UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

MARIUS DOLIŞ

ETOLOGIE

ANUL III, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2012

1

CUPRINS

1. ETOLOGIA – ŞTIINŢA COMPORTAMENTULUI ANIMALELOR...............................................................................

2

1.1. Obiectul etologiei.................................................................... 2 1.2. Evoluţia conceptului de etologie............................................... 3 1.3. Metode de lucru folosite în etologie......................................... 8 1.4. Importanţa şi rolul etologiei în zootehnia modernă.................. 10 2. COMPORTAMENTUL ANIMAL REZULTATUL INTERACŢIUNII DINTRE ORGANISM ŞI MEDIUL................

13

2.1. Cauzalitatea comportamentului................................................ 15 2.2. Influenţa complexului neuro-hormonal asupra comportamentului animalelor..........................................................

19

2.3. Fazele comportamentului motivaţional..................................... 22 2.4. Comportamentul şi adptabilitatea organismelor la mediu......... 23 2.5. Biocomunicaţia......................................................................... 25 2.6. Circuitele funcţionale ale comportamentului........................... 36 3. COMPORTAMENTUL ANIMALELOR DOMESTICE........... 48 3.1. Domesticirea şi efectele ei asupra comportamentului............... 48 3.2. COMPORTAMENTUL TAURINELOR................................. 50 3.3. COMPORTAMENTUL CABALINELOR............................... 61 3.4. COMPORTAMENTUL PORCINELOR.................................. 68 3.5. COMPORTAMENTUL OVINELOR......................................... 76 3.6. COMPORTAMENTUL CAPRINELOR.................................. 81 3.7. COMPORTAMENTUL GALINACEELOR 84 4. TULBURĂRILE DE COMPORTAMENT LA ANIMALELE DE FERMĂ.................................................................................................................

90

BIBLIOGRAFIE............................................................................. 96

2

1. ETOLOGIA – ŞTIINŢA COMPORTAMENTULUI ANIMALELOR

1.1. Obiectul etologiei

Etologia sau ştiinţa despre comportamentul animalelor este o ramură a biologiei, relativ tânără. Ea s-a dezvoltat începând cu primele decenii ale secolului XX.

Prin acordarea premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie în anul 1973 fondatorilor etologiei K. Lorenz, N. T i n b e r g e n , K. von Frisch, etologia este recunoscută pe plan mondial ca ştiinţă biologică de sine stătătoare.

Etologia se ocupă cu cercetarea biologică a comportamentului la animale, fiind o ştiinţă interdisciplinară care studiază comportamentul specific al speciei, ca rezultat al filogenezei şi a evoluţiei biologice.

Primele impulsuri etologia le-a primit de la teoria evoluţionistă a lui Ch. D a r w i n .

W i t t m a n n (1898) şi H e i n r o t h (1910) în studiile lor la începutul secolului nostru ajung la concluzia fundamentală, că acţiunile comportamentale sunt specifice pentru fiecare specie în parte, fiind incluse în baza ereditară şi transmiţându-se la urmaşi. De asemenea sunt utile speciei servind la adaptarea şi supravieţuirea acesteia în mediul natural. Caracteristicile comportamentale pentru fiecare specie sunt atât de specifice, încât pot fi folosite ca şi criterii taxonomice în recunoaşterea speciilor, cum sunt folosite dealtfel şi particularităţile morfoanatomice.

Într-un sens mai larg, etologia se ocupă de toate mişcările, poziţiile observabile la un animal în viaţă. Acestea ar fi: reflexe, taxii, tropisme, automatisme, afecte, instincte, jocuri, învăţarea, acţiuni la alegere sau intuitive, schimbarea, formei sau a culorii, elaborarea diferitelor secreţii şi excreţii, biocomunicaţiile prin diverse canale (optic, acustic, chimic, feromon).

În ultimul timp au existat şi există şi în prezent două direcţii principale de cercetare şi abordare â comportamentului animal:

- şcoala europeană etologică (Loreanziană) care studiază îndeosebi comportamentul înnăscut, punând accent pe studiul animalului liber în ambianţa sa natural-ecologică.

- behoviorismul, şcoală care s-a dezvoltat îndeosebi în S.U.A. Aceasta pune accent pe studiul procesului de învăţare. Experienţele de laborator se efectuează pe animale ţinute în boxe (Skinner) închise unde sunt supuse unor stimuli, studiindu-se reacţia lor la aceştia:

3

Deşi aceste curente au fost antagonice, prin rezultatele obţinute, ambele au contribuit la dezvoltarea etologiei.

Cu alte cuvinte, ştiinţa care studiază obiectiv şi conexat comportamentul unei specii în habitatul ei natural sau artificial poartă numele de ETOLOGIE (termen ce derivă din cuvintele greceşti ethos - fire, caracter, logos = ştiinţă, vorbire). Comportamentul reprezintă reacţia de răspuns a organismului la acţiunea diferiţilor stimuli interni sau externi şi constă dintr-o succesiune de manifestări adaptive, care au ca scop satisfacerea unor nevoi, a unor trebuinţe.

Etologia, alături de ecologie constituie baza psihologiei genetice, a psihologiei evolutive şi comparate, care abordează comportamentul animalelor în evoluţia lor filogenetică, dar şi în dezvoltarea ontogenetică (Beniuc, l970).

1.2. Evoluţia conceptului de etologie

Prin prisma credinţelor şi cunoştinţelor sărace din antichitate

şi până pe la mijlocul secolului trecut interpretările au fost, în general, idealiste. Mai mult, chiar observaţiile se făceau de pe poziţii religioase, antropomorfe şi de neînţelegere a naturii. Acolo unde domină atâta necunoştinţă de cauză, acolo sunt de aşteptat explicaţii eronate. Poveştile foarte vechi despre mărinimia leului, şiretenia vulpii, cochetăria păunului, iritabilitatea curcanului, credinţa câinelui, hărnicia albinei şi furnicii, lăudăroşenia cucului care-şi strigă numele, lăcomia şi necinstea ciorii provoacă şi azi confuzii şi nedumeriri la cei pe cale să-şi formeze o concepţie ştiinţifică despre lume. Simbolismul creştin a preluat de la religii mai vechi porumbelul alb asociat cu sfântul duh sau curăţenia sufletească, şarpele cu viaţa sa de târâtor sau cea nocturnă cu răutatea, falsitatea şi chiar cu diavolul, mielul cu nevinovăţia şi cu jertfa.

Filozoful chinez Li-Tsî (400 î.e.n.) în urma observaţiilor sale spune: „Felul de a gândi al animalelor este de la natură asemenea cu al omului”.

Filozofii materialişti elini antici Herak1it din Efes (c. 540 - c. 475 î.e.n.) şi Democrit (c. 460 - c. 370 î.e.n.) susţin că nu sînt deosebiri fundamentale între sufletul omului şi cel al animalelor şi că substanţa sufletească este dispusă egal în tot corpul. Aceste păreri au fost preluate de Lucreţius Carus, Plutarch şi alţi gânditori din secolele V-I î.e.n. în primul caz, în felul de a gândi, cu siguranţă că nu era inclusă gândirea abstractă, iar într-al doilea sub suflet se înţelegeau proprietăţile caracteristice ale materiei vii, reactive.

S o c r a t e (469 - 399 î.e.n.) şi P l a t o n (427 - 347 î.e.n) se arată idealişti în această privinţă. Ei privesc sufletul ca o entitate care nu are legătură cu corpul şi este de origine divină. P l a t o n spune că sufletul e mai vechi decât trupul şi că sufletul omului e foarte diferit

4

de cel al animalului. Dar, deodată, aceşti filozofi antici încep să se apropie de realitate spunând, mai departe, că sufletul animalului este de formă inferioară, instinctivă, iar al omului are forţa gândirii. Astfel, noţiunea de instinct s-a născut din comparaţia comportamentului omului cu al animalului.

Asupra existenţei sufletului, adică a fenomenelor psihice, la om şi animale şi chiar plante ne atrage atenţia cunoscutul savant al antichităţii A r i s t o t e l (384-322 î.e.n.). Acesta spune că la plantele şi animalele inferioare predomină un suflet trofic, la animalele superioare un suflet senzitiv şi la om un suflet intelectual. Omul are, implicit, toate trei formele de suflet şi e singurul care are putinţa cunoaşterii şi gândirii. Sufletul animalului e totuşi foarte apropiat de al omului şi, în copilărie, ele nu se pot deosebi. În Istoria naturală a animalelor A r i s t o t e l dă o descriere multilaterală a animalelor şi le caracterizează după inteligenţă. El spune că cea mai mare performanţă a animalelor sălbatice este domesticirea. Mai departe, A r i s t o t e l susţine că omul şi animalele au trăsături sufleteşti comune şi că puterea raţionamentului este nemuritoare şi intră numai temporar în corp. De altfel, există şi la animale percepţie, senzaţii, au memorie şi pot simţi durere, bucurie şi au dorinţe. Ele însă nu pot trage concluzii şi nici raţiona.

Este remarcabil cum aceste observaţii asupra sufletului trofic, senzitiv şi intelectual se pot suprapune cu actualele noţiuni de tropism, instinct şi inteligenţă. Felul cum s-au ivit primele rezultate în legătură cu comportamentul animalelor denotă mari posibilităţi de intuiţie a realităţilor.

Scolastica medievală, bazându-se pe observaţia că animalele întreprind acţiuni folositoare pentru ele şi ocolesc pericolele, consideră că divinitatea este aceea care le dă inspiraţia şi îndemnul necesar acestor acţiuni.

Idealismul religios medieval pune, într-o lumină de dogmă, existenţa unei prăpăstii între instinctul animalelor şi inteligenţa omului. T o m a d ' A q u i n o (1225-1274) susţinea că izvorul ultim al adevărului fiind Dumnezeu, adevărul care poate fi cunoscut cu raţiunea trebuie să nu fie în contradicţie cu cel bazat pe credinţă. De aci, acest autor ajungea, după un şir de idei asemănătoare, la concluzia că animalele au o memorie senzitivă şi numai omul o memorie adevărată. Cunoaşterea senzitivă era definită astfel : „Cunoaşterea senzitivă nu este legată de cunoaşterea binelui, ci numai de motivul restrâns al realizării senzaţiei plăcute; animalele au instincte şi acţiunile lor sunt îndreptate doar spre satisfacerea plăcerii”. Astfel, scolastica considera instinctul ca având un ţel care însă se găsea în afara conştiinţei organismului animal.

D e s c a r t e s (1596-1650) în tratatul său Discurs asupra metodei (1637) susţine că există o limită netă între psihicul animalelor

5

şi al omului, cu toate că animalele pot executa acţiuni complexe şi exacte. Conştiinţa şi activitatea conştientă sunt proprii numai omului, iar animalele, prin comportamentul lor de a răspunde reflex la factorii externi, seamănă cu nişte automate. Descartes are meritul de a formula noţiunea de reflex ca răspuns la un excitant extern. Reprezentarea despre automatismul animalelor a dat naştere unei polemici, care a dus la cercetări asupra instinctelor la insecte ( R e a u m u r , 1683 - 1757). Observaţiile şi descrierile arată că insectele pot executa acţiuni foarte exacte, mai exacte decât ale omului (1732).

Buffon (1707-1788), având la dispoziţie un material descriptiv bogat, ajunge la concluzia că animalele pot avea conştiinţă şi simţăminte dar, spre deosebire de om, ele nu pot compara impresiile (1755). Un observator fin al naturii şi al comportamentului animal a fost L e r o y (1723-1789). El ajunge la concluzia că instinctul este rezultatul unei învăţări în tinereţe, care se transmite din generaţie în generaţie (1762).

La Metrie (1709-1751) are un punct de vedere strict materialist: el susţine că sufletul omului se deosebeşte de cel al animalului tot aşa cum se deosebesc creierele acestor specii, iar instinctul este o adaptare corporală care apără animalul de pericole (1748).

B u c h n e r (1824-1899) şi Vogt au o poziţie antropomorfă în privinţa comportamentului animalelor şi explică instinctele acestora prin prisma sentimentelor omeneşti.

Odată cu G. Cu vier (1769-1832) îşi face tot mai mult loc părerea că instinctul este ceva înnăscut şi specific pentru fiecare specie în parte. Cuvier recunoaşte şi posibilitatea animalelor de a învăţa şi de a se folosi de experienţă, deci le atribuie inteligenţă. Făcând observaţii de anatomie comparată între creierul rozătoarelor, copitatelor, carnivorelor şi maimuţelor susţine că, odată cu dezvoltarea creierului, se dezvoltă tot mai mult şi experienţa, adică inteligenţa acestor specii.

F. Cuvier (fratele vestitului G. Cuvier) este primul care face experienţe de psihologie animală.

El creşte în captivitate pui de bizam şi observă că aceştia, de la o vârstă fragedă fac, instinctiv, cu ce găsesc, construcţii de diguri caracteristice speciei lor, într-un mediu artificial fără apă, fără stuf sau alte plante acvatice. De aici se poate vedea cât de adânc înrădăcinat este comportamentul înnăscut.

L a m a r c k (1744-1829) face o distincţie netă între instinct şi inteligenţă şi, ca criteriu specific pentru instinct, consideră originea internă a instinctului ca fiind o oglindire a organizaţiei, a morfologiei. Aceste porniri interne pot fi declanşate şi de factori externi. Accentul îl pune însă pe o memorie ereditară şi atribuie procese psihice chiar organelor izolate. Generalizarea aceasta e puţin forţată şi se potriveşte

6

doar în cazuri izolate, cum ar fi un braţ izolat de stea de mare care-şi păstrează toate reflexele (1809).

D a r w i n (1809-1882), în cartea Expresia emoţiilor la om şi animale, aduce elemente noi în înţelegerea noţiunii de instinct. În primul rând iniţiază studiul comparat şi evolutiv al comportamentului animal. Antropomorfismul său în judecarea unor date rezultă din compararea senzaţiilor la om şi animale, dar odată cu aceasta evidenţiază bazele comune biologice ale comportamentului în lumea animală. D a r w i n consideră instinctul o „modificare ereditară a creierului” şi cea mai inferioară treaptă a comportamentului la animale şi om.

D a r w i n cercetează instinctul şi originea acestuia în cadrul noţiunilor des folosite de ereditate şi caracter dobândit, de variabilitate şi selecţie. La animalele sălbatice instinctele sunt supuse selecţiei naturale, la cele domestice selecţiei artificiale. Ca fenomene de apariţie a unor instincte noi Darwin dă ca exemplu umflarea guşei la porumbeii guşaţi şi de rotire a cozii la cei rotaţi.

De la Darwin, biologii consideră că în structura comportamentului animal există două componente : unul instinctiv şi celălalt inteligent. Weismaniştii consideră că instinctul ar fi o variaţie embrionară supusă apoi selecţiei.

A. N. S e v e r ţ o v (1866-1936), în cartea sa Evoluţia şi psihicul, aduce contribuţii la înţelegerea comportamentului instinctiv şi în plasticitatea sa, datorită factorilor de mediu.

Cam în acelaşi timp, fiziologia pavlovistă clasifică instinctul drept un lanţ de reflexe declanşate de porniri interne sau de fenomene metabolice. În acest lanţ executarea unei acţiuni reflexe ar fi cauza pentru declanşarea următoarelor acţiuni. Spre deosebire de reflex, care este o reacţie la o excitaţie externă şi reprezintă un drum bătătorit al sistemului nervos, fixat probabil ereditar şi care priveşte organe sau părţi din organism, instinctul priveşte tot organismul şi reprezintă mai mult decât o însumare de reflexe.

Pav1ov (1849-1936), în urma numeroaselor sale cercetări asupra reflexului condiţionat, ajunge să demonstreze relaţiile de influenţă reciprocă între elementele înnăscute şi cele învăţate ale comportamentului.

Paralel, din ultimele decenii ale secolului trecut, psihologia animală cunoaşte o preocupare pentru studiul unor fenomene cum e instinctul şi delimitarea acestei noţiuni, luată iniţial din metafizică sau din psihologia umană.

Psihologia animală reclamă pe drept cuvânt noţiunea de psihic sau standing psihologic pentru orice individ animal. Această noţiune necesară reprezintă o calitate nouă rezultată în urma însumării tuturor fenomenelor de iritabilitate, excitabilitate şi răspuns sau care caracterizează subiectul sub raport senzitiv, motor şi afectiv. Acesta

7

nu apare punctiform, undeva în evoluţie, ci se găseşte peste tot. Psihicul depinde de complexitatea organizării mai ales a organelor de simţ şi a sistemului nervos, dar integrarea şi mai ales tonusul funcţiilor acestora dau independenţa, energia şi caracteristica individului faţă de mediu şi de semenii săi. Pentru această noţiune există şi trepte după bogăţia senzaţiilor, asociaţiilor şi automatismelor. În lipsă de oxigen, la creier au loc, în primul rând, stări ale cunoştinţei de intensitate atenuată, „tulburări ale conştiinţei”. Aceasta vorbeşte pentru faptul că e necesară o anumită intensitate a excitaţiilor globale legate de fenomene fiziologice în neuron pentru a menţine firul conştiinţei şi a întreţine fluxul acesteia. Acelaşi lucru se întâmplă la o inhibiţie parţială a excitaţiilor aferente din partea formaţiunii reticulare din creier.

Psihologia animală păstrează această unitate de referinţă, oricare i-ar fi specificul. De la începuturile ei această ştiinţă era introspectivă şi-şi făcea interpretările pe bază de analogii cu fenomenele psihicului uman; mai târziu a devenit proiectivă pornind de la intuiţia că stări de suflet asemănătoare dau reacţii asemănătoare (frică, bucurie, agresivitate etc.), pentru ca azi să fie obiectivă, studiind foarte exact comportamentul animalelor (behaviorism). Se admite, în general azi, că comportamentul poate fi înnăscut, dobândit sau inteligent. Cele mai multe experienţe se fac pentru a scoate pe animale din dominaţia acţiunilor predeterminate şi se studiază posibilităţile de învăţare şi discernământ. Afară de aceasta psihologia animală mai studiază posibilităţile simţurilor, migraţiile, viaţa afectivă, repausul şi activitatea, limbajul, jocurile, comportamentul sexual, ierarhia între indivizi, simţămintele etice şi estetice, etc.

Cercetările mai noi sunt acut fiziologice sau etologice. T i n b e r g e n (n. 1907) dă o sinteză explicativă etologico-fiziologică a comportamentului înnăscut: „Instinctul este facultatea de a îndeplini la perfecţie fără să fi învăţat în prealabil acţiuni specifice dependente de condiţii interne şi de factori externi”.

Factorii externi sunt stimuli-semnale greu de măsurat. E vorba de combinaţii de natură configuraţională care declanşează nişte răspunsuri tipice, conform cu legea adiţiei cantitative. Afară de stimulii declanşatori mai sunt şi stimuli directori, care joacă un rol de orientare a răspunsului în raport cu mediul.

Factorii interni sunt o sursă endogenă a comportamentului, care controlează calitativ şi cantitativ motivaţia. Ei sunt hormonii şi senzaţiile proprioceptive, care măresc excitabilitatea centrilor senzoromotori şi scad pragurile de răspuns şi a influxurilor automate, produşi ritmic de sistemul nervos central. Aceste influxuri nu se traduc în mişcări decât de-abia după ce blocajul natural a fost înlăturat. Apoi, prin intervenţia motivaţiei şi a combinaţiei cheie a

8

stimulilor care acţionează asupra unui mecanism înnăscut de declanşare, se produce fenomenul de comportament înnăscut.

L o r e n z (n. 1903) a elaborat concepte şi principii etologice fundamentale, preluând şi încorporând, într-un monolit teoretic construit de el - etologia lorenziană - concluzii valoroase stabilite de alţi cercetători, cum au fost cele ale lui Uexkull (1864-1944), W h i t m a n (1842-1910), Craig. Cercetările româneşti de etologie, putem spune că şi-au făcut debutul prin lucrările scriitorului şi psihologului Beniuc, înmănuncheate în lucrarea Psihologia animală comparată şi evolutivă (1970). Autorul afirmă că: „etologia pune accent pe comportamentul ereditar sau pe instinct, în accepţia lui modernă de complex de reacţiuni motorii într-o situaţie complexă (...), pe de o parte, iar pe de alta, pe posibilitatea urmăririi în acest sens a unui drum filogenetic pe scara animală”.

Înscrise în acelaşi domeniu, lucrările biologului Cociu (n. 1935), Viaţa în zoo (1980) şi Tainele comportamentului animal (1982), aduc multe şi preţioase informaţii asupra comportamentului animal, punând bazele dezvoltării etologiei, ca ştiinţă de sine stătătoare, în complexul de ştiinţe biologice româneşti. Iată ce afirmă el referitor la instinct: „finalitatea sau intenţionalitatea oricărui instinct este asigurată de faptul că toate activităţile ce formează comportamentul, prin care se atinge scopul respectiv, se bazează pe un mecanism neurofiziologic comun. De aceea, o definiţie completă a instinctului ar trebui să includă nu numai indicarea scopului obiectiv urmărit sau intenţiei pe care o serveşte, ci şi indicarea mecanismelor neurofiziologice pe care se bazează.

1.3. Metode de lucru folosite în etologie

În general în cercetarea etologică se folosesc două metode

principale (Tembrock, 1980): - studiul animalului liber în mediul natural; - studiul de laborator în condiţii de captivitate. Studiul animalului liber este în general mai greoi, permite

însă studierea unui mare număr de specii şi prezintă avantajul unui comportament. în genere nealterat datorită condiţiilor de mediu natural.

Studiul de laborator permite cercetarea mai detaliată a comportamentului, dar se pot folosi în acest

scop un număr relativ mic de animale care se pretează pentru aceasta (şobolani, şoareci, pisici, primate etc.). Comportamentul este de multe ori denaturat de ambianţa nenaturală, animalele fiind confruntate cu situaţii pe care nu le întâlnesc în natură.

Mijloacele folosite in studiul comportamentului. La începutul dezvoltării etologiei s-a folosit îndeosebi descrierea

9

comportamentului în caietul de notiţe sau verbală. Acest mijloc însă are neajunsul că este subiectiv şi observatorul nu poate memora comportamentul sau acţiunea comportamentală în totalitate.

Din acest punct de vedere s-a dovedit a fi mai obiectivă folosirea mijloacelor tehnice pentru fotografiat, filmat, înregistrări sonore, fixarea de emiţătoare pentru studierea comportamentului teritorial etc.

Majoritatea acestor mijloace sunt folosite şi în studierea comportamentului animalelor domestice.

După Scheibe (1982) se pot efectua pe animalele de fermă următoarele examinări comportamentale:

a) Constituirea aşa zisei etograme, care constă în inventarierea fidelă a comportamentului, elaborarea unui catalog de manifestări şi acţiuni comportamentale.

De asemenea, trebuie stabilite cerinţele faţă de mediu, stabilind valori de bază, constatările făcându-se pe animale care nu sunt supuse efortului productiv. Aceste cercetări trebuie să se efectueze în spaţiu şi în timp; luându-se în calcul şi variaţiile individuale (Lundberg, 1979).

În acest context se situează şi studiul mişcărilor animalelor pentru a putea confecţiona corect utilajele de legare şi dezlegare, harnaşamentele şi în general tehnologia adăposturilor şi instalaţiilor.

b) În altă ordine de idei se pot efectua studii comportamentale în diferite situaţii ca: densitatea efectivului pe metru pătrat sau caracteristicile constructive sau materiale ale patului animalului. Se caută găsirea unor soluţii constructive optime în ceea ce priveşte desfăşurarea comportamentului.

În aprecierea rezultatelor se ţine seama atât de parametrii productivi (creşteri, scăderi, consum energetic etc.) cât şi de parametri comportamentali (odihnă, relaţii agonistice etc).

c) Experienţe la alegere şi anume: animalele sunt puse să-şi aleagă liber şi simultan diferitele variante sau elemente constructive, ca de exemplu: tipuri de pardoseală, anumite forme de boxă, diferite culori etc.

d) Calităţile unor elemente tehnologice sunt apreciate prin răspunsuri fiziologice şi comportamentale ale animalelor. Aşa, de exemplu, se poate cerceta zgomotul de diferite intensităţi şi efectul lui asupra animalului şi a parametrilor productivi etc.

După Tembrock, studiul etologiei aplicate (etopractică) se poate efectua pe doua căi:

- orientare pe o problemă (exemplul producţiei animaliere). - orientare pe un obiect concret (o specie de animale). În cazul orientării fie o problemă, de exemplu producţia de

lapte, se determină o limită productivă la care trebuie să se ajungă. După aceasta se caută parametrii comportamentali care sunt corelaţi

10

pozitiv cu producţia stabilită. Urmează, schimbarea condiţiilor de mediu în aşa fel încât să se atingă un optim respectiv, un maxim de corelare. Din punct de vedere practic se procedează astfel: dintr-o populaţie se aleg indivizii care se apropie cel mai mult de producţia de lapte stabilită. După aceea se aleg elementele de comportament care se corelează pozitiv cu producţia de lapte. Indivizii cu coeficientul cel mai mare de corelare se vor alege pentru procesul de optimizare a producţiei de lapte.

În cazul orientării pe obiect, de exemplu o specie de animale, studiind comportamentul specific al speciei se pot obţine adaptări folositoare omului. Cercetând comportamentul social de bipcomunicare pe cale biochimică (feromoni) la unii dăunători din clasa insectelor, s-a ajuns la inventarea capcanelor cu feromoni. De asemenea, cunoaşterea fenomenului de „constanţă de specie florală” în activitatea de culegere a nectarului de către albine a dus la „dresarea” lor spre anumite culturi în vederea polenizării acestora.

Observând comportamentul de râcâire a pământului cu ghearele la păsări în timpul furajării, s-a recurs la elaborarea de automate de furajare, la care eliberarea furajelor se realizează prin mişcarea membrelor. Prin folosirea acestor automate, furajarea poate fi îmbunătăţită (Tembroc K, 1980).

1.4. Importanţa şi rolul etologiei în zootehnia modernă În condiţiile unei zootehnii moderne în care animalele sunt

ţinute, crescute şi exploatate în mari colectivităţi pe scară industrială, se produce o artificializare a vieţii şi o restructurare a factorilor ecologici. Inventarul comportamental al speciei dobândit în evoluţia filogenetică nu mai funcţionează uneori „normal" în asemenea condiţii, deoarece de multe ori adaptarea comportamentală biologică nu poate ţine pasul cu evoluţia tehnicii şi tehnologiilor de creştere, animalele intrând deseori in criza de adaptare biologică.

În aceste împrejurări pot să apară modificări patologice ale comportamentului ca, de exemplu: caudofagia, fetofagia, pervertirea gustului, diverse ticuri nervoase şi altele, care denotă tulburări metabolice şi de frustrare, in relaţia organism-mediu. îndeosebi la păsări limita toleranţei comportamentale este deseori depăşită prin tehnicizare excesivă, apărând fenomene de stress, canibalism, fanerofagie etc.

Având in vedere cele arătate, se desprinde ideia că pentru obţinerea unor producţii maxime trebuie să se ţină seama şi de optimizarea parametrilor comportamentali specifici speciei. în acest sens este utilă şi cunoaşterea comportamentului speciei sălbatice din care derivă cea domestică.

În principiu pentru optimizarea comportamentului stau la îndemână două alternative (după K. Zeeb, 1980):

11

- adaptarea genetică (prin selecţie) a animalelor, la condiţiile de creştere şi exploatare.

- adaptarea tehnologiilor de exploatare şi creştere la necesităţile comportamentale ale speciei.

Având în vedere durata lungă a adaptării genetice, cea de-a doua variantă de adaptare a tehnologiilor la necesităţile comportamentale apare mai uşor realizabilă, ceea ce nu exclude şi folosirea ambelor căi concomitent. Dar pentru a adapta animalele trebuie să cunoaştem comportamentul speciilor domestice. în acest context etologia animalelor de fermă are sarcina de a stabili care elemente comportamentale intră în interacţiune cu diferitele faze şi elemente din tehnologia de creştere şi exploatare, stabilind astfel relaţia comportament-tehnologie şi propunând căi de rezolvare, în cazul că această relaţie este în detrimentul animalului sau al producţiei. Pentru realizarea acestor deziderate trebuie să cunoaştem temeinic comportamentul fiecărei specii domestice, şi in aceste condiţii studiul etologiei animalelor se impune de la sine.

Importanţa etologiei în problematica de abordare şi aplicare a tratamentelor la animale în cazul acţiunilor zooveterinare, decurge din faptul că numai prin cunoaşterea temeinică a comportamentului se poate realiza o abordare în condiţii optime a animalelor de fermă, în scopul executării tratamentelor veterinare.

Cunoaşterea comportamentului de fugă sau salvare la animalele sălbatice reprezintă baza înţelegerii reacţiei jurnalelor de fermă faţă de om. Dacă în natură omul se apropie de un animal sălbatic şi depăşeşte un grad anume de apropiere, acesta manifestă comportamentul de fugă sau salvare, deci fuge de om

Dacă omul se apropie mai mult, odată cu depăşirea distanţei de fugă şi atingerea unei distanţe critice, animalul care „crede" că nu are scăpare va trece la atac (reacţia de apărare). La animalele domestice distanţa de fugă a fost anihilată prin procesul de îmblânzire, astfel că un animal domestic acceptă apropierea omului şi se lasă atins de el.

Animalele noastre domestice sunt şi ele blmde, dar manifestă sub o formă mai atenuată comportamentul de fugă, de salvare descris mai sus, mai ales faţă de persoane străine. Frica de om se intensifică la animalele care sunt ţinute libere pe păşune un timp mai îndelungat, când contactul cu omul a fost mai puţin intens.

De subliniat este faptul că reacţia de fugă apare la animalele noastre îndeosebi când abordarea se face frontal.

De aceea abordarea directă şi frontală trebuie evitată pe cât posibil, recomandându-se abordarea indirectă, laterală a animalului. Abordarea şi tratamentul nu trebuie să producă „frică" la animale. Frica apare atunci când instinctul de fugă al animalului este blocat prin faptul că acesta nu are posibilitatea să fugă, fiind legat. Dacă apare frica, poate să apară şi tendinţa de apărare (agr sivitate) şi în

12

acelaşi timp scade mult pragul excitaţiilor dureroase. Dacă abordarea se face de o persoană străină, trebuie lăsat timp animalului de a se obişnui cu persoana respectivă. Dacă animalele nu manifestă frică, se pot efectua injecţii fără ca să apară reacţii de apărare sau de durere. În acest caz se vor folosi ace subţiri adecvate speciei, un loc potrivit pentru injectare, substanţe neiritante şi să nu se depăşească o anumită cantitate de soluţie injectabilă.

În unele situaţii, ca de exemplu transporturile de animale, aplicarea de tratamente dureroase, abordare animalelor sălbatice din grădinile zoologice etc. este necesară totuşi modificarea pe cale farmacologică unor comportamente nedorite (agresivitatea, frica, neliniştea). În asemenea cazuri se folosesc atît substanţe neuroplegice care inhibă activitatea motorie şi reflexele condiţionate cât şi substanţe tranchilizante care au acţiune de îmblânzire

În general transportul reprezintă pentru toate animalele domestice o solicitare crescută, atât pe plan fizic cât şi psihic. Aceasta datorită faptului că animalele nu sunt obişnuite cu asemenea evenimente.

Uneori când condiţiile de transport suprasolicită mecanismul de adaptare, apar la animale situaţii de stress, care duc la pierderi economice însemnate.

În cazul unor transporturi îndelungate, cum sunt cele pe cale ferată, trebuie să se asigure o densitate convenabilă, furaje şi apă suficientă, în funcţie de anotimp şi durata transportului. Neliniştea şi frica animalelor cu ocazia îmbarcării, se pot combate eficient cu substanţe tranchilizante. Există la anumite specii tendinţa de a se ascunde, respectiv de a se aglomera, ceea ce mai ales în cazul puilor şi a porcinelor poate duce la asfixie. În aceste împrejurări o bună aerisire este de dorit.

Adăparea la rumegătoare se va efectua, după cât este posibil, cel puţin la interval de 12 ore şi apa să nu fie prea rece, deoarece animalele consumă cantităţi mari de apă în asemenea împrejurări.

Podeaua mijlocului de transport să nu fie lunecoasă şi să existe un aşternut corespunzător. Mijlocul de transport să nu fie supraîncărcat, menţinându-se o densitate optimă. Transporturile îndelungate necesită prezenţa unor însoţitori. Contactul cu omul are în general o acţiune liniştitoare asupra animalelor.

Întrebări: Care este obiectul etologiei ca ştiinţă? Care sunt alternativele pentru optimizarea comportamentului

în activitatea de creştere a animalelor? Care este rolul etologiei în zootehnia modernă? Care sunt orientările (căile) în studiul etologiei aplicate? Care sunt metodele utilizate în studiul etologic?

13

2. COMPORTAMENTUL ANIMAL REZULTATUL INTERACŢIUNII DINTRE ORGANISM ŞI MEDIUL

Un organism, oricare ar fi el, trăieşte într-un mediu fizic şi

biologic care îi pune în mod continuu probleme. Animalul ia cunoştinţă de acestea prin organele sale de simţ. El percepe mediul şi primeşte informaţiile de aici prin analizori sau organele de simţ. Comportamentul său este expresia acestei vieţi de relaţie cu lumea exterioară: este ansamblul de manifestări înnăscute şi dobândite cu ajutorul cărora întâmpină şi rezolvă dificultăţile puse de mediu.

Orice teorie explicativă a comportamentului trebuie să definească şi să măsoare exact rolul informaţiilor externe în declanşarea şi în orientarea conduitei animalului şi în selecţie. Este absolut necesar de a cunoaşte câmpul de percepţie senzorial pentru fiecare specie. Pentru a ajunge la cunoaşterea mediului înconjurător propriu fiecărui animal este necesară cunoaşterea fiziologiei organelor sale de simţ. Se mai adaugă faptul că animalul face o selecţie a excitanţilor care-i survin din mediu.

După cum s-a arătat, înţelegem comportamentul ca o interacţiune între organism şi mediu pe baza unui schimb de informaţii.

În legătură cu aceasta, Tembrock (1982) deosebeşte următoarele categorii de mediu:

Mediul metabolic - energetic (mediul, pentru metabolism şi schimbul de energie) - mediul neinformaţional

Mediul informaţiilor comunicative (mediul biosocial) se refera în genere la biocomunicaţiile între membrii ale aceleiaşi specii şi populaţii.

Primele două categorii se referă la sistemul ecologic, iar a treia categorie la sistemul populaţional. Temb r o c k (1980) menţionează şi o categorie de mediu aparte, care se referă la mediul propriului organism (Eigenumwelt).

Acest mediu interior constituie izvorul pentru informaţii din propriul organism, cum se întâlnesc în comportamentul igienic sau de confort (curăţirea, spălarea suprafeţei corporale).

În sfârşit mai există o categorie de mediu care se referă la aşa zisele caracteristici auxiliare ale mediului ce constituie condiţii „marginale" dar care reprezintă un factor important în desfăşurarea comportamentală.

Cerinţele organismului faţă de mediu se referă atât la cerinţele individuale, pentru menţinerea organismului şi a funcţiunilor sale

14

elementare (cerinţe de spaţiu, de timp, nutriţionale, de apărare şi cerinţe informaţionale), cât şi la cerinţele populaţionale (ale grupului faţă de mediu, ca cerinţe teritoriale, de partener, de comunicaţie etc.).

Legătura cu mediul se realizează prin intrări (input) şi ieşiri (output). Reglarea funcţională se realizează, după cum se observă, prin mecanismul cibernetic de conexiune inversă (feed-back).

Încă din 1939, O. Koehler (citat de L o r e n z , 1978) arată că nu există o forţă vitală şi nici un factor al „întregului", ci există sisteme armonice ambiceptorice (acţionează în ambele sensuri) care sunt în legătură cauzală unele cu altele şi din a căror interacţiune rezultă o imagine a „întregului".

Definind comportamentul, T e m b r o c k (1980) arată că este direcţionarea şi reglarea de către organism în relaţiile cu mediul, in scopul autooptimizării, pe baza unui schimb de informaţii, folosind experienţa acumulată în filogeneză şi ontogeneză. Sau altfel formulat, comportamentul reprezintă acele manifestări în relaţie cu mediul care se realizează prin schimbul de informaţii.

W. W i e s e r . (1976) înţelege prin comportament procesele de interacţiune adaptativă între „programe genetice deschise" şi influenţa mediului în care trăieşte animalul.

Preluarea informaţiilor se realizează cu ajutorul receptorilor senzoriali, constituind acea parte a comportamentului pe care T e m b r o c k o numeşte vectorul de intrare (input) sau comportamentul; aferent. Prelucrarea informaţiei „în organism", care în explicarea sistemică reprezintă „cutia neagră", se realizează îndeosebi de S.N.C. (sistem nervos central) şi sistemul endocrin. Această parte a comportamentului este denumită vectorul de stare şi exprimă o „stare interioară".

Eliminarea informaţiei formează apoi vectorul de ieşire.(output) sau comportamentul eferent. Această parte a comportamentului, adică outputul, formează comportamentul propriu-zis sau „vizibil" pe care îl observăm prin motorica somatică, poziţii, schimbări de culoare, secreţii, excreţii etc. care se exprimă prin parametrii mecanici, chimici, optici, acustici şi informaţionali.

Făptul că comportamentul „vizibil" (output) reprezintă cea mai mare parte din comportamentul unui animal, nu exclude existenţa şi unui comportament invizibil care se realizează în vectorul de stare în organism (black-box). Astăzi „cutia neagră" nu mai este o totală necunoscută, mai ales datorită rezultatelor remarcabile ale neurobiologiei şi neurofiziologiei, făcându-se lumină şi în această latură „invizibilă" a comportamentului animalelor, în mecanismele învăţării şi a altor funcţii nervoase superioare. Reglarea comportamentului animal se realizează în concepţia cibernetică prin mecanismul de conexiune inversă. În acest caz valoarea outputului

15

poate influenţa inputul. Atât inputul cât şi outputul sunt în relaţii strânse cu mediul înconjurător, influenţându-se reciproc.

2.1. Cauzalitatea comportamentului

Organismul este supus în continuu unei imense „inundaţii" de

stimuli (informaţii) din mediu. Nu toate aceste informaţii (stimuli) au o valoare sau

importanţă ,biologică pentru animal, majoritatea lor nu suscită interes, ele fiind percepute doar ca „sunete de decor" sau „zgomot de fond".

Animalele sunt înzestrate cu un sistem de filtrare a stimulilor, care le permite recepţionarea stimulilor eficienţi sau stimulilor „cheie". Filtrarea stimulilor se realizează pe 2 planuri:

1. Filtrarea periferică (la nivelul organelor senzoriale). 2. Filtrarea centrală (la nivel de S.N.C.). Acest sistem de filtrare este denumit şi mecanism înnăscut de

declanşare (M.I.D.). K. Lorenz compară mecanismul înnăscut de declanşare cu o

broască şi stimulii „cheie" cu cheia broaştei. Prin deschiderea (declanşare) cu ajutorul „cheii" (stimul eficient), tiparul comportamental înnăscut este pus în acţiune.

Construcţia sau configuraţia stimulului „cheie" este de obicei simplă, dar în condiţiile la care s-a adaptat, absolut eficace. Un exemplu clasic în acest sens este reacţia de înţepare a căpuşei (ixodes ricinus) care înţeapă tot ce are temperatura peste 37° C şi emană miros de acid butiric. Temperatura şi acidul butiric reprezintă în acest caz stimulii cheie, având eficacitate sigură, deoarece în condiţii naturale numai gazda, respectiv mamiferul cu sânge cald, are temperatura de peste 37° C şi emană prin piele acid butiric.

Un alt exemplu este saltul taurului pe manechin, în vederea recoltării de material seminal. Acest manechin este stimulul cheie sau declanşator care are o configuraţie simplistă, fiind însă eficace. Studiul stimulilor eficienţi, particularităţile lor se face cu ajutorul „atrapelor" care reprezintă modele artificiale ale stimulilor cheie, de obicei mult simplificate. Oferind animalului diverse modele spre alegere, se consemnează la care dintre modelele oferite reacţia animalului este maximă.

Dubla determinare a comportamentului este o caracteristică a comportamentului animal. Pentru a declanşa un comportament trebuie să existe atât o determinare externă, reprezentată prin stimuli eficienţi cât şi una internă, endogenă, care o putem numi şi dispoziţie sau motivaţie internă. Această dispoziţie sau „nevoie" interioară este aceea care poartă responsabilitatea spontaneităţii comportamentului înnăscut.

16

Prin motivaţie înţelegem disponibilitatea unui animal de a efectua un anumit comportament. Motivaţia a mai fost denumită şi „potenţial specific de acţiune" sau „energie specifică de acţiune". De obicei descriem motivaţia prin cuvinte ca foame, sete, frică, agresiune etc.

La vertebratele superioare se observă rar o singură motivaţie la un animal în mediul său natural. De obicei aceste animale trebuie să dispună de disponibilitatea internă (motivaţie) pentru multe şi diferite comportamente care de multe ori se exclud reciproc. În acest caz animalul trebuie să procedeze la o soluţie de compromis, recurgând la comportamentul cu cea mai stringentă necesitate.

Motivaţia este rezultatul multor factori endogeni şi exogeni. Stimulii interiori sunt recepţionaţi prin intraceptori care pot

detecta, de exemplu; nivelul glucozei sau a NaCl (presiune osmotică) din sânge. Aceste elemente sunt de mare însemnătate în comportamentul de nutriţie (foame şi sete).

În aceeaşi ordine de idei pragul hormonal sanguin influenţează dispoziţia internă pentru circuitul funcţional al reproducţiei.

Între factorii motivaţionali putem menţiona şi: —Ciclurile endogene care se referă la influenţa unor ritmuri

biologice, exemplu cel circadian (zilnic) şi circanual (anual) asupra comportamentului.

—Gradul de maturizare (vârsta) influenţează de asemenea comportamentul, deoarece in funcţie de vîrstă animalele pot reacţiona diferit la acelaşi stimul.

—Excitaţii autonome care se referă la producerea de stimuli endogeni în S.N.C care sunt responsabili pentru caracterul spontan al. comportamentului.

—Analiza motivaţiei unde deşi se cunosc o sumedenie de factori care influenţează motivaţia, nu se cunoaşte decât foarte puţin despre natura şi mecanismul intern al motivaţiei.

Motivaţia nu se poate măsura decât indirect prin măsurarea intrărilor şi ieşirilor, respectiv a stimulilor externi şi interni, precum şi măsurarea intensităţii comportamentului.

După cum remarcă K . I m m e l m a n n (1979), un animal în aparenţă liniştit, nu prezintă semne distincte dacă la un moment dat va fi motivat agresiv, sexual sau „de fugă". De abia prin comportamentul pe care îl va manifesta, putem trage concluzia în ce fel sau cum a fost motivat animalul. Motivaţia se analizează deci prin analiza comportamentului. În legătură cu motivaţia trebuie amintit şi aşa zisul comportament, conflictual sau deplasat care apare atunci când la un animal sunt activate in acelaşi timp mai multe motivaţii contradictorii. În asemenea împrejurări animalul neavând posibilitatea de a se adapta, exteriorizează un comportament neadecvat (deplasat) faţă de situaţia dală. De exemplu, când două animale se află într-un, conflict

17

antagonic de luptă sunt activate două motivaţii: cea de atac (agresiune) şi cea de fugă (frică). În asemenea situaţii animalele pot efectua comportamente conflictuale, respectiv deplasate din diverse cicluri funcţionale, ca cel de nutriţie, când caută de mâncare, sau cel de confort când execută mişcări de igienă corporală etc. În paranteză fiind spus şi omul manifestă în situaţii conflictuale comportamente asemănătoare (îşi roade, unghiile de la deget, se scarpină după ureche, ridică pumnul, sau loveşte cu pumnul în masă etc.).

La animalele de fermă se pot observa comportamente conflictuale în situaţii de frustrare, când este activată o motivaţie dată, dar condiţiile de mediu oferite nu dau posibilitatea ca comportamentul să se desfăşoare, cu alte cuvinte există comportament de apetenţă, dar lipsesc stimulii din mediu pentru a se ajunge la actul consumator.

Dispoziţia internă depinde de anumiţi parametri fiziologici, umorali şi hormonali, ca de exemplu: concentraţia de glucoza în sânge, plenitudinea stomacului cu alimente sau apă (din comportamentul nutriţional) sau nivelul sanguin a unor hormoni sexuali (din comportamentul sexual).

Informaţiile pe care animalul le primeşte din mediul ambiant prin intermediul senzorilor olfactivi, vizuali, tactili, auditivi etc. sunt transferate centrilor nervoşi superiori, de unde pornesc influxurile nervoase către organele de execuţie. Căile nervoase aferente, eferente şi elementele cerebro-corticale sunt structuri morfologice care participă la desfăşurarea şi coordonarea actului comportamental. Dar, în afara exteroceptorilor, organismele sunt înzestrate şi cu prioceptori care informează centrii nervoşi coordonatori atât despre schimbările interne, cât şi despre felul cum se desfăşoară comportamentul în raport cu factorii exogeni.

Comportamentul, pe lângă mecanismele sale specifice, presupune disponibilitate internă, o motivaţie de ordin metabolic (foame, sete) sau alte necesităţi vitale, care împing animalul către un anumit fel de activitate sau îl pregătesc pentru eventualitatea unui răspuns adecvat, când mediul său de viaţă ar prezenta modificări ce depăşesc limitele cadrului normal.

Adaptarea organismului, prin acte comportamentale la condiţiile concrete, de moment ale mediului, reprezintă instanţa prin care acesta se încadrează şi răspunde adecvat informaţiilor primite din ecosistem.

Cei doi factori ai comportamentului, motivaţia internă şi stimulii declanşatori se condiţionează reciproc.

B. Hass e n s t e i n exemplifică, prin descrierea comportamentului de hrănire la un câine astfel: un câine flămând (motivaţie internă - crescută) ingeră şi alimente cu slabă stimulare declanşatoare (pâine). Dacă animalul este sătul (motivaţie interioară

18

scăzută, nu mai ingeră altă pâine, în schimb mănâncă o bucată de cârnaţ (cu mare putere stimulativă).

Comportamentul are aşadar o dublă cauzalitate: exogenă şi endogenă, în măsura în care este dependent de factorii stimulatori externi, dar şi de factori interni, capabili să declanşeze şi să justifice în acelaşi timp apariţia unei motivaţii, a unei pulsiuni. În dezvoltarea ontogenetică a unui organism, comportamentul suferă, ca de altfel toate organele şi sistemele sale modificări importante, datorate atât maturării şi perfecţionării tiparelor neuromotorii înnăscute, cât mai ales, unor procese complicate de învăţare. Din multitudinea factorilor externi cu care un organism vine în contact, numai stimulii semnal sunt capabili să declanşeze un act comportamental adevărat. Dar şi aceştia trebuie să găsească organismul într-o fază disponibilă, în care receptorii implicaţi în comportamentul respectiv să poată fi activaţi.

În declanşarea şi desfăşurarea unui comportament este necesară participarea concomitentă a stimulilor interni şi a celor externi, ale căror acţiuni sincronizate vor determina depăşirea în intensitate a pragului critic. Există totuşi şi excepţii, dar ele nu survin decât în condiţii paradoxale de reactivitate şi habitat. Lorentz a descris comportamentul unui graur aflat în captivitate, care repeta perfect ritualul de capturare a insectelor în absenţa acestora, deci în lipsa stimulului extern. Această "reacţie în gol" exprimă şi materializează energia potenţială acumulată sub imperiul unei puternice pulsiuni şi ea constituie dovada că pasărea, chiar şi în aceste condiţii de captivitate şi-a conservat însuşirile care-i asigură supravieţuirea şi indirect perpetuarea speciei.

Pe de altă parte, comportamentul, ca orice însuşire caracteristică unui sistem viu are o determinantă ereditară şi o alta dobândită, dar gradul în care diferitele însuşiri, ce definesc un comportamental sunt moştenite sau învăţate prezintă un registru de variaţie cu limite extrem de largi.

Cercetările întreprinse de Lorenz, Tinbergen, Harlow au contribuit efectiv la descifrarea unor fenomene etologice esenţiale cum ar fi cel de imprimare sau cel de învăţare condiţionată, prin care autorii au reuşit să demonstreze existenţa în determinismul comportamentului a unei componente ereditare (constituţionale) şi a alteia dobândite (circumstanţiale).

La om ca şi la animale au fost descrise două tipuri de acte reflexe: înnăscute (necondiţionate) şi dobândite (condiţionate). Reflexele înnăscute (somatice, vegetative, motorii, secretorii) se transmit ereditar, se întâlnesc la animalul nou născut încă de la naştere, sunt foarte stabile şi caracteristice speciei. S-a demonstrat experimental, dar se cunoştea şi din practica empirică faptul că, hrana reprezintă pentru oricare animal un factor excitant, capabil să declanşeze reflexul necondiţionat de salivaţie. Dacă se asociază în

19

mod repetat acest factor ca un altul care în mod obişnuit este indiferent pentru animal (aprinderea unui bec, de exemplu) este posibil ca după o anumită perioadă de timp, simpla aprindere a becului, fără administrarea hranei, să declanşeze reflexul salivar.

Toate fiinţele vii îşi desfăşoară viaţa după un scenariu impus de două programe: unul ereditar, datorat codului genetic care cuprinde întreaga experienţă filogenetică a speciei din care organismul face parte şi un al doilea program, înmagazinat în creier, care reprezintă volumul cunoştinţelor acumulate de individ în urma confruntării sale cu mediul ambiant.

2.2. Influenţa complexului neuro-hormonal

asupra comportamentului animalelor

De relaţia sistemului nervos cu comportamentul se ocupă o ramură etologică numită neuro-etologie. Ea studiază rolul sistemului nervos în reglarea şi coordonarea comportamentului animal.

Spre deosebire de sistemul hormonal care garantează o reglare mai lentă şi de durată a comportamentului, sistemul nervos lucrează foarte repede, realizând reglări rapide şi de scurtă durată a comportamentului.

Bazele nervoase ale comportamentului au făcut obiectul a numeroase studii. Metodele folosite în studiul neuro-etologic la animale sunt diversese şi anume:

1. Extirparea sau distrugerea operativă a unor zone sau formaţiuni cerebrale şi urmărirea efectului acestei intervenţii asupra comportamentului.

2. Altă metodă mai puţin brutală o reprezintă excitaţiile cerebrale. În acest scop se folosesc microelectrozi din oţel sau wolfram,, care sunt implantaţi în diferite zone cerebrale. Ca excitant se foloseşte o sursă de curent electric slab, de o intensitate sub 1 miliamper şi o tensiune de 1-2 Volţi.

Indiferent de metoda de studiu folosită este absolut necesar să se cunoască în amănunt comportamentul normal al speciei de animale la care se execută experienţele de privare operatorie sau de excitare electrică cerebrală.

În urma experienţelor de excitare cerebrală s-au putut identifica numeroase centre cerebrale care sunt răspunzătoare pentru diverse comportamente. În cazul experienţelor de extirpare a unor zone cerebrale s-a observat că de multe ori funcţia zonei extirpate este preluată de o altă zonă cerebrală. Cercetările neuro-etologice au pus însă în evidenţă şi flexibilitatea sistemului nervos central. Reglarea comportamentului nu este legată numai de anumite, centre fixe şi este rezultatul conlucrării flexibile a mai multor zone şi centre cerebrale.

20

În experienţe de excitare cerebrală s-a reuşit îndeosebi activarea motivaţiei agresive, sexuale etc. În regiunea hipotalamuaului s-a descoperit astfel o zonă a foametei, o zonă a saturaţiei şi o zonă responsabilă pentru senzaţia de sete. Se consideră că în zona hipotalamică există celule specializate care sunt în măsură să detecteze variaţii ale concentraţiei glucozei, a pH-ului, concentraţiilor hormonale în sânge şi să le transforme în impulsuri nervoase.

Cercetările neuro-etologice se ocupă şi de spontaneitatea multor comportamente care au ca motivaţie o producere endogenă de stimuli în sistemul nervos central. Acesta este în măsură să elaboreze „programe" întregi, de impulsuri, care conduse la grupele de muşchi respective, duc la mişcări complexe.

Astfel de „programări cerebrale" s-au putut identifica între timp pentru multe comportamente şi specii de animale.

Rezumând, putem afirma că studiile executate prin diferite metode neuro-eţologicc, au permis o mai bună cunoaştere a legităţii comportamentale, arătând legătura concretă între anumite zone ale S.N.C. şi comportament. Dar există încă multe fenomene necunoscute, îndeosebi cele la nivel neuronal.

Rolul şi funcţia diferiţilor neuroni în reglarea şi dirijarea comportamentului, mecanismul intim de acţiune este încă aproape necunoscut.

După cum s-a mai arătat, comportamentul este rezultatul atât a unor factori sau excitanţi exteriori, din afara organismului, cât şi a factorilor interiori. Spre deosebire de S.N.C. care reglează mai ales comportamentul de scurtă durată cum ar fi locomoţia, apărarea etc., hormonii intervin îndeosebi în variaţii comportamentale de mai lungă durată cum ar fi comportamentul de reproducţie şi de îngrijire a progeniturii.

Majoritatea cercetărilor cu privire la acţiunea hormonilor asupra comportamentului s-au canalizat în direcţia activităţii sexuale a vertebratelor. Dar şi activitatea sexuală a animalelor nevertebrate este reglată de hormoni (de exemplu, la insecte, la femele de glanda corpora allata).

De o importanţă majoră în reglarea comportamentului reproductiv la mamifere o au la masculi hormonii androgeni, ca de exemplu testosteronul format în testicul, iar la femele hormonii estrogeni (estradiolul şi estrona) formaţi în ovare precum şi hormonul gestagen (progesterona) format de corpul galben al ovarului şi de placentă.

Dependenţa comportamentului de reproducere de hormoni rezidă din următoarele:

1. Apariţia in acelaşi timp a comportamentului sexual şi a activităţii secretorie a glandelor sexuale.

21

2. Apariţia de tulburări şi modificări ale comportamentului sexual după gonadectomie (castrare) sau extirparea hipofizei, care are rol conducător in reglarea neurohormonală a ciclului sexual.

3. După injectare de hormoni sexuali se schimbă comportamentul animalelor.

4. Existenţa unei corelaţii intre concentraţia hormonilor sexuali în sânge şi comportament.

Acţiunea hormonilor nu trebuie privită izolat, deoarece diferiţi hormoni se influenţează reciproc prin mecanisme de conexiune inversă. Ei pot avea acţiune sinergică atunci când efectul lor se cumulează, sau acţiune antagonistă când efectul lor se anihilează. La masculi creşterea valorilor sanguine de testosteron produce nu numai o accentuate a comportamentului sexual ci şi o creştere a agresivităţii în unele cazuri. Pentru reglarea diverselor forme de agresiune o importanţă deosebită o au şi alte substanţe secretate în organism, cum ar fi adrenalină, noradrenalină şi serotonină .

Hormonii sexuali acţionează la rîndul lor şi asupra S.N.C. (sistem nervos central), îndeosebi asupra hipotalamusului, stimulând sau inhibând prin intermediul hormonilor de eliberare secreţia de către hipofiză a hormonilor gonadotropi (L.H. şi F.S.H.).

După cum s-a arătat, hormonii influenţează ca factor endogen comportamentul. În acelaşi timp însă hormonii depind de factori exteriori. De exemplu, reglarea hormonală a reproducţiei la păsări depinde de lungimea zilei. Aceasta acţionează prin sistemul senzorial-cortex-hipotalamo-hipofizar asupra gonadelor femele sau mascule şi implicit asupra producţiei hormonale ale acestora.

Tot ca factor exterior este considerat şi comportamentul, congenerului de specie. Astfel, hormonii nu numai că influenţează comportamentul ci şi invers, comportamentul influenţează secreţia hormonală.

De exemplu, la unele păsări prin comportamentul de curtare se poate declanşa ouatul şi confecţionarea cuibului. Probabil curtarea duce prin sistemul hipolalamo-hipofizar la eliberarea sporită de estrogeni care fac posibilă declanşarea ouatului şi confecţionarea cuibului.

Actul de clocire în schimb este dirijat de progesteron pe când prolactina produsă de hipofiză stimulează, de exemplu, la porumbel secreţia şi formarea laptelui ingluvial. La unele specii, ca de exemplu pisica şi iepurele ovulaţia este indusă şi provocată de actul copulator.

Actul copulator realizează prin intermediul hipotalamusului eliberarea de L.H. şi prolactina. L.H. produce ovulaţia, iar prolactina stimulează corpul, galben în eliberarea de progesteron.

Aceste acţiuni se pot obţine şi în mod experimental. Astfel, prin excitarea cu un bastonaş de sticlă a zonei vaginale şi a cervixului,

22

se secretă L.H. şi prolactina, animalul manifestă comportamentul unei „gestaţii imaginare”.

Hormonii sexuali acţionează asupra unor zone sensibile din regiunea hipotalamică unde există receptori pentru fiecare hormon. Aceşti receptori sunt proteine, care cu hormonul respectiv realizează o combinaţie chimică prin care hormonul este „recunoscut". Prin implantare de preparate hormonale în zone sensibile ale regiunii hipotalamice la animale castrate s-a provocat, folosind estrogeni, comportamentul sexual femel, iar cu testosteron comportamentul sexual mascul.

Hormonii sexuali imprimă deci în zone cerebrale repertoriul specific comportamental sexual. La femele se pot obţine comportamente sexuale mascule prin administrare de androgeni şi invers la masculi comportamente sexuale femele prin administrarea de hormoni estrogeni.

2.3. Fazele comportamentului motivaţional

În descrierea unui comportament motivaţional se folosesc 3

faze ( T e m b r o c k , 1980): a) Comportamentul apetitiv I. b) Comportamentul apetitiv II. c) Actul consumator. a) Comportamentul apetitiv I este faza de căutare

nedirecţionată, determinată de motivaţia internă, (caută hrană sau partener sexual). Când animalul sesizează primii stimuli care-i arată prezenţa hranei, de exemplu, începe faza a 2-a.

b) Comportamentul apetitiv II care este căutarea direcţionată spre un „ţel" de acţiune spre finalitate.

c) Actul consumator încheie comportamentul, scopul a fost atins (de exemplu, s-a ingerat hrana).

Această ultimă fază decurge rigid şi stereotip. Actul consumator are 2 componente: o componentă taxică şi un tipar fix de acţiune.

Primele două faze apetitive, servesc optimizării comportamentului, ele se pot repeta, în cazul că strategia nu este optimală, începându-se tot cu faza de căutare nedirecţională.

In cazul că optimizarea se realizează, se trece la faza actului consumator care prin feed-back negativ acţionează asupra motivaţiei, pe care o anulează (când animalul a avut succes şi a ingerat hrană), sau motivaţia persistă când actul consumator s-a terminat cu un insucces, animalul rămânând flămând.

În această situaţie comportamentul începe din cu faza apetitivă I.

23

Procesul sau programul comportamental motivaţional decurge, respectiv se derulează, în mai multe etape urmează logic una după alta.

Etapa următoare se realizează după verificarea stării optimale a precedentei in aşa fel încât se ajunge la ţelul final (algoritm comportamental).

Dacă ne referim la animalele domestice, fazele I şi a II-a, sunt mult scurtate în comportamentul nutriţional, în sensul că omul pune animalului la îndemnă furajul pe care acesta nu trebuie să îl mai caute. Această particularitate duce uneori la tulburări metabolice şi la situaţii de stress, deoarece în materialul genetic sunt ,,planificate" energie şi timp pentru fazele apetitive.

Bunăoară, porcul sălbatic îşi petrece 35% din zi cu comportamentul de căutare (apetitiv) a hranei şi 15% cu furajarea propriu-zisă ( T e m b r o c k , 1982). În cazul porcului domestic uneori furajarea se rezumă doar la câteva zeci de minute pe zi, apărând la unii porci fenomenul de frustrare şi stress din cauza lipsei condiţiilor pentru efectuarea comportamentului de apetenţă.

2.4. Comportamentul şi adptabilitatea organismelor

la mediu

Prin adaptare înţelegem mecanismele şi mijloacele cu care organismele sunt modificate în relaţia cu mediul, proces prin care supravieţuiesc şi contribuie la menţinerea şi perpetuarea speciei. Procesul de adaptare este una din caracteristicile principale ale comportamentului.

La nivel individual, adaptarea se realizează prin modificarea comportamentului sub influenţa stimulilor din mediu. Interacţiunea cu mediul se realizează atât prin comportamentul de intrare cât şi prin cel de ieşire (după T e m b r o c k , 1982). Procesele de adaptare la nivelul vectorului de intrare le putem numi şi „învăţarea senzorială", ca de exemplu învăţarea condiţională (reflex condiţionat).

Procesele de adaptare la nivelul vectorului de ieşire le putem denumi şi „învăţarea motorie" sau „învăţarea operantă", instrumentală de tip Skinner, prin încercare şi eroare.

Şi în sfârşit procesele de adaptare la nivelul vectorului de stare se pot denumi şi „învăţarea internă" său intuitivă, în acest caz animalul găseşte spontan o soluţie de rezolvare.

Deosebim o adaptare filogenetică, ce se realizează, prin mecanismul evoluţiei speciilor şi o adaptare ontogenetică ce se realizează prin mecanismul de învăţare..

Evoluţia este în acest sens adaptarea genetică la mediul ambiant. Această adaptare a fost însă posibilă numai prin variabilitatea

genetică a speciilor?

24

Pentru etologia animalelor de fermă, evoluţia speciilor sălbatice din care derivă animalele domestice prezintă importanţă, deoarece şi comportamentul actual al animalelor de fermă conţine o bună parte a inventarului comportamental al speciei sălbatice.

Comportamentul a evoluat paralel cu evoluţia morfologică a speciilor.

În situaţii în care, in timpul evoluţiei, animalele au fost supuse unor modificări rapide ale mediului, ca de exemplu inundaţiile, la mamifere bunăoară nu le cresc imediat înotătoare, ci ele învaţă să înoate cu membrele. Are loc deci o adaptare comportamentală şi nu una morfologică. Această adaptare comportamentală este inclusă în materialul genetic în cursul evoluţiei speciilor.

În condiţiile de suprasolicitare (transport, temperaturi extreme, spaţiu redus, furajare necorespunzătoare sau alte situaţii de frustrare excesivă), când mecanismele de adaptare nu mai fac faţă, apare la animale fenomenul de stress. Stressul este deci starea organismului în urma acţiunii factorilor stressanţi. În adaptarea sa la aceşti factori organismul manifestă 3 faze:

a) Stadiul de alarmă. Organismul încearcă adaptarea prin mecanisme fiziologice, ca eliberare de adrenalină, noradrenalină (A.C.T.H. şi corticoizi).

Prin intermediul hipotalamusului, este activat în această primă fază sistemul nervos simpatic şi se eliberează adrenalină din glandele suprarenale. Adrenalina produce o creştere a tensiunii sanguine, a frecvenţei respiraţiei, a pulsului precum şi o mai bună irigare a musculaturii striate. Dacă situaţia de stress se menţine, este activată prin A.C.T.H. zona corticală a suprarenalelor care secretă în cantitate mărită hormoni glucocorticoizi. Ca urmare se produce o creştere a glicemiei şi o inhibiţie a funcţiei hormonale a glandelor sexuale. Toate aceste modificări au ca scop pregătirea organismului pentru confruntarea dramatică fie cu un adversar sau cu un mediu ostil.

Uşoare reacţii de stress sunt ceva obişnuit în viaţa animalelor şi chiar a omului. Ele nu sunt dăunătoare, din contră ele garantează o adaptare permanenta a organismului la cerinţele mediului. Dacă însă aceste cerinţe devin insuportabile, adaptarea nu se mai poate realiza.

Acest mecanism fiziologic de adaptare este numit, după Seyle, sindrom general de adaptare.

b) Stadiul de rezistenţă. Organismul se reechilibrează, adaptarea la factorii stressanţi a atins un punct optim.

c) Stadiul de oboseală (epuizare). Apare în urma depăşirii posibilităţilor de adaptare. Dacă factorii stressanţi persistă, se produce o cronicizare cu îmbolnăvire sau moarte. Primele simptome ale stressului se manifestă vizibil la animal prin modificarea comportamentului. După S a m b r a u s (1978), pot să apară:

— schimbări în activitatea de odihnă şi repaus;

25

— creşterea comportamentului de căutare (apetenţă) pe care animalul îl adoptă când nu există stimuli necesari pentru efectuarea unui anume comportament sau tipar comportamental. De exemplu, apar comportamente deplasate, inadecvate situaţiei date care se întâlnesc în diverse situaţii conflictuale. De asemenea, cal manifestări a unor frustraţii pot apare tulburări comportamentale ca: fetofagie, pervertirea gustului, agresivitate, comportament de fugă etc.

2.5. Biocomunicaţia

În lumea animală nu există semne convenţionale care să asigure

schimbul de informaţii şi deci de comunicare între indivizii aparţinând unei specii. Există însă semnale exprimate sub formă de gesturi, mimică, atitudini care pot constitui un limbaj specific eficient, prin care animalele pot intra în legătură directă şi pot comunica.

Semnele sunt expresia limbajului cerebral, intelectual, propriu omului, iar semnalele sub forma emisiilor fonice, optice sau chimice pantomimice, posturale sunt mijloace folosite de animale pentru a-şi exprima stările emoţionale şi deci pentru a comunica.

Animalele pot fi surprinse în diferite dispoziţii de atac sau apărare, în stări afective de teamă, de suferinţă, de bucurie, de satisfacţie pe care le exteriorizează în mod natural destul de convingător şi care pot fi interpretate ca acte comportamentale cu rol de comunicare. Animalele într-adevăr au trăiri subiective, încearcă stări afective puternice, nu la scara sau intensitatea celor întâlnite la om, unde intervine decisiv şi activitatea cerebrală, care le şi conştientizează, dar nu pot fi ignorate formele particulare, poate primitive, prin care animalele îşi exprimă stările emoţionale, afective în care intervine şi o componentă psihică, într-o proporţie variabilă în funcţie de rangul fiiogenetic al subiectului. A judeca disponibilităţile afective ale animalelor, psihologia lor cu mijloacele şi tehnicile folosite în etofiziologia şi etopsihologia omului, a le evalua şi aprecia cu unităţi de măsură specifice activităţilor umane este o greşeală de analiză şi de interpretare, un experiment perdant, prin chiar tehnicile de lucru folosite. Nici chiar analogiile, care depăşesc anumite limite nu pot fi acceptate, motiv pentru care comportamentul animalelor în toate ipostazele sale native nu poate fi studiat decât pe baza unor legi proprii, care eventual îşi pot găsi sorgintea într-o anumită etapă filogenetică a devenirii omului.

Comunicarea dintre animale este de cele mai multe ori total diferită de aceea prin care oamenii reuşesc să-şi transmită informaţii şi care este mult mai complexă, mai profundă, mai diversificată, datorită limbajului articulat, în care intervine, atât componenta nervoasă, cât şi structuri morfologice specifice. Dacă am încerca o comparaţie între modalităţile de comunicare întâlnite la om şi la animale se poate

26

afirma că animalele au rămas şi din punct de vedere al comunicării, la un nivel de evoluţie inferior omului şi anume la manifestări comportamentale expresive, deşi socio-semnalele analizate separat, care includ însuşiri morfologice sau cromatice, markeri sonori sau chimici pot depăşi în fineţe pe cele întâlnite la om.

În semiotică schimbul de informaţii între sistemele biologice vii se realizează prin intermediul semnelor. Un fenomen biologic poate dobândi calitatea de semn dacă acesta va avea o semnificaţie convenţională anume, în etologie se foloseşte noţiunea de stimul - semn care poate avea o anumită semnificaţie şi poate determina un anume comportament. Nu oricare stimul poate funcţiona ca semn, numai stimulul declanşator poate depăşi sensul banal al reacţii fiziologice şi dobândind o anumită semnificaţie, poate să inducă acte comportamentale după tipare prestabilite. Semiotica operează deci cu funcţii - semn, ce reunesc două entităţi distincte şi care împreună capătă o anumită semnificaţie; în afara binomului amintit, pierd calitatea semiotică.

Semiotica deci, este o disciplina în care stimulii simpli pot căpăta şi deci pot funcţiona ca semne în momentul în care dobândesc o semnificaţie anume şi devin purtătorii unei informaţii. Din punct de vedere fiziologic stimulii pot declanşa o reacţie fiziologică sau un act reflex, în timp ce stimulul-semn dobândeşte anume sens şi va declanşa un act comportamental, dobândind sens semiotic.

Toate elementele faunistice dintr-un ecosistem stabilesc relaţii de reciprocitate şi intercondiţionare, funcţia de comunicare la animale fiind o realitate atestată prin cercetări sistematice de etologie şi psihologie genetică. Biocomunicarea reprezintă schimbul de informaţii dintre două sisteme vii, care aparţin aceleiaşi specii sau unor specii diferite. Sistemele de semnalizare intraspecifică, deşi mai complexe, sunt mai uşor de studiat decât cele interspecifice, deoarece mijloacele prin care animalele comunică între ele sunt multiple şi au un registru de exprimare foarte variat (Rowell şi Hinde 1962, Sebeok 1968, Chenzbraun 1973, Marler 1973). În literatura de specialitate sunt folosite mai multe criterii de clasificare (taxonomic, funcţional, morfologic, etc.) a biocomunicării, dar criteriul fiziologic răspunde probabil mai corect dezideratului urmărit, distingându-se din acest punct de vedere următoarele tipuri de comunicare: optică (vizuală), acustică (sonoră), olfactivă(chimică), tactilă.

Schimbarea de informaţii este o caracteristică esenţială a vieţii, caracteristică denumită înainte şi excitabilitate. Schimbul de informaţii formează în acest context şi o latură de bază a comportamentului, car nu se poate realiza fără schimb informativ.

Coordonarea activităţii într-o asociaţie animalieră presupune comunicarea între membrii acesteia.

27

Stimulii care au ca scop comunicarea între partenerii sociali sunt reprezentaţi prin anumite semnale. Semnalele pot avea diverse calităţi optice, acustice, chimice, tactile sau electrice (la unii peşti).

Acţiunile de semnalizare transmit congenerului de specie informaţii cu privire la motivaţia internă a emiţătorului.

Exemplu: un mascul, ce prezintă comportament de curtare semnalizează femelei disponibilitate sexuală. Un animal care adoptă poziţia de ameninţare semnalizează congenerului de specie intenţii agresive. Albinele care execută pe fagure „dansul" semnalizează celorlalte albine distanţa şi direcţia unei surse de nectar.

De mare importanţă sunt activităţile de semnalizare în relaţia dintre părinţi şi pui. De exemplu, contactul acustic între oaie şi miel, între cloşcă şi pui etc.

Şi în comportamentul agonistic semnalele au un rol important, evitându-se lupta în disputele agresive. Astfel, poziţiile de supunere au ca scop frânarea agresiunii şi duc la o stratificare ierarhică stabilă în societatea animală.

Diferitele calităţi ale. informaţiei au fost clasificate după mai multe aspecte ( T e m b r o c k , 1980).

a) Aspectul pragmatic (funcţional) se referă la cauza şi acţiunea informaţiei. Exemplu: în comportamentul sexual al mamiferelor domestice, cauză ar fi motivaţia sexuală şi partenerul sexual în apropiere. Consecinţa sau acţiunea ar fi ritualul de curtare şi actul copulator.

b) Aspectul semantic se referă la însemnătatea informaţiei (în exemplul de mai sus — satisfacerea instinctului sexual).

c) Aspectul sintactic (structural) se referă la structura şi ordinea informaţiei. Exemplu: semnale vizuale, chimice, tactice etc.

Transmiterea informaţiei de la donator (sursă) la primitor (receptor) se realizează prin mai multe modalităţi sau canale.

Canalul optic. Transmiterea informaţiei pe acest canal se realizează îndeosebi la animalele care dispun de o motorică complexă. Principiile generale de transmitere a informaţiei pe canalul optic sînt (după Temb r o c k , 1980): schimbări de mişcare, schimbări de poziţii, de culoare, de contur, de orientare etc.

Analizatorul vizual este implicat în procesele de comunicare prin elementele sale senzoriale. Comunicarea optică reclamă prezenţa concomitentă a celor doi parteneri care emit, respectiv receptează semnalele, chiar dacă uneori acest tip de comunicare rămâne nefinalizat, deci netransformat într-un act comportamental. Ea poate fi realizată fie prin pantomima sau cinetica unor segmente anatomice (membre, cap) sau a corpului în general (limbaj gestual sau corporal), fie prin atitudinea sau postura adoptată de animale (limbaj postural) fie prin cromatica diferitelor regiuni corporale (limbaj cromatic), fie prin

28

emisie de fotoni (bioluminescenţa). Comunicarea optică se întâlneşte la numeroase specii de păsări, mamifere, amfibieni, reptile, insecte.

a) Comunicarea posturală - se referă la atitudinea de ameninţare, intimidare sau de supunere pe care o pot etala animalele unele faţă de altele. La taurine indivizii cu statut dominant dintr-un grup se impun în faţa celorlalţi membri ai grupului prin atitudinea lor agresivă, sau chiar prin simpla lor prezenţă. Manifestările de supunere ale animalului de rang inferior faţă de lideri se întâlnesc destul de frecvent, în mod curent la carnivore şi la primate, în special la maimuţele cimpanzeu şi babuini. La câini şi la lupi atitudinea de supunere este caracteristică, în sensul că, individul dominat se apropie de lider totdeauna cu capul în jos, într-o atitudine cifozată, cu mişcări lente şi coada rigidă, menţinută între membrele posterioare. Ajuns în imediata apropiere a acestuia el îşi oferă regiunea anatomică cea mai vulnerabilă (zona jugulară) sau adoptă atitudinea de supunere totală, culcându-se pe spate, cu picioarele în sus flexate, amintind astfel poziţia întâlnită la puii sugari, lipsiţi total de apărare. Această atitudine de supunere inhibă tendinţa agresivă a uni rival mai puternic sau a altui animal cu rang superior.

b) Comunicarea gestuală - reprezintă ansamblul aspectelor gestuale imprimate segmentelor anatomice, în special membrelor şi capului. Fizionomia de ansamblu a corpului - fenotipul - reprezintă expresia sa morfologică, în timp ce comportamentul gestual constituie expresia dinamică de proiecţie a genotipului. Gestul corporal poartă deci amprenta fondului filogenetic, dar mediul ambiant, spaţiul ecologic exercită asupra organismului un permanent efect modelator care interesează atât caracterele morfologice cât şi cele comportamentale. Funcţia informativă a gestului corporal - mesajul - poartă în sine atât la mamifere cât şi la păsări o putere de exprimare extrem de diversificată. Dintre animalele domestice cel mai dotat din acest punct de vedere este curcanul, care prin paradele sale demonstrează că gestul corporal de tip dinamic-informativ este suficient de convingător. El poate fi concurat în această privinţă doar de păun dropioi şi de bătăuş. Dropia este o pasăre poligamă, mai multe femele grupându-se în perioada de reproducere în jurul unui mascul, care le va fecunda. Pentru a câştiga acest drept, dropioiul trebuie să iasă învingător din lupta pe care o angajează cu alţi pretendenţi. în acest scop, primăvara timpuriu, grupuri de dropii se adună în aşa numitele "locuri de rotit", unde au loc dansurile prenupţiale şi înfruntările dintre masculi pentru cucerirea femelelor. Fiecare mascul încearcă într-o primă fază să-şi impresioneze adversarii, să-şi seducă viitoarele mirese etalându-şi tot arsenalul de podoabe cu care natura la înzestrat. El desface în două superbe evantaie, îşi înfoaie penajul şi îsi umple cu aer pungile situate de-a lungul gâtului şi sub această formă

29

de "bulgăre de zăpadă" defilează tremurând prin faţa femelelor, fuge în cercuri, oprindu-se brusc, tropăind din picioare.

În această perioadă, de puternice manifestări erotice, între masculi au loc dispute aprige, din care iese învingător cel mai puternic şi mai dotat, care devine stăpânul arenei de luptă, iar o bună parte din femele care au asistat la spectacol rămân în compania lui (Radu, 1988).

Ceilalţi dropioi, pe măsura ce ies învingători, îşi vor forma şi ei cârduri din ce în ce mai mici.

Jocurile prenupţiale ale flamingilor în perioada de reproducere sunt deosebit de interesante şi spectaculoase. Originalitatea lor constă nu numai în frumuseţea mişcărilor, ci mai ales în caracterul lor ritualizat, când zeci, sute de exemplare execută sincronizat, ca la comandă, un anumit exerciţiu, aşa cum ar fi mărşăluitul; flamingii se adună în grupuri compacte, adoptă o poziţie rigidă, apoi defilează înainte şi înapoi, în pas cadenţat, sincronizat milităresc, ce aminteşte de paradele militare.

Comportamentul fundacului în perioada de reproducere este de-a dreptul remarcabil, având ţinuta unui adevărat ceremonial. Se remarcă „dansul acvatic'', când ambele păsări care formează cuplul, "aleargă" pe apă bătând din aripi, după care adoptă poziţii verticale, cu partea posterioară a corpului scufundată în apă, cu gâtul arcuit şi ciocul îndreptat în sus. De regulă, femela înoată în faţa masculului, legănându-se dintr-o parte în alta (Radu, 1988).

Corcodelul mare înainte de cuibărit se pregăteşte intens şi minuţios sub aspectul "vestimentaţiei" şi al comportamentului. Pe cap, prelungindu-i-se spre spate, sub forma unor corniţe şi în jurul gâtului se formează un guler frumos din pene roşcate tivite cu cafeniu, încât aspectul păsării se schimbă complet, creând impresia unei noi specii. Parada de împerechere a celor doi parteneri înainte de cuibărit este o demonstraţie de virtuozitate şi tandreţe. Ei se deplasează rapid pe apă, angajându-se într-un joc de urmărire reciprocă sau dimpotrivă, se opresc faţă în faţă într-o poziţie verticală, caracteristică, scuturând din cap, iar din când în când îşi ciugulesc penele, de pe spate. La un moment dat, ambii parteneri se scufundă, efectuând un exerciţiu subacvatic bine sincronizat, de unde se întorc la suprafaţă purtând în cioc un smoc de plante, pe care şi-1 oferă reciproc (Radu, 1988).

c) Comunicarea cromatică întâlnită mai frecvent la insecte, peşti, reptile şi păsări este folosită ca sursa informativă de avertizare şi atracţie (Bogoiescu şi Boldor l965, Radu 1960, Walk 1965. În perioada de împerechere a pelicanului culoarea pungii ciocului şi a picioarelor se schimbă din albăstrui deschis în orange, iar penele în totalitate, datorită unor glande secretoare de grăsime pe care le conţin capătă o tentă roz.

Bătăuşul se caracterizează printr-un dimorfism sexual foarte pronunţat, care apare însă numai în perioada de reproducere şi

30

interesează exclusiv masculii. Astfel penajul din jurul ochilor, până în apropierea nărilor cade, rămânând o zonă glabră, cu nodozităţi, a cărei nuanţă coloristică acoperă un registru ce se extinde de la galben la ocru. Ceea ce frapează prin dimensiuni şi mai ales culoare este imensul guler de pene care împodobeşte gâtul păsării, în toate nuanţele de culori şi care contrastează cu smocurile de pene auriculare. In această perioadă suferă modificări de culoare atât ciocul, care poate deveni galben, portocaliu, roşu, cafeniu, cât şi picioarele, care pot avea culoarea verde, galbenă, orange, ocru, cărămiziu, deci fără o legătură cu nuanţa coloristică a ciocului. Este absolut impresionantă şi greu de explicat această "erupţie de pigment viu" care se menţine an de an la acelaşi individ, făcându-1 astfel unic şi inconfundabil.

Canalul acustic. Acest tip de comunicare reprezintă un tip de comunicare, extrem de răspândit în lumea animalelor (este întâlnit la insecte, păsări, mamifere, peşti, batracieni), şi se realizează prin vibraţii cu o anumită intensitate şi frecvenţă care sunt receptate selectiv de elementele senzoriale specializate; aceste semnale acustice capătă o anume semnificaţie şi numai pentru un anumit grup taxonomic (caracter de specie).

Comunicarea sonoră este folosită pentru marcarea teritonului, pentru, receptarea partenerilor de sex opus sau pur şi pentru ca purtătorul unui astfel de mesaj acustic să-şi anunţe prezenţa în spaţiu. Ex.: orăcăitul broaştelor, răgetul leilor, urletul lupilor sau al câinilor, cântecul păsărilor sunt exemple de comunicare acustice asociate constant cu un comportament motor caracteristic.

Unele mesaje acustice sunt receptate şi de om, dar pentru a capta un registru cât mai larg de vibraţii sunt necesare aparate sensibile specializate şi uşor de manevrat. Comunicarea dintre balene se realizează pe o astfel de cale acustică, cercetătorii etologi au reuşit să înregistreze aceste mesaje; ele exprimă stări afective foarte variate şi extrem de interesante, generate de relaţiile mamă - pui sau de actul copulator, fenomen în care sunt implicaţi mai mulţi indivizi.

Emisiile sonore sunt realizate de organe speciale de stridulaţie sau de fonaţie, care interconectează numai indivizii ce le pot recepta în mod selectiv.

Un studiu sistematic efectuat asupra grilidelor a demonstrat că semnalele sonore la artropode nu au aceleaşi însuşiri şi aceeaşi semnificaţie. Lăcusta migratoare (Locusta migratoria) de exemplu emite semnale acustice diferite, distincte, care au cel puţin patru semnificaţii:

• stridulaţia de apărare, care reprezintă semnalul sonor al unui mascul solitar sau angajai în actul copulator şi deranjat de apariţia altui mascul;

31

• stridulaţia de acceptare emisă de femelă înainte de acuplare; stridulaţia de refuz emisă de asemenea de femelă, dar într-un moment în care nu e dispusă să accepte acuplarea;

•stridulaţia de avertizare care constituie foarte probabil semnalul cu semnificaţia cea frecventă, dar şi cea mai puternică, fiind emis de masculul angajat în actul copulator şi deranjat de apropierea unui intrus; dacă acesta este mai insistent şi pătrunde în spaţiul vital al primului, la o distanţă mai mică de 10 cm, stridulaţia de avertizare se transformă în stridulaţie de apărare (Chenzbraun, 1978).

Vibraţiile sonore la unele specii de peşti au rol important în procesele de comunicare şi intervin în manifestarea diverselor tipuri comportamentale (explorator, de reproducere, de hrănire în condiţii de competiţie, în comportamentul teritorial) (Winn, 1964 citat de Chenzbraun, 1978).

Comunicarea acustică la păsări, mamifere, peşti este deosebit de utilă în marcarea teritoriului, dar şi în transmiterea unor mesaje de la un partener la altul, prin care se transferă informaţii privind disponibilităţile lor fiziologice (dorinţa de acuplare, nevoia de hrană, de apărare a 'teritoriului). Rolul acestui tip de comunicare este mult mai important la speciile gregare. la care semnificaţia emisiilor sonore este mult mai complexă, intervenind în alegerea partenerilor, în menţinerea unui anumit echilibru în cadrul grupului prin păstrarea ierarhiei şi a zonelor teritoriale. Emisiile sonore la păsări au valoarea unor semnale de marcare şi apărare teritorială sau de atracţie sexuală, după cum se pot întâlni şi markeri fonici de identificare a părinţilor, respectiv a puilor în perioada de creştere şi îngrijire.

Repertoriul vocal al păsărilor poate fi mai lesne de descifrat şi înţeles dacă este abordat sistematic şi în baza unei clasificări. Având în vedre acest deziderat în diapazonul emisiilor sonore ale_păsărilor_se disting:

- zgomotele dizarmonice sau strigătele; - note de chemare sau de apelare; - cântece; .Strigătele sau ţipetele acute au semnificaţie deosebită în

sistemul de semnalizare sau de avertizare anunţând fie un pericol, fie o sursă de hrană descoperită. La găini bunăoară, apariţia unui prădător în spaţiul aerian va fi anunţată printr-un strigăt ascuţit, caracteristic ce alarmează întreaga populaţie de păsări din zonă şi care se va ascunde foarte repede, care pe unde poate .-

Notele de apelare sunt emisii sonore specifice, care au rolul de apelare a partenerilor., Cocoşul aflat în compania găinilor emite sunete specifice, caracteristice când descoperă o sursă de hrană mai deosebită (o râmă, un gândac), pe care o oferă partenerelor.

Aceste emisii sonore sunt tipice speciilor şi se transmit ereditar, fără a putea fi modificate în timpul ontogenezei.

32

Cântecele sunt semnale mult mai complicate şi variază ca modulaţie şi frecvenţă de la o specie la alta, având în primul rând funcţia de semnalizare teritorială şi sexuală în afara faptului că o pasăre aparţinând unei specii cântătoare are înscrisă genetic această însuşire, procesul în sine este condiţionat şi de o perioadă critică, în care puii manifestă disponibilităţi de învăţare. Depăşind această perioadă, pasărea rămâne afonă, ea fiind incapabilă să înregistreze şi să reproducă partitura. Este un fenomen similar celui întâlnit la om, când copilul poate dobândi capacitatea de a vorbi numai dacă mediul social îi oferă condiţiile necesare.

Comunicarea sonoră la mamifere reprezintă un mijloc deosebit de important şi de eficient în stabilirea unor legături intra şi chiar interspecifice. Acest tip de comunicare poate avea funcţii de marcare a teritoriului, de apelare a partenerilor de sex opus, de menţinere a ierarhiei şi coeziunii grupului, a relaţiilor dintre mamă .şi pui, aceştia din urmă având posibilitatea de a emite sunete caracteristice în situaţii critice, când mama intervine pentru a-i salva.

Lumea rozătoarelor este dominată de emisii sonore proprii fiecărei specii, sunetele emise fiind purtătoare a unor mesaje cu anume semnificaţie. Şobolanii comunică prin ultrasunete cu frecvenţa de 35.000 -55.000 Hz; şoarecii sunt adaptaţi la o frecvenţă ce oscilează între 60.000 şi 80.000 Hz, iar hamsterul recepţionează ultrasunetele cu frecvenţe înjur de 40.000 Hz.

Repertoriul vocal al câinelui este foarte variat; el poate să emită sunete care să exprime o dorinţă, un sentiment de frică sau durere,o stare de bucurie şi satisfacţie, etc.

La rumegătoare, legătura cel puţin parţială, dintre mamă şi pui se realizează prin semnale sonore (informaţii acustice). într-o turmă de vaci mugetul acestora are rolul de a aduna şi menţine animalele laolaltă, de a saluta persoanele cunoscute care se apropie de turmă, de a vesti apariţia unui posibil prădător.

Oile şi caprele menţin legătura dintre ele prin semnale acustice, începând chiar de la vârsta de 2 - 3 săptămâni. Ele scot sunete caracteristice, când sunt agresate şi se află într-o stare de stres individual, consecutiv despărţirii de turmă sau în cazul stresului psihic de claustrare, când sunt menţînute în spaţii închise, fără posibilitatea de evadare.

Mânzul devine capabil să distingă vocea mamei (nechezatul) după câteva zile de ia naştere. Prin nechezat iapa menţine o legătură permanentă cu mânzul, dar şi cu ceilalţi indivizi din cadrul grupului. în afara nechezatului, la cai putem distinge şi o altă expresie sonoră şi anume un sforăit specific de avertizare, pe care îl scot animalele când percep zgomote suspecte sau când se apropie fiinţe necunoscute, care le pot pune în pericol viaţa. Acest sforăit caracteristic poate constitui

33

pentru celelalte animale un semnal de alarmă, la care ele reacţionează prompt prin fugă.

În legătură cu modalităţile de comunicare a primatelor pe cale sonoră, există opinia, care nu este unanim acceptată, potrivit cărei unele emisii sonore, în afara rolului lor de semnalare a unor stări emoţionale, ar avea şi calitatea de semne prin care s-ar transmite intenţionat anumite mesaje purtătoare a unor informaţii. Astfel, Lawick-Goodall Van (1985), a observat şi a descris la cimpanzei emisii sonore cu semnificaţii diferite care asigură comunicarea între indivizii grupului, dar care uneori pot fi purtătoare a unor informaţii prin care subiecţii îşi transmit într-o formă primitivă anumite sentimente conştientizate.

Factorii care influenţează transmiterea acustică a informaţiei sunt:

—distanţa intre expeditor şi primitor; —proprietăţile anatomo-funcţionale ale organelor de emisie şi

a celor de recepţie. O situaţie specială în transmiterea pe cale acustică a

informaţiei o reprezintă ecolocaţia cu ajutorul ultrasunetelor, cunoscută mai ales ca sistemul de orientare la lilieci şi la unele cetacee (delfini).

Canalul mecanic şi tactil se realizează cu ajutorul receptorilor tactili şi mecanici situaţi în pielea multor mamifere şi nu numai.

Acest tip de comunicare poate constitui o modalitate de marcare a teritoriului, chiar şi în mediul marin, aşa cum a fost observat la Otaria cu blana (Callorhinus ursinus), dar fenomenul este rar întâlnit, fiind lipsit de relevanţă. Mult mai importantă este comunicarea tactilă la speciile terestre, când animalele intră în contact direct la nivelul diferitelor zone corporale, aceste atingeri cutanate având semnificaţii diferite. Lupii, câinii, caii se contactează prin atingerea capului în regiunea botului sau prin explorarea reciprocă a regiunii anale, unde sunt concentrate glandele cu miros specific. Comunicarea tactilă poate fi de tip nazo - anal (câine, lup), nazo - genital (macac), nazo - nazal (cal, porc).

La cimpanzei, contactul real dintre două animale, unul dominant şi altul subordonat, îndeplineşte efectiv un rol comunicativ, deoarece individul dominant îl poate linişti pe cel subordonat atingându-1 scurt pe cap sau pe umăr cu una din labe. Indivizii de rang inferior au un repertoriu destul de bogat prin care îşi manifestă Într-un fel sau altul prietenia, supunerea, amiciţia, sentimentele de bunăvoinţă, folosind ca mijloc de comunicare contactul cutanat nemijlocit.

Canalul chimic este foarte răspândit în lumea animala. Şi la animalele de fermă există unele substanţe odorante cu rol de feromon.

Conectarea indivizilor pe cale olfactivă se realizează cu ajutorul unor substanţe chimice odorante, puternice şi specifice,

34

secretate de glande cu origine ectodermică, răspândite mai mult sau mai puţin uniform pe suprafaţa corpului sau cantonate la nivelul unor segmente anatomice (cap, membre, trunchi). Acelaşi rol îl pot îndeplini la cote similare şi materiile fecale sau urina, care poartă amprenta inconfundabilă a individului care le excretă. Comunicarea olfactivă poate fi considerată superioară celor acustice sau optice deoarece ea nu reclamă prezenţa obligatorie a purtătorilor de mesaje, iar persistenţa în timp a unor astfel de mesaje le asigură o anume stabilitate (Wuilson 1965, Chenzbrau, 1973). Substanţele chimice secretate de masculi sau de femele, uneori de ambii parteneri şi care au rolul de a conecta indivizii ce îşi au habitatul în ecosistemele terestre sunt cunoscute sub numele generic de feromoni. Ele stabilesc relaţii între indivizii ce aparţin aceleiaşi specii, în timp ce telergonii sunt compuşi chimici ce poartă informaţii pentru organisme ce aparţin unor specii diferite. Aceşti mesageri chimici sunt sintetizaţi în cantităţi infime, dar au mare putere de difuziune, acţionând prin intermediul unor chemoreceptori specializaţi. în funcţie de efectul pe care îl pot induce subiectului vizat, dar şi de răspunsul acestuia, feromonii pot fi de apetenţă (epagine) şi de evitare (revulsine), deşi aceasta nu este singura sau unica posibilitate de clasificare a unor astfel de chemoconectori.

Chenzbraun (1973) afirmă că feromonii pot acţiona ca atractanţi sexuali, ca substanţe de avertizare, ca markeri teritoriali, dar şi ca elemente de recunoaştere a partenerilor în cazul speciilor gregare, inclusiv a puilor în perioada alăptării. Feromonii au rol important în recunoaşterea indivizilor ce formează acelaşi grup; intruşii care emană alt miros specific sunt depistaţi cu uşurinţă şi atacaţi cu violenţă de gazde, pentru că acest tip de feromoni sunt implicaţi în declanşarea şi susţinerea comportamentului agonistic, fenomen observat cu uşurinţă la şoarecii şi şobolanii de laborator. De asemenea, markerii olfactivi îndeplinesc un rol deosebit în transmiterea mesajelor la distanţă, în special de către femele, când acestea devin apte şi deci disponibile pentru susţinerea procesului de reproducere.

Fabre a descris cu foarte multă acurateţe modul cum femela fluturelui de noapte, Sphynx, atrage masculii aflaţi la distanţe foarte mari (sute, mii de metri) cu ajutorul unei substanţe odorante pe care o secretă.

În majoritatea cazurilor feromonii sunt produşi de femele şi exercită acţiune atractivă, afrodisiacă asupra masculului. Mai rar aceste substanţe sunt sintetizate de masculi, având efect asupra femelelor, după cum sunt şi feromoni care acţionează asupra indivizilor ce aparţin ambelor sexe.

Modul cum animalele folosesc acest model chimic de comunicare variază foarte mult în funcţie de specie, de vârstă, de factorii de mediu. Aşa cum a fost amintit, la insecte se întâlnesc feromoni sexuali emişi cel mai adesea de către femele, dar şi feromoni de

35

agregare la furnici, termite, albine. Acelaşi efect agregant îl au se pare şi unele substanţe similare feromonilor care declanşează şi menţin formarea bancurilor de peşti. Matca albinelor elimină o dată cu secreţia glandei mandibulare un feromon cu structură chimică cunoscută, care ajuns în organismul albinelor lucrătoare pe cale orală inhibă dezvoltarea ovarelor.

Comunicarea chimică este foarte des întâlnită la mamifere, glandele secretorii fiind răspândite pe toată suprafaţa corpului sau cantonate numai în anumite zone cap, trunchi, membre.

La carnivore (lei, tigri, leoparzi, gheparzi, hiene, câini africani sălbatici) feromonii joacă rol important în marcarea teritoriului, în recunoaşterea indivizilor ce aparţin aceluiaşi grup, în conectarea partenerilor de sex opus, când femela devine disponibilă din punct de vedere sexual. La felide şi mustelide marcarea olfactivă se realizează prin urinare, jeturile de urină fiind proiectate în spate şi în sus pe traseul străbătut interesând în mod deosebit obiectele mai proeminente, copacii, firele de iarbă mai înalte, movile de pământ. Câinii masculi de la o anumită vârstă folosesc acest mijloc de comunicare marcând teritoriul prin urinare, dar urina este proiectată prin ridicarea unui membru posterior.

Antilopele dispun de glande cu secreţii odorante situate înaintea ochilor; ele sunt deseori surprinse frecându-şi zonele respective de vegetaţia din teritoriu, pe care o marchează cu mirosul lor specific. Hipopotamul (Hippopotamus amphibius) îşi face simţită prezenţa, atât în apa unde se odihneşte, cât şi pe traseul străbătut către sursele de hrană prin materiile fecale pe care le dispersează în spaţiu prin intermediul cozii care în momentul defecării execută mişcări rapide laterale.

Utilizarea semnalelor olfactive presupune uneori şi contacte tactile, care se evidenţiază în cadrul relaţiilor dintre indivizi (Chenzbraun, 1978). În cursul desfăşurării toaletei corporale, operaţie practicată în regim de reciprocitate, animalele se adulmecă reciproc, realizând o comunicare prin contact nazo-nazal, nazo-anal sau prin simplu contact corporal. La porcine, substanţa odorantă care stimulează instinctul genezic este elaborată odată cu secreţia glandei salivare submandibulare a masculului. Hipersecreţia acesteia, în preludiul actului sexual, şi apropierea celor doi parteneri, în special contactul lor din regiunea capului sunt consecinţe ale prezenţei feromonului în salivă. Cercetări etologice sistematice au demonstrat că într-adevăr, emisia de salivă şi contactul tactil dintre vier şi scroafă, realizat la nivelul capului reprezintă o componentă constantă a comportamentului de împerechere la această specie.

În secreţia vaginală a maimuţei Macacus rhesus s-au identificat acizi alifatici care exercită puternică acţiune afrodisiacă asupra masculului. Vulpea sintetizează cel puţin 12 compuşi volatili, pe

36

care îi elimină odată cu secreţia glandelor anale şi care anunţă prezenţa femelei în spaţiul pe care-1 frecventează şi disponibilităţile ei din punct de vedere al funcţiei de reproducere.

Substanţe chimice asemănătoare au fost evidenţiate şi la indivizii din ecosistemele marine. Dacă se cultivă într-un vas cu apă de mare o diatomee din specia Asterionella japonica, aceasta intră după o perioadă de latenţă, într-o fază de multiplicare activă, logaritmică. Dacă în acest moment se introduce în vasul de cultură un dinoflagelat (Glenodiniu monotis) se va constata că, după câteva zeci de ore numărul diatomeelor scade treptat, iar cel al dinoflagelatului creşte progresiv, până când se ajunge la un anumit raport între cele două vieţuitoare, raport care se va menţine în timp, relativ constant. Acest echilibru dinamic se datorează unor substanţe eliberate în mediu atât de către diatomee, cât şi de dinoflagelat şi care acţionează frenator asupra celeilalte specii. Astfel de substanţe care acţionează la distanţă se numesc telemediatori şi ele reglează în ecosistemele acvatice raporturile cantitative (numerice sau gravimetrice) între indivizii diferitelor populaţii din cadrul aceleiaşi biocenoze. În lipsa unor astfel de substanţe înmulţirea diferitelor specii ar fi anarhică, iar în cazul citat diatomeea care se înmulţeşte foarte rapid s-ar dezvolta atât de mult, încât ar elimina practic dinoflagelatul.

Există telemediatori cu acţiune directă şi unilaterală, care împiedică total dezvoltarea unei specii. Acest antagonism activ se întâlneşte la multe alge marine, care pun în libertate substanţe chimice cu acţiune antibiotică puternică, ce împiedică dezvoltarea bacteriilor pe suprafaţa sau în apropierea lor. Alga devine vulnerabilă şi va fi atacată de bacterii numai după moarte, când va fi descompusă.

În tegumentul peştilor, dar şi a altor animale acvatice există feromoni care sunt puşi în libertate când este afectată integritatea structurală a organului respectiv. Aceste substanţe sunt receptate de indivizii aceleaşi specii care vor adopta un comportament de apărare

2.6. Circuitele funcţionale ale comportamentului

Prin circuit funcţional se înţelege un sistem comportamental

care se caracterizează prin acele acţiuni sau programe comportamentale care au o acţiune şi un scop comun după. K. Imme1mann, 1982). Circuitele funcţionalele se referă îndeosebi la aspectul pragmatic al comportamentului, stabilind cauza şi acţiunea comportamentului vizibil. Cele mai importante circuite funcţionale sunt:

a) Comportamentul de îngrijire a progeniturii (relaţia mama-pui).

b) Comportamentul metabolic, nutriţional sau trofic. c) Comportamentul social (biosocial).

37

d) Comportamentul de confort. e) Comportamentul reproductiv (sexual). f) Comportamentul explorativ sau de investigare,

„curiozitatea" şi jocul. Comportamentul de îngrijire a progeniturii. Acest comportament este denumit şi comportamentul parental

(N. Camalesa, 1983) şi se referă în principal la relaţia mama-pui, respectiv la cerinţe faţă de partener. Pentru a se. manifesta acest comportament este necesar ca hormonii sexuali să atingă anumite niveluri în sânge, fiind vorba de un comportament motivaţional. Pentru declanşarea acestui comportament înnăscut este nevoie de stimuli „cheie". în scopul de a ilustra cum „funcţionează" asemenea stimuli cheie, K. L o r e n z a elaborat schema „căpşorului" în care se redau stimulii cheie care declanşează M.I.D. de îngrijire şi ocrotire. Aceşti stimuli sunt printre altele: fruntea bombată, înfăţişare infantilă, capul relativ mare faţă de trunchi etc.

Procesele de îngrijire ocrotire decurg în sens unic de la individul adult la cel. infantil respectiv de la ocrotitor la ocrotit. Rolul acestui comportament este de a realiza acele cerinţe ale progeniturii care vin să garanteze şansele de supravieţuire şi perpetuare cum ar fi: cerinţe care se referă la spaţiu (cuib), la timp (care să fie suficient de lung ca puiul să se dezvolte normal), cerinţe nutriţionale, cerinţe de învăţare şi în special de „imprimare" pe părinţi şi indivizii speciei, cerinţe de adăpostire şi apărare etc.

Comportamentul metabolic nutriţional sau trofic. În paleta comportamentală, nutriţia ocupă un loc central având

o importanţă vitală pentru animale. După natura hranei consumate deosebim animale carnivore, erbivore şi omnivore (care se hrănesc atât cu produse din regnul vegetal cît şi cu cele din regnul animal). La animalele care trăiesc în natură, pentru a efectua nutriţia, este necesară o activitate locomotorie care este valabilă şi la speciile domestice crescute în păşune. Tembrock (1980) deosebeşte 4 faze sau etape ale comportamentului de nutriţie:

— căutarea hranei; —procurarea hranei ; —consumarea hranei (ingerare) ; —consumul lichidelor (adăpare). a) Căutarea hranei are la bază comportamentul apetitiv I

motivat de o necesitate interioară denumită „foame". Realizarea contactului senzorial cu hrana presupune căutarea

şi identificarea ei prin activitatea locomotorie. Odată contactul senzorial realizat, se face şi identificarea hranei prelucrând stimulii pe care aceasta îi emană.

38

b) Pentru comportamentul apetitiv II (căutarea direcţionată) se ia deci contact cu hrana (procurarea hranei) şi se creează condiţii de ingerare (la răpitoare).

La erbivore odată realizat contactul cu hrana începe şi ingerarea ei. La carnivore trebuie create condiţii pentru ingerare, respectiv omorârea prăzii.

c) Consumarea hranei. Pentru acest proces animalele sunt înzestrate cu organe specializate (dentiţia, cavitatea bucală).

Deglutiţia bolului alimentar este în general precedată de masticaţie. Un caz aparte există la rumegătoare, unde bolul este deglutit după o masticaţie sumară şi în timpul repausului se realizează regurgitarea bolului şi rumegarea lui, efectuându-se de data asta o masticaţie prelungită.

d) Consumarea lichidelor (adăparea). Se realizează (după S c h o n h o l z e r , 1958) pe cale directă (cu cavitatea bucală, supt şi cu ajutorul limbii) sau pe cale indirectă eu ajutorul altor părţi corporale. Adăparea este un comportament motivaţionat („sete").

Comportament de excreţie (defecare şi micţiune). Aceste funcţii ale organismului animal sunt însoţite de un

comportament (poziţie) tipic pentru fiecare specie. Mamiferele domestice evită pe cât se poate să defece sau să se urineze la locul unde dorm. Porcul este din acest punct de vedere cel mai „curat", având locuri precise de defecare în afara spaţiului de odihnă.

Defecarea se produce când rectul a ajuns la un anumit grad de plenitudine, înregistrat de baroreceptorii din peretele intestinal.

Percale nervoasă excitaţia ajunge la centrul defecaţiei din coloana vertebrală, de unde se comandă defecarea. Centrul defecaţiei este în legătură şi cu cortexul, defecarea fiind supusă voinţei.

Mecanismul micţiunii este asemănător. Baroreceptorii din vezică sunt în legătură nervoasă cu centrul de micţiune din zona lombară a coloanei vertebrale. Există de asemenea conexiuni cu scoarţa cerebrală.

Defecarea şi micţiunea au pe lingă rolul de eliminarea produşilor de excreţie şi funcţia de semnalizare în comportamentul social, de marcare a teritoriului cît şi în relaţiile sexuale.

S-a observat că defecarea şi micţiunea au o influenţă, stimulativă („contagioasă") asupra celorlalţi membri ai grupului, fenomen constatat şi la animalele domestice (alelomimetism).

Comportamentul de odihnă şi somn. Odihna şi somnul nu reprezintă numai simptome de oboseală

la animale, ci odihna şi mai ales somnul sunt comportamente instinctive care prezintă cele 3 faze ale comportamentului înnăscut:

a) Căutarea unui loc de odihnă şi somn (apetenţa I).,

39

b) Pregătirea locului de odihnă (apetenţa II). c) Actul consumator (luarea poziţiei de decubit şi; odihnă). Poziţiile de decubit sînt specifice pentru fiecare specie de

animale. Odihna este însoţită de regulă cu o reducere a activităţii motorice, care nu este deci totală, deoarece animalul îşi schimbă poziţia în timpul somnului. La rumegătoare se realizează rumegarea îndeosebi în timpul odihnei.

La majoritatea mamiferelor somnul şi, odihna s-au adaptat ritmului circadian (zi-noapte) de 24 ore. Cerinţa de somn diferă la animale în funcţie de. Vârstă şi de specie.

Astfel, animalele tinere şi foarte tinere au nevoie de mai mult somn ca cele adulte şi aceasta îndeosebi la puii de canide şi felide (specii nidicole) care au nevoie de mai mult somn faţă de viţei şi mânjii nou-născuţi (specii nidifuge) care fiind activi din prima zi după naştere au mai puţină nevoie de somn, Somnul la animalele domestice are loc în cea mai mare parte noaptea şi nu este un somn continuu, ci întâlnim mai multe faze de somn care alternează cu faze de veghe (moţăiala).

Comportamentul social (biosocial). Comportamentul social sau biosocial se poate defini ca suma

tuturor acţiunilor comportamentale la desfăşurarea cărora participă ca stimul declanşator, congenerul de specie (I. L a m p r e c h t , 1972). Comportamentul social este deci comportamentul între membrii aceleiaşi specii.

Strămoşii sarmalelor de fermă au trăit şi trăiesc în grupuri mai mari sau mai mici având un comportament biosocial dezvoltat. La animalele de fermă, îndeosebi la ovine şi bovine, întâlnim de asemenea un comportament social la baza căruia stă „atractivitatea" congenerului de specie. Această „atractivitate" are ca rezultat coeziunea grupului sau a cârdului fără de care creşterea pe păşune în cârduri mai mult sau mai puţin compacte nu ar fi fost posibilă.

Fiecare membru al grupului se adaptează la comportamentul celuilalt. Această atracţie între membrii grupului este foarte evidentă la ovine. Dacă încercăm să desprindem o oaie dintr-un cârd, aceasta încearcă prin orice mijloc să ajungă din nou în grupul din care a fost separată. Lipsa de contact social reprezintă şi la animalele domestice un element de frustrare, care uneori duce la diminuarea producţiilor şi chiar produce fenomene de stress.

În cadrul grupului, fiecare membru are o poziţie socială (rang) bine stabilită. Acest rang ierarhic este respectat de restul grupului, care în caz de întâlnire între indivizi se comportă adecvat.

40

Comportamentul agonistic şi ritualizarea. Prin comportamentul agonistic înţelegem acele manifestări

agresive care sunt îndreptate spre membrii din aceeaşi specie. Agresivitatea între diferite specii, îndeosebi relaţia animal de

pradă-obiect de pradă, nu face obiectul prezentei descrieri. Comportamentul agonistic se manifestă practic prin acţiuni

comportamentale de concurenţă şi apărare, ca de exemplu pentru un loc de hrană la iesle, un loc de adăpare, loc de culcare, pentru un partener sexual etc.

În cadrul comportamentului agonistic animalele au elaborat şi au inclus în materialul genetic, o serie de comportamente specifice în cursul evoluţiei filogenetice. Importanţa biologică a agresiunii intraspecifice este multiplă, ea garantând o împărţire a spaţiului vital (nutriţional).

Dacă densitatea populaţională creşte peste limita optimală, se realizează separarea surplusului de animale în alte teritorii prin agresiunea intraspecifică. Se rezolvă astfel şi popularea unor locuri unde nu a trăit până atunci specia respectivă. Comportamentul agonistic duce la eliminarea animalelor bolnave şi slab dezvoltate de la reproducţie.

Dacă pentru populaţia de animale funcţiile biologice ale agresiunii pot fi favorabile, pentru individ pot avea şi unele dezavantaje, ca de exemplu lezionarea partenerului de luptă.

Acest, dezavantaj a fost mult diminuat prin dezvoltarea de către animale în cadrul evoluţiei a unor comportamente înnăscute ca „poziţii de ameninţare" sau de „supunere" precum şi ritualizarea anumitor comportamente agresive.

M. C o c i u (1982) defineşte ritualizarea prin acel proces prin care un anumit tipar comportamental îşi pierde utilitatea sa iniţială, căpătând în cursul evoluţiei filogenetice o semnificaţie semnalizatoare, deci o funcţie expresivă.

Comportamentul interindividual ierarhic. În majoritatea aglomerărilor de animale (grup, cârd) în care

acestea se cunosc individual, se dezvoltă o ierarhie de rang. Aceasta apare când fiecare animal ajunge la interacţiune

agresivă (luptă) cu un alt animal din grup. În funcţie de rezultatul competiţiei animalul domină

(câştigător) sau este dominat (supus). Această situaţie este relativ stabilă. La a doua întâlnire intre acele animale este suficient ca cel care domină, să adopte numai o poziţie de ameninţare ca cel supus, să cedeze, luând poziţia tipică de supunere.

Luarea poziţiei de supunere are rolul biologic de a inhiba sau neutraliza agresiunea animalului dominant.

41

Prin realizarea unei stratificări, ierarhice stabile se ajunge astfel la o reducere considerabilă a interacţiunilor agresive în grupul de animale.

Ierarhia de rang poate avea o structură, liniară de la animalul cel mai dominat notat eu alfa sau (a), până la acel cu rangul cel mai inferior notat cu omega sau (z).

În alte cazuri ierarhia de rang poate avea altă configuraţie, spre exemplu tri- sau multiunghiulară.

Animalele dominante au anumite privilegii în ceea ce priveşte locul de furajare, adăpare, de odihnă, şi prioritate în relaţiile sexuale. Ele au însă, cum remarcă K. I m m e l m a n n (1979), şi unele obligaţii în grupul de animale, cum ar fi: rol de conducător, rol în paza grupului şi în apărare faţă de duşmani.

Comportamentul teritorial. În virtutea apartenenţei sale filogenetice, oricare animal, îşi

delimitează, cel puţin pentru o perioadă de timp, un anumit teritoriu, pe care îl revendică şi-1 consideră un bun propriu.

Prin teritoriu înţelegem acel spaţiu vital al unui, animal sau grup de animale, care este marcat prin anumite semne şi este apărat cu vehemenţă faţă de orice intrus.

Teritoriul îndeplineşte mai multe funcţii şi anume: asigură baza nutriţională, reprezintă adăpost şi loc de refugiu, asigură în acelaşi timp liniştea şi condiţii pentru reproducţia speciei.

Teritorialitatea, ca fenomen cu semnificaţie ecoetologică poate implica animalul ca individ, ca grup, turmă sau stol. Ea reprezintă spaţiul geografic ocupat temporar sau permanent de indivizii unei populaţii şi pe care aceştia îl folosesc fie ca loc de odihnă, în care scop îşi amenajează un cuib, o vizuină, un bârlog, etc, fie ca surse de hrană şi apă, către care se deplasează pe trasee foarte bine cunoscute şi marcate, fie ca zonă de acuplare, care le oferă posibilitatea desfăşurării în totalitate sau numai parţial a comportamentului de reproducere, fie în sfârşit ca teritoriu de refugiu, unde animalele (păsări, mamifere, peşti, etc.) se pot retrage în caz de pericol (intemperii, dispariţia surselor de hrană, agresivitate, etc).

În interiorul teritoriului se găsesc anumite locuri cu funcţii vitale pentru animal, locuri care sunt în legătură unele cu altele prin „cărări" des umblate. Astfel, deosebim locuri de odihnă, de furajare, de adăpare, de baie, defecare şi micţiune, ascunzişuri etc. Mărimea teritoriului variază în funcţie de specie. La răpitoare, acesta de obicei este mai mare decât la erbivore (tigrul şi leul au un teritoriu ce depăşeşte uneori 100 km2). Mărimea depinde şi de densitatea populaţionlă, astfel că cu cât aceasta este mai mare, cu atât teritoriile individuale, familiale, sunt mai mici. Centrul teritoriului în care animalul îşi are culcuşul (cuibul) este apărat cu maximă intensitate şi

42

cu cît ne apropiem de periferia teritoriului, scade proporţional intensitatea de apărare.

Elementul central al unui teritoriu, cu semnificaţie biologică inconfundabilă este cuibul sau adăpostul, unde animalul se simte în siguranţă deplină, unde se retrage pentru odihnă şi unde va avea loc creşterea şi socializarea puilor. În zona marcată şi asumată ca teritoriu propriu, animalele nu circulă haotic, dezordonat. Ele au poteci, rute bine stabilite, radiare sau perimetrale, care de cele mai multe ori pornesc de la cuib către sursele de hrană sau apă, către locurile unde pot desfăşura diferite acte comportamentale, de toaletare, de depunere a excretei, de împerechere. În Africa, păsările flamingo se hrănesc cu vieţuitoare ce trăiesc într-un lac cu salinitate extremă, fiind atât de bine adaptate încât numai ele pot valorifica substratul nutritiv respectiv şi supravieţui în astfel de condiţii. Păsările vin în zbor la locurile de hrănire de la distanţe foarte mari, care depăşesc 150 de km şi drumul acesta îl străbat în fiecare zi. În perioada de reproducere păsările rămân în zona de hrănire unde cuibăresc şi-şi cresc puii, pentru că ea va funcţiona ca o adevărată insulă fiind apărată de prădători chiar de factorii naturali caustici care o individualizează în peisajul savanei africane.

În habitatul lor natural animalele au un program foarte riguros; ele respectă strict orele de deplasare către zonele de hrănire şi în general toate activităţile sunt integrate într-un sistem temporospaţial ce poate caracteriza fiecare individ, grup de animale, fiecare specie. Babuinii se scoală dimineaţa la aceeaşi oră şi toţi membrii grupului fac o scurtă incursiune pentru micul dejun poposind într-unul din pomii încărcaţi cu fructe sau cu frunze şi lăstari tineri suculenţi. După câteva ore ei se odihnesc in corpore, după care încep din nou să se hrănească pentru ca seara să se deplaseze către zonele de odihnă, unde fiecare individ îşi amenajează un culcuş de noapte.

Păsările monogame, cu rare excepţii, au înscris în structura lor ereditară comportamentul teritorial, caracterizat prin disponibilitatea acestora de a ocupa un anumit teritoriu în care trăiesc şi unde se desfăşoară tot ceremonialul de reproducere: jocurile de împerechere, construirea cuibului şi depunerea pontei, clocitul şi creşterea puilor. Comportamentul teritorial contribuie într-o oarecare măsură la exprimarea legilor selecţiei naturale, întrucât păsările cele mai viguroase şi mai apte de reproducere, exemplarele aflate în plină maturitate şi forţă sunt primii ocupanţi care pun stăpânire pe teritoriile cele mai potrivite pentru cuibărit, concurând astfel creste. Conflictele teritoriale agresive, violente cu consecinţe fatale sunt rar întâlnite in natura, pentru că animalele respectă în general un anumit cod de bună vecinătate, intruşii chiar vecini fiind de fiecare dată descurajaţi în tentativa lor de încălcare a teritoriului prin comportamente de avertizare şi ameninţare.

43

Posesorul unui teritoriu îşi anunţă prezenţa printr-un comportament de marcare a zonei respective şi care reprezintă totodată şi un mod de avertizare. Lebăda îşi delimitează pe luciul apei un teritoriu de circa 1 km2 unde nu permite accesul altei pasări. Daca apare un intrus, acesta trebuie să se retragă foarte repede sau să accepte lupta şi în acest caz, de cele mai multe ori el va plăti cu viaţa, indrăzneala de a fi incălcat teritoriul respectiv, pentru ca propietarul îl va ţine cu capul in apă până la asfixie. Ursul american Grizzly marchează cu colţii şi ghearele membrelor anterioare copacii din zona pe care o frecventează în pădure la înălţimea sa. Acest semn reprezintă un avertisment pentru un ursuleţ mai mic de statură, care trebuie sa părăsească teritoriul.

Corcodelul mare soseşte în Delta Dunării primăvara timpuriu şi ocupă de obicei aceleaşi locuri unde a cuibărit şi în anul precedent. Dacă spaţiul respectiv este ocupat, el nu alege altă alternativă decât alungarea noilor proprietari, marcând apoi teritoriul care-i va asigura liniştea, siguranţa şi hrana pentru el şi progenitură.

Fundacul polar poposeşte în Deltă la inceputul iernii (după ce a străbătut în zbor 5000-6000 km) şi o părăseşte primăvara, îndreptându-se către ţinuturile nordice unde se reproduce. Fiecare cuplu îşi delimitează un anumit teritoriu, încât la strigătul de marcare teritorială care poate fi perceput până la 4-5 km intruşii îşi iau zborul sau se scufundă rapid, revenind la suprafaţa apei la mare depărtare. In timpul paradelor nupţiale, perechile se rotesc în zbor deasupra teritoriului ocupat şi scot sunete prelungi, jalnice, la care răspund perechile din teritoriile învecinate (Radu, 1988).

Animalele domestice memorează şi recunosc apoi locul în care sunt adăpostite, legarea lor de acest focar vital îmbrăcând uneori forme absurde. In cazul unui incendiu animalele sunt foarte greu evacuate şi împiedicate să nu fugă în grajdul lor care arde şi să moară în flăcări, pentru ca, spaima ce le-o provoacă neobişnuitul eveniment este atât de puternică, încât animalele caută scăpare acolo unde ele se simt acasă, acolo unde au fost ferite toată viaţa de pericole (Beniuc, 1976).

Marcarea teritoriului se realizează în funcţie de modalitatea

senzorială în mai multe feluri a) Marcarea optică se realizează prin expoziţia vizibilă chiar a

proprietarului teritoriului care poate executa anumite mişcări sau adopta diverse poziţii.

b) Marcarea acustică se întâlneşte îndeosebi la păsările cântătoare, dar şi la alte specii ca broaşte, şopârle, maimuţe etc. care produc sunete cu funcţie de semnal, arătând că teritoriul respectiv este ocupat.

44

c) Marcarea olfactivă se întâlneşte îndeosebi la mamifere macrosmatice (cu miros dezvoltat). Pentru mărire sînt folosite: urina, fecalele, saliva şi secreţiile, unor glande cutanate.

Câinii, de exemplu, îşi marchează teritoriul stropind cu urină stâlpii, pietre etc. La alte animale răpitoare s-au dezvoltat glande speciale cutanate în regiunea anusului. La erbivorele sălbatice există glande cutanate în apropierea ochilor cu a căror secreţie îşi marchează teritoriul, a plicind secreţia în vârful unor tufe sau pe iarbă.

Marcările olfactive au şi un rol în orientare, când teritoriul este mare, în multe cazuri se întâlneşte o marcare combinată, când sunt folosite concomitent mai multe modalităţi de marcare, ca de exemplu la păsări marcarea acustică şi cea optică.

Menţionăm de asemenea şi un alt comportament teritorial denumit distanţa individuală prin care se înţelege distanţa minimă la care stau animalele unele lângă celelalte în cazul aglomerărilor. Este vorba de aşa zisul „spaţiu privat" sau „personal". Animalele evită pe cât posibil să stea în contact direct unul cu altul. La erbivorele domestice în timpul păşunatului există de asemenea o distanţă individuală specifică.

Comportamentul de confort. Reprezintă totalitatea mişcărilor comportamentale, care au ca

scop îngrijirea corporală în general, şi cea a pielii, în special. Aşa de exemplu păsările domestice îşi curăţă şi gresează penele, mamiferele se freacă, se ling atât în scopul curăţirii corporale, cit şi în scopul de a îndepărta unele insecte dăunătoare.

Mişcările de confort ar putea fi clasificate astfel: —Mişcări de curăţire. —Mişcări de spălare. —Mişcări de scuturare. —Mişcări de frecare, scărpinare. —Mişcări de tăvălire. —Baie de apă şi nisip. Mişcări de curăţire, în care animalele adoptă anumite poziţii

pentru curăţenie. Mişcările se execută cu membrele, cu dinţii, cu coarnele, cu limba etc. Cu fiecare din aceste organe animalul ajunge să curăţe anumite porţiuni ale corpului. Motorica de curăţenie este în mare parte programată genetic la diferite specii.

Mişcările de spălare derivă din cele de curăţire şi se realizează cu lichide care provin din propriul corp (salivă). Animalele pot folosi şi apă în loc de salivă.

Mişcările de scuturare se observă la păsări şi mamifere şi sunt folosite pentru scuturarea de pe corp a prafului, a apei şi a altor corpuri străine.

45

Mişcările de frecare; scărpinare. Mişcările de frecare sunt frecvente îndeosebi la animalele cu picioare scurte, care nu pot atinge toate regiunile corporale.

Cele de scărpinare sunt mai frecvente la bovine şi ovine, care cu membrele şi coarnele pot atinge o mare parte din suprafaţa corporală.

Mişcările de tăvălire se cunosc îndeosebi la cabaline, la care se observă şi o mobilitate deosebită a pielii în apărarea contra insectelor. În acelaşi scop sunt folosite coada şi coama.

Baia animalelor se face întregului corp al animalului, punându-l în contact cu apă sau cu nisip. Mişcările şi poziţiile luate în acest caz sunt de asemenea determinate genetic şi specifice pentru specia dată.

Mişcări de confort apar deseori şi în cazul comportalentului conflictual, mai ales în luptele rivalizate la mamifere şi păsări.

Comportamentul sexual (reproducţia) Reproducţia sexuală contribuie esenţial prin recombinarea

genetică în cadrul gametogenezei la variabilitatea genotipică şi implicit fenotipică a indivizilor.

Variabilitatea constituie „câmpul de acţiune" sau materia primă asupra căreia intervine selecţia: naturală şi cea artificială în cadrul selecţiei executate de om.

Comportamentul sexual are la bază diferenţierea sexuală a organismelor, iar scopul final fiind conjugarea gameţilor.

Importanţa biologică a comportamentului sexual rezidă în necesitatea înmulţirii speciilor şi, în necesitatea recombinării cromozomice, ştiut fiind că în gametogeneză se produce o diviziune reducţională (meioză) şi de-abia prin procesul de contopire a gameţilor (fecundare) se realizează numărul specific de cromozomi (diploid). Se ajunge astfel la contopirea materialului genetic matern şi patern. Comportamentul sexual are în primul rând rolul de a apropia cele două sexe. Se realizează astfel eliminarea tendinţelor de fugă pe de o parte şi se reduc tendinţele agresivitate pe de altă parte. Comportamentul sexual este un comportament motivaţional în care apar cele 3 faze ale comportamentului.

—comportament apetitiv I (căutarea partenerului)j —comportamentul apetitiv II (curtarea partenerului); —act consumator (copulaţia). Comportamentul sexual are ca bază fiziologică jocul hormonal

şi reglarea neurohormonală ale reproducţiei cu etajele superioare de comandă formate din hipotalamus şi hipofiză.

Reducerea distanţei între parteneri, respectiv apropierea sexelor, se realizează prin diverse semnale ca:

—semnale optice (colorarea penelor, a corpului etc.);

46

—semnale acustice (la păsări cântătoare, broaşte, lăcuste); —semnale olfactive la insecte şi mamifere (feromoni). Pentru înlăturarea agresiunii intraspecifice în comportamentul

sexual s-a elaborat de către animale în cursul evoluţiei filogenetice o serie de comportamente de curtare, aceasta având rol în apropierea partenerilor.

Curtarea se caracterizează-prin numeroase elemente de ritualizare. Un alt rol biologic al comportamentului curtare este evitarea reproducerii între specii diferite (izolarea reproductivă).

Mişcările de curtare sunt înnăscute şi tipice pentru fiecare specie. Numai prin sincronizarea perfectă a acestora între ambii parteneri se ajunge la sincronizarea fiziologică şi comportamentală necesară efectuării actului copulator şi implicit la reproducţia speciei.

Comportamentul explorativ (de investigare). Comportamentul explorativ are la bază o formă specială de

învăţare, anume învăţarea latentă. Acest tip de învăţare, care este în acelaşi timp şi facultativ, se deosebeşte de alte forme de învăţare prin aceea că nu apar consecinţe imediate. Acestea rămân „latente". De asemenea nu apare o recompensă după învăţare. Exact aceasta se întâmplă în cazul comportamentului explorativ, care de unii etologi este numit şi comportament de „curiozitate". Animalul explorează, cercetează, se orientează în mediul în care trăieşte. El este „curios". Acest comportament de orientare şi cercetare a devenit în cursul evoluţiei „un scop în sine". Animalul explorează (învaţă latent) numai de dragul explorării, sau a „curiozităţii", fără să existe o necesitate vitală de a efectua acest comportament. Acest comportament are caracter apetitiv şi are la bază o motivaţie cu determinare internă.

S e d e o s e b e s c următoarele modalităţi de explorare la animale:

a) Explorarea motorie (mişcări în noul mediu). b) Explorarea senzorială (recepţionarea de stimuli pentru

lărgirea bazei informaţionale). c) Explorarea manipulatorie (crearea de noi câmpuri de

acţiune prin propria acţionare). d) Explorarea cognitivă (crearea de noi câmpuri de acţiune

prin acţionare „internă" - procese de gândire incipiente).

Comportamentul de joc (ludic) Multe mamifere şi păsări, îndeosebi cele tinere, manifestă

acest comportament, jucându-se fie cu diferite obiecte, fie între ele. În acest comportament acţiunile apar „fără rost" în sensul că ele nu aduc rezultatul pentru care evoluţia le-a elaborat. Jocul este compus din elemente provenite din mai multe circuite funcţionale ale

47

comportamentului care alternează unele cu altele. Există de asemenea paralele între jocul şi comportamentul conflictual.

Jocurile pot fi: a) Jocuri solitare (jocuri cu propriul corp sau cu alte

obiecte). b) Jocuri sociale (jocuri între animale, care pot fi jocuri de

urmărire, de căţărare, de căutare etc.). Comportamentul de joc este în acelaşi timp un proces activ de

acumulare a informaţiilor şi prin ele a experienţei pentru viaţă. Astfel, animalul „cunoaşte" mediul, se antrenează în executarea diferitelor comportamente motorii care îi sunt de folos ulterior în viaţă

Întrebări: Ce sunt stimulii „cheie”? Ce este mecanismul declanşator înnăscut (M.I.D.)? În ce constă dubla determinare a comportamentului? Care sunt factorii motivaţionali ai comportamentului? Care sunt fazele prin care trece organismul ca răspuns la

factorii de stress? Care sunt canalele prin care se realizează biocomunicaţia? Care sunt fazele comportamentului motivaţional? Care sunt modurile de marcare a teritoriului utilizate de

animale? Care sunt principalele circuite funcţionale ale

comportamentului animalelor? Care sunt tipurile de comunicare optică? Ce rol au feromonii în biocomunicaţie? Care este rolul principal al comportamentului ludic întâlnit la

animalele tinere? Care este importanţa cunoaşterii comportamentului ierarhic

în activitatea de creşterea a animalelor? Teme: Să se întocmească o schemă generală de derulare a unui

comportament motivaţional cu optimizare şi determinarea valorii actului consumator.

Să se întocmească o schemă generală a mecanismului de coordonare a comportamentului de către sistemul neuro-hormonal.

Referate: Stimulii – definiţie, clasificare şi influenţă asupra

comportamentului animalelor. Comportamentul înnăscut. Comportamentul dobândit.

48

3. COMPORTAMENTUL ANIMALELOR DOMESTICE

3.1. Domesticirea şi efectele ei asupra comportamentului

Domesticirea este procesul de transformare a animalului sălbatic în cel domestic, cu alte cuvinte, animalele sălbatice care au fost adaptate la mediul lor natural, sau ţinut şi crescut într-un mediu influenţat în mare parte de om.

În cadrul domesticirii relaţiile între om şi animal se dezvoltă atât la nivel individual cît şi la nivel populational (K. Zeeb, 1980).

1. La nivel individual, se disting următoarele etape: —prindere (captare) ; —obişnuire; —îmblânzire; —dresare în condiţii de captivitate. 2. La nivel populaţional, etapele sînt următoarele: —Selecţia naturală în viaţa sălbatică; indivizii speciei

sălbatice se adaptează condiţiilor de mediu în natură în cadrul evoluţiei speciilor.

Reducerea selecţiei naturale odată cu prinderea şi îmblânzirea în captivitate; indivizii se obişnuiesc cu noul mediu de viaţă prin adaptarea comportamentală şi îşi schimbă fenotipul în mod adaptativ în decursul a multor generaţii.

— Selecţii zootehnice: este ultima etapă când omul intervine în mod ştiinţific, realizând schimbarea selectivă a genotipului în decurs de generaţii, -, în funcţie de cerinţele productive şi economice.

În cursul procesului de domesticire, organismele au suferit modificări fenotipice şi genotipice, adaptându-se continuu la cerinţele impuse de om. Principalele modificări fenotipice se referă la modificarea taliei, a greutăţii, apariţia depozitelor de grăsime, şi în majoritatea cazurilor o reducere volumetrică şi de greutate a creierului.

Pe lângă modificările morfologice (somatice) şi comportamentul a suferit o serie de modificări:

a) Blândeţea este una din caracteristicile realizate la animale prin îmblânzire. În acest caz distanţa de fugă faţa de om este mult redusă în comparaţie cu animalele sălbatice. Ba mai mult, ele se pot apropia voluntar de om.

b) Se reduce considerabil selectivitatea mecanismelor înnăscute de declanşare (M.I.D.), ca de exemplu în comportamentul sexual. Taurii pot fi obişnuiţi să execute saltul pe o simplă fantomă (manechin), procedeu folosit în recoltarea materialului seminal în însămânţările artificiale.

49

La formele sălbatice ale animalelor domestice actul copulator este precedat de o serie de ritualuri de curtare determinate genetic fără de care împerecherea nu se realizează. Putem vorbi în acest caz de o atrofie a comportamentului. Un alt exemplu este şi dispariţia comportamentului de clocire la rasele de găini mari producătoare de ouă (Leghorn).

c) O altă modificare comportamentală-Hi urma domesticirii se referă la hipertrofiile comportamentale, care sînt evidente mai ales în comportamentul sexual şi în comportamentul nutriţional. Din animalele monoestrice (forma sălbatică) rezultă animale diestrice şi poliestrice (ovine, bovine).

Modificările comportamentale arătate anterior, sînt în parte reversibile, deoarece animalele domestice care se sălbăticesc manifestă din nou comportamentul animalelor sălbatice din care derivă.

O serie de manifestări comportamentale nu apar la animalele de fermă, din cauza lipsei semnalelor declanşatoare adecvate, în mediul modificat de om. De exemplu, comportamentul sexual al găinilor nu se manifestă dacă lipsesc cocoşii.

Comportamentul animalelor prezintă o variabilitate apreciabilă, ceea ce a făcut ca prin selecţie omul să aleagă voit anumite comportamente, ca de exemplu agresivitatea la rasele de păsări, crescând rase combatante.

Spre deosebire de forma sălbatică, se pierde in unele cazuri legătura între comportament şi elementul morfologic de executare. Exemplul la unele rase de animale fără coarne, deşi lipseşte organul de efectuare, comportamentul de luptă există, ceea ce duce uneori la răniri ale capului datorită lipsei coarnelor.

În procesul de adaptare există pe lângă formele clasice de învăţare (condiţionată operantă sau instrumentală, intuitivă) şi o formă specială de învăţare denumită imprimare.

Imprimarea face parte din adaptarea ontogenetică, fiind o formă de învăţare obligatorie legată de o anumită fază sensibilă sau critică, de obicei la vârsta tânără.

Aşa zisa fază critică este determinată genetic şi de stimulii care acţionează asupra animalului, producând de obicei un comportament de urmărire. Prin acest mecanism, animalul tânăr este „fixat" de mama lui, „o recunoaşte şi o urmează".

În cazul că lipseşte mama în faza sensibilă, fixarea se poate face de om sau orice obiect în mişcare (chiar o simplă cutie).

Puii de raţă clociţi de o găină o urmează pe aceasta şi refuză să urmeze o raţă. Din punct de vedere biologic imprimarea „pe mamă" este cazul normal, deoarece în condiţii naturale, mama puiului este prima fiinţă pe care o percepe cu receptorii lui. Se realizează astfel o legătură strânsă între mamă şi pui. Pe lângă imaginea optică în

50

fenomenul de imprimare, îndeosebi la mamifere, şi impresia olfactorie reprezintă un factor important. În multe cazuri animalele se recunosc după miros.

După faza de imprimare urmează la animalul tânăr. o perioadă de frică atunci când fuge de orice este străin.

Această frică persistă uneori până la vârsta adultă. Ea se ameliorează însă treptat, când animalele învaţă ce poate să fie pentru ele periculos şi ce nu.

O caracteristică a procesului de imprimare este ireversibilitatea, mai ales dacă este făcută printr-un contact îndelungat, putând ţine ani în şir.

O altă formă specială de învăţare condiţionată este dresarea. Astfel, prin strigăte şi fluierături se pot chema animalele. Prin mişcarea găleţilor de muls, sau la vederea sacilor cu furaje, ele se apropie de locurile de furajare. Prin folosirea unor astfel de reflexe condiţionate, procesul de muncă cu animalele de fermă poate fi mult uşurat.

3.2. Comportamentul taurinelor

Comportamentul viţeilor

Relaţia vacă – viţel. Primul contact între viţel şi vacă se

realizează câteva minute după naştere. Vaca linge viţelul ud de lichidele fetale, şi prin loviri cu capul îl îndeamnă să se scoale. În primele ore de viaţă viţelul este „imprimat" pe mama lui, vaca fiind prima impresie pe care acesta o recepţionează. Imprimarea este definitivă şi în marea majoritate a cazurilor ireversibilă.

În cazul bovinelor sălbatice sau a celor crescute extensiv, vaca gestantă se separă pentru fătare de cârd, căutând un loc mai protejat. După fătare mama rămâne 4-5 zile pe lângă viţel, după care vaca îşi duce viţelul în cârd la ceilalţi viţei grupaţi în „grupele de joc" sau „creşe". Relaţia strânsă între vacă şi viţel este deci de scurtă durată. Această particularitate reprezintă baza biologică a înţărcării timpurie a viţeilor în tehnologia de creştere.

Prin actul de lingere a viţelului, acesta este curăţat de resturile învelitorilor fetale şi de lichidul amniotic, se activează circulaţia periferică şi îndeosebi se realizează legătura olfactivă între mamă şi viţel. Procesul de lingere a viţelului durează în funcţie de rasă de la ½-1 oră. Vacile care nu îşi ling viţelul, de regulă nu îl acceptă nici ulterior la supt.

În decurs de 15-30 minute de la fătare, viţelul face încercări de sculare. După ce a reuşit, uneori ajutat, îndemnat de mamă, încearcă în primele 4-5 ore găsească ugerul vacii. Graţie unui mecanism declanşator înnăscut (M.I.D.), viţelul caută ugerul adoptând o poziţie

51

oblică în sus a capului, iar corpul este îndreptat în acelaşi timp în unghi spre abdomenul vacii. Această fază de căutare este uneori mult îngreunată în cazul vacilor cu uger mare lăsat în jos, viţeii nu pot apleca (genetic) mai jos capul.

De abia în a 4-a sau a 5-a zi viţelul reacţionează chemările mamei şi recunoaşte mama după voce, realizându-se legătura acustică. Până la 8 zile se dezvoltă şi orientarea optică a viţelului, acesta observând mama sa până la distanţa de 50 m.

Principala componentă după care vaca îşi recunoaşte viţelul rămâne controlul olfactiv, pe care vaca îl realizează luând contact olfactiv cu regiunea ano-genitală a viţelului. Vaca recunoaşte astfel mirosul individual al viţelului, excluzându-se orice greşeală în recunoaştere.

Când vaca îşi pierde viţelul, caută să stabilească contactul acustic mergând uneori ore în şir, controlând fiecare viţel întâlnit prin contact olfactiv. Ordinea semnalelor de orientare prin care se regăsesc vaca şi viţelul sunt: semnal acustic, semnal optic, semnal tactil şi semnal olfactiv.

Înaintea fiecărui supt se execută de asemenea un control olfactiv. Viţeii străini, de regulă, nu sunt admişi la supt. Adoptarea unui viţel străin de către o vacă doică, se poate uşura prin ungerea cu substanţe mirositoare atât a vacii cit şi a viţelului.

Actul înnăscut de supt la uger este în contradicţie cu manifestările comportamentale ale viţelului în cazul alăptării la găleată. În acest ultim caz lipsesc stimulii, reperele de orientare reprezentate prin corpul şi ugerul vacii, mişcările de orientare efectuate de vacă.

Astfel viţelul se obişnuieşte mai greu să aplece capul în găleată. Viţelul, execută şi loviri cu capul în pereţii găleţii, exact cum le execută la masajul ugerului.

Un alt dezavantaj al alăptării la găleată este durata relativ scurtă de când viţeii încep să bea laptele şi până îşi termină raţia prescrisă (în 2-4 minute). Apare în asemenea situaţii o nesatisfacere a cerinţei de supt şi un deficit de aproximativ 1 000 de mişcări de supt per tain. Astfel, uneori sînt căutate de viţel obiecte de înlocuire a suptului, viţeii sugându-se reciproc de ombilic, de urechi etc. În astfel de cazuri pot apare lezionări ale locurilor respective şi de asemenea viţeii pot degluti cantităţi mai mari de păr, formându-se mingi de păr în stomac (trichobezoare). Se preferă folosirea alăptării la biberon, pentru a se evita inconvenientele arătate anterior.

Comportamentul nutriţional. El apare atât în perioada de supt cât şi al furajării, animalelor după înţărcare.

Actul de supt. Îndemnarea la supt se face reciproc de către vacă şi viţel. La rasele de carne, în 80% din cazuri iniţiativa pleacă de

52

la viţel. La rasele de lapte este invers, vaca îndeamnă la supt, şi aceasta cu atât mai mult cu cît producţia de lapte este mai mare.

În timpul suptului poziţia viţelului este diferită de cea a vacii. Viţelul îndreaptă regiunea ano-genitală spre capul mamei, uşurând astfel controlul olfactiv care se execută la fiecare supt. în situaţia în care viţelul poate suge nestingherit la vacă, frecvenţa şi durata de supt se prezintă după cum urmează:

- în primele zile viţelul suge de 6-8 ori pe zi şi la sfârşitul primei luni de 6 ori pe zi;

- între 2-6 luni frecvenţa de supt este de 3-5 ori zilnic; - între 6-8 luni viţeii se separă în grupe, fiind admişi de

vacă la uger numai de 2 ori zilnic. Durata de supt la un tain variază de la 10-12 minute în primele

luni şi scade la 7-8 minute la vârsta de 6-8 luni. Durata zilnică totală de supt este de 60 minute în primele luni

şi scade la 30 minute pe zi în luna a 6-a de viaţă. Suptul are o influenţă favorabilă asupra producţiei de lapte,

vacile la care au supt viţeii au după înţărcarea acestora în general o producţie de lapte şi un procent de grăsime mai mare decât vacile care au fost mulse imediat după fătare. De asemenea, afecţiunile mamare sînt mult mai rare la vacile supte decât la cele.

Furajarea cu iarbă şi respectiv cu fibroase şi concentrate la viţei devine posibilă odată cu începerea rumegării. Capacitatea de rumegare se instalează începând cu ziua a 7-a de viaţă şi cel târziu la 21 de zile. Administrarea timpurie a fibroaselor stimulează apariţia rumegării.

În grajd viţeii se hrănesc cu fibroase şi concentrate în medie timp de:

1 oră la vârsta de 14 zile; 4-ore la vârsta de 4 luni; 5 ore la vârsta de 6 luni. Pe păşune viţeii păşunează zilnic în medie 4-7 ore, astfel: 4 ore la vârsta de 2 luni ; 6 ore la vârsta de 6 luni. Această durată zilnică de păşunat este împărţită în 5-6

perioade de păşunare. În furajarea concentratelor viţeii preferă pe cele uruite sau pe cele granulate celor sub formă de făină.

Viteza de consum a furajelor concentrate de către viţei variază între 33-73 g/minut.

Comportamentul social. Acesta este bine exprimat la viţei. În acest sens, ei manifestă o necesitate deosebită de contact cu alţi viţei şi au o preferinţă pentru joc, în care se regăsesc elemente agresive (se împung sau sar unii peste alţii). Jocul duce la o dezvoltare corporală armonioasă a viţeilor. Prin comportamentul explorativ îşi dezvoltă relaţiile între parteneri cît şi relaţiile cu mediul ambiant

53

Viţeii de la o vârsta anumită au tendinţa de a se aduna, a se grupa în grupele de joc (creşe). De aceea este bine ca după înţărcare să se menţină tot în grupe, cu un optim de 8-10 animale în cadrul grupei.

Stratificarea ierarhică socială se dezvoltă la viţei în timpul jocurilor. Acei viţei care au „succesele" cele mai mari în timpul jocurilor, a săriturilor pe alţi viţei (fără motivaţie sexuală), au rangul cel mai mare.

Comportamentul de odihnă şi activitate. Acesta este influenţat de factori ca: vârsta, mărimea boxei, structura pardoselii, starea de sănătate.

Animalele mai tinere au în general o durată mai lungă de odihnă faţă de cele mai în vârstă. Viţeii bolnavi (bronhopneumonii) stau mai mult în picioare. Durata medie de odihnă este la vârsta de 14 zile de 18 ore; la vârsta de 40 zile de 14 ore; la vârsta de peste 40 zile de 12 ore.

Comportamentul tăuraşilor la îngrăşat

A fost studiat îndeosebi în condiţii de stabulaţie.. Nutriţia. Durata de furajare în cazul furajării ad libidum este

de aproximativ 6,2 ore. Pe păşune durata de păşunat este variabilă în funcţie de rasă, climă, calitatea ierbii, variind între 6,13-9,6 ore. Cantitatea de 20-30 kg siloz este consumată în aproximativ 3 ore, iar 2 kg de concentrate sînt ingerate în 30 de minute. Se constată în general că durata de furajare se micşorează odată cu creşterea în greutate vie. Astfel, la o greutate de 138 kg aceasta este egală cu 240 minute, iar la 359 kg ea reprezintă numai 96 minute.

Cerinţele faţă de spaţiu. Se recomandă o densitate la începutul îngrăşării de 1,3-1,6 mp/animal, iar la finisarea îngrăşării de 1,9- 2,3 mp/animal. Spaţiul mediu recomandat fiind de 1,7 mp/animal.

O densitate prea mare are efecte negative asupra sporului în greutate, asupra consumului de furaje, asupra comportamentului de odihnă şi rumegare. La o densitate crescută, şi salturile animalelor pe altele sînt mai multe.

Comportamentul social. Se consideră că la tăuraşii puşi la îngrăşat conflictele sociale de tip agonistic sunt mai reduse dacă grupele de tăuraşi sînt compuse din 10-15 animale şi în cazul când se evită regrupările de animale.

Comportamentul taurinelor adulte

Comportamentul de nutriţie. Din cauza lipsei incisivilor pe

maxilarul superior, bovinele nu pot păşuna ca şi cabalinele. Ele an o limbă foarte mobilă cu care prind un smoc de iarbă, îl introduc în cavitatea bucală şi îl presează pe placa dentară a boitei palatine unde

54

este tăiat de incisivii maxilarului inferior. Această tehnică de păşunare nu le permite bovinelor o păşunare a ierbii mai scurtă decât aproximativ 3 cm de la nivelul pământului.

În timpul păşunării, vaca înaintează încet, mişcând capul dintr-o parte în alta, descriind un unghi de aproximativ 60 grade. Vaca parcurge astfel aproximativ 5 km pe zi.

Fiecare bol alimentar este masticat de 2-3 ori şi apoi deglutit. Ritmul de păşunat. Sunt descrise 4 perioade de păşunat în 24

ore: a) înainte de răsărirea soarelui; b) mijlocul de înaintea amiezii; c) prima parte a după-amiezii; d) înaintea întunecării. Îndeosebi prima şi ultima perioadă de păşunare sunt deosebit

de intensive. Durata medie de păşunare este de 4-9 ore pe zi. Rumegatul durează 4-9 ore zilnic, împărţit în 15-20 de perioade de rumegare. În luna august şi septembrie, apare a 5-a perioadă de păşunat şi anume noaptea în jurul orei 12°°, care durează în medie 11/2 oră.

Perioadele de păşunat sunt influenţate în zona cu climă temperată de raportul de luminozitate (zi/noapte), pe când în zonele tropicale perioadele de păşunare sunt determinate de temperatură şi anume în timpul zilei când temperaturile sunt foarte ridicate se reduce aproape total păşunatul în favoarea nopţii.

De asemenea, şi la noi în cazul zilelor prea călduroase de vară, păşunatul se reduce considerabil între orele 12°°-15°°.

Cantităţile de iarbă consumate diferă după rasă, vârstă, cantitatea şi calitatea ierbii de pe păşune.

Importanţa receptorilor şi selectarea ierbii. În alegerea plantelor, vacile folosesc atât mirosul cât şi gustul. Impresia optică fiind de importanţă minoră, vacile nu pot deosebi pe cale optică un furaj comestibil de unul necomestibil. Influenţele acustice, de exemplu muzica, nu au nici un efect asupra furajării. Vacile păşunează şi se furajează selectiv, în sensul că aleg plantele după preferinţe, manifestare care le este înnăscută. Bovinele deosebesc ierburile după miros. Ele evită de obicei ierburile de pe locuri îngrăşate excesiv (de exemplu, în locurile unde vara precedentă a fost plasat ţarcul şi unde a crescut o vegetaţie luxuriantă). De asemenea, ele evită iarba murdărită de excremente.

Rumegarea. Importanţa rumegării este explicată de unii autori prin economisirea timpului de păşune. Adevărul este că la rumegătoare digestia propriu-zisă se realizează de microorganismele simbionte (protozoare ciliate) precum şi de bacterii unicelulare care descompun celuloza, Pentru activitatea acestor microorganisme este necesar ca prin rumegare şi salivare, furajele să fie bine amestecate şi

55

mărunţite, realizându-se astfel premisa digestiei microbiene. Microorganismele se înmulţesc astfel atât de mult, încât o vacă digeră zilnic aproximativ 2-3 kg de microorganisme, asigurându-se în acest fel o însemnată parte a necesarului proteic.

Prin regurgitare bovinele aduc furajele din rumen în cavitatea bucală, unde bolul alimentar este masticat minuţios şi apoi deglutit a doua oara. Rumegatul se realizează în procent de 80% în poziţia (decubitală) în care greutatea este lăsată pe regiunea sternală, rumenul nefiind stânjenit în funcţie.

Pentru fiecare bol alimentar sunt necesare aproximativ 50-60 mişcări de rumegare (masticaţie) pauza între 2 boluri fiind de 3-5 secunde. Timpul de rumegare variază în funcţie de felul furajului, între 300-500 minute, cu aproximativ 28 000 de mişcări de masticaţie în 24 ore.

Timpul de rumegare este împărţit în 12-17 perioade pe zi, durata unei perioade fiind de aproximativ 30 minute. Rumegarea începe la 1/2 - 1 oră de la încetarea furajării. Două treimi din durata de rumegare se realizează noaptea în timpul odihnei.

Rumegarea este influenţată negativ de starea de călduri (estru), de durere, boli ale aparatului digestiv, de timpul înainte şi după fătare.

Furajarea în stabulaţie duce la o scurtare a perioadei de furajare în comparaţie cu păşunatul; astfel vacile se furajează aproximativ 5 ore pe zi. Bovinele la îngrăşat se furajează şi mai puţin, aproximativ 3 ore, dacă li se administrează siloz şi concentrate.

Prepararea furajelor (tocarea, granularea etc.) reduce timpul de furajare aproximativ cu 30%. Şi în timpul stabulaţiei sunt preferate anumite furaje, şi anume în următoarea ordine: concentrate, masă verde, siloz, fânuri. Vacile crescute exclusiv în stabulaţie, se adaptează greu la regimul de păşunare, ele scad în greutate în prima perioadă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul taurilor de reproducţie neobişnuiţi cu păşunea, care sunt solicitaţi de păşune în aşa manieră, încât nu se interesează de vaci, deşi au un libido normal. De o importanţă deosebită în regimul de stabulaţie este structura ieslei. În eventualitate că frontul de furajare nu este suficient pentru toate animalele, apar conflicte ierarhice de dominanţă şi manifestări agonistice cu repercusiuni negative asupra procesului de producţie.

Cantitatea de apă ingerată de animal este în funcţie de conţinutul în apă a furajelor, de temperatura mediului, de producţia de lapte, de sistemul de întreţinere (la păşune sau în stabulaţie). Vacile preferă apa curată, puţin stătută. Apa caldă nu este acceptată cu plăcere. În regim de stabulaţie, vacile se adapă de 5-10 ori pe zi, în funcţie de producţia de lapte. Pe păşune frecvenţa de adăpare depinde pe lângă altele şi de distanţa până la sursa de adăpare. Dacă aceasta este aproape, animalele beau de 5-7 ori pe zi, dacă este mai departe (4-

56

5 km), animalele beau o dată sau de două ori pe zi. La adăpare, vacile introduc botul 2-5 cm în apă şi sug apa, „ca printr-o ţeava", nările rămânând deasupra nivelului apei. Cantitatea de apă ingerată, la vaci creşte pe măsură ce producţiile de lapte devin tot mai mari (exemplu, la rasa Holstein-Friză ajunge până la 75 litri de apă pe zi). Prin hrănirea cu furaje uscate, a celor cu conţinut bogat în proteine şi a celor sărate, creşte de asemenea consumul de apă. În medie vacile consumă 40-50 1 apă a cărei temperatură să nu fie mai mare de 9-10oC. În cazul lipsei de apă, vacile .consumă mai puţine furaje.

Comportamentul de micţiune şi defecare. Bovinele, spre deosebire de alte animale, nu îşi marchează teritoriul cu ajutorul fecalelor. Ele fac parte din grupa animalelor cu defecare difuză.

Frecvenţa defecării şi micţiunii diferă în funcţie de cantitatea şi calitatea furajelor, a temperaturii şi umidităţii aerului, precum şi a factorilor individuali.

În medie taurinele urinează. de aproximativ 9 ori e zi şi defecă de 12-18 ori. În timpul defecării bovinele adoptă o poziţie caracteristică: ridică coada, curbează coloana vertebrală şi îndepărtează, membrele posterioare şi le aşează sub corp înainte. În această poziţie posibilitatea de a se murdări este minimă. Defecarea şi urinarea se realizează de obicei în picioare, îndeosebi după o perioadă mai lungă de odihnă sau furajare. Ca semn de mare agitaţie se pot interpreta defecări şi micţiuni frecvente şi în cantitate mică. Cantitatea de fecale eliminate zilnic este de 30-40 kg, iar de urină de aproximativ 30 litri. Actul de micţiune şi defecare poate fi „contagios", în sensul că dacă una din vaci îl execută, ea este urmată şi de alte animale (comportament alelomimetic).

Comportamentul de odihnă şi somn. Bovinele adoptă poziţie de decubit în general pentru a rumega şi a se odihni. Taurinele dorm puţin, de obicei moţăie.

Durata de somn adânc este doar de 30 minute în 24 ore şi este împărţită în 6-10 perioade cu o medie de 4 minute.

Culcarea şi scularea vacilor decurge după reguli înnăscute. Înainte de a se culca, vaca supune locul ales unui control olfactiv, după care adoptă poziţia decubitală. Aceasta este tipică pentru taurine şi se caracterizează prin poziţia" sterno-abdominală a corpului. Un membru posterior este plasat sub corp, iar celălalt este întins pe lângă corp. În acelaşi timp membrele anterioare sînt flexate şi ţinute sub corp. În timpul odihnei taurinele îşi schimbă poziţia, de obicei după ce defeca şi urinează.

Vacile se odihnesc 9-12 ore pe zi. În legături cu mecanismul înnăscut de sculare şi de luare a poziţiei de decubit, de o deosebită importanţă este adaptarea la aceasta a sistemelor de legare şi dezlegare şi a standului. În cazul că nu se ţine seama de aceste considerente

57

comportamentale, apar leziuni în diferite locuri ale membrelor posterioare.

Există o corelaţie între durata de decubit (odihnă), statutul social (rangul) şi greutatea corporală a vacii. În acest sens vacile cu rang superior se odihnesc mai mult decât cele cu rang inferior şi de asemenea, cele grele, mai mult decât cele uşoare.

Comportamentul de confort. În cadrul acestui complex de manifestări comportamentale, un loc preponderent îl ocupă îngrijirea pielii. Deşi vacile au o înfăţişare greoaie în aparenţă, ele reuşesc să ajungă cu limba în diverse locuri corporale pentru a se toaleta. Vaca se poate linge în zona corporală situată posterior de linia care uneşte grebănul cu regiunea cotului. Zonele pe care nu le poate atinge cu limba (capul, gâtul şi o parte din regiunea scapulară), vaca le curăţă, prin scărpinare cu membrele posterioare. Această zonă corporală face de obicei şi obiectul comportamentului social de lingere de către altă vacă. Atunci când vaca caută contact social cu alta în vederea îngrijirii corporale, se apropie de ea adoptând o poziţie, de supunere cu capul întins, care demonstrează intenţia paşnică. Astfel ea oferă pentru lins altei vaci îndeosebi zonele corporale pe care nu şi le poate linge. Zonele mai greu accesibile, vaca şi le freacă de diferite obiecte din grajd sau de pe păşune. Rolul îngrijirii corporale este acela de îndepărtare a murdăriei şi a prafului în vederea reducerii riscului de îmbolnăvire. Îngrijirea corporală socială se realizează de obicei între vaci care deţin o poziţie socială aproximativ egală.

Comportamentul social. Taurinele au, ca şi strămoşii lor sălbatici, o viaţă socială intensă. Ele trăiesc împreună şi nu alături de membrii speciei. Aceasta reiese din diferite comportamente sociale intraspecifice.

Comportamentul agonistic şi ierarhia de rang. Comportamentul agonistic (agon = luptă) se manifestă între membrii grupului şi constă în general în luptă, lovire, adoptarea poziţiei de ameninţare, etc. Situaţii conflictuale agonistice se observă la îndeosebi în perioada de activitate sexuală intensă (în timpul căldurilor), în momentul administrării furajelor şi în cazul când grupului i se alătură animale străine. Animalele noi introduse în cârd se integrează în numai după clarificarea poziţiei de rang social, care se realizează prin lupte cu diverşi membrii ai grupului.

După un anumit timp, interacţiunile agonistice scad în intensitate şi abolesc, realizându-se o ierarhizare relativ stabilă, grupul considerându-se integrat. Fiind stabilită această situaţie socială, animalele cu rang superior nu mai au nevoie să lupte. Este suficient să adopte o poziţie de ameninţare, pentru clarificarea situaţiei conflictuale. Cercetătorul studiază structura socială a unui cârd de vaci, prin a observa atent manifestările membrilor grupului timp de

58

luni de zile. În acest scop vacile se vor identifica prin numerotare pe corp, vizibilă de la distanţă.

Se fac notări zilnice, înregistrând atât interacţiunile sociale pozitive (comportament de confort social, tolerarea între membrii grupului, stând aproape unul de altul), cît şi interacţiunile negative (agonistice) cu evitări între membrii grupului, ameninţări, lupta, fuga etc. Se stabileşte astfel structura sociala a cârdului de vaci. Grupul luat în studiu nu trebuie să depăşească un număr de maximum 30-40 capete, pentru uşurarea determinărilor care se fac.

Lupta ca mijloc de rezolvare a situaţiilor conflictuale se foloseşte relativ rar de către vaci şi numai în cazul când alte mijloace nu duc la rezultat. Rareori se întâmplă ca animalele să se rănească în timpul luptelor, dacă au spaţiu suficient la dispoziţie.

Lupta decurge după tipare comportamentale înnăscute şi ritualizate. Astfel, cele două animale aflate în luptă, se sprijină frontal cu coarnele cap la cap, coarnele având rolul să fixeze capul, ca acesta să nu alunece. Urmează un duel de împingere. Animalul care reuşeşte să împingă din loc adversarul, câştigă lupta care nu durează de regulă decât câteva minute.

La tauri luptele sunt mai intensive şi pot dura, de exemplu la taurii de bivol, până la 1-2 ore. Animalul învins de obicei o ia la fugă, fiind urmărit de câştigător.

La vaci urmărirea este foarte scurta sau lipseşte, la tauri ea însă durează mai mult. Factorii care determină rangul social sînt următorii: - greutatea corporală influenţează pozitiv, rezultatul luptelor şi implicit şi rangul social; - prezenţa coarnelor este de asemenea un avantaj faţă de animalele fără coarne. Dacă ecornarea a avut loc după stabilirea unei structuri sociale stabilite, această intervenţie nu are efect asupra poziţiei de rang al respectivelor animale; - vârsta animalelor este un alt criteriu de rang, deoarece vârsta mai mare este de obicei corelată şi cu o greutate corporală mai mare. Excepţie fac vacile foarte bătrâne şi bolnave care pot să-şi piardă poziţia socială, ceea ce se întâmplă destul de rar, deoarece asemenea vaci sunt eliminate repede din punct de vedere economic; - animalele noi introduse ocupă, după cum s-a arătat, un rang ierarhic inferior;

Ca alţi factori de rang se mai pot enumera şi unele însuşiri psihice ca temperamentul, agresivitatea, experienţa în luptă, care duc la succese în luptă şi o poziţie socială mai bună.

Consecinţele poziţiei de rang ierarhic, În cadrul creşterii vacilor în sistem legat sunt în general

asigurate cerinţele fundamentale ca: furaje, adăpare, spaţiul de odihnă şi pentru animalele de rang inferior, ele netrebuind să lupte pentru

59

aceasta. Altfel stau însă lucrurile în sistemele de creştere în stabulaţie liberă sau pe păşune, unde rangul social poate avea efecte negative. De exemplu, la furajare animalele de rang inferior sunt împiedicate de cele de rang superior să se furajeze înaintea lor, mai ales când frontul de furajare este insuficient. Locurile de dormit cele mai bune sunt ocupate de vaci de rang superior. Cele de rang inferior sunt deseori deranjate şi fugărite. În grajdurile cu densitate populaţională mare există o corelaţie directă între poziţia de rang şi durata odihnei totale. Pe păşune când există mai mulţi tauri în cârd, cei cu rang superior înlătură de la montă pe ceilalţi. Deşi nu există o legătură directă între poziţia socială şi producţia de lapte, se poate considera totuşi că producţia este mai mică la vacile cu rang inferior, din motivul că în cazul interacţiunilor agonistice acestea sunt mai des implicate, neputând astfel să-şi satisfacă cerinţele nutriţionale în condiţii optime. Se impune deci ca regrupările de vaci să se limiteze la un minim necesar.

Omul este recunoscut de toate animalele domestice ca un membru de grup de rang superior.

Manifestări agresive faţă de om se pot semnala uneori, la taurine (tauri de reproducţie) crescute pe păşune în condiţii extensive, când contactul cu oamenii este redus. Astfel, prima reacţie a acestor animale „timide" este fuga. Distanţa de fugă poate fi până la 300 m. Dacă fuga animalelor este îngrădită şi omul depăşeşte distanţa critică, poate să urmeze un atac. În acest caz taurii sunt mult mai agresivi decât vacile. Taurii atacă omul uneori considerându-l „rival sexual". Faţă de un om străin taurul manifestă îndeosebi la păşune un comportament de intimidare, exteriorizat prin mugete de ameninţare, scormonirea pământului cu membrele şi coarnele, aruncându-l în aer. Unele manifestări necorespunzâtoare ale omului faţă de animal, ca de exemplu bătaia, duc deseori la retivitate şi manifestări agresive. Tauri i cu un libido sexual crescut sunt deseori mai agresivi în asemenea circumstanţe.

De altfel, tratarea inumană şi bătaia vacilor duce la reţinerea şi scăderea laptelui prin inhibiţie psihico-nervoasă a secreţiei de ocitocină. Oamenii nervoşi, uşor irascibili nu sunt recomandaţi pentru îngrijirea vacilor. Pansajul şi curăţirea corporală efectuată de om are un efect binefăcător, liniştitor asupra animalului.

Comportamentul sexual. Instinctul sexual este unul dintre principalele manifestări comportamentale ale bovinelor. El este uneori mai puternic chiar decât ierarhia socială, deoarece animalele în călduri penetrează ordinea ierarhică pentru a ajunge la actul consumator, respectiv împerecherea.

Comportamentul sexual la vaci se manifestă prin apariţia ciclică a căldurilor, care se repetă în medie la 21 de zile, având o dura medie de 24 ore. Ciclul de călduri este variabil, funcţie de anotimp.

60

Astfel, primăvara timpuriu este deseori incomplet exprimat şi de scurtă durată. Vara şi toamna căldurile sunt bine exprimate, evidente de durată normală. Iarna căldurile sunt din nou mai slab manifestate, apar neregulat şi deseori apar călduri liniştite.

Căldurile se împart în trei faze principale: a) Proestru (stadiul premergător); b) Estru (căldurile propriu-zise); c) Metestru (stadiul de stingere a căldurilor). Proestru se caracterizează prin următoarele manifestări

comportamentale: animalele sunt neliniştite, agitate, ling vacile vecine dacă sunt legate, urechile prezintă o mobilitate deosebită, sprijină capul pe ceafa vacii vecine, întrerup deseori furajarea şi rumegatul şi uneori mugesc. Pe păşune vaca în călduri se izolează uneori de alte vaci, linge diferite obiecte, este agitată se uită la trenul posterior propriu, i se tumefiază vulva. Proestrul durează câteva ore.

Estru (căldurile" propriu-zise). În această fază semnele descrise în proestru se accentuează. Pe păşune sar pe alte vaci şi îndeosebi acceptă saltul altor vaci. Acest reflex de acceptare al saltului este caracteristic în perioada de estru. Vaca în călduri rămâne nemişcată atunci când sare alta pe ea. Acesta este semnul principal prin care se recunoaşte o vacă în călduri.

În sistemul de creştere legat în stabulaţie, recunoaşterea vacilor în călduri prezintă o oarecare dificultate. Ele manifestă însă simptome diferite ca agitaţia, se mişcă de pe un picior pe altul, mişcă din coadă, se scoală şi se culcă de repetate ori, stau mai mult in picioare, se sprijină pe vacile vecine şi se ling.

La vacile cu călduri bine exprimate apare printre buzele vulvei un mucus filant, cristalin care se întinde până jos. Buzele vulvei sunt tumefiate şi uşor congestive.

Metestru este faza când manifestarea căldurilor scade în intensitate. Dispare reflexul de acceptare a saltului, vacile nu mai suferă saltul altor vaci. Încetul cu încetul dispar toate manifestările comportamentale arătate anterior. Uneori se descrie şi faza de diestru în ciclul sexual, fază caracterizată prin linişte totală a manifestărilor sexuale.

În cursul unei perioade de călduri vaca acceptă taurul pentru montă în medie de aproximativ 5 ori.

Imediat după montă vaca rămâne un scurt timp cu regiunea dorsală curbată, capul aplecat şi coada ridicată. Regiunea ano-genitală se contractă şi uneori se elimină fecale, se pare datorită unui peristaltism intestinal mai pronunţat.

Ovulaţia se produce la 25-30 de ore de la începutul căldurilor şi aproximativ 8-10 ore după dispariţia simptomelor de călduri.

La taur, pentru efectuarea montei sunt necesari o serie de „stimuli cheie" ca cei olfactivi, optici, acustici şi tactili.

61

Mirosul joacă un rol însemnat în descoperirea vacilor în călduri.

Taurii experimentaţi descoperă vacile şi cu 2-3 zile înaintea manifestărilor vizibile ale căldurilor. Taurul controlează vacile, executând un control olfactiv al organelor genitale femele.

În contactul olfactoriu cu urină, taurul manifestă aşa-zisul comportament de „rânjit", „rictusul buzei superioare", o manifestare mimică des întâlnită atât la armăsari cât şi la berbeci. Acest comportament se realizează prin ridicarea pronunţată a buzei superioare în aşa fel încât se închid nările, iar capul este ridicat în sus. Prin această mişcare urina ajunge probabil contact cu organul lui Iacobson (organul vomero-nasal), care este situat în interiorul boltei palatine. Acest organ conţine receptori pentru hormonii sexuali, a căror concentraţie variază în cursul ciclului sexual, atingând valori mai ridicate în faza de estru atât în urină cît şi în mucusul de călduri. Un rol important în comportamentul sexual al taurului îl joacă şi stimulii vizuali (optici), culoarea fiind însă de mai mică importanţă. Dacă taurul a controlat olfactiv vaca şi a realizat percepţia ei vizuală, stimulii care acţionează în continuare sunt cei tactili şi termici, care după ce s-a efectuat saltul şi intromisiunea, duc la declanşarea reflexă a ejaculării.

În legătură cu stimulii tactili trebuie amintită şi importanţa zonelor reflexogene cutanate localizate în pielea regiunii lombo-sacrale şi abdominale inferioare.

Comportamentul sexual al taurului pe păşune se poate împărţi în 3 faze distincte:

—căutarea vacilor în călduri (apetenţa I); —controlul reacţiei de acceptare (apetenţa II); —actul copulator (act consumator). a) Căutarea vacilor în călduri se realizează prin control

olfactoriu. Întrucât taurul nu poate deosebi prin miros dacă vaca este în fază de estru sau în proestru, este necesară următoarea etapă.

b) Controlul reacţiei de acceptare, care se realizează prin intenţie de salt la care femela reacţionează în funcţie de faza ciclului prin acceptarea, saltului sau prin evitare (fugă). Vaca acceptă intenţia de salt şi saltul, numai dacă se află în faza de estru a ciclului.

c) Actul copulator. Odată ce vaca acceptă saltul, taurul execută intromisiunea şi datorită stimulilor termici şi tactili din vagin, se produce ejacularea, după care taurul părăseşte vaca. Actul copulator durează doar câteva secunde.

3.3. Comportamentul cabalinelor

Ca nici un alt animal domestic, calul a fost implicat în destinul

istoric şi cultural al umanităţii. A decis deseori soarta bătăliilor, a

62

permis deplasarea unor popoare întregi contribuind la apariţia şi dispariţia, multor civilizaţii.

De asemenea, ca animale de muncă şi transport a influenţat decisiv dezvoltarea agriculturii, a circulaţiei şi a sportului hipic. În medicină, folosindu-1 pentru prepararea serurilor hiperimune antimicrobiene, calul a salvat multe vieţi omeneşti.

Relaţia iapă-mânz. Primele semne care arată apropierea termenului de fătare la iapă sunt: tumefierea glandelor mamare şi a sfârcurilor aproximativ 4 săptămâni antepartum. În ultimele zile de gestaţie apare la sfârcuri un lichid vâscos cu aspect de ceară.

La fătare iepele au nevoie de linişte, şi în majoritatea cazurilor fătările se înregistrează noaptea, îndeosebi în grajd.

Înainte de tătare iepele sunt neliniştite, transpiră, se culcă şi se ridică, defecă şi urinează frecvent în cantităţi mici. Fătarea are loc în decubit lateral şi durează puţin timp. Mânzul se naşte de obicei învelit în învelitorile fetale, de care se eliberează imediat prin mişcări ale capului şi ale membrelor. Ombilicul se rupe odată cu ridicarea mânzului sau a iepei. După ce se ridică iapa, se stabileşte contactul olfactoriu naso-nazal cu mânzul şi începe să-1 lingă. Lichidele fetale înlesnesc o imprimare (fixare) olfactorie a iepii faţă de mânzul ei După 15-60 de minute, mânzul poate sta în picioare singur şi începe să caute ugerul iepii printr-un proces de învăţare, în care este ajutat şi de iapă.

La supt mânjii adoptă o poziţie invers paralelă cu iapa, la fel ca şi viţeii, poziţie care uşurează şi controlul olfactoriu ano-genital al mânzului de către iapă.

Tehnica de supt folosită de mânz este alta de metoda folosită de cabalinele adulte la adăpare. Durata unui act de supt este diferită, în funcţie de vitalitatea şi vârsta mânzului, de cantitatea de lapte a iepii, fiind în general de 80 secunde. Intervalul între supturi se măreşte odată cu vârsta. În prima săptămână de viaţă, se înregistrează în medie 4 supturi pe oră, în săptămână a şasea 2 supturi, iar la 5 luni mânzul suge o dată pe oră. Înaintea înţărcării naturale, la vârsta de aproximativ un an, mânzul suge o dată la 2 ore.'

Puţin timp după fătare mânzul poate urmări iapa în orice teren. Toate formele de deplasare, ca: pasul, trapul şi galopul sunt înnăscute. Mânjii tineri nu ţin cont de ierarhia socială a grupului şi se expun astfel la acţiunile agresive ale acestora. De aceea iapa caută să protejeze mânzul, ţinîndu-1 mereu în preajma ei. Relaţia iapă-mânz slăbeşte odată cu înaintarea în vârsta a mânzului şi dispare odată cu fătarea unui alt mânz. Dacă iapa nu rămâne gestantă, relaţia se menţine în continuare un timp până iapa devine din nou gestantă.

Comportamentul nutriţional. Particularităţile anatomo-fiziologice ale aparatului digestiv la cabaline determină o hrănire mai

63

îndelungată în timp. Stomacul are o capacitate relativ mică în raport cu masa corporală, ceea ce necesită o nutriţie mai îndelungată.

Cabalinele păşunează efectuând prehensiunea ierbii cu buzele, după care, cu ajutorul incisivilor, iarba este tăiata, sau ruptă. Cabalinele nu consumă iarba pe păşune la întâmplare, ci păşunează selectiv; porţiunile murdărite cu fecale sunt evitate. Mânjii încep să rupă iarba în prezenţa iepii aproximativ la sfârşitul primei săptămâni de viaţă, dar un păşunat efectiv este realizat însă numai după câteva săptămâni. Uneori caii rod şi coaja copacilor. Nu se cunoaşte motivul acestui comportament.

La mânjii nou-născuţi se observă deseori consumarea de fecale ale iepii. Majoritatea autorilor sunt de părere că această coprofagie este în legătură cu însămânţarea tubului intestinal cu microflora de simbioză.

După prehensiune, bolul alimentar spre deosebire de bovine este minuţios masticat, după care este deglutit.

Durata de păşunare durează în medie aproximativ 12 ore pe zi. Păşunatul nu este continuu şi se compune din mai multe perioade, dintre care, cea mai lungă se situează după masă târziu şi durează până la miezul nopţii.

În condiţii de grajd şi când furajarea se efectuează îndeosebi cu concentrate rezultă un timp relativ scurt de furajare, animalele se plictisesc şi adoptă deseori anomalii comportamentale, cum ar fi roaderea ieslei, mişcări stereotipe ale capului, ale limbii etc.

Calul suge apă introducând buza inferioară şi marginea celei superioare în apă, comisura buzelor fiind bine, închisă. Capul animalului este întins.

La grajd, în cazul adăpătorilor automate, montate prea sus, calul este nevoit să îndoaie gâtul, ceea ce îngreuiază înghiţirea fiziologică a apei. Frecvenţa adăpării şi cantitatea de lichide ingerate diferă în funcţie de temperatură, de transpiraţie şi de muncă. În medie se ingeră zilnic 15-20 litri de apă.

Mânjii trebuie să înveţe în curs de câteva zile tehnica de adăpare. Iniţial muşcă mai degrabă apa şi introduc deseori botul peste orificiile nazale în apă.

Comportamentul de odihnă şi somn. Cabalinele se odihnesc atât în poziţie decubitală cât şi în picioare. Stând în picioare, calul se odihneşte graţie unei particularităţi anatomice, aşa zisului aparat pasiv. Odihna se caracterizează şi la cabaline prin diferite grade de intensitate.

Astfel, în timpul moţăitului, calul stă în picioare complet relaxat. Greutatea este lăsată pe membrele anterioare, în acelaşi timp membrele posterioare sunt scoase alternativ de sub greutate. Membrul care se odihneşte este aşezat uşor în faţa celuilalt, sprijinindu-se puţin în pensă. Fizionomia feţei, este degajată.

64

Calul mişcă lent coada, coama şi urechile, fiind mişcări reflectorii de apărare contra muştelor. În timpul odihnei mai profunde, calul adoptă poziţia decubitală, stând culcat pe articulaţiile carpiene cu membrele posterioare lângă corp. Ordinea de culcare a trenului anterior şi posterior este inversă ca la bovine. În timpul somnului adânc cabalinele stau în decubit lateral cu extremităţile întinse, cu gâtul şi cu capul la pământ.

În această poziţie cabalinele adulte nu stau de obicei mai mult de 15 minute, pe când la mânji această poziţie este adoptată ore în şir. Mânjii, în general, se odihnesc mult mai mult în poziţie decubitală decât cabalinele adulte.

Majoritatea cabalinelor adulte se odihnesc zilnic 6 - ore, din care o parte în timpul zilei de obicei în picioare, iar restul noaptea, în care perioadele de somn adânc sunt scurte. Mânjii se odihnesc mai mult. La vrâsta de 4 luni rămân în decubit jumătate din zi. Durata de odihnă scade odată cu înaintarea în vârstă şi creşterea perioadei de păşunare.

Comportamentul de confort. Acest comportament se poate observa şi manifesta mai bine la ecvinele ţinute în libertate. În ritmul circadian al activităţii cabalinelor, comportamentul de confort ocupă un loc bine stabilit şi contribuie la buna dispoziţie şi sănătatea animalului. Îngrijirea pielii e efectuează atât individual cât şi social, de obicei reciproc între doi indivizi. În acest scop se folosesc îndeosebi dinţii, botul fiind închis, dar sunt folosite în scop de curăţire şi marginile anterioare ale copitelor posterioare.

Un loc deosebit în comportamentul de confort a cabalinelor, mai ales a celor crescute pe păşune, îl ocupă tăvălirea pe pământ. Aceasta reprezintă o necesitate zilnică pentru cabaline, indiferent de rasa şi gradul de curăţenie. Înainte de a se tăvăli, animalul supune locul respectiv unui control olfactoriu şi zgârie deseori locul cu copitele anterioare. După aceasta calul se culcă pe o parte şi se freacă de pământ, după care îşi ia avânt cu membrele şi se întoarce brusc pe spate, în care poziţie rămâne un timp scurt, frecându-se, după care se întoarce pe latura cealaltă, care de asemenea este frecată de pământ. Uneori acest comportament este contagios şi atunci se tăvălesc şi alţi cai.

Cabalinele se freacă şi de diferite obiecte, de obicei la baza cozii sau cu crupa. Aceste zone se freacă frecvent şi în cazul când există o infestaţie cu viermi intestinali. Când calul se trânteşte brusc şi brutal la pământ, tăvălindu-se, denotă durere intensă, cum se întâmplă la colicile abdominale. În acest caz, animalul îşi pierde instinctul de conservare, trântindu-se, ceea ce poate duce la ruperea stomacului sau la torsiuni intestinale. În asemenea cazuri, calul nu trebuie lăsat să se trântească şi va fi plimbat la pas.

65

Când cabalinele se curăţă reciproc, sunt preferate zonele la care nu pot ajunge singure cu dinţii, cum ar fi zona coamei, zona scapulară şi cea dorsală. De asemenea, cabalinele se îmbăiază cu plăcere, ele pot să înoate relativ bine.

Protecţia împotriva insectelor se realizează cu coama, cu coada, precum şi prin mişcarea pielii, a membrelor şi cu lovituri ale capului cu botul închis.

Comportamentul de micţiune şi defecare. Cabalinele se urinează şi se defeca pe păşune în locuri anume stabilite. Pe acele locuri astfel îngrăşate, iarba creşte ulterior abundent, dar de obicei nu este consumată, fiind evitată. Uneori se adună cantităţi mari de fecale în unele locuri.

După defecare, armăsarii se întorc şi miros fecalele. Defecarea se realizează de obicei în picioare, uneori în timpul mersului la pas sau la trap. După defecare sfincterul anal se contractă de câteva ori. Micţiunea decurge tot în poziţia în picioare. Membrele posterioare se îndepărtează, coada se ridică şi crupa se coboară puţin. După micţiune la iapă, musculatura vulvei se contractă de câteva ori. Această deschidere şi închidere ritmică a fantei vulvare se numeşte „clipit". Cantitatea de urină şi frecvenţa de urinare depind de cantitatea de lichide ingerate şi de gradul de transpiraţie.

Comportamentul de excreţie la armăsarii ţinuţi cu iepele pe păşune este în strânsă legătură cu manifestările sexuale. Astfel, sunt controlate olfactoriu locurile de defecare şi micţiunile, în deosebi cele ale iepelor, după care armăsarul „marchează" şi el locul cu urină şi fecale.

Comportamentul social. Cabalinele sunt animale tipice de cârd. Comportamentul social, interesul faţă de congenerul de specie este bine dezvoltat. Dacă se întâlnesc cai străini, aceştia manifestă un comportament explorativ şi se supun reciproc unui control olfactoriu naso-nazal naso-genital. Dacă cei doi se simpatizează, se poate realiza curăţirea reciprocă a pielii.

În caz contrar poate apare un comportament agonistic sau de luptă. Cabalinele, care trăiesc în libertate, sunt organizate în haremuri sau grupe familiale, care se compun dintr-un armăsar şi 6-8 iepe. În aceste familii, armăsarul ocupă de obicei rangul cel mai mare, urmat de iepele cele mai vârstnice. Constituirea de către om a aglomerărilor mari de cabalin pe păşune nu corespunde firii naturale a calului şi poate duce la tulburări comportamentale.

Armăsarul îşi apără familia împotriva altor armăsari Armăsarii tineri sunt ţinuţi la distanţă în cadrul familiei, mai ales când una din iepe este în călduri.

La vârsta de 1 - 4 ani, şi dacă au apărut alţi mânji, armăsarii tineri se separă de familie, formând la rândul lor grupe de armăsari. În continuare ei încearcă să răpească iepe tinere din familiile deja

66

formate, iar dacă şi reuşesc îşi formează la rândul lor un harem. Astfel se evită în condiţii naturale consangvinitatea. Dacă omul în schimb elimină armăsarii tineri din populaţie, se poate întâmpla totuşi, ca armăsarul să îşi monteze fiicele.

Comportamentul agonistic. Are în vedere totalitatea formelor de comportament care se referă la situaţii de conflict cu alte animale. Se observă astfel tendinţele de atac, de fugă, de luptă, de evitare, de intimidare şi de supunere.

Într-o situaţie de conflict la cabaline este greu de prognozat cum anume va acţiona animalul. Ca arme de luptă cabalinele folosesc copitele anterioare şi cele posterioare precum şi dinţii. Uneori cabalinele crescute izolat au tendinţa să devină agresive. Agresivitatea cabalinelor însă se datorează în majoritatea cazurilor omului, care nu ştie sau nu vrea să se comporte adecvat cu animalul ceea ce duce şi la apariţia aşa ziselor năravuri. În acest context trebuie condamnată cu vehemenţă îndeosebi bătaia animalelor ca mijloc de educare. Blândeţea şi intuiţia ne ajută mult mai mult să ne atingem scopul dorit. După unii autori există la unii cai şi o predispoziţie ereditară pentru agresivitate, dar cabalinele nu se nasc retive, aceasta se datorează în exclusivitate comportamentului omului faţă de animal.

Lupta la cabaline se observă atât la iepe cât şi la armăsarii ţinuţi în libertate. Între iepe apar lupte pentru stabilirea rangului social. În acest scop ele se muşcă reciproc, sau se lovesc cu copitele posterioare, apropiindu-se crupă la crupă, luptele fiind secondate şi de strigăte. În acest mod iepele se apără şi de apropierea nedorită a armăsarilor.

Lupte între armăsari se observă la cei ţinuţi în libertate, îndeosebi în perioada căldurilor la iepe. În acest caz armăsarii se muşcă cu dinţii de gât sau coamă sau într-o formă mai gravă cabrează şi se lovesc reciproc cu copitele membrelor anterioare, muşcându-se în acelaşi timp la cap, gât etc. Uneori îşi cauzează răni grave, dar numai în cazuri excepţionale se termină lupta cu moartea adversarului. De obicei cel care este inferior adoptă o poziţie de supunere şi fuge, încheindu-se astfel lupta.

Accidente cu sfârşit letal se observă însă între armăsarii care se luptă în condiţii de grajd, unde spaţiul redus nu permite fuga celui inferior.

Dintre toate animalele domestice, cabalinele dispun de cele mai variate mijloace expresive şi de mimică facială.

Nechezatul ca forma de expresie sonoră se foloseşte în multe scopuri. Astfel, deosebim un „nechezat de salut" la întâlnirea cu un cal străin, un „nechezat de contact" când membrii cârdului s-au pierdut din vedere.

Nechezatul intens şi lung se foloseşte când armăsarul vede o iapă sau când cabalinele vor să ajungă în contact cu alţi cai din alte

67

grajduri, care nu le sunt în câmpul lor vizual. La armăsar această manifestare sonoră intensă se numeşte şi „trompetare". În general cabalinele reacţionează la vocea congenerului de specie, indiferent dacă acesta se vede sau nu. Există multe forme de nechezat, care diferă de la situaţie la situaţie şi au şi caracter individual, aşa încât unii crescători reuşesc să-şi recunoască după voce caii.

Mimica facială la cabaline este foarte expresivă, servind ca semnal în relaţiile sociale ale cabalinelor.

Crescătorului experimentat sau clinicianului, mimica facială îi dezvăluie atât starea de dispoziţie cât şi de sănătate a animalului. Jocul urechilor reprezintă o semnalizare optică eficientă. Când urechile sunt îndreptate înapoi, calul are intenţii agresive, când ele sunt orientate înainte manifestă atenţie sporită. Unii autori descriu în acest context diferite „feţe" ale calului. Astfel, menţionăm: faţă de moţăiala, de oboseală, de ameninţare, când urechile sunt îndreptate înapoi, iar nările mult îngustate şi, în sfârşit, faţă de durere, când animalul are dureri mari, ca de exemplu în colici sau în timpul fătărilor grele.

Comportamentul explorativ şi de joc. Manifestari de curiozitate şi de explorare se observă la mânji îndeosebi, deoarece ei cercetează mai mult obiectele din jur. Cabalinele adulte nu manifestă acest comportament în afară de cazul când adoptă ceremonialul de întâlnire sau de „salut" cu un alt cal străin.

Jocul se practică mai ales la mânji. Aceştia fug de obicei în jurul mamei la început, iar odată cu înaintarea în vârstă se dedau la jocuri de fugă în grup cu alţi mânji, îşi curăţă reciproc pielea etc. Armăsăruşii se dedau la jocuri agresive începând cu a 4-a săptămână de viaţă. Aceste jocuri conţin toate elementele unui comportament de luptă, însă intenţiile nu sunt serioase, fiind numai un joc, urechile nu sunt orientate înapoi.

Jocurile au totuşi menirea de a învăţa animalul pentru viaţa adultă.

Comportamentul sexual. Comportamentul sexual al cabalinelor ţinute în condiţii zootehnice de grajd diferă întrucâtva de cel pe care îl manifestă cabalinele în libertate, în condiţii naturale. În condiţii artificializate de om, o serie de elemente comportamentale sexuale nu se pot manifesta sau se manifestă în mod şters.

În asociaţiile familiale ale cabalinelor formate dintr-un armăsar şi câteva iepe, armăsarul exercită permanent un control olfactoriu al excrementelor iepelor sale, fiind în măsură să identifice iepele ce vor intra în călduri chiar înaintea apariţiei semnelor propriu-zise de călduri, în această fază a căldurilor slab exprimate, iapa respinge prin lovituri de copite încercările de apropiere şi de copulare ale armăsarului. În perioada căldurilor propriu-zise sau a estrului, care durează la iapă 1-2 zile şi apar la aproximativ 7-9 zile după fătare,

68

iepele acceptă armăsarul luând în acest sens o poziţie tipică de prezentare, care se aseamănă oarecum cu cea adoptată la micţiune.

Iapa în călduri se urinează şi defeca mai des. Excrementele sunt controlate olfactoriu de către armăsari. Armăsarul verifică olfactoriu şi regiunea ano-genitală a iepii, cu care ocazie manifestă şi comportamentul de „rânjire" sau rictusul buzei superioare.

Rânjitul foloseşte şi la armăsar la orientarea olfactorie cu ajutorul organului lui Iacobson. În acest sens, el se întâlneşte şi la iepe atunci când cercetează obiecte cu mirosuri deosebite. Rânjitul s-a observat şi la un mânz de curând născut, fiind deci un comportament înnăscut. Iapa în călduri acceptă saltul armăsarului, care execută intromisiunea şi, după câteva mişcări de fricţiune, ejaculează. Durata actului copulator este în medie de 15-20 secunde. Armăsarii tineri neexperimentaţi au nevoie de un timp mai îndelungat. În timpul unei perioade de călduri iapa este montată de câteva ori. Ciclul de călduri se repetă la iapă într-un interval de 21 de zile.

În grupe naturale, activitatea sexuală este monopolizată de către armăsarul cel mai bătrân. Armăsarii tineri sunt ţinuţi la distanţă.

În condiţiile climei din Europa Centrală şi de la noi, perioada de călduri cu cele mai mari şanse de fecundare se înregistrează primăvara, căldurile fiind dependente de durata zilei lumină.

Primele călduri apar la iapă uneori la 1 1/2 ani, dar ele nu sunt fecunde în general. Monta fecundă se realizează la iapă de obicei la 2 ani, iar prima fătare la aproximativ 3 ani.

Manifestările sexuale la armăsari apar relativ devreme la vârsta de un an. Monte fecunde însă se realizează, de către armăsari de regulă doar la vârsta de 3 ani, când se foloseşte şi monta dirijată.

În libertate armăsarii tineri îşi formează familia de abia la vârsta de 4 ani când sunt în plenitudinea dezvoltării fizice şi psihice, reuşind să se impună şi faţa de armăsarii mai în vârsta.

3.4. Comportamentul porcinelor

La noi in ţară porcinele se cresc în diverse condiţii. Astfel, ele

sunt crescute atât în sistem gospodăresc, în cârduri pe păşune, cât şi în fermele specializate în sistem intensiv industrial. În condiţiile creşterii intensive, porcinele deseori nu sunt în măsură să răspundă stimulilor endogen şi exogen printr-un comportament corespunzător, datorită tehnologiilor de creştere.

În creşterea intensivă dispar anumite părţi componente din etograma speciei.

În unele cazuri porcinele caută stimuli care să le permită efectuarea unui anume comportament (exemplu, activitatea naturală de râmare sau scormonire cu râtul). Descrierea comportamentului

69

porcinelor în zootehnia modernă, se va mulţumi astfel cu o descriere a unui comportament mai mult sau mai puţin fragmentar.

Organelor de simţ au un rol important în contextul comportamental porcin.

Activitatea vizuală este slab dezvoltată la porcine şi importanţa este mai redusă decât rolul analizatorului acustic şi a celui olfactoriu.

Auzul este bine dezvoltat atât la specia sălbatică, cât şi la porcinele domestice. S-a studiat un mare număr de expresii (emisiuni) sonore la porcine, folosite în diverse circuite funcţionale ale comportamentului. Astfel, putem exemplifica grohăitul de foame, de alăptare, în circuitul nutriţional, grohăitul de alarmă, de durere, de apărare în comportamentul social agonistic şi ierarhic şi grohăitul de împerechere în comportamentul sexual.

În comportamentul nutriţional biologic, porcul are nevoie de un miros foarte dezvoltat pentru a găsi în pământ rădăcini, tuberculi, insecte, viermi etc., care constituie hrana porcului sălbatic. În această activitate, acuitatea mirosului la porc est o aproape egală cu a câinelui. În Franţa, spre exemplu, se folosesc îndeosebi scroafele pentru căutarea unor ciuperci comestibile deosebit de apreciate din genul T u b e r a l e s , denumite şi trufe. Acestea cresc în pădure în pământ, având forma unor tuberculi. Se folosesc îndeosebi scroafele în acest scop. deoarece trufele conţin o substanţă asemănătoare cu un hormon sexual (androsteron), care este feromonul eliminat de glanda prepuţială a vierului şi dă miros specific de vier. Simţul olfactiv foarte dezvoltat al suinelor, face ca ele să fie folosite şi în alte domenii.

Cunoscut este cazul scroafei sălbatice pe numele „Luise” care a activat în cadrul poliţiei din Hildesheim (Germania) cu mare succes la descoperirea traficanţilor de droguri.

La ambele sexe există la nivelul membrelor anterioare, mai precis în partea internă a regiunii carpiene, glande cutanate odorante care dau şi ele mirosul specific de porc. Secreţia glandei prepuţială încălzită la 40° C are asupra comportamentului sexual la scroafă acelaşi efect ca şi mirosul vierului. Mirosul specific de vier, pe lângă faptul că are efect stimulator asupra scroafelor, conferă şi miros neplăcut cărnii, dar care însă dispare după castrarea vierului.

Simţul tactil este dezvoltat la porc. Râtul este organ tactil prin excelenţă, folosit atât în scopul găsirii hranei prin râmare, cât şi în comunicarea cu animale din aceeaşi specie.

Simţul gustativ - porcii pot deosebi bine gustul de dulce şi pe cel de amar. Ei preferă substanţele dulci. Astfel, zaharoza, glucoza şi lactoza sunt acceptate cu plăcere în nutriţie. Purceii de 46-50 zile preferă furaje cu adaos de acid citric sau citrat de sodiu faţă de alte furaje fără acest adaos.

70

Comportamentul scroafei şi prceilor. Înainte de fătare scroafa este neliniştită, se culcă şi e scoală deseori, scoate un grohăit caracteristic şi scrâşneşte din dinţi. Cu 1-3 zile înaintea fătării scroafa manifestă comportamentul de construire a cuibului. Acest comportament se desfăşoară complet sau incomplet, în funcţie de existenţa stimulilor, respectiv a materialului de construcţie pe care scroafa îl are la dispoziţie. Dacă există aşternut de paie, scroafa îşi alege un loc ferit şi uscat unde adună cu râtul şi membrele paiele, formând cuibul după tiparele comportamentale înnăscute, moştenite de la scroafa sălbatică. Nu acceptă cu plăcere schimbarea de către om a locului ales. Prezenţa stimulilor, respectiv a paielor, are şi acţiune liniştitoare asupra scroafei

Fătarea are loc în majoritatea cazurilor seara şi noaptea. Scroafa fată în general în poziţie decubitală. Ea fată purceii,

de regulă, într-un interval de 15 minute. Durata totală a fătării este diferită de la animal la animal, în medie fiind de aproximativ 3 ore la scroafele multipare şi de 4 ore la cele primipare. Eliminarea placentei se efectuează uneori în cursul fătării sau alteori învelitorile fetale sunt eliminate în minimum 4 ore de la fătarea ultimului purcel. Dacă nu se înlătură placenta, ea este mâncată de obicei de scroafă. După fătare, scroafa are un aspect bolnav, nu mănâncă, bea multe lichide şi se mişcă greoi, ceea ce duce uneori la strivirea unor purcei, care nu se pot salva la timp. Comportamentul de îngrijire sau parental apare la scroafă numai după ce fătarea este terminată, de multe ori numai după expulzarea, placentei. După fătare scroafa se scoală, miroase purceii dar nu-i linge. Purceii morţi, care nu sunt înlăturaţi de om, sunt mâncaţi uneori de scroafă. De asemenea, scroafa defeca şi urinează după fătare. În prima săptămână după fătare, scroafa este irascibilă, îşi apără cuibul. Faţă de persoane străine manifestă comportament de ameninţare şi agresiune uneori. Scroafa cunoaşte purceii după miros. Adoptarea de purcei străini de către scroafă este posibilă în primele zile după fătare. Pentru ca ei să fie acceptaţi mai uşor de scroafă, se pot freca cu paie îmbibate în urina scroafei.

Imediat după fătare purceii manifestă comportament de apetenţă căutând sfârcurile scroafei. Sunt căutate cu precădere sfârcurile anterioare, care sunt mai bogate în lapte, fiind mâi vascularizate. În majoritatea cazurilor purceii sug după 10-35 minute de la fătare. La supt, scroafa adoptă poziţia de decubit lateral. În primele 10 zile de viaţă, purceii caută să stea în loc uscat, lipiţi de glanda mamară a scroafei sau unul de celălalt, deoarece, sistemul de termoreglare nefuncţionând încă normal la această vârstă, ei simt nevoia de căldură.

Necesitatea de contact pe care o manifestă pentru a se încălzi se menţine mult timp, observându-se şi la porcii puşi la îngrăşat, care se odihnesc, că adeseori stau lipiţi unul de altul (invers paralel). În

71

timpul suptului purceii sunt foarte vioi, ei executând deseori masarea ugerului cu râtul.

Ordinea de supt a purceilor se realizează în decurs de 5-7 zile, în care timp purceii luptă prima dată pentru sfârcurile anterioare, iar după ocuparea acestora pentru cele mijlocii şi la urmă pentru cele posterioare, care fiind mai slab vascularizate au mai puţin lapte. Acestea sunt ocupate de purceii cei mai slabi, fiindcă sfârcurile cele mai bune rămân „învingătorilor” adică purceilor cu o putere mai mare. Fiecare purcel îşi are astfel locul lui la supt. Dacă un purcel de la sfârcurile anterioare moare, se duce imediat lupta pentru sfârcul rămas liber. Ordinea de supt creează astfel ierarhia socială între purcei, ierarhie care se menţine şi mai târziu, după înţărcare.

După 10 zile purceii se îndepărtează mai mult de scroafă, încep să se joace, manifestând şi comportament explorativ sau de investigare. După 21 de zile scroafa nu mai are de obicei lapte suficient pentru purcei. Purceii trag de sfârcuri, masează intens glanda mamară a scroafei şi scot strigăte de foame. Este momentul când încep să consume alte furaje din ce în ce mai mult. La 8 săptămâni, purceii pierd aspectul infantil, ei sug mai puţin lapte.

De acum ei s-au obişnuit cu furajele specifice speciei. La această vârstă se execută şi înţărcarea lor.

Comportamentul nutriţional. La porcul sălbatic (Sus scrofa) comportamentul nutriţional durează zilnic 6 - 7 ore, deoarece acesta se manifestă prin râmat şi investigare de hrană, realizându-se în acelaşi timp o masticaţie îndelungată a tuberculilor, rădăcinilor şi a altor părţi vegetale şi animale găsite în pământ. În opoziţie cu acest mod de furajare şi ingerare, hrana porcului domestic este gata preparată, pusă la dispoziţie în aşa fel încât durata de furajare în condiţii de creştere intensiva durează în medie doar 20-30 minute pe zi.

Prin această ingerare rapidă este satisfăcută motivaţia de foame, însă comportamentul explorativ, care este cuplat cu cel alimentar, rămâne nesatisfăcut. De aceea porcii continuă uneori şi după ingerarea raţiei să manifeste comportamentul de râmare şi de masticaţie în gol, concomitent cu o secreţie masivă de salivă. O serie de porci manifestă această râmare şi în timpul furajării, aruncând cu râtul furajele din troacă sau jgheabul de furajare. Masticaţia în afara perioadei de furajare se explică prin aceea că, furajele combinate nu pot satisface necesitatea endogenă de masticaţie.

Se constată în genere că furajarea în condiţii de creştere modernă satisface foamea, dar rămân nesatisfăcute alte necesităţi comportamentale. În unele zone din ţară, porcii se ţin şi la păşune în sistem gospodăresc. Porcii execută prehensiunea ierbii cu incisivii, cu care apoi rup iarba, după care efectuează masticaţia şi deglutiţia. La păşune porcii râmă mult pământul, această activitate de scormonire

72

fiind mai intensivă după o ploaie. În funcţie de vârstă şi greutate, porcii consumă zilnic în medie 10-20 kg de iarbă.

În timpul furajării apar lupte de concurenţă pentru hrană, îndeosebi dacă frontul de furajare este prea mic, soldate cu pierderi economice.

Se recomandă, în sistem gospodăresc, o lungime de 35 cm a frontului de furajare la troacă, iar la furajarea ad libidum un automat de furajare la 5 porci. Ambele recomandări se referă la porcii de aproximativ 90 kg greutate vie.

Cantitatea de apă ingerată variază în funcţie de condiţii climatice şi de greutatea corporală. În medie porcii consumă 8 1 apă pe zi, iar scroafele gestante mai multă. În comportamentul de adăpare, porcii învaţă repede să folosească adăpătorile automate.

Comportamentul de urinare şi defecare. Spre deosebire de rumegătoarele domestice, unde defecarea este difuză, porcinele efectuează acest comportament în locuri anumite. Porcii se recunosc după miros, propriile fecale având şi rol de informaţie socială, servind la marcarea teritoriului, deoarece atât porcii sălbatici cît şi cei domestici au un pronunţat simţ teritorial. Porcii sunt, în pofida renumelui negativ, animale foarte curate, dacă li se creează posibilitatea. Astfel, în boxă, ei menţin separat locul de odihnă de cel de defecare. Dacă însă densitatea porcilor este prea mare, aceştia nu mai pot să ţină locul de odihnă curat.

De asemenea, în cazul că temperatura grajdului este prea ridicată, porcii se tăvălesc în lichidele şi urina din boxă, în scop de termoreglare corporală. Sub acţiunea unor factori de stres (frică, transport), porcii urinează şi defeca mai des. La porcine se observă înaintea montei, atât la vier cât şi la scroafă, urinări cu motivaţie sexuală. Porcii la îngrăşat urinează în 24 ore de 7 ori, scroafele mai puţin. Defecarea la porcii puşi la îngrăşat este efectuată în medie de 4 ori, înaintea furajării şi după odihnă. La scroafe defecarea se execută în medie de 2 ori, înainte şi după furajare.

Comportamentul social. Porcinele trăiesc în mod social. Interacţiunile de tip agonistic se întâlnesc destul de frecvent. Porcii se recunosc atât vizual cît mai ales prin miros. Structura socială ierarhică se formează de timpuriu la porci, începând din perioada de alăptare, când se formează ordinea de supt. Această ierarhizare este menţinută şi după înţărcare, deoarece purceii, care au supt mai mult, sunt mai puternici şi mai viguroşi, menţinându-şi în continuare superioritatea. Interacţiuni agonistice şi lupte sunt mai frecvente în timpul furajării şi în cazul regrupării animalelor în loturi. De asemenea, când densitatea pe m2 creşte peste limita de 0,75 m2/cap, la tineretul porcin, interacţiunile agonistice se intensifică mult, animalele de rang inferior sunt atacate neavând spaţiu să fugă. În asemenea cazuri apar însemnate pierderi economice. Lupte grele, care se pot solda cu

73

leziuni grave şi chiar moartea animalelor, se observă odată cu introducerea unor noi scroafe într-un grup de scroafe. Întâlnirea între 2 vieri necunoscuţi poate avea ca urmare o luptă între ei. care poate dura peste o oră, până când cel învins o ia la fugă.

Lupta porcinelor se manifestă îndeosebi prin loviri cu capul şi râtul, prin muşcări şi prin folosirea colţilor la vieri. Pentru a reduce luptele sociale, în cazul unor regrupări de efective, unii crescători recurg la folosirea substanţelor tranchilizante şi a celor odorizante pentru uniformizarea mirosului.

O densitate prea mare a porcinelor pe unitate de suprafaţă duce, pe lângă activitatea agonistică crescută, la manifestarea stresului şi la tulburări de comportament, ca de exemplu caudofagia.

Comportamentul de odihnă. Înainte de a se culca, porcii manifestă o activitate scurtă de

scormonire cu râtul şi cu membrele anterioare şi dacă au paie la dispoziţie, au tendinţa de a-şi confecţiona un culcuş.

În cazul comportamentului de repaus nu este respectată ierarhia socială. Deseori porcii se culcă lipiţi unul de altul paralel. Ei manifestă o adevărată apetenţă în căutarea contactului corporal cu membrii grupului (odihnă socială). Distanţa individuală este neglijabilă, fiind aproape egală cu zero. Pentru odihnă porcii îşi aleg un loc uscat şi numai în cazul că nu există spaţiu suficient, sînt nevoiţi să se culce în locuri unde îşi depun excremente.

Porcii sălbatici ţinuţi în captivitate se odihnesc 3-16 ore în 24 de ore. Porcul domestic, crescut în grajd, se odihneşte aproximativ 75-98% din 24ore. L a porcii furajaţi raţional, odihna zilnică este de 19 ore, iar la cei furajaţi ad libidum (la discreţie) aceasta este de 17 1/2 ore.

În cazul creşterii porcilor pe păşune, durata de odihnă este de 13 ore, restul timpului fiind folosit pentru furajare, activitatea socială, de confort etc. Perioadele de somn la porci sunt scurte, de 3-3,5 minute în 24 ore, înregistrându-se aproximativ 30-35 perioade de somn pe zi.

Comportamentul de confort. Prin configuraţia specifică speciei, capul porcului este puţin mobil aşa încât posibilitatea de a se linge pe corp pentru a se curăţa nu există. Membrele posterioare relativ scurte de asemenea nu-i sunt prea de folos la igiena corporală.

Porcii reuşesc să-şi cureţe corpul scărpinându-se şi frecându-se de diverse obiecte din mediul ambiant. Comportamentul de tăvălire, uneori chiar în urină, serveşte, după cum s-a arătat, termoreglării pe timp călduros.

La porcinele crescute şi în păşune se observă des îmbăierea lor în gropi cu noroi şi apă. Îmbăierea durează în sezonul cald uneori peste o oră. Dacă nu există gropi, porcii şi le construiesc singuri. După această îmbăiere, ei sunt acoperiţi cu o crustă de noroi, care pe de o

74

parte le conferă o răcire prin evaporare lentă, iar pe de altă parte îi apără de insecte.

În sistemul de creştere intensivă se întâlneşte uneori curăţirea corporală socială, adică porcii se curăţă de cruste şi murdărie reciproc cu ajutorul dinţilor. În acest mod se curăţă regiunea capului, urechile şi regiunea dorsală. Unii autori consideră acest comportament ca fiind de fapt un comportament deplasat, respectiv comportament la obiect de substituţie, deoarece în condiţii de creştere intensivă, mediul ambiant este foarte sărac în stimuli şi fiind monoton, porcii suferă de „plictiseală”.

Comportamentul explorativ şi jocul. Un animal manifestă în natură comportament explorativ pentru a se orienta, pentru a observa la timp duşmanul, a găsi hrana sau locul de dormit etc. Pentru a exista, animalul are nevoie de un flux continuu de informaţii din mediul ambiant. Aceste informaţii sunt recepţionate pasiv în condiţii de staţionare prin organele de simţ, sau ele sunt căutate activ prin deplasare, animalul manifestând o adevărată apetenţă de a explora ambianţa. Comportamentul de explorare poate atinge valenţe uneori echivalente cu instinctul nutriţional sau sexual.

Este de subliniat faptul că, stimulii endogeni pentru efectuarea comportamentului explorativ acţionează şi în absenţa stimulilor din mediu. În condiţiile creşterii după tehnologii moderne, mediul este foarte sărac în stimulii necesari efectuării comportamentului explorativ.

Pentru a reduce monotonia de ambianţă, unii crescători introduc în boxe paie ca aşternut sau alte obiecte ca anvelope de cauciuc etc. Prin acest procedeu se pot combate cu succes unele comportamente deplasate sau anormale, ca de exemplu caudofagia şi canibalismul, ce apar deseori în crescătorii suprapopulate şi cu ambianţa monotonă. Paiele s-au dovedit a fi extrem de utile în această privinţă, deoarece constituie substrat şi stimul pentru o serie de manifestări comportamentale din diverse circuite funcţionale ca cel nutriţional, de odihnă, de joc, de confort şi de investigare.

Jocul are la porcine o motivaţie asemănătoare cu cea a comportamentului explorativ. Jocul se observa îndeosebi la purcei, semnalând: fuga în cerc sau liniară, jocuri de agresivitate între purcei, călărirea reciprocă etc.

Şi porcii adulţi „se joacă” luând în gură diferite obiecte. De asemenea se observă jocul şi la scroafe şi vierii ţinuţi la păşune.

Comportamentul sexual. Spre deosebire de celelalte specii domestice, unde faţă de formele sălbatice se constată o hipersexualizare pregnantă, la porcine baza endocrină a comportamentului sexual vizibil, este mai puţin dezvoltată. Aceasta se explică prin aceea că selecţia porcinelor, în vederea creşterii rapide a masei corporale, a dus la o secreţie sporită a hormonilor somatotropi

75

în detrimentul celor gonadotropi. În aceste condiţii s-a scurtat durata căldurilor la porcinele din rasele perfecţionate aproape la jumătate, faţă de formele sălbatice. Dacă la scroafele din rase mai primitive căldurile sunt uşor decelabile, pentru că sunt manifeste (scroafa în călduri este foarte agitată, uneori demolând şi părţi din boxă), la .rasele de mare productivitate, căldurile sunt în general mai slab exprimate şi durează mai puţin.

La scroafă, ciclul sexual durează 21 zile. Durata căldurilor este variabilă, în funcţie de factorul individual, de rasă etc. La rasa Marele alb, estrul durează în medie 53 ore.

Primele călduri la scrofiţe sunt de regulă ceva mai scurte. Cu 2-5 zile înaintea apariţiei estrului, se constată la scroafă

tumefierea şi înroşirea regiunii vulvare, precum şi secreţia unor cantităţi mici de mucus vulvar. Scroafa devine agitată, neliniştită, nu mai doarme, refuză uneori hrana, manifestă comportament de apetenţă (caută vierul). În perioada căldurilor propriu-zise (estru), care durează aproximativ 2 zile, comportamentul descris anterior se intensifică, scroafa fiind mai agitată şi sărind pe alte scroafe. În perioada de estru apar 2 reflexe caracteristice, după care crescătorii descoperă scroafele în călduri şi anume:

a) Reflexul de imobilitate, care se declanşează când scroafa este apăsată pe regiunea dorsală sau pe crupă. Efectuând această manevră la o scroafă care este în călduri, aceasta rămâne nemişcată, „înlemnită”. Unii crescători adoptă poziţia călare pe scroafă în vederea testării reflexului.

b) Alt reflex tipic este poziţia specifică a urechilor, care sunt ridicate în sus şi înapoi. La rasele cu urechi aplecate peste ochi, baza urechii este trasă înapoi cu aceiaşi musculatură. Apare un joc al urechilor care se manifestă de regulă când se declanşează reflexul de imobilizare, dar poate să apară şi independent de aceasta.

În prezenţa scroafei în călduri, vierul manifestă un comportament tipic de curtare. El are asupra scroafei o influenţă stimulativă, atât prin mirosul de vier ci şi prin grohăit de vier, manifestare sonoră ca un „cântec de dragoste” (chant de cour). Acesta constă într-o serie de grohăituri scurţe şi caracteristice.

Vierul execută, controlul olfactoriu la scroafa în călduri şi încearcă dacă este acceptat. Dacă scroafa răspunde, adoptând „reflexul de imobilitate", vierul execută saltul, intromisiunea penisului şi fixarea acestuia în cervix. După aceasta începe ejacularea spermei, care durează aproximativ 10 minute, deoarece vierul elimină o cantitate mare de spermă (aproximativ 250 ml). În decursul unei perioade de călduri, vierul este apt să monteze scroafa de 2 ori, în vederea măririi fecundităţii şi prolificităţii.

La potrivirea perechilor, în vederea montei, se va ţine seama ca greutatea vierului să nu fie cu mult mai mare faţă de cea a scroafei.

76

Vierii învaţă uşor să execute saltul pe un manechin cu aspect şi miros de scroafă, procedeu folosit în vederea recoltării spermei pentru însămânţări artificiale.

3.5. Comportamentul ovinelor

Strămoşii oilor domestice trăiesc şi astăzi. Astfel, muflonul şi

argalul (formele sălbatice) sunt organizate în grupe de maximum 10 capete conduse de berbecul cel mai puternic. Berbecii luptă între ei, îndeosebi în perioada căldurilor. Organele de simţ, în special auzul şi mirosul sunt bine dezvoltate.

Relaţia oaie-miel. Această relaţie începe chiar înaintea fătării, observându-se un interes crescut al oilor gestante faţă de alţi miei pe care îi controlează olfactiv şi încearcă să-i adopte.

Pentru actul de fătare oaia caută un loc mai ferit, de obicei într-un colţ al grajdului. Fătarea durează în medie 1 1/2 oră. Imediat după fătare oaia se scoală şi începe să lingă mielul. Prin aceasta, oaia învaţă să-1 recunoască după miros. Placenta rămâne de obicei neatinsă de oaie. Mirosul specific individual al mielului este perceput de oaie numai până la o distanţă de 0,25 m, peste această distanţă informaţia olfactorie nu mai este sesizată.

După câteva zile oaia reuşeşte să-şi recunoască propriul miel pe cale optică şi acustică.

După unii autori, în primele 45 de minute după fătare, după alţii până la 3 zile, se .pot substitui mieii.

Ungerea mielului orfan cu lichid placentar sau lapte uşurează adoptarea lui de către oaie. Mielul recunoaşte mama lui la 7 zile după fătare. Dacă este separat de mama lui, începe să „strige". Mama de asemenea „behăie" continuu până ce îşi găseşte mielul.

Tulburări ale comportamentului de îngrijire (parental), respectiv în relaţia oaie-miel, se întâlnesc îndeosebi la oile primipare unde instinctul matern nu este maturizat. Aceste oi nu ajută mielul în căutarea ugerului, nu stau la supt sau îşi părăsesc mielul. Un procent ridicat de oi cu fătări distocice şi laborioase nu îşi acceptă mieii ulterior.

După fătare mielul se ridică, stabileşte contact naso-nazal cu mama lui, după care caută ugerul, manevră la care este ajutat şi de oaie.

Poziţia mielului la supt este ca şi la viţei, invers paralelă, adică cu regiunea ano-genitală spre capul oii, făcându-se astfel de către aceasta şi controlul olfactoriu.

În timpul suptului mielul mişcă rapid coada, uşurând şi prin aceasta controlul olfactoriu executat de oaie. Durata şi frecvenţa suptului scad pe măsură ce vârsta mielului creşte.

77

Durata unei perioade sau act de supt este în prim zile de viaţă aproximativ de 40 secunde, iar la 8 săptămâni, în medie de 18 secunde

Comportamentul nutriţional. Pe păşune oile ingeră îndeosebi

ierburi. Prehensiunea se realizează cu buzele, care la ovine sunt foarte mobile. Plantele sunt apoi presate de către incisivi de placa dentară şi rupte cu o mişcare bruscă a capului.

Oile reuşesc să păşuneze iarba şi mai scurt decât vacile, până la 1,6 cm de la nivelul pământului. Oile păşunează de dimineaţă, odată cu răsări soarelui până seara, păşunarea cea mai intensă realizându-se după masă şi seara. În funcţie de starea vegetaţie, oile păşunează zilnic 9—12 ore, durată care este împărţită în aproximativ 6 perioade de păşunat. Prin administrări suplimentare de concentrate se scurtează durata de păşunat.

În regim de stabulaţie la iesle, oile consumă zilnic hrana în aproximativ 5 ore. Cantitatea de furaje ingerate este în funcţie de vârstă, greutate, stare de gestaţie, producţie de lapte, starea de vegetaţie, calitatea ierbii etc. În medie o oaie consumă pe păşune o cantitate echivalentă de 2,5% din greutatea sa corporală. Oile evită de asemenea iarba murdărită de fecale sau urină.

Ca şi bovinele, ovinele selectează plantele, având anumite preferinţe. Ordinea de preferinţă a plantelor păşune este următoarea: Trifolium repens, Trifoium pratense, Dactilys glomerata, Lolium perene, Festuca pratensis. Plantele de baltă ca pipirigul şi rogozul sunt evitate de oile de rasă Ţurcană şi Tigaie, în schimb acceptate de oile din rasa Corriedale. Sunt de asemenea preferate de oi păşunile cu iarbă mai scurtă şi de bună calitate, celor cu iarba înaltă.

Ca să ajungă la locurile de adăpare, oile folosesc în mod stereotip acelaşi drum, chiar dacă reprezintă un ocol. Cantitatea de apă ingerată este variabilă în funcţie de rasă, condiţii meteorologice, dezvoltare şi vârstă, fiind în medie la oaia adultă între 3-6 litri pe zi.

Acţiunea de rumegare începe în medie la 1 oră după încetarea furajării. Durata de rumegare este de 8-10 ore pe zi, împărţită în 8-20 perioade. Pentru fiecare bol alimentar sunt necesare în medie 50-80 mişcări de masticaţie. La miei rumegarea se efectuează aproximativ din ziua a 17-a de viaţă.

Comportamentul social. În creşterea extensivă pe suprafeţe întinse, oile se strâng în grupe de 10-30 animale, care ocupă de regulă un anumit teritoriu (de câteva sute metri în diametru). Noaptea oile se adună într-un spaţiu mai restrâns pentru odihnă.

Prin comportamentul allelomimetic al oilor (prin care o oaie o imită pe alta, executând acelaşi comportament), se realizează o coeziune deosebită între membrii cârdului. Pentru repaus oile preferă locurile aşezate mai sus, dacă terenul permite acest lucru.

78

Comportamentul agonistic. Ierarhia socială în grupele de oi (10-20 membri) se prezintă de obicei liniară, se stabilizează repede şi grupul rămâne un timp mai îndelungat integrat.

Berbecii cu rang social înalt au prioritate în montarea oilor în călduri. Lupte se observă de regulă numai la berbeci, îndeosebi în sezonul de montă, sau între berbecii care nu se cunosc. Lupta decurge într-un ritual înnăscut în cea mai mare parte a elementelor sale. Berbecii îşi iau avânt, îndepărtându-se astfel până la 20 de metri unul de altul, după care fug unul spre altul. Lovirea cap la cap (în coarne) se realizează printr-un salt final. Ciocnirea se realizează cu o forţă deosebită şi numai graţie existenţei sinusurilor frontale bine dezvoltate se amortizează şocul, astfel că sistemul nervos central nu este lezionat. În cadrul luptei, berbecii se ciocnesc de câteva ori până ce unul renunţă şi fuge. De regulă câştigă berbecul mai vârstnic şi mai greu. În structura socială a turmei, berbecul domină ierarhic orice oaie. În fruntea turmei de oi în mişcare se găsesc de obicei animalele cu rang superior.

Relaţia de lider-condus este foarte pronunţată la oi, oile urmând de altfel orice oaie ce pleacă într-o direcţie oarecare. În coada turmei se găsesc de obicei animalele cu rang inferior.

Ierarhia socială poate avea uneori şi consecinţe nedorite. Dacă, de exemplu, un berbec cu rang superior are o valoare genetică mai redusă sau o fertilitate mai mică, acesta, datorită poziţiei sale, montează un număr mai mare de oi, ceea ce are efect negativ asupra numărul şi calităţii mieilor obţinuţi.

În cadrul comportamentului social comunicarea acustică între ovine joacă un rol important atât în relaţia oaie-miel cât şi în cazul când un membru al turmei se rupe de cârd. Acesta „behăie" continuu şi caută să ajungă repede înapoi în cârd.

Comportamentul de joc. Este deosebit de evident la miei, care după câteva zile de la fătare se alătură celorlalţi miei, participă la jocuri de luptă, de fugă şi îndeosebi la jocuri sexuale (fără motivaţie sexuală). Mai activi în acest sens sunt berbecuţii, care sar unul pe altul manifestând fazele comportamentului sexual. Oile, adulte nu manifestă comportamentul de joc.

Comportamentul de defecare şi micţiune. Oile defeca aproximativ de 10 ori pe zi, eliminând cca. 0,5 kg fecale zilnic fiecare. Urinarea se realizează de 9-13 ori pe zi. În timpul micţiunii, berbecii nu îşi schimbă poziţia corporală. Oile şi mieii de ambele sexe însă curbează regiunea dorsală, îndepărtează membrele posterioare şi ridică coadă. Micţiunea este urmată în general şi de defecare. Dacă oile sunt deranjate, defecă şi urinează mai frecvent, aceasta fiind un semn de agitaţie.

Comportamentul de confort. În scopul de a-şi îngriji pielea, oile se freacă de diferite obiecte. Acest comportament se va deosebi însă

79

de frecarea patologică efectuată din cauza pruritului produs de paraziţi (scabie). Zonele unde oile ajung cu gura sunt curăţate cu dinţii şi cu buzele, pe când regiunea corporală anterioară este scărpinată cu ajutorul membrelor posterioare.

O îngrijire corporală socială, cum se întâlneşte la taurine, nu există la ovine.

Comportamentul de odihnă şi somn. Împărţirea perioadelor de odihnă (repaus) depinde de lungimea zilei. Vara când ziua este lungă, prima perioadă de decubit se efectuează în primele ore ale dimineţii, altă perioadă mai lungă este în jurul amiezii şi uneori animalele se odihnesc şi după masă. Noaptea oile se odihnesc bine de regulă dacă au fost şi bine furajate peste zi.

În anotimpurile când ziua este mai scurtă, odihna totală este mai redusă şi se observă două perioade de decubit: una înainte de masă şi alta în prima parte a după amiezii.

Uneori oile păşunează şi noaptea, întrerupând odihna. Fazele de somn alternează cu fazele de veghe. Locul unde oaia se culcă este în prealabil supus controlului olfactoriu şi este scormonit cu membrele anterioare, după care oaia ia poziţia de decubit.

O particularitate comportamentală la ovine, care se referă la poziţia de „imobilitate" sub forma şezândă „a cîinelui" este adoptată la ovine în timpul executării tunsului.

Comportamentul sexual. Activitatea sexuală la ovine are de regulă un caracter sezonier. Astfel, montele se grupează în toamnă începând cu septembrie, situaţie întâlnită la oile de rasă Tigaie şi Ţurcană (rase monoestrice). La rasele mai perfecţionate se pot realiza monte şi în timpul verii, în extrasezon.

Se remarcă faptul că şi libidoul sexual al berbecilor este dependent de anotimp, acesta fiind cel mai puţin exprimat în primăvară şi începutul verii.

Factorii care determină şi influenţează comportamentul reproductiv la ovine sunt:

a) Lumina. Sezonul de montă naturală începe de regulă odată cu reducerea semnificativă a duratei zilei. Aceasta s-a dovedit prin experimente, în care oile au fost ţinute la lumina artificială în extrasezon, reducând durata de iluminare dimineaţa şi seara cu aproximativ 2 ore. După 1 - 3 luni oile ţinute în astfel de condiţii intră în călduri

b) Prezenţa berbecilor reprezintă în orice sezon un stimulent sexual. Astfel, se recomandă ca cu 14 zile înainte de începerea sezonului natural de montă să se introducă un berbec vasectomizat în scopul biostimulării sexuale. S-a observat că procedând astfel, aproape toate oile intră în călduri în primele 17-zile ale sezonului de montă

80

c) Administrarea de furaje bogate în proteina în cantităţi mari (flushing) sporeşte, după diferiţi autori, atât numărul oilor care intră în călduri, cât şi rata ovulaţiilor.

d) Lactaţia are un efect inhibitor asupra activităţii de reproducţie.

e) Hormonii. Prin acţiuni biotehnice de provocare a căldurilor, se pot obţine şi monte extrasezonale îndeosebi la oile din rasele perfecţionate, bine întreţinute. Eficacitatea stimulării aparatului genital cu hormoni este cu atât mai mare cu cât această operaţiune se execută mai aproape de sezonul natural de montă.

La oi, ciclul sexual, respectiv intervalul între călduri este de 17-21 zile. Durata căldurilor variază în funcţie de rasă, poziţia geografică şi alte condiţii de mediu, fiind între 6-30 ore, cu o medie de 24 ore. În lipsa berbecilor, căldurile durează mai mult. Manifestările căldurilor sunt mai puţin evidente ca la vaci, nu sar decât rar unele pe altele.

În proestru oile devin neliniştite, caută berbecul, se apropie şi freacă capul de el.

În estru (căldurile propriu-zise) oaia acceptă saltul berbecului. Se consideră că pentru depistarea oilor în călduri este necesară prezenţa berbecului. Estrul apare în majoritatea cazurilor în orele de dimineaţă, când au loc cele mai frecvente acte copulatorii. Ovulaţia se produce aproximativ 30 ore de la începutul căldurilor şi respectiv o oră de la terminarea lor.

Berbecii manifestă interes pentru oi de regulă numai in sezonul de montă. Activitatea sexuală este influenţată de factorii de mediu, cum ar fi condiţiile meteorologice. De exemplu, după ploi îndelungate activitatea reproductivă este slabă.

Scurtarea zilei are ca şi la oaie un efect stimulativ asupra libidoului sexual la berbec. Ierarhia de rang are, după cum s-a mai arătat, influenţă asupra reproducţiei, deoarece berbecii cu rang inferior sunt opriţi de cei superiori în efectuarea montei, mai ales dacă numărul de femele în călduri este mic.

Activitatea sexuală propriu-zisă a berbecului se împarte în trei faze:

— Descoperirea oilor în călduri. — Cercetarea reacţiei de acceptare — Saltul şi actul copulator. a) Descoperirea oilor în călduri. Stimulii olfactivi au în

această acţiune un rol important. Astfel, berbecul execută controlul olfactoriu al organelor genitale, în estru mirosul genital fiind maxim. Urina oilor în călduri procură berbecului informaţia olfactorie asupra prezenţei estrului. Acelaşi comportament de „rânjire" se observă şi la berbec după contactul cu urina. Ca şi la tauri, controlul olfactoriu nu este suficient, se recurge şi la faza următoare.

81

b) Cercetarea reacţiei de acceptare. Berbecul execută „intenţia de salt" prin ridicarea unui membru anterior. În acelaşi timp berbecul scoate un sunet specific şi „flutură" scurt cu limba. Oaia care este în călduri, acceptă apropierea, rămâne nemişcată uitându-se înapoi spre berbec. De la începutul comportamentului de curtare şi până la ultima fază a comportamentului sexual, saltul şi acuplarea, pot să treacă şi câteva ore.

c) Saltul şi actul copulator se execută după ce berbecul constată că este acceptat. După salt urmează imediat intromisiunea şi ejacularea. Actul copulator nu durează mai mult de 3-4 secunde. Oaia în călduri este montată în medie de 6-7 ori în timpul unei perioade de călduri.

3.6. Comportamentul caprinelor

Strămoşul sălbatic al caprei domestice este capra Bezoar.

Aceste capre precum şi formele domestice sălbăticite, sunt animale sociale care trăiesc în grupe de 10-30 capete. Instinctul de cârd este mai puţin pronunţat la capre decât la ovine, coeziunea între indivizi fiind mai slabă. Cârdurile se pot destrăma în grupe mai mici, care ulterior se pot aduna din nou. Ţapii adulţi se separă de capre, o parte a anului, formând cârduri separate. În luna august, când începe sezonul de montă, se alătură din nou femelelor.

Relaţia capră-ied. În libertate capra gestantă se izolează din cârd, căutând pentru fătare un loc liniştit.

După fătare iezii sunt foarte vioi. După un sfert de oră ei reuşesc să stea în picioare. Imediat după fătare, iedul este lins de mamă. Capra poate linge lichidul amniotic şi ingera placenta.

După ce se scoală, iedul caută ugerul mamei, operaţiune la care este ajutat şi de capră. După ce a găsit ugerul, iedul suge de regulă la fiecare oră. Actul de supt durează aproximativ 20 de secunde.

La fiecare supt capra efectuează controlul obligatoriu ano-genital al iedului şi nu acceptă de obicei iezi străini. În consolidarea relaţiei mamă-ied sunt decisive primele ore după fătare. Dacă se ia iedul caprei imediat după fătare şi după un sfert de oră i-1 duce înapoi, acesta este acceptat, dar dacă i se redă iedul după 3 ore, acesta nu mai este acceptat. Dacă însă este uns cu lapte matern, lichid fetal sau cu părţi de placentă, capra îl primeşte. Mirosul este decisiv în relaţia mamă-ied. O adoptare forţată se poate realiza prin închiderea caprei cu iedul străin în aceeaşi boxă. La încercările de supt ale iedului, capra trebuie ţinută. Durează însă în medie 10 zile, până când iedul străin este acceptat pe deplin. În acest mod s-a reuşit ca şi mieii să fie acceptaţi la supt de către capră.

82

Comportamentul nutriţional. În libertate caprele consumă cu precădere crenguţe şi frunze, muguri de tufe şi arbuşti. Pentru aceasta se pot ridica pe membrele posterioare, consunând tot ce pot să ajungă la nivelul respectiv.

Caprele consumă însă şi iarbă. Dacă vegetaţia este înaltă, rup numai vârfurile plantelor. Ele selectează mai mult plantele decât oile, călcând însă multă iarbă în picioare. Capra ingeră 2 kg de iarbă pe oră, săturându-se în 5 ore, cu 10 kg iarbă. Dacă sunt obişnuite la vârsta tânără, caprele consumă şi furaje de origine animalieră. Dacă li se administrează resturi menajere, ele consumă carnea şi rod chiar oasele.

Rumegarea durează zilnic aproximativ 6 ore la capre şi aproape 8 ore la ţap. Acest interval este împărţit în 4-6 perioade de rumegare, ce se situează între orele 2000 şi 800. Pentru rumegarea unui bol alimentar sunt necesare 60-70 mişcări de masticaţie.

Comportamentul social. Cârdul de capre este ierarhic stratificat. Caprele din cârd se cunosc individual. Pentru stabilizarea ierarhică în cadrul grupului de capre se dau lupte. Decisive pentru rangul social la capre sunt: greutatea, lungimea coarnelor, temperamentul şi vârsta. De regula caprele cu coarne domină pe cele fără coarne.

Lupta caprinelor diferă întrucâtva de cea a berbecilor la ovine. Astfel luptătorii, îndeosebi ţapii, se cabrează, se ridică pe membrele posterioare şi din această poziţie de sus în jos se ciocnesc cu coarnele unul de altul. Alteori stau cap în cap şi se împung. Caprele fără coarne se pot muşca reciproc. În timpul luptei, urechile sunt ridicate în sus, iar părul din zona dorsală de asemenea se ridică. Disputele de rang se rezolvă deseori şi prin gesturi de ameninţare. Lupte se întâlnesc mai frecvent între ţapi în timpul sezonului de montă şi la furajare la iesle.

Comportamentul de excreţie. Ţapul posedă două forme de urinare şi anume: cea obişnuită, iar alta cu funcţie specială în reproducere, când cu penisul în erecţie şi ieşit din furou urinează pe bot şi barbă în scopul odorizării acestei regiuni. Acest miros, precum şi cel datorat glandelor sebacee din pielea ţapului, dau miros specific penetrant de ţap, care pentru om este foarte neplăcut, dar joacă rol de feromon şi prezintă atractivitate deosebită pentru caprele în călduri.

Ţapul mai prezintă înapoia coarnelor şi la baza cozii mari glande odorante sebacee, care de asemenea contribuie la mirosul specific de ţap. În forma obişnuită, normală de micţiune, fără motivaţie sexuală, vezica urinară este golită, penisul în acest caz retractându-se în furou.

De obicei micţiunea este urmată la ambele sexe de defecare. Frecvenţa micţiunii este aproximativ la fiecare oră, defecarea urmând la intervale de 1/2 de oră.

Comportamentul de odihnă şi confort. Caprele petrec în decubit aproape jumătate din 24 ore, din care majoritatea timpului

83

noaptea. Ţapii se odihnesc în medie mai mult decât caprele, exceptând sezonul de montă. Somnul nu este adânc, caprele moţăie de obicei.

Curăţenia corporală se execută prin lingere, cu ajutorul dinţilor sau ongloanelor. Regiunea capului şi a gâtului se curăţă cu ongloanele membrelor posterioare. Caprele îşi freacă însă şi corpul de diferite obiecte.

Un comportament specific se observă la ţap. Acesta se freacă cu capul şi zona bazei coarnelor de tufe şi tulpini de arbuşti, după care face pauze pentru a mirosi locul. Prezenţa glandelor odorante la baza coarnelor şi controlul olfactoriu permit presupunerea că este vorba ţie marcarea olfactorie teritorială.

Comportamentul sexual. Comportamentul de reproducţie la capre este sezonal, caprele fiind animale poliestrice sezonale. Sezonul de montă începe în luna august. În sezonul de montă mirosul de ţap este foarte pronunţat şi se menţine aşa din august până la sfârşitul anului.

Comportamentul sexual al ţapului se caracterizează prin împrăştierea mirosului de ţap, datorită unor particularităţi anatomo-structurale ale pielii, şi unui comportament de micţiune cu motivaţie sexuală. În scopul verificării stării de călduri a caprei, ţapul, execută controlul olfactoriu ano-genital al femelei, după care manifestă comportamentul de „rânjire". În acelaşi mod sunt controlate şi excrementele femelelor, care de asemenea au un miros particular în timpul căldurilor.

După ce ţapul a descoperit capra în călduri, se aşează lângă ea ridicând apoi alternativ membrele anterioare în extensie, trântindu-le apoi la pământ ca un soldat „în pasul de front” în acelaşi timp ţapul apropie capul de femelă scoţând un behăit specific scurt şi „fluturând” cu limba.

Dacă ţapul este acceptat, execută saltul, intromisiunea şi ejacularea, în acel moment ridicându-se brusc în sus. Actul copulator durează câteva secunde.

La capre primele călduri apar la vîrsta de 6 -7 luni la rasele ameliorate şi 7-8 luni la cele neameliorate.

Aceste prime călduri însă de regulă nu sunt fertile, recomandându-se pentru prima montă vârsta de 18 luni pentru ambele sexe. Introducerea în circuitul reproductiv mai devreme decât s-a arătat, se recomandă numai când dezvoltarea caprelor este foarte bună şi anume au o greutate vie de 30—33 kg.

Căldurile durează la capră 30-42 ore şi se repetă în medie la 17 (10-23) zile.

Semnele de călduri la femele se manifestă prin congestia şi înroşirea vulvei, prezenţa unui mucus vulvar lipicios, gălbui. Animalul este agitat, mişcă coada, urinează des, scade pofta de mâncare şi producţia de lapte.

84

În sezonul de montă, care durează 1 1/2 luni, se calculează 1 ţap la 30-40 capre. Caprele în călduri, spre deosebire de ovine, caută activ ţapul, dacă acesta nu le descoperă sau este oprit s-o facă.

3.7. Comportamentul galinaceelor

Dintre toate păsările domestice, galinaceele au importanţa

economică cea mai mare. Găinile s-au adaptat cel mai bine condiţiilor de creştere create de om, îndeosebi condiţiilor de creştere industrială. Galinaceele se caracterizează de asemenea printr-o variabilitate foarte mare.

Astfel au fost create de om un număr mare de rase în diferite scopuri ca: producţia de ouă, de carne, păsări combatante şi ornamentale.

Rolul organelor de simţ: a) Activitatea vizuală prezintă importanţă deosebită în viaţa

păsărilor. În genere, se consideră, că păsările percep mediul ambiant pe cale vizuală.

Dacă activitatea vizuală la păsările care zboară, ca de exemplu porumbelul, este mai specializată pentru văzul la distanţă, la galinacee este invers. Găina Gallus bankiwa domestica provine din forma sălbatică Bankiwa, ce trăieşte în desişurile junglei Indiene, unde văzul la distanţă nu-i este de folos. De aceea la galinacee s-a dezvoltat acuitatea vizuală la mică distanţă. Găinile domestice din rasele de talie mai mare văd până la aproximativ 50 m, iar rasele pitice la 30 m. Ochii galinaceelor sunt puţin mobili. Câmpul vizual binocular este relativ mic, de 30 grade, iar cel monocular este foarte mare, de 300 grade.

Această particularitate le conferă păsărilor posibilitatea să perceapă vizual şi ce se petrece în spatele lor.

b) Activitatea acustică este bine dezvoltată la galinacee, deşi ele nu se pot compara din punct de vedere al acuităţii cu păsările răpitoare, ca de exemplu bufniţa, care poate percepe cel mai mic foşnet sau piuit de şoarece până la distanţă de 50 m. Puiul emite anumite sunete încă din ou, cu 24 ore înainte de ecloziune, la care cloşca răspunde prin cotcodăcit de liniştire.

Cloşca aude „strigătul de singurătate” al puiului până la o distanţă de 15 m. Puiul recepţionează semnalele acustice ale cloştii până la aceiaşi distanţă maximă. „Strigătul” sau „cântecul” cocoşului adult se aude de către alt cocoş, ca şi de om, de la o distanţă de până la 2 km. La „strigătul” unui cocoş răspund şi alţi cocoşi, deoarece acest semnal acustic are o funcţie de provocare, făcând parte din comportamentul teritorial al speciei.

Găinile emit peste 30 de sunete diverse, în diferite situaţii comportamentale.

85

c) Simţul olfactiv este slab dezvoltat, ceea ce dovedeşte şi suprafaţa mică pe care se extinde mucoasa olfactivă.-

d) Simţul gustativ. Găinile pot percepe cele 4 calităţi gustative, ca sărat, acru, dulce şi amar.

Faţă de gustul amar găinile sunt aproape insensibile. În experimente s-a văzut că sunt evitate doar concentraţii extreme de clorură de magneziu sau chinină, substanţe foarte amare. În comportamentul nutriţional simţul gustativ are un rol secundar, impresiile tactile şi optice fiind în acest caz mai importante.

Comportamentul de nutriţie. Preluarea hranei de către păsări se realizează cu ciocul prin actul de ciugulire. Acest comportament este înnăscut şi apare în primele zile de viaţă. Precizia de ciugulire este mai mică la început. Odată cu înaintarea în vârstă, acest comportament suferă o maturare, indiferent de factorii exteriori, aşa încât precizia de ciugulire creşte considerabil. Procesul de învăţare prin repetare, duce de asemenea la îmbunătăţirea acestor performanţe. În actul ciugulirii acuitatea vizuală (în apropiere) joacă un rol important. Prin procesele de învăţare puii reuşesc să diferenţieze furajele de alte obiecte necomestibile (nisip).

În comportamentul nutriţional se întâlneşte concomitent cu ciugulirea şi activitatea de râcâire a pământului cu ghiarele. Râcâitul se observă şi la pui începând cu a 2-a zi de viaţă. Acest comportament are rolul de a facilita găsirea hranei în pământ. Odată cu furajarea, păsările manifestă o activitate locomotorie, deplasându-se, ciugulind şi râcâind pământul cu ghiarele. Chiar în prezenţa automatelor de hrănire, prin care furajul este pus la dispoziţie în abundenţă, păsările manifestă acest comportament. Deseori se observă şi comportamentul de fugă cu furajul în cioc (de obicei o bucată mai mare care nu poate fi înghiţită imediat), iar alte păsări urmăresc respectiva găină căutând să-i smulgă furajul.

Adăparea păsărilor se realizează cu ciocul, care după ce a fost introdus în apă este ridicat în sus, realizându-se astfel deglutiţia.

Ordinea socială are, de asemenea, un rol însemnat în comportamentul nutriţional, păsările cu o poziţie ierarhică superioară au privilegii atât la furajare cât şi la adăpare. Păsările manifestă preferinţă în ceea ce priveşte mărimea furajului, a formei etc.

Găinile au ochiul „format” instinctiv în recunoaşterea dimensiunilor optime pentru deglutiţia furajelor.

Cu cât furajul se poate înghiţi mai repede şi mai bine, cu atât creşte consumul şi acceptabilitatea.

Stimulii vizuali şi tactili decid, dacă hrana este înghiţită sau nu. Stimulii gustativi au un rol secundar.

În cadrul comportamentului de nutriţie, îndeosebi în creşterea intensivă şi artificializată, apar la păsări tulburări de comportament cum ar fi fanerofagia (picajul) şi canibalismul.

86

În condiţii de supraaglomerări, lipsă de aşternut, lumină insuficientă, aceste comportamente anormale apar mai des. În ambianţa monotonă a acestui mediu creşte necesitatea de a efectua activitatea de ciugulire şi în lipsa unor obiecte adecvate, se ciugulesc penele congenerului de specie. La apariţia unor zone sângerânde apare şi canibalismul, când respectiva pasăre este ciugulită de alte păsări, deseori în zona cloacei. Acţiunea merge până la eviscerare şi moartea păsării. Acest viciu se întinde repede, cuprinzând un mare număr de animale.

Ciugulitul, scormonitul şi unele mişcări de confort în curăţirea penajului sunt comportamente incluse în zestrea ereditară (înnăscute).

Păsările învaţă repede să deosebească diferite forme şi culori. Capacitatea de învăţare optică este diferita, în funcţie de rasă.

La găina sălbatică Bankiwa şi la rasele pitice s-a observat că la început învaţă repede, dar nu fac progrese ulterioare, pe când rasele mai grele şi cele perfecţionate (Leghorn) învaţă mai încet în prima faza, dar fac progrese de învăţare şi mai târziu (în zilele următoare). O formă specială de învăţare este „imprimarea”

Comportamentul social. Cu câteva ore înaintea ecloziunii embrionii execută diferite mişcări în ou şi scot anumite sunete percepute de cloşcă, la care aceasta răspunde adecvat. Începând cu acest schimb de informaţie înaintea ecloziunii se realizează redisponibilitatea internă a cloştii, de la activitatea de clocire la comportamentul de îngrijire şi ocrotire.

Cloştile, la care li s-a înlăturat experimental auzul, au omorât în bună parte puii după ecloziune.

În primele ore după ecloziune, maximum între 13-16 ore după ieşirea din ou, puii se găsesc în faza sensibilă de învăţare, când se realizează imprimarea, adică puiul este „imprimat” sau „fixat” de către cloşcă. În acest mod se stabileşte o legătură durabilă între pui şi cloşcă.

Dacă un pui se depărtează de cloşcă, emite un sunet înalt „piuitul sau strigătul de singurătate”, care declanşează la cloşcă comportamentul de ocrotire. Cloşca vine repede după pui, luîndu-1 în grijă. Dacă cloşca nu aude puiul, nu are grijă de el, chiar dacă este aproape, cum au demonstrat unele experienţe, în care puiul era plasat sub un clopot de sticlă. Cloşca deşi îl vede, nu se interesează de pui, fiindcă nu aude strigătul lui, care declanşează reacţia de ocrotire şi apărare.

Relaţia cloşcă-pui, descrisă mai sus, există numai în sistemul de creştere a găinilor de tip gospodăresc. În fermele moderne de creştere a păsărilor, unde creşterea puilor se realizează fără cloşcă, rolul acesteia este preluat de partenerul de specie, respectiv de restul puilor. Puii se apropie unul de celălalt şi se urmează reciproc. Dacă unul este îndepărtat, caută să ajungă neapărat în mijlocul comunităţii.

87

La găinile adulte, baza comportamentală socială este ierarhia socială de rang. Prin constituirea unei stratificări ierarhice stabile se reduce considerabil interacţiunile în grupul de păsări. Luptele de rang apar la pui după ziua a 16-a, lupte care au în această perioadă un caracter de joc. Odată cu instalarea maturităţii sexuale, interacţiunile agonistice devin mai serioase şi mai vehemente. Fiecare membru al grupului luptă cu ceilalţi membri, până când ierarhia de rang devine relativ stabilă.

Dacă grupul de păsări este mai mic, se stabileşte o ierarhie liniară de rang (A-B-C-D, etc.), în care primul are rangul superior şi le domină pe celelalte, iar ultimul având rangul cel mai mic, inferior, nu domină pe nimeni, în schimb este dominat de toţi membrii grupului. În grupele mai mari de 10 păsări, configuraţiile geometrice ale ierarhiei de rang pot fi tri sau multiunghiulare. Manifestările comportamentale se realizează la găini prin ameninţare, atac, fugă sau poziţii de supunere. Odată stabilită stratificarea socială, interacţiunile agonistice se reduc, luptele apar mai rar.

Păsările dominate evită pe cele dominante prin fugă sau prin adoptarea poziţiei de supunere, evitându-se lupta. Stabilizarea ordinii sociale de rang, respectiv integrarea grupului de păsări se încheie după 10-12 săptămâni la găini şi 12 - 16 săptămâni la cocoşi.

Frecvenţa maximă a interacţiunilor agonistice se observă în timpul furajării. Ordinea ierarhică se schimbă dacă unele păsări se îmbolnăvesc sau suferă mutilări, acestea scad imediat în ierarhia socială. Dacă se introduc păsări străine în grup, se intensifică din nou luptele de stratificare ierarhică.

Comportamentul sexual. Iniţiativa în comportamentul sexual la galinacee aparţine cocoşului. Acesta execută un comportament de curtare caracteristic speciei, care constă în repetarea unor tipare comportamentale înnăscute. Astfel, cocoşul atrage, respectiv momeşte găina cu furaje existente sau „imaginare", se deplasează „împiedicându-se" peste aripa desfăcută, urmăreşte găina cu aripa desfăcută, o cheamă spre cuib, adoptă o poziţie impunătoare prin zburlirea penelor cervicale şi alte manifestări de curtare.

Cocoşul execută actul copulator (călcatul) apropiindu-se din spate. Găina reacţionează la comportamentul cocoşului, de regulă, prin fugă, evitare sau aplecare (lăsare la pământ). Găinile cu rang superior evită, de regulă, cocoşul, iar cele de rang inferior se lasă la pământ şi sunt călcate de cocoş

Cocoşii de rang superior ajung mai des să copuleze găinile, înlăturând de la călcat pe cei de rang inferior. Frecvenţa actelor copulatorii la cocoşi în 24 de ore diferă după rasă. Astfel, la rasele uşoare de 30-50 ori pe zi, la cele mijlocii de 15-20 ori, iar la rasele grele maximum de 5-10 ori pe zi. Printr-un act de călcare se fecundează 5-6 ouă, maximum 11 ouă.

88

Dacă găina este călcată o dată la 4 zile, se asigură o fecunditate continuă a ouălor folosite la eclozionare. Fecunditatea cocoşilor este maximă în primul an şi scade în continuare de la an la an.

La găini frecvenţa ouatului este, de asemenea, mai mare în primii ani şi scade după aceea.

Condiţiile de creştere au acţiune şi asupra comportamentului sexual. Astfel, cocoşii ţinuţi în cuşti individuale manifestă un comportament de curtare mai intens decât cei crescuţi împreună cu găinile.

Înainte de ouat găinile sunt agitate şi scot un cotcodăcit specific, după care se deplasează în căutarea unui cuib. Cotcodăcitul găinii atrage cocoşul care însoţeşte găina. Cocoşul oferă găinii mai multe locuri de ouat. Găina acceptă unul şi se aşează în acel loc. După terminarea ouatului, ea scoate un cotcodăcit de ouare.

Comportamentul de căutare al cuibului este declanşat de factorii interni, cum sunt progesterona şi hormonii estrogeni. Acest comportament de căutare (apetenţă) este mai pronunţat în condiţii de creştere în baterii a păsărilor, deoarece lipsesc stimulii declanşatori din mediu. În asemenea situaţii apar uneori stereotipii de mişcare.

Dacă găina a găsit locul de ouat îşi aranjează cuibul prin mişcarea membrelor şi a ciocului. În cazul creşterii în baterii, aceste mişcări se execută uneori „în gol”, nefiind aşternut sau material adecvat pentru cuib.

La rasele specializate pentru producţia de ouă, în special la rasa Leghorn, instinctul de clocire a fost înlăturat prin selecţie. Prin injectarea cu prolactină se poate declanşa comportamentul de clocire la toate rasele.

Prin injectarea cloştilor cu substanţe estrogene, se poate anihila comportamentul de clocire.

În timpul clocirii, găina manifestă o serie de comportamente, care au, după cum se pare, rolul de a îndepărta cocoşul, ca: cotcodăcit ritmic, umflare în pene şi manifestări de agresivitate. Odată aşezată pe ouă, găina se linişteşte, metabolismul se reduce şi, de asemenea, se reduce consumul de furaje la 1/5 din consumul anterior. Eliminarea dejecţiilor se face o dată pe zi. În timpul clocirii găina manifestă uneori agresivitate dacă este deranjată.

Comportamentul de excreţie. Este mai puţin studiat. În momentul excreţiei, de obicei găina execută câţiva paşi înapoi, făcând mişcări alternative cu membrele, până când excreţia este terminată.

Comportamentul de odihnă. Găinile se odihnesc stând pe picioare sau cocoţate pe stinghii. Când dorm, închid ochii şi ascund capul în pene. Găinile sălbatice folosesc arborii ca loc odihnă şi somn. Somnul se poate provoca la găini prin excitaţia electrică a unor zone cerebrale.

89

Comportamentul de confort. Acest comportament se manifestă la găini printr-o serie de mişcări de curăţire a penelor, prin îmbăiere în nisip şi prin comportamentul de scuturare. La găini nu se cunoaşte o curăţire socială, reciprocă, a penajului între diferiţi membri ai grupului. Păsările se ocupă de curăţirea penajului, pentru a-1 menţine curat şi intact, acesta fiind de o importanţă vitală în natură.

a) Baia de nisip are rolul de a îndepărta paraziţii din penaj. Nevoia de a se îmbăia în nisip sau pământ moale este declanşată de excitaţii pornite de la nivelul pielii. Uneori păsările efectuează şi „baia de soare”, expunându-se razelor solare, micşorându-se prin aceasta pierderile de căldură.

b) Comportamentul de scuturare face parte din mişcările de confort.

Găinile execută scuturarea capului, a trunchiului şi a membrelor, atât pentru a îndepărta diverse impurităţi din penaj, cît şi pentru a aranja penele, în caz că sunt deranjate. Găinile adoptă acest comportament, în genere, după ce au efectuat baia de nisip.

Comportamentul de confort este influenţat şi de condiţiile de creştere. În creşterea pe sol, el este mai des observat, ca în cazul creşterii în baterii, unde lipsesc stimulii declanşatori. Prezenţa paraziţilor în penaj intensifică comportamentul de curăţire a acestuia.

Se pare, că există o corelare pozitivă între umiditatea relativă şi frecvenţa de curăţire a penajului.

Întrebări: Care sunt principalele modificări de comportament întâlnite

la animale ca urmare a domesticirii? Care sunt particularităţile comportamentului nutriţional la

rumegătoare? Care sunt particularităţile comportamentului sexual la ţap? Care sunt particularităţile comportamentului de confort la

cabaline? Ce semnificaţii poate avea nechezatul la cabaline? Care sunt particularităţile comportamentului nutriţional la

galinacee? Referate: Ierarhia socială la animalele de fermă. Comportamentul de îngrijire a progeniturii la animalele de

fermă. Rolul organelor de simţ în comportamentul animalelor de

fermă.

90

4. TULBURĂRILE DE COMPORTAMENT LA ANIMALELE DE FERMĂ

Între fiziologic şi patologic nu există o graniţă distinctă. Ca atare nu se poate face o delimitare netă între comportamentul normal şi patologic. Se consideră totuşi că un comportament, este tulburat sau prezintă o anomalie atunci când deviază de la normal, când animalul este lezionat sau suferă. Şi la animale la antipodul suferinţei este starea de bine, în care se află animalul atunci cînd este bine adaptat la mediul şi ambianţa sa. El se găseşte intr-o stare bună de echilibru fiziologic şi nu prezintă semne de boală sau durere.

Conceptul de „suferinţă” la animalele domestice nu se poate determina obiectiv şi se poate deduce numai din simptomele pe. care le manifestă animalele, făcându-se analogie cu omul. Aceasta nu înseamnă o antropomorfizare a comportamentului, deoarece asemănarea şi înrudirea morfo-fiziologică ne dă dreptul la efectuarea unor asemenea analogii. Dealtfel şi în aprecierea suferinţei de la om la om trebuie să recurgem la analogie deoarece nu ştim ce simte şi ce trăire interioară are altul. În acest context se poate vorbi şi de un confort sau un disconfort etologic.

Confortul etologic în care animalul se simte bine, se bazează pe o derulare nestingherită a manifestărilor vitale în concordanţă cu cerinţele biologice ale speciei. Există puţine criterii comportamentale cu care se poate măsura confortul etologic. Unul este, de exemplu, jocul. Animalele se joacă numai în confort etologic, când se simt bine şi nu sunt sub tensiunea unor necesităţi ca foame sete şi nu au dureri. Anomaliile şi tulburările de comportament pot servi ca indicatori ai suferinţei şi a disconfortului etologic la animale. Manifestări comportamentale deviate ca, de exemplu, sugerea reciprocă la viţei, caudofagia la porcine, canibalismul la păsări, sunt expresii de frustrare şi de disconfort etologic. Mulţi autori sunt de părere, că la animalele domestice nu este suficientă examinarea lor clinico-medicală, satisfacerea necesităţilor de furajare, adăpare, igienă, ci trebuie luat în studiu şi statutul instinctiv motivaţional. Se presupune că se produce o acumulare instiuctiv-motivaţională interioară din cauza lipsei de stimuli exogeni declanşatori care ar duce la lichidarea stării de frustrare.

Animalul fiind astfel alimentat numai de stimuli endogeni, fără posibilitatea de descărcare a acumulării instinctiv-motivaţionale, reacţionează printr-un comportament deplasat anormal, care denotă suferinţă.

91

Durerea se manifestă la animal prin anumite semne; ca strigăte, gemete, scrâşniri din dinţi, transpiraţie bruscă, circulaţia sanguină şi respiraţia accelerată, tremurături, mişcări convulsive ale corpului sau şchiopături la durerea membrelor. Când este frig şi în stări febrile animalele se aglomerează, prezintă aspect de tristeţe, lipsă de reactivitate, lipsă de interes. Frica la animale se manifestă uneori prin defecări şi urinări repetate în cantitate mică (fără motivaţie sexuală). Alteori pielea este palidă, apar tremurături, gura deschisă, strigăte, muşcătură de frică, fugă „înnebunită, fără cap".

Deosebim o frică interspecifică, între specii diferite, ca de exemplu relaţia răpitor-pradă, relaţia om-animal şi o frică intraspecifică, ce se referă la frica faţă de congenerul de specie. Aceasta din urmă joacă un rol însemnat în stratificarea ierarhică a populaţiilor de animale precum şi în societatea umană. Cu alte cuvinte, animalul sau omul nu ar reacţiona social dacă nu i-ar fi frică „de cel mai puternic".

Dacă încercăm să trecem în revistă câteva tulburări comportamentale la animalele domestice, trebuie să începem cu tulburări de comportament datorită unor boli sau accidente. Aceste comportamente servesc diagnosticianului la stabilirea diagnosticului. Multe tulburări comportamentale apar şi în cazul unui aport insuficient de vitamine, substanţe minerale şi microelemente, ca şi în cazul unor iatropatii.

La cabaline întâlnim următoarele tulburări comportamentale mai importante;

Ticul ursului, atunci când animalul execută mişcări de pendulare ale corpului şi gâtului, se leagănă dintr-o parte în alta. Membrele sunt depărtate de corp, greutatea este lăsată alternativ de pe un membru pe celălalt. Această stereotipie de mişcare, apare mai des la cabalinele ţinute în grajd.

Ticul de însămânţare se manifestă prin mişcări ritmice de extensiune şi de flexiune ale capului şi gâtului.

Ticul aerofagic se întâlneşte des la cal. Este caracterizat prin înghiţirea repetată a aerului. Când înghite aerul, animalul contractă muşchii cervicali inferiori. Uneori aerul nu este deglutit, ci se produce expulzarea lui din faringe cu un zgomot caracteristic. Uneori calul se poate sprijini cu dinţii de marginea ieslei când execută acest tic. În cazul acestui tic aerofagic cu sprijin, se produce tocirea completă a incisivilor superiori şi parţială a celor inferiori. Pentru combaterea acestui tic se poate recurge la operaţie (miectomie). Nu întotdeauna se produce vindecarea.

Ticul limbii la cal, atunci când animalul îşi scoate în repetate rânduri limba, lingându-şi buzele şi nările. Sau este scoasă limba între dinţi, atârnând un timp mai îndelungat afara, ca paralizată.

92

La bovine apar diverse stereotipii de mişcare ca: Ticul jocului cu limba, când limba este mişcată în serpentine, sub

formă ondulatorie etc. Uneori se înghite şi aer. Acest comportament este contagios, astfel că şi alte vaci încep să-1 practice. Între cauzele care produc acest tic se pot enumera: dispoziţie ereditară şi aport insuficient de microelemente, îndeosebi cobalt şi cupru etc.

Jocul cu limba poate avea urmări negative asupra producţiei prin aport furajer insuficient şi eventual apariţia indigestiilor cronice. Pentru combaterea lui se recomandă izolarea animalelor şi administrarea de premixuri vitamino-minerale.

Ticul sugerii se întâlneşte atât la viţei, care îşi sug reciproc ombilicul şi scrotul, cît şi la, vaci adulte car îşi sug laptele propriu sau sug de la alte vaci. La viţei acest viciu apare îndeosebi la cei hrăniţi cu lapte la găleată. De aceea se recomandă trecerea la alăptarea cu biberon. Pentru a evita ca vacile să sugă lapte, s-au imaginat o serie de botniţe cu cuie şi fără cuie, inele etc., care însă nu dau rezultate 100%.

La viţei apar uneori complicaţii in urma sugerii reciproce. Astfel, se poate ajunge la trichofagie, ingerărea părului, ceea ce duce la formarea aşa ziselor trichobezoare (mingi de păr) în stomac. Acestea pot produce tulburări digestive.

La vaci se întâlnesc deseori şi tulburări ale comportamentului sexual care au ca origine îmbolnăviri ale tractusului genital şi dereglări neurohormonale. Un exemplu este nimfomania, care reprezintă o exacerbare a comportamentului sexual, datorită creşterii exagerate a concentraţiei hormonilor estrogeni în sânge, ca urmare prezenţei unui chist ovarian.

Dar există şi tulburări inverse, ca de exemplu călduri care se manifestă şters, fără semne evidente, cum este cazul aşa ziselor călduri asimptomatice în care nu se pot decela clinic modificări morfopatologice la nivel organelor genitale. Tulburarea aceasta se întâlneşte la 18—30% din vacile cu producţii mari de lapte şi dintre acestea, cele care ocupă un rang social inferior, sunt mai de afectate. Se crede că activitatea sexuală este inhibată la animalele supuse stressului.

La porcine între tulburările comportamentale putem menţiona: Caudofagia este o tulburare comportamentală caracterizată prin

muşcarea vârfului cozii şi ingerarea lui, o formă de canibalism. Se întâlneşte la porcii puşi la îngrăşat îndeosebi în condiţii industriale. Apare în condiţii de suprapopulare şi de microclimat deficitar. Unii autori o pun şi pe seama lipsei furajelor fibroase în creşterea industrială, unde lipseşte de regulă şi aşternutul. Viciul se răspândeşte repede printre porci. Coada sângerândă excită şi mai mult la canibalism. Dacă există leziuni la urechi, sunt muşcate şi acestea. Caudofagia duce la pierderi economice atât prin, infecţii purulente cît şi prin agitarea exagerată, a animalelor. Caudofagia se poate preveni

93

prin administrarea de paie netocate în boxe, de ghindă şi crengi de stejar, ca porcii să aibă ocupaţie. Unii autori recomandă amputarea cozii la porci. Odată apărut viciul, animalele în cauză trebuie izolate, precum şi cele cu leziuni sângerânde.

După fătare, se descriu la scroafe următoarele anomalii comportamentale.

—Hiperagresivitatea puerperală este întâlnită mai des la scroafele primipare care devin după fătare extrem de agresive. Agresivitatea se poate îndrepta asupra propriilor purcei pe care îi omoară prin muşcătură. Deseori este atacat şi omul sau alte obiecte din jur.

Cronismul este mâncarea purceilor de către scroafă. Această tulburare se observă uneori în cazul existenţei unor condiţii zooigienice necorespunzătoare.

Unii autori smt de părere însă că este vorba de un deficit pronunţat a unuia sau mai multor aminoacizi. Cronismul se referă numai la ingerarea purceilor sănătoşi şi viabili şi nu la purceii morţi care uneori sunt de asemenea mâncaţi de scroafă. Ingerarea purceilor morţi şi a placentei (placenţofagia) este un fenomen normal la scroafă şi nu constituie o tulburare comportmentală.

Ca măsuri de combatere se recomandă izolarea purceilor de mamă atâta timp cit durează starea patologică a scroafei. Ca tratament se recomandă administrarea, de ocitocină, de sedative şi neuroleptice sau narcotice la scroafă. Scroafei i se poate aplica şi o botniţă.

Masticaţia în gol este altă tulburare din comportamentul nutriţional al porcului, mai ales a celui crescut intensiv, şi se observă la unii porci după furajare. Masticaţia se manifestă şi prin apariţia spumelor de salivă la gură. Tulburarea, se datorează timpului prea scurt de furajare. Genetic este programat un timp mult mai lung pentru acest comportament.

La ovine apar următoarele tulburări comportamentale: Tulburări ale relaţiei mamă-făt. La unele oi mai bătrâne se

constată uneori o activare prematură a instinctului matern cu până la 2 săptămâni înaintea fătării propriului miel. Aceste oi manifestă un interes anormal în privinţa altor miei nou-născuţi, creând astfel tulburări în turmă. Uneori asemenea oi resping ulterior propriul miel. Alte oi nu îşi acceptă mielul după fătare, nu-l lasă să sugă, de obicei oile primipare. La fătări gemelare asemenea oi nu acceptă mielul născut al doilea, care nu este lins şi astfel răceşte dacă timpul este friguros. La aceste oi instinctul matern este prea puţin exprimat.

Caudofagia la ovine se întâlneşte îndeosebi în lunile de iarnă în perioada fătarilor, când oile mamă mănâncă cozile şi uneori şi unghiile mieilor nou-născuţi, proprii sau străini. Ca o cauză, se bănuieşte aportul insuficient de substanţe minerale, îndeosebi de sare. La mieii care au suferit caudofagia, apar infecţii microbiene, uneori apare şi

94

prolapsul rectal. Ca profilaxie şi terapie se recomandă aport mineralier în cantităţi suficiente.

Trichofagia la ovine se întâlneşte atât la oaia adultă cât şi la miei şi se caracterizează prin ingerarea de lână. Apare de obicei numai în perioada de stabulaţie şi de aceea se incriminează tot lipsa unor substanţe minerale, sau furajarea unilaterală cu cartofi, borhot sau siloz.

La miei ingerarea de lână se poate întâmpla accidental la actul de supt când oaia are lână lungă în zona mamelei. Pot apare şi trichobezoane cu tulburările digestive aferente.

Profilactic se administrează suplimente vitamino-minerale şi se tund oile în zona postero-inferioară înaintea perioadei de fătare, dacă este cazul.

La păsări apar destul de frecvent tulburări de comportament, în special datorită tehnicizării excesive a procesului de creştere intensiv-industrial. Aceasta duce uneori la depăşirea toleranţei adaptive şi comportamentale a găinilor, la stress şi ca urmare apar tulburări de comportament ca:

Picajul, care este o manifestare comportamentală anormală şi se caracterizează prin ciugulirea penelor altor păsări (pterotilie) sau ciugulirea şi ingerarea penelor (pterofagie).

Uneori păsările sunt golite pe zone întinse de pene. Dacă penele sunt smulse în regiunea cloacei şi apar zone sângerânde, viciul poate degenera într-o formă mai gravă numită canibalism. Atunci pasărea respectiva este atât de mult ciugulită în regiunea respectivă până sunt scoase intestinele şi ingerate (enterofagie). Acest comportament alterat este foarte contagios, aşa încât se întinde repede printre găini.

Cauzele precise ale picajului şi ale canibalismului nu se cunosc, creşterea în condiţii intensive pare însă a le favoriza.

Se poate concluziona că tulburări de comportament apar la animalele de fermă, îndeosebi în creşterea industrială intensivă şi ele au la bază de obicei greşeli în furajare, în creştere sau existenţa frustrărilor, a factorilor de stress, a plictiselii într-un mediu sărac în stimulente.

Pagubele economice cauzate pot fi considerabile şi de aceea cunoaşterea tulburărilor de comportament, ca prime semne ce denotă deficienţe şi frustrări, este deci necesară.

95

Întrebări: Care sunt principalele tulburări de comportament întâlnite la

taurine? Care sunt principalele tulburări de comportament întâlnite la

cabaline? Care sunt principalele tulburări de comportament întâlnite la

suine? Care sunt principalele tulburări de comportament întâlnite la

ovine şi caprine? Care sunt principalele tulburări de comportament întâlnite la

galinacee? Ce este cronismul? Ce este picajul? Ce este canibalismul? Ce este caudofagia? Ce este trichofagia? Referat: Cauzele apariţiei anomaliilor comportamentale la animalele

de fermă.

96

BIBLIOGRAFIE Cenzbraun M.N. (1978) – Comportamentul animalelor. Ed.

Didactică şi pedagogică, Bucureşti. Cociu M. (2000) – Etologie – Comportamentul animalelor,

Ed. All, Bucureşti. Cociu M., Cociu Maria (1982) – Tainele comportamentului

animal, Ed. Albatros Bucureşti. Coman, Podoleanu L., Gaşpar C. (2003) – Etologie şi

etiopatologie, Ed. Tehnopress, Iaşi. Gavrilaş Angela, Doliş M. (2006) – Ecologie şi protecţia

mediului. Ed. Alfa, Iaşi. Kolb E. (1981) – Despre viaţa şi comportamentul animalelor

domestice. Ed. Ceres, Bucureşti. Nicolae M., Florica D. (1983) – Ce este instinctul? Ed.

Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti. Opriş T. (1997) – Zoologia. Ed. Univers enciclopedic,

Bucureşti. Sârbu Alina, Coman I. (2007) – Aprecierea bunăstării

animalelor prin intermediul etologiei aplicate. Ed. As s, Iaşi.