Idiom – termen generic pentru limba dintr-o zona

Idiom – idiomuri

Etimon – etimoane

Etimologia lb române

Teme seminar

1. Despre etilomologia lb romane: def, importangta, obiect de studio, raport cu alte discipline.

2. Principiile si metodele etimologice: tipuri.3. Forma si sensul cuvintelor, gruparea lor, etimonul.4. Etimologie directa si indirect, multipla, colectiva, populrara, literara.5. Elemental autohton, bastinas ( elemental de substrat in lb romana); elemente

latinesti.6. Influente slave: slava7. Influenta maghiara8. Influenta greaca9. Influenta turcica10. Influenta franceza11. Influenta germana12. Imprumuturi din tiganeasca13. Colocviu

Bibliografie

1. Atlas lingvistic roman, vol I, II, III, IV, V, VI, VII2. Grigore Brancus – Vocabularul autohton al lb romane3. Andrei Avram – Contributii etimologice

- Probleme de etimologie4. Andrei Berinde si S Lugojan – Contributii la cunoasterea lb dacilor5. Ion Coteanu – Istoria lb romane6. Ov Densusianu – Istoria lb romane7. Vladimir Drimba – Cercetari etimologice8. Constantin Francu – Geneza lb romane si etnogeneza romanilor9. Ghe Giuglea – Cuvinte romanesti si romanice

1

10. Al Grau - Alte etimologii romanesti- Etimologii romanesti- Evolutia lb romane- Dictionar de cuvinte calatoare

11. Theodor Hristea – Probleme de etimologie- Studii, articole, note

12. George Ivănescu: Istoria limbii române13. Francisc Kiraly: Etimologia. Etimologii. 14. Dumitru Loșonți: Soluții și sugestii etimologice15. Gheorghe Mihăilă: studii de lexicologie și istorie a lingvisticii române16. Virgil Nestorescu: Cercetări etimologice17. Sextil Pușcariu: Limba română18. Al. Rosetti: Istoria limbii române19. Marius Sala: Introducere în etimologia limbii române20. Mihai Vinereanu: Dicționar etimologic al limbii române.

2

Curs 1

Note de etimologie română

Etimologia este studiul originii cuvintelor. Știința care urmărește și explică

dezvoltarea cuvintelor de la formele și înțelesurile cele mai vechi, până la cele actuale.

Ramura lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi, prin explicarea

evoluției fonetice și semantice.

Stabilirea originii unui cuvânt presupune explicare formei și sensului acestuia prin

forma și sensul altui cuvânt, care este punctul de plecare al celui dintâi, adică etimonul.

Uneori se admite proveniența unui cuvânt din mai multe etimoane, care numai luate

împreună pot explica toate sensurile cuvântului respectiv și structura fonetică a tuturor

variantelor lui (în acest caz este vorba de o etimologie multiplă). Pentru că limba română

este aspectul la care a ajuns la un moment dat varianta dunăreană a lb latine, etimoanele

unor cuvinte sunt moștenite, adică transmise de la o generație la alta (2000 de cuvinte

element de substrat).

Alte cuvinte provin din substratul daco-get al lb. române sau din adstrat, adică din

limba cu care româna a venit în contact, mai avem o serie de cuvinte formate. Originea

cuvântului din aceste categorii formează obiectul etimologiei limbii române, adică o

subdiviziune a unei ramuri a lingvisticii care studiază limba română din trecut și de azi și

este numită românistică. Întrucât stabilirea originii unui cuvânt înseamnă descoperirea

etimonului acestuia, s-a ajuns la sinonimia: etimologie = etimon, etimologie = origine.

Etimologia „profită” de ceea ce îi oferă alte discipline lingvistice, în primul rând

fonetica și semantica. De fapt, criteriile fonetice trebuie completate cu alte criterii, cu

criteriul răspândirii geografice:

- criteriul funcțional (poziția, locul cuvântului în limba)

- criteriul istorico-social

- criteriul semantico-onomasiologic (onomasiologia = nume proprii,

specifice)

La stabilirea unei etimologii corecte se ajunge apelând la fonetica generală și cea

istorică a limbii respective; aplicare criteriul fonetic sau formal se face ținând seama de

faptul că un sunet nu se schimbă direct în alt sunet, indiferent în ce condiții. În căutarea

etimonului unui cuvânt, cercetătorii se bazează pe legile fonetice care acționează într-o

limba și nu sunt aceleași în orice perioadă a istoriei unei limbi. Demonstrația fonetică este

3

completată în mod obligatoriu de o demonstrație semantică, chiar și atunci când se

stabilește etimologia unui derivat.

Criteriul răspândirii geografice își dobândește eficiența în cercetările etimologice

consacrate împrumuturilor din limba popoarelor vecine. Statul funcțional este auxiliar,

întrucât există într-o limbă cuvinte importante și cuvinte de care ne putem lipsi, fără a

diminua calitatea comunicării. Se întâlnesc în limbă cuvinte literare (specifice limbii culte),

cuvinte populare, cuvinte frecvente și cuvinte rar utilizate, cuvinte polisemantice, figurate,

etc.

Data atestării prime a unui termen reprezintă un criteriu ce trebuie folosit cu

prudență și nu este util în orice împrejurare, explicație etimologică trebuie să fie în

concordanță cu datele furnizate de istoria limbii, prioritar fiind criteriul lingvistic.

Adesea, o ipoteză etimologică referitoare la un cuvânt din limba literară sau din

graiurile limbii respective poate fi confruntată cu date pe care ni le oferă limba veche sau

alte graiuri, inclusiv dialectele sud-dunărene (aromân, meglenoromân, astroromân) și cel

nordic (dacoromân).

Există particularități ale graiurilor care nu reflectă legile fonetice, ci doar tendințe

ale limbii. De multe ori formele unui cuvânt suferă transformări care nu reflectă legile

cunoscute. Dacă facem abstracție că unele legi și tendințe fonetice sunt specifice anumitor

graiuri, trebuie să avem în vedere fenomenul oscilațiilor fonetice și pe cel al fluctuațiilor

morfologice la care ne referim des în stabilirea etomologiei unui cuvânt.

Curs 2:

Formele unui cuvânt reprezintă aspectele pe care le iau cuvintele în timpul

flexiunii, toate aspectele noi sau vechi, literare sau regionale, folosite pe un anumit

teritoriu. Înțelesurile cuvintelor sunt toate posibilitățile pe care le are un cuvânt de a

denumi obiecte, acțiuni, idei și de a trezi în mintea cititorului reprezentări ale lor.

Gruparea cuvintelor:

Cuvintele se grupează în mod obișnuit în jurul unuia dintre ele, în funcție de înțeles

sau formă; ne aflăm în fața unei familii de cuvinte care este formată din cuvinte derivate,

compuse (ex.: casă, căsuță, căscioară, casnic, etc. Astfel de grupuri de cuvinte sunt

organizate sistematic, unele derivate sunt ulterior cuvinte de bază, iar o familie de cuvinte

dă naștere și unor subgrupări (casă, casnic, căsătorie).

4

Originea comună a unor forme și înțelesurile lor asemănătoare sau opuse fac să se

adune laolaltă numeroase cuvinte (casă și sinonime: căsuță, căscioară, palat, clădire,

cabană și – ant. Colibă, bordei, magherniță etc).

Aceste grupări de cuvinte stabilite pe baza unui sau mai multor înțelesuri

asemănătoare sau opuse se numesc câmpuri semantice, ele reprezintă o realitate obiectivă a

limbii. Câmpurile semantice au importanță pentru etimologie, pentru înțelegerea evoluției

sensurilor cuvintelor. Aceste câmpuri semantice nu sunt date o dată pentru totdeauna,

utilizarea unui cuvânt sau a altuia pentru lucruri asemănătoare depind de raportul dintre

cuvintele cu sens general.

Etimonul, cuvânt de origine greacă, împrumutat din latină pe cale savantă

(cărturărească, a scrisului), înseamnă „sens adevărat”, etimologia = originea cuvintelor.

Forma fonetică, originară, se poate modifica prin mai multe procedee:

a) prin adăugarea unor sunete (proteză- la început: aromân, alămâie, alăută,

anaptixă și epenteză la mijloc: sclab, sclugă, oichi, perină, terină etc, și apoi

epiteză, la sfârșit: acuma).

b) Eliminarea unor sunete din cuvinte:

- Afereză: la început (Alexandru-Lixandru, talian)

- Sincopă: la mijloc (perină – pernă, țărnă)

- Apocopa: la sfârșit (omu’, studentu’, elevu’). Â

c) Metateză: inversarea sau schimbarea unor sunete într-un cuvânt (șoloban =

șobolan, molocotivă = locomotivă, crastravete = castravete etc).

d) Antiteza.

Descoperirea etimonului ne cere să cunoaștem evoluția fonetică a sistemului unei

limbi date, dar și a sistemelor limbilor care au influențat limba noastră. În orice stadiu de

evoluție, limbile dispun de un sistem în orice stadiu de evoluție (fonetic, morfologic,

sintactic) și de un ansamblu de cuvinte în circulație la o anumită dată; în procesul de

formare a cuvintelor se concentrează elemente de la fonetică până la semantică, uneori

legile fonetice perturbează celelalte sisteme ale limbii. Pentru a stabili etimologia unor

cuvinte trebuie să avem un set de reguli, care acționează permanent și nu în mod

întâmplător:

1) Pierderea consoanelor finale în limba română (apocopă) în cuvinte latinești: lat.

caput>cap, sarem >sare, partem>parte, laudat>laudă, mai ales consoanele M, n,

s, t,

5

2) Grupurile consonantice (gl, cl) se rostesc cu l înmuiat, moale (claie), lat.

oclu<oculus, glaices>???????, glandem>glindă), acestea au devenit che, chi,

ghe, ghi (ochi, ghindă, glandă).

3) „l” intervocalic a devenit „r”: lat. molam>moară, solem>soare, felem>fiere etc.

fenomen care se numește rotacism. „n” – „r”: lună >lură, spune>spure = tot

rotacism

4) „e” urmat de a, ă, e a dat diftongul „ea”. E+a, e, ă >ea (diftongi ascendanți),

feta>feată, apoi fată; petra > peatră, piatră, legem >leage, lege.

Trebuie să mai avem în vedere atunci când stabilim etimologia cuvintelor și sensurile lor

sau complexitatea relațiilor semantice (tropi: metaforă, metonimie, sinecdocă, hiperbolă).

Etimologie în accepție largă și restrânsă

Criterii în cercetarea etimologiei:

- De bază

- Suplimentare

În accepțiune largă, etimologia a devenit știință în prima jumătate a secolului al

XIX-lea. (gr. „etimos” = adevărat, real, „logos” = știință).

În Grecia Antică problemele de limbă erau parte componentă a filozofiei, iar mai

târziu a trecut în sarcina gramaticienilor. Hugo Schuchardt insistă asupra ideii că fiecare

cuvânt se găsește în împrejurări speciale făcând din etimologie o adevărată istorie a

cuvintelor.

Alți cercetători: Jules Gillieron acordă o mare atenție omonimiei și etimologiei

populare în producerea modificărilor în limbă: „fiecare cuvânt își are istoria lui”.

Leo Spitzer introduce în cercetarea etimologiei un punct de vedere stilistic,

preferând creațiile lingvistice, spontane, înainte de a apela la alte limbi pentru a explica

originea unui cuvânt trebuie să încercăm să îl explicăm prin/din limba în care există.

Cercetările etimologice ajung la noi dimensiuni o dată cu V. von Wartburg (autor al

dicționarului etimologic al limbii franceze), acesta a încercat să ofere o adevărată istorie de

la începutul cuvintelor până azi. Un rol important în ocupă cercetarea relațiilor existente

între diverși termeni aparținând aceluiași câmp semantic.

În evoluția modernă a etimologiei se pot distinge trei etape:

6

1) Sex. XIX: se pornește de la formarea cuvintelor fără să se acorde atenție

evoluției semantice. Aceasta este etapa: Meyer-Lubke.

2) Sfârșitul sec. al XIX-lea (Michelle Breal) când se constituie ca disciplină și

semantică, contribuind la aceasta și dialectologia, geografia lingvisticii; acum

se ajunge la originea cuvintelor făcând istoria lor.

3) Marchează evoluția generală a lingvisticii când se insistă asupra ideii că limba

este un sistem și când se trece de la etimologie – origine, la etimologie – istorie,

fapt care implică o cunoaștere amănunțită a relației dintre cuvinte.

Unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în etimologia romanică, H. Meier distinge

patru etape în istoria etimologie romanice:

1) Etapa umanismului (sec. XIV-XIX), care începea cu Dante și a fost puțin studiată.

2) Etapa marcată de inovațiile aduse de Fr. Diez: metoda comparativ istorică aplicată

la o familie de limbi și introducerea legilor fonetice.

3) Etapa de la încep. sec. XX când este părăsit studiul diacronic al limbilor și se trece

la cercetarea limbilor vii, a dialectelor, a argoului; sunt avansați acum principii

cărora în trecut li se acorda un rol secundar: rolul onomatopeelor și al creațiilor

expresive, contaminarea cuvintelor, metafora ca înnoitor al lexicului.

4) Accentul pus pe 3 principii metodologice:

a) Fonetica istorică aplicată la cuvintel noi lasă locul foneticii sintactice

b) Dicționarele latino-romanice care au un singur sens

c) O propunere etimologică merită încredere atunci când se acordă aceeași

importanță factorului fonetic și semantic și familiei de cuvinte.

Etimolgia în accepție restrânsă:

Pentru a stabili originea unui cuvânt se apelează la două criterii fundamentale:

- Concordanța fonetică

- Concordanța semantică, între cuvintele analizate și cuvintele din care se

presupune că vine acesta.

Alteori aceste criterii nu sunt suficiente pentru a stabili etimologia corectă a unui

cuvânt și atunci trebuie să mai știm istoria cuvintelor, răspândirea greografică și poziția în

limbă (dacă sunt frecvente sau nu).

Studiul cuvintelor ține seama de trei axe:

1) Axa diacronică

2) Axa diatopică

3) Axa diastratică

7

Axa diacronică:

Presupune stabilirea importanței unui cuvânt, vechimii acestuia și originii. Absența

unui cuvânt dintr-un text vechi poate fi un indiciu, nu un argument, întrucât această absență

se datorează cuvitelor textului (există cuvinte moștenite din latină care foarte târziu au fost

atestate).

Axa diatopică:

Este important pentru cunoașterea răspândirii geografice a unui cuvânt. Un cuvânt

răspândit în limba română poate fi un indiciu că este un cuvânt vechi, unele cuvinte sunt

răspândite doar în anumite arii dilectale, iar acesta este semn că cuvintele respective provin

din limbile învecinate.

Axa diastratică:

Trebuie să știm dacă un cuvânt aparține limbii comune sau face parte dintr-un camp

semantic restrains, ori aparține unei variante, ramificații sociale.

Criteria de bază:

- Fonetic

- Semantic.

Criteriul fonetic:

Între latină și română există o serie de deosebiri de formă:

- Toate consoanele finale latinești au căzut (caput, legem, laudat)

- Evoluția grupurilor cl și gl (clavem - cheie, glaciam - gheață)

- L intervocalic devine r

- E și o accentuat urmat de a, ă, e = au devenit diftongii: ea, oa (ligat –

leagă, porta – poartă).

Cunoașterea acestor legi fonetice care au funcționat în trecerea de la latină la

română este indispensabilă pentru stabilirea etimonului unui cuvânt, necunoașterea lor

duce la greșeli grave.

Criteriul semantic:

La cuvintele moștenite din latină se constată aceeași continuitate și în limba română

și în celelalte limbi romanice. În stabilirea unei etimologii corecte trebuie să ținem seama

și de legăturile, relațiile între diverși termini aparținând aceluiași camp semantic și de

schimbările care au loc în trecerea de la latină în limbile romanice.

Criteriile de bază trebuie completate cu anumite criteria suplimentare:

8

a) Geografic;

b) funcțional;

c) istorico-social

d) Vechimii

e) Comparația cu limbile înrudite.

a) Criteriul răspândirii geografice:

Devine obligatoriu când este vorba de cuvintele împrumutate din limbile vecine. Mai

poate fi luat ca argument dacă aria de răspândire a termenilor nu este cunoscută.

b) Criteriul funcțional:

Poate oferi informații etimologice în care împrumuturile dintr-o sursă în general au

elemente de valoare inegală; în masa împrumuturilor lexical nu se poate pune pe același

plan etimologia unui cuvânt oarecare cu aceea a unui cuvânt din lexicul de bază.

c) Criteriul istorico-social

Etimologia trebuie să țină seama și de etimologia unui popor a cărei limbi este studiată.

Aspecte istorice, politice, culturale, sociale, chiar dacă aceste date nu pot lua locul

criteriilor lingvistice.

d) Criteiul vechimii:

Cu anumite limite, invocarea lui nefiind eficientă întotdeauna; data primei atenstări a

unui cuvânt poate fi un prim semn ce trebuie folosit cu prudență, acesta nu trebuie

absolutizat. El poate fi bine folosit în cercetarea etimologiei cuvintelor internaționale

recente, neologisme.

e) Comparația cu limbile înrudite:

Criteriu cu o poziție specială, invocat mai ales la cuvintele latinești. uneori comparația

cu alte limbi înrudite este implicită, ca în cazul fonetic sau semantic.

Curs 3:

Neconcordanța între criterii:

În istoria etimologiei sunt considerate prioritare criteriul fonetic și criteriul

semantic. Puține sunt cazurile în care aplicându-se de ex. criteriul fonetic se ajunge la

concluzii diferite de cele rezultate în urma aplicării criteirul semantic. Astăzi etimologii

trebuie să arate că în cazul unor cuvinte este vorba de „o etimologie necunoscută” sau o

„etimonolgie nesigură” sau să se arate incertitudinea prin formulări de ex. „probabil

din…”. Cei mai mulți specialiști susțin prioritatea criteriului fonetic.

9

Etimonul/originea unui cuvânt nu poate fi stabilită în mod fantezist. Un rol deosebit

îl are și metoda reconstrucției bazată pe compararea cuvintelor din două sau mai multe

limbi romanice având aceeași formă și înțeles.

TIPURI DE ETIMOLOGIE (internă, directă, indirectă, multiplă, pupulară,

colectivă, literară)

Etimologia internă:

Multe cuvinte romînești s-au format pe teren românesc, chiar dacă moștenirea

latină în lexicul nostru este mare. (Cuvintele transmise din latină și sistemul latinesc de

formare a cuvintelor au dus la îmbogățirea lexicului de-a lungul secolelor). Problema

etimologiei interne se suprapune cu cea a formării cuvintelor într-o limbă: un cuvânt

„format” se caracterizează prin faptul că poate fi pus în relație de proveniență cu alt cuvânt

din aceeași limbă, fenomen care se numește formă internă. Este important să se stabilească,

mai întâi, originea cuvântului în limba din care face parte cuvântul respective, prin

sistemul de derivare și apoi în limba veche în graiuri și dialecte. După ce a fost găsită

rădăcina și sensul cuvântului se poate trece la limba latină, adică, la limba-mamă.

Etimologia directă:

Lexical românesc include, pe lângă cuvintele formate pe teren românesc și cuvinte

moștenite din latină și cuvinte împrumutate din alte limbi. Astfel, cuvintele moștenite s-au

transmiso dată cu celelalte elemente ale structurii latine, iar cuvintele împrumutate au

apărut ulterior. Pentru cercetători este important de stabilit din care limbă a pătruns la noi

un cuvânt, indiferent de originea acestuia în limba respectivă.

O situație clară este cea a cuvintelor de origine „exotică” din română care sunt

împrumuturi din limba franceză. Iar aici, sunt împrumuturi din limbile indigene-americane,

prin intermediul limbilor spaniolă sau portugheză (condor, chimină, cobai, pirogă) sau din

limbile africane (banană), caz în care româna nu a avut contacte directe cu aceste limbi.

Alte cuvinte au ca etimologie directă limba turcă, în limba turcă ele provenind din arabă

sau persană (belea, berechet, bidiviu); unii termeni religioși sunt de origine greacă (aici in

greacă provenind din ebraică: amin, heruvim etc). pentru etimologie nu este interesantă

filiera prin care au pătruns cuvinteleîn română, singurul principiul cu valoare absolută în

respectarea unui împrumut este cel am …. Directe. Importantă este și varianta limbii sursă

pentru originea unor cuvinte românești dialectale, populare, arhaice etc.

10

Etimologia indirectă: (cercetarea din aproape în aproape)

Este necesar în unele czuri să se cerceteze limbile mai îndepărtate din care ne-au

venit direct unele cuvinte (jachet vine în română din rusă unde este de origine franceză).

Etimologi multiplă:

Conceptul îi aparține lui Alexandru Graur – un cuvânt are o singură etimologie

justă (românescul lampă a pătruns la început din neogracă „lambă” și cu sensul de „lampă

de ulei”; mai târziu cuvântul a intrat din alte limbi unde avea forma cu p și sensul de

„lampă de petrol”, „de gaz”, „electrică”). Astfel un cuvânt poate avea o etimologie

multiplă, adică simultan are câteva etimoane (românescul țap cu sensul de pahar în care se

servește berea, trebuie explicat prin germanul bock, care înseamnă și animal și pahar de

bere; alte exemple „muntean”, „oltean” sunt derivate de la munte sau de la Olt dar cu

sensul „locuitor din Muntenia/Oltenia”.

Etimologie populară:

Este fenomenul prin care vorbitorul bazându-se pe o serie de asemănări sau asocieri

superficiale, alătură în mod spontan un cuvânt de altul, de care nu este legat genetic. La noi

etimologia populară explică unele cuvinte și nu cu mijloace științifice, etimologia populară

procedând exclusiv sincronic. Adică vorbitorul încearcă să-și explice cuvintele noi sau

vechi, rare sau izolate, cu un sens neclar sau cu o formă deosebită, prin false asociații

etimologice. Alexandru Graur consideră etimologia populară „abatere de la care sunetele

sunt sporadice pentru că vorbitorii și-au închipuit că au înțeles cum este constituit un

cuvânt încadrându-l într-o familie de cuvinte cu care nu are nimic de-a face.”

Ele sunt rezultatul unor astfel de asociații etimologice false, au caracter

întâmplător, sunt o reacție împotriva caracterului nemotivat al semnului lingvistic, nefiind

un fenomen generalizat. Theodor Hristea distinge trei tipuri fundamentale de etimologie

populară:

1) Etimologii populare care ating forma cuvântului (comparativă > cooperativă,

ferăstrău > fierăstrău).

2) Ating sensul cuvintelor (a căpia la început cu sensul „a se îmbolnăvi de capie”,

azi cu sensul de a se sminti, a se țăcăni).

3) Care atinge și forma și întelesul (cârdășie inițial scris cu ă, cărdășie, cu sensul

de tovărășie; sensul cu â, cârdășie înseamnă azi gașcă).

Formele produse prin etimologia populară sunt efemere, sunt corectate încetul cu

încetul prin cultură. Ea poate ascunde uneori originea unui cuvânt, ele au o strânsă legătură

11

și cu toponimele (nume de locuri) și cu antroponimele (nume de persoane) – ele formează

onomastica.

Etimologia colectivă:

Termen folosit de Graur în stabilirea etimologiei unui cuvânt tre sa ținem seama de

faptul că în mod obișnuit cuvintele se grupează în jurul unuia dintre ele, în funcție de

înțeles sau formă.

Etimologia literară:

Crearea de noi cuvinte (prin compunere, sau derivare) și etimologiile populare

dovedesc că vorbitorii interpretează cuvintele stabilind adesea raporturi fanteziste între

forme și sensuri.

Etimologia și numele proprii:

Principiile formulate pentru etimologia numelor comune nu sunt aceleași cu cele

pentru stabilirea numelor proprii, întrucât acestea nu se formează pe bază de abstractizări

ca la substantivele comune, ele sunt date fiecărui loc sau fiecărei persoane în parte. Între

numele de locuri și cele de persoane există multe deosebiri astfel: numele de locuri sunt

mai stabile, ele nu mor o dată cu oamenii, sunt mai vechi și adesea sunt preluate de la o

populație anterioară care vorbea o altă limbă. Fiecare populație a putut adapta numele

respectiv la fonetica limbii ei; în cazul numelor transmise cu alfabet latin sau grec, a

intervenit și modul cum au fost transmise diverse sunete caracteristice din toponimica

foarte veche. În cazul numelor proprii, procentul de etimologii necunoscute este mai mare

decât la numele de persoane. Iar pentru a face etimologia numelor geografice, trebuie să se

apeleze și la istorie. Numele de persoane nu au niciun înțeles pentru părinții copiiilor, ele

se schimbă mai ușor (în română, ca și celelalte limbi romanice, nu s-a păstrat din latină sau

din substrat – dacii- , niciun nume de persoană!).

Atât la numele geografice cât și la numele de persoane, nu avem un element

esențial folosit în etimologia cuvintelor respective; în cazul numelor geografice vechi se

întâmpină greutăți în privința stabilirii relațiilor dintre forma actuală și cea inițială, iar

pentru asta nu trebuie dat curs fanteziei. și pentru etimologia numelor proprii trebuie să

știm forma și sensul cuvintelor și sunt numeroase situațiile când un nume propriu poate

primi mai multe explicații, acestea au la bază doar asemănări formale.

În ceea ce privește numele de locuri, acestea nu respectă legile fonetice iar

nerespectarea lor duce iarăși la soluții, la explicații fanteziste. și mai grea este situația

numelor de persoane pentru că nu există corespondențe între complexul sonor și un înțeles

12

oarecare exprimat prin cuvintele limbii comune. La numele de persoane pot interveni tot

felul de întâmplări care fac ca o anumită persoană să primească un nume și a cărui istorie

trebuie cunoscută pentru a evita explicațiile eronate. O populație poate crea nume de

locuri, servindu-se de elemente împrumutate de vocabular din limbile învecinate. Aceste

împrumuturi au același rol în cercetarea toponimelor noi ca și elementele vechii din limbile

respective (Poiana, Prislop, Izvoarele, Heleșteu...nu sunt nume de locuri străine, ele pot fi

explicate pornindu-se de la apelativele românești...). Toponimia cu aspect slav de pe

teritoriul României nu trebuie considerată la modul global, adică fără a face distincție între

numele de locuri create de o populație care vorbea un grai slav și cele create de români din

elemente de origine slavă.

Abateri de la principiile etimologice în cazul numelor proprii:

Unele nume proprii pot fi rezultatul unor accidente fonetice, alte abateri sunt

determinate de factori diferiți de cei evocați la etimologia numelor comunem cea mai

simplă situație este cea a numelor care au la bază cuvinte dispărute mai târziu din limba

comună; în aceste situații, pentru stabilirea originii lor este necesar să găsim apelativele

dispărute (Mușat, Bucur,) unele nume proprii pot păstra forme gramaticale învechite (Baia

de Criș, Curtea de Argeș, Roșiori de Vede) – valoare de genitiv cu prepoziția de.

Aparente abateri de la ...

Dacă numele de persoane călătoresc mai puțin normal ca si numele de locuri să

călătorescă, aceste lucruri se întâmplă în cazul unor colonizări, noii veniți au „botezat”

localități noi cu nume aduse din țara lor (SUA există 12 orașe numite Paris). Moda

numelor străine poate fi întâlnită și în cazul persoanelor și în cazul locurilor. În cazul

numelor proprii este important să avem în vedere forma exactă care circulă azi sau a

circulat în trecut, întrucât necunoașterea formei actuale duce la explicarea unei variante

rezultate din stâlcirea numelui. O greșeală de interpretare a grafiei poate duce la

oficializarea unui nume inexistent, însă cunoașterea formelor vechi ale numelor de

localități permite evitarea unor false etimologii. Între numele de locuri și cele de persoane

au existat și există legături de care etimologii trebuie să țină cont astfel că, pentru stabilirea

originii numelor proprii trebuie cunoscută istoria fiecăruia în parte.

13

Curs 4:

Straturi etimologice ale lexicului românesc

În lexicul românesc există multe cuvinte a căror etimologie a rămas necunoscută

sau nu a primit o soluție satisfăcătoare. Dintre principiile metodologice ale etimologiei

trebuie să subliniem importanța principiului priorității explicației interne. Inainte de a căuta

explicare unui cuvânt românesc rin împrumut, cercetătorii trebuie să folosească toate

posibilitățile de a explica un cuvânt prin latina continuată de română sau prin mijloacele

interne ale limbii noastre.

Se poate renunța le explicarea prin latină sau română doar atunci când apar

dificultăți fonetice sau semantice, iar explicarea prin împrumut corespunde tuturor

criteriilor folosite. Etimologii pot apela pe lângă principiul explicației interne și la alte

principii/criterii (finetic și semantic) și criterii auxiliare: aplicarea acestor principii diferă

de la caz la caz, în funcție de originea presupusă a cuvintelor analizate.

Cuvinte moștenite de ansamblul limbilor romanice:

- Elementul latin

Fiecare dintre limbile romanice a moștenit din latină cam 2000 de cuvinte, fără

derivate. Dintre acestea, aproape 500 au fost transmise tuturor limbilor romanice, iar din

acestea un număr de 145 sunt prezente în vocabularul reprezentativ al limbiilor romanice.

La aceste cuvinte, se regăsesc cele mai multe dintre fenomenele fonetice și morfologice

care explică transformarea limbii latine în limbă romanică, legi de care ținem seama în

stabilirea etimologiei corecte a cuvintelor moștenite din latină.

La polul opus celor 145 de cuvinte, se află un număr de 18 cuvinte care nu au fost

selectate în niciun vocabular romanic, ele fiind cuvinte cu frecvență redusă: soc, noră.

În ceea ce privește cuvintele moștenite doar în unele limbi romanice trebuie să

precizăm faptul că se disting patru categorii de astfel de cuvinte latinești:

1) Cuvinte pentru care s-au propus diverse etimoane, toate fiind latinești

2) Derivate moștenite sau formații pe teren românesc

3) Cuvinte considerate de unii cercetători ca moștenite din latina populară, iar de

alții ca împrumuturi din latina savantă.

14

4) Cuvinte pentru care s-a dat o etimologie latină, dar s-a susținut și proveniența

lor din alte limbi

1) Cuvinte cu diverse etimoane

În cazul cuvintelor considerate în unanimitate ca moștenite din latină, criteriul de

bază rămâne compararea cu alte limbi (astfel, cuvântul românesc sprânceană este moștenit

sigur din latinescul supercilium sau supercenna, comparația cu alte limbi romanice este

reală întrucât îl avem și în alte limbi romanice cu același sens (în spaniolă sombrecenio

provenit din lat. supercenna). Ideea unui sprijin extern în rezolvarea unei etimologii a fost

folosită și în cercetările de etimologie romanică, în dicționarele etimologice etc.

Există însă în limba noastră cuvinte de origine latină certă, cu multe soluții

etimologice, pentru care comparația cu alte nu mai este edificatoare. Diversele soluții

etimologice nu întrunesc întotdeauna condiții fonetice și semantice așa că în cazul unor

cuvinte, ele trebuie considerate latinești dar cu etimologie nerezolvată. În condițiile în care

nu se știe dacă unul dintre termenii latinești propuși ca etimon să fi fost transmis limbilor

romanice, este necesar să se apeleze și la alte criterii cum ar fi: criteriul sytructurii

semantice (este vorba de sensurile și relațiile dintre cuvinte) sau criteriul funcționării unui

cuvânt în limbă ( dacă este frecvent sau nu folosit în comunicare).

2) Etimologia derivatelor rămâne încă o dilemă a lingvisticii romanice. De aceea

trebuie aduse în discuție criteriile de bază (fonetic și semantic) și criteriile

suplimentare.

Criteriul fonetic nu ajută întotdeauna pentru că în limba română, ca de altfel și

italiană, aproape toate derivatele prezintă același fonetism moștenit. Criteriul fonetic nu

trebuie absolutizat pentru că pot exista aparente neconcordanțe între derivatele latinești și

cele românești, determinate de faptul că în istoria limbii române, ca și cea a limbilor

romanice, a fost o legătură permanentă între cuvântul de bază și cuvintele derivate. De

aceea fonetismul cuvântului de bază, poate influența fonetismul cuvântului derivat (porcar,

variantă a lui purcar, din latinescul porcarius, are fonetismul anormal cu o neaccentuat

netrecut la u. Fonetisul normal apărând în graiurile dacoromâne sau și în dialectele aromân

etc). criteriul semantic a fost invocat pentru respingerea latinescului blanditia, ca etimon

al românescului blândețe, al cărui sens abstract se explică mai bine în cazul blând și nu

derivatul blândețe.

15

Ca și în cazul cuvintelor de bază, la derivate decizia privind originea lor se sprijină

pe lângă fapte de ordin fonetic și semantic, și pe criterii suplimentare (problema atestărilor

în limba latină, răspândirea geografică, statutul funcționării cuvintelor respective etc etc.

Între derivatele latinești unele sunt atestate, altele nu, trebuie să facem deosebire,

între neatestarea unui derivat și neatestarea unei variante fonetice sau morfologice care

poate sta direct la baza unui cuvânt românesc (latinescul prandire este neatestat ca verb de

conjugarea a IV-a, pentru că latina clasică avea derivatul prandere, care stă la baza

românescului a prânzi, dar și la baza altor derivate romanice.

Cursul 5:

Între derivatele neatestate în latină și existente numai în română, o subcategorie

este formată din cele răspândite în daco-română și în dialecteșe sud-dunărene. Ptr aceasta

trebuie să avem în vedere că derivatul este moștenit din latină ori îl considerîm apărut în

româna comună și apelăm la criteriul răspândirii geografice (fecior este prezent în cele

patru dialecte și este considerat ca moștenit din latinescul fetiorus și este explicat de

Alexandru Graur ca diminutiv al lui făt; sărbătoare este considerat ca moștenit din

latinescu sevatoria, dar și ca derivat pe teren românesc, el există și în aromână și în

meglenoromână).

În cazul derivatelor atestate în latină, vorbim de un alt criteriu folosit în precizarea

etimologiei și anume, statutul funcțional al derivaterlor în limba latină (românescul trăgaci

provine din lat. trahax: nu există probe că ar fi fost folosit în latină, chiar dacă este atestat;

românescul tun moștenit din latinescul tunus...).

Multe dintre criteriile suplimentare aplicate la derivatele românești sunt

asemănătoare în mare parte cu cele invocate pentur limba latină și ele pot fi urmărite pe

cele trei axe ale răspândirii unui fenomen lingvistic: axa diatopică (e vorba de răspândirea

geografică), axa diacronică (vechimea cuvintelor, istoria lor), axa diastratică (poziția

derivatelor în limba noastră).

Criteriul răspândirii geografice (axa diatopică):

Corespunde parțial criteriului răspândirii cuvintelor din latină și poate fi interpretat

în mai multe feluri; în cazul limbii române, răspândirea derivatelor și în cazul dialectelor

16

sud dunărene, criteriul geografic este un argument pentru a demonstra vechimea cuvintelor

(derivatelor) și posibila moștenire din latină. Răspândirea geografică a unui derivat la

nivelul unei limbi, poate fi un argument similar răspândirii derivatelor la nivelul limbilor

romanice. Un criteriu geografic suplimentar, în interiorul unui domeniu lingvistic ar putea

fi păstrarea în arii mai conservatoare a derivatelor respective. Răspândirea geografică este

un criteriu întâlnit nu numai în etimologie, ci și în alte domenii romanice. O interpretare

specială a criteriului răspândirii geografice valabilă ptr limba română, vizează existența

acelui derivat și în albaneză (limba balcanică cea mai influențată de latină, substratul limbii

române este înrudit cu limba pe care o continuă albaneza). Un argument important în

luarea unei decizii etimologice folosit în cazul limbilor romanice poate fi argumentul

cronologic, adică prezența derivatelor pe axa diacronică.

Axa diastratică (poziția derivatelor în limbă)

Este mai ușor de acceptat ca un derivat care denumește noțiuni ale vieții cotidiene

sa fi fost mereu prezent în vorbire până azi decât termenii mai rari cei care denumesc

noțiuni abstracte. Ca un criteriu suplimentar în favoarea moștenirii unui derivat din latină

poate fi invocat raportul dintre derivat și cuvântul presupus a sta la baza acestuia. Atunci

când raportul dintre cele două cuvinte nu este motivat semantic, derivatele pot fi

considerate moștenite din latină.

Alt criteriu ce poate fi adus în discuție în legătură cu axa diastratică este criteriul

istorico-social: în ce măsură uzul unui cuvânt a putut fi justificat în tot timpul istoriei unui

popor. Un alt criteriul suplimentar este și răspândirea derivatelor în celelalte limbi

romanice: în funcție de existența unor derivate identice și în celelalte limbi romanice,

coroborate cu atestarea lui în latină, se pot stabili trei categorii de derivate pentru care

moștenirea din latină poate fi soluția etimologilor: derivate certe, plauzibile și îndoielnice.

Astfel, atestate în latină și bine reprezentate în aria romanică ar putea fi considerate

certe moștenite din latină cuvinte ca: arătură, arboret, arma etc. plauzibile se pot considera

unele derivate atestate în latină și prezente doar în română: bălțat, blândețe, afunda, a

îngrășa etc. îndoielnice sunt categoria cuvintelor neastetate în latină și slab reprezentate în

aria romanică (păduros...), și cuvintele neatestate în laltină și reconstruite doar pe baza

limbii române.

17

În concluzie, existența unui derivat în toate limbile romanice nu este o dovadă

sigură pentru caracterul moștenit al derivatelor; criteriul comparației este cel mai greu de

aplicat, pentru că ea presupune clarificarea istoriei fiecărui cuvânt în fiecare limbă

romanică, inclusiv în dialecte; de aceea trebuie cunoscut și statutul derivatelor analizabile

formate cu aceleași afixe ca în română. Comparația poate da sugestii importante chiar în

absența unor studii care să aducă lumină în problema derivării în dialectele romanice.

Cuvinte moștenite sau împrumutate din latină:

Distincția dintre cuvintele moștenite se face cu ajutorul fonetismului cuvântului

respectiv, diverse forme romanice împrumutate din latină pot fi recunoscute prin absența

unor modificări fonetice. Este greu de făcut, de precizat în română diferența dintre

cuvintele moștenite și împrumutate, pentru că în cuvintele moștenite nu s-au produs

modificări mari, spectaculoase ale etimonului. Pentru a face distincție între cuvintele

moștenite și cele împrumutate, cel mai important este criteriul vechimii, acestuia i se

adaugă cel legat de axa diatopică, adică răspândirea geografică: este importan de precizat

dacă un cuvânt este răspândit numai în daco română, sau există și în dialectele sud –

dunărene. Răspândirea teritoială în daco-română favorizează un criteriu suplimentar atunci

când cuvântul respectiv există numai în graiuri și se caracterizează prin păstrarea multo

elemente arhaice. Prezența unui cuvânt în toate limbile romanice reprezintă un semn pentru

o cercetare mai atentă a cuvintelor, putând fi invocate și alte criterii: bogăția semantică

(multe cuvinte moștenite au mai multe sensuri decât împrumuturile recente), puterea de

derivare (cuvintele vechi reprezintă baze pentru mai multe derivate).

Cuvinte moștenite sau împrumutate din alte limbi: în cazul cuvinelor pentru care s-

a propus o etimologie latină, alături de una traco-dacă, criteriile istoric, social, semantic, nu

sunt întotdeauna pertinente căci domeniile bine reprezentate de termenii autohtoni

(domeniul păstoritului) sunt bine reprezentate și de elemente latinești moștenite trebuie

folosute cu pridență, celelalte elemente: bogăția semantică, puterea de derivare, domeniul

istoric, social, criteriul semantic, cel al compareției cu limbile romanice, vechimea ......

pentru că există cuvinte considerate îmărumuturi din traco-dacă și elemente moștenite din

limba latină cu un grad mai mare sau mai redus de probabilitate.

În domeniul onomasiologic, majoritatea elementelor sunt latinești, provin din latină

(mamă, mătusă, nas, nepot, văr etc). o situație mai delicate apare în cazul cuvintelor

18

considerate de unii cercetători moștenite din latină formate pe teren românesc. Pharmacum,

pharmacare, iar ptr alții cuvântul farmec este considerat chiar provenind din limba greacă.

Exista un criteriu comun de verificare a cuvintelor moștenite din latină și

anumecompararea cu limbile romanice: atunci când vorbim de sensul unui cuvânt existent

în latină și în română, nimic nu ne împiedică să considerăm sensul româneasc ca o

continuare a celui din latină. La sensurile românești neatestate în latină, se deosebesc două

categorii în funcție de aria răspândirii lor: sensuri care apar numai ân română și sensuri

caee apar și în celelalte limbi romanice (latinescul facies, cu sensul de „parte principală a

unui obiect care se prezintă vederii” este în română, italiană, franceză, spaniolă,

portugheză. Latinescul capra cu sensul de „scripete, mașină de ridicat greutăți sau chiar

macara” este prezent în toate libile, cu sensul „suport de lucru” și în română.....etc etc

...........................................compararea cu faptele romanice este posibilă și necesară

din urm motive:

1) Există cuvinte ale căror corespondente din limbile romanice au sensuri f

apropiate de cel existent in romana(barba, cațel etc)

2) Dezvoltarea semantică din română găsește sprijin în evoluția semantică a unor

sinonime romanice (a culege, etc)

3) Compararea cu situația din celelalte limbi romanice poate da indicații generale

cu privire la structura semantică a unui cuvânt (unele cuv. moștenite de limbile

romanice au o pletoră semantică, altele nu au dezvoltat sensuri atât de ...)

Ăîn cazul in care sensurile cuvintelor exista si in alte limbi romanice la fel ca in

cazul derivatelor, optiunea cercetatorilor ptr dezvoltare semantică nu poate fi afectată de

existenta unor sensuri si in limbile invecinate. Cand avem de0a face cu sensuri neatestate

in latina si existenta doar in romana, optiunea ptr un imprumut semantic nu trebuie sa fie

aceeasi in toate Cazurile. Iar situatia unor cuvinte fără suport romanic evident este

necesară cunoașterea aprofundată a structurii semantice a cuv romanice corespunzătoare,

inclusiv sensurilor din dialectele romanice.

Cuvintele din substrat

19

Limba latină în expansiunea ei a intrat în contact cu diverse idiomuri ale

populațiilor cucerite și romanizate, numite limbi de substrat (în peninsula balcanică

substratul este ilir și trac). În cele mai multe cazuri, limbile desubtrat sunt limbile

indoeuropene din aceeași familie cu limba latină. Condițiile etnice au fost uneori complexe

așa că vorbim de o variatate a limbilor de substrat, lucru dificil pentru etimologi atunci

când doresc să stabilească exact originea cuvintelor romanice împrumutate din limbile

pupulațiilor autohtone; lipsesc în cea mai mare parte textele scrise în aceste limbi și de

aceea structura și poziția lingvistică a acestor idiomuri este puțin cunoscută.

Criteriile fundamentale fonetic si semantic nu pot fi aplicate riguros în cazul

limbilor de substrat și din partea etimologiștilor se cere prudență maximă. La cuvintele din

substrat, în toate limbile romanice se poate constata o anumită distribuție onomasiologică:

ele aparțin în mare parte terminologiei legate de natură și de unele ocupații (păstoritul)

această apartenență putând fi un indiciu pentru originea autohtonă a unui cuvânt.

Specialiștii trebuie să țintă seama și de relațiile din cuvintele de subtrat și termenii

latini și trebuie să facă o distincție între termenii împrumutați fără nicio rezistență din

partea cuvintelor din fondul latinesc și cei cu care au intrat în concurență la început și chiar

și astăzi. Datorită extinderii teritoriului limbii latine și pentru a exprima realități noi, limba

latină a făcut apel la idiomul cu care a venit în contact. Cuvintele latinești s-au lovit de

cuvintele împrurmutate în vorbirea populației autohtone care și-a abandonat limba în

favoarea latinei. S-au conservat mulți termeni care au funcționat ca sinonime ale cuvintelor

latinești și de mult eori cuvintele latinești au fost contaminate cu un sinonim din limba de

substrat. (româneascul ai, din latinescul alium, pentru usturoiul cultivat și „leurdă” din

traco-dacă pentru usturoiul salbatic, negru din latinesucl niger reprezintă termnul generic

„negru” în timp ce murg din traco-dacă este folosit doar ptr denumirea culorii negre a

animalelor.

Cursul 6: (29. 11. 2012)

Uneori dintre cele două sinonime (termenul latinesc și cel împrumutat din substrat a

fost păstrat doar termenul de substrat care nu rămâne marcat din punct de vedere

sementic). Elementul autohton este în română este elementul cel mai puțin elucidat al

istoriei limbii noastre. Primul care a încercat să delimiteze elementele autohtone a fost

Dimitrie Cantemir. Care a crezut să prin metoda eliminării poate ajunge la selectarea

20

cuvingtelor autohtone (pădure, eleșteu, cărare, a grăi, a nimeri...ulterior s-au dovedit că nu

sunt de origine dacă). Alți cercetători precum Sextil Pușcariu nu admiteau teoretic rpezența

elementelor autohtone; Al. Graur și Ov. Densușianu le-au acceptat cu prudență în vreme ce

I.I. Russu pune multe cuvinte pe seama substratului.

Identificarea cuvintelor românești provenite din traco-dacă este o analiză dificilă

ptr că nu este cunoscută și informațiile despre această limbă sunt f reduse. Astfel există

câteva glose (57 de nume de plante medicinale dacice) câteva nume proprii de persoane de

triburi, zeități, ape și munți și aproape în jur de 30 de inscripții dacice cu litere grecești,

alcătuite numai din consoane și nedescifrate încă (una singură este descifrată dar

nesatisfăcător, e vorba despre inscripția de pe inelul de la Ezerobov, din sec. V î.Hr., cu 61

de semne grecești dispuse în 8 rânduri), din această cauză a absenței totale a unor

informații directe, cercetătorii apelează la diverse procedee ptr a stabili fondul autohton

lexical al limbii române. Procedee care se grupează în două categorii:

a) Compararea limbii române cu albaneza )ea fiind considerată descendentă

directă a limbii trace)

b) Reconstrucția unor elemente traco-dace pe baza comparației cu o serie de limbi

indo-europene.

a) Compararea limbii române cu albaneza: Sextil Pușcariu, Al. Rosetti, Grigore

Brâncuș, aceasta este un mijloc mai puțin nesigur pentru a afla cuvinte din

substratul traco-dac al limbii române. Între diversele cuvite comune române și

albaneze, aproape 80 (Gr Bâncuși dă cam 132), trebuie să distingem mai întâi

cuvintele cu aceeași formă și cuvinte cu același înțeles în cele două limbi.din prima

categorie (buză, gălbează, ciucă etc), a doua grupă (constituită din cuvinte care se

aseamănă, dar nu sunt identice ca formă și sens: prin urmare ele nu pot fi

împrumutate și orice comparație între română și albaneză trebuie făcută doar între

formele lor vechi și nu între stadiile contemporane.

b) A fost folosită Al. Philipide, I.I.Rusu, A. Vraciu. G. Ivănescu etc. este valabilă și

pentru cuvintele moștenite din albaneză; s-au făcut comparații cu vechile limbi

balcanice, considerând că unele cuvinte aveau o circulație mai largă și că

existau ..............s-au făcut comparații și în limbile indo-europene mai îndepărtate,

de ex. limbile baltice și cu ricare altă limbă veche din care limba română n-a putut

21

împrumuta direct s-au indirect unele cuvinte. metoda reconstrucției este mai puțin

sigură, de aceea rămân cele două criterii fundamentale

Categorii de cuvinte autohtone

Marcăm 5 grupe:

1) Cuvinte pentru care s-au propus numai etimologii traco-dace. Ele sunt puține (abur,

barză, viezure etc) sunt considerate autohtone pe baza comparației cu limba

albaneză; altele au fost considerate de origine traco-dacă pe baza atenstării lor în

limbile vechi, balcanice, în timp ce alți cercetători au făcut tot comparație între

română albaneză.

2) Cuvinte pentru care s-a propus o etimologie traco-dacă sau o explicație prin

împrumut din albaneză. Elementele românești comune cu albaneza au fost explicate

ca împrumuturi din această limbă efectuate în perioada românei comune (până în

sec. X-XII); criteriul fonetic poate fi aici folosit parțial pentru că unui sunet albanez

în corespund diverse sunete românești. coincidența fonetică dar și cea semantică a

cuvintelor românești cu cele albaneze ar fi o probă pentru explicația prin împrumut

precum (buză, cioc, gălbează...) în vreme ce: brâu, mânz...sunt cuvinte mai vechi.

Sextil pușcariu a adus ca argument pentru statutul de împrumut al unui cuvânt și

fapte fonetice: gionoaie, noian, etc, iar Grigore Brâncuș aduce un criteriu

suplimentar, acela al uniformității pe care o prezintă cu puține excepții, din punctul

de vedere al răspândirii pe teritoriul de limbă română comună. Faptul că unele

cuvinte eraucunoscute la nord și la sud de Dunăre, nu se poate explica decât în

aceea că ele ni s-au transmis prin latină. Alte criterii istorico-social, semantic, pot fi

invocate ca argumente împotriva împrumuturilor din albaneză pentru că formele de

viață pastorală și agricolă erau în lumea preromană, de aceeași intensitate ca la

strămoșii albanezilor (este de neconceput ca românii care practicau păstoritul să

împrumute atâta cuvinte păstorești de la albanezi, iar aceștia să nu împrumute nici

unul de la români).

22

3) Cuvinte pentru care s-a propus un etimon traco-dac și unul latin. Termenii albanezi

a căror origine a fost explicată prin latină nu pot fi luați în considerare ca termeni

de substrat ai românei. Avem cuvinte pentru care etimonul termenului albanez este

chiar cuvântul latin care stă și la baza cuvântului românesc. și atunci originea

autohtonă a acestora nu poate fi acceptată: rom. codru este considerat ca provenind

din substrat, iar în albaneză este explicat ca provenind din latină, fluture, a cruța,

sarică s-a propus în română pe lângă etimonul latin de substrat și alte etimologii.

Există cazuri când pe lângă etimonul latin, un cuvând albanez a fost explicat ca

rezultat al evoluției interne (albanezul a fărâma, a distruge comparat cu românescul

a dărâma, explicat prin latginescul deramare). Dintre cuvintele explicate prin traco-

dacă sau prin latină și care sunt cu un mai mare grad de probabilitate de origine

autohtonă (rom. sarbăd care nu provine din latină, ci dintr-un cuvânt autohton care

stă și la baza cuvântului albanez cu același sens. și există cuvinte pentru care nici

etimologia traco-dacă, nici cea latină nu este satisfăcătoare. Ambele prezentând

dificultăți de ordin fonetic și semantic.

4) Cuvinte explicate prin substrat dar și ca formate pe teren românesc. Au primit astfel

de cuvinte o serie de soluții etimologice: căpușă derivat din cap+ușă se poate

explica din punct de vedere fonetic și semantic în română, în timp ce în albaneză

este explicat din sârbo-croată; noian cuvântul de bază a fost comparat cu albaneza

însă Grigore Brâncuș consideră că noian este o creație relațiv recentă; cuvântul abur

s-au propus etimologii latine, dar și etimologie traco-dacă (avem de a face aici cu o

etimologie nesigură dacă nu am putea explica formarea cuvântului în română din

latnia populară abburire, abbuire.

5) Cuvintele cu etimologie traco-dacă și alte etimologii. Cea mai bine reprezentată.

Ex.: românescul fluture este explicat ca formație de la verbul a flutura, rom. mare

explicat prin latinescul mas maris (Rosetti îl consderă și el nume latinesc, dar și

element comun cu albaneza), mire a fost atribuit aproape tuturor straturilor

etimologice ale lb române, considerat proivenit din latină dar și din substrat, din

limba traco-dacă, cei mai mulți etimologi îl consideră provenit din latinescul

miles=soldat.

23

24