1

Asist. univ. drd. Cornelia MUNTEAN

ETNOLOGIE JURIDICĂ

Note de curs

2

Asist. univ. drd. Cornelia MUNTEAN

ETNOLOGIE JURIDICĂ

Capitolul I

CONSIDERAłII GENERALE

1. DefiniŃie Etnologia juridică1 urmăreşte să redea izvoarele şi formele specificului

etnic al civilizaŃiei tradiŃionale şi culturii populare româneşti. Ca ştiinŃă autonomă a căpătat contur ştiinŃific abia la sfârşitul primei jumătăŃi a sec. al XX-lea.

Ceea ce caracterizează etnologia juridică este faptul că ea tratează drepturile primitive, în sensul de arhaice. O regulă sau instituŃie juridică este declarată arhaică în momentul în care ea traduce un stadiu de cultură pe care societatea noastră pare să o fi depăşit de foerte mult timp.

În concluzie, etnologia juridică poate fi definită ca acea ramură a etnologiei generale care tratează aspectele juridice ale civilizaŃiei şi culturii arhaice şi populare, ca părŃi constitutive ale concepŃiei despre existenŃă şi lume şi ale modurilor de organizare normativă a vieŃii; în alte cuvinte, etnologia juridică studiază dreptul cutumiar al societăŃilor arhaice.

Drepturile primitive se definesc prin mentalitate prelogică, mistică, magică, spre deosebire de drepturile moderne care se caracterizează prin raŃionalitate. Însă, fenomenele de drept arhaic nu pot fi considerate ca fiind prea simple sau prea rigide; ele sunt adesea de o subtilitate deconcertată, iar pentru cei care le

1 Sursa bibliografică principală a demersului nostru este reprezentată de lucrarea de referinŃă a lui R. Vulcănescu, Etnologie juridică, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.

3

scrutează atent apar ca ambigue, susceptibile de o interpretare atât utilitară cât şi mistică.

2. Delimitarea etnologiei juridice de alte discipline cu care se

interferează

Cu studiul aspectelor juridice ale civilizaŃiei şi culturii primitive se ocupă parŃial şi alte discipline: geografia juridică, antropologia juridică şi sociologia juridică; ele se mai numesc şi „discipline interferenŃiale seriale”.

A. Geografia juridică a fost concepută ca o ştiinŃă de contact între studiul

formelor de relief şi cel al regulilor de drept; cu timpul a devenit o ştiinŃă a raporturilor reciproce între ecologie şi legislaŃiei; o ştiinŃă de filozofare concretă asupra legăturilor dintre modalităŃile geografice şi gândirea juridică populară.

Unul din scopurile geografiei juridice îl constituie transpunerea obieiurilor şi tradiŃiilor juridice ale unui popor, ale unui grup de popoare înrudite, pentru a încadra în spaŃiu un sistem juridic popular sau familii de sisteme juridice populare.

René David, unul dintre întemeietorii geografiei juridice (în Geographie juridique – 1966) distinge după metoda cartografică trei mari familii de drepturi:

a) – framilii de drepturi cutumiare – ale unor popoare rămase într-un stadiu puŃin avansat de civilizaŃie şi cultură;

b) – familii de drepturi cu caracter mistico-religios; c) – familii de drepturi populare moderne ( familia romano-germanică,

familia common-law şi drepturile socialiste). Acest autor susŃine că aria fiecărei familii de drept se modifică în timp şi

spaŃiu prin adaptabilitate la mediul geografic, şi că diferă de la o latitudine şi longitudine la alta; de asemenea, ea suferă modificări determinate de gradul de intervenŃie materială a omului în peisajul şi structura solului.

B. Antropologia juridică ca ramură specială a antropologiei generale

încearcă să redea structura, funcŃiunea şi calitatea persoanei general-umane ca factor creator de ordine social-culturală; mai simplu spus, ea cercetează în planul vieŃii omului istoricitatea, limitările lui bio-socio-culturale în stabilirea unei ordini umane pe pământ.

Începuturi ale antropologiei juridice le găsim în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, o dată cu întemeierea şcolii antropologice italiene, al cărei reprezentant este Caesare Lombroso – vestitul crimilonog.

4

În rezumat, acesta susŃine că debilitatea psihică (”tarele fiziologice”) stau la baza „infracŃiunilor înnăscute”; deci el punea la baza infracŃiunilor numai factorii biologici.

Antropologia juridică va culmina cu lucrările şcolii antropologice engleze şi americane în sec. al XX-lea, devenind o ştiinŃă antropologică particulară care îşi propune explicarea evoluŃiei biologice a omului, adică trecerea de la legile biologice ale vieŃii la legile social-culturale.

C. Sociologia juridică sau sociologia dreptului2 poate fi definită ca o

ramură a sociologiei generale care are ca obiect o varietate a fenomenelor sociale, şi anume fenomenele juridice. Bazele ei ca disciplină autonomă au fost puse în FranŃa de Auguste Comte, însă constituirea ei ca ştiinŃă de interferenŃe între sociologie şi drept, de Emil Durkheim, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (în teza lui de doctorat De la division du travail social – 1895; şi în lucrările Le suicide – 1897; La prohibition de l’incest et ses origines – 1898). Continuator al lui Durkheim a fost René Meunier.

La noi în Ńară premizele sociologiei juridice şi prefigurarea etnologiei juridice au fost făcute de Dimitrie Gusti (profesor la Universitatea din Iaşi şi apoi la cea din Bucureşti, încă de la întemeierea lor), iar studiile de sociologie juridică au fost continuate de şcoala sociologică din Bucureşti prin Tr. Herseni, H.H. Sthal, Em. Constantinescu.

În Germania sociologia juridică este întemeiată de Max Weber; el stabileşte distincŃia între drept, convenŃie, uz şi obicei (în Lucrarea Wirtschaft und Gesellschaft – 1964).

3. Etnologia juridică

Ca ştiinŃă etnologică particulară aceasta pezintă două faze relativ distincte :

a) folclorul juridic şi b) studiul specific al obiceiurilor unei comunităŃi etnice în evoluŃia sa istorică, adică etnologia juridică.

a) Folclorul juridic, ştiinŃă a culturii populare, anticipează etnologia juridică prin studiul modului de autoconducere al unei comunităŃi sociale după propriile legi economico-culturale, prin cutume şi instituŃii juridice populare.

Determinarea conŃinutului folclorului juridic începe de la conotarea cutumei juridice. Aceasta este stabilită în funcŃie de raportul dintre „dreptul popular „ şi „dreptul codurilor, legilor şi decretelor”. André Varagnac susŃine că „este popular tot ce nu este oficial”.

2 Pentru un studiu aprofundat, a se vedea, J. Carbonnier, Sociologie juridique,

5

Cutumele şi tradiŃiile juridice sunt în general produsul unei îndelungate experienŃe sociale ale unui popor; sunt reguli de conduită statornicite de-a lungul vremii în practica vieŃii sociale şi care tind uneori să devină regulă de drept3. În general ele s-au menŃinut ca „pravile nescrise” în viaŃa spirituală a poporului. Geneza cutumei este obscură şi chiar misterioasă. S-a spus că puterea sa de constrângere provine din convingerea că practica pe care ea o impune a fost la origine un gest al unei divinităŃi sau al unui erou.

În substanŃa lor cutumele reflectă o experienŃă juridică populară în mişcare al căror conŃinut se poate schimba de la o generaŃie la alta. În acest sens folclorul juridic prezintă un dublu caracter formal; unul rural, altul urban; unul tradiŃional, altul contemporan. Prin conŃinutul lui folclorul juridic se leagă de sat-oraş, prin forma lui de tradiŃie-inovaŃie.

Culegerea şi analiza folclorului juridic a constituit o preocupare ştiinŃifică a multor cărturari români încă din sec. al XIX-lea dintre care îi amintim pe: B.P. Haşdeu, N. Densuşianu, G. Popovici, E. Erlich ş.a.; mai târziu, D. Gusti, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Gr.I. Lahovari (magistrat), I. Nădejde, G. Fotino etc.

b) De la folclorul juridic la etnologia juridică. La începutul sec. al XX-lea denumirea, structura şi problematica folclorului juridic nu mai corespundeau necesităŃilor ştiinŃifice crescânde. Folclorul juridic devenise o disciplină cu un vădit caracter descriptiv care nu trecea dincolo de prezentarea cutumelor şi tradiŃiilor juridice reflectate în literatura populară mai mult decât în cutume şi tradiŃii săteşti. Tonul în această înnoire îl dau etnologii italieni urmaŃi de cei francezi şi apoi de cei germani şi englezi.

Dinte întemeietorii etnologiei juridice îi remarcăm pe: Giuseppe Mazzarella, F. Maori, Raffaelo Corso şi, mai recent, Renato treves în Italia; K. Von Admira, C. von Schwerin, A. Baltl în Germania; H. Lévy-Bruhl; M. Alliot şi, mai apropape, Jean Poirier în FranŃa.

Capitolul II

CIVILIZAłIA ŞI CULTURA TRADIłIONALĂ ROMÂNEASCĂ

1. ConsideraŃii preliminarii

3 Pentru detalii privind cutuma ca izvor de drept, a se vedea, O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediŃia a VII-a , Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.

6

În perioada feudală poporul român, împărŃit în cele trei Ńări româneşti: Transilvania, Moldova şi łara Românească, poseda un străvechi sistem de drept popular bine închegat care avea la bază:

- o concepŃie juridică obştească unitară, cu rădăcini adânci în activitatea etnico-socială a autohtonilor numită în general drept Ńărănesc, drept obişnuielnic sau drept popular român. În această concepŃie juridică intră ideea de omenie, de dreptate, de rânduială;

- o legislaŃie tărănească care „reglementa” viaŃa comunitară printr-o lege a Ńării sau obicei al pământului. În Transilvania aflată sub dominaŃia Imperiului austro-ungar, această legislaŃie a fost consemnată ca o concesie juridică acordată autohtonilor, sub diverse denumiri: Jus Valachicum, Ritus Valachiae, Lex Walachorum.

În dreptul cutumiar român Legea Ńării se individualizează prin: - organe de judecată sătească care judecau toate categoriile de abateri de la

legea Ńării, pe toate treptele ierarhiei sociale. Aceste organe de judecată erau alcătuite din reprezentanŃii legali ai cetelor de neam în comunitatea sătească. În Transilvania erau cnejii şi juzii. JurisdicŃia lor se întindea pe ceea ce se va numi mai târziu judeŃ. În Maramureş, M-Ńii Apuseni, Retezat, Sibiu, Făgăraş, łara Bârsei erau cetele de oameni zdraveni iar în Moldova şi Valahia, cetele de oameni buni;

- judecata satului avea valoare deplină, de unde şi numele de „pravilă obştească” dată judecăŃii;

- opinia justiŃiară a satului era cea care completa sistemul de drept popular român.

2. Complexele de civilizaŃie şi cultură la români – normele cutumiare A. ConsideraŃii generale. Legea Ńării sau obiceiul pământului împarte pe

locuitorii satelor, târgurilor şi cetăŃilor feudale în două mari categorii: pământeni şi venetici. Se numeau pământeni toŃi cei ce se trăgeau, neam de neam, din pământul Ńării româneşti şi venetici toŃi cei veniŃi din afara hotarelor Ńării sau ale moşiilor săteşti.

Pământenii au fost toŃi locuitorii Ńării organizaŃi în cete de neam, unităŃi mari genealogice care se confundau uneori cu populaŃia aşezării rurale de bază. Cetele de neam erau compuse din spiŃe de neam, adică din ramuri diferite ale unui neam. Fiecare spiŃă de neam convergea într-o familie.

Veneticii erau consideraŃi locuitorii Ńării sau moşiei proveniŃi din mai multe soiuri de oameni: din străini, slobozi, băjenari, pribegi, călători, limbotă şi nemernici.

7

Legea Ńării sau obiceiul pământului acorda toate drepturile pământenilor şi numai unele îngăduinŃe condiŃionate veneticilor. Drepturile erau incluse în tradiŃia orală sub numele de legi: legea aşezării, legea familiei, legea drumului, legea muntelui, legea pădurii, legea apei etc.; îngăduinŃele condiŃionate acordate veneticilor se numeau slobozenii.

B. Legi ale pământenilor şi slobozeniile veneticilor a) Alegerea unui loc de aşezare (cătun, sat, moşie, Ńară) se efectua după

indicaŃiile tradiŃiei cu respectarea unui anumit ritual în care intrau elemente de ordin religios, politic şi economic. Tehnica alegerii şi edificării aşezării este consemnată în aşa numitele legende eponimice care spun că eroul singur sau însoŃit de familia sau suita sa îşi alege locul aşezării îndeplinind ceremonialul (ritul) numit trasul cu suliŃa, zvârlitul cu buzduganul, fuga unui cal etc., pentru a marca astfel inima sau vatra aşezării şi perimetrul acesteia. În mijlocul locului astfel delimitat se împlânta î.H. un stâlp de tipul unei coloane a cerului; în era noastră o cruce de tip troiŃial. În jurul lor se stabilea piaŃa cu construcŃiile mai importante. Spre această piaŃă convergeau toate drumurile din sat, intrările sau ieşirile din sat.

Locul însemnat unede a fost edificat cândva un sat sau cătun distrus din diferite cauze (război, molimă, cataclism etc.) poartă numele de silişte; aceasta nu trebuia tulburată nici de pământeni, nici de venetici.

b) Cătunul, satul, moşia satului. În concepŃia juridică a poporului român

satul şi cătunul sunt „strânsuri de case”. Satul este o unitate economico-culturală mai mare, cu instituŃii social

administrative proprii, cu capacitate juridică prin obştea lui. Cătunul neavând obşte sătească se află în dependenŃă faŃă de sat. Acesta din urmă este creator de cătune prin roire.

Satul se deosebeşte de cătun prin capacitatea lui juridică de a crea legi şi al le aplica; cătunul, ca anexă a satului, este lipsit de instituŃiile tradiŃionale: biserică şi cimitir, este retras de la drumul vecinal şi depinde legal de obştea sătească.

Sistemul de drepturi şi datorii săteşti se bazează pe grupe de obiceiuri şi tradiŃii, practici şi uzanŃe create în comunităŃile familiale: cetele şi spiŃele de neam. InstituŃia sfatului de bătrîni ai satelor crea norme juridice în sat şi se bucura de autoritate teritorială asupra întregii moşii săteşti; dar ea era totodată şi organul de execuŃie al propriilor legi. Cetelor de bătrîni ai unui sat le erau subordonate, aşa cum vom vedea, toate celelalte cete de vârstă, sex şi ocupaŃie.

8

Alegerea moşiei satului se făcea o dată cu alegerea locului de aşezare, între sat şi moşia lui neexistînd, mai ales la munte, limite tranşante; satul se răsfira de multe ori pe cea mai mare parte a moşiei.

Delimitarea moşiei satului se făcea printr-un act întâi nescris şi mai apoi scris numit ocolniŃă care marca hotarele săteşti rezultate din ocolul lor cu semne de hotar. Apoi moşia satului era împărŃită pe cete de neam şi în cadrul acestora pe spiŃe de familie. Aceasta era de fapt o împărŃire pe cote părŃi, mai întîi neidentificate material, apoi identificate, asupra cărora se exercita dreptul colectiv de posesie şi exploatare şi dreptul de neînstrăinare (protimisis).

În cadrul moşiei satului alegerea locului de muncă (pentru cules, vânătoare, agricultură etc.) nu se făcea la voia întâmplării. În pustietăŃi (locuri izolate, uneori lipsite de vegetaŃie şi de populaŃie) se pătrundea mai uşor. Acolo se aciuiau pustnicii, cei izgoniŃi din comunitatea sătească, fugarii, pedepsiŃii şi netrebnicii care nu erau atinşi de obligaŃiile juridice comunitare. Dreptul de a săpa sau ara în pustietate sau pârloagă, de a semăna pe brazdă în poiană, de a desŃeleni fâneaŃa etc. putea fi a primului executant.

Nu aceeaşi era situaŃia în locurile care aparŃineau devălmăşiei familiale sau săteşti. În acest caz intrau în vigoare cutumele juridice restrictive care partajau formal locurile atribuindu-le după o ordine socotită „din bătrâni”, după criterii ce reveneau posesorilor de drept şi de fapt şi a uzufructuarilor acestora.

c) Locul de casă se alegea de cel în cauză şi se aproba de comunitate căreia

aparŃinea (familială, sătească sau vicinală) după cum avea nevoie de el. În comunitatea familială locul de casă era preferat în vatra satului, în cadrul gospodăriei din sat sau pe moşia satului.

În gospodăria din sat copiilor li se fixau locurile de casă în curtea gospodăriei părinteşti unde băiatul îşi aducea nevasta şi fetele îşi aduceau soŃul; în acest din urmă caz, se spunea că bărbatul „se ginerea” (în Oltenia) sau „însurăŃea” (în Moldova).

Casa de pe moşia satului se ridica uneori „în deal” sau „în vale”, într-un loc socotit „vechi” sau „nou”, adică într-o parte a moşiei amenajată special pentru a fi pupulată de tinerii însuraŃi.

d) Intrările şi ieşirile din sat Intrările şi ieşirile din sat au fost reglementate după structura locului şi

nevoile economice ale localnicilor. Astfel, în satele răsfirate pe munŃi intrarea şi ieşirea nu era controlotă în momentele de acalmie socială. Ideea acestei libertăŃi de mişcare este exprimată într-un mod plastic: „E satu’ lui Cremene”, adică un sat „ fără câini şi jitari” (păzitori de semănături). În caz de pericol sătenii se

9

constituiau în „cete de pază” care îi supravegheau de pe poziŃii cheie din punct de vedere strategic (de pe munŃi, coline, copaci înalŃi, vârfuri de dealuri) pe haiduci, invadatori, trupe inamice.

Satele adunate aveau intrări aşezate pe drumurile de acces numite porŃi. PorŃile satului reglementau intrările în sat atât ale oamenilor cât şi ale animalelor ce veneau de la păşune sau din alte sate vecine. La porŃile satului se încasau şi taxe minime, în bani sau echivalent în alimente, pentru a se acoperi astfel plata „portarului” care era totodată şi „jitar”. Din recolta obŃinută în hotarele satului, deci în afara porŃilor satului, se lăsa o parte neculeasă care se cuvenea de drept şi de fapt jitarului. Aceasta se numea jitărie. Nimeni nu avea voie să se atingă de ea, chiar dacă jitarul o lăsa să se prăpădească pe ogor.

e) Activitatea în gospodăria personală, familială şi obştească. O veche zicală românească spune: „Câte bordeie atâtea obiceie” iar alta

extinde această idee: „Tot satu cu natu”. În ce consta această diversitate de obiceiuri?

Stâlpii prispei şi grinzile tindei s-au menŃinut mult timp ca piese importante folosite ca răboaje sau instrumente de calcul. Acestea erau mereu răbojite pentru a însemna obligaŃiile materiale ale capului de familie (bărbat sau femeie) faŃă de organele de stat, ecleziastice, boiereşti sau obşteşti şi pentru a consemna dreptul de proprietate asupra locuinŃei edificate de el.

Organizarea interioară a casei urma legile gustului personal care trebuia pus în acord cu tradiŃia juridică locală. Pe prispă se muncea vara şi toamna la meliŃat, dărăcit, la războiul de Ńesut, la desfăcut ştiuleŃii. Tot pe prispă vara numai bărbatul avea voie să doarmă iar când dormea şi femeia alături, bărbatul se aşeza astfel încât să bareze intrarea.

În tindă stăpânea numai femeia. Ea trebăluia acolo toată ziua. Expresiile folosite de bărbat femeii lui când depăşea anumite limite erau clare: „Nu te-ntinde decât cât Ńi-e tinda” sau „muiere, ai băgat tinda-n sobă” (camera de dormit iarna). Soba oarbă, adică camera încălzită din tindă, era încăperea comună întregii familii. Aici însă bărbatul dormea în capul patului, femeia după el şi apoi copiii în ordine descrescătoare. Dacă copiii erau mari, băieŃii dormeau imediat după tată iar fetele după mamă, tot în ordine descrescătoare.

f) Legi de ospitalitate În Moldova când toŃi membrii familiei plecau vara la muncă, lăsau un băŃ

sprijinit de uşă ca semn că stâlpii casei lipsesc. Cel care dorea să se abată prin sat la vreo rudă sau cunoştinŃă nu avea dreptul să intre nici în curte, cu atât mai

10

mult în casă. Cel ce dădea băŃul la o parte şi intra în casă risca să fie aspru pedepsit. De aici şi vorba: „Lasă băŃul şi vezi-Ńi de drum dacă vrei să fii liniştit”. Însă, aceasta nu însemna că românul nu era ospitalier. Uneori ospitalitatea se exercita şi în absenŃa stăpânului din gospodărie. De pildă, în viile din Gorj, pivniŃele din lemn construite la suprafaŃa solului aveau uşile lăsate deschise pentru ca trecătorul să poată intra şi să bea din vinul cel nou cât simŃea nevoia, fie de pomană, fie în cinstea gazdei absente. Pentru acest lucru era lăsată o cană de lut şi uneori o coajă de mămăligă sau o bucată de pastramă. Însă ospitalitatea în lipsa gazdei era valabilă numai cu respectarea regulilor prestabilite. Dacă trecătorul căuta să ia cu el o cană de vin era pasibil de pedeapsă aspră însă în pivniŃă putea să bea un butoi întreg fără a i se reproşa nimic.

Legea ospitalităŃii dicta primirea şi ospitalitatea chiar a duşmanului la nevoie. RăniŃii, fugarii, urmăriŃii de poteră erau îngrijiŃi şi apoi lăsaŃi să plece în voia sorŃii, chiar cu riscul unor represiuni.

Cel care încălca legea ospitalităŃii era reprobat de întreaga comunitate sătească.

g) ViaŃa conjugală şi sexualitatea În familia şi casa românească a domnit dreptul patern. Uneori s-a impus şi

voinŃa maternă în gospodăriile conduse de vădane. Sexualitatea infantilă a fost înconjurată de numeroase restricŃii. De

exemplu, fecioara nu putea fi văzută oricum, oricând şi de oricine. Formele ei trebuiau să fie acoperite cu discreŃie şi împodobite cu gust pentru a o feri să atragă şi să subjuge.

ViaŃa sexuală era permisă fecioarei şi feciorului numai după efectuarea ritului străvechi intitulat „intratul în horă” care de fapt era o iniŃiei sexuală proprie majoratului fiziologic. După acest rit desfăşurat de obicei în timpul solstiŃiului de primăvară, în faŃa întregii obşti săteşti, cu toate cetele de vârstă şi sex, fecioarei şi feciorului li se permitea să-şi aleagă partenerii şi să se cunune cu consimŃământul părinŃilor. Deflorarea înainte de „intratul în horă” era aspru pedepsită: la macedo-români cu lapidarea în afara satului, la daco-români cu linşarea la marginea satului. Deflorarea după acest rit atrăgea inevitabil căsătoria celor în cauză. Pentru a forŃa voinŃa părinŃilor se practica raptul fecioarei. Acesta putea fi public şi ceremonios, cu alai de feciori călări, sau putea fi secret numai în doi (fuga celor în cauză). Fecioara furată era considerată deflorată chiar şi atunci când feciorul nu s-a atins de ea. Pentru a spăla ruşinea familiei era obligatorie căsătoria.

În actul căsătoriei naşul a îndeplinit mult timp rolul principal de iniŃiator sexual în ritul căsătoriei, de unde şi expresii de tipul: „naşul vede primul …” sau

11

„înaintea ginerelui trece naşul”. În tradiŃia unor sate româneşti din CarpaŃii Meridionali, s-a păstrat până la sfârşitul sec. al XIX-lea o practică juridică căreia nu i se poate găsi un echivalent etic. Ginerele impotent recurgea la serviciile conjugale ale unui flăcău în toate facultăŃile sexuale. OperaŃiunea era secretă pentru mireasă şi pentru comunitatea sătească. De ea avea cunoştinŃă numai moaşa ginerelui, ginerele şi substituentul. După deflorarea astfel efectuată, substituentul era obligat să devină naşul primului copil care rezulta din această căsătorie; deci, uneori naş al propriului copil.

În Transilvania în perioada feudală în casele iobagilor şi în casele oamenilor săraci, în condiŃiile lipsei de spaŃiu, a existat un pat cu polog care purta diferite denumiri. Acest pat servea mai ales tinerilor căsătoriŃi pentru a-şi desfăşura viaŃa sexuală dar putea servi şi părinŃilor. Utilizarea acestui pat era respectată de toŃi membrii familiei.

Abuzul de sexualitate (adulterul îndeosebi) era pedepsit până în sec. al XIX-lea cu mutilarea punitivă a celui vinovat, bărbat sau femeie.

Alte coordonate ale vieŃii poporului sunt relevate de nenumăratele obiceiuri, datini, tradiŃii ce Ńin de opinia sătească numită „gura lumii” sau „gura satului”.

Capitolul III

ELEMENTE DE DREPT CUTUMIAR AGRAR

1. Obştile săteşti agricole Sistemul de drept cutumiar ce reglementa viaŃa agricultorilor cuprindea

două mari ramuri de drepturi şi obligaŃii social-culturale: una care se referea la cutumele, tradiŃiile şi pacticile agriculturii mutătoare sau itinerante şi alta care se referea la cutumele, tradiŃiile şi practicile agriculturii stătătoare sau sedentare. O bună parte din elementele esenŃiale ale sistemului de drept cutumiar agrar au pătruns în legislaŃia feudală a Ńărilor româneşti.

Studiul obştilor săteşti agricole a scos în evidenŃă trei faze de activitate social economică cu regimul juridic corespunzător:

- o fază comunitară sătească care se reflectă în paleofolclorul românesc ca „rituri juridice” ce Ńin de proprietatea comunitară asupra munŃilor, dealurilor, câmpiilor, apelor şi produselor solului În această fază a predominat regimul juridic al constrângerii comunitare în munca agrară;

12

- o fază familială, pe spiŃe de neam; acestei faze îi corespunde regimul juridic al proprietăŃii devălmaşe;

- o fază individuală în care predomină regimul juridic al libertăŃii de acŃiune agricolă, în întovărăşiri de muncă(ortăcii, sprege etc.).

La baza dreptului cutumiar agrar al obştilor săteşti stau câteva principii juridice şi anume:

- principiul legăturilor comunitare între posesorii de pământ şi folositorii pământului în scopuri obşteşti sau individuale;

- principiul muncii comunitare sau individuale a pământului obştesc, familial sau personal şi

- principiul responsabilităŃii comune (săteşti sau familiale) ca şi al responsabilităŃii individuale în toate activităŃile care privesc viaŃa obştilor agricole locale.

2. Pământ, moşie, moş

Cele mai vechi şi statornice cutume, tradiŃii şi uzanŃe juridice ale poporului român se referă la noŃiunea de „pământ” şi instituŃia „moşiei”.

În mitologia română pământul este o divinitate ancestrală denumită adesea „Pământ mumă”. ConŃinutul mitologic al noŃiunii de pământ îşi găseşte o ilustrare remarcabilă în zicala populară: „Pământul te naşte, pământul te creşte, pământul te mistuieşte”. Naşterea şi creşterea din pământ ca şi mistuirea în pământ redau simbolic credinŃele ce Ńin de ciclul obiceiurilor familiale: naştere, nuntă, moarte.

NoŃiunea de pământ îşi are echivalent juridic în aceea de „pământean”. Creatura din pământ este purtătoarea tuturor drepturilor şi datoriilor datoriilor terestre pe care le are pământescul în raport cu nepământescul. Ideea apare cu claritate în sentinŃa: „Pământean să fii, plin de datorii” în care se înŃelege că este vorba despre datoriile omului faŃă de suportul său material: pământul. Acestei idei mitologice i se opune ideea juridică a „omului care sfinŃeşte locul” prin munca lui inteligentă.

Valoarea intrinsecă a pământului măsurat în mejdine şi prăjine, în răzoare şi ogoare, preŃuieşte pentru plugarul sărac cât echivalentul lor supradimensionat. Pentru aceste bucăŃi de pământ Ńăranul duce o luptă acerbă de posesie personală; ele fac parte din pământul strămoşesc, familial şi personal. Orice înstrăinare materială îi provoacă reacŃia în termeni precum: „Pentru pământ, bag în mormânt …!” sau „Pentru ogor, fac omor …”.

NoŃiunea juridică de pământ a căpătat de-a lungul frământatei istorii autohtone, în perioada prefeudală, o accepŃie restrânsă de „moşie”. În sens

13

tradiŃional juridic moşia a semnificat „pământul moştenit de la un moş”; pământ în substanŃa lui inalienabil şi indivizibil.

Cuvântul „moş” face parte din fondul principal lexical de cuvinte al limbii române, cu sensul primitiv de „om bătrîn” întemeietor al cetei de neam. Din acest cuvânt derivă câŃiva termeni de înrudire care atestă importanŃa lui în dreptul civil popular: strămoş şi strămoşie, răstrămoş şi răstrămoşie, moşneag şi moşnegie, moşnean şi moşnenie, moştenie şi moştenire etc.

Moşia însemna iniŃial comunitatea de origine a unui grup familial care se trăgea din acelaşi moş şi, totodată, comunitatea de posesie asupra pământului moştenit direct sau indirect de la acest moş. Originea, posesia şi succesiunea înăuntrul grupului familial se făcea numai în baza descendenŃei; de aceea românii atribuiau o importanŃă deosebită cunoaşterii arborelui genealogic al strămoşilor lor numit „spiŃă de neam trasă dintr-un moş”. Fără acesta el nu-şi putea fixa drepturile cutumiare în timp şi spaŃiu. Cel care nu avea moş şi nici moşie îşi pierdea omenia: „Asta nu e omenie, fără moş, fără moşie …”.

Moşia în concepŃia juridică populară este alcătuită din „părŃi de folosinŃă” şi „părŃi nefolositoare” ( pustietăŃi). PărŃile de folosinŃă ale moşiei sunt: locurile de arătură, locurile de păstorit, locurile de vânătoare, locurile de pădure închise (braniştele de păduri oarbe) sau de păduri deschise. Locurile de arătură puteau fi „locuri înŃelenite” şi „locuri desşelenite”.

Alegerea locurilor înŃelenite pentru desŃelenire presupunea o tradiŃie tehnică reglementată juridic; de asemenea alegerea locurilor desŃelenite. În obştea devălmaşă puterea de stăpânire a unui devălmaş asupra părŃii de moşie ce i se cuvenea era determinată de puterea lui de alegere: „Cât alegea, atât culegea …!”. La munte se alegea „cât putea curăŃa cu securea în pădure, jur-împrejur preŃ de o săptămână”, iar la şes „cât putea arunca cu securea jur-împrejur preŃ de o zi”.

CurăŃatul cu securea şi aruncatul cu securea erau unităŃi de măsură ritual juridică a capacităŃii de posesie individuală din locul ales pentru muncile pământului. Locul astfel ales în Ńelină de cel ce avea drept prin filiaŃie, era hotărnicit, adică marcat cu „semne de hotar” (arbori, pietre, stâlpi movile etc.) pentru a-l delimita. Uneori alegerea era statornicită în scris, prin zapise, după ce se efectua „purtatul brazdei pe cap” pentru a întări astfel, cu legământ greu, înscrisul făcut. Terenul marcat nu ieşea din devălmăşie; era numai consemnarea unui drept de folosinŃă temporară asupra locurilor astfel alese la marginile sau hotarele moşiei.

Calcularea dreptului de exploatare agricolă a pământului se făcea după gradul de rudenie al descendentului cu moşul întemeietor de spiŃă de neam.

Gospodăria agricolă obştească prezenta caracterul unei microaşezări familiale, a unui „cătun familial” rezultat din creşterea seculară a familiei unui

14

moş. Cu timpul, la sfârşitul perioadei feudale, gospodăria agricolă se destramă, din obştească redevine familială şi din familială individuală.

3. Drepturile şi obligaŃiile agricultorilor Printre drepturile proprii agricultorilor liberi se cuvine să menŃionăm aşa

zisele drepturi ale brazdei şi drepturi ale plugarilor: dreptul de aşezare pe moşia obştească; dreptul de amenajare a terenului bun de arătură; dreptul de cultivare a pământului după voinŃă şi trebuinŃă; dreptul de utilizare a roadelor obŃinute legal (fără a da socoteală cuiva când producătorul era liber, cu împărŃeală faŃă de seniorie când era aservit); dreptul asupra semnelor de proprietate a pământului, a roadelor pământului şi uneltelor agricole; dreptul de ieşire din obştea sătească în urma unei nedreptăŃi comise împotriva celui în cauză.

Acestor drepturi le corespundeau îndatoriri proprii vieŃii agricole feudale: datoria de a munci cot la cot în obştea sătească pentru obŃinerea roadelor pământului; datoria de a apăra cu arma pământul împotriva cotropitorilor; datoria de a respecta moşia obştei săteşti; datoria de a întrajutora la muncile agrare pe cei din obştea sătească sau pe vecinii de moşie, datoria de a respecta hotărârile sfatului de bătrîni ai obştei.

O dată cu creşterea procesului de aservire a obştilor săteşti agricole faŃă de puterea feudală, a crescut şi regimul juridic al agricultorilor aserviŃi prin dijme, plocoane şi clăci. Dintre dijme menŃionăm: zeciuiala (a zecea parte din produsele agricole care trebuiau predate proprietarilor pământurilor lucrate de Ńăranii aserviŃi); dijmele în pagubă (care reprezentau un adaos de zeciuială la zeciuiala de bază); dijmele pe blidul de linte (lintea fiind simbolul clasic al sărăciei). Plocoanele în bucate era cea de-a doua modalitate de extorcare a produselor agricole. În fine, claca sau robota reprezenta munca gratuită prestată de Ńăranii aserviŃi pe domeniile mănăstireşti, boiereşti sau domneşti.

Capitolul IV

ANTROPONOMASTICA ÎN „LEGEA łĂRII”

În antroponomastica română actuală structura şi funcŃiile numelor populare au ajuns la un sistem modern, generalizat a numelui dublu (prenume şi nume). În alcătuirea numelor actuale de persoane nu se mai reflectă starea socială şi personalitatea juridică a purtătorului. Însă, până nu demult românul obişnuia să califice pe semenii lui după numele lor. Un dicton popular susŃinea: „Spune-mi cum te numeşti, ca să-Ńi spun cine eşti”. Fizionomia unui nume popular purta în

15

el amprenta stării civile a purtătorului. Epitete ca: Ciobanu, Pescaru, Vânătoru, Cojocaru etc. au scos în evidenŃă ocupaŃia unui strămăş; porecle ca Fătălău, Şchiopu, Şeptilici, o particularitate fiziologică; GhizdăvăŃ, Terfeloagă etc., o particularitate morală; FrăŃilă, Neamu, o particularitate familială. Aceste nume de persoane au devenit apelative şi şi-au pierdut semnificaŃia lor iniŃială.

În perioada feudală în desemnarea identităŃii persoanelor libere din mediul rural (moşneni, răzeşi, slobozi) se avea în vedere un nume triplu (prenume , nume gentilic şi cognomen).

Moşnenii din Oltenia îşi puneau pe lângă prenume: Vasile şi un nume gentilic, al spiŃei de neam, al „moşului”: Lupulesc’ (forma derivată de la Moş Lupu), la care adăugau cognomenul: Cloşenarul (din Cloşani) sau Ilie Nedelesc’ zis Isbăşescu din Cloşani.

łăranul român aservit, în afara numelui domenial (domnesc, boieresc sau mănăstiresc) care era semnul aservirii lui, se denumea tot după sistemul de nume triplu. Astfel, de pildă, „HârŃogaşu” voia să desemneze, prin sufixul –aşu, semnul domenial, adică „clăcaş de pe moşia lui HârŃog”. Dar HârŃogaşu purta un nume triplu: un prenume: Ion, un nume gentilic, al lui Vasile (fratele lui Vasile: a Vasilichii). La această structură a numelui se adăuga un agnomen: Ion al lui Vasile Bâlbîitu (fratele lui Vasile Bâlbâitu; a Vasilichii Bâlbâita) din Izvoarele, din spiŃa lui Plămadă (poreclă cu caracter patronimic).

Denumirea patronimică a unei persoane marca cutumiar diferite situaŃii juridice relative la descendenŃă prin:

- adăugarea unui prefix la numele părintelui pentru stabilirea filiaŃiei directe: Toma Alimoş (din balada cu acelaşi nume) însemna Toma a lui Moş. Articolul a lui se va transforma în prefixul A ce se alipeşte numelui gentilic: Ion Alupului (Ion a lui Lupu sau Ion a Moşului Lupu);

- adăugarea sufixelor – eşti, -eni şi –ani la numele gentilic: Bucureşti din Bucur, Negreni din Negrea, Focşani din Focşa etc. şi a terminaŃiei echivalente în –oni şi –oi în Banat: Bărbătoni din Bărbat, Vlădoi din Vlad, pentru stabilirea dreptului funciar al descendenŃilor patriliniari;

- prin adăugarea sufixului –iŃa pentru a se arăta supranumele ocupaŃiei soŃului: CiobăniŃa, soŃia unui cioban, CojocăriŃa, soŃia unui cojocar sau numele unei cojocărese; Ioana BăieşiŃa Vladului însemna Ioana care este băieşiŃă (mineră) şi totodată soŃia lui Vlad;

- transformarea articolului numelui în desinenŃă pentru a se arăta o legătură de rudenie: Stoica Vladului, adică Stoica fiul lui Vlad. Prin extindere s-a ajuns la formula Ion Alupului Vladului ceea ce însemna Ion al lui Lupu fiul lui Vlad. Însă desemnarea patronimică a unei persoane se făcea şi prin adăugarea numelui tatălui la numele gentilic şi la cognomen: Ion Alupului Vladului Cloşenarul.

16

Între orfani fratele mai mare care-i îngrijea pe cei mai mici sau cel rămas liber faŃă de cel căzut în clăcăşie, dădea numele celorlalŃi: Vasile a Ion Alupului care însemna fratele Vasile a lui Ion Alupului.

Denumirea matronimică a unei persoane se făcea şi ea cu desemnarea descendenŃei prin:

- adăugarea unui prefix la numele mamei: Ion Asaftei ceea ce însemna Ion al Saftei; Gheorghe Avasilichii, adică Gheorghe al Vasilichii. Astfel se denumeau (cu precădere în Moldova) „copiii din flori”; starea nelegitimă a femeii era reprimată iar descendenŃa stârpită;

- adăugarea sufixului –an la numele mamei pentru a marca numai apartenenŃa matriliniară însă nu şi nelegitimitatea filiaŃiei: Ion Voican, adică Ion al Voichii: Petre Marian, adică Petre al Mariei desemnau descendenŃa dintr-o femeie văduvă considerată adesea „femeie bărbat”;

- dubla sufixare a numelui căpătat de bărbatul ce intră prin căsătorie în casa soŃiei (bărbatul „ginerit” sau „însurăŃit”). „Numele marital” se forma astfel: Ionul Voiculeştii din Cloşani, adică Ion soŃul Voiculeştii (din familia Voiculescu) din Cloşani; Vasile Marianul Bălănoaiei din Urzeşti, adică Vasile soŃul Mariei fiica Bălănoaiei din Urzeşti;

- utilizarea poreclelor şi epitetelor feminine date descendenŃilor masculini sau feminini: Safta Vădana, Ion Asaftei Vădana, Ilie Poalelungi, Ilie Vasi Poalelungi în care Vasi apare ca o formă contrasă din Avasilichii.

În perioada feudală în componenŃa antroponomasticei populare române intrau şi poreclele şi epitetele. Sistemul triplu de nume se aplica în mod egal bărbaŃilor (flăcăi sau însuraŃi) şi femeilor (măritate sau nemăritate). SituaŃia nu se prezenta aceeaşi, de pildă, în Albania, unde femeile erau uneori lipsite de prenume; ele căpătau numai numele soŃului: „frumoasa lui Iancu” (care era soŃia lui Iancu); „codana lui Coste” (care era fiica lui Coste) etc.

În ansamblul ei antroponomastica populară română se integrează în fizionomia onomasticei europene de tip latin.

În concluzie, prin analiza structurii şi funcŃiunii vechilor nume populare de persoane se pot determina pentru trecut următoarele:

- starea civilă a unei persoane: descendenŃa, filiaŃia, caracterele fiziopsihologice şi morale;

- poziŃia socială a unei persoane în ierarhia comunităŃii săteşti libere sau aservite, ca şi în comunitatea profesională;

- capacitatea juridică a unei persoane de a-şi exercita drepturile şi datoriile familiale sau cutumiare ce decurg din posesia de stat a numelui.

17

Capitolul V

TIPURILE DE JUDECATĂ SĂTEASCĂ

1. Organul de conducere sătească Pentru perioada feudală organul de conducere sătească al obştilor Ńărăneşti

din cele trei Ńări române era denumit „sfatul satului” sau „sfatul bătrînilor” ori „sfatul oamenilor buni”, „sfatul oamenilor zdraveni” iar legislaŃia sătească era denumită „legea Ńării” sau „obiceiul pământului”.

Organul sătesc de conducere ca şi legislaŃia sătească ocupau locul al treilea după „domnie” şi „dregătorie”, respectiv după „pravilele împărăteşti” şi „pravilele boiereşti”.

Sfatul satului era un organ instituŃional complex care îngloba mai multe suborgane cu atribuŃii distincte şi interdependente. Din sfatul satului făceau parte trei unităŃi social-culturale a căror activitate era coordonată de nucleul de bătrâni din sat.

Ceata sfatului satului se subdividea în trei cete de vârstă deosebite între ele:

- ceata bătrânilor; - ceata oamenilor zdraveni; - ceata feciorilor. Ceata bătrânilor era alcătuită din sexagenarii şi septagenarii satului, adică

din oameni înŃelepŃi, cu o minte ageră şi cu o reputaŃie nepătată, pentru a putea face faŃă nevoilor conducerii locale. Aceştia erau căpetenii de drept şi de fapt, legiuitorii, executorii, judecătorii şi administratorii satului. Din această cauză cetaşii trebuiau să locuiască în vatra satului pe care îl reprezentau.

Ceata oamenilor zdraveni era alcătuită din oameni maturi aleşi în numele categoriilor profesionale existente în sat. Aceştia puteau locui şi în afara vetrei satului, pe moşia satului.

Ceata feciorilor era alcătuită din tineretul satului. Ea alcătuia unitatea de pază a satului, echipa de ştafete ce ducea veştile în sat, grupul strigătorilor peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an. În ea erau primiŃi numai feciorii care la „sorocul primirii lor” adică de Anul Nou, trecuseră deja ritul de iniŃiere numit „intratul în horă” din duminica Paştilor. Feciorii ieşeau din ceată când se însurau sau când comiteau vreo infracŃiune gravă care încălca ordinea morală enunŃată în statutul cetei.

Cea mai importantă în ordinea ierarhiei de vârstă şi experienŃă era deci ceata bătrânilor care se şi numea de fapt „capul sfatului satului”. Ea coordona activitatea celorlalte două cete din subordine.

18

2. Forme de judecată obştească În perioada feudală cetele de vârstă menŃionate desfăşurau două forme de

judecată obştească, cu variantele lor locale: o judecată a vârstnicilor care se petrecea la două nivele sociale: la nivelul intereselor juridice ale întregii comunităŃi săteşti („judecata bătrânilor”, „judecata megieşilor” etc.) şi la nivelul intereselor juridice profesionale („judecata plugarilor”, „judecata păstorilor” etc.); şi o judecată obştească a tinerilor organizaŃi în „feciorii săteşti” şi „fruntăşii feciorelnice”.

În funcŃie deci de organizarea internă a satului pe cete se grefau şi formele de judecată. Aceste sentinŃe obşteşti puteau merge în feudalismul timpuriu până la pedeapsa capitală. A doua formă de judecată obştească, cea a cetelor de feciori dădea rar şi cu aprobarea cetelor de bătrâni ai satului sentinŃe materiale; sentinŃele lor aveau mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decât materiale.

3. Judecata cetei de bătrâni Sfatul satului, organiza intern obştea sătească liberă şi aservită. Sfatul

sătesc liber avea capacitate juridică deplină de conducere, coordonare, judecată şi execuŃie în sat. Sfatul sătesc aservit avea o capacitate juridică restrânsă; el era numai un organ de executare locală a dispoziŃiilor şi judecăŃii domeniale.

Sfatul sătesc al unei aşezări libere conducea conform cu tradiŃia locală, împărŃea dreptatea celor care i-o solicitau, recompensa moral pe fruntaşi şi gospodari, reprezenta satul în relaŃiile intersăteşti şi faŃă de organele dregătoriei şi ale domniei.

În structura lui tradiŃională era alcătuit, aşa cum am arătat, din trei subunităŃi de bază din care cea mai importantă era ceata de bătrâni a satului. În această ceată intra iniŃial un număr impar de bătrâni astfel ca hotărârea să se poată lua, cum am spune noi astăzi, cu majoritate de voturi. Numărul cetaşilor se putea ridica până la o unsprezecime din cifra totală a bătrânilor din sat.

Conform zicalei: „Bătrânii sunt sfinŃii satului” erau cooptaŃi printre cetaşi numai cei în vârstă cu o „viaŃă nepătată” ajunşi la cel mai înalt grad de înŃelepciune. Când în sat nu existau bătrâni suficienŃi pentru a acoperi nevoile funcŃionale ale cetei se cooptau bătrâni nepătaŃi din satele vecine; de unde şi zicala: „Cine n-are bătrâni să-i cumpere”. Ceata de bătrâni o dată aleasă şi înscăunată, devenea inamovibilă; ea era acceptată ca atare de dregătorie şi era tolerată de domnie. Atâta timp cât făceau parte din ceata de sfat bătrânii satului nu puteau fi insultaŃi, maltrataŃi sau deŃinuŃi de vreun organ domenial fără ca

19

satul să se răscoale. Dregătoria nu avea putere legală asupra cetei de bătrâni iar domnul Ńării evita să-i încalce drepturile.

a) Obiectul activităŃii juridice a cetelor de bătrâni Cetele de bătrâni din sfatul satului exercitau dreptul de judecată locală în

conformitate cu obiectivele justiŃiei autonome a obştilor săteşti. Acest drept de judecată locală se referea la tot ceea ce privea organizarea şi administrarea satului feudal, la instituŃiile săteşti, la gospodăria sătească, la convieŃuirea paşnică între satele vecine ce alcătuiau o unitate zonală numită în trecut „Ńară”.

Ceata de bătrâni aplica tradiŃia juridică locală fixată în obiceiul pământului sau crea „legi” proprii, adică obiceiuri juridice noi, în cazul în care tradiŃia nu stabilea sau nu sugera soluŃii.

b) Când acŃiona ceata de bătrâni? Ca instituŃie juridică ceata de bătrâni acŃiona periodic dar şi accidental.

Periodic, în periada marilor sărbători de peste an (Crăciun, Lăsatul Secului, Paşti, Rusalii etc.) când judeca direct (constituită în complet de judecată) sau indirect (prin cetele de judecători din subordine: ceata păstorilor, ceata strigătorilor etc.).

În aceste condiŃii alcătuia la hotare, în tinda bisericii sau în vreo gospodărie din sat „scaunul de judecată”. Aceasta a fost prima şi cea mai veche funcŃie a cetei de bătrâni, judecata după tradiŃie a conflictelor intersăteşti. Accidental, ceata de bătrâni se constituia ori de câte ori era solicitată de o nevoie presantă vicinală.

c) Tehnica de judecată Judecata cetelor de bătrâni prezintă la români două forme relativ distincte

ale scaunului de judecată prin locul, timpul şi tehnica desfăşurării lor. Prima formă este judecata la hotare şi a doua, scaunul de judecată propriu

zisă. Cele mai vechi menŃiuni se referă la ceea ce numim judecata la hotare;

prin hotare înŃelegem limitele materiale ale moşiei săteşti, graniŃele dintre sate. La hotarele moşiei săteşti, sub un pom considerat sfânt (brad, stejar, fag,

plop), conform tradiŃiei, periodic sau ocazional, se adunau roată bătrânii satului în ziua sorocită judecăŃii. Veneau disdedimineaŃă, în stare de puritate fizică şi morală, jurau să judece drept, luau loc pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau întâi părŃile în conflict, apoi martorii şi apoi chibzuiau între ei pentru a da hotărârea. Acest act justiŃiar stabilit „la hotare” se numea „hotărârea bătrînilor”. În accepŃiunea ei primară, „hotărârea” desemna pentru majoritatea cazurilor rezultatul proceselor relative la fixarea hotarelor şi hotărniciilor.

20

În ceea ce priveşte a doua tehnică de judecată, se disting două feluri de scaune de judecată: cel din vatra satului şi cel din pragul bisericii.

Scaunul de judecată din vatra satului se desfăşura în bătătura satului în asistenŃa consătenilor. Cel din tinda sau pridvorul bisericii se desfăşura numai între cetaşii bătrâni.

Ambele forme de judecată erau anunŃate la ieşirea din biserică de către preot; anunŃarea se făcea simplu, ca o poruncă. De aici porunca era vestită satului prin ştafete alcătuite din membrii cetei de feciori. Cetaşii se adunau şi se rânduiau în scaun după vârstă, în ordine descrescătoare. Apoi se presta jurământul că „va judecare cu dreptate” după care pornea la judecată în prezenŃa părŃilor în cauză; uneori judeca şi în contumacie.

2. Categorii de pedepse În mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale şi

de la cele uşoare la pedepsele capitale. Pedepsele „JudeŃului ăl mic” (când ceata de bătrâni judeca abateri uşoare)

erau: mustrarea, ostracizarea, despăgubirea crescândă şi bătaia. „JudeŃul ăl mare” (care judeca abateri care periclitau existenŃa fizică a comunităŃii săteşti) aplica pedepse în funcŃie de periculozitatea infracŃiunii pentru comunitatea sătească. Acestea erau: crâncenarea, îfierarea, mutilarea mâinii, lapidarea.

Crîncenarea se folosea în sec. al XIX-lea în sens ritual de însângerare a pielii şi muşchilor. Erau încrâncenaŃi după o judecată între membrii familiei cei neîmpărtăşiŃi pentru a nu se transforma în strigoi; se încrâncenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se încrâncena încheietura mîinii, se încrâncena talpa piciorului stâng. În sudul Dunării încrâncenarea se făcea în ceafă.

Înfierarea ca sancŃiune fizică a fost concepută ca însemn pentru vinovaŃi. Cei înfieraŃi erau ştampilaŃi cu fierul roşu până la mutilarea organului respectiv. Rănile înfierării lăsau cicatrici adânci asemenea semnelor de proprietate executate pe animale. În documente se menŃionează atât înfierarea robilor prinşi după evadare, cât şi a tâlharilor criminali; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care aparŃineau, ceilalŃi cu semnul degradării civile care era o cruce suplicatorie (în x sau v) marcată pe frunte.

Mutilarea mâinii. În dreptul cutumiar românesc întâlnim noŃiunea de „mână” întrebuinŃată în două sensuri juridice: a) de forŃă legală şi b) de sancŃiune penală. Ca forŃă legală în obiceiul pământului mâna a fost evocată ca semn al autorităŃii familiei, al stăpânului casei, al lui pater familias, de aceea uneori românul se jura, printre altele şi pe mână: „să-mi putrezească mâna dacă am luat ceva”.

21

Printre pedepsele grave era şi mutilarea integrală a mâinilor iobagilor şi parŃială a mîinilor oamenilor liberi (în special mutilarea degetelor care se puneau pe înscris). Cetele de bătrâni aplicau sancŃiunea mutilării mâinii celor vinovaŃi de crime. Tăierea mîinii în semn de pedeapsă pentru un iobag era echivalentă cu căderea pe treapta robiei iar pentru omul liber considerat criminal era echivalentă cu moartea civilă (pierderea personalităŃii juridice).

Lapidarea. La origine lapidarea a fost o sancŃiune rituală la fel de gravă ca arderea pe rug, spânzuratul sau trasul în Ńeapă. Macedo-românii lapidau fecioarele care păcătuiau înaintea căsătoriei. Vinovata era dusă în munte, la marginea unei prăpăstii unde era lapidată de membrii familiei: tatăl, mama, fraŃii, surorile şi rudele apropiate. Lapidarea nu se făcea anarhic: surorile şi fraŃii mai mici ai vinovatei zvârleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari şi părinŃii cele mai mari. Înainte de a se prăbuşi sub lovituri victima prefera să se arunce în prăpastie.

În unele sate româneşti din Serbia exista o formă de ucidere comunitară de tipul lapidării: uciderea bătrânilor neputincioşi numită lapot , socotiŃi că au devenit o povară insuportabilă pentru copii, familie sau comunitate sătească. Hotărârea se dădea de către judeŃul ăl mare al adunării satului.

Cum se proceda? Bătrânii neputincioşi erau declaraŃi de ceata de neam sau de spiŃa de neam indezirabili, apŃi de a fi exterminaŃi atât cât mai puteau sta pe picioare. Ceata de bătrâni invoca „legea lapotului”, fixa data şi executa pedeapsa. Data sortită uciderii trebuia să fie într-o zi lucrătoare. Dis de dimineaŃă bătrânul în cauză, fără să ştie sau conştient chiar dar fără să protesteze, era îmbrăcat în straie de sărbătoare, apoi era scos în bătătura satului unde era salutat cu respect de săteni. Fiul lui, o rudă apropiată sau un cetaş din neam îi punea un drob de mălai copt pe cap şi îi spunea: „Nu te omorâm noi, ci mălaiul ăsta” şi brusc zdrobea capul bătrânului cu un fier de plug.

Alte forme de lapidare se referă la superstiŃiile relative la posesiile demonice. Cei posedaŃi de demoni trebuiau să se lase lapidaŃi pentru a scăpa de această boală spirituală (cum susŃinea medicina magică).

TradiŃia istorică menŃionează şi lapidarea celor atinşi de molimele catastrofale: bolnavii de mişelie (lepră nevindecabilă), de gubăvie (lepră vindecabilă), de ciumă şi holeră.

22

23

24

25

FIŞA DISCIPLINEI Denumirea

disciplinei ETNOLOGIE JURIDICA

Codul disciplinei

Anul, semestrul 2004-

2005/II

Număr de credite 3

Facultatea / Colegiul DE DREPT SIMION BARNUTIU

Numărul orelor Profilul JURIDIC

Total Curs Seminar

Specializarea DREPT

28 14 14

Categoria formativă a disciplinei: DF- fundamentală, DS- de specialitate, DC- complementară DS Categoria de opŃionalitate a disciplinei: DI- impusă, DO- opŃională, DF- facultativă DI

Discipline anterioare obligatorii (condiŃionante)

OBIECTIVE : 1. StudenŃii vor percepe complexitatea originilor normelor de drept, valoarea etapei

arhaice a viitorului drept din societăŃile dezvoltate

2. StudenŃii vor putea evidenŃia valoarea relictelor juridice în dreptul românesc actual şi

vor conştientiza sistemul de cugetare juridică tradiŃională sătească

3. StudenŃii îşi vor întări convingerea că dreptul cutumiar şi ideea de justiŃie în concepŃia

poporului român sunt valori ale dreptului actual

4. StudenŃii se vor încredinŃa de capacitatea juridică a poporului român şi de valoarea

universală a acestei creaŃii pe planul civilizaŃiei tradiŃionale şi a culturii populare

CONłINUT (descriptori) : I De la folclorul juridic la etnologia juridică

II. Statutul ştiinŃific al etnologiei juridice

III. TradiŃiile româneşti din perspectivă juridică IV. Drept cutumiar agrar

V Drept cutumiar pastoral

VI. SemnificaŃia juridică a semnelor populare pe obiecte şi vietăŃi în practica

poporului român

VII.Drept cutumiar etnocoregrafic

VIII.Sfatul satului din perspectiva etnologiei juridice

IX. Aspecte ale dreptului cutumiar în zona Sibiu

Forma de evaluare: E -examen, C- colocviu / test final, VP- verificare pe parcurs C

- răspunsuri la examen / colocviu / lucrări practice 100% - activităŃi aplicative atestate - teste pe parcursul semestrului

Stabilirea

notei

finale

(procentaje) - teme (lucrări) de control

Bibliografia

Copaus J., Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Georgescu Al. Val., CorelaŃia între etnologia juridică şi istoria dreptului, în vol.

Metode noi şi probleme de perspectivă ale cercetării ştiinŃifice, Ses. StiinŃifice ale

Academiei RSR, ian.1969, iul.1970, Buc., 1970

Vulcănescu R., Etnologie juridică, Editura Albatros, Buc. 1970

***, Introducere în etnologie, Coord. R.Vulcănescu, Editura Academiei RSR

, Buc.1980 ***, DicŃionar de etnologie, Editura Albatros, Buc., 1979,

Lista materialelor

didactice necesare

Coordonator de disciplină: Conf.univ.dr. DUMITRU POPOVICI