Etnologie Si Folclor - Crihana Alina

Universitatea “Dunărea de Jos”din Galați

Facultatea de Litere

Specializarea:Limba și literatura română – Limba și literatura engleză

Etnologie și folclorProf. univ. dr. Alina Crihană

Anul I, semestrul I

D.I.D.F.R.

UDJGFacultatea de Litere

ETNOLOGIE ȘI FOLCLORNote de curs, teste şi antologie de texte de referinţă

Prof. univ. dr. Alina Crihană

DIDFR

Etnologie și folclor 3

CUPRINS

Capitolul 1 p. 5

Capitolul 2 p. 17

Capitolul 3 p. 39

Antologie de texte de referinţă p. 46

Bibliografie p. 54

1. Repere în folcloristica europeană și românească.Orientări metodologice


Capitolul 1 – Repere în folcloristica europeană şiromânească. Orientări metodologice

1. 1. Repere în folcloristica europeană

În contextul socio-cultural posterior marilor descoperiri geografice şi alcreşterii interesului pentru mentalităţile şi culturile primitive, cercetareaetnografică şi folcloristică cunoaşte, începând cu secolele al XVIII-lea şi alXIX-lea, o deosebită amploare. În capitolul introductiv al celebrului studiu din1924, Le Folklore. Croyances et coutumes populaires françaises [Folclorul.Credinţe şi obiceiuri populare franceze1], Arnold van Gennep plasa primeledemersuri ştiinţifice interesate de folclor în secolul al XVII-lea, în lucrărileenglezului Thomas Brown, Enquiries into vulgar and common errors(Observaţii asupra greşelilor uzuale şi populare), 1646, şi ale francezuluiJean-Baptiste Thiers, autor al unui Traité des superstitions (Tratat alsuperstiţiilor), 1667. Cele două studii au constituit, în spaţiile culturalerespective, bazele cercetărilor ulterioare marcând o autonomizare treptată adiscursului folcloristic (reperabilă, crede van Gennep, un secol şi jumătatemai târziu, în Vie des Bretons dans l'Armorique, publicată de Olivier Perrin în1838).

De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi până la momentul romantic,folcloristica europeană a beneficiat de rezultatele culegerii de basmepopulare, ca secţiune aparte a folclorului: în 1697 apare Histoires ou Contesdu temps passé (Istorii sau basme ale trecutului), culegerea lui CharlesPerrault, devenită obiect de studiu al unei întregi şcoli literare, îndeosebidupă traducerea şi publicarea celor O mie şi una de nopţi, datorată luiAntoine Galland, în 1704. În acelaşi secol al XVIII-lea francez, interesulpentru basm va fi accentuat şi de apariţia unei publicaţii numărând mai binede treizeci de volume, Cabinet des Fées, cuprinzând însă producţii înîntregime fabricate, pornind de la basmele populare prezente, într-un numărrestrâns, în povestirile doamnei d'Aulnoy sau în Magasin des enfants aldoamnei Leprince de Beaumont.

În perioada expansiunii spiritului enciclopedist al Luminilor,personalităţi din domenii diferite ale culturii ca Giambattista Vico (pentru care“tradiţia este întâiul element roditor al istoriei”), Michel de Montaigne, J. G.Herder îşi manifestă deschiderea faţă de limbile primitive, faţă de produselespiritului popular şi îndeosebi faţă de poezia populară, analizate atât dinperspectiva documentară, a conservării unor date de interes istoric, cât şi dinperspectiva circulaţiei modelelor culturale, ca „liant” între formele arhaice alegândirii şi ale artei şi structurile literar-artistice moderne. Unul dintre cei maiimportanţi reprezentanţi al mişcării preromantice germane Sturm und Drang,autor al unor studii care au permis fundamentarea filosofică şi estetică aacesteia, Johann Gottfried Herder publică între 1778-1779 o culegere deCântece populare, cunoscută mai ales prin cea de-a doua ediţie, Vocilepopoarelor în cântece (1807). Admirator entuziast al poeziei populare, a căreiforţă este conferită de „limbajul originar”, Herder, care vede în artă „oexpresie a spiritului naţional”, este autorul unei teorii asupra etapelor de

1 Trad. noastră.


Etnologie și folclor6

dezvoltare a limbajului, conform căreia „nu limba modernă şi încărcată deneologisme este cea mai poetică, ci limbile străvechi ale tuturor popoarelor”,originalitatea în artă putând fi atinsă „doar prin confruntarea cu marile tradiţiinaţionale”2.

Pregătită de climatul socio-cultural al Luminilor, al elogiului adusomului natural şi al interesului crescând pentru problemele maselor, alepoporului, de noua viziune asupra trecutului schiţată de filosofia iluministă aistoriei, apoi de transformarea de paradigmă estetică marcândpreromantismul în cea de-a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea (epocaentuziasmului pentru Ossian şi lumea legendelor sau a trecutului învăluit într-o aură legendară), direcţia folclorizantă romantică se înscrie într-un demerscultural complex stând sub semnul întoarcerii la origini. „Epoca romantică,arată Romul Munteanu, nu a redescoperit numai istoria care consemnasefapte de glorie aproape uitate. Mergând pe o cale deschisă mai de multăvreme, romanticii se întorceau spre origini pentru a găsi valori lingvisticeneştiute, depozite de artă prezente în străvechile literaturi populare. (...) De laNovalis, fraţii Grimm, portughezul João Almeida Garrett până la VasileAlecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Odobescu, Eminescu, Puşkin,Mickiewicz etc. se configurează o imensă pleiadă de scriitori care au scrisdespre diferitele genuri ale literaturii populare, iar alţii au alcătuit importanteculegeri de folclor. Concepte ca scriitor naţional, caracterul popular al artei,arta populară, limba populară capătă o largă circulaţie mai ales în ţările dinsud-estul Europei, unde poezia romantică nu se formează doar în contact culiteraturile străine, ci printr-o profundă asimilare a unor motive şi expresiidesprinse din folclor.”3

Devine din ce în ce mai importantă acum, în epoca istorismului şi apoia fantasticului romantic, cercetarea vechilor basme populare, care atrăseserăatenţia şi în secolul anterior, când fuseseră însă supuse unor prelucrări, înconformitate cu gusturile epocii, în sensul „literaturizării”. Cei care au eliberatstudiul basmului popular de orice tendinţă mondenă sau moralizatoare suntfraţii Grimm, care se recunosc continuatorii lui Perrault şi care sunt,deopotrivă, fondatorii dialectologiei germanice : departe de a încerca să„literarizeze” textele culese, aceştia le-au publicat cu toate particularităţile lorfonetice şi gramaticale. În epoca în care Novalis aşeza basmul alături depoezia pură şi de muzică, plasându-l sub semnul reveriei, fraţii Grimm seapropie de această specie a literaturii populare dintr-o perspectivă scientistă,punând-o în relaţie, în Prefaţa culegerii de Basme populare din 1812, cumiturile şi legendele, cu poezia epică târzie, într-o abordare interesatădeopotrivă de problema istoriei mentalităţilor şi, dintr-o perspectivăcomparatistă, de circulaţia temelor şi a motivelor (în miturile sudice şipovestirile nordice). Treptat, de la elogiul literaturii populare, scriitoriiromantici vor trece la valorificarea acestor structuri, transformându-le însurse poetice şi în modele de limbaj şi de creaţie în general: este semnificativexemplul basmelor lui Perrault, care au avut un impact considerabil asupraliteraturii culte engleze, fiind valorificate îndeosebi de Walter Scott, celebrupentru „culoarea locală” din romanele sale istorice, rezultatul combinăriiacestor basme populare cu legendele locale şi cu fresca obiceiurilor propriu-zise.

2 Romul Munteanu, Cultura europeană în Epoca Luminilor, Bucureşti, Univers, 1974, p. 453.3 Arte poetice. Romantismul, volum coordonat de Angela Ion. Studiu introductiv de RomulMunteanu, Bucureşti, Univers, 1982, pp. LV-LVI.



De la „abordarea apologetică”4 specifică primelor încercări deculegere, valorificare şi interpretare a faptelor folclorice, din epocaentuziasmului preromantic şi romantic, la interesul ştiinţific, folcloristicatraversează treptele unui proces de delimitare, diversificare şi clarificareconceptuală, modelat de raportarea constantă la sfera literaturii şi a arteiculte. Cultura populară, în general, şi literatura orală a popoarelor europenedevine treptat obiectul de studiu a numeroşi cercetători, înscriindu-se în sferade interes a „folclorului” (înţeles iniţial ca o „ştiinţă a poporului”), termenul,creat în 1846 de W. J. Thoms, fiind investit cu semnificaţii diferite de-a lungulcarierei sale de peste un secol şi jumătate. În accepţia dată de vecheaşcoală antropologică engleză, bazată pe interpretarea termenilor „folk”(popor) şi „lore” (ştiinţă), folclorul ar fi o enciclopedie de cunoştinţe empirice,cultural-ştiinţifice, elaborate de mulţimile anonime şi analfabete, în epocilearhaice, fiind investit, la începuturi, cu funcţii formatoare. Civilizaţia urbană,arată Petru Ursache, punând în discuţie definiţiile tradiţionale ale folclorului,fiind „elaborată pe alte coordonate, i-a periclitat serios existenţa, astfel căoralitatea a adus până în zilele noastre doar fărâmituri dintr-o cultură altădatăunitară şi coerentă”5.

De la studiul comparat al basmelor, iniţiat de fraţii Grimm într-o epocăîn care sunt puse, prin Franz Bopp, bazele lingvisticii comparative indo-europene, se va trece la o abordare mitologică, profund îndatorată lui MaxMüller, a cărui Mitologie comparată (1856) este considerată şi actul denaştere al „ştiinţei religiilor”. În liniile aceluiaşi demers orientat spreintrepretarea miturilor antice ca surse ale basmelor europene se înscrie şiipoteza indianistică a orientalistului Theodor Benfey, adeptul unei teoriimigraţioniste a temelor şi motivelor literaturii populare: după filologul german,la originea basmelor din arealul indo-european s-ar afla vechea literaturăindiană, circulaţia acestor modele fiind asigurată de migraţia popoarelordinspre răsărit spre apus şi prin contactele culturale de la un popor la altul6.

Teoria lui Benfey va fi infirmată ulterior de reprezentanţii şcoliifolcloristice engleze, orientate mai ales spre “popular literature” şi “popularantiquities” şi acreditând o viziune asupra folclorului ca ştiinţă a tradiţieiconservate oral, cuprinzând fenomene de cultură transmisibile prin cuvânt(literatură, credinţe) şi practici (obiceiuri, rituri). Dintre reprezentanţii acesteia,Andrew Lang dezvoltă o teorie a paralelismului cultural, conform căreiastructuri tematice şi epice similare s-ar fi putut naşte independent în folclorulnaţional al diferitelor popoare europene, teorie susţinutǎ şi de antropologulscoţian J. Frazer, adeptul poligenezei temelor şi a formelor basmului.

Un pas important în domeniu este realizat de un reprezentant al şcoliifinlandeze, poetul şi folcloristul Julius Krohn care, cercetând geneza,componenţa şi circulaţia modelului epopeic reprezentat de Kalevala înfolclorul literar autohton, propune reconstituirea arhetipurilor princomparativismul istorico-geografic. Interesată îndeosebi de fenomenulpovestitului, şcoala rusă va pune, prin Mark Azadovski, bazele analizeistilistice a basmelor, promovând o metodă aparte de culegere a textelorprovenind de la acelaşi povestitor.

În istoria folcloristicii europene, un reper important îl constituiedemersul lui Arnold van Gennep, adept al unei viziuni asupra folclorului

4 Balázs Lajos, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară, Cluj-Napoca,Scientia, 2003, p. 13.5 Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 9.6 Cf. Balázs Lajos, op. cit., p. 14.



considerat ca „ştiinţă sintetică”, şi nu ca „simplă colecţie de fapte”: Înconsecinţă, ştiinţa noastră atinge în egală măsură psihologia, atât ceaindividuală, cât şi cea coectivă ; dar ea se delimitează de acestea princategoria de fiinţe şi de fapte care constituie domeniul său specific. Astfelpelerinajele aparţin folclorului, deşi formează prin unele aspecte o secţiunespecială a psihologiei colective, aşa cum cântecele populare ţin de domeniulfolclorului, deşi formează, prin textul lor, o secţiune a literaturii, şi prinmelodie, una a muzicologiei, dar folcloristul le studiază formarea şi difuzareaîntr-un mediu particularm acela din care s-au inspirat Chopin, Schumann şialţi muzicieni. »7

Teste1. Precizaţi care sunt cele mai importante etape în evoluţia folcloristicii

europene.2. Comentaţi raporturile dintre studiul folcloristic şi istoria ideilor şi a

mentalităţilor în spaţiul cultural european.3. Comentaţi într-un scurt eseu (2-3 pagini) interesul scriitorilor iluminişti

şi romantici pentru literatura populară.

1. 2. Repere ale folcloristicii româneşti

Deşi primele culegeri de literatură populară românească datează abiadin secolul al XIX-lea, interesul pentru consemnarea faptelor folclorice estecu mult mai vechi, iar „dovezile” care îl atestă pot fi aflate, începând cusecolele XIV – XVI, îndeosebi în documentele cronicăreşti, dar şi în scrieri dealtă factură redactate în limba maghiară, greacă sau polonă. Estesemnificativ exemplul, consemnat de Balázs Lajos8, al versurilor poetuluimaghiar Balassi Bálint (1554 – 1594), care fac trimitere la două cântecepopulare româneşti (Savu nu lasă-n casă fata şi Ciobăniţa română care-şiplângea oile rătăcite). Aşa cum arată Dumitru Micu9, poemul Zlatna (1622) allui Martin Opitz ar avea ca surse de inspiraţie, între altele, datini şi cântecedin Ardeal, din acelaşi secol datând şi prima culegere de cântece transilvane,redactată de episopul catolic Ioan Caioni.

Într-o epocă dominată de „criza conştiinţei europene” (Paul Hazard),unii dintre cei mai importanţi cărturari români se interesează de faptulfolcloric, subliniind importanţa literaturii populare, precum şi a datinilor şi atradiţiilor în general. Mitropolitul Dosoftei, un „mare creator de etnicitate alsecolului”, cel care „a avut revelaţia unităţii în planul experienţei artistice”10,apelează adesea, în Psaltirea pre versuri tocmită (1673), la schemeleprozodice ale poeziei populare, în versiunea sa anumite versete de psalmi

7 Arnold van Gennep, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises, Paris,Librairie Stock, 1924, document produit en version numérique par Mme Marcelle Bergeron,dans le cadre de la collection : "Les classiques des sciences sociales", dirigée et fondée parJean-Marie Tremblay, site web: http://classiques.uqac.ca/, pp. 18-19 (trad. noastră).8 Op. cit., p. 18.9 Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Saeculum I.O., 2000, cap. „Creaţia orală”, pp. 7 – 17.10 P. Ursache, op. cit., p. 299.



devenind colinde11; stolnicul Constantin Cantacuzino atribuie eposuluipopular, în Predoslovia la Istoria Ţării Româneşti (1716), o valoaredocumentară iar Dimitrie Cantemir oferă, în Descriptio Moldaviae (1714 –1716), primele „referiri concrete” la „năravurile” şi obiceiurile de nuntă şi„îngropăciune” ale moldovenilor, veritabile schiţe de studiu etnografic.

În 1768 este atestată o culegere de cântece populare cu titlul Cântececâmpeneşti cu glasuri româneşti, tipărită probabil la Buda şi atribuită unui„câmpian holtei”12. În acelaşi secol al XVIII, istoricul austriac Fr. Sulzer sereferă, în Geschichte de Transalpinischen Daciens (1782), la obiceiurilepopulare româneşti, înregistrând o serie de datini cu caracter ritualic,ceremonial şi festiv. La începutul secolului al XIX-lea, pledoaria pentruconservarea literaturii populare poate fi reperată inclusiv în opere literare:este cazul celebrului „poemation” Ţiganiada (1800, 1812) al lui a lui I. Budai-Deleanu, care integrează referiri la obiceiuri, cântece, proverbe, elemente debasm şi îndeamnă, prin Erudiţian, la „însemnarea” cântecelor ţărăneşti, alecelor „pricopsiţi ai norodului”.

Dincolo de entuziasmul iluminist pentru produsele spiritului popular,bazele cercetării folcloristice româneşti sunt puse în secolul al XIX-lea, înepoca paşoptistă, după ce, în 1830, studentul Nicolae Pauletti alcătuise laîndemnul lui Timotei Cipariu o culegere de poezii populare – Cântări şistrigături româneşti de cari cântă fetele şi feciorii jucând – rămasă din păcateîn manuscris (până în secolul XX) şi neputând deveni „un stimul pentruintensificarea preocupărilor ce au generat-o”13. Făcând ecou îndemnurilorromantice la întoarcerea către originile populare ale literaturii moderne, dar şipledoariei herderiene pentru cercetarea literaturii populare ca ilustrare aspecificului naţional, Introducţia lui Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891),articolul-program care deschidea primul număr al revistei Dacia literară în1840, consemna, între „sujeturile” care ar trebui să-i preocupe pe scriitoriicontemporani, „obiceiurile noastre”, atât de „pitoreşti” şi de „poetice” şipromova baladele şi cântecele populare privite ca „sâmburele poeziei nostrenaţionale”. În fapt, datele teoretice ale programului din Dacia literară, fusesrăformulate, înainte de Introducţia lui Kogălniceanu, de cronicarii şi cărturariisecolului al XVII-lea: „Nu este vorba de simple prefigurări, de idei spontane,formulate întâmplător, ci de o activitate amplă şi sistematică, destinată săpună în mişcare toate forţele spirituale ale etnicului”14.

În aceeaşi epocă, Costache Negruzzi (1808 – 1868) exalta rolulfolclorului şi propunea o primă clasificare a cântecelor populare, făcânddistincţia între „cântecul ostăşesc sau istoric, cântecul religios, cânteculdragostei sau al nunţii, cântecul codrului sau voinicesc”15. Animat depreţuirea, tipic romantică, a doinelor şi a baladelor populare, pe care începesă le culeagă în 1839, prietenul lui Negruzzi, Alecu Russo (1819-1859) vaîncerca o abordare teoretică a folclorului în studii ca Poezia poporală, Studiinaţionale ş.a. „Atasamentul lui Russo fata de folclor se vadeste înentuziasmul cu care aduna si, apoi, comenteaza materialul. În scrierile salememorialistice de călătorie, marturiseste ca va realiza o culegere de legenderepovestite de el însusi si pomeneste de o „culegere de doine”, a unor

11 Ibidem, p. 10.12 Cf. Balázs Lajos, op. cit., p. 18.13 D. Micu, op. cit., p. 10.14 P. Ursache, op. cit., p. 298.15 Apud Balázs Lajos, idem, p. 19.



„comori adunate în timpul expeditiilor facute în muntii din preajma Pietrei””16.Alături de Anton Pann (culegătorul Cântecelor de stea din 1822), CostacheNegruzzi, Vasile Alecsandri, N. Filimon, Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, M.Eminescu ş. a., Alecu Russo, considerat un veritabil precursor al folcloristiciiromânesti, vede în poezia populară nu doar un nepreţuit izvor documentar, cişi o sursă inepuizabilă pentru literatura cultă.

Actul de naştere al folcloristicii româneşti îl semnează VasileAlecsandri (1821-1890), prin tipărirea primei colecţii de folclor literar, Poeziipoporale. Balade (Cântice bătrâneşti) din 1852, „apariţie cu un rol covârşitorîn „rumânirea” poeziei noastre şi a întregii literaturi culte”17, a cărei prefaţăcuprinde, între altele, o clasificare a poeziei populare în cântece bătrâneşti(balade), doine şi hore. Aşa cum arăta D. Micu, culegerea lui V. Alecsandri aavut în spaţiul cultural românesc impactul pe care îl înregistrase Glasurilepopoarelor în cântece a lui Herder în cel european.

Ultimele decenii ale veacului al XIX-lea au însemnat, pentrufolcloristica românească animată de gestul „întemeietor” al lui V. Alecsandrişi al precursorilor săi, o perioadă de intensificare a activităţii de culegere şivalorificare a literaturii orale. Dintre cercetătorii şi culegătorii de proză şipoezie populară ai epocii, se cuvin menţionaţi Ion Pop-Reteganul (cu cele 5volume de Poveşti ardeleneşti), Tudor Pamfile, Atanasie Marienescu, MironPompiliu, Ion Micu Moldovanu, C. Rădulescu-Codin, Adolf şi PaulineSchullerus ş. a., cărora li se adaugă numele lui Eminescu (editor al uneivoluminoase culegeri), dar şi acelea al unor personalităţi ale culturii europeneca Albert şi Arthur Schott, Ian Urban Iarnik, Béla Bartók etc. Dintre culegerilede literatură populară publicate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutulsecolului XX, trebuie amintite cele zece volume de Proverbe ale românilor(1895 – 1912) adunate de Iuliu A. Zane, urmat de de Cimiliturile românilor,apărut trei ani mai tarziu graţie efortului lui Artur Gorovei, editor, în 1931 alunui corpus de Descântece ale românilor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, interesul crescând pentruculegerea creaţiilor literare populare va fi dublat de apariţia unor noi direcţii încercetarea folcloristică. Astfel, Al. Odobescu (1834 – 1895), care considerapoezia populară drept o premisă pentru studiul psihologiei şi al limbiinaţionale, va publica primele studii de folclor comparat, marcate de influenţacelor mai importante personalităţi ale folcloristicii europene. De pe poziţia deministru al cultelor şi al instrucţiunii publice, Odobescu a sprijinit cercetareafolcloristică, fiind şi semnatarul unor prefeţe elogioase ale culegerilorpublicate de G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române, 1885) şi dePetre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor, 1882).

Personalitatea care va anima folcloristica românească, deschizândcalea studiului interdisciplinar implicând apelul la istorie, psihologie, filologieetc., este Bogdan Petriceicu-Hasdeu, iniţiatorul unui proiect de anvergurădeclanşat prin crearea a două chestionare - Obiceele juridice ale poporuluiromân – 1879 şi Programa pentru adunarea datelor privitoare la limbaromână – 1884 -, trimise intelectualilor de la sate în vederea constituirii uneiarhive naţionale de folclor. Punând bazele metodologiei ştiinţifice încercetarea şi culegerea folclorului, chestionarele au avut drept rezultat un

16 Cf. Rodica-Iuliana Trăistaru, Alecu Russo – scriitor de expresie franceză şi română,rezumat al tezei de doctorat, Craiova, 2004, text disponibil la adresahttp://cis01.ucv.ro/lucrari_dr/rtraistaru_teza_ro.pdf17 D. Micu, ibidem.



corpus cuprinzând douăzeci şi unu de volume în manuscris, un „inestimabiltezaur folcloric, etnografic, sociografic, lingvistic”18.

Principiile formulate în chestionare vor constitui şi premiselemetodologice pentru Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVII-lea înlegătură cu literatura cea nescrisă, formând cel de-al doilea tom al lucrăriiCuvente den bătrâni, apoi Balada poporană „Cucul şi turturica” în România,în Persia şi în Francia, precum şi pentru multe alte studii de etnopsihologie şifolclor comparat. Graţie eforturilor lui B. Petriceicu-Hasdeu, apare primarevistă românească dedicată folclorului şi etnografiei, Columna lui Traian(1870 – 1877; 1882 – 1883), tot el animând şi noua şcoală folcloristicăfilologică (interesată de „şablonizarea foremlor şi diversificarea lorimagistică”19) din care fac parte Simion Florea Marian, G. Dem. Teodorescu,Lazăr Şăineanu (considerat de Hasdeu „cel mai de seamă basmolog) ş. a.

Prin Basmele române – 1895 a lui Lazăr Şăineanu, Literatura popularăromână – 1883 şi Crestomaţie română - 1891 (2 volume) de Moses Gaster,prin lucrările lui Simion Florea Marian – Ornitologia poporană română (1883),Nunta la români (1890), Naşterea la români (1892), Înmormântarea la români(1892), Sărbătorile la români (3 volume, 1898 – 1901), prin Datinile poporuluiromân la înmormântări (1882) al lui Teodor Burada, studiul folcloruluiromânesc a înregistrat, la cumpăna veacurilor XIX şi XX, o serie decontribuţii substanţiale, considerate şi astăzi fundamentale pentru cercetareaştiinţifică în domeniu. După 1900, folcloristica românească a datorat multactivităţii lui N. Iorga (personalitate marcantă a aşa-numitei „şcoli istorico-etnografice”) şi, mai ales, a lui Ovid Densusianu, care, situat iniţial pe opoziţie etnopsihologică, va promova ulterior metoda filologică, aderând la oconcepţie a folclorului văzut în permanentă transformare: „Cercetătorultrebuie să cuprindă în câmpul lui de observaţiune şi actualitatea şi trecutul;mintea lui trebuie să fie veşnic gata să cunoască şi ce se întâmplă şi ce s-aîntâmplat altădată, pentru că nimic nu poate fi pătruns în toate tainele lui,dacă e izolat în timp, ca şi în spaţiu”.

Progresele înregistrate ulterior, în perioada interbelică, în sferastudiilor folcloristice şi a culegerilor de creaţii populare, au fost posibile atâtgraţie interpretărilor oferite de personalităţi proeminente ale literaturii şi criticii– G. Călinescu, L. Blaga (dinspre sfera morfologiei culturii), M. Eliade (dinperspectiva istoricului religiilor) – cât şi datorită unor specialişti în domeniu caPericle Papahagi, Tache Papahagi, Petru Caraman, Ion Muşlea, GeorgeGiuglea, Petru Iroaie, Ion Diaconu, Romulus Vuia, D. Caracostea. Unii dintrecercetătorii afirmaţi în perioada interbelică îşi vor aduce cele mai importantecontribuţii la studierea ştiinţifică a folclorului după cel de-al doilea războimondial. E vorba de Ovidiu Bîrlea, Ghe. Vrabie, Ion C. Chiţimia, OvidiuPapadima, G. Uscătescu, Mihai Pop, cărora li se vor adăuga reprezentanţi aigeneraţiilor tinere ca Adrian Fochi, Ion Taloş, Petru Ursache, Dumitru Pop,Octav Păun, N. Constantinescu, Pavel Ruxăndoiu, Mihai Coman, SilviuAngelescu ş. a.

Începând cu perioada interbelică, instituţionalizarea cercetăriifolcloristice a permis eficientizarea procesului respectiv. Se cuvin menţionatecercetările sociologice desfăşurate în cadrul Institutului social român al luiDimitrie Gusti şi, mai ales, acelea întreprinse, de la începutul anilor ’50, încadrul a trei centre prestigioase: Institutul de istorie literară şi folclor (înfiinţatîn 1949 de D. Caracostea, reprezentând „şcoala stilistică”), condus de

18 Ibidem, p.11.19 P. Ursache, op. cit., p. 16.



academicianul G. Călinescu (1899- 1965), ale căror rezultate s-au regăsit, în1952, în periodicul Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor; Institutul defolclor, condus de Sabin Drăgoi şi Mihai Pop, patronând o Revistă de folclor(apărută începând cu 1956), ambele schimbându-şi ulterior denumirea înInstitutul de etnografie şi folclor (apoi în Institutul de cercetări etnologice şidialectologice) şi, respectiv, Revista de etnografie şi folclor şi, în fine, Casacreaţiei populare.

Amploarea fenomenului culegerii de folclor în secolul al XX-lea poate fi„măsurată” sau, cel puţin, probată, prin numărul considerabil de arhive dedocumente folclorice, înfiinţate în spaţiul românesc. Dintre cele maiînsemnate arhive, sub raport documentar, Petru Ursache aminteşte: ArhivaInstitutului de cercetări etnologice şi dialectale (Bucureşti), Arhiva Centruluide lingvistică, istorie literară şi folclor din Cluj, Arhiva cercului de folclor aUniversităţii din Timişoara, Arhiva cercului de folclor a Institutului Pedagogicdin Baia Mare, Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din Iaşi,Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din Craiova20.

În ceea ce priveşte valorificarea / diseminarea rezultatelor cercetării,întreprinse atât la nivel universitar, în cadrul facultăţilor cu profil filologic, câtşi sub egida Societăţii de ştiinţe filologice, un rol deosebit de important l-auavut periodicele, atât cele de largă accesibilitate, ca Şezătoarea lui ArturGorovei sau Ion Creangă al lui Tudor Pamfile, cât şi publicaţiile despecialitate: Grai şi suflet, înfiinţată de Ovid Densusianu odată cu Institutul deFilologie şi Folclor, Anuarul Arhivei de folclor de la Cluj, Anuarul MuzeuluiEtnografic al Transilvaniei, deja amintitele Revistă de etnografie şi folclor şiStudii şi cercetări de istorie literară şi folclor (devenită Revista de istorie şiteorie literară), Folclor literar (Timişoara), Limbă şi literatură etc.

Este demn de reţinut imboldul considerabil dat cercetărilor în domeniude activitatea cercurilor universitare, orientate spre o abordare a folcloruluidintr-o perspectivă poetică şi interdisciplinară: Cercul de poetică şi stilistică(Universitatea din Bucureşti), condus în anii ’60 de Tudor Vianu şi Mihai Pop,Cercul de poetică matematică şi semiotică al lui Solomon Marcus(Universitatea din Bucureşti), Cercul ştiinţific de Folclor al Universităţii dinTimişoara condus de Eugen Todoran şi Vasile Creţu, sub egida căruia s-audesfăşurat o serie de colocvii naţionale consacrate culturii orale (folclor şifilm) ş.a.

De la faza admirativă, a entuziasmului romantic faţă de tezaurul literar-artistic popular, la diversificarea cercetării în domeniu, în contextul culturalinterbelic şi postbelic, folcloristica românească a traversat o perioadă deacumulări şi reconfigurări conceptuale, care au condus la concepereafolclorului ca un „sistem de relaţii şi de transformări, (...) [care] „nu sunt niciîntâmplătoare şi nici izolate”, ci „sunt determinate de fenomene specificeoralităţii şi se produc în acelaşi ritm şi atâta timp cât tradiţia funcţionează caun mecanism unic şi independent.”21

20 Cf. op. cit., p. 299.21 Ibidem, p. 10.

Capitolul 1 – Repere în folcloristica europeana și românească.Orientări metodologice


Teste1. Identificaţi principalele momente în evoluţia folcloristicii româneşti.2. Comentaţi raporturile dintre etapele folcloristicii româneşti şi contextul

socio-cultural în care se plasează acestea.3. Comentaţi într-un scurt eseu (2-3 pagini) interesul scriitorilor paşoptişti

pentru folclorul autohton.4. Alcătuiţi un scurt eseu (2-3 pagini) pe tema Folcloristica

românească în context european.

1. 3. Orientări metodologice

Analizând modalităţile de abordare a folclorului, Balázs Lajosschiţează o clasificare a metodelor utilizate şi a treptelor cercetării îndomeniu:

a. cercetarea nemijlocită, care porneşte de la faptul de folclor viu şipresupune cercetare de teren;

b. cercetarea tipologică, implicând sistematizarea şi casificareamaterialului cules după unele sisteme metodice;

c. interpretarea teoretică a faptelor şi a informaţiilor înregistrate,condiţionată de volumul materialului cules şi de complexitatea obiectuluicercetării.

Interpretarea teoretică îşi poate subordona, la rândul său, în funcţie deobiectivele demersului:

a. o cercetare istoricizantă, vizând descrierea / definirea genezei, aapariţiei şi a evoluţiei faptelor de folclor în raport cu evoluţia istoricăa comunităţilor;

b. o cercetare funcţională, având ca obiectiv descifrarea rolului jucatde faptele folclorice în viaţa colectivităţilor care le vehiculează;

c. o cercetare estetică gen analiză literară, având drept scopdescrierea modelelor artistice, a mijloacelor de expresie, precum şiinterpretarea semnificaţiilor operelor literaturii populare22.

Un tablou al metodologiei folclorice oferea, încă din 1924, Arnold vanGennep, arătând că folclorul utilizează în primul rând, prin definiţie (întrucâtse ocupă de studierea „faptelor vii şi actuale”), metoda observaţiei. În plus,„un fapt actual are antecedentele sale, pe care nu le putem discerne decâtprin utilizarea metodei istorice, comportând diverse metode secundareprecum critica mărturiei, a surselor scrise etc.”23 Ceea ce subliniază Gennepînsă, denunţând o anumită „maladie psihică şi metodologică” cu rădăcini însecolul al XIX-lea, este faptul ca folclorul nu este numai „istoric” şi „nu este osecţiune a istoriei”, ceea ce reclamă înlocuirea metodei istorice cu una„biologică”, centrată pe studierea faptelor folclorice în timpul vieţii lor şi înmediile în care acestea iau naştere sau sunt vehiculate („de leur vivant etdans leur millieu, lui aussi vivant”24). Metoda biologică, dinamică, genereazăsenzaţia „că faptul observat conţine o serie de posibilităţi in nucce” în timp ce

22 Balázs Lajos, op. cit., p. 17.23 Arnold van Gennep, op. cit., p. 20 (trad. noastră).24 Ibidem, p. 21.



metoda istorică conduce la senzaţia că „toate posibilităţile acestui fapt au fostdeja exprimate”25.

Studiul problemelor generale ale folclorului impune, pe de altă parte,folosirea unui alt instrument metodologic: metoda comparatistă. PentruArnold van Gennep, nu se poate realiza o cercetare folclorică temeinică înabsenţa perspectivei comparatiste, triumfătoare întotdeauna în „lupta” cumetoda istorică. Fidel unei viziuni a folclorului ca „ştiinţă biologică”, folcloristulfrancez polemizează cu discursul teoretic anti-comparatist, arătând că: „Unzoolog compară peştii din Mediterana cu cei din Golful Bengal, fără să i sereproşeze ilegitimitatea unei astfel de comparaţii. Iar nouă ni se reproşeazăcompararea unui basm popular breton cu unul polinezian, sau o ofrandăsacră romană cu una mexicană!”26

Folosirea acestor metode trebuie corelată întotdeauna cu încercareade a descifra şi de a înţelege psihologia populară, încă insuficient studiată lamomentul respectiv, înţelegere necesară nu în ultimul rând în desfăşurareaprocesului concret al anchetei folclorice. Subliniind valoarea incontestabilă aanchetei directe, van Gennep e conştient, totuşi, de neajunsurile acesteia încazul teritoriilor întinse, reclamând utilizarea metodei indirecte achestionarelor care ar trebui să fie „foarte scurte” şi să vizeze „doar două-treiprobleme speciale, însă bine precizate”: „Când un chestionar este scurt şimai ales precis avem toate şansele să primim răspunsuri exacte. Chiar şirăspunsurile negative sunt importante: ele dovedesc adesea că un anumitobicei sau o anumită credinţă a dispărut, deşi texte mai vechi îi certificauexistenţa. Trebuie să cercetăm atunci cauzele şi factorii acestei dispariţii,ceea ce reperzintă un element important al ştiinţei generale şi comparative acivilizaţiilor”27.

În fine, rezultatele anchetei folclorice trebuie reportate pe o fişă / hartă:metoda anchetei îşi va subordona, aşadar, metoda cartografică, aflată într-unstadiu incipient în momentul publicării studiului lui Gennep.

Dincolo de metodele inventariate şi comentate de folcloristul francez înprimul sfert al veacului trecut, orientările interdisciplinare din folcloristicaactuală impun diversificarea permanentă a instrumentelor metodologice, atâtîn funcţie de disciplinele subordonate demersului folcloric, cât şi în funcţie deconţinuturile supuse analizei. Petru Ursache îşi argumenta demersulinterdisciplinar în încercarea de configurare a unei estetici a folclorului,oprindu-se asupra doinei, „una dintre cele mai neobişnuite forme poetice(probabil unică), din toate culturile tradiţionale”, care „nu poate fi abordatăunilateral”. Studiul acesteia reclamă, alături de dubla specializare

25 Ibidem (trad. noastră).26 „Un zoologiste compare les poissons de la Méditerranée à ceux du golfe du Bengale sansqu'on lui en fasse un grief. Et on nous reprochait de comparer un conte populaire breton àun conte populaire Polynésien, ou une offrande sacrée romaine à une offrande sacréemexicaine !” (ibidem, p. 23, trad. noastră)27 « Quand un questionnaire est court et surtout précis, on a bien des chances d'avoir desréponses exactes. Même les réponses négatives sont importantes : elles prouvent souventque telle ou telle coutume ou croyance a disparu alors que des textes plus anciens encertifiaient l’existence. Il convient alors de rechercher les causes et les facteurs de cettedisparition, ce qui est un élément important de la science générale et comparative descivilisations ». (ibidem, p. 25, trad. noastră)



corespunzătoare formei sale sincretice, „o bună pregătire etnografică,sociologică, mitologică, stilistică, lingvistică şi estetică”28.

Diversificarea metodologică, însoţită de proliferarea conceptelor,făcuse necesară, pentru autorul Prolegomenelor la o estetică a folclorului,precizarea raporturilor folcloristicii cu alte discipline, dintre care sunt citateetnografia (în măsura în care „caracterul ambivalent al creaţiilor de naturăspirituală (de care se ocupă folcloristica) este completat de ambivalenţafaptelor de cultură materială (ele însele creaţii ale spiritului), de care seocupă etnografia”), arta populară sau „folclorul plastic” (care „se apropie maimult de folclorul literar decât de faptul de cultură materială”), poetica,stilistica, retorica şi semiotica, pentru care folclorul „reprezintă un domeniuideal”29, apoi estetica generală şi, nu în ultimul rând, filosofia şi morala. Înceea ce priveşte raporturile dintre estetica generală şi estetica folclorică,Petru Ursache este convins că prima o subordonează pe cea de-a doua„numai în măsura în care îşi înscrie cercetările în planul artisticului, nu şi alculturalului.

În acest din urmă caz, estetica folclorică îşi construieşte singurămodele de lucru, în strânsă colaborare nu cu estetica generală, ci cuetnologia. (...) La un nivel al cercetării, ea [estetica folclorică, n. n.] va încercasă explice probleme privind cadrele naturale ale etnicului în care activeazăcategoriile de agenţi creatori şi colportori, la altul, inter-relaţiile dintrefenomene socio-culturale şi artistice, iar la un ultim nivel, specificul estetic alartei orale”30.

Se cuvin subliniate, nu în ultimul rând, interferenţele dintre demersulfolcloristic şi cele subordonate domeniului teoriei literaturii. Studiul structurii şial circulaţiei temelor şi motivelor, precum şi al dinamicii genurilor şi speciilorliterare este condiţionat de cercetarea folcloristică, aceasta din urmă jalonândadesea demersul poeticianului, nevoit să apeleze, în clasificarea literaturiiorale, de pildă, la puncte de vedere specifice gândirii tradiţionale, precum şila o terminologie adecvată acesteia (poezie de ceremonial, literaturăparemiologică etc.)

Teste1. Identificaţi şi comentaţi principalele metode utilizate în

cercetarea folclorică.2. Comentaţi într-un scurt eseu (2 – 3 pagini) importanţa cercetării

de teren în studiul folcloristic.

28 Op. cit., p. 40.29 Ibidem, pp. 12 – 15.30 Ibidem, p. 19.

Capitolul 2 – Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări


Capitolul 2 - Folclorul. Concepte operaţionale.Definiţii şi delimitări

2.1. Definiţii ale folclorului şi ale folcloristicii (Glosar)

FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice,etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2.Știință care se ocupă cu creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile populare. -Din fr., engl. folklore. (DEX '98)

FOLCLÓR n. 1) Creație populară orală. 2) Ansamblu de producții artistice,create de un popor. 3) v. FOLCLORISTICĂ. /folklore (NODEX)

FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea tradițiilor, a obiceiurilor și a creațiilor artisticepopulare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2. Știința care studiază creațiile șitradițiile populare; folcloristică. [Scris și folklor. / < fr. folklore, engl. folklore <folk - popor, lore - știință]. (Dicţionar de neologisme)31

FOLCLOR - 1. creaţia populară constituită într-un sistem unitar, organic sidinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunostinţe empirice,mituri, legende, proverbe, cîntece si dansuri păstrate prin tradiţie în viaţaspirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor, naţiune). După, conţinutullui, f. poate fi literar, muzical, ludic, coregrafic, medical, juridic etc. In acestsens f. este o creaţie colectivă, anonimă, sincretică si orală. El apare încomuna primitivă, se dezvoltă si îmbogăţeste cu fiecare perioadă si epocăistorică. În evul mediu îsi dezvoltă tematica si genurile la condiţiile noi deviaţă. Capătă o amploare si semnificaţie deosebită în epoca luminilor si ovaloare nouă în epoca noastră. Tematica lui evoluează, se adaptează si seactualizează conform cerinţelor si aspiraţiilor spirituale ale societăţii încontinuă dezvoltare. 2. stiinţă (după A. Varagnac) care studiază fenomenelesi faptele de cultură ce ţin de creaţia populară cu ajutorul metodelor:observaţiei, descriptiv-analitice, clasificării si comparativ-istorice. Termenulde f. a fost folosit, într-un sens mai larg, întîia oară în 1846 de William J.Thoms (Ambrose Merton) pentru a denumi stiinţa „obiceiurilor populare"(folk-lore). Lawrence Gomme, la începutul secolului al XX-lea, reduce cîmpulcercetării f. la componentele lui istorice, etnologice si sociologice. A căpătatmai multe sensuri, ca stiinţă: — a unei părţi a culturii populare care studiazăsuperstiţiile, credinţele, obiceiurile si tradiţiile comunitare ale unei unităţietnice; — a unei activităţi de tipul mitologiei si religiei, literaturii si muzicii,dansului si sportului; — a unui summum de reminiscenţe spirituale propriiunei macrounităţi sociale; — a tradiţiilor primitive păstrate în activitateaspirituală a unei comunităţi etnice, naţiuni sau popor; — ca etnopsihologie sipsihologie socială etc. În concepţia contemporană, stiinţa f. este o ramură aetnologiei alături de etnografie si stiinţa artei populare. Această diferenţiereeste numai metodologică, deoarece fenomenele si faptele folclorice ca sicele etnografice si de artă populară sînt variabile ale aceleiasi unităţi. Însecolul al XX-lea, conceptul de stiinţă a f. a început să fie înlocuit cu un

31 Definiţiile inventariate sunt citate, după DEX on-line, pe site-ul Archaeus.ro. Resurselingvistice pentru limba română, la adresahttp://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLOR



concept nou, folcloristică. Studiul f. în ambele sensuri, sistem de creaţiipopulare si stiinţă, se bucură în România de o îndelungă investigaţie, careîncepe cu B. P. Hasdeu, continuă cu Sim. Florea Marian, Lazăr Săineanu, I.-Aurel Candrea, Ovid Densusianu, Tache Papahagi si alţii. Cercetările depoetică matematică în domeniul f. românesc marchează în prezent unsucces mondial (Solomon Marcus, Semiotica folclorului, 1975). V. etnologie,semiotică, sincretism, scoală de folclor, stiinţa artei populare. (Dicţionar deetnologie)32

FOLCLORÍSTIC, -Ă, folcloristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Folcloric. 2. S.f. Științăcare se ocupă cu studiul sistematic al folclorului. - Folclor + suf. -istic. Cf.germ. „folkloristisch”, „Folkloristik”. (DEX '98)33

FOLCLORISTICĂ - 1. stiinţa folclorului. F. studiază folclorul ca obiect alcreaţiei populare, cu toate categoriile, genurile si speciile lui. Iniţial f. s-aînfăţisat ca o stiinţă a reminiscenţelor folclorice, a supravieţuirilor seculare alecreaţiei spirituale; ulterior, ca o stiinţă a creaţiei folclorice permanente pespecii si genuri, a tradiţiei si inovaţiei creatoare. În accepţia actuală f. include:- studiul metodelor si tehnicilor de investigaţie folclorică pe specii, genuri,tipuri si variante; - studiul genezei formelor defolclor, al evoluţiei si coexistenţei lor, al funcţiunii lor sociale pe perioade siepoci istorice; - studiul structurii complexe, dinamice si inovatoare afolclorului; - studiul ambianţei creatoare a folclorului (mediul, condiţiile decreaţie, interpretare si valorificare); - mesajul cultural al folclorului în timp; -studiul rolului lui în contextul culturii care l-a creat si prin aceasta în contextulculturii universale. F. studiază pe lîngă paleofolclorul, folclorul rural si folclorulurban, neofolclorul si folclorul prospectiv. În elaborarea ei stiinţifică, f. a trecutde la descrierea factologică la interpretarea teoretică si previzivă a faptelorde cultură. F. substituie conceptul de folclor* în înţelesul lui de stiinţă; 2.disciplină etnologică care studiază comparativ-istoric folclorul unui popor.

FOLCLORÍSM s.n. Tendință de a exagera elementul folcloric în artă șiliteratură sau în lucrări teoretice. - Folclor + suf. -ism. Cf. fr. „folklorisme”(DEX '98)

FOLCLORÍSM s.n. Preocupare pentru folclor. [Cf. fr. folklorisme]. (Dicţionarde neologisme)34

Test1. Alcătuiţi un scurt eseu pe tema Folclor, folcloristică, folclorism.

32 Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Albatros, 1979, pp. 140 – 141.33 Cf. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLORISTIC34 Cf. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLORISM



2.2. Concepte operaţionale ale folcloristicii şi ale disciplineloradiacente. Glosar (Romulus Vulcănescu35)

ARTĂ POPULARĂ - 1. concept cumulativ care include întreaga gamă decreaţii artistice anonime si colective ale unei comunităţi sociale de tip etnic,depinzînd de nivelul de dezvoltare istorică, de stadiul de elaborare acivilizaţiei si formei de cultură corespunzătoare. Conceptul de a. p. estecomplementar prin conţinut si sferă celui de artă primitivă si de artă arhaică.2. În formaţiile bazate pe clase antagoniste, a.p. capătă un conţinut carepromovează interesele claselor dominante si o sferă care seîntinde treptat de la acestea la întreaga masă a poporului. Artă care emanăîn cadrul claselor dominate si are tendinţa de a cuprinde si manifestărileprogresiste ale claselor dominante, pe măsura atasării ultimelor la artaconcepută de întregul popor si de întreaga societate. Artă care, conformconcepţiei burgheze, descinde din sfera claselor dominante si prin căderesau imitaţie alimentează activitatea creatoare a claselor dominate. Întreclasele sociale antagoniste există influenţe culturale si artistice. Definirea a.p.trebuie să se facă în comparaţie si cu aria cultă. Între a.p. si arta cultă, ceaparţin aceleiasi comunităţi etnice, există interdependenţe si influenţereciproce. În funcţie de etapa, condiţiile si structura dezvoltării istorice acomunităţii etnice poate predomina una sau alta din aceste două forme deartă. Procesul de diferenţiere si de specializare a a.p. în orînduirile bazate peclase antagoniste este similar, nu identic, celui al artei culte. În evoluţia ei,a.p. îsi diferenţiază mereu conţinutul creaţiei în domenii, forme si genuri noi siîsi specializează necontenit mijloacele de exprimare, corespunzător trepteisocial-istorice de evoluţie. A. p. se îmbogăţeste mereu cu noi forme decreaţie plastică, ritmică decorativă, aplicată. Toate domeniiie, formele sigenurile a.p. se dezvoltă paralel si interdependent, pînă ajung sa alcătuiascăun sistem deschis de activităţi creatoare populare, care în esenţa lui esteoricînd susceptibil să-si îmbogăţească conţinutul cu noi domenii, forme sigenuri de creaţie artistică. Ceea ce înseamnă că volumul a. p. creste mereuîn timp si spaţiu. După datele prognozei etnologice, această crestere va avealoc si în viitor. 3. Produsele a. p. sau operele de a. p. prezintă caracteredeosebite pe de o parte de cele ale artei primitive, ale artei arhaice si pe dealtă parte, de cele ale artei culte: sînt creaţii colective nu individuale, care seperfectează de la o generaţie la alta si se încarcă de un mesaj social-culturalpropriu; sînt anonime deoarece paternitatea lor creatoare nu poate fideterminată individual, decît rar si probabil; sînt opere complexe deoareceinclud în contextul lor o viziune globală asupra lucrurilor; sînt opere sincreticedeoarece modalităţile lor plastice de comunicare nu sînt diferenţiate,vehiculează mai mult idei sl valori extraestetice; sînt opere comprehensibilede întreaga societate pentru că circulă liber în mediul lor de creaţie, sedifuzează în afara acestui mediu prin decalc, adaptare sau imitaţie; exprimăîn ansamblul lor etosul* comunităţii etnice care Ie-a creat, adică specificulmodului de viaţă, al concepţiei despre lume si viaţă, viziunea etică acreatorilor lor. Teoria si studiul sistematic al a. p., constituie un capitolesenţial al etnologiei. Nu se poate concepe etnologie fără studiul a. p. pentrucă etnologia subsumează epistemologic si metodologic investigaţia întreguluidomeniu al a. p. În creaţiile ei particulare, a.p. românească se deosebeste doprodusele similare din sud-estul Europei prin tematica, structura, tehnicile sistilul ei. Este în primul rînd o artă dinamică, ce a influenţat permanent arta

35 Cf. op. cit.



cultă românească în toată creaţia ei si este în fine o artă bogată, cu o puterede expresie rafinată si pătrunsă de un profund umanism. A. p. nu trebuieconfundată cu arta naivă (care este o „artă autodidactă... cu trăsăturipopulare si artizanale totodată") si nici cu arta artizanală (mestesugul artisticfăuritor de obiecte utile cu aspect plăcut, bazat pe stilizarea personală aformelor si ornamentelor populare). Contribuţii la cercetarea a. p. românestiau adus printre alţii: N. lorga (L'Art populaire en Roumanie, 1923), G.Oprescu (L'Art du paysan roumain, 1937), Al. Dima (Conceptul de artăpopulară, 1939), Coriolan Petrescu (L'influence de l'art populaire, 1939),Elena Secosan si Paul Petrescu (Arta populară, 1966), N. Dunăre (în colab.,Arta din Valea Jiului, 1969), Al. Dima (Arta populară si relaţiile ei, 1971),Tancred Bănăţeanu (Aria populară bucovineană, 1975). V. artă arhaică, artănaivă, artizanat.

ATLAS ETNOGRAFIC - lucrare stiinţifică ce urmăreste să exprime grafic -prin hărţi, cartograme, scheme, desene sau fotografii - aspecte principale sausecundare legate de forme concrete de viaţă istorică, aspecte ale civilizaţieisau culturii populare. Prin obiectul, tematica si metodologia lui, a. e. poate fi:simplex sau complex. Atlasul simplex cuprinde o tematică redusă, expusăadesea printr-o singură modalitate grafică de reprezentate ilustrativ-documentară (schematism etnografic sau tipologie etnografică). Aceasta esteforma clasică a a. e., consacrată unei părţi sau întregii comunităţi etnice.Atlasul complex cuprinde o tematică diversă si multilaterală, expusă prin maimulte modalităţi de prezentare grafică (schematism etnografic, tipologieetnologică si modelare statistico-matematică). În fond, a. e. de tip complex seridică pe o treaptă superioară de reprezentare conceptuală si interpretare,devenind astfel, în fapt, un atlas etnologic. Pînă în prezent se cunosc numaidouă categorii de asemenea atlase complexe. Din prima categorie face partea. e. de tranziţie de la atlasul simplex la cel complex: Ethnographic Atlas(1967) de G.P. Murdock. Din a doua categorie - The Me-Kong Valley Atlas,U.N.E.S.C.O. (1970), care este un atlas cvadruplu (de geografie, economie,etnologie si lingvistică), cu reprezentare grafică dublă (schematică sitipologică), si Atlasul complex „Porţile de Fier" (Ed. engleză The „Iron Gates"Complex Atlas, 1972), tipărit de Academia Română, care este un atlascomplex în adevăratul sens al termenului, deoarece integrează etnologia într-un sistem de 14 discipline stiinţifice (dintre care 7 se referă la stiinţele naturii:geografia, geologia, hidrologia, speologia, flora, fauna si studiulmonumentelor naturii, iar 7 se referă la stiinţele social-istorice: antropologia,arheologia, istoria, economia, lingvistica, etnologia si studiul monumentelorartistice), cu reprezentare grafică triplă (schematică, tipologică si demodelare statistico-matematică). Sub raportul semioticii grafice, Atlasulcomplex „Porţile de Fier" reflectă pentru prima dată în literatura internaţionalăde specialitate concepţia dialectică a unei cercetări plenare de tipinterdisciplinar într-o micro-zonă supusă strămutărilor rapide, concepţie încare etnologia constituie unul din nucleele de polarizare a investigaţiilorsemnificative si polivalente ale stiinţelor angajate în cercetare si reprezintă ocontribuţie însemnată a etnologiei românesti pe plan mondial.

CIVILIZAŢIE TRADIŢONALĂ - patrimoniu de bunuri si valori materialeproprii unei comunităţi etnice, axat pe tradiţie si continuitate. C. t. esteexplicată prin: a. teoria persistenţei activităţilor materiale ale unei comunităţietnice străvechi în funcţie de mediul ambiant, de însusirile ergonomice, decapacitatea de creaţie propriu-zisă etc. În contextul c. t., pe lîngă unele



bunuri si valori materiale ce se menţin ca atare, intră si relicve etnografice,antichităţi si supravieţuiri ale bunurilor si valorilor materiale în parte dispărute;b. prin teoria caducităţii sau a imitaţiei de către popor a unor forme de bunurisi valori materiale create de clasele suprapuse. Această teorie se sprijină peconcepţia lui Hans Neumann (în Primitive Gemeinschaftskultur, 1921),conform căreia „orice bun material popular este o imitaţie sau o rămăsiţă aunui fost bun material elaborat de o clasă suprapusă". Teoria lui HansNeumann se sprijină pe o interpretare gresită a interdependenţei si influenţeireciproce a elementelor si proceselor ce ţin de bunuri si valori materiale aleclaselor sociale ce alcătuiesc unitatea dialectică a unui popor sau naţiuni. C.t.se confundă uneori cu civilizaţia, sătească. Termenul însă include si altesemnificaţii. În vremea noastră s-a extins si la civilizaţia urbană, îndeosebipentru orasele care acumulează în urma lor secole si milenii de istorie. Astăzise vorbeste tot mai mult de tradiţia oraselor „eterne" (Roma, Atena, Bagdad,Calcutta, Beijing etc), de tradiţia marilor metropole ale lumii (Tokio, Paris,Londra, New York, Moscova etc). V. autohton, arhecivilizaţie, civilizaţie.

COMPLEX CULTURAL - 1. concept care exprimă reflectarea unei culturiprintr-un sistem de componente, relevate de rezultatele cercetărilor efectuatepe teren, în laborator sau muzeu. 2. grupare aleatorie sau sistematică a unorelemente culturale care prezintă trăsături relativ comune de ordin tematic saustilistic. C. c. este o unitate culturală rezultată din integrarea sau modelareatrăsăturilor comune de creaţie sau din coexistenţa lor mutuală într-o arieculturală* sau într-un context cultural. într-un c. c. toate piesele descoperiteîn-tîmplător sau sistematic (într-o necropolă, asezare, zonă etc.) potdetermina conţinutul unei culturi limitate în timp si spaţiu, pot exprimamorfologic aspectele conjecturale ale acestei culturi; în baza lor se poatereconstitui aproximativ structura culturii locale din care acestea fac parteintegrantă sau se pot modela aspectele esenţiale ale culturii. Termenul amigrat din etnologia europeană în cea americană si constituie actualmente oproblemă teoretică de bază a antropologiei culturale, a arheologiei,sociologiei culturii etc.

CULTURĂ POPULARĂ - 1. ansamblul manifestărilor culturale care sedezvoltă la nivelul satului. Echivalent conceptului de cultură sătească. 2.ansamblul manifestărilor care se dezvoltă la nivelul maselor populare,indiferent de provenienţa lor rurală sau urbană. 3. parte a manifestărilorculturale ce alcătuiesc folclorul si care este studiată global de etnologie siparţial de folcloristică. Interpretare restrictivă, relativă la literatura populară,cutume si tradiţii populare; 4. manifestările culturale „negramaticalizate", carepremerg formele fixe si scrise ale genurilor literare promovate în popor. C. p.a devenit, îndeosebi în vremea noastră, izvor de inspiraţie si creaţiepolivalentă, de promovare a diferenţierilor si specificităţii pe plan internaţionala culturilor naţionale. V. cultură, cultură de masă.

DATINĂ -1. bun cultural transmis oral, din generaţie în generaţie, sub formaunui model elaborat de comunitatea etnică. 2. ceea ce este dat de tradiţie canormă de comportament social a comunităţii etnice. In ambele sensuri, d.este rezultatul unei experienţe culturale a autohtonilor, a ceea ce a devenit,treptat, comunitar si durabil în constiinţa etnică. D. face parte din fondul demanifestări spirituale ale culturii populare de ordin tradiţional. Cu înţelesulfilosofic al conceptului s-a ocupat C. Noica (Rostirea filosofică românească,1969).



DISCIPLINE ETNOLOGICE - 1. stiinţe complementare etnologiei:antropologia fizică, preistoria, istoria (micro, medio si macro) societăţilor detip tradiţional, tehnologia populară (ergologia si tehnoeconomia), lingvistica-dialectologia (Jean Poirier). - 2. familia de stiinţe etnologice particulare si ainterdisciplinelor etnologice, adică stiinţele înrudite între ele prin obiectul lorde cercetare si diferenţiate numai prin modul de abordare si tehnica deintegrare a cercetării.

ETNOESTETICĂ - disciplină estetică care studiază: a. geneza, structura sifuncţiunea categoriilor estetice populare din perspectiva comunităţii etnice:tragicul, comicul, dramaticul, grotescul, burlescul etc.; b. modalităţile decristalizare artistică a acestor categorii în opere de artă populară; c. relaţiileestetice pe care le promovează fiecare formă de artă în comunitateasătească tradiţională si contemporană; d. sincretismul artei populare caexpresie a heteronomiei artei; e. modul de valorificare a artei populareproprie fiecărei comunităţi etnice; f. arta populară ca instrument de educaţieestetică. E. nu trebuie confundată cu estetica populara al cărei conţinut sisferă sînt mai bogate. Estetica populară include în contextul ei si e. îndomeniul e. române s-au remarcat: Barbu Delavrancea (Estetica poezieipopulare, 1913), Alex. Dima (Arta populară si relaţiile ei, 1971), GrigoreSmeu (Repere estetice în satul românesc, 1973).

ETNOGRAFIE – stiinţă care observă, analizează, descrie si clasificăparticularităţile modului de viaţă si ale formei de civilizaţie a unei comunităţietnice. În cercetarea ei, e. foloseste observaţia directă sau indirectă,obiectivă sau subiectiva, incidentală sau „participantă"; analiza cantitativăsau calitativă, structurală sau funcţională; descrierea obiectivă sausubiectivă, factologică sau fenomenologică; clasificarea simplă sau complexă(taxonomică sau tipologică), autonomă sau. integrată în sistemul general alclasificării stiinţifice. E. nu constituie o stiinţă aparte faţă de etnologie, cinumai prima treaptă de cercetare a fenomenelor si faptelor materiale ale uneicomunităţi etnice, alături de folcloristică si de stiinţa artei populare. În acestcontext stiinţific, e. furnizează documentarea de teren, materialul brut, culessi semiprelucrat pentru interpretarea si formularea legilor de producere acreaţiei populare. Din acest punct de vedere, e. se menţine la nivelul concretde cunoastere a realităţii sr.cial-istorice, spre deosebire de etnologie care seridică la nivelul abstracţiilor teoretice, al cugetării asupra viziunii globale acreaţiei populare. În etnografia sovietică se foloseste conceptul de „cercetareetnografico-etnologică" (I. Bromley) pentru a desemna unitatea dialectică aacestor două trepte ale aceleiasi investigaţii stiinţifice. Cercetările e. autrecut, la. sfîrsitul secolului al XlX-lea, de (a cunoasterea descriptiv-analitică apopoarelor asa-zise „primitive", „nedezvoltate", la cele „evoluate",„dezvoltate", „industrializate", de la clasificarea simplistă, serială siinformativă după materialul de teren, la clasificarea complexă, tipologica siintegratoare a modului de viaţă al popoarelor, indiferent de stadiul dedezvoltare. În secolul al XX-lea, e. a depăsit investit area descriptivă ceurmărise consemnarea documentelor de teren, concrete, de viaţă factologicăpentru a trece la investigarea paralelă şi dirijată a documentelor de arhivă sicolecţiile muzeale, corelate primelor. În abordarea acestei categorii dedocumente (teren, arhivă, muzeu folcloric), e. recurge la metoda inductivă(pendulând între inducţia aristotelică sau complexă si inducţia baconiană sau



selectivă). E. apelează si la metodele mai noi ale analogiei, comparaţiei siipotezei.

ETNOLOGIE — concept care desemnează stiinţa ce se ocupă cu studiulgenezei, structurii, dinamicii si funcţiunii formelor istorice de civilizaţie sicultură, din perioada primitivă pînă în prezent si cu prospecţiunea formelor decivilizaţie si cultură în viitor. În dezvoltarea stiinţifică, conceptul de e. acăpătat mai multe înţelesuri în funcţie de obiectul, metodele si scopulcercetării propuse. În funcţie de obiectul cercetării, e. este definită: 1. stiinţavarietăţii omului (pe diferite trepte de evoluţie) ca făptură creatoare siconsumatoare de civilizaţie si cultură; 2, stiinţa generala a specificităţiiunităţilor etnice: familia, clanul, tribul, poporul. naţiunea; 3. stiinţacomportamentului etnic si a personalităţii etnice; 4. stiinţa sistemului devalori, simboluri, mituri, concepte, transmise pe cale orală, prin tradiţie. Înfuncţie de metodele cercetării, e. studiază formele de civilizaţie sau culturăprin metodele: - analitică şi descriptivă (la nivelul ramurilor ei - etnografia,folcloristica si stiinţa artei populare); — comparativ-istorică (la nivelul paleo-etnologiei, al etnologiei arheologice, al etnologiei regionale etc.; -structuralistă (la nivelul structurilor intime ale fenomenelor si faptelordeterminate în cercetare; - funcţionalistă (la nivelul funcţiunilor inerente siaparente ale materialelor de cercetat); - modelării (Ia nivelul formelor sifaptelor reale, ideale sau necesare cercetării); - completării crescânde acercetării concrete si încadrării ei interdisciplinare. În acest ultim sens, e.urmăreste să folosească întreaga metodologie a cercetării, pentru a cuprindeintegral si explica polivalent fenomenele si faptele de civilizaţie si cultură caatare. În funcţie de scopul cercetării, e. poate fi: o stiinţă teoretică, care îsipropune să abordeze toate problemele abstracte ale activităţii materiale sispirituale ale omului ca făptură creatoare si consumatoare de civilizaţie sicultură; o stiinţă concretă care abordează fie întreaga tematică a activităţiloretnice, fie numai unele teme diferenţiale; o stiinţă aplicativă care urmărestevalorificarea calităţilor sau ameliorarea deficienţelor unităţii etnice luate înconsideraţie. În efortul ei de a surprinde si a cerceta, de a descoperi siexplica, de a interpreta si formula (ipoteze, teorii si legi), e. a fost treptatidentificată cu antropologia generală si antropologia culturală, cu sociologiaculturii (Jean Caze-neuve), cu sociologia generală (Jean Poirier) etc. Înprezent e. a devenit o stiinţă fundamentală, creatoare a unei familii de stiinţe,înrudite între ele prin obiectul cercetării, si o stiinţă integratoare a acesteifamilii într-un sistem de stiinţe etnologice particulare. În sprijinul dezvoltării e.s-au creat în secolul al XlX-lea societăţi si asociaţii de specialisti si amatori.S-au creat catedre de etnologie la universităţile din marile orase europene,americane, asiatice, muzee si reviste de etnologie, s-au scris numeroasetratate de etnologie.

ETNOLOGIE LITERARĂ - disciplină etnologică ce studiază felul cum sereflectă în literatura populară trăsăturile psiho-sociale ale unui popor, modullui de viaţă, formele de civilizaţie si cultură. E. l. nu trebuie confundată cufolcloristica. Ca disciplină re-strînsă la un domeniu artistic urmăreste:capacitatea creatoare de teme si stiluri literare populare, personalitatealiterară a unei unităţi etnice, specificitatea creaţiei literare populare. Subraport problematic si metodologic e. l. este analogă cu sociologia literară.

EłNOPSIHOLOGIE - disciplină psihologică ce studiază modul cum sereflectă psihologia unui popor în creaţiile civilizaţiei si culturii lui.



FUNCŢIONALISM - teorie care pune la baza explicaţiei stiinţifice a oricăruifenomen sau fapt de civilizaţie si cultură noţiunea de funcţie, pe care o preiadin metodologia funcţionalistă. Sub raport epistemologic, f. socoteste funcţiaca un stadiu de determinare socială a oricărei cercetări. Funcţia unui simplexsau complex de activitate se relevă prin interdependenţa elementelorcontextului sau a întregului din care fac parte si prin rolul social al acestora înperspectiva lor sincronică. În studiul funcţiunii unui simplex sau al unuicomplex nu trebuie să se recurgă la perspectiva diacronică decît incidental sisporadic. B. Malinowski susţine că în baza unui simplex dat se poatereconstitui complexul social din care acesta face parte. Iar, dintr-un complexdat se poate reconstitui etnocivilizaţia sau etnocultura respectivă, întocmaicum reconstituia Cuvier, prin metoda paleontologică a determinăriiinterdependenţelor, un corp organic din resturile lui fosile. Desi B. Malinowskineagă datele istorice în studiul funcţiunii real-sociale, reconstituireasincronică poate fi dublată de reconstituirea diacronică (ca probă). Aceastăreconstituire este promovată de studiul relictelor etnografice sireminiscenţelor folclorice, si nu poate fi efectuată decît din perspectivaistorică. Reconstituirea unui complex social din relicte si reminiscenţepriveste forma integrată a unei faze de dezvoltare a contextului. În acest cazreconstituirea porneste de la funcţiunea istorică a elementului saucomplexului la care se referă. Marcel Mauss susţine (din acest punct devedere) că „orice fapt de civilizaţie sau cultură este un fapt total", în sensul căeste indestructibil în contextul lui, inalienabil în conţinutul lui. Exagerările f. sedatoresc interpretării anistorice a funcţiunii ca element de bază în studiulentităţilor etnologice (civilizaţie, cultură etc.). Cu toate acestea nu se potnega unele merite ale funcţionalismului, care reconsideră dintr-o perspectivăinternă structuralismului dinamica fenomenelor si faptelor de civilizaţie sicultură.

RELICT ETNOGRAFIC - restul unui obiect profan (de uz domestic, civic,militar) sau sacru (ritual, ceremonial) în baza căruia se poate reconstituistructura si funcţiunea obiectului iniţial, pentru stabilirea unui aspect alcomplexului de civilizaţie sau cultură din care face parte integrantă. Studiulintegrator al r. e. se efectuează cu ajutorul metodelor analogiei, comparaţiei,ipotezei, sintezei, modelării.REMINISCENŢĂ FOLCLORICĂ - restul unei manifestări spirituale(superstiţie, credinţă, cutumă, datină, tradiţie), care, în condiţii speciale, asupravieţuit manifestării culturale din care a făcut parte integrantă. În baza r.f. se poate reconstitui structura si funcţiunea manifestării iniţiale si prinaceasta uneori a întregului complex cultural. Studiul integrator al r. f. seefectuează cu ajutorul metodelor: analogiei, comparaţiei, ipotezei, sintezei simodelării. Sinonim al conceptelor: antichitate populară, supravieţuire(survival, marginal survival) cu semnificaţii diferenţiale (retenţie culturală).

RIT - act convenţional care închipuie o activitate sacră legată de o superstiţiesau credinţă, pentru a preveni, a provoca sau anula efectul malefic saubenefic al unei forţe supranaturale. R. poate fi ezoteric (ocult) sau exoteric(public). Numele r. vine de la rta, care în indiană înseamnă ceea ce econsiderat adevărat sau drept. Sînt r. fără explicaţie si r. care explică ceva(un mit, un simbol, o alegorie). Între r. si mit există o strînsă relaţie. R. poateprecede mitul, poate fi concomitent cu el sau îi poate succede. În toateaceste cazuri r. participă la dramatizarea mitului si a elementelor lui de bază.



S-au stabilit mai multe categorii de r. după scopul lor: r. de purificare, defecunditate, de fertilitate, de crestere, de apărare (sau apotropaice), detrecere (de la non-existenţă la existenţă si invers, de la o vîrstă la alta, de la osituaţie socială la alta), de iniţiere, de victorie (tropaice), medicale etc. Custudiul excogitării r. ca act convenţional de credinţă si a ritualului cadramatizare a r. se ocupă filologia.

RITUAL - punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit princodificarea si decodificarea acestora. La baza r. stă o temă (mitică saureligioasă), exprimată printr-un scenariu (rigid sau liber), interpretat deprotagonisti (consacraţi: samani, pontifi etc. sau de împuterniciţi aicomunităţii sociale), într-o incintă sacră (deschisă sau închisă), în condiţiispeciale de desfăsurare (criptice sau publice), cu adoratori (care asistă ladramatizare, cred în eficacitatea ei si îi descifrează sau nu semnificaţiile). R.presupune o iniţiere pentru actanţi (protagonisti sau adoratori), care îl facetransmisibil, decodificabil si inteligibil. R. justifică, mistifică sau sacralizeazămitul. Mitologiile clasice si religiile (naţionale sau universaliste) au cărţi de r.în conformitate cu care trebuie să se desfăsoare orice manifestare decredinţă exprimată printr-un scenariu sacru. Cu studiul r. se ocupă ritologia.

SIMPLEX CULTURAL – concept care defineste un element component alunui complex cultural, asa cum acesta este relevat de analiza contextualăsau discriminatorie. S. c. semnifică si reducerea progresivă a unui complexcultural la elementele lui constitutive.

SCOALĂ FOLCLORISTICĂ - activitate stiinţifică organizată în jurul unuiasau mai multor folcloristi reputaţi sau a unor oameni de stiinţă care aucontingenţe cu folcloristica, care si-au impus prin prestigiul operei lor sau alideilor lor, sistemul de gîndire, principiile si metodele de lucru, direcţiile propriide investigaţie. Printre s. f. mai importante menţionăm în ordinea succesiuniisi semnificaţiei lor: scoala antropologică a lui E. Tylor, A. Lang, J. Frazer, W.Manhardt, care postulează studiulmentalităţii animiste a populaţiilor primitive pentru a surprinde geneza sistructara globală a folclorului întregii lumi; scoala naturistă a lui Max Miiller,care consideră că mitologia si religia îsi au originea în cultul primitiv alobiectelor naturii fizice (astrii, fenomenele meteorologice, geologice etc);scoala etimologică apărută ca o consecinţă a scolii naturiste, de asemeneainiţiată de Max Miiller, care susţine că numele magice si mitice cesupravieţuiesc în povestirile populare relevă o concepţie arhaică de viaţă.După această scoală, desi folclorul este un depozitar de cultură primitivă,conceptele pe care le vehiculează (denumiri de acţiuni, eroi, zei si semizei)sînt uneori adevărate „boli ale limbajului"; scoala indianistică a lui TheodorBenfey postulează studiul izvoarelor indiene ale unor produse literarefolclorice europene; scoala orientalistă (apropiată scolii indianiste) postuleazăcă leagănul tuturor produselor folclorice ale Europei se află în Asia vestică;scoala psihologiei popoarelor, a lui H. Steinthal, M. Lazarus si W. Wundt,consideră că individul depinde de mediul ambiant psiho-social, care trebuiecunoscut, si că folclorul lui trebuie considerat ca o activitate colectivăpopulară. W. Wundt pune bazele etnopsihologiei si ale scolii acestei noidiscipline; scoala psihanalitică a lui Sigmund Freud, K. Abraham, O. Rank,George Devreux, G. Bateson, E. Jones, A. Kardiner, G. Roheim etc.urmăreste surprinderea structurii unei civilizaţii prin structura intimă a viselor,li-bido-ului si agresivităţii în complexele psihoafective general-umane, sociale



si reflectarea loc în cultura populară si academică; scoala fenomenologică alui L. Levy-Bruhl, M. Leenhardt, Van der Leeuw si alţii, care postuleazăstudiul experienţei mitice, mitul ca act si metodă de reintegrare a omului înlumea arhetipurilor, reflectate la modul paseist în folclorul popoarelor; scoalaculturalistorică a lui Leo Frobenius, care preconizează cercetareamorfologică de tip fiziologic a fenomenelor si faptelor de cultură populară sistructura ciclică a acestora, adică palingenezia lor; scoala istorico-sociologicăa lui E. Hofmann-Kreyer, A. van Gennep, W. F. Miller, A.V. Markov, B. M.Sokolov, Al. Marinus etc, care susţine că produsul folcloric este „un vulgus inpopulo" la origine; creaţia individuală începe să fie slefuită de mediul social sisă devină elaborare populară. După Albert Marinus datele folclorice sînt datesociale, care explică funcţiunile organismului social de-a lungul timpului;scoala istorico-geografică, zisă si scoala finlandeză, a lui Antti Aarne, KaarleKrolin, Axei Olrik, V. Anderson etc, postulează studiul locului de creaţie sidirecţiile de difuziune, a timpului creaţiei, ca si reconstituirea formeiarhetipale (a produselor eroice populare, mai ales); scoala materialist-istoricăa lui M. Sokolov (la care a contribuit si Maxim Gorki), a lui P. Bogatîriov,Tokarev, V.I. Propp si alţii, postulează cercetarea folclorului contemporan ca„voce a prezentului", cercetarea creaţiilor populare ale elementelor creativeale straturilor sociale si ale climatului revoluţionar; - scoala heteronomieiestetice a folclorului, a lui Mihail Dragomirescu, Dimitrie Caracostea,Alexandru Dima etc, care susţine că valoarea produsului estetic se află înnatura lui artistică şi în sistemul de valenţe pe care acesta le promovează înprocesul recepţiei sociale; - scoala structuralistă a lui C. Levi-Strauss, R.Barthes, A. Greimas, R. Abra-hams, P. Maranda etc. - explică fenomenele sifaptele de cultură prin studiul datelor si elementelor empirice concepute castructuri abstracte, ca modele (mecanice sau statistice). Proprietăţile formaleale structurilor abstracte corespund proprietăţilor reale ale structurilorconcrete concepute la acelasi nivel de gîndire etnologică. Studiulrelaţiei între structurarea datelor si elementelor culturale si complexeleculturale denotă originalitatea creaţiei culturale populare; - scoala semioticăromânească a lui Solomon Marcus, care preconizează abordarea lingvistico-matematică a problemelor fundamentale ale folclorului, cu ajutorul teorieilimbajelor formale: modelarea lingvistico-matematică si aspectele semioticeale folclorului, paradigmatica basmelor populare, rima în poezia populară,structurile repetitive ale folclorului în lumina algebrei omologice, mecanismelegenerative ale basmelor populare, invariante în structura cimiliturilor,genealogia eroilor mitici în lumina teoriei grafurilor etc.

TRADIŢIE — formă de activitate (stiinţifică, politică, tehnică, cutumiară, decredinţă etc.) care se transmite într-un grup social determinat, din generaţieîn generaţie, si este statornicită prin habitudini si uzanţe de comportament. Înaccepţie largă, t. se referă atît la sfera producţiei si creaţiei populare, cît si lasfera producţiei si creaţiei „culte". Dar t. se referă si la sfera activităţii politicea unei comunităţi etnice sau naţionale. În substanţa ei, t. reflectă aspecteleînrădăcinate ale concepţiei despre lume, ale modului si stilului de viaţă simuncă ale unui popor. Din acest punct de vedere ea intră ca parteconstitutivă în caracterizarea specificului etnic sau naţional. După forma deactivitate pe care o reflectă, t. poate fi: stiinţifică, tehnică, mestesugărească,muncitorească, artistică, sportivă, universitară, academică etc; dar si dupăforma de activitate proprie unei categorii sau clase sociale t. poate fi:economică, politică, etnică, naţională etc. Ceea ce înseamnă că nu existăformă de activitate socială care să nu fi elaborat si promovat anumite tradiţii



ce îi sînt proprii. Unele t. sînt retrograde, pentru că prin conţinutul si formalor, împiedică progresul social, trag înapoi spre incultură, ignoranţă,misticism; altele sînt progresiste, pentru că prin conţinutul si forma lor nuîmpiedică progresul social, ci îl ajută.

Teste1. Comentaţi conceptul de cultură tradiţională şi precizaţi relaţiile

acestuia cu acela de artă populară.2. Identificaţi şi descrieţi principalele discipline care prezintă interferenţe

cu studiul folcloristic.3. Alcătuiţi un scurt eseu (2 – 3 pagini) pe tema Rit şi ritual în

civilizaţiile tradiţionale.4. Comentaţi într-un un scurt eseu (2 – 3 pagini) raporturile şcolilor

folcloristice româneşti cu acelea europene.

2. 3. Conceptul de folclor în literatura de specialitate. Definiţiişi delimitări. (Antologie de citate de referinţă)

Definiţii ale folclorului„Veche şcoală antropologică engleză ne-a obişnuit cu o definiţie

devenită clasică şi care se bazează pe pe interpretarea termenilor folk(popor) – lore (ştiinţă): ştiinţa poporului. Folclorul ar fi deci o enciclopedie decunoştinţe empirice, culturalo-ştiinţifice, elborate de mulţimile anonime şianalfabete, în timpuri preistorice. In starea primitivă a omenirii, el a îndeplinitfuncţii formative majore, însă civilizaţia urbană, eleborată pe alte coordonate,i-a periclitat serios existenţa, astfel că oralitatea a adus până în zilele noastredoar fărâmituri dintr-o cultură altădată unitară şi coerentă. Artur Goroveifăcea cunoscută la noi (…), [în] Noţiuni de folclor, o variantă a definiţiei îndiscuţie, modernizată şi în mare parte acceptabilă chiar şi astăzi. El reluaideea despre enciclopedismul culturii populare, arătând că prin sfera sa largăde cuprindere, prin originalitatea şi îndrăzneala tentativelor de cunoaştere amediului socio-cosmic este comparabilă cu creaţia cultă, de tip orăşenesc,realizată pe calea scrisului. Nici amendamentele aduse de N. Iorga (potrivitcăruia folclorul trebuie înţeles ca un proces dinamic, în sensul că „o vreme l-acreat, alta l-a transformat” sau că „este o creaţie în marş”), niciantitradiţionalismul lui Ovid Densusianu, bazat pe aceeaşi viziune diacronicăşi modernă (psihologia populară este „veşnic în mişcare”), nu au reuşit săînlăture o anume prejudecată instaurată chiar şi printre specialişti, că tradiţiaar fi un conglomerat de documente poetice mai vechi sau mai noi. Acestea s-ar transmite de la o generaţie la alta, neatinse de vreme, după teoriileromanticilor, şi tradiţionaliste, ca supravieţuiri, după şcoala antropologicăengleză, sau transformate în raport cu epoca şi cadrul socio-cultural,stimulatoare de inovaţii, cum susţin adepţii istorismului (N. Iorga), ori aiperenităţii folclorului (Ovid Densusianu). Cum termenul de transformare ni separe destul de confuz, (…) mai acceptabil continuă să fie conceptul defuncţie, introdus în literatura de specialitate (…) de Borislaw Malinowski:dinamica socială impune formelor culturale o alunecare de sens ceea ceatrage după sine restructurări în planul construcţiei, şi nu invers. (…)



In sfârşit, un element nou în constituirea definiţiei moderne a folcloruluiîl propun Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu, autorii cursului Folclor literarromânesc. Ei elimină categoric conceptul de conglomerat şi îl recomandă peacela de sistem. Se poate vorbi, după autorii citaţi, „de un sistem decunoştinţe cu valoare practică”, de „un sitem de credinţe”, de un „sistem deobiceiuri” etc. ar fi vorba, deci, de un sistem de sisteme, completăm noi, saude un complex de texte integrate. Termenul sistem poate fi, oricum,considerat pivotul definiţiei folclorului.

În concluzie, putem afirma că (...), asemenea oricărei structuri,folclorul se comportă ca un sistem de relaţii şi de transformări, în sensul cămodificările nu sunt nici întâmplătoare şi nici izolate. (...) [s. n.]

Primul termen definitoriu, sistem, ales în opoziţie cu conglomerat(depozit, tezaur, arhivă, total de documente), indică existenţa unor secţiuni îninteriorul culturii: credinţe, cunoştinţe, obiceiuri etc. (…). Fiecare secţiune înparte cunoaşte o anume autonomie în raport cu sistemul, adică dispune deun set de elemente stilistice care îi permit o mai bună funcţionare în contextulvieţii sociale. Secţiunile sunt denumite de noi moduri sau serii formale şiînţelegem prin aceasta orice categorie de texte construite după un şablonunic: doină, oraţie, metaforă etc. Şablonul, care trebuie înţeles ca un tiparformativ, separă categoriile de texte şi nu permite confuzii de structură şi defuncţie în conştiinţa colectivităţilor. Al doilea element al definiţiei şi anumeformula sistem de relaţii, precizează în ce mod poate fi acceptată ideea deautonomie a seriilor formale, atunci când sunt privite în raport unele cu altele.Este vorba de o autonomie relativă, în sensul că formele îşi corespund.

Este ceea ce afirmă şi Stanca Fotino, într-un studiu consacratproblemei: „Cultura orală este un sistem coerent al diferitelor coduri, casemne care au în acest sistem propria lor semnificaţie, dar fiecare mesaj caun întreg semn are de asemenea propria lui semnificaţie. (…)

Recunoaşterea seriilor formale este necesară în cadrul discuţiilornoastre, întrucât ne apare mai bine în evidenţă diversitatea funcţională afolclorului, în ce împrejurări concrete se comportă ca fapt de cultură (aşa cumeste cultivat basmul de anumite colectivităţi de păstori), sau când îşiînsuşeşte statutul de fapt literar (aşa cum apare proza populară în colecţiisau în conştiinţa filologilor). Cu aceasta am ajuns la explicarea celui de-altreilea element al definiţiei, pe care ni l-am însuşit din studiile lui Jean Piage:folclorul se prezintă ca un sistem de transformări. Privit din aceastăperspectivă diacronică, ele ne apare permanent acelaşi şi mereu altul. (…)Astfel, una şi aceeaşi serie formală (mod) are o istorie lungă şi foartecomplicată. Noi o cunoaştem parţial, doar din colecţiile recente şi dinoralitatea vie. (…) Dacă ţinem seama de o serie întreagă de procese internecare au avut loc în cadrul culturii orale, printre care cele mai semnificative nise par desincretizarea, alunecarea de funcţie, literarizarea, că odinioarăpredominantă era funcţia culturală, iar în timpuri mai noi cea estetică, căastăzi folclorul se află depozitat în biblioteci, filmoteci şi muzee -, ne putemda seama cât de fluctuantă şi de diferită a fost tradiţia de la o epocă la alta şicât de dificilă este operaţia de reconstituire a istoriei sale.” (Petru Ursache,Prolegomene la o estetică a folclorului)36

Folclorul şi sociologia

36 P. Ursache, „Conceptul de folclor”, în Introducere la Prolegomene la o estetică afolclorului, ed. cit., pp. 9 – 11.



„Pe la sfârsitul veacului trecut, când antropologia socială si culturală sietnologia se aflau în plină expansiune, s-a ajuns la o constatare importantă,cu profunde consecinţe teoretico-metodologice. Observaţii sporadice făcutepână atunci cu referire la caracterul organic si dinamic al culturilortradiţionale, la rosturile vitale ale diverselor manifestări ale spiritului în sânulunor colectivităţi sociale, capătă relief în lucrările unor sociologi siantropologi, iar după exemplul acestora şi în contribuţiile unor folcloristi sietnografi. Ideea că manifestările spirituale sunt elemente organice, cu rosturibine definite în viaţa socială a colectivităţilor si grupurilor umane, se impuneatenţiei, determinând o tendinţă firească de abordare holistică, integralistă afenomenelor si proceselor sociale. Dorinţa de adâncire a specializării sidisocierii unor discipline umanistice „particulare sau speciale", abia iesite desub zodia enciclopedismului antropologic si sociologic caracteristic secoluluial XlX-lea, care căutau cu înfrigurare să se delimiteze unele de altele si să-sidefinească metode si tehnici proprii de lucru, a avut, după expresia luiConstantin Brăiloiu, „drept corolar paradoxal o voinţă tot mai puternică desinteză, încât am văzut ivindu-se o nouă Filosofie după concepţia antică, onouă stiinţă a stiinţelor, care îmbrăţisează prin cadrele ei totalitateacunostinţelor: Sociologia, stiinţa societăţii, cu disciplina îngemănată în Angliasi Statele Unite ale Americii, antropologia socială si culturală. Sociologia siantropologia au avut o influenţă covârsitoare asupra disciplinelor stiinţificemai vechi ce se ocupau de cultura populară. Lor le revine meritul de a ficontribuit decisiv la afirmarea funcţionalismului si în aceste domenii decercetare, prin impunerea noii viziuni asupra fenomenelor culturale, apreciatedrept funcţii ale vieţii sociale, prinse în structura complexă a unităţilor sociale.Marii etnologi ai veacului al XIX-lea remarcaseră destul de des înrădăcinareaprofunda a mitologiei si chiar a unor specii ale literaturii populare în solul fertilal practicilor ritual-magice curente. Observaţiei lor na scăpat nici faptul căpentru ţăranul european, literatura este si altceva decât valoare estetica.Atari constatări aparent surprinzătoare erau rezultatul firesc al contactelor totmai directe si mai asidue cu realitatea folclorică vie. Pe de altă parte,investigaţiile privitoare la originea unor motive si teme, la substratul lor înmanifestări rituale, în vechi practici magico-mitice, au dezvăluit rosturileiniţiale cultice, religioase ale fenomenelor. S-au putut formula ipoteze privindevoluţia anumitor categorii ale folclorului dintr-un stadiu al omogenităţii sipolivalenţei funcţionale a valorilor spre altele ce marcau autonomizareaacestora. Problema funcţionalităţii manifestărilor culturale a apărut multînainte de a fi pusă explicit, de fiecare dată când cercetarea s-a făcut de pe obază teoretico-metodologică mai largă, si când erau abordate si relaţiiledintre fenomene si creatorii / purtătorii acestora. Contribuţiile teoretice dar siaplicative ale unor reprezentanţi de frunte ai etnologiei si folcloristiciieuropene (A. Bastian, Ov. Densusianu, Arnold Van Gennep), alături deaportul antropologiei sociale (B. Malinowski, Radcliffe-Brown, Fr. Boas) si alsociologiei (Durkheim, L. Levi-Bruhl. M. Mauss, D. Gusti, J. Schwietering) aufost determinante în profunda schimbare de orientare ce s-a produs încâmpul cercetării culturii populare europene. Creaţia spirituală tradiţionalăera, de acum, considerata o componentă organică a structurii si vieţii socialea unei colectivităţi umane, în cadrul căreia se aprecia că are rosturi multiple,mult mai profunde decât semnificaţiile artistice atribuite de o cercetare dinperspectiva vechilor concepţii. Cultura constituia un sistem complex, un totunitar, organic si viu, în care „producţia literară zisă populară este o activitateutilă, necesară, în menţinerea si funcţionarea organizaţiei sociale''.” (Ion



Cuceu, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologieasupra naraţiunilor populare)37

Folclorul ca ştiinţă sintetică« Folclorul nu este aşadar, cum ne-am putea imagina, simpla colecţie

a unor mici fapte disparate şi mai mult sau mai puţin curioase şi amuzante :este o ştiinţă sintetică, care se ocupă în special de ţărani şi de viaţa rurală, şide ceea ce subzistă din acestea în mediile industriale şi urbane. Folclorulatinge astfel economia politică, istoria instituţiilor, a dreptului, a literaturii şi aartei, tehnologia etc., fără să se confunde totuşi cu aceste discipline, carestudiază mai curând faptele în sine decât raporturile lor cu mediul în careevoluează. In plus, folclorul nu studiază doar rămăşiţele unor instituţiistrăvechi, ceea ce numim superstiţii sau supravieţuiri, şi şi faptele actuale, pecare am propus să le numim « fapte născânde » [« faits naissants »].(Arnoldvan Gennep, Folclorul)38

„Folclorul, prin definiţie, nu se ocupă decât de viaţa populară. În materie deliteratură, el culege şi studiază producţia colectivă şi anonimă, istoria literarăîn sensul curent al cuvântului interesându-se numai de operele semnate şiindividualizate. Însă această distincţie, atât de netă în teorie şi în manuale,apare rapid ca inexactă în realitate. (...) Aici vom reţine că nici folclorul nu sepoate dispensa de istoria literară, nici aceasta din urmă, orice s-ar spune, nuse poate lipsi de folclor. Exista, la toate popoarele şi în proporţii diferite înfuncţie de epocă, curente neîncetate de la popular la individual şi de laindividual la popular. Prin aceasta, faptul literar ascultă de legea generală adezvoltării civilizaţiilor. Există o producţie de tehnici, de arte, de idei şi desentimente necontenită, pe care oamenii obişnuiţi o sprijină şi o transmit înmod inconştient. Însă cei mai dotaţi dintre ei aleg din acest fond amorf,modifică, modelează, cizelează. Apoi produsul astfel cizelat reintră încirculaţia generală, trece din mână în mână, de la om la om şi se uzează.Colectivitatea se serveşte de el şi îl consideră bun, fără să se sinchiseascăde numele meşterului, de care se interesază doar savanţii, artiştii şicolecţionarii.” (Arnold van Gennep, Formarea legendelor)39

Fenomenul folcloric şi istoria culturii„În istoria culturii româneşti, folclorul a fost identificat ca un fenomenautonom, componentă a culturii universale. El nu este un dat exclusiv alculturii noastre, nu aparţine numai culturii europene, este un fenomen careţine de universalitate. Percepţia acestei dimensiuni a culturii drept ocomponentă cu identitate specifică se poate spune că a fost destul dedevreme receptată. Acest reper de identitate la nivelul grupului esteperceput, ca atare, încă din perioada medievală. După aceea însă, imediat,în perioada Luminilor şi mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea,când în domeniul ştiinţelor umaniste, mai ales în lingvistică, dar şi înarheologie, s-au descoperit şi analizat documente de excepţie referitoare laistoria veche, la texte antice - textele vechi ale Orientului -, fenomenulfolcloric a oferit un suport pentru dezvoltarea teoriilor legate de istoria culturiişi implicit de rădăcinile, canalele de penetrare, contactele diverselor motive şiteme folclorice mai întâi în calitatea lor de texte literare. Totodată, sistemele

37 Editura Fundaţiei pentru studii europene, Cluj, 1999, pp. 92 – 94.38 Op. cit. p. 18.39 Polirom, Iaşi, 1997, pp. 28 – 29.



tradiţionale, ceea ce caracteriza comportamentul ritual şi ceremonial algrupurilor, au atras atenţia de timpuriu. Să nu uităm că descoperirilegeografice au oferit europenilor posibilităţile de contact cu lumi şi culturiexotice care le-au ridicat, cel puţin celor care urmau să întemeieze imperiicoloniale, foarte multe probleme”. (Sabina Ispas, „Folclorul este sistemul desisteme al vieţuirii noastre”)40

Terminologie folclorică şi concepte operaţionale (B. P. Hasdeu)„În prefata din 14 mai, 1885 la Etymologicum Magnum Romaniae, Hasdeu vaopta pentru termenul folklore, care denumeste credintele cele intime alepoporului, obiceiele si apucaturile sale, suspinele si bucuriele sau, într-oformulare ulterioara, toate prin câte se manifesta spiritul unui popor, obiceielelui, ideile-i despre sine-si si despre lume, literatura lui cea nescrisa, mii si miide trasure caracteristice cu radacini în inima si cu muguri în grai [apud Bârlea1974:173]. În descrierea a ceea ce astazi numim categorii si subcategoriifolclorice, Hasdeu utilizeaza si impune o serie de termeni specializati,precum varianta, tip, prototip, arhetip (si subdiviziuni ale acestora: subtip,subvariant, subarhetip). Ovidiu Bârlea considera ca termenul varianta aparepentru prima data în opera lui Hasdeu cu sensul folosit în folcloristicaromâneasca a secolului al XX-lea. În formularea lui Hasdeu, prin varianturi[variatiuni în articolul de dictionar despre basm], în literatura poporana ca si-nlinguistica, se înteleg exemplare diferite în forma, în accidente, în punturisecundare, dar identice în toate elementele fondului, iar nu numai în uneledin ele. De asemenea, vorbind despre tip, savantul îl percepea compus dinmotive, aproape de sensul lui etnologic de suma folclorica a variantelor, întimp ce arhetipul sau prototipul este o forma primara din care deriva variantesurprinse în circulatie, fie ca aceasta forma primara este restrânsa lapatrimoniul national, fie ca este universala, ca în acceptia Scolii Finlandeze[Bârlea 1974:175-176].

Întelegând prin clasificare o înlesnire metodica care reprezintaaproximativ natura lucrului, Hasdeu propune o împartire a literaturii popularepe genuri si specii, initial delimitând trei genuri (poetic, narativ si aforistic, în1867) si revenind mai târziu cu o alta clasificare, dupa criteriul vârsteiparticipantilor la actul creatiei orale. În interiorul clasificarilor, delimiteazaspecii ale literaturii populare, pe care le descrie pe larg (colinda ar fi, astfelune chanson ambulante [1979(1892-3):259-260]) sau detaliat, asa cum seîntâmpla cu doina, strigaturile si basmul: Scurta ca si simtimântul, doina estesimtimânt sub orice forma: tristete si bucurie, amor si ura, entuziasm sidesperare, pace si razboi (1882). Ea exprima toate nuantele sentimentuluiîncepând de la sentimentul de jale si terminând cu sentimentul de bucurie[1979 (1892-3):237]. Strigatura este o improvizatie compusa la moment, faraprecugetare si sub impresia jocului. Improvizatia poate fi de trei feluri: 1)totala sau integrala atunci când jucatorul improvizeaza un cântec întreg; 2)partiala, atunci când jucatorul îsi aduce aminte si ia o strigatura dejacunoscuta si compusa de altul, dar o modifica ca sa se potriveasca (foartebine) cu situatiunea în care se afla 3) adaptativa când o aplica asa de bine,încât nimeni nu poate zice ca nu e lucrarea lui (...) când o aplica cu atâtadibacie ca si când ar aplica la lucrarea lui un proverb. Definitia basmului

40 Interviu cu Sabina Ispas, „Folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre”, în„Contrafort”, nr. 3-6 (77-80), martie-iunie, 2001, articol disponibil la adresahttp://www.contrafort.md/2001/77-80/150.html.



presupune, pe de o parte, prezenta obligatorie a supranaturalului (În basmsupranaturalul constituie un element esential [1979(1893):156]) si, pe de altaparte, conditia ca ascultatorii sa creada în adevarul celor povestite (pentrutaran, basmul e departe de a fi minciuna... [1979(1893):153]), continutulbasmului fiind generat, dupa parerea lui Hasdeu, de realitatea visului, ceeace exclude echivalarea basmului cu minciuna. Savantul opereaza distinctiirafinate între basm (creditat ca adevarat la origine) si basna (nascocire),sugerând si termenul generic poveste pentru naratiunile populare în cari nune întâmpina nemic miraculos sau supranatural [1979(1893)155]. Totodata,el propune termenul deceu (Basm menit a da solutiunea unei problemeapropiat de ghicitoare prin forma interogativa, dar tinând de basm, prin fond,mijloace si element supranatural [1979(1893):204-209]), notiune care nu sesuprapune cu legenda, ci mai degraba cu basmul cu ghicitori numerice. Desideceul a ramas doar o idiosincrazie hasdeiana, termenul îl ajuta pe savant saexplice alcatuirea mitologiei: Când basmul propriu-zis si copilul sau, deceul,ajung deopotriva la un însemnat grad de dezvoltare într-o societate dejarelativ destul de înaintata, elementele lor se fuzioneaza, sistematizându-seîntr-un complex numit mitologie, în care sunt doua patrimi neconstienteprovenind direct sau indirect din basmul propriu-zis, o patrime constientadatorita caracterului celui tendentios al deceului, si o alta patrime constientarezultata din opera ulterioara de sistematizare. Prin jumatatea ceaneconstienta, sustrasa liberului arbitru, toate mitologiile se aseamana unacu alta, si ele nu se deosebesc decât prin jumatatea cea constienta, care leapropie de natura literaturei celei culte [1979(1893):209]. Comparatiaconceptiei hasdeiene despre studiul culturii populare cu orientarile stiintificedominante în Europa în a doua jumatate a secolului al XIX-lea ni-l arata pesavantul român afiliat pozitivismului fascinat de clasificari biologice si în modspecific acceptiei germane a studiului etnologic focalizat asupra limbilornaturale, ca mijloc de a descoperi necunoscutele limbilor originare. Regasimla Hasdeu ideea lui Max Müller (dealtfel, Hasdeu îl admira si-l citeaza adeseape teoreticianul german al mitului) ca povestirile populare sunt dezvoltari aleunor mituri primitive si justificarea necesitatii cunoasterii vietii naturale reale alimbajului, raportarea permanenta la literatura culta, care apare si în opera luiFriedrich Diez, termenul etnopsihologie de la Steinthal si distinctia poporan/popular de la Göres. Termenul arhetip ne trimite la Scoala Finlandeza a luiJulius Krohn, care-si publica lucrarea despre geneza Kalevalei în 1884.Preocuparea lui Hasdeu de a documenta istoria poporului cu date de culturapopulara si chestionarele pe care le elaboreaza amintesc de Bibliotecatraditiilor populare si de teoriile lui Giuseppe Pitré, iar relatia dintre studiullimbii si cel al vietii folclorice se poate raporta cu usurinta la etnologiafilologica a antropologilor englezi din scoala lui Edward Tylor sau laetnoglogia lui James George Frazer, pe care astazi am încadra-oantropologiei lingvistice [Cocchiara (1971)2004:222-322]. În afara de Müller,Hasdeu mai citeaza din W. si J. Grimm, Th. Benfey, Mannhardt, Tylor,Veselovski s.a. [Datcu 2006:455]. Ne apare limpede ca sprijinit pe lecturilesale întinse, de o cuprindere neobisnuita pe acea vreme – toate domeniileprincipale ale stiintelor umanistice – Hasdeu a putut elabora la noi jaloanelefolcloristicii stiintifice fundamentând în felul acesta toate principiile teoretice simetodologice ale tinerei discipline [Bârlea, în Hasdeu 1979:9]. Modul lui de astudia folclorul, în interdependenta cu limba, va fi preluat de OvidDensusianu si va face scoala în folcloristica româneasca [Datcu 2006:454].În acelasi timp, perspectiva interdisciplinara a lui Hasdeu asupra traditieiorale nu se limiteaza la literatura populara, termenii alesi de el (folclor,



etnopsihologie, cugetare poporana) demonstrând fara echivoc deschidereastiintifica spre acea filologie comparata care trebuia sa cuprinda studiul limbii,al literaturii si al obiceiurilor, reliefând deopotriva înrudirea dintre popoare sispecificul fiecaruia dintre ele sau spre ceea ce azi numim etnologie, adicastiinta culturii populare în ansamblul ei.” (Ioana-Ruxandra Fruntelata,Terminologia etnologica româneasca în opera lui B. P. Hasdeu, în AnuarulInstitutului de etnografie si folclor "Constantin Brailoiu", pp. 225 – 227)

Trăsăturile culturii folclorice„Trebuie să spunem de la început aici că „dinamica creaţiei folclorice”

— pentru că întreaga cultură tradiţională orală, având caracter de „sistemdeschis” (V. T. Creţu), este vie şi productivă, iar nu osificată, „relictuală”,„arheologică”, „muzeală” etc. — presupune, aşadar, mobilitate, înnoire,„inovaţie” (în limitele tradiţionalităţii, însă, adică schimbări înnoitoare admise,suportate, omologate şi autentificate de tradiţie), dar niciodată „autenticulinterpret–creator” din sfera culturii tradiţionale nu este preocupat, nu esteadeptul modernizării culturii în care se află sau creaţiei din interiorul acesteia;el, ca şi oamenii mediului tradiţional,este instinctiv convins că „modernizarea”înseamnă părăsirea şi destructurarea acestui tip de cultură, de unde şirezistenţa şi potrivnicia nu la schimbare, înnoire între limitele tradiţiei ci la„modernizare”, la „noul, succesul cu orice preţ”: cu preţul părăsirii tradiţiei.

De aceea vom spune îndată că tradiţionalitatea (alături de oralitate şicaracter formalizat / formalizare) este o trăsătură cardinală a folclorului, încâtaceste trei trăsături au importanţă maximă, fiind generale atât pentru folclor,cât şi pentru întreaga cultură tradiţională orală. Ca urmare, prin nuanţarea pecare ne-o permite sinonimia parţială în limba română inovaţie–înnoire–modernizare, afirmăm că în spaţiul culturii tradiţionale orale perecheaînnoire–inovaţie se află în opoziţie pertinentă cu termenul de modernizare, înciuda faptului că în antropologia culturii şi în sociologia comunităţilor ruraledin ultimele două – trei decenii, cercetările întreprinse permit decelarea unuiproces denumit „dialectica tradiţie/modernitate” (Géraud, 2001: 57–59).

Antropologi, sociologi, etnologi de renume precum Claude Lévi-Strauss (anii ’60), G. Baladier (deceniul următor), J. F. B. Bayart (1989), J.-P.Warnier (1993) ocazionează câteva teze reţinute în lucrarea menţionată maisus, la care subscriem (adăugând propriile noastre argumente şi explicaţii):a. Tradiţia intervine în modelarea prezentului, contribuind la realizarea de noicombinaţii sociale şi culturale. („Modelarea prezentului” — în sensul„asimilării moderne” în cultura şi civilizaţia rurală a unor instrumente, tehnici,obiecte, precum clarinet, saxofon, trompetă, acordeon, mai nou chitara, chiarorga electronică în interpretarea folclorului muzical, ori plăcile de faianţă înplacarea cu „motive populare” a faţadelor caselor din mediul rural).b. Raportul dintre tradiţie şi modernitate nu este (neapărat exclusiv adăugămnoi) dihotomic, ci dialectic. (Dacă e dialectic, atunci acest raport se referă laaspecte contradictorii, tensionate, astfel încât întregul raport se pune întermenii esenţiali de continuitate şi discontinuitate; cu referire propriu-zisă lacultura tradiţională, aceşti termeni, precum vom arăta mai jos, se referă laraportul tradiţie–inovaţie şi nu la un raport cvasi-inexistent: tradiţie–modernitate, raport care, dacă ar exista înăuntrul culturii tradiţionale arscoate creaţiile, fenomenele şi procese bazate pe el în afara culturiitradiţionale propriu-zise, proiectându-le în cultura populară, iar dacă pierdsprijinul, susţinerea şi temelia tradiţională — atunci respectivele fapte şiproduse ajung în ceea ce am numit „zona E” a culturii populare).



c. Acest raport dialectic (tradiţie–modernitate) permite studierea schimbăriisociale în termeni de ruptură şi continuitate. (Aserţiunea aceasta esteadevărată, doar că „schimbarea socială” se petrece la frontiera spaţiuluiculturii tradiţionale — aşa încât, în virtutea „rupturii”, schimbările de acest felsunt centrifuge faţă de nucleul de tradiţionalitate al culturii de tip folcloricproiectând atare fenomene şi entităţi în afara respectivei culturi tradiţionale,adică modificând cadrul social al culturii, mutaţie socială ce, prin feed-back,modifică la rândul ei cultura. Aşa stând lucrurile, raportul tradiţie–modernitateeste dialectic la nivelul întregii culturi şi civilizaţii şi se referă la „sincroniasistemelor integrate” — cultura în sincronie — şi nu la interioritatea şiintrinsecitatea culturii tradiţionale orale, unde continuitatea o reprezintătradiţionalitatea proprie, specifică acestei culturi, şi nu „tradiţia” în general, iardiscontinuitatea o reprezintă înnoirea/inovaţia raportată şi omologată decontinuitatea „tradiţiei specifice” culturilor folclorice. Această continuitate intrăaşadar în „raport dialectic” cu inovaţia (şi nu cu modernizarea). (...)

Tradiţie şi tradiţionalitate. Pentru a scoate termenul „tradiţie” de subînţelesul pe care îl avea în istoria folcloristicii româneşti (când, în a douajumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, tradiţie erasinonimă mai ales cu „legendă” dar şi cu „datină”, „eres”), trebuie să-l punemîn legătură cu tradiţionalitatea, termen de specialitate care, în accepţiaactuală pe care urmărim să i-o dăm, desemnează o trăsătură cardinală afolclorului (trăsătură de ordin de importanţă mai mare decât cele „specificefolclorului” — caracterul anonim, colectiv/comunitar, sincretic), întrucâttradiţionalitatea, alături de oralitate şi formalizare, caracterizează definitoriunu doar folclorul, ci întreaga cultură din care folclorul face parte. Dupăaceastă relaţionare şi în temeiul ei, „tradiţia” reprezintă:— continuitatea producţiei folclorice şi a totalităţii faptelor culturii din carefolclorul face parte;— „etalonul” autenticităţii produselor şi faptelor în interiorul acestei culturi;— în sfârşit, „tradiţia” (tradiţionalitatea) reprezintă „forţa motrice” careamorsează creativitatea în folclor şi în cultura tradiţională orală. (...)

Oralitatea — trăsătură definitorie şi cardinală a folclorului şi a culturilorde tip folcloric. În înţeles restrâns (şi chiar în cel comun) oralitatea nucaracterizează exclusiv cultura tradiţională orală şi folclorul ca parte aacesteia; oralitatea, în acest sens, se întâlneşte ca parte, ca „însuşiresecvenţială” în componenţa unor arte sau produse artistice precum teatrul nuca „text” — ci ca artă a spectacolului (unde una din componentele de bazăale expresiei nu poate exista decât sub forma oralităţii: cuvântul rostit). Pe dealtă parte — pentru a reduce exemplificările la tipurile esenţiale — se poatevorbi de o oralitate a textului literar; dar un text care este caracterizat deoralitate, şi-o relevă ca pe o trăsătură, o particularitate stilistică a textului(implicit a individualităţii scriitorului) şi nu ca un mod specific de existenţă aprodusului cultural (artistic) însuşi.

Autorii manualului de folclor literar românesc citaţi subliniază aceastăcaracteristică existenţială a oralităţii în cazul folclorului şi culturii din careacesta face parte (pe care, însă, le aproximează sub eticheta ambiguă şirevolută de „populare”): oralitatea „defineşte un mod propriu de existenţă şimanifestare a culturii şi literaturii populare, cu consecinţe esenţiale în însăşistructura lor estetică”. (Pop, Ruxăndoiu, 1990: 46). O sinteză mai apropiatăde nivelul actual al etnologiei şi antropologiei culturale oferă Adrian Fochi prin



cele şase teze pe care le rezumăm în cele ce urmează (Fochi, 1980: 22;Boldureanu, 2003/a: 59–61).

(1) Folclorul, în manifestarea sa autentică propriu-zisă este un act decomunicare caracterizată prin „genurile de ascultare”. Genurile de ascultarese axează pe binomul vorbire – ascultare şi pun în mişcare patru elemente:vorbitorul, mesajul, canalul şi publicul. În cazul unui fenomen complex şiextrem de întins (aproape generalizat în folclor, dar şi în cultura tradiţionalăorală) precum este povestitul, codul este cel care „regizează povestirea” (id.:23), iar publicul (prezent în chip nemijlocit) are un rol activ în reproducereaunui text folcloric în chiar procesul e creaţie (id.: 30), ca un rezonator organiccuprins şi implicat în sfera oralităţii.

(2) Teza (problema) numită „servitutea oralităţii”. Interpretul–creator(povestitorul, cântăreţul) nu are prea mult timp de gândire în cursul „zicerii”sale, el fiind obligat de desfăşurarea performării să realizeze un anumit debitcare nu-i permite să-şi caute cuvintele şi să-şi pregătească efectele (id.: 30).Soluţia este apelul la repertoriu, care (prin „prefabricatele” formalizării) îioferă, dincolo de redundanţa deosebit de eficientă, un anumit consenspersuasiv care reafirmă solidaritatea repertorială a binomului emiţător(interpret)–receptor (public) împreună cu celelalte elemente ale comunicării(cod, mesaj).

(3) A treia teză se referă la fenomenalitatea folclorului: actul de creaţiecoincide în acest caz într-atât cu transmiterea (comunicarea) produsuluifolcloric, încât ele devin acelaşi lucru. Pe această bază Adrian Fochiapelează la termenul formulă (preluat de la clasicistul elenist americanMilman Parry). Prin formulă se desemnează „un grup de cuvinte care eîntrebuinţat curent în condiţii metrice (prin extensie, de performare — n. n.)identice pentru a exprima o idee esenţială” (id.: 34), astfel încât aceste„fragmente de limbaj” îşi pierd semnificaţia şi logica obişnuită a înţelesuluicuvintelor şi se subordonează „simbolismului formei artistice” (id.: 35),. Ceeace într-o terminologie mai veche se desemna prin temă, motiv, episod, tip,schemă, proces etc. poate fi redat prin formule înţelese ca unităţi/ elementestereotipe („prefabricate”). Relaţionarea oralitate–formalizare dobândeştesuficientă claritate şi relevanţă pentru a putea fi extinsă, „extrapolată” lanivelul întregii culturi tradiţionale orale.

(4) A patra teză arată că produsul folcloric trebuie înţeles (în „teoriaactuală a oralităţii”) ca o „realitate fluidă” în care variaţiile de formă aleprodusului performat nu duc la pierderea (nici măcar la schimbarea)trăsăturilor individuale, ci prin actul performării se pun în raport dialectic şidinamic „ceea ce este variabil şi ceea ce este constant” (id.: 42). Reajungemşi pe această cale — prin teza a patra din teoria actuală a oralităţii — laraportul dintre tradiţie şi inovaţie. Originalitatea anonimului interpret–creatorse manifestă prin „dicţie personală”. În privinţa raportului „variabil–invariabil”autorul citează două mari nume Vladimir Jakovlevici Propp şi Claude Lévi-Strauss.

(5) Teza a cincea arată că forma specifică a „creaţiei orale” — creaţia înfolclor şi, prin extensie, în întregul spaţiu al culturii tradiţionale orale — estecreaţia prin variante (ibid.). (...) Reţinem că în acest tip de creaţie şi în acesttip de cultură termenul variantă are cu totul alt înţeles decât în spaţiul culturiiconstituite, al artei şi literaturii profesioniste („culte”) şi chiar decât în culturapopulară.(6) Teza a şasea spune că, potrivit teoriei oralităţii, în faptele folclorice (ce ţinde folclor şi de cultura de tip folcloric) se încadrează elemente (componente)suprasegmentale — elemente de expresivitate directă şi nemijlocită,



nonlingvistice — precum gestica, mimica, bătăile ritmice în obiecte din jur,lovirea unor părţi ale corpului propriu (sau al altora), mişcări ale corpului,utilizarea (în scop ritual sau păstrând reminiscenţe şi ecouri ale unorasemenea scopuri) a unei anumite recuzite şi a unor proceduri. Toateacestea determină o mare complexitate a comunicării acestei culturi şi afaptelor sale — de fapt o pluralitate de coduri şi limbaje (Boldureanu, 2003/a:66) precum şi raporturi speciale dintre interpretul–creator şi publicul său,dintre actant–pacient–„text” folcloric (id.: 67–69), pe care în folcloristică ledesemnăm prin termenii de sincretism structural respectiv sincretismfuncţional — trăsături ale folclorului.

Caracterul formalizat („formalizarea”) — trăsătură definitorie şicardinală a folclorului şi a culturilor de tip folcloric. Caracterul formalizat— „formalizarea” este o trăsătură definitorie şi cardinală în spaţiul culturiitradiţionale orale, întrucât ea (alături de tradiţionalitate şi de oralitate)determină nu doar folclorul în totalitatea lui, ci şi întregul din care acesta faceparte: cultura tradiţională orală — cultura de tip folcloric, complementarăculturii moderne. În spaţiul mai restrâns, al folclorului, caracterul formalizatmarchează semnificativ actul de creaţie–interpretare (reasamblarea,resemnificarea, resemantizarea la toate nivelurile prin „prefabricate”, prin„formule” în sensul precizat mai sus). În celelalte zone ale culturii tradiţionale(artele folclorice, tehnicile tradiţionale, civilizaţia rurală), caracterul formalizatse manifestă şi se concretizează prin utilizarea de elemente expresiveconsacrate ca „unităţi formalizate” (în totalitate sau aproape în totalitatecentrate pe embleme, arhetipuri, simboluri care au şi un „corespondentlexical”). Asemenea unităţi formalizate („prefabricate”) sunt utilizate pentruorganizarea semnificativă, semantic–funcţională, expresivă „grăitoare” aspaţiului plastic în ornamentica folclorică, pentru con-figurarea şireconfigurarea volumelor, suprafeţelor, culorilor în arhi-tectura rurală, înarmonizarea şi echilibrarea funcţională a obiectelor şi ansamblurilor cealcătuiesc într-un anumit fel civilizaţia rurală a unei comunităţi (folk society).

În folclor (subdomeniu al culturii tradiţionale orale care, sub aspectulstudierii de specialitate ne interesează în mod special), îndeosebi în folclorulliterar („literatura folclorică”), formalizarea se întinde de la nivel micro-structural până la a organiza specii ample structural (şi funcţional — vezicelelalte „funcţii” definite şi teoretizate de V. I. Propp — care organizează şiguvernează prin redispuneri caleidoscopice structura uneia dintre cele maiample specii narative ale folclorului — basmul).

La nivel microstructural formalizarea „se leagă” de sintagme (uneoricuvinte ori chiar frânturi de cuvinte şi onomatopee) care se asociază înformalizarea progresivă (spre structuri tot mai mari) cu rima împerechiată pecare prin forţa formalizării şi-o atrage („…Şi atâta plânge/ Cu lacrimi desânge”), prin repetiţii („ai-na şi daina”, „lerui-ler şi flori de măr”, „florile-sdalbe”, „crenguţă verđi đi brad”, „frunză verde”), apoi la nivelul versului scurt(unde adesea, spre a strica monotonia, apar asonanţe sau hemistihuri),distihuri sau terţine „pasagere”. Tot la acest nivel microstructural apar caelemente de formalizare interjecţii precum oftatul, icnitul, locuri comunedesemantizate („au-au!”, „hop-ş-aşa şi num-aşa!”, „hei-hei”, „he-he-he-hei”,„arz-o focu!” etc.).

La un nivel mai cuprinzător formalizarea se întâlneşte de pildă în poezieprin simetrii, paralelisme, „motive pasagere” (frecvente în poezia lirică, dar şiîn colinde şi balade), iar în naraţiuni în proză sub forma unor clişee şi formulecare implică pe ascultător în desfăşurarea naraţiunii.” (Ioan Viorel



Boldureanu, Cultură tradiţională orală. Teme, concepte, categorii, EdituraMarineasa, Timişoara, 2006 pp. 40 – 46)

Teste1. Identificaţi şi comentaţi trăsăturile cardinale ale folclorului.2. Alcătuiţi un scurt eseu pe tema Folclorul ca ştiinţă sintetică.3. Comentaţi definiţia folclorului ca „ sistem de transformări”.4. Comentaţi cele şase teze asupra specificităţii faptului folcloric formulate

de Adrian Fochi şi puneţi-le în relaţie cu interpretările date fenomenuluide alţi folclorişti.

Capitolul 3 – Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar


Capitolul 3 – Genuri şi specii ale literaturii populare.Glosar

LIRIC EPIC RITUAL

ÎN PROZĂ ÎN VERSURI

Doina (cântec,cântecă,

daina, cânteclung de

dragoste)

Cântecul deleagăn

Bocetulimprovizat

Strigătura /Cântecul de

joc

Blestemulerotic

Basmul

Povestirea

Legenda(etiologică,mitologică,

hagiografică /religioasă,istorică)

Snoava

Proverbul

Zicătoarea

Balada

Cântecul epic(fantastico-mitologic,

istoric,haiducesc)

Descântecul

Oraţia de nuntă

Cântecul ritualfunerar

Poeziaobiceiurilor

calendaristice(Colindul,Paparuda,

Caloianul etc.)

Folclorulcopiilor

Teatrul folcloric

Ghicitoarea

BALADA – specie a epicii populare (prezentă şi în literatura cultă), cuoriginea în Evul Mediu european. De obicei narează faptele unui erouimplantat în tradiţiile şi obiceiurile populare, o legendă, o profundă ideefilosofică (E. Ţarălungă). Ca specie se apropie adesea de cânteculbătrânesc, care tratează mai ales evenimente memorabile, fapte istorice, darşi de colindă, prin subiect, şi, uneori, de „firul epic” al unor cântece liriceDupă I. V. Boldureanu, balada folclorică „integrează fapte şi evenimente aleistoriei (ale realităţii trăite) prin asimilare după o prototipie mitic–legendară(de unde şi „vecinătatea” cu legenda), hiperbolizând trăsături precum eroicul,violenţa, cruzimea, fantasticul etc.” Tipologia baladei a făcut obiectul anumeroase studii folcloristice româneşti (G. Dem. Teodorescu, I. C. Chiţimia,Al. I. Amzulescu, Gh. Vrabie, Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu ş. a.). Se cuvine



amintită clasificarea lui Gh. Vrabie, care distinge 6 categorii tematice alebaladei: legendară, păstorească, cântecul istoric de curte, baladaantiotomană, antifeudală şi familială, precum şi cea a profesorilor Mihai Popşi Pavel Ruxăndoiu (Folclor literar românesc), preocupaţi de dimensiuneamitică a speciei, denumită „cântec” (cântecul epic, cântecul legendar,cântecul mitologic sau cântecul fantastic. I. V. Boldureanu descoperă treinivele „ideatice” ale baladei: substratul arhaic/mitologic, „unde sâmburelemitemic are generalitate antropologică (acesta nu este întotdeauna evident)”;cel al „(proto)conceptelor transpuse zonal (pe mari arii)” şi „nivelul etnicparticularizat în funcţie de ethosul folcloric (unde „cântecul epic” se înrudeştecu alte specii — basm, legendă, colind)”. Ex.: Mioriţa, Toma Alimoş.

BASMUL – specie а epicii populare în proză subordonată categorieiestetice a miraculosului, a cărui structură alegorică se raportează la oschemă mitică raţionalizată - lupta dintre bine şi rău / întuneric şi lumină, cubiruinţa finală a binelui. Basmul prezintă ca trăsături definitorii: o „structurăepică amplă pluriepisodică (realizată prin combinarea unităţilor formal-funcţionale în actul povestitului); reflexe şi ecouri ale ritualităţii; intruziuneafantasticului (de la dozele mari ale unui „fantastic existenţial” în basmulpropriu-zis până la forme mai uşoare ale unui anume „degradé” folcloric —misteriorul, miraculosul, feericul. (I. V. Boldureanu) Folcloriştii analizează,între „subcategoriile” basmului, b. despre animale (v. studiile lui LazărŞăineanu), ca variantă arhaică în care „personajele” — animale sau obiecte„însufleţite” — nu reprezintă alegorii ale unor trăsături umane, „ci suntîntruchipări ale atotputernicului şi atotcuprinzătorul animism arhaic” (id.), şicare va evolua, o dată „eliberat de autoritatea miturilor totemice” (B. Lajos)spre snoava sau alegorie, şi b. „fantastic”. Acesta din urmă are o funcţierituală (v. „ceremonializarea” povestitului), una apotropaică (vizând scopulprotecţiei sau transformării magice a spaţiului şi timpului în care sepovesteşte basmul) şi una de divertisment (secundară, deşi devenită învremurile moderne preponderentă, bazată tot pe vechea „funcţie magică” abasmului de a revela/impune realităţii un model ideal–deziderativ). (id.) Altesubtipuri ale b. folcloric sunt: basmul nuvelistic (apropiat de povestire);basmul legendar (apropiat de legendă). După B. Lajos, raporturile dintrelegendă, mit şi basm ar putea fi descrise astfel: „Funcţional, legenda descrieiar mitul explică; basmul creează o lume nouă, care îi este proprie,reorganizând elemente de legendă şi mituri primitive. În trecerea de la mit labasm nu se înregistrează numai o schimbare de funcţie, ci şi un salt pe un altplan, într-un nou sistem cultural. Se elaborează o nouă structură carecorespunde unei noi necesităţi sociale şi spirituale”.

COLINDUL – specie narativ-dramatică subordonată genului folcloric ritual,inclusă în scenariul colindatului, care ar avea ca model „scenariul morţii şirenaşterii divinităţii adorate împreună cu timpul anual sau sezonul ce-lreprezintă, împreună cu textele ceremoniale (colinde), formule magice,dansuri, scenete, recuzită rituală şi sacrificii, interpretat din casă în casă, peuliţele sau în anumite locuri din vatra şi moşia satului de o ceată sacră” (IonGhinoiu). Prin originea sa, arată I. V. Boldureanu, acest complex ceremonialpoate să fie redus doar la perioada de iarnă. După Mihai Pop „în latină,calendae are forma verbală calare « a vesti » şi calatores sunt cei carevestesc în Imperiul Roman sub influenţa cultului [lui] Mithra din secolul al III-lea e.n. « Dies Natalis Solis Invicti » [Ziua Naşterii Soarelui celui Neînvins —n. n.]. Mai târziu, prin aculturare creştină, colindătorii au vestit din secolul al



IV-lea naşterea lui Iisus Cristos (…) Credinţa în puterea colindatului de aaduce îndeplinirea dorinţelor îl situează pe palierul acelor fapte de culturătradiţională în care ritul este operatorul cu care se mediază între limitele vieţiişi dorinţele oamenilor”. Colindatul şi, implicit, colindul ca textul ritual, aravea, aşadar, o funcţie originară, de vestire a unui eveniment divinhipermarcat (M. Pop), una de mediere magică, una augurală (prin prevestirişi urări de sănătate, viaţă lungă etc.), una apotropaică (de protecţie, dealungare a răului) şi una propiţiatorie (de îmblânzire, împăcare, obţinereaunor favoruri şi protecţie din partea soartei, norocului prin evocareasacralităţii, divinităţii şi instaurarea condiţiilor ritual–ceremoniale pentruacestea) (I. V. Boldureanu). Ex. Pluguşorul, Vasilca, Sorcova, Steaua,Vicleimul (Irozii) etc.

DESCÂNTECUL – specie rituală mitico-magică cu funcţie propiţiatorie şiapotropaică, prezentând, în funcţie de sincretismul mitico-magic, următoarelestructuri, identificate de Nicoleta Coatu41 şi I. V. Boldureanu42:- enumerativ–negative — răul / boala se anihilează prin enumerarea unoracţiuni / lucruri de la 10 (9) la 1 (zero) — în descântece de spăriet, de apucat,de gâlci, de bubă etc.; — imperativ–enumerative — enumerare de tipulporuncii „să pleci din: creştetul capului, din albul ochilor, din mădulare!”, înscopul alungării bolii; descântece de ceas rău, de izdat, de soare rău, debabiţe (greţuri), muma–pădurii etc.; — contrastante–imperativ–enumerative:retorică imperativă bazată pe contrastul verbelor (formelor verbale) şiopoziţia interior (corp) / exterior (locuri îndepărtate) unde trebuie alungat,spre a fi absorbit, răul/boala din trupul omului; descântece de: rânză,vătămătură, izdat, brâncă etc.; — contrastante — bazate pe formula „nu aşa… ci aşa”) — afirmarea apoi negarea efectului malefic, plasarea bolnavului lapolul negativ, concomitent cu crearea unui pol pozitiv şi inversarea lor, astfelîncât bolnavul să fie „adus” magic în starea de sănătate; descântece: deapucat, de puşchea, de şarpe, de soare, de plânsuri, de guşă etc.; —dialogice — dialog fictiv cu o fiinţă care imaginează boala — despre o situaţie(situaţii) care, acumulându-se, anihilează suferinţa; — încifrate(asemănătoare întrucâtva cu „numărătorile” din jocurile de copii): „Meleticăpeletică / Pog Conopago / Eara gena carga cararata / Cruce-n cer, cruce pecer, cruce pe pământ / veninul şarpelui să fie înfrânt” (Descântec demuşcătură de şarpe); — oximoronice (prin contrarii şi inversări) — boala edeclarată ireversibilă — apoi se neagă totul în legătură cu ea (timp, loc,putere) spre a o alunga şi a induce magic starea de sănătate; descântece de:pocitură, de trânji; — comparative — discurs relativ amplu, bazat pe unmecanism analogic, în care boala este alungată, trupul regenerat exemplar(„curat / ca argintu strecurat”); descântece: de deochi, de bubă, de cârtiţă, deorbalt etc.); — narative: narativitatea ca strategie de alungare a bolii;descântece de: guşă, de bube dulci, de cârtiţă, de Dânsele etc.; — narative–exemplare — narare cu intensificare retorică vizând intervenţia benefică închip exemplar; descântece: de spăimat, de vânturi, de durere de cap etc.

DOINA – Formă a cântecului popular liric, constituită ca specie aparte numaidin punct de vedere muzical.Considerată principala specie a genului liric,doina, numită de Ovidiu Bîrlea „cântec liric”, este reprezentativă pentru „liricavieţii cotidiene, care nu e legată de anumite momente sărbătoreşti ale vieţii

41 Nicoleta Coatu, Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Bic All, 1998, pp. 151 – 231, apudIoan Viorel Boldureanu, op. cit., pp. 56 – 57.42 Folcloristică şi etnologie, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pp. 107 – 109, ibidem.



colective”. (Ovidiu Papadima) Folcloriştii au subliniat dimensiunea sincreticăa doinei, a cărei valoare rezidă în „unitatea indisolubilă” (C. Brăiloiu) dintretextul poetic şi cântec. Analizând specia dintr-o perspectivă psihanalitică,Petru Ursache subliniază, ca aspecte definitorii pentru organizarea tematicăa acesteia, funcţia compensatoare a cântecului, cu rădăcini în orfismulpracticat în scopuri general-terapeutice, viziunea dragostei ca boală şi păcat,după modelul terapiei emoţionale (v. Dorul, ca „personaj” central al mitologieierotice, investit cu o funcţie psihică benefică), „starea de jale, de amar şi deurât” (ca expresie a matricei stilistice româneşti), caracteristică unei poeziiintimiste, „larg omeneşti” şi elegiace. Denumirile doinei (respectiv cele datecântecului propriu-zis) diferă după regiune: cântec, cântecă, daina, hora,hore, cântec lung de dragoste etc. Textul nu este constant legat de aceeaşimelodie. În general melodiile sunt în număr redus şi sunt specifice fiecăreizone etnofolclorice. (I. V. Boldureanu)

LEGENDA – Încercând să delimiteze legenda de o serie de specii cu careaceasta prezintă interferenţe, A. van Gennep pornea, într-o carte care „aimpulsionat cercetarea epicii folclorice”, Formarea legendelor, de la distincţiaîntre două clase de povestiri : cele care au o valoare estetică şi cele care auo valoare în primul rând utilitară, adăgând, între criteriile de clasificare,conţinutul – temele, credinţele şi calitatea personajelor. Astfel, „prin fabulă seînţelege o povestire în versuri cu personaje animale dotate cu însuşiriomeneşti sau care acţionează ca şi cum ar fi oameni. În proză, aceastăpovestire este numită poveste cu animale. Povestea ar fi acea povestire cumiracole şi romanescă, al cărei loc de acţiune nu este delimitat, iarpersonajele nu sunt individualizate, ceea ce ar răspunde unei concepţiiinfantile asupra Universului şi ar prezenta o indiferenţă morală absolută. Înlegendă, locul este indicat cu precizie, personajele sunt indivizi determinaţi,faptele lor au un fundament care pare a fi istoric şi posedă însuşiri eroice. Însfârşit, mitul ar fi, în fapt, o legendă localizată în regiuni şi timpuri situate înafara atingerii umane, personajele fiind divine”. În realitate, legendareprezintă o variantă raţionalizată a mitului, având o funcţie expresiv–explicativă („ontologizantă”), care face din ea „specia magistrală” a genuluinarativ (I. V. Boldureanu), suma „explicaţiilor” oferite de legendă alcătuind oadevărată „enciclopedie a cunoştinţelor populare” (Fr. Hebbel). În termenii luiOvidiu Bîrlea, „(…) legenda denumeşte o naraţiune cu ţel explicativ sau uncomentariu despre oameni şi aspecte mai proeminente. Comentariullegendei se concentrează în jurul trăsăturilor neobişnuite, cu vădităpredilecţie pentru ciudăţeniile oferite de natură şi viaţă. Mentalitatea populară[tradiţională — n. n.], mai cu seamă cea de grad arhaic este orientatăstructural spre perceperea contrastantă a realităţii (…)” După I. V.Boldureanu, „logica legendei” poate fi astfel formulată (ca silogism): — sepostulează o realitate neconfirmată în lumea obişnuită (căreia i se dă statutde premisă majoră); — se prezintă o întâmplare extraordinară, ireversibilă înconsecinţele ei (posibilă dar neconfirmabilă), căreia i se dă statutul depremisă minoră; — prin joncţiune/conjugarea (silogistică) a premiselor, seformulează explicit o concluzie privind starea actuală (şi definitivă) a entităţiia cărei noimă (semnificaţie de obicei eclatantă, surprinzătoare) se relevăastfel. Entitatea „explicată” în acest mod aparţine indubitabil lumii obişnuite,de a cărei realitate nimeni nu se poate îndoi în vreun fel. Acelaşi autor aratăcă legenda se poate „esenţializa” printr-un fel de contragere restrângându-şicorpul său narativ până la proporţiile reduse ale unui proverb, menţionândtotodată, între trăsăturile care permit reperarea diferenţelor dintre legendă şi



basm, faptul că metamorfozele (şi în sens larg „transformările”) prezentate înlegende sunt ireversibile.

Clasificarea legendelor a avut la bază, cel mai adesea, criteriul tematic.Subliniind varietatea / juxtapunerea mai multor teme în interiorul aceleiaşilegende (ciclu tematic), A. van Gennep, care confundă adesea legenda cumitul, analizase, în Formarea legendelor, următoarele tipuri: l. explicative, l.astrale, l. cu personaje animale, l. despre lumea supranaturală, l. despredemoni şi zei, l. rituale şi dramatizate, l. despre eroi civilizatori şi sfinţi şi l.istorice.

Oprindu-se asupra folclorului românesc, V. I. Boldureanu reperează:legende etiologice (a căror funcţie etiologică este predominantă şi a cărortemă se referă la „cele dintru începuturi”); legendele cosmogonice (derivatedin prima categorie), despre „facerea lumii şi lucrarea demiurgilor (actanţii şia adjuvanţii lor)”; legendele despre vieţuitoarele văzduhului; legendeledespre vieţuitoarele apelor; legendele despre vieţuitoarele pământului (cusubcategoriile Omul şi felurimile lui: eroii, sfinţii, căpcăunii, moşii, strigoii şiLegendele despre sfârşitul lumii)”.

POVESTIREA – Tributară unor convenţii (discursive, dar şi tematice) cuorigini îndepărtate în Orientul antic, povestirea se constituie în baza unorinvarianţi, privilegiind mecanismul ceremonialului (investită cu funcţiiiniţiatice, povestirea capată o dimensiune ritualică). Acesta din urmă seîntemeiază pe un sistem de „reguli”: prezenţa unui cronotop specific (un„spaţiu-timp” favorabil ritualului povestirii); un incipit care, în afara funcţiei deprezentare a naratorului şi, eventual, a naratarilor (al căror dialog esteprezent masiv la nivelul discursiv), se constituie într-o formulare indirectă atemei / motivului pe calea enunţării unei reflecţii general-umane; prezenţaunor strategii de amânare cu rol de instituire a suspense-ului, precum şi aunora de captare a atenţiei auditorului prin supralicitarea evenimentelorpovestite din perspectiva unui narator martor sau participant la ele. Acestadin urmă îşi asumă regia întregului „spectacol” (implicându-i pe naratariiadesea interpelaţi prin intermediul unor formule în măsură să întreţinătensiunea epică), având, în egală măsură, funcţia unui comentator avizat alevenimentelor istoriei cărora li se conferă un caracter exemplar şi, implicit,semnificaţii etice (în povestire, accentul cade pe situaţie şi nu pe personaj,ca în nuvelă). Denumită în limbajul popular tradiţional „păţanie” sau„pătăranie”, povestirea este o specie folclorică de dimensiuni medii, „deregulă pluriepisodică (cu puţine episoade), rareori uniepisodică, caz în careea se cere continuată imediat, (...) unul sau mai mulţi ascultători devenind(empatic) la rândul lor povestitori” (I. V. Boldureanu), printr-un mecanismapropiat de acela al povestirii – serie din literatura cultă. Ancorată cel maiadesea în realitatea cotidiană, povestirea folclorică se subordonează uneipoetici „realiste”, fiind „direct sau disimulat autobiografică” şi apelând, prinnarator(i), la o serii de strategii de verosimilitate, inclusiv la formule finale detipul „…apoi, dacă cel de la care am auzit-o o fi minţit, iaca mint şi eu” sau„nu mă credeţi mincinos, rogu-vă, oameni buni”. După I. V. Boldureanu, înciuda caracterului ei „realist”, povestirea folclorică poate aluneca „înfantastic sau cel puţin în misterios şi miraculos — priceperea povestitoruluivădindu-se în a soluţiona miza, poanta firului întâmplării printr-o „cheie”surprinzătoare, neaşteptată care, în acelaşi timp închide povestirea proprie,dar principial deschide posibilitatea continuării imediate a actului povestiriiprin altcineva din rândul ascultătorilor. Dar deschiderea poate să ducă şi spre



legătura cu prototipia mitico-legendară, astfel povestirea ajungând să seînvecineze nu doar cu basmul nuvelistic, ci şi cu legenda folclorică”.

PROVERBUL – considerat o „expresie sintetică, de sursă folclorică, având olargă circulaţie şi cuprinzând, concentrat şi sugestiv, o învăţătură bazată peexperienţa de viaţă” (E. Ţarălungă), proverbul aparţine, prin tematică şi mizafilosofic-morală, literaturii aforistice, caracterizându-se adesea, în planretoric, prin apelul la o serie de figuri având drept scop „sensibilizarea” ideiitransmise: metafore, comparaţii, alegorii etc. Un sinonim neologic esteparemiologia, „prin care se desemna atât domeniul (obiectul cercetat), cât şipreocuparea de a-l cerceta” (I. V. Boldureanu). Proverbul trebuie diferenţiatde maximă, aforism şi de zicătoare: „situându-se cumva la mijloc, proverbulsepară „realităţile”, entităţile desemnate prin maximă, aforism, pildă — speciiculte, aparţinând aşa-zisei „literaturi gnomice” (...) — de cele „populare”(zicătoare şi celelalte) (id.). Ex. Povestea Vorbei de Anton Pann (1847).

SNOAVA – Specie narativă scurtă, de regulă cu un singur episodsubordonată literaturii populare (influenţând însă literatura cultă), snoava (o„variantă” autohtonă a faceţiei (v.) latine) este o povestire cu caracter satiricşi, uneori, licenţios care vizează, în ordine tematică, diverse aspecte ale vieţiisociale şi familiale (relaţii între indivizi, defecte umane etc.) redate într-omanieră realistă sau chiar naturalistă. Confundată uneori cu anecdota (careimplică istorii picante despre personaje celebre), snoava îşi face apariţia lanoi începând cu textele cronicarilor moldoveni şi munteni şi e cultivatăfrecvent de A. Pann, I. Creangă, M. Sadoveanu ş.a. După Ovidiu Bîrlea,snoava este „specia cea mai apropiată de basmul despre animale [cu care]a fost adesea confundată (…)”. Denumirile populare ale snoavei sunt:poveste, glumă, (i)snoavă, anecdotă, chiar basm (basnă). Mecanismulnarativ al acesteia „trebuie să fie simplu, condus însă cu dibăcie pentru ca,topind satira în undele comicului, prin deznodământul–surpriză, să provoacerâsete, ilaritate, voioşie, — fără de care snoava eşuează într-o plăsmuireneizbutită”. (I. V. Boldureanu)

ZICĂTOAREA – După Ovidiu Bîrlea, zicătorile sunt „exprimări figurate, încare imaginea îşi capătă înţeles prin transfer metaforic”. fiind aproapeîntotdeauna intraductibile cuvânt cu cuvânt. Acelaşi autor arată că proverbulpoate deveni zicătoare „prin eliminarea unei părţi (…), binomul semantic[proverbul n. n.] fiind amputat de monomul care îl particularizează. Înrealitatea folclorică, procesul e întrucâtva curent, petrecându-se chiar înamândouă direcţiile, prin reducerea proverbului la zicătoare şi invers, prinîntregirea zicătorii cu partea eliptică prin care capătă profil de proverb”. I. VBoldureanu arată indică sursa generică a zicătorii în „contragerea” uneilegende (nu întotdeauna detectabile, dar care întotdeauna poate fipresupusă şi foarte adesea chiar imaginată). Zicători precum: Pestriţ la maţe,Cum e salcia-i şi răchita, A bate apa-n piuă, A spăla putina, (S-a dus) pe apaSâmbetei, Nici în car, nici în căruţă, Dracu-n apa mică, Dracul nu-i bun nicifiert, nici nefiert au, foarte probabil, originea în legende care le „explică”.

Teste1. Enumeraţi şi definiţi genurile şi speciile literaturii populare.2. Precizaţi şi comentaţi relaţiile dintre basm şi legendă, pe de o parte, şi

dintre legendă şi proverb, pe de altă parte.



3. Identificaţi şi comentaţi asemănările şi diferenţele dintre proverb şizicătoare.

4. Enumeraţi şi definiţi principalele tipuri de legende.5. Comentaţi un basm la alegere şi analizaţi, în interiorul acestuia,

raporturile între schemele alegorice şi modelele mitice.6. Alcătuiţi un eseu de 3 - 4 pagini pe tema Doina şi matricea stilistică

românească.

Antologie de texte de referință


ANTOLOGIE DE TEXTE DE REFERINŢĂ

LIRICUL43

Săraca inima me

Săraca inima meUnde vede-o fântâneO tulbură şi-apoi beŞi zice c-aşa-i tigne.Zice c-aşa-i învăţatăTăt cu apă tulburată,Cu limpede niciodată.Tot cu apă de ponor,Nu limpede de izvor.

(doină dinŢara Maramureşului)

Nu e bună dragostea

Frundză verde şi unaTătă lumea dzîce-aşaCă nu-i bună dragostea.Dar, dzău, dragostea-i amarăCum nu-i altă boală-n ţară.Când la inimă să puneO arde ca ş-un tăciune;Tăt o arde şi o frigeŞi nime n-o poate stinge.

Nu să stinge ea uşorNici cu apă din izvor,Nici cu apă din fântânăDe-ai turna o săptămână;De-ai turna să curgă valeEa tăt arde şi mai tare.

(doină dinŢara Maramureşului)

Cine iubeşte şi lasă

Cine iubeşte şi lasăDă-i, Doamne, potică-n casă,Leacurile rând pe masă,Tri doftori la căpătâi,La picioare măr gutâi.Măr gutâi să nu-nfloresacă,Badea-n pat să putrezească,Să-şi aducă el aminteCă-i blestem de oriunde;Că l-o blestemat mândraSă să uşte ca frunza,Să-l întoarcă mă-sa-n pat,Să-l întoarcă cu ţoluŞi să-i deie cu olu;Să-l întoarcă cu cerga,Să-i deie cu lingura.

(blestem de dragoste –Maramureş)

În cătane m-o luat

În cătane m-o luat,Mândre flori mn’i-am sămănatPă o verde ţălinioară,La cornu Gutâiului,Lâng-o rece fântânioară.

Numa, ia, când am plecatFlorile le-am blăstămat:- Creşteţi, flori, şi înfloriţi,Că mie nu-mi trebuiţi;Creşteţi pă cât gardurileŞ-astupaţi prilazurile;Să vă sufle vânturile,Să vă ciunte vârfurileCă eu nu v-oi mai purta,Că mă duc în cătunieŞi lozeşte-o bătălie –Ştim-mă focu şi bdiataOare când oi înturna.……………………….

43 Textele sunt selectate din Antologia de folclor din Maramureş, de Dorin Ştef, EdituraEthnologica, Baia Mare, 2007.



(cântec de cătănie – Maramureş)

Horea înstrăinatului

Care fată-şi lasă satulBat-o jelea şi bănatul.Nu o bată tare rău,Că mi l-am lăsat şi eu;Nu o bată tare-tare,Că şi eu mi l-am lăsa-re.Am cătat altu mai bun,Face-l-ar Dumnedzău scrum.Şi din scum să-l facă pară,Să să ducă fum în ţiară,Să vadă că n-am tigneală.

- Hei, tu, mămulica mea,Halubele din fetieLe scoate între hotarăŞi le fă focuţ şi pară.Cine mi-a vede fumulŞti-u-a cui i-i năcazul;Cine mi-a vede para,Şti-u-a cum mi-e tigneala.

Frunză verde de şălatăMândră-i horea legănatăLa fata cea scuturată.Mândru-i doru legănatLa feciorul supăratCare-i tare-nstrăinat.

(Cântec de înstrăinare –Maramureş)

Blestemul înstrăinării

Cucule, pasăre mândră,Du-te-n pădure şi cântă.Pe cine-i avea mânie,Blastămă-l, străin să fie.

Nu trebe mai mare fune,Ca străinătatea-n lume;Nu trebe mai mare sfoarăCa străinătatea-n ţiară.

Cântă puiu cucului,În mijlocu codrului.D-aşa cântă de uşor,Leagănă frunza de dor;D-aşa cântă de-amărât,Leagănă frunza de rât.

(Cântec de înstrăinare –Maramureş)

Jălcuire

Frunză verde-a codrului,Zălcui-m-aş şi n-am cui,Că supărat ca mine nu-iNumai puiu cucului.M-aş jălcui codrului,Codru are frunza luiŞi nu crede nimănui.Până-i frunza pă dânsuNu vre crede la altu;Dacă frunza i-o ptica,Nu ştiu, crede-mă o ba.- Crede-mi, codrule, şi mie,C-am fost prunc de omenie,Prea mult rău mi s-o dat mie.

Când s-o-mpărţât năcazu

N-am avut noroc pe lume

- Spune, măiculiţă, spune,Avut-am noroc pe lume?- Eu ţ-am spus şi ţ-oi mai spuneCă tu n-ai noroc pe lume.Măi, copile, supărat,Eu noroc ţ-am sămânatAstă primăvară-n strat.L-am pledit şi l-am udatA ta parte s-o uscatDe jele şi de bănat;Măi, copile, bănuit,Eu noroc ţ-am răsăditAstă primăvară-n rât,L-am udat şi l-am pledit,A ta parte s-o toptitDe jale şi de urât.



Eram în câmp la lucru;Tăt gândesc cum s-o-mpărţâtCă prea mult mi s-o vinit.Atâta mi s-o vinit,Cât şohan n-am osâmbrit.De frică trabă să-l port,Da’ vezi, codrule, nu pot.

Văzând că nu-l pot purta,Prindă-mi ochii lacrima –Grea pedeapsă-i aiasta,Osâmbrit-u-am ori ba?Codrule, n-am osâmbrit,Pă nime n-am năcăjât.De-am văzut om supărat,De-am putut l-am agiutat,Cu graiu l-am mângâiat;De nu,-am mărs şi l-am lăsat.De n-am putut bine-ai face,Dusu-m-am şi i-am dat pace.

De năcazuri năcăjăscŞi prin codru pribegesc,La frunză mă jălcuiesc;La frunza cea de pe munţi,Că n-am oameni cunoscuţi,Numai frunza şi codruCare-i pă tăt pământu.

(Cântec de jale – Maramureş)

(Cântec de jale – Maramureş)

EPICUL

Balada44

Balada lui Pintea

Pintea-n munte să suie,Mândră curte zugrăve,Cu cătane-o d-îngrădea,Cu frunze-o acoperea.Numai Pintea ş-o strigat:-Dintre voi de s-a afla,De s-a afla carevaSă meargă la Baia MareDupă pită, după sare,După vin din cel mai tareCe beau domnii la gustare.

Horea lui Ion Berciu(cântec mioritic)

Frunză verde a malinii,Plecat-o turma DunchiiŞi cu fratele Bercii.Marţi stâna Dunchii o plecat,Joi, Ion Berciu s-o-necatLa Luha, din sus de sat,Că grea ploaie o plouat,Izvorul s-o turburatŞi Ion Berciu s-o-necat.După-aceea l-o aflat

44 Ibidem.



Nimeni nu s-o mai aflat,Numai a Pintii fârtat;Numai el că şi-o strigat:- Mere-oi, Pinteo, mere-oi eu,De mi-ai da tu murgul tău,Mulguţul tău cel de vânt,Cu coama până-n pâmânt;De mi-i spune moartea ta,Moartea ta din ce ţi-a sta?

- Moartea Pintii-i atâta-ră:Trei grăunţă de secară,Trei de grâu de primăvară,La Pintea la subsuoară;Trei grăunţe de grâu sfântŞ-on plumbuţ mândru de-argint,La Pintea fără de rând.

El în Baia când o-ntrat,Toţi băieşii l-o-ntrebat:- Spune-ne moartea Pintii!- Moartea Pintii nu oi spuneDe mi-ai da oricât în lume.- Spune-ne moartea Pintii,Pă tine te-om omorî!- Moartea Pintii-i atâta-ră:Trei grăunţe de grâu sfântŞ-un plumbuţ mândru de-argint,La Pintea fără de rând.

- Nici acela nu-i viteazCare dă sfat la fârtaţi.Şi eu unul mi l-am datŞi capu mi l-am mâncat.

La Luha, din jos de sat.

Şi el, bietul, n-o avutNice pânză pe obraz,Fără scoarţă de buhaş;Nici scânduri de copârşeu,Fără scoarţă de durzeu.Numai el ş-o poruncitPe un fir de iarbă verdeŞi la feciori şI la feteSă facă bine să-l ierte.Şi soru-sa, PalaguţăTot să-l cânte mândru-n frunză,Tot să-l cânte răspicatSă se-audă peste satCă Ion s-o înecat.

Pe Ion că l-or jeliFetele cu mununile,Nevestele cu cepsele.Colea la Sfâtă Mărie,Vremea-i oilor să vieIon Berciu să rămâie.

La mormântul lui i-o pusTrâmbiţa lui de-a dreaptaŞi fluierul de-a stânga.Vânturi mari că şi-or sufla,Trâmbiţa şi-a trâmbiţa,Fluierul şi-a fluiera,Mare jele-n lumea-a fa’.Tot pe Ion l-o jelitOile cu lânile,Mnieii cu jocurile,Berbecii cu coarnele.

Povestirea

„Auzeam din batrâni povestind… C-aici la noi, cum se zice, pe Gutâi era unstrat facut ase de frumos — p-înga drum era! —, dar nu era voie nimeni sase-apropie sa ieie dint-el ceva. Era flori în el, era toate cele. O zis ca acelastrat o fost a Fetii Padurii. Omul de Mniazanoapte zice c-o-umblat sa o ieie încasatorie. Ea, daca ea o fost un pic mai frumoasa decât el… El o zis c-o fostun om negru si-ase, cu niste ochi mari si ase, mai holbat, el, tare, si ea nu s-o vru’ maritat dupa el. Si el, de ura acee ca nu s-o vrut marita dupa el, el oumblat numai cum s-o omoara pe ea. Dar el nu avea cam dreptul ziua saîmble… Ele-mbla si zâua, dar el numai pe la miaza-noapte trabuia sa margasi le cata. Daca nu le gasea unde era, el nu putea mere înt-altu loc, faranuma’ unde-o fost lacuintale lor, acolo trabuia sa marga el. Si daca n-o marsacolo, ele s-or dus si s-or ascuns s-apai el o ramas. Si el, zice ca pa veci o



ramas el necasatorit, ca daca n-o vrut sa marga Fata Padurii dupa el… Si eao zis ca s-ar fi maritat dupa el, c-o fost Om de Mniazanoapte, ele-o fost si dezi si de noapte, da’ numai de ce o fost asa hâd si negru si-nholbat, ea n-ovrut. S-apai ele-o zis ca pranica… spala haine, la ora doisprezece fixnoaptea. Si-api or zis ca ele hore. S-api când vinea Omu de Mniazanoapte, ozis ca vinea un vânt dipa el, apu ele stie ca cine-i. Atunci ele fuge din vale,din valea unde spala. S-apu ele hore:

— Hai dui dui,Num-acee de n-ar fi,Odolean si rostopasca,Tata lume-ar fi a noasta!Da’ rostopasca creste mare,Omu de MniazanoapteFemeie sa stiti ca nu are!Nici el nu s-a-nsura,Ca de el nime’ nu s-a lega!

S-atuncea când vinea vântul tare, ele fuge si ele mere unde-o fost ele. Si lecata si nu le gasea. El nu le gaseste, apa el era suparat. S-api o gasât pauna în munte. Ea o fost dusa-n munte. Si el o trecut p-acolo… Amu o zis ca ofost un vânt, când o trecut, de-o zis ca s-or temut pacurarii de vântul ce sufla.S-o vinit Omul de Mniazanoapte. O zis:— Cine-o trecut p-aici?Omul s-o temut sa spuie:— N-am vazut pa nime’!— Îti vide acuma!O-ajuns pa Fata Padurii. Pa când o-ajuns-o o zis c-o prins-o si-o dejghinat-odrept în doua. Si jumatate o pus-o pa foc sa arda, ca sa vada omul… —Omul tot s-o spariat, s-o temut. — …s-o arda, si jumatate o zis ca o mars si-oaruncat-o într-o vale, el Omul de Mniazanoapte. Na, apai câte lucruri zice c-ofacut! […] Ele nu stiu pe cine-o avut, nu sa stie, ca ele, apoi, s-o rodit! O fostfete mai multe, o fost micute, o crescut, minten s-o facut mari… Ele în tri lunis-o facut de-o zis ca trebuia sa marga ea din vârful Gutâiului si dac-o coborâtpâna din jos, ea nu i-o trabuit mai mult de zace pasi, asa o fost de mare…[…] S-o temut oamenii peminteni de ele… Ase-o avut un par mare si-o fostele foarte voinice. Ele un om de asta l-o luat susuoara si l-o dus asa ca cumas lua eu un copil de jumatat’ de an. Asa o fost de greu un om sa-l duca ele.Asa spuneau batrânii, atuncea…Maria Godja: — Matusa Ioana, mama, Dumnezau o ierte, spunea ca Gavrilaa lu Lutu o fost de-o durmit în sopru. Si-o zis ca la noi în gradinuta si-o zis catoata noaptea o strâgat Fata Padurii si, auzi, o zis ca tot era dupa capotcoava de cal… Da’ o zis ca nu stiu ce bracinar o bagat pân gatii…— Da, ca sa nu se poata apropia de el. Da, ea atunci când s-apropia debarbati, ea l-o putut lua de susuoara sa-l duca unde-o vrut. Dar el, atuncea,si-o luat un bracinar: zice ca l-o legat cu noua noduri. O facut noua noduri sis-o legat, asa, cu un fel de atuca si ea, atunci, nu s-o putut apropia. Si-atuncio zis:— Ei, sa pot io prinde pe cine te-o-nvatat de-ai facut aiestea, de nu pot sa m-apropii de tine!D-api cine-o-nvatat? O-nvatat tot orice batrâne de pe timpuri, care or stiut de-aieste lucruri. Erau batrâne, da, care stia cum sa-i faca si cum sa nu s-apropie. Si daca nu avea el acela pe lânga el, atunci de-acela s-apropie! S-



apai Fata Padurii l-o dus pe unul — Asta nu-i poveste, asta povesteamama… — o fost la oi. Si el, când o vazut ca vine asa, un vânt, el o sarit. Si-atunci Fata Padurii l-o luat susuoara si l-o dus. D-apu-o zis ca n-o mai fostom. P-a lui viata o fost pierduta mintea lui. Cum l-o dus pâna-ntr-o vâlcea sicine stie câte-o facut cu el si pa când l-o lasat s-o-ntors, dar o fost farastiinta.Maria Godja: — Patru lu Gavrila, n-apu zice ca o avut femeie din Iapa, ziceca l-o dus pa sus si tot striga “Apa, apa…”— Da, da, l-o dus pa sus… O fost o fata din Slatioara, nu stiu ce-o stiutatunci sa vrajeasca. Si ea si-o luat samn de pe-un fecior, si-o luat un samnde pe el. O luat ce-o luat de pe el: par din cap ori ce i-o luat si-o vrajit. Siomul asa, pa sus, cum s-o dus avionul ieri-alaltaieri, o zis ca asa s-o duspâna pe deasupra si când o fost în Slatioara s-o napustit jos. Si i-o dat si-obaut un pic de apa. Si-o zis:— Daca nu-i vini pentru totdeauna, aici te lasam si te-ntorci ‘napoi! — si s-o-ntors pe jos. Când te mai aducem mai odata, te-aducem mai pa sus, pa cândte-om lasa jos, esti mort!Si-o zis ca s-o-ntors si-o luat-o pe-aceea din Slatioara, ca de nu, l-ar fi purtat,l-ar fi dus…[…] Fata Padurii nu cam se amesteca în lucruri de astea, ca Omul deMniazanoapte… Mere, când trece pe lânga oameni, pe unde fac focuri, prinpaduri si trece un vânt, asa un vânt, atunci stii ca trece Fata Padurii. DarOmul de Mniazanoapte, mai ciudat. C-acela, apai, îmbla dupa ea s-oomoara… Si daca cineva ar vrea s-o scoata, îl omoara. El, stii, nu stiu, îilasat de Dumnezau ori de Satana, nu stiu de care-i lasat. (povestită de IoanaCora, Bârsana, apud Otilia Hedeşan, Pentru o mitologie difuză, EdituraMarineasa, Timişoara, 2000, cap. „Fata Padurii. Povesti în gura mare”, pp.45-47)

GENUL RITUAL45

Colindul

Crăciunul cel bătrân

Vine Crăciun cel bătrânViţă verde iadăraCu căluţu’ tăt juncân’,Cu barba tăt scuturân’,C-on tocuţ de lapte-n sân,Cu ouţă-n coşerguţă,Să să deie la fătuţă,La care îs mai micuţă.

Noi mai mult v-am colinda,Da’ ni-I scurtă gubuţa,Ne temem c-om îngheţa.Ne-om muta la altă casă,C-am văzut felea pe masă

Mulţămitură după colindă(Stărostitul colacului)

Noi umblăm cântând, corindând,Gazda bine s-o fost gătind,Cu mese întinsă,Cu făclii aprinsă,Cu scaune pângă dânsa.Pă noi bine ne primirăC-on colac mândru de grâu.…………………………..Da noi când vedem colacu acestaGândim că-i stogu cu faţa.Stogu cu faţa nu poate fiCă tulnicele şi paiele nu-s aci.Da’ să sculă jupânu gazdă în zori,

45 Textele sunt selectate din Dorin Ştef, Antologia de folclor din Maramureş, ed. cit.



Şi paharu’ lângă ieŞi-om be care cât om vre. (t. 23)

Să fii, gazdă, veselos,C-ai ajuns Crăciun frumosŞi găzdoaia veseloasă,C-o gătat frumos pân’ casă.Pă la uşi cu pupti de ruji,Pân’ fereşti, cu flori domneşti,Şi pă masă tri oieji.Plata noastră nu-i nimică,Num-o fele de horincă. (t. 22)

(Colind – Ţara Lăpuşului)

Şi-n cântători,Şi-o ciocănit pe la cheotori,Marsă-n grajdurile sale,Scoasă opt juninci cu coarne lungi,La buză auriţ,La picioare potcoviţ.Marsă-n câmpul Rusalimului,Trasă brazdă neagră,Răvarsă grâu roşu,Ploaie tropote,Soarele luce,La gazdă bine-I păre.…………………………(După ce feciorul a terminat de tăiatcolacul, continuă:)Ia’ uite-n cornu mesî,Ieste-o scumpă de oiagă,Care şi mie mi-i dragă,Acoperită cu flori de mac,Care-i bună de leac.Crâşmariu nu-i de omenie,Că ne dă numai leşie.Asta-i făcută cu miere,Care-i pe-a noastră plăcere.

Să trăieşti dalbă coconiţăC-un struţ mândru de săniţă!Dumnezo te ducă-n raiCu tăt neramu care-l ai.Şi pă mine lângă tine,Ş-acolo să trăim bine.Da de mi-i şti mulţămiTri şi patru îi dobândi.De nu mi-i şti mulţămiLasă pălincuţa aci.

(Fata gazdei răspunde:)D-apoi io nu ţ-oi şti zâce,Că io-s o fată sângureŞi mă tem că nu ţi-oi pute.Mulţămască-ţ spicu grâuluiDin mijlocul stoguluiŞi spicul secăriiDin marginea ţării…Să trăiţi, s-aveţi noroc.

(Colind – Maramureş)



Descântecul

Descântec de deochi

Luăm cărbuni înfocaţi şi ţâpând câteunul într-un vas, zicem:

Pasăre neagră,Pasăre galbenă,Sai în ceri,Sai în pământ,Sai în piatră seacă,Piatra-n patru crapă.Da nu crapă piatra,Ci crapă (cutare).De-i deochiatDe cocon, de cocoană,De fecior, de fată,Ori de vâj, ori de babă,Ori de ţigan, ori de ţigancă,Ori de jidan, ori de jidancă,Crepe-i-se tâţele,Versă-i-se laptele,Sară-i ochii ca şi stropii.Să rămâie curatŞi luminatCa argintul cel curat,Ca vinul strecurat.

(Maramureş)

Descântec de dragoste

Io nu culeg florile,Da’ culeg dragostea me,Iubostea me,Cinstea me,Să fiu dragă ca şi florile-n rât.Să fiu dragă la toată lumeaŞi la toată suflarea şi mişcareaSă fiu dragă.Io nu culeg florileDa’ io culeg dragostea fetii,Iubostea fetii,Să sie dragă ca şi florile-n câmp,Să sie dragă ca şi apa curgătoare,Ca roua scuturând,Dragoste-adunând.

*N-adui vânt de la pământ,Nici răcoare de la soare,C-adui iboste,Dragoste…

(Maramureş)

Bibliografie


BIBLIOGRAFIE

Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Bucureşti, Univers, 1999Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, 1981 (vol.1), 1983 (vol.2)Bîrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana,

1974Bîrlea, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Bucureşti, E.P.L., 1969Boldureanu, Ioan Viorel, Cultura tradiţională orală, teme, concepte, categorii, Timisoara,

Editura Marineasa, 2006 (ediţia I), 2007 (ediţia a II-a); sub titlul Etnologie sifolclor – ediţia a III-a

Boldureanu, Ioan Viorel, Folcloristică şi etnologie, Timişoara, Ed. Mirton, 2003Candrea, Ion Aurel, Iarna fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, 2001Candrea, Ion Aurel, Lumea basmelor. Studii şi culegeri de folclor românesc, Bucureşti, Ed.

Paideia, 2001Coatu, Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Bic All, 1998Constantinescu, Nicolae, Dobre, Alexandru, Etnografie şi folclor românesc, Bucureşti, Ed.

Fundaţiei "România de Mâine", 2001Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Bucureşti, Minerva, 1986Cuceu, Ion, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra

naraţiunilor populare, Cluj-Napoca, Ed. EFES, 1999Cuceu, Ion, Probleme actuale în studierea culturii tradiţionale, Cluj-Napoca, Presa

Universitară Clujeană, 2000Eretescu, Constantin, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană, Compania, 2004Van Gennep, Arnold, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises, Paris,

Librairie Stock, 1924, disponibil la adresa: http://classiques.uqac.ca/Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Bucureşti,

Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999, 330 p.Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Ed. Elion, 2002Gorovei, Artur, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet -

Cultura Naţională, 2003Gorovei, Artur, Datinile noastre la naştere şi nuntă, Bucureşti, Ed. Paideia, 2002Hedeşan, Otilia, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timişoara, 2000Ispas, Sabina, Cultură orală şi informaţie transculturală, Bucureşti, Ed. Academiei Române,

2003Ispas, Sabina, Povestea cântată, studii de etnografie şi folclor, Bucureşti, Ed. Viitorul

Românesc, 2001Lajos, Balázs, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară, Cluj-Napoca, Scientia,

2003Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum

I.O., 2000Marian, Simion Florea, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Paideia, 2000Marian, Simion Florea, Naşterea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O.,

2000Marian, Simion Florea, Nunta la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O.,

2000Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol. I-III, Bucureşti, Ed. Grai

şi Suflet, 2001Mazilu, Dan Horia, O istorie a blestemului, Iaşi, Ed. Polirom, 2001Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti,

Saeculum I. O., 2000, cap. „Creaţia orală”, pp. 7 – 17.Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2001Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, Din istoria şi poetica ei, E.P.L., 1968Pop, Mihai, Folclor românesc, Vol. I-II, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 1998Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Ed. Univers, 1999Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi

Dialectologice, 1976Pop, Mihai, Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Bucureşti, E.D.P., 1999Prahoveanu, Ioan, Etnografia poporului român, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2001Ruxandoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti,

Editura „Grai si suflet – Cultura Nationala“, Bucuresti, 2001

Bibliografie


Ruxăndoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Bucureşti, Ed.Grai şi Suflet, 2001

Sporiş, Mihai, Mitologie românească. Calendarul popular, Bucureşti, Ed. Floarea Darurilor,2000

Şăineanu, Lazăr, Studii folcloristice, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă,2003

Ştef, Dorin, Antologie de folclor din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2007Taloş, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Bucureşti, Ed. Enciclopedică,

2001Ursache, Petru, Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, Cartea Românească,

1980Vedinaş, Traian, Sistemul culturii ţărăneşti, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000Vrabie, Gheorghe, Balada populară română, Ed.Academiei Române, 1966Vrabie, Gheorghe, Folclorul. Obiectul – principii – metodă, categorii. Ed.Academiei Române,

1970Vrabie, Gheorghe, Ritualurile agrare la români, Bucureşti, Ed. Paralela 45, 2002Vulcănescu, Romulus, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Albatros, 1979

Etnologie Si Folclor - Crihana Alina

Documents

Transcript of Etnologie Si Folclor - Crihana Alina