Rom J Leg Med 11 (3) 328 – 330 (2003) © 2003 Romanian Society of Legal Medicine

________________________ *) Corresponding author, 1) Serviciul de Medicină Legală Maramureş str. George Coşbuc nr. 31 Baia Mare, Romania 328

FF OO RR UU MM

SCRISORI CATRE REDACTIE/ LETTERS TO THE EDITOR

Opiniile exprimate in cadrul acestei rubrici, care reprezinta in opinia colectivului de redactie un forum dechis tuturor specialistilor, reprezinta strict opiniile autorilor si nu angajeaza in nici un fel raspunderea colectivului de Redactie a Revistei

Romane de Medicina Legala.

_______________________________________________________

Etologia şi agresivitatea umană Marcela Băltărescu*1, Alin Căpîlnean1

tologia este o ştiinţă ce are drept scop relevarea semnificaţiei factorilor biologici din comportament. Ca orice ştiinţă a comportamentului etologia caută să descifreze

cauzele unui anumit tip de comportament. Cercetările din ultimii ani au demonstrat că omul este înzestrat cu mişcări înnăscute şi dispoziţii pentru învăţare înnăscute. Etologia umană nu se limitează însă la cercetarea dimensiunilor înnăscute din comportamentul uman, încercînd totodată să studieze şi comportamentul cultural din perspectivă biologică. Omul este de la natură o fiinţă culturală, evoluţia sa culturală repetînd pe o treaptă superioară a dezvoltării evoluţia biologică. Teoria etologică a fost elaborată de K. Lorenz, Tinbergen şi Eibl-Eibesfeldt, care afirmă că agresivitatea a avut un rol constructiv în evoluţia şi conservarea speciilor. Agresivitatea s-a dezvoltat în regnul animal în serviciul diferitelor funcţii de importanţă vitală pentru supravieţuire, servind la asigurarea hranei, la delimitarea şi apărarea teritoriului, la menţinerea identităţii grupului, la apărarea progeniturii şi în luptele dintre rivali la alegerea învingătorului ca exemplar ce asigură reproducerea. Agresivitatea este ca origine de 3 tipuri:

q agresivitate filogeneitică, interspecifică şi de supravieţuire stocată în genom, expresia comportamentului biologic;

q agresivitatea ontogenetică, învăţată şi stocată în creier, manifestată interspecific, cu rol în evoluţa individului;

q agresivitate octogenetică, de trecere la act, favorizată de circumstanţe, cu caracter mixt, filoontogenetic.

Agresivitatea se distinge deci ca interspecifică, de luptă pentru existenţă, cu rol pozitiv în evoluţa speciilor şi intraspecifică, manifestată în cadrul aceleiaşi specii, unde este menţinută în limite constructive prin ceea ce etologiii numesc turniruri biologice. Turnirurile sunt reacţii de comportament cu sarcina de a menţine agresivitatea în limite constructive în interiorul speciei,

E

Romanian Journal of Legal Medicine Vol. XI, nr. 3, 2003

329

moştenite de om din lumea animală (fuga, supunerea) şi care devin comportament analoage moralei, (generozitatea, mila, compasiunea). La om, capacitatea de achiziţie a turnirurilor culturale pe cale ontologică creşte astfel încît agresivitatea sa este predominant cîştigată. La om, agresivitatea este un instinct bipolar, destructiv şi creator, ce relevă discrepanţa dintre evoluţia sa genetică lentă şi cea culturală rapidă, deci o perturbare a echilibrului, dintre agresivitate şi inhibitorii săi. Agresivitatea a avut un rol pozitiv în evoluţie. Fără spiritul agresiv al omului n-ar fi existat progrese nici în domeniul spiritual nici în domeniul social. Reamintim printre aspectele pozitive ale agresivităţii confruntarea explorativă cu natura. In istoria omenirii, selecţia intraspecifică a avut un rol pozitiv în conservarea speciei, dar în momenul cînd oamenii au ajuns să elimine prin invenţiile lor pericolele ce-i ameninţau din afară astfel încît acestea să nu mai reprezinte factori selectivi esenţiali, atunci probabil s-a pornit o selecţie intraspecifică malignă. Omul este supus în mod deosebit efectelor nocive ale selecţiei intraspecifice datorită decalajului dintre mijloacele biologice de apărare contra agresivităţii şi mijloacele artificiale de agresiune create de inteligenţa sa. Dacă în trecut omul nu dispunea de prea multe mijloace de ucidere a adversarului, inventarea armelor artificale a deschis noi posibilităţi de a ucide, perturbînd echilibrul dintre agresivitate şi inhibiţiile acesteia. Arma reprezintă un factor decisiv în dezvoltarea agresivităţii destructive, o lovitură rapidă cu arma putînd elimina un om înainte ca acesta să nu fi stîrnit mila prin gesturi de supunere. Tendinţa crescută spre comportamentul agresiv este o urmarea caracteristică a aglomerării. În societatea modernă trăim în mijlocul unor oameni pe care nu îi cunoaştem, ceea ce activează continuu sistemul combativ. Odată cu dezvoltarea superioară a civilizaţiei, condiţiile pentru funcţionarea corectă a înclinaţiilor noastre naturale spre un comportament social vor fi tot mai nefavorabile, în timp ce pretenţiile ridicate faţă de acesta vor fi totodată mai mari. Cu toţii suferim datorită necesităţii de a ne stăpîni instinctele, unul mai mult, altul mai puţin, în funcţie de dotarea noastră foarte diferită cu instincte sau înclinaţii sociale. O veche şi bună definiţie spune că un psihopat este un om care fie suferă el însuşi de pe urma cerinţelor ridicate de societate, fie face societatea să sufere. Suprasolictarea nervoasă va duce la decompensarea comportamentului social al omului. Grijile, sărăcia, foamea,teama, munca pînă la epuizare, lipsa de speranţe etc. au toate aceste urmări. Pentru inhibarea agresivităţii omul dispune de o serie de semnale de liniştire care sunt înnăscute. In această categorie intră plînsul, văietatul,lăsarea capului în jos, zîmbetul, mimica durerii, îngenunchierea, implorarea,unele semnale infantile. De asemenea perceptul “să nu ucizi” este un comportament moral înnăscut, o adaptare filogenetică în favoarea speciei, fiind prezent în toate culturile. Spectrul agresivităţii umane este larg. Omul îşi poate orienta agresivitatea în mod direct împotriva unui congener lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizîndu-l. Agresivitatea umană poate acţiona de asemenea indirect atunci cînd adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate manifesta şi prin refuzul contactului social, ajutor sau discuţie. Comportamentul agresiv este utilizat şi in cazul confruntărilor pentru o poziţie în ierarhie. Eibl-Eibesfeld a arătat că există forme specific umane ale comportamentului agresiv care sunt probabil înnăscute: privirea fixă şi ameninţătoare, mimica supărării, furiei, pot fi întîlnite pretutindeni în lume. Studiul copiilor surzi şi orbi din naştere a arătat că în caz de furie ei manifestă aspecte importante ale comportamentului de ameninţare: strîng pumnii, bat din picior, înreţesc fruntea, îşi dezvelesc dinţii şi îşi muşcă mîna. Multe din mişcările expresive (rîsul, plînsul, mimica furiei) pot fi interpretate drept coordonări moştenite. De asemeni, oamenii reacţionează la anumiţi stimuli într-un mod adaptat conservării speciei, fără să fi învăţat vreodată aceste reacţii. Astfel sugarii de numai 14 zile interceptează o pată neagră care se extinde simetric pe un ecran drept un obiect care se îndreaptă spre ei, reacţionînd prin mişcări de apărare. Congenerii activează în noi atît sistemul apropierii prieteneşti cît şi sistemul agonistic, care cuprinde atît comportamentul agresiv cît şi comportamentul de fugă. Si pentru aceasta nu

Băltărescu M., Căpîlnean A. Ethology and human aggresivity

330

este nevoie de o experienţă negativă a contactelor umane. Orice sugar sănătos prezintă între luna 6 şi 8 a vieţii sale un clar comportament ambivalent faţă de străini. La om agresivitatea este predominant cîştigată în cursul vieţii individuale.Pentru formarea unui comportament agresiv un rol important îl are învăţarea prin succes, învăţarea pe baza modelului social, precum şi folosirea adecvată a întăririlor şi pedepselor. Copii învaţă repede că pot obţine satisfacerea unei dorinţe printr-un protest agresiv. Ei dau şi o utilizare explorativă agresivităţii pentru a vedea cît de departe pot merge. Răspunsul celorlalţi le indică limitele toleranţei precum şi norma comportamentală a culturii din care fac parte. Procesele de învăţare pot contribui şi la controlul agresivităţii prin oferirea de modele de acţiune neagresivă. Educaţia întăreşte inhibiţiile agresivităţii. Copilul află care forme de agresivitate şi în ce situaţii sunt permise. Pe această cale inhibiţiile înnăscute pot fi întărite sau eliminate. Familia devine un model de referinţă fie pentru încorporarea în personalitate a valorilor pozitive din comportament ducînd la o socializare pozitivă fie pentru încorporarea celor negative (socializare negativă). Socializarea este primară, bazală, realizată în copilărie şi în care rolul esenţial revine părinţilor şi continuă apoi pe tot parcursul vieţii – socializarea secundară şi permanentă. Socializarea primară pleacă de la ataşament, acesta fiind un atribut filogenetic al individului. Copilul se naşte cu o capacitate instinctivă de a percepe afectivitatea şi de a răspunde adecvat ei. Deprivarea afectivă precoce va genera mai tîrziu tulburări comportamentale de la opoziţia faţă de părinţi, copilul trecînd la opoziţia faţă de lume. Intre calitatea ataşamentului şi calitatea relaţiilor sociale există o legătură directă. Se pune întrebarea dacă agresivitatea nu presupune şi o dimensiune pozitivă şi dacă eliminarea ei este de dorit. Există o corelaţie pozitivă între agresivitate şi performanţă. Această afirmaţie se referă la ansamblul personalităţii: oamenii potenţial agresivi au de obicei mai multă iniţiativă. Personalităţile agresive utilizează dinamica instinctuală în mod constructiv atunci cînd este vorba de rezolvarea anumitor probleme. De aceea este de dorit nu eliminarea agresivităţii, ci socializarea acesteia de asemenea manieră încît să nu se manifeste distructiv. Conform teoriilor etologice, agresivitatea umană este un instinct bipolar, de distrugere şi creaţie, care poate fi echilibrat prin inhibiţiile naturale sau prin educaţie umană. Omul a subliniat instinctul de agresivitate prin competiţie, performanţă şi creaţie. In acest sens sportul îndeplineşte o importantă funcţie de canalizare a agresivităţii şi de a-l educa pe om să-şi stăpînească conştient şi responsabil reacţiile instinctuale de luptă. Constatări experimentale au arătat că şi agresiunile verbale, umorul agresiv şi vizionarea de filme cu conţinut agresiv au un efect de detensionare pe termen scurt a agresivităţii. Etologii s-au pronunţat întotdeauna în favoarea unui control al agresivităţii. Ca fiinţe culturale suntem capabili să asigurăm controlul comportamentelor determinate genetic. Deşi agresivitatea nu va putea fi total eliminată, ea va putea însă să fie dominată prin educaţie şi cultură. Bibliografie

1. Eibl- Eibesfeldt I.: Agresivitatea umană, Editura Trei 1995 2. Lorenz K.: Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, Bucureşti 1998. 3. Lorenz K.: Cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti 1996 4. Scripcaru Gh., Pyrozinsky T.,: Criminologie clinică şi relaţională, Editura Symposion, Iaşi 1995