compensat, într-o oarecare măsură, încasarile mai reduse din impozitul pe profit

şi pe venit, menţinând aproximativ constantă ponderea în P.I.B. a veniturilor fiscale ale

bugetului general consolidat (27%).

15

Figura 10: Evoluţia ponderii taxei pe valoarea adaugată în produsul intern brut al

României, în perioada 1990-2005

Încasările din accize au avut o evoluţie fluctuantă, astfel, în perioada 2000-2005,

ponderea acestora în veniturile fiscale au crescut de la 7% la 8,5%, în special ca urmare a

creşterii treptate a nivelului acestora în vederea atingerii nivelului minim impus de

Uniunea Europeana. În anul 2005, încasările din accize au reprezentat 3,2% din produsul

intern brut .

Figura 11: Evoluţia ponderii accizelor în produsul intern brut al României, în perioada

1990-2005

16

Participarea taxelor vamale la formarea veniturilor fiscale ale statului a scăzut după 2000

pe fondul reducerii treptate, până la eliminare, în relaţiile cu Uniunea Europeană, până la

2,6%, în anul 2005. În produsul intern brut taxele vamale au deţinut întotdeauna o

pondere redusă, sub 2%.

Figura 12: Evoluţia ponderii taxelor vamale în produsul intern brut al României, în

perioada 1990-2005

Nivelul redus al gradului de fiscalitate în România, în condiţiile în care cotele de

impozitare pentru principalele impozite sunt similare celor practicate de alte state din

estul Europei, indică o slabă colectare a prelevărilor fiscale datorată, în principal,

fenomenului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale. Scăderea continuă a gradului de

fiscalitate în România, după anul 2000, pe fondul creşterii, în termeni reali, a produsului

intern brut şi, respectiv, reducerii cotelor de impozitare pentru principalele impozite,

poate fi explicată fie prin faptul că majorarea bazei de impozitare nu este suficientă

pentru a compensa pierderea de venituri datorată reducerii cotelor de impozitare, fie prin

scăderea tot mai drastică a gradului de conformare fiscală şi expansiunea fenomenului

evazionist.

Deşi, în general, similară, fiscalitatea din România a fost percepută de contribuabil ca

fiind ridicată, în special de către persoanele fizice salariate, în cazul cărora contribuţiile

de asigurări sociale s-au situat, de cele mai multe ori, la cel mai înalt nivel, comparativ cu

alte state din Europa Centrală şi de Est. Analiza în structură a prelevărilor obligatorii

17

arată o scadere, în timp, a ponderii impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale, şi o

creştere a celor indirecte, preferate datorită randamentului lor mai ridicat, inclusiv în

perioadele mai puţin prospere din punct de vedere economic, dar profund inechitabile

pentru contribuabilii-persoane fizice.

Conform datelor furnizate de Banca Na ională a României, în Rapoartele anualeț 10 pe

care aceasta le întocme te, nivelul sarcinii sau presiunii fiscale în România se men ineș ț

scăzut, sub pragul de 30% din PIB în ultimii ani:

28,0 % în 2001

27,6 % în 2002

28,0 % în 2003

27,9 % în 2004

Sub acest aspect România se situează departe de media UE 25 de 41,5 % (2003). Dintre

statele care au aderat în 2004 doar Lituania i Letonia au o sarcină fiscală comparabilă cuș

cea din România.

Pornind de la contradic ia între nivelul moderat al fiscalită ii i perceperea sa în noteț ț ș

acute de către contribuabili trebuiesc făcute câteva precizări:

• Nivelul fiscalită ii în România se situează la limite rezonabile comparativ cuț

ările dezvoltate, însă abordarea în termeni relativi ai fiscalită ii nu areț ț

relevan ă fără corelarea cu termeni materiali. Ce înseamnă o rată a fiscalită iiț ț

de ~30% în România comparativ cu aceea i rată existentă în Marea-Britanie,ș

de exemplu, dacă baza de raportare este practic radical diferită între PIB/

locuitor în România i cel din Marea Britanie. Diferen a este de 1 la 8. Seș ț

poate concluziona ca atât for a de sus inere a fiscalită ii, cât i efectele înț ț ț ș

termeni reali ai promovării unei anumite rate a fiscalită ii sunt de cel pu in deț ț

8 mai mari în Marea Britanie decât în România.

• România încă nu a realizat un „mecanism-scop” bine definit al fiscalită ii. Înț

orice mecanism fiscal trebuie sa se tie exact de unde i cât se poate lua pentruș ș

a nu constrânge rela iile de pia ă. În România între 1990-1994 a existatț ț

situa ia în care impozitul pe salarii a procurat bugetului venituri mai mariț

10 www.bnr.ro, sec iunea “Publica ii”ț ț

18

decât impozitul pe profit sau TVA, abia începând cu 1995 lucrurile s-au

echilibrat.

Concluzia este că, în România, în perioada 2001-2005, sarcina fiscală a apasat cu

precădere pe umerii persoanelor fizice, atât prin nivelul ridicat al impozitării muncii cât şi

prin impozitarea indirectă, aceasta determinând o scădere importantă a gradului de

conformare fiscală a acestei categorii de contribuabili.

19

CONCLUZII

În concluzie, menţionez că sistemele fiscale sunt un factor-cheie pentru influenţarea

eficienţei de ansamblu a economiei. Ele determină mărimea înclinaţiei de a economisi,

investi şi munci, influenţând creşterea producţiei şi ocuparea forţei de muncă, ceea ce

reprezintă un element esenţial al strategiei economice.

Astfel, se constată o tendinţă de diminuare, în general, a impozitelor în Europa, fapt ce

poate fi interpretat ca o uşoară slăbire a modelului social european, a modelului bunăstării

bazat pe taxe înalte.

Reforme fiscale multiple au caracterizat şi sistemul de impozitare a României. Problema

principală a politicii fiscale a României este identificarea echilibrului între necesitatea

majorării veniturilor ca sursă principală a cheltuielilor, direcţionate spre reducerea

sărăciei, precum şi necesitatea susţinerii mediului de afaceri, care este factorul principal

de creştere economică..

În acest sens, pentru România ar fi oportună ajustarea presiunii fiscale la nivelul, care ar

favoriza dezvoltarea mediului de afaceri şi investiţii

Reforma fiscală a fost generoasă cu mediul de afaceri românesc prin introducerea cotei

unice de impozitare de 16%. Presiuni semnificative se exercită acum asupra contribuţiilor

la asigurările sociale, care ar putea avea veritabile efecte de flexibilizare a pieţei muncii şi

de creştere a puterii de absorbţie a economiei româneşti în termeni de investiţii interne şi

investiţii străine directe, dar şi de economie şi consum. Stimularea muncii şi stoparea

fluxului forţei de muncă înalt calificate spre exterior ar fi un veritabil pilon de efecte

stimulative.

Concluzia generalizatoare este că reforma fiscală desfăşurată în România nu se va opri la

cele realizate până în prezent, urmând o reaşezare a sistemului fiscal naţional în vederea

constituirii unei noi structuri calitative şi cantitative a acestuia.

20