Picături de

viață

Editura şi tipografia STEF

700705, Iaşi, Bd. Carol I nr. 8 (în clădirea Academiei Române)

Tel/fax: 0232-216829, Mobil: 0745-236413

e-mail: office@editurastef.ro

web: http://www.editurastef.ro

Camelia Nistor

Picături de

viață

Iaşi, 2014

Camelia Nistor: Eseuri

Copyright Camelia Nistor, 2014

Pentru prezenta ediţie în limba română, toate drepturile

ediţiei aparţin Editurii Stef. Reproducerea prin orice

mijloace, chiar şi parţială, a textului cuprins în acest volum,

fără acordul scris al editorului, constituie o încălcare a Legii

drepturilor de autor şi se sancţionează potrivit prevederilor

acesteia.

5

⋆ Viața este ca o picătură

într-un ocean. ⋆

Dorul de scris

Dragii mei – dragi copii mari şi mici:

Încep a mă aduna, a-mi aduce aminte de unele

fapte, întâmplări din ultimii ani ai vieţii mele şi sinceră

să fiu parcă nu mai pot a-mi aşterne pe hârtie ceea ce eu

am dorit de multe ori. Cred că am uitat să mai scriu sau

nu mai vreau să-mi amintesc de unele clipe, întâmplări şi

demersuri pe la curţile celor mari.

Astăzi, 7 ianuarie 2012 – este Sfântul Ioan.

Demult pregătisem bunătăţi ca să merg la Biserica din

colţul străzii pentru a asculta slujba de pomenire a

Sf.Ioan Botezătorul, cât şi pentru a-l felicita pe parohul –

preotul Vâcovan pe care-l cheamă Ioan. Dar nu am putut,

deoarece gripa ce mă foieşte de o săptămână nu mă lasă.

Am luat-o pe hoţeşte când m-am sărutat cu Romul, venit

să petrecem Anul Nou în Păcurari. Acum îmi fac mustrări

de conştiinţă, că eu sunt vinovată, deoarece nu trebuia

să-l sărut pe buze. Aşa mi-a dat şi mie o bucăţică din

dragostea lui, dar şi o gripă babană.

Spun asta deoarece de câteva zile stau în casă, în

pat dimineaţa şi gogesc ca o găină beată. Îmi curge nasul

6

pic cu pic, nu am răbdare să strâng picăturile să văd cât

de repede se umple paharul... Cel mai supărător lucru

este că zilele trec şi eu nu mă fac bine, ci dimpotrivă, am

început a tuşi, parcă aş avea tuse măgărească. Pe bună

dreptate că pare aşa, fiindcă sunt o urechiată sadea...

Şi uite aşa stau şi mă învârt în jurul cozii mele de

prostie, căci m-am pupat cu Romul, care mai avea puţin

din gripă, dar fiind rezistent, se simţea bine. Era în seara

de Revelion, când toată suflarea pământului sărbătoreşte

schimbarea anului – unul se duce altul vine. Aşa că nu am

greşit când ne-am urat numai bine unul altuia şi cu un

sărut ca o pecete a prieteniei noastre de 7 ani.

A trecut şi Anul Nou fără probleme, dar gripa mea

şi-a scos capul mai sus. Şi uite aşa stau cu siropurile

lângă mine, cu pastilele, cu termometrul şi cu ceaiul – un

cănoi cu lămâie şi puţin zahăr şi aştept să nu mai tuşesc,

ca să pot ieşi din casă.

În această zi de nume a celor care au fost botezaţi

Ioni sau Ioane, stau şi privesc singurătatea din casa mea.

Nicăieri nu găsesc vreo vieţuitoare, cât de mică ar fi ea,

să mă delectez cu ea.

Am aprins candela, rugându-mă în şoaptă ca Cel

de Sus să-i blagoslovească-n bine pe toţi Ionii şi toate

Ioanele.

O lacrimă se rostogoleşte încet pe obrazul meu

ofilit de vreme, parcă l-a ars că era fierbinte la amintirea

acelor care au umplut sufrageria acum vreo 40 de ani în

urmă. Veniseră să-l cinstească pe Nelu, soţul meu drag.

Era frumos, atunci mi-am dat seama ce înseamnă ca

7

cineva să fie cinstit şi de alţii afară de familia sa, chiar

dacă erau alte timpuri mai puţin bogate în bucate

deosebite.

Orele trec greu, foarte greu, şi eu parcă nu mai am

răbdare să nu am activitate căci e şi zi de sărbătoare, e

Sf.Ioan. Nelu a plecat de mulţi ani în Grădina Raiului dar

acum sărbătorim un alt Ioan, pe Ionuţ, nepotul care a

venit pe lume acum 25 de ani în urmă. O frumuseţe de

băiat, parcă e de pe jurnal. Înalt, cu un trup bine

proporţionat căci a făcut şi face sport. Părul e numai

cârlionţi, pe care-l tunde acum scurt. E o plăcere să te

uiţi la el, e ca un brad de pe crestele Munţilor Carpaţi,

udat şi hrănit la vreme.

Sună telefonul – este Ionuţ care-mi spune că va

veni la mine. M-am bucurat, deoarece îl voi felicita de

ziua numelui.

După câteva minute, interfonul a sunat, era Ionuţ.

Venea ţanţoş pe scară în mână cu o bucată de

pizza învelită în câteva şerveţele.

- E a ta, bunico! Te rog seveşte-o, e caldă! Am fost pe la mama, care e de gardă la spital, cu tata şi Alexandra şi am servit câte o porţie de pizza în cinstea mea.

Am mâncat-o după ce a plecat el la o Sf.Ioana; o colegă de-a lui. Cât a stat la mine, i-am povestit ce mă doare şi chiar am făcut tensiune un pic, c-un puls mai accelerat decât de obicei.

Simt că ţine la mine acest suflet nobil, căci

seamănă cu mine la suflet, asta am simţit-o

dintotdeauna.

8

Mi-a luat tensiunea şi mi-a zis că 13,7 e bună,

puţin e accelerat pulsul. M-a strâns uşor la pieptul lui,

spunându-mi că trebuie să mă liniştesc. Aşa am făcut.

I-am urat multe împliniri, succese şi multă

sănătate, oferindu-i şi 50 de lei, ca să aibă în buzunarul

lui, de cheltuială.

A plecat, lăsând în urma lui un gol imens, în acea

seară de ianuarie a anului 2012 cât şi parfumul discret

bărbătesc. L-am urmărit până a coborât cele 12 trepte şi

i-am făcut cu mâna. Uitându-mă pe fereastra sufrageriei,

am văzut că trece strada şi, urcându-se în Toyota lui, a

dispărut în noapte.

M-am întors în camera unde dorm şi, aşezându-

mă pe pat, am început a medita. Aveam impresia că

trecuseră sute de ani dar trecuseră numai 25 de ani de la

venirea pe lume a acelui cârlionţat băieţel, botezat cu

numele Ioan. Ce repede au trecut anii, mi-am zis. Oare

câţi vor mai trece până la sfârşitul vieţii mele? Cine ştie?

"Cel de Sus!"

⋇⌛⋇

9

8 ianuarie 2012

Telefonul de la ora 2200

Avusesem o după-amiază cu multe probleme,

afară de acea vizită la Romul pentru a lua masa cu el,

cam pe la ora 1400. De fapt mă duc la el ca să mai fiu cu

cineva măcar la masa de prânz, să nu uit cum e când

mănânci în doi.

Cu multă dragoste pentru persoana sa, îi aranjez

tacâmul ca la carte, la fel şi mie.

Îmi place să-l privesc cum mănâncă, fiind foarte

atent la ceea ce are în farfurie pus. După ce gustă de două

ori din salata de vinete, apoi serveşte câteva felii de

muşchi, şuncă şi lebăr, trece la sorbitul din castronaş a

unei ciorbiţe cu mult zarzavat şi cartofi cubuleţe, dreasă

cu smântână.

Felul doi de mâncare de multe ori îl pun pe

jumătate, deoarece e sătul.

Şi uite aşa am stat la masă, mai mult servindu-l pe

el, oarecum porţionându-i meniul său.

Eu numai ciorba o mănânc, restul nu mai pot a-l

înghiţi, nu ştiu de ce!

După ce am luat masa eu spăl acele tacâmuri

folosite, ş-apoi cu un castronaş cu fructe mă duc în

camera lui. Dacă a adormit îl învelesc ş-apoi ies încetişor,

fără zgomot, din cameră şi mai fac câte ceva prin

bucătărie sau sufragerie, spaţiul lui de activitate cu

10

dosarele clienţilor şi cărțile vrac din spatele

recamierului. Sunt obosită în ultima vreme, din cauza

tusei ce mă chinuie, o urmă a virozei luate de la Romul.

În acea zi chiar eram obosită, de dimineaţă tot

căutând pe la doctor să aflu de ce tuşesc aşa, cu chinte,

parcă ar fi tuse măgărească.

Când s-a sculat Romul l-am servit cu un măr ras,

cât şi cu o cafeluţă cu două trei bucăţi de napolitană. Nu a

avut timp să-mi spună cum a fost la tribunal, cât şi

valoarea glicemiei, căci a şi venit un client la el.

M-am îmbrăcat şi am făcut o comandă la taxi din

dormitorul lui, apoi mi-am luat geanta şi plasa cu câteva

lucruşoare pentru spălat şi am ieşit pe uşă, salutând

politicos, chiar dacă avocatul nu mi-a răspuns.

Liftul a venit rapid şi m-am trezit într-o clipă în

taxiul comandat. Eram supărată, deoarece salutul

neprimit m-a făcut să mă gândesc în urmă cu zeci de ani,

când salutul meu şi al lui Nelu, chiar dacă era ocupat, era

făcut prin ridicarea ambelor mâini deasupra capului,

unite ca pentru salutat cu mâna.

Aşa ne obişnuisem, şi atunci ne era uşor să

ridicăm ambele mâini sau una. Când eram mai departe

pe stradă, ridicam numai o mână şi o legănam discret... A

fost! Acum Romul îşi vede de treaba lui fără a băga în

seamă pe altcineva, mai ales când stă de vorbă cu un

client.

Ajunsă acasă, de la uşă m-am dezbrăcat şi,

punându-mi hainele de casă, m-am întins pe canapeaua

mea, după ce m-am spălat pe faţă să dau jos praful zilei,

11

amărăciunea de pe buze şi să şterg lacrimile ce începură

a-şi da drumul. Era deja ora 1730 - era noapte, venise

parcă mai devreme din cauza timpului înnourat şi cu

negură ca-n mijlocul lui ianuarie.

M-am învelit şi aşa am adormit, visând că sunt în

grădina copilăriei mele, într-o zi de toamnă târzie. M-am

tot plimbat prin vis cu un bărbat frumos a cărui faţă nu o

mai văzusem niciodată. Mă întrebam prin vis cine e, al

cui chip reprezintă persoana necunoscută ce mă ţinea de

mână, când am auzit telefonul... ş-atunci visul a dispărut

iar eu m-am trezit. Uitându-mă la ceas, am rămas uimită,

deoarece era ora 2200.

Cum am putut dormi atâtea ore, mi-am zis în

gând.

Pentru o clipă nu ştiam unde sunt, apoi am ridicat

telefonul să văd cine m-a sunat la ora aceea.

- Alo! am zis.

O voce zglobie de la celălalt capăt mi-a răspuns:

- Sunt Tecuşan Adriana, nepoata dvs. de la

Timişoara.

Pe moment nu găseam numele ei pe agenda din

cap, dar apoi când mi-a spus că e fata verişoarei mele

Jeni (dec) mi-am amintit că i-am scris de sărbători,

găsindu-i adresa întâmplător. Fusese pus bine plicul într-

o agendă care stă pe biroul meu de 21 de ani când am

căpătat adresa de la Rahila, mama mea biologică, când

am fost la Vatra Dornei, după ce a murit Nelu (1 martie)

în vara anului 1999. Luasem şi adresa celuilalt nepot al

ei, Valentin, dar am pierdut-o sau rătăcit-o printr-o carte.

12

Cu vocea ei plăcută, puţin emoţionată, mi-a spus cine e şi

că a primit de la Iaşi o scrisoare unde a descoperit că are

o mătuşă în viaţă, adică eu. Mama ei Jeni era mai mică ca

mine cu 4 ani. Dorea nespus să ştie tot despre cele două

(trei) surori ale Maritzei, mama lui Jeni, ce era soră cu

Rahila.

Nu înţelegea de unde am apărut eu şi de ce Rahila

nu m-a crescut şi a crescut-o pe Jeni, ce era mama ei şi a

lui Valentin, fratele ce locuia la Satu Mare.

Am stat de vorbă la celular mult timp, dar nu am

putut-o lămuri, era ceva la care ea nu se aştepta, adică

eu, mătuşa ei, să-i scriu.

I-am spus că va afla tot adevărul adevărat când va

citi cartea mea despre Rahila - ”Viaţa ei a fost o

tragedie”.

Am vorbit cu Adriana, nepoata mea, şi mi-a făcut

plăcere, deoarece îmi amintea de tinereţea mea. Nu ştiu

cum arată, dar am intuit că e spirt, aşa cum era taică-su.

Oricât am pledat la cele ce mă întrebase, ei tot nu îi era

clar de unde i-am luat adresa şi cum de nu i-am scris

până acum.

Am încercat să o lămuresc că viaţa pentru Rahila

şi Maritza a fost grea şi de aceea toţi copiii lor, în afară de

Jeni, au fost daţi de suflet, cum se spunea pe atunci.

- Anii au trecut, cam mulţi la număr, i-am spus cu

oarecare nostalgie, şi când eram mai tânără munceam

din greu ca om de ştiinţă, cadru didactic şi de cercetare,

cât şi aveam grijă de familia mea, de oamenii care m-au

crescut şi mi-au dat un nume şi-un cămin, dar asta o

13

făceam ca recunoştinţă pentru ceea ce au făcut ei pentru

mine şi pentru fratele meu Titi, care era unchiul tău,

fiiind alt copil al Maritzei, bunica ta, şi fratele biologic al

mamei tale, care a fost luat şi el de părinţii mei adoptivi.

Multe i-am mai povestit, dar e dificil să fii atent la

ceea ce eşti întrebată.

Şi aşa a trecut aproape o oră de când noi două am

conversat la telefonul celular. Era foarte interesată de

viaţa mea, care a fost departe de mătuşa ei Rahela. I-am

spus că e foarte greu a vorbi aşa prin celular despre

povestea vieţii mele.

Sinceră să fiu, mi-am amintit de emisiunea

Andreei Marin de acum 20 de ani în urmă când prin

strădania ei sufletească, emoţională şi materială, reuşea

să întregească familii - adică membrii lor, care nu se mai

văzuseră de ani şi ani, fiind plecaţi unii peste hotare iar

alţii dispăruţi prin ţară.

Şi uite aşa am reuşit să discut puţin pentru

nepoata mea, iar pentru mine mult, deoarece se făcuse

târziu, mi se făcuse somn.

Politicoasă i-am spus Adrianei, nepoata mea, că

trebuie să încheiem discuţia la telefon deoarece oricât îi

voi răspunde la toate întrebările ei, tot nu ar fi lămurită

şi de aceea i-am promis că îi voi trimite cartea despre

viaţa Rahelei.

Şi aşa am încheiat discuţia, urându-ne o noapte

bună şi o întâlnire prin fir în altă zi.

Am închis telefonul - adică celularul şi mi-am zis

în gând că va avea ce plăti!

14

Era târziu - aproape de miezul nopţii. Îmi trecuse

şi somnul, noroc am avut deoarece Romul la ora aceea

mi-a dar un telefon să mă întrebe ce am făcut de când am

venit acasă.

Şi aşa a mai trecut o zi din viaţa mea, plină de

surprize pe care nici nu le-am visat vreodată.

Dar asta-i viaţa - nu ai ce-i face, mai ales la o

vârstă târzie ca a mea.

⋇⌛⋇

15

12 ianuarie 2012

Telefonul de la ora 23

Ziua s-a terminat. A fost o zi jumi-juma, nici bună,

nici rea. M-a sâcâit mai puţin tusea gripei. Aştept să

treacă zilele mai repede, ca să treacă şi ea, care, după

spusele doctoriţei Ciomaga, (colega de spital a Adrianei,

fata mea) durează 14-21 de zile.

Eram la Adriana, mi-a spus că arăt foarte bine, pe

sălile spitalului Parhon, de la etajul 2. Mă deranjează

aprecierea ei, deoarece eu am impresia că-şi bate joc de

mine sau poate aşa mă vede ea. Îmi face complimente

deoarece știe ce vârstă am şi poate că aşa îi plac

doamnele în vârstă... ca mine.

După toate investigaţiile făcute de medicul meu la

inimă, am plecat spre Romul, luând-o şi pe Adriana, care

s-a oprit la Policlinica Angelmed, avea ore de laborator

de Microbiologie.

După ce am luat masa cu Romul, prietenul meu

drag, şi i-am pus la punct bucătăria, m-am dus în camera

lui, unde am stat de vorbă puţin, că era obosit. L-am

mângâiat pe frunte, l-am învelit şi am plecat cu taxiul

spre casa mea din Păcurari.

Eram obosită, de abia îmi mişcam picioarele, iar

până la etajul doi mai era. Mai stăteam, mai urcam şi în

sfârşit am ajuns în faţa uşii. Am deschis-o şi, sleită de

16

puteri, am ajuns pe hol. Ce bine e acasă, mi-am zis, şi

după ce m-am dezbrăcat şi spălat pe faţă şi mâini, m-am

lăsat un minut pe canapeaua mea... şi am aţipit, lăsându-

mă dusă de un vis care se contura a fi frumos.

Deodată sună telefonul - era aşa de straniu

deoarece soneria lui ţipa disperată, parcă venea de

departe şi vroia să-şi facă loc să ajungă la mine.

Am sărit ca arsă, căci eram adormită şi cu vise. L-

am ridicat şi am zis:

- Alo, alo, cine-i, pe cine căutaţi?

Am auzit o voce de bărbat care m-a întrebat:

- Sunteţi Camelia Nistor de la Iaşi... din Dorna? Pe

mine mă cheamă Valentin Diaconescu, mi-a zis cu un glas

cam stins, crezuse că nimerise în altă parte.

După o pauză de câteva secunde, după puţină

bâlbâială m-a întrebat dacă-s fata Rahelei, sora mamei

lui, Maritza, din Dorna. Apoi mi-a spus ca de abia primise

o scrisoare de la sora lui şi nu a mai aşteptat ziua

următoare şi de aceea mi-a dat telefon la oră aşa târzie.

Mă aşteptam să-şi ceară scuze, dar nimic, îi

mergea gura ca o moară, întrebându-mă mereu despre

viaţa intimă a mătuşii sale Rahela şi de ce m-a dat.

L-am ascultat îndelung, dar nu înţelegeam de fapt

ce vroia să afle - un secret de acum 79 de ani în urmă, pe

care nici eu nu-l ştiam. La un moment dat am pierdut

şirul, căci eram foarte obosită şi atunci m-am scuzat şi l-

am rugat să amânăm discuţia în altă zi, cu lumină afară.

17

Îmi părea rău, dar nu mai puteam urmări discuţia

noastră ca să-i pot răspunde la întrebările lui foarte

curioase.

Ştiu că-n acea seară nu am mai mâncat, deoarece

după ce am auzit un "Bună seara" în receptor, am

adormit buştean.

Cred că nimeni nu m-ar fi trezit, mă obosise

telefonul de la ora 23.

Fusese grăbit băiatul Valentin, nepotul meu de pe

verişoara Jeni, şi de aceea nu ştia ce să întrebe mai întâi,

deoarece vroia să afle cât mai mult deodată. Înainte de a

adormi, o clipă mi-am revizuit răspunsurile, de fapt era

unul singur - de ce m-a înstrăinat Rahela? La care nici eu

nu i-am putut răspunde prompt, ca să-l satisfacă

oarecum. De fapt în mintea lui era o mare încâlceală, încă

din copilăria sa nimeni nu i-a spus adevărul adevărat.

Norocul meu a fost oboseala, care mi-a închis

pleoapele şi mintea pentru câtva timp. A trimis-o şi pe ea

la puţină odihnă - Noapte bună!

Şi cum noaptea e un bun sfetnic, ne-a adormit şi

pe mine şi pe el fără probleme.

⋇⌛⋇

18

18 ianuarie 2012

Un sărut "îmbolnăvitor"

S-a sfârşit anul 2011 şi pentru mine şi am călcat

cu stângul în anul următor. Spun aşa deoarece imediat

de a 2-a zi a anului m-am îmbolnăvit după ce l-am

sărutat pe Romul. Venise în seara de Ajun de An Nou

puţin ciupit şi el de o gripuţă adusă de fata lui doctoriţă

Patricia O.R.L la Sf.Spiridon. Tuşise un pic şi avusese o

stare generală proastă, dar cum e tânără a suportat-o

mai uşor. În schimb i-a dat-o lui Romul, tatăl ei, care şi el

mi-a transmis-o mie şi lui Salvadore, băiatul lui, şi apoi

nepoatei lui, Lorena. Romul a chiţcăit, apoi i-a curs nasul

pic cu pic cât şi o stare subfebrilă. Aceste manifestări le-

am avut şi eu, începând cu 3 ianuarie anul 2012.

Totul a fost frumos în seara de Anul Nou - urări de

bine, strângeri de mână, mângâieri şi câte un pupic

foarte drăgăstos.

Pregătisem bucate alese pentru seara de Revelion,

deoarece masa o pregăteam mai devreme, cam pe la ora

8-9. Apoi mă odihnii un pic iar înfăţişarea mi-o aranjai ca

pentru o sărbătoare, singura pe an. Ş-apoi aşteptam să

vie Romul şi ai mei dar anul acesta ai mei au lipsit la

catalogul prezenţei pentru urat. După un sunat lung - al

interfonului, uşa s-a deschis şi a apărut după câteva clipe

omul drag, care mă face ca alături de el să fac şi să

gândesc numai lucruri bune şi frumoase.

19

În primul rând să-l iubesc aşa cum l-am iubit pe

Nelu, omul care a împărţit cu mine toate clipele

frumoase ale vieţii lui, cât şi necazurile, pe care le-am

trecut cu greu.

Acum pot spune că investesc mai mult decât capăt

dar altfel nu se poate, deoarece de multe ori faci

compromisuri în viaţă decât să te ţii tare, că nu câştigi

nimic. Lumina o clipă s-a micşorat iar noi ne-am ridicat

în picioare, ca să cinstim Anul Nou ce venise de o clipă.

Ne-am sărutat ca doi prieteni adevăraţi, fiecare ne-am

propus în gând că o să ne fie bine şi ne-am dorit un an

plin de realizări, bucurii, voie bună împreună cu cei dragi

şi aşa a fost o mică sărbătoare pentru noi doi.

Trecuse un an, venise altul. La mine venise cu

boală, vroia să mă ţie-n casă, legată cu lanţurile gripei

căpătate într-o zi mare. Atenţie la zilele mari!

⋇⌛⋇

20

10 februarie 2012

Cu ce ţi-am greşit, Doamne?

Şi uite aşa au trecut Sărbătorile de Iarnă ale

anului 2011, care au fost mai puţin frumoase ca anii din

urmă, deoarece pe rând am fost biciuiţi de viroze

respiratorii, care au trecut aşa cum au venit, dar mie şi

lui Romul ne-au lăsat o amintire cam dură, deoarece m-

am trezit cu o pneumonie încărcată cu un nume frumos:

Pseudomonas aeriginosa.

Acest inamic m-a făcut să tuşesc până la refuz

vreo trei săptămâni bune. Parcă aveam tuse măgărească,

fără a putea scoate ceva din plămânul meu - un mic

scuipat cu flegmă. Până la urmă am reuşit şi aşa l-am

depistat.

Tratamentul a fost groaznic, deoarece la ora 7

dimineaţa şi seara îmi făceam o perfuzie cu ClNa sau

glucoză. În fiece dimineaţă, timp de 14 zile, veneau cu

maşina Relu şi Adriana, înainte de a merge la serviciu şi

mă luau, debarcând la Spitalul Parhon, odată cu Adriana,

fiica mea cea dragă. Spun asta deoarece numai la

necazuri mari descoperi că ţii mult la cineva apropiat ţie

- Adriana mea.

A mers cu mine în tot acest timp şi a stat, ţinându-

mă de mână, până la terminarea injecţiei. La camera de

gardă a sectorului Nefrologie am făcut toate injecţiile. Un

colectiv admirabil, format din cadre bine pregătite -

toate aproape în jur de 35-45 de ani, cu pregătire

21

superioară şi mai ales cu foarte multă responsabilitate în

ceea ce fac. Prima injecţie mi-a făcut-o Domnul Mihai, un

asistent foarte ager, abil şi politicos. Şarmul său consta în

ceea ce povestea despre bunica de acasă şi viaţa sa din

satul unde locuieşte cu soţia sa, tot asistentă la Parhon,

însărcinată în luna a 6-a. O proteja elegant şi o ajuta şi la

munca sa din saloane. Ochii strălucitori şi gura mereu

zâmbitoare te făceau să uiţi că trebuie să te înţepe ca

prin venele tale să curgă otrava pentru piooceanie, un

microb greu de omorât.

Primele injecţii nu au dat rezultatele scontate, dar

al doilea rând de medicamente mai puternice până la

urmă l-au omorât definitiv.

Seara la orele 715 venea altcineva, o doamnă

Maria care prin ochelarii ei vedea tot ce trebuie făcut ca

înţepătura să nu doară.

Este foarte îndemânatică şi pricepută, iar

seriozitatea feţei şi calmul ei îţi dau mare încredere în ea.

Învăţase mult din activitatea dusă la sală în ultimii 10

ani. Ne-a povestit de soţul şi băiatul ei, necazurile avute

în anii din urmă, care au călit-o oarecum, deoarece faţa îi

este mai mult sobră, rar râde, arătându-şi dantura sa

impecabilă. Mi-a pus perfuzia cu zahăr, ceea ce mi-a făcut

bine, foarte bine, căci îmi mai trebuia un pic de hidratare

dulce.

Tiza mea Camelia, o persoană nostimă, m-a

înţepat şi pus perfuzia şi ea de câteva ori. O femeie înaltă,

foarte dreaptă, cu o coamă de cal, care se mişca foarte

aiurea la rotirea gâtului ce dirija direcţia capului la orice

22

acţiune şi strigare pentru ea. Zgomotoasă, plăcută şi cu

mult har, după ce îmi monta perfuzia, urmărea ca

picătura să fie mai rapidă, ca să nu stau mult. Norocul

meu a fost că aveau TV şi aşa cu mâna cu ace şi sprijinită

pe fularul meu roşu - moale, plină de ace şi scoch,

urmăream serialul "Stăpâna" la ora 730. Numai o dată s-a

întâmplat să stau aproape două ore şi ceva într-o seară la

o perfuzie. Nu ştiu ce a fost căci picătura îşi dădea

drumul în vena mea, dar probabil că aşa a vrut ea să

curgă mai încet. Şi aşa, cu aceste frumoase fete la suflet şi

bune specialiste şi cu Domnul Mihai, totul s-a terminat

cu bine, deoarece măria sa "piooceanicul" a decedat.

Am făcut şi ultimele injecţii pefuzabile ca să fiu

sigură că l-am alungat. Sper ca Cel de Sus să mă

privească mai de aproape. Eu îi mulţumesc Cerului şi

Sfintei Paraschiva - iconiţa care stă la capul meu, cât şi

Sfintei Marii că mi-au dat putere să suport ce am

suportat eu. M-am întrebat adesea, la boală, oare de ce

câteodată sufăr, este adevărat că sunt în vârstă, dar mult

bine am făcut şi fac. Poate că mă pedepseşte că nu prea

merg la biserică sau nu m-am spovedit anul trecut.

Consider că viaţa mea este ca o coală de hârtie pe care

stă scris tot ceea ce fac şi gândesc şi că poate să fie citită

de oricine - nu mai spun de Mărimile Cereşti.

Eu mă închin, mulţumindu-i Domnului pentru

ceea ce mi-a dat şi ceea ce îmi va da... mâine, poimâine!

Aşa să fie!

⋇⌛⋇

23

1 februarie 2012

Mă cam lasă memoria

E frig tare afară, cam -14⁰C pe la ora 1600. Stau în

fotoliul din sufrageria lui Romul şi privesc pe geam afară

- un stol mare de ciori patrulează pe deasupra Liceului

Sadoveanu, făcând zgomot, croncănind jalnic pentru

mine când le aud. Prevestesc şi ele furtună, zăpadă,

viscol și de aceea zboară în cerc sau linie dreaptă. Îmi

vine în minte un crâmpei din melodia a căror cuvinte

sunt a lui Eminescu:

"Vezi, rândunelele se duc..." luând cu ele vraja

nopţii zic eu, iar ciorile cu al lor clonţ vestesc zile grele.

Puţin am zăbovit pe acel fotoliu, deoarece mă

grăbeam să plec acasă, la căsuţa mea din Păcurari, să mă

relaxez şi s-adorm în liniştea nopţii.

S-a trezit Romul, l-am îmbrăţişat şi am plecat

repede ca o săgeată trimisă de un indian feroce.

Taxiul comandat m-a lăsat în spatele blocului.

Încet, încet am ridicat cele două etaje şi ajungând în

dreptul uşii mele, am vrut să scot cheia din portofelul

pestriţ alb cu negru. Caut, caut dar nimic şi cum lumina

este intermitentă, nici nu prea vedeam bine poşeta că se

şi stingea repede. Am simţit că fac tensiune dar ce să fac?

Am coborât la doamna Agapie, am răsturnat

poşeta şi am început a căuta mai serios. Nu era cheia

nicăieri. Atunci l-am sunat pe av. Vonica, să o caute pe

jos prin sufragerie, dar nu a găsit-o. O sun pe Adriana, ca

24

să-mi spună unde e Relu, dar el nu răspunde şi atunci se

înfurie doctoriţa mea. În acest timp am simţit că mintea

mea s-a golit din cutia craniană şi nu mai e bună de

nimic. Am făcut tahicardie, vâjâială-n urechi, pocnituri de

bice-n frunte - tot nu mi-am amintit ce am făcut cu cheia

când am plecat de-acasă.

Căutând pe Relu şi Ionuţ la celular, mi-am adus

aminte că am pus-o pe degetul mic al mâinii drepte, apoi

am pus pachetul cu rufe într-o pungă de plastic. Ş-atunci

i-am dat telefon iar lui Romul care, căutând în plasa albă

unde fuseseră rufele, a găsit-o. Se odihea, cred că a râs de

mine, care m-am strofocat. Nu ştiu de ce! S-a pierdut o

cheie, ei şi? Mai am una. Dar îmi era ciudă că m-am

ramolit complet! L-am rugat pe Ionuţ, care mi-a adus-o

de la av. Vonica şi care mi-a spus cu zâmbetul pe buze:

"Ai cam îmbătrânit, bunico!". M-a luat de braţ şi am ajuns

sus şi, deschizându-mi uşa, m-a condus în casă. Liniştea

serii din apartament m-a liniştit şi pe mine, căci eram ca

beată, nu aveam putere să mă dezbrac şi să-mi fac patul,

să mă întind şi să uit că eu nu mai pot să fiu limpede la

tot ceea ce fac. Totuşi... mi-am amintit că nu o pusesem în

portofelul cu acte. M-a costat această întâmplare stupidă,

dar mi-am amintit că sunt în vârstă şi uitarea este

normală.

Sunt şi tineri care uită mai mult ca noi, cei în

vârstă!

Asta e!

⋇⌛⋇

25

3 februarie 2012

Parcă nu-s eu!

În fiece dimineaţă când mă scol, primul gând care-

mi vine-n minte este: oare azi ce mă mai doare? Nu e de

râs, ci de plâns, când simt şi văd că în fiece zi mă doare

altceva. Are dreptate Adriana când îmi spune: Mamă,

uită-te mai mult în buletin și ai să vezi câţi ani ai, poate ai

uitat că la iarnă (21 dec 2012) vei împlini 80 de ani!

Are dreptate, sunt mulţi, mulţi, dar au trecut

rapid. Aşa simt acum. Mă cutremur la gândul că acuş se

termină firul vieţii mele, care s-a derulat făcând o pânză

ca de paianjen cu locuri rare şi altele mai pline, aşa cum

au ieşit de la ţesut în ani şi ani de zile.

Pânza e ca o hartă, unde se văd anii frumoşi, trişti,

săraci, bogaţi, care mi-au fost alături tot timpul. Şi uite

aşa mă scotocesc, ca să văd dacă am putere să mă dau jos

din pat.

Când am avut necazul de a mă îmbolnăvi din

cauza acelui inamic care a intrat hoţeşte în branhiile

mele şi a-mi da o tuse cam neplăcută ca zgomot, atunci

toată atenţia era îndreptată spre ea; iar dimineaţa la ora

630, când plecam la injecţie la spital, nu mai aveam timp

să mă gândesc dacă mă mai doare şi altceva.

Acum de câteva zile parcă nu sunt eu. Dimineaţa

când mă scol, doresc ca atunci când deschid ochii şi-i

aţintesc în tavan - să nu mă doară nimic. Să fiu ca un fulg

care zboară lent, legănându-se în aerul cald al odăii mele,

26

ca să pot zâmbi. Și aşa, relaxată, să mă dau jos din pat, să-

mi iau pe spate halatul de catifea roz şi rapid la bucătărie

să poposesc să-mi pregătesc micul dejun al dimineţii.

Aşa fac mai întotdeauna, dar câteodată, mai ales

în ultima vreme, simt nevoia să mai lenevesc, ş-atunci

mai zăbovesc în pat. Dar nu e bine, am constatat eu că

parcă nu am chef de nimic. Sunt ca o mămăligă şi mă

enervez pe mine şi fac întotdeauna tahicardie şi e mai

rău.

Trebuie să caut repede otrăvurile binefăcătoare

ca pulsul să se oprească la 68-70, adică să încetinească

ritmul, că fac atac de panică şi e mai rău.

Dar asta e, câteodată nu sunt eu. Totul depinde de

cap, de ce trece prin filiera lui la prima oră de dimineaţă.

Şi îmi zic de multe ori: Camelia, gândeşte-te la ce

vrei să faci frumos în acea zi, chiar dacă te mai doare

puţin capul, oasele sau mai chiţcăi câte un pic. Perfect nu

poţi să fii, căci anii te ajung din urmă cu tot ce ai adunat

în ei... şi bune, şi rele.

Şi aşa mă autoliniştesc, căci altcineva nu vine să-

mi spună o vorbă bună sau o mângâiere să o simt prin

glasul celor dragi.

Trebuie să iau viaţa aşa cum este! Alta nu mai am

- şi aşa asta-i pe sfârşite! De aceea trebuie să fiu eu,

întotdeauna!

⋇⌛⋇

27

5 februarie 2012

O descoperire tristă

Este duminică (5 februarie 2012), o zi de iarnă

cum rar vezi şi-o simţi, deoarece ninge şi iar ninge, parcă

sita cerului a fost descoperită, ca picăturile de apă de sus

să cadă încet pe pământ sub formă de fulgi de nea,

mărunţi dar grei, având în ei apa grea din cer. S-a adunat

zăpada care a format troiene mari de aproape jumate de

metru iar partea apoasă de sub ele a îngheţat, formând

poleiul - oglindă. El este cel mai periculos, că nu poţi

merge tot timpul pe el, îţi trebuie patine sau tălpi la

bocanci antiderapante.

Am făcut această remarcă într-o clipă de răgaz,

deoarece trebuie să mă duc la Cenaclul Academia liberă a

lui Păstorel, care se ţine în saloanele Anticariatului de pe

str.Lăpuşneanu păstorite de Dnul Grumăzescu. Un om

deosebit de amabil, interesat de lucruri deosebite, de

artă, cultură, literatură etc.

Vroiam să particip în mod deosebit, deoarece

această zi era marcată de o aniversare. Se împlineau 37

de ani de activitate neîntreruptă a celui mai vechi

cenaclu din Iaşi. O adunătură de oameni joviali, cu

mintea ascuţită, cu gânduri bune în scrierile lor, ce

doreau să transforme unele lucruri şi fapte ale celor de

sus - prin strofele, catrenele, epigramele ieşite de sub

condeiul lor.

28

Şi aşa a luat naştere cenaclul Păstorel, mai târziu

Academia liberă, prin adunarea din 11 feb. 1975 la Casa

Presei sub conducerea lui Nicolaie Ţalomir, unde a fost o

mare de oameni, de toate naţiile şi meseriile, cât şi de

cultură, educaţie, artişti etc.

A rămas de-a lungul vremurilor acest Cenaclu

Păstorel, mai târziu Academia liberă a lui Păstorel,

condus din dragoste pentru aceste forme ale literaturii

noastre de oameni unul şi unul.

De aceea mi-am propus să particip şi eu la această

adunare festivă. Şi... chiar pe această vreme am poposit

la ora 1000 în salonul primitor al Anticariatului de pe str.

Lăpuşneanu, unde de zeci de ani îşi desfăşoară activi-

tatea acest mic-mare cenaclu.

Am fost primită cu drag de ceilalţi membri

prezenţi la adunare, cât şi de "boierul Grumăzescu", cum

îl poreclesc unii. Pe bună dreptate, deoarece intră în

limitele vremurilor apuse de mult a primirii moldo-

veneşti de pe la curţile domneşti.

Vechi cenaclişti erau deja prezenţi. Căldura din

acea încăpere ce domnea peste tot, cât şi ambianţa

deosebită din acea zi m-au făcut să mă simt bine,

deoarece covalescenţa mea nu era încă terminată.

Am audiat cu o deosebită plăcere tot ce s-a

discutat şi povestit. Şi atunci am aflat că vechiul colectiv

s-a destrămat deoarece o săgeată otrăvită a unui

epigramist s-a înfipt cam tare la cineva de "sus" din

Colectivul vechiului Cenaclu.

29

Şi aşa am descoperit că, dacă unii epigramişti fac

catrene, epigrame, rondeluri etc., le fac pentu cei din jur;

dar pentru ei sunt "tabu". Mi-a lăsat un gust amar toate

cele pe care eu le-am aflat atunci.

Sigur că am votat noul for de conducere şi chiar

am gândit în sinea mea şi m-am întrebat: Oare de ce

oamenii nu pot fi mai îngăduitori şi cu simţ autocritic, îşi

folosesc unele orgolii pentru a strica ceea ce a fost

cândva bun. De ce?

Am auzit epigrame despre cârmitorii ţării şi m-am

gândit că şi noi oamenii mărunţi suntem la fel ca ei, pe

scara noastră de cetăţeni ai urbiei.

Am închinat un pahar cu şpriţ pentru ceea ce se

va face de acum încolo, cât şi degustarea bucatelor făcute

de Dna Petrone, iubita noastră prietenă dintotdeauna.

Totuşi, sinceră să fiu, m-am întristat mult la

gândul că nici noi nu suntem buni.

⋇⌛⋇

30

7 februarie 2012

Un regal de suflet

pentru mine a fost!

Într-o după amiază a unei zile de iarnă din ian.

2012, geroasă cu limbi de ger în jur de -10⁰C, mă

întorceam cu taxiul din Str.Arcu, bloc Tarom.

Luasem masa cu prietenul meu drag, un om

deosebit ca gândire şi comportament.

În mersul taxiului luat din faţa blocului Tarom cu

direcţia Păcurari 22, m-am uitat puţin pe geamul din

dreapta mea, mirându-mă că la ora 1730 strada era

pustie. Numai maşinile circulau, oprindu-se din când în

când la stopuri. Mi se părea că sunt eroina dintr-o

peliculă, care merge la o întâlnire discretă cu cineva

drag. Adevărul era invers, veneam de la cineva drag şi

mă duceam acasă la cuibul meu gol, care mă aştepta în

fiece seară.

Departe de lumea din jur, dezlănţuită în tăcerea

serii, o clipă m-am desprins de ea, atât cât maşina m-a

dus acasă câteva minute. Ajungând în faţa scării, am

coborât, plătindu-i taximetristului cursa şi, dându-mă jos

pe trotuar, i-am mulţumit cu un "bună seara" melodios.

Uşa din faţa blocului era deschisă, se blocase iar

"căţelul" instalaţiei interfonului.

31

Luminile s-au aprins rând pe rând, parter, pe et. 1

şi mai departe nu am mai mers, ci m-am oprit la Dna

Agapie o clipă, să văd ce mai face.

Am poposit câteva clipe cam mari şi cu drag i-am

mai povestit de ale mele întâmplări ale zilei care a trecut

pe trei sferturi.

Mi-a arătat ceva sublim, avea ochii în lacrimi, dar

erau de bucurie, de bunătate, pe care i-am observat de

când mi-a întins o fotografie gen tablou în care am

admirat-o pe nepoata Dnei. Amy, care terminase studiile

în Anglia.

O siluetă înaltă, suplă, era acoperită de o robă

neagră cu garnitură portocalie iar la gât avea un şirag de

flori mici şi mari tot portocalii ce-i înconjura gâtul diafan

din dreapta.

Un chip frumos de înger cu plete blonde în

onduleuri mari îi acopereau capul până la obraji şi puţin

pe frunte. Ochii săi albaştri sclipeau de fericire, de

bucurie că după atâta muncă şi străduinţă, a reuşit să

termine cu brio o altă etapă a vieţii sale. Nasul mic şi

gura zâmbitoare îi dădeau aerul unui om cu demnitate şi

perseverenţă până la refuz.

Profesorul din fotografie, ce îi înmâna diploma,

avea o faţă rotundă, relaxată de această misiune

îndeplinită: înmânarea diplomei de sfârşit de şcoală

superioară în Anglia.

Am privit mult această fotografie gen tablou în

care a fost îngheţat pe vecie un gest de onoare a unui

cadru Universitar către un învăţăcel de frunte. Mi s-a

32

părut ca o icoană acest fototablou - deoarece avându-l în

faţă parcă m-a liniştit, privindu-i chipul luminat a acelei

fetiţe care, departe de familia şi ţara sa, a învăţat, a

învăţat să-şi însuşească valori pe care să le utilizeze în

meseria sa, mai târziu.

O clipă nu am mai avut cuvinte, deoarece mi s-a

părut sublim ceea ce am văzut.

Bunica Giovana, a cărei pupilă e Amy, 5 ani a trăit

clipă de clipă alături de ea, chiar dacă era departe de

România.

Am părăsit fără cuvinte holul casei Agapiei şi cu

un gest de slăvire a ceea ce am privit, am mângâiat capul

fetei blonde îmbrăcată-n robă din tablou.

Seara pentru mine a fost ca un regal de suflet.

⋇⌛⋇

33

8 februarie 2012

Nu totul se pedepseşte,

chiar dacă e rău!

E o nouă zi a lunii februarie. Nu ştiu cum e afară,

deoarece e ora 6 fără zece dimineaţa, ştiu doar că e

noapte bine, probabil că e înnourat. Se anunţase zăpadă -

ninsoare, de meteorologul canalului PROTV, dar şi de al

meu: bătătura de la degetul mic al piciorului stâng. Nu

mai spun şi de invazia unui mare "nor" de ciori.

Croncănesc, fac zgomot, mizerie pe unde trec şi anunţă

ninsoare - atâta fac bune, restul nimic, ca şi unii oameni

ai vremurilor noastre.

Am avut o noapte liniştită, deoarece seara, fiind

foarte încărcată, am luat un distonocalm înainte de a mă

culca. Am vrut să scriu, dar am adormit oarecum forţat,

căci cei trei compuşi din pastilă şi-au îndeplinit pe

măsura lor sarcina ce o au pentru om. Calmarea inimii şi

a vreunui colice din corp.

Venise pe la ora 2330 Adriana, Relu şi Alexandra

să-mi aducă câteva bunătăţi şi clorocalcin să iau.

Făcusem o criză de alergie din cauza unui săpun

parfumat al naibii şi colorat mai închis.

După ce m-am spălat cu el la Romul, îmi

terminasem ce mai aveam de făcut, m-am aşezat pe

fotoliul de lângă telefon, în sufrageria sa. După câteva

clipe de odihnă am vrut să dau un telefon Adrianei să

34

vină seara să-i dau ziarul Bună ziua Iaşi să citescă şi ea

un articol trăsnet despre directorul Covic. Dar nu am

putut, deoarece nu mai aveam glas. Răguşisem... de la

săpun oare sau de la cuprinsul articolului din ziar? Pauză

la telefon, se auzea alo, alo, dar eu nu puteam scoate

nicio silabăm căci nu puteam vorbi deloc.

M-am sperit şi atunci mi-am încălzit ceaiul de tei,

pregătit cu o zi înainte ca să mă încălzesc când poposesc

în bucătăria mea din dreapta holului de la intrare.

După câteva minute de pauză, am dat drumul uşii

de jos de la intrare, deoarece sunetul interfonului mă

sculă de pe canapea. Veneau ai mei să-mi aducă ceva

alimente, deoarece şi pe ei îi speriase vremea, viscolul şi

zăpada din ultimele două zile. Au apărut la uşă, sunând.

Eu le-am deschis uşa şi buluc au intrat pe hol, apoi

făcându-se mai comozi au intrat în camera mea.

M-a bucurat această vizită nespus de mult,

deoarece ei vin foarte rar, neavând timp mai mult

disponibil să stăm la taclale. S-au dus acele vremuri când

ne povesteam, ne confesam, ne făceam planuri. Ce

frumos era! Sigur că eram mai tineri, şi eu şi ei. Dar cum

anii au trecut repede, nici nu am avut timp vreodată să-

mi fac eu o întoarcere în viaţa ce a trecut, am rămas

mereu la intrarea în tunelul timpului, aşteptând ca într-o

zi cineva să mă treacă mai departe la o viaţă mai

zgomotoasă, ca să mă trezesc de-a binelea.

După câteva dialoguri despre vreme, ne-am

năpustit cu toţii asupra unui articol din ziarul Ziua de

35

Iaşi, unde un redactor îndrăzneţ l-a luat în coarne pe dir.

Covic al Spitalului Parhon.

Opinii diverse, zgomotoase, au avut loc, iar

atmosfera camerei mele s-a umplut cu multe cuvinte

dure la adresa celui în culpă, care a făcut multe lucruri,

departe de a fi legale în societatea noastră.

Am ascultat părerea a doi doctori şi a unui inginer

şi am descoperit că au dreptate, deoarece muncesc şi ei,

dar nu câștigă miliarde - oare de ce unii au un înger

păzitor chipurile la rele şi nu păţesc nimic?

Seara a fost încinsă de mult jar şi flăcări scoase cu

bună ştiinţă din gurile musafirilor mei.

Au plecat lăsând în urma lor o ceaţă pe care nicio

gândire pe moment nu ar înlătura-o, chiar dacă trebuie!

⋇⌛⋇

36

9 februarie 2012

De ce?

Toată dimineața am cam lenevit în pat, e tare bine

și cald, chiar ți se înmoaie oasele, mai ales pe această

vreme geroasă și foarte friguroasă. Așa, din casă, mai

ales că soarele bate în fereastra terasei, spui că nu e

vreme de stat în pat. Dar soarele nu se desminte și

câteodată e cu dinți. Nu i s-au tocit în milenii, ci

dimpotrivă, s-au cam îngroșat. Se simte an de an că

iernile sunt mai grele, chiar și la cantitatea de zăpadă

"turnată" fără discernământ peste tot și plimbată de

vânt, hăt departe, făcând troiene de mulți metri înălțime,

acoperind case, hambare și "gura" celor ce nu văd și nu

aud că sunt troiene.

Soarele a pătruns prin fereastra camerei mele, ș-

atunci am văzut cum zburdă în atmosfera odăii praful,

făcând rotocoale, linii, X, V la mișcarea mea. M-am

înfuriat și am început război cu el. Cum? Am tras

aspiratorul din cămară, afară pe hol și am început a

dansa, eu acum cu el, adunând în punga lui tot ce am

prins cu peria pe covoare și parchet.

Când mi-am zis că trebuie să fac curat un pic, nu

m-am gândit deloc la efort. Uitasem că nu e ușor să tragi

cu aspiratorul, chiar dacă el este mic, deoarece apeși

peria pe covor. Ți se pare că dacă nu faci așa, nu culegi

resturile mari și mici de pe el și este efort.

37

Cu un suflu de bovină, auzindu-l numai eu, m-am

trezit de-a binelea când inima mea a luat-o razna, ș-

atunci m-am oprit, punându-mi mâna la piept, unde am

constatat că-n acea "colivie" - cușcă toracică se zbate un

mecanism unam, al meu. Uitasem limita puterii la cei 79

de ani ai mei, mai ales că de abia trecuse boala cu

inamicul din plămâni. M-am așezat încetișor pe

canapeaua din camera mea și închizând ochii și ușița

minții, ca nu cumva să mai fac vreo investiție de putere

din afara normelor permise, am încercat să mă liniștesc.

Am stat așa vreo 20 de minute, timp în care și

mecanismele mele - mâini, picioare s-au odihnit.

Dureros lucru a fost pentru mine, deoarece

doaream să aspir toată casa. De mult tare nu mai

făcusem acest lucru și firicelele mini de praf își cam

luaseră nasul la purtare, așezându-se peste tot, chiar

dacă prin unele colțuri ale casei nu trecusem de mult cu

piciorul. Din cauza frigului de afară aerisesc câteva

minute și țin și ușile închise, ca nu cumva să le răcesc sau

să le umezesc cu aburii mai zburdalnici care ajung rapid

din bucătărie pe hol și apoi prin odăi.

Am surprins o lacrimă, două, ce și-a dat drumul

din ochii mei încărcați cu ceața fină depusă de-a lungul

anilor și care mă-ncurcă la vedere, mai ales după ce îmi

iau porția de "otrăvuri" binefăcătoare cu care se

hrănește în fiecare zi inima mea târzie, Betablocantele.

Mi s-a deschis ușița "gândirii" după o pauză - și

gândul meu "prim" a fost să arunc aspiratorul - să nu-l

mai văd, ca nu cumva să aspir iar... altădată. Să strâng în

38

el, dacă s-ar putea, și gândurile rele și faptele de rea

credință a celorlalți din jurul meu și poate și ale mele

dacă sunt, ca să nu mă bată Cerul.

Ce pot gândi, mi-am zis eu cu glas tare și am

început a râde cu zgomot, mai ales că o rază de soare

pătrunse în camera mea și dansa cu praful ce se

dezlănțuise când eu am râs tare. E grea bătrânețea, să nu

poți aspira ceva ce cu ochiul liber în aer nu se poate

vedea... ci adunat pic cu pic să-l poți strânge în punga

aspiratorului, ca să-l arunci la gunoi. Ș-atunci vezi o mare

de particule adunate ce până la dispariție mai joacă

"Conga".

Lacrimile de amărăciune le-am strâns într-o

batistă de hârtie, ca un cumva să cadă jos să facă o

băltuță de noroi cu praful rămas neaspirat.

Ar fi păcat, deoarece ele sunt pure, limpezi ca

cristalul, doar gustul și-l schimbă, chiar dacă ochii îmi

sunt târzii.

Gata cu aspiratul la vremea mea, mătura și pana

să adune praful și mizeriile vieții.

De ce?

⋇⌛⋇

39

10 februarie 2012

Neputință și durere

O sâmbătă plină de probleme, de întâmplări

mărunte ca în fiecare zi, ce apar și pe care nu le poți

rezolva întotdeauna repede și bine, ca să fie uitate până a

doua zi.

Ziua de sâmbătă o păstrez pentru curățenie și

mâncare, deoarece nu mă duc să mănânc cu Romul, la fel

și duminică. Le consider ca un fel de concediu - la casa

mea din Păcurari. Acum, în luna februarie, când iarna și-

a făcut de cap și își mai face, de abia am așteptat să

treacă săptămâna, ca să mă bucur de atmosfera casei

mele, cât și de toate orătăniile cu care îmi petrec aceste

zile, chiar dacă-s de pluș. Îmi este urât duminică după

amiază, căci nu am cu cine a-mi împărtăși singurătatea,

care mă cuprinde mai ales în anotimpul rece, când stau

mai mult acasă din cauza inimii și a oaselor care mă dor.

Înainte de a mă culca, am vrut să aprind veioza,

punând-o în priza rotundă de la capătul recamierului. Un

zgomot puternic am recepționat și lumina în tot

apartamentul s-a stins. M-am speriat foarte tare și am

început a plânge în hohote... nu știu de ce am reacționat

așa!

Între timp mi-am revenit și, aprizând o lumânare

care stă de veghe zi și noapte pe dulapul de pe hol, m-am

dus la bucătărie și am stins centrala.

40

Am sunat-o pe Adriana, care era de gardă, și am

rugat-o să-l anunțe pe Relu să vină până la mine să

rezolve ce eu, de fapt priza, am făcut.

Știam ce să fac, dar nu am îndrăznit să mă sui pe

un scaun și să ridic în sus automatele portocalii.

Simțeam că nu am putere de a mă ridica pe un

scaun și chiar nu m-am urcat, am așteptat să vină Relu.

Plânsul în sughițuri a venit rapid, ca să mă

liniștească un pic de neputința mea. Asta era durerea cea

mare. Nesiguranța picioarelor, că s-ar clătina scaunul în

bezna de pe hol m-a făcut să-mi pierd cumpătul și să

patrulez cu lanterna-n mână prin apartamentul meu, de

la o fereastră la alta.

Minutele au trecut greu, dar Relu a apărut cu

pâinița și iaurtul.

- Ce faci, mamă? l-am auzit spunând. Imediat se

drege.

Am simțit în glasul lui compătimire, dar avea

dreptate, eram ca vai de lume - plânsă, răvășită, cu nasul

plin de amărăciune lichidă. În câteva minute totul s-a

rezolvat. Trebuie avut răbdare și totul e ca-nainte.

Și așa a fost!

Durerea cea mare a fost pentru mine neputința de

a mă urca pe scaun, frica de a nu cădea cu urmări grave,

ele m-au făcut să apelez la cineva tânăr.

Mai pățisem și altă dată la fel dar era ziua și

lumina ei îmi dădea curaj să mă sui pe scaun, să trag

clapetele portocalii, chiar dacă aprindeam lumânarea. O

41

foloseam numai să luminez tabloul cu siguranțe, nu și

camera.

- Cine e vinovatul, priza sau ștecherul de la veioza

din fier forjat, m-am întrebat cu glas tare.

Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că

amândouă. Priza s-a cam lărgit, ș-atunci ștecherul joacă

și becul ba se stinge, ba luminează. Probabil că a fost un

flux electric mai puternic pe circuit și la atingerea lor s-a

produs acea mică explozie cu zgomot și arderea a trei

siguranțe din tablou.

Sunt vechi, ar trebui înlocuite, chiar și instalația e

veche. Ca și la om. Înlocuiești ce se poate, tratezi, repari;

dar într-o zi dispari, căci nu mai merg cârpelile ș-atunci

spui că moartea e continuarea firească a vieții - consider

că e adevărat!

⋇⌛⋇

42

12 februarie 2012

A ști carte e lucru mare

O săptămână cu multe necazuri, neplăceri,

lacrimi, durere și tot tacâmul unei vieți singuratice am

avut și am crezut că duminica va fi frumoasă, cu cer

senin și la mine acasă; dar m-am înșelat amarnic

deoarece chiar de dimineață am intrat fără să vreau într-

o problemă, avem de cumpărat niște medicamente ca

nurofen, vitamina C și Milgama. De ieri vroiam să le

cumpăr, dar nu am avut pe cine să trimit. S-a ivit prilejul

când în jurul orei 10 dimineața a sunat soneria de la ușa

apartamentului. Venise Aglaia cu rulada cu cremă albă,

pe care mi-o cumpărase de la Alimentara-chioșc. M-am

bucurat, deoarece în orele de odihnă servesc câte o felie,

două de ruladă. Simt nevoia de a servi ceva dulce și mai

deosebit și chiar îmi place, deoarece când le servesc

consider că am musafiri și ca o amfitrioană bună ce sunt,

mă servesc și eu. Cafeaua îmi lipsește, nu beau că inima o

cam ia razna. Singurul supliciu e rulada - o felie.

Terminasem vitamina C și am rugat-o pe vecina

mea de culoar să se ducă la farmacie să-mi ia și Milgama

cât și două pastile de nurofen ca să iau o treime, îmi mai

trece durerea de cap și de oase.

Anotimpul rece în acest an (2012) a fost și este

foarte deosebit, deoarece la început a fost cald, apoi a

venit pe neașteptate viscolul, zăpada din abundență și

gerul cumplit, noaptea mai ales. Dacă nu era așa frig, m-

43

aș fi dus eu, de aceea am rugat-o pe ea, oferindu-i 10 lei,

știind că nu are bani deloc.

S-a dus cu cei 50 de lei dați de mine la farmacia de

la Spitalul CFR. Era închisă, ș-atunci a venit la mine cu cei

50 de lei dați și mi-a spus că pe la ora 1330 se va duce la

farmacia din Piața Unirii și plecată a fost, cu toate că era

înghețată deja. Era îmbrăcată destul de lejer, așa cum

venise să ia apă de la mine.

S-a evaporat, nu știu ce a făcut dar în jurul orei 14

a bătut la ușa mea; i-am deschis și mi-a întins punguța cu

medicamentele cumpărate, cu 2 portocale și ceai de tei o

cutie din cei 50 de lei dați - de fapt numai 40 erau ai mei;

îi dădusem 10 lei să-și cumpere ceva de mâncare pentru

ea și drăgălașa ei nepoțică de 3 anișori. Îmi spusese că

atunci când a plecat cea "mică" îi ceruse de mâncare.

Avea ochii-n lacrimi, de multe ori nu avea ce să-i dea. Îmi

imaginez scena când fetița i-a cerut "papa". Bunica

începuse a plânge și ea, după cele povestite mie.

Când s-a întors mi-a spus că la farmacie a dat 35

de lei, fără a-i da rest. Greșise farmacista, căci cele luate

de Aglaia costau numai 14 lei, o fraierise căci nu știa

carte. Ar fi socotit imediat și ar fi adunat pe bonul

eliberat, pe care nu l-a luat. E de modă veche și așa a

rămas. La viața ei soțul i-a cumpărat cele necesare, când

o duceau bine în apartamentul din Dacia, dar asta a fost

demult tare.

- Ce facem, Aglaia? Eu zic să te întorci și să-i

amintești farmacistei că i-ai dat 35 de lei ceruți și nu ți-a

44

mai dat restul, a considerat că atâta trebuie să plătești. Îi

oprise aproape 16 lei în plus, pe care i-am pierdut eu.

S-a întors săraca femeie, dar nu a căpătat decât 10

lei.

A ajuns la mine înghețată bocnă, iar ochii ei verzi

frumoși acum erau negri de furie, de durere și reproș că

nu știe carte bietul suflet al ei. Cine-i vinovat - ea sau

părinții?

Ochii ei întunecați s-au umplut de lacrimi mici, ce

nu au căzut pe pomeți decât câteva. E o femeie tare,

deoarece vremurile au întărit-o, lupta cu viața pentru a

crește o nepoată de trei anișori lăsată-n grija ei de fiica

unui băiat de-al ei și care e plecată-n lume.

Cu capul în jos, ca să nu-i văd ochii plini de

lacrimi, s-a scuzat, cerându-mi să nu mă supăr de cele

întâmplate și că-mi va înapoia banii ce nu ieșeau la

socoteală.

Mi-a plăcut mândria ei, umilită de un fapt divers,

din cauză că nu știa carte să poată citi un bon.

Am liniștit-o, spunându-i că așa a fost să fie - o

neatenție la socoteala banilor cheltuiți, cât și gestul

farmacistei de a nu calcula bine, băgând toți banii în

sertarul aparatului de taxat bonuri. M-am simțit parcă

vinovată de a o trimite pe ger să-mi ia medicamente. Se

putea și altă dată... dar incidentul cred că a învățat-o să

fie atentă de altădată. Niciodată nu e prea târziu.

⋇⌛⋇

45

14 februarie 2012

O zi de 13...

Nu credeam vreodată și nici nu am crezut

vreodată că ziua de 13 poate fi fatală pentru viața unui

om.

Acum pe 14 o pot spune că într-adevăr pentru

mine a fost aproape fatală. Chiar la prima oră a unei zile

de 13 februarie - și era și luni, de dimineață am ieșit cu

stângul din apartamentul meu. Nu știu ce am pățit în

acea dimineață, deoarece cum am deschis ușa,

bineînțeles că era neîncuiată cu cheia, uitasem să o

închid cu cheia după ce plecase Relu duminică seara.

Venise cu o pâine și cu câteva bunătăți, pe care eu îl

rugasem să mi le aducă.

Am înțepenit la gândul că cineva ar fi putut intra

în casă.

- Dar ce să ia, mi-am zis, și după ce am ieșit din

casă a început lanțul unor întâmplări cam nostime, dar

periculoase. Cineva cu ochi răi, întorși de la supt, m-a

binoclat ca să-mi mergă rău toată ziua.

Comandasem un taxi, dar chiar de sub nasul meu

îl luase o blondă cu cizme până la gât. Nu am putut

riposta căci trebuia să alerg și fiind zăpadă pe jos și sub

ea gheață, îmi era frică să nu cad. Am intrat din nou în

casa scării și am făcut altă comandă, fără a mai reclama

de corectitudinea taximetristului.

46

Am așteptat vreo 6 minute și mașina a apărut, m-

am suit în ea și i-am spus să mă lase în față la Tarom.

Când să întoarcă mașina, taximetristul care nu

prea era stăpân pe volan, în loc să vireze la stânga mai

mult, a virat la dreapta și așa mașina s-a proptit într-un

delușor de zăpadă, făcut de natură.

S-a chinuit cam mult, dar până la urmă a reușit a o

întoarce, chiar dacă-i patinau cauciucurile. Ce spaimă am

tras, mă și vedeam la vale pe ulița Cișmeaua Păcurari pe

care zăceau nămeți de zăpadă de 2-3 metri.

În sfârșit am ajuns în față la Tarom și am coborât,

după ce i-am plătit cursa.

Pe unde să trec să ajung pe trotuar, totul era alb și

nu era făcută vreo trecere din drum spre a putea trece,

decât două afundături în zăpada din stradă. Cum să trec?

Am pus un picior într-o afundătură, dar nu aveam de ce

mă ține ca să pot ajunge pe trotuar. Am rugat pe un

cavaler ce trecea atunci pe trotuar să mă ajute să trec.

M-a ajutat, ținându-mă de o mână ș-atunci am

putut face un pas mare, care a ajuns pe trotuar; așa am

trecut. I-am mulțumit din suflet, căci mă încălzisem după

escaladarea unui "muntișor" de vreo 35-40 cm de

zăpadă bătucită.

La interfon mi-a dat drumul Romul, care venise de

la Tribunal. Ajunsă în fața apartamentului unde locuiește

le singur cât și musafirii lui permanenți zilnic aproape și

de sânge, am deschis ușa - care fusese lăsată cu iala

trasă.

47

- Bonjour, chery! am auzit și fără a ridica capul de

pe o hârtie, mi-a făcut semn să intru-n cameră.

Eram furioasă că totul parcă îmi mersese pe dos -

mi-am zis: e 13, e un număr cu ghinion, dar asta nu poți a

o da deoparte, că s-ar micșora luna cu o zi. Ar fi bine

pentru unii, care au ghinion în ziua cu nr.13.

Am intrat în sufrageria pe post de birou, camera

primă după holul de la intrare, am căzut ca un pietroi

uriaș pe un scaun și 5 minute m-am odihnit, mă obosise

drumul cu peripeții. Apoi am trecut la ritualul de zi cu zi,

adică direcția bucătărie. Am simțit că inima o ia la drum,

serioasă, indignată că dintr-o privire am văzut ce mizerie

îi lasă doctorița sa, după ce-i face mâncare.

Nu pot nici măcar a privi aragazul care e murdar

deasupra - sare mâncare, se arde și partea albă de

deasupra se face maro sau negru. De fiecare dată frec și

iar frec, își bate joc de mine prințesa V. Adesea mă întreb

- oare așa e și la ea în bucătărie? De fapt ea nu prea face

mâncare, deoarece cavalerul bucureștean vine la Iași

foarte rar.

Treacă de la mine, mi-am zis și după ce totul e

curat, scot din frigider mâncarea, o încălzesc, tai

produsele din carne apoi pun pâinea în coșulețul

dantelat, dar numai 2 felii iar pentru mine așez o felie de

pâine lângă tacâmul meu.

După ce am servit masa, eu le pun pe toate la locul

lor, și când mă duc la Romul în cameră să-i pun picături,

observ că doarme ca un puișor. Îl învelesc, apoi îl mângâi

48

pe frunte încetișor ș-apoi mă așez pe fotoliul din

sufragerie și ațipesc 10 minute.

Vreau să plec mai repede acasă la mine, sunt

obosită. Mă îmbrac, dau telefon, comand o mașină, ș-

apoi îl mângâi pe frunte pe Romul. Se trezește și mă

conduce până la ușă, fiind cu ochii mici, îl sculasem din

somn.

- Gata, am plecat îi spun și îl sărut pe obraz și pe

frunte, iar el îmi strânge mâna discret.

Am ajuns acasă, în fața ei era un loc mai mare de

poposit mașinile, taxiurile, curățat de zăpadă bine.

Am deschis portiera și când să ies afară, am

alunecat și cât sunt de lungă m-am trezit jos, cu capul

aproape de roțile din spate. Stătusem în spate. Am strigat

la șofer să vină să mă ajute să mă ridic - mă speriasem că

roata mă va călca.

Șoferul într-o clipă m-a ridicat și, mulțumindu-i,

am intrat în casa scării C a blocului.

Am tras o spaimă mare, iar când mi-am imaginat

"tragedia", inima a luat-o la galop.

Ce zi uricioasă am avut, cu multe peripeții,

gânduri negre și dezamăgiri.

Așa-i câteodată în viață, mi-am zis!

⋇⌛⋇

49

18 februarie 2012

Un strigăt de disperare

O zi frumoasă de iarnă, nu mai ninge și totul este

acoperit cu o manta albă de nea. Toată noaptea a nins și

a acoperit orașul cu-n strat serios de zăpadă.

La ora 7 când l-am trezit pe Romul, deja

începuseră a circula mașinile, greu, deoarece plugul nu

ajunsese iar pe strada mea. Priveam pe fereastra camerei

multifuncțională și la lumina becului din fața biroului

meu zăpada sclipea parcă ar fi fost plăci de mică cu fețe

multicolore, dar pale.

Sclipici și iar sclipici peste tot, dar natural, din cer

căzut.

Am admirat creația cerului și mintea mea s-a dus

departe, undeva în Ceruri, amintindu-mi de cei dragi,

dispăruți de mult. Nu am putut nicio clipă să lăcrimez,

parcă-mi înghețaseră ochii, ș-atunci m-am băgat iar în

pat să văd Jurnalul de dimineață la PROTV. Zăpadă și iar

zăpadă am văzut peste toată țara, cât și-n sufletele

oamenilor, cărora mantia albă de zăpadă le-a făcut

pagube, lacrimi, amărăciune.

- Ajunge, Doamne! m-am trezit spunând cu glas

tare, uitându-mă spre icoana lui Iisus de la capul meu.

M-am apucat de trebăluit, dar mintea mea plecase

să se plimbe pe covorul alb de zăpadă al dimineții.

Telefonul mă trezi din visurile mele, era Romul care mă

50

implora să vin să-l iau din cofetăria de lângă Judecătorie,

că nu se simte bine.

- În 20 de minute vin, stai liniștit acolo!

Am înțepenit ș-atunci am coborât din visul de

iarnă început și m-am îmbrăcat în câteva minute. Am

comandat un taxi și am pornit-o spre Tribunal. Străzile-s

pline de zăpadă și ghețuș și de aceea am pornit-o

moderat, ca să ajungem întregi la cofetărie.

Am ajuns, am plătit cursa ș-apoi la pas mic, încet,

încet am coborât cele 10 trepte din fața cofetăriei,

intrând în ea. Privirea mea l-a căutat, dar nu-l zăream,

parcă nu vedeam nimic, așa eram de speriată. Nu știam

de fapt ce s-a întâmplat. Uitându-mă bine, l-am zărit la o

măsuță rotundă, stătea îmbrăcat și cu căciula-n cap, era

gata de plecare. Era cam străveziu.

- Bine c-ai ajuns, trebuie să ajung la arhiva

judecătoriei.

Am ieșit din cofetărie și-am intrat în farmacia

Sf.Lazăr, luând bomboane fără zahăr și aspacardin; iar

apoi ne-am îndreptat spre judecătorie. Era foarte greu de

mers, parcă înotam prin zăpada mărunțită, care avea sub

ea gheață.

Cu greu am făcut câțiva zeci de metri și când am

ajuns la vreo 10 m de ușa judecătoriei, deodată l-am

văzut pe Romul, pe care-l duceam de braț, că încet, încet

se lasă pe vine și apoi pe jos, era la picioarele mele.

M-am trezit implorând ajutor și rugând cu glas

tare pe trecători să ne ajute, dar nimic. Eram disperară:

- Vă rog, ajutați-mă!

51

Au apărut doi tineri care l-au ridicat și l-au dus în

sala arhivei și l-au așezat pe o banchetă pe care și eu m-

am așezat.

Eram terminată, inima o luase razna iar ochii mi

se umpluseră de lacrimi. Ce a fost în sufletul meu, e greu

de descris, deoarece strigătul disperat al meu a dovedit

că puțini oameni sunt adevărați creștini.

Am implorat cerul a doua oară să mă ajute - cum?

M-a ajutat și peste câteva minute a apărut un suflet de

creștin care ne-a adus un taxi, după ce îi adusese geanta

din tribunal.

L-a răsplătit cu un cogniac. Merita mai mult!

⋇⌛⋇

52

20 februarie 2012

De s-ar putea...

O zi de duminică a lunii februarie. Ger, viscol,

soare, zăpadă au fost peste toată Moldova. Iarna acestui

an (2011-2012) și-a făcut pe deplin datoria, acum

zâmbește la razele de soare, călduțe, care topesc câte un

pic din mantia de zăpadă depusă în ultimele zile. Nu am

reușit să ies din casă, deoarece treburile zilnice au fost

cam multe și m-am cam întins și eu cu ele. Cert este că nu

mai pot face ceea ce înainte făceam rapid. Totuși, după

masa de prânz, am vrut să mă odihnesc un pic, după ce

mă obosisem. Cred că mi-am pierdut și antrenamentul,

deoarece la câteva zile șterg praful de pe toate statuetele

mele și lustruiesc cristalurile a căror sclipiri și ape în

culori de pe rizurile lor ca să-mi reflecte lumina din toate

unghiurile casei unde mă aflu, ca să le privesc.

Nu am putut face, deoarece fiind deschis

televizorul pe canalul TVR Iași am privit un pic la o

emisiune cu subiect folcloric moldovenesc.

M-am întins pe recamier fără a închide ochii, ale

căror pleoape mai devreme îmi cădeau în gură, deoarece

frumoasele fete din satele noastre m-au impresionat.

Costumele naționale ale portului moldovean au

rămas aceleași de pe vremuri, ii albe cu motive

românești, lucrate pe bluze și mânici, îți mângâie

privirea și simțurile deoarece fără a te gândi mult le

mângâi cu emoții. Dansurile, cât și cântecele, te fac să-ți

53

amintești de vremurile de demult ale obiceiurilor

moldovenești.

O clipă am stat cu ochii închiși și așa mi-am

amintit de costumul meu făcut de mama, de acum 70 de

ani în urmă.

O ie cusută cu motive românești - mici trandafiri -

vreo 5 rânduri pe bust și pe mânecă. O fotă din material

special țesut, strânsă pe trup și pe deasupra un cordon

din lână împletită în trei. Pe atunci făceam furori la

școala unde învățam, la Miron Costin la Roman.

Chipurile eram artistă și având voce cântam

cântece populare la serbările școlii.

Ochii mei târzii s-au umplut de lacrimi, multe

lacrimi, căci m-apucase nostalgia vremurilor de atunci.

Ce mare deosebire, dar trecuseră 70 de ani.

Parcă o clipă a fost, de fapt a fost un vis de la

începutul peliculei vieții mele, din copilăria mea până-n

anul IV de facultate, de când nu am mai cântat nicăieri.

Așa, cu aceste amintiri, am ațipit o clipă, de fapt

am vrut să uit ce am fost cândva: o mică-mare solistă din

copilărie, iar în studenție cântam la unele reuniuni

studențești de atunci, prin anii 1953-55. Ce frumos era

pe atunci, mai ales când cântecul Moldoveanca, cântat de

mine, se auzea până departe. Frumoasa moldoveancă

eram eu, din vremurile acelea.

Anii au trecut dar visul a rămas și de câte ori mi-

aduc aminte îmi face rău, deoarece copilăria și tinerețea

s-au dus de mult, lăsând în urma lor frumoase amintiri,

pe care le păstrez în suflet. Îmi pare rău că nu le pot

54

povesti - cine mă ascultă acum, când ritmul vieții este

rapid și totul e altfel făcut, numai pentru bani dar și cu

bani, și încă mulți!

Am închis televizorul, nu am avut putere să mă uit

mai departe, pe moment.

Aș dori să dau firul vieții mele înapoi, dar să îl

dirijez pe un drum numai de mine știut.

Păcat, e prea târziu!

⋇⌛⋇

55

21 februarie 2012

Disperare și rugăminți

De vreo două zile am așteptat ca factorul să bată

la ușa mea, să-mi aducă pensia, ca apoi să-mi achit toate

datoriile, în sensul achitării facturilor la telefon, lumină,

gaz, cablu, abonamente și la administrație, întreținerea

pe luna ce trecuse (ianuarie).

Zadarnic am așteptat, că factorul nu a apărut. I se

terminaseră banii și nu a mai ajuns la scara C, unde

locuiesc. M-am resemnat rapid, deoarece mai avea câțiva

bănuți. Ș-apoi masa de prânz îmi este asigurată oarecum,

deoarece mănânc cu Romul, bunul meu prieten.

Dar nu era vorba de mâncare, ci de primirea unor

bani, strânși de o viață - o contribuție din timpul când

lucram, lună de lună, oprită pe statul de plată din care se

plătesc pensiile celor care au muncit o viață. După

revoluție, situația deficitară a bugetului țării, mai ales în

ultimii ani - a adus criza, implicit greutatea de a se plăti

pensiile la timp și integral.

E foarte greu să vezi că ți s-a micșorat pensia,

poate fi și cu un leu, deoarece nu mai ai credite ca

pensionar la bănci și alte societăți, fiindcă bătrânețea are

și necazuri, chiar fatale, ș-atunci nu se mai pot recupera

banii.

În sfârșit, a doua zi am primit pensia. Am numărat

de două ori să fiu sigură că nu lipsește niciun leuț. Râd de

una singură, căci niciodată nu am făcut așa ceva. Acum

56

eram îngrijorată că nu-mi ies banii la socoteală. Am de

plătit angaralele casei, care luna aceasta mi s-au dublat

aproape. Când a venit gazul, am făcut "explozie" de plâns

când am citit factura de 270 de lei. Mi s-a părut enormă,

dar am plătit-o.

Nu mai spun celularul, am plătit că eu am vorbit

mult când am avut pneumonie cu acel bolșevic

"bioceanic".

Am plătit totul și când m-am uitat în sertarul meu

care-i pe post de seif, m-am îngrozit că mai rămaseră

numai câteva sute, trei la număr.

M-am întrebat în gând ce am făcut, căci nimic nu

am cumpărat în afară de câteva produse alimentare, iar

cu restul am achitat facturile, care luna aceasta au fost

destul de mari.

M-a apucat disperarea, nu știu de ce, dar gândul

mi s-a dus în trecut, când eram cu Nelu, soțul meu. Erau

două pensii și ne ajungea, chiar ne mai rămânea și mai

depuneam la CEC ceva. Acum vremurile sunt mai

scumpe, dar nu cer osândă căci Domnul s-ar supăra, îmi

ajunge pensia, mai pun și acum puțin la CEC ca să fie,

pentru necesități majore.

M-am gândit, ca să nu mai scot de la CEC bani

peste câtva timp să-i cer bunului meu prieten.

Și așa am făcut. Înainte de a pleca de la el, l-am

rugat să se așeze pe scaun și eu m-am așezat lângă el și

luându-i mâinile, i le-am mângâiat delicat și cu emoții.

Apoi am lăsat ochii-n jos și rugămintea mea a prins-o

urechile lui Romul, era destul de "leșinată".

57

Nu a ripostat, ci după câteva clipe mi-a adus ceea

ce eu îl rugasem, bani.

Rugămintea m-a costat - am plătit-o cu lacrimi

(acasă la mine) și un sărut pe obraz și mână, de

mulțumire și disperare.

Se mai întâmplă!

⋇⌛⋇

58

23 februarie 2012

Suflet de mamă...

Începuse a mă dezarma iarna cu zăpada ei multă,

multă, care s-a așternut ca o mantie albă de nea peste

toată țara. E frumos... dar de acum e prea mult, deoarece

simt nevoia a-mi dezmorți picioarele, să o iau la trap sau

alergat fără a gâfâi prin târg ca să privesc, să admir, să

cumpăr mici cadouri sau de mâncare ceva bun.

Neputând a face escapade prin târg, am rămas

acasă cu ale mele visuri și neîmpliniri. Mai dau câte un

telefon vecinei de vis a vis, Adriana Z sau Dnei Agape,

vecina de la 1. De multe ori telefonul e ocupat, vorbesc și

ele, ș-atunci aștept până sună. Sună și răspunde Dna

Agape, vecina de la 1. Răspunde și mă întreabă:

- Ce faceți, Dna Nistor?

Câteodată eu sunt prima la întrebare.

- Ce mai faceți, Dna Agape?

Un glas cam stins, câteodată zglobiu, îmi

răspunde, dar eu o cunosc după voce dacă se simte bine

sau nu. La fel și ea, ne cunoaștem după voce dacă ne e

bine sau nu. Am rugat-o ca atunci când vine doctorița

Liliana, fata doamnei, să vină până la mine să-i arăt ceva.

- Dacă e ceva de cumpărat nu avem bani, mi-a

spus acum, dar cu un glas mai puțin stins.

Am închis discuția și am așteptat să vină sâmbătă,

ca atunci când doctorița Liliana vine în Păcurari la masă,

să treacă și pe la mine.

59

Și așa a fost.

Sâmbătă la ora 13 - soneria a sunat un pic, dar

tare.

Rapid am fost la ușă, am deschis-o și în pragul ei

era doctorița. Am poftit-o în camera mea, scuzându-mă

că nu apucasem a strânge patul, deoarece am stat mai...

mult! Am mai citit, am mai meditat ca apoi să fac

mâncare și am uitat să fac patul înainte.

- Intră, draga mea Liliana și scuze.

S-a așezat pe fotoliul de lângă ușă și m-a întrebat

cum mă simt, întrebare care mi-a mers la suflet,

deoarece puțini sunt cei care îmi pun această întrebare

delicată pentru vârsta târzie, deoarece nu întotdeauna

poți spune ce te doare. Am discutat multe lucruri și fapte,

printre care și invitația pe care eu i-am făcut-o de a-i

arăta șirurile de mărgele de pietre semiprețioase pe care

cineva m-a rugat să i le vând, ca ajutor la o nevoie mare a

acelei persoane.

Am privit-o cu mult drag și mi-am dat seama

imediat ce mult s-a schimbat ca fel de a fi. Energia ei s-a

dus pe un canal al vieții de zi de zi cu griji pentru cele

două perle ale sale. Una a fost departe la studii și

masterat și mi-a explicat cu atâta căldură și iubire de

mamă că nu a putut renunța de a merge până la Londra

să asiste la sărbătorirea decernării diplomei de

terminare a unui ciclu de înaltă clasă a învățământului

universitar englez.

Am văzut în ochii ei, puțin triști, o licărire de

bucurie că a putut să vadă acel regal universitar. Mi-a

60

spus sincer că a făcut sacrificii mari ca să fie prezenți, ea

și soțul ei, la această sărbătoare și că nu poate să

cumpere vreun șirag.

Am înțeles-o, mai ales că și pe cealaltă "perlă" a

aranjat-o în scoica ei, de acum încolo.

O clipă mi-am amintit-o cum se juca cu fata mea

de-a vați ascunselea. Un boboc de fată, ai căror ochi

sclipeau zi și noapte... dar timpul a trecut repede iar eu

îmi amintesc cu drag de copilăria și studenția ei. Ce mult

te schimbă viața!

I-am arătat câteva șiraguri și cu greu și-a ales,

deoarece mâna le simțea luciul pietrelor dar mintea o

trăgea înapoi. Dar erau prea frumoase, ș-atunci a luat un

șirag deosebit. A mai luat unul și pentru mama, Dna

Giovana, să i-l arate.

Fața sa cam tristă la venire s-a mai luminat.

Oboseala feții s-a mai estompat la strălucirea pietrelor

din colierul luat dar discuția și confesiunea ei m-au făcut

să spun cu glas tare, după ce eu am închis ușa la plecarea

doctoriței:

- Ce suflet mare... de mamă iubitoare a celor două

perle ale sale!

⋇⌛⋇

61

29 februarie 2012

Aștept căldura... primăverii

O zi de sfârșit de februarie, chiar 29... ar trebui să

mă bucur că mâine va fi 1 martie.

Această zi nu se poate uita nici de cei mici, care

așteaptă mărțișoare și nici de cei în vârstă, care dau

mărțișoare celor mici. Așa spune legenda mărțișorului.

Dar... de mult s-a schimbat destinația mărțișorului,

deoarece i se dă și unui copil, și unui părinte sau bunic și

chiar prietenilor dragi.

Toată lumea se bucură când i se prinde la rever

un mărțișor.

Acel mic mărțișor, de fapt două ațe învârtite, unul

roșu și unul alb cu două canafe la capătul lor sunt un

simbol al venirii primăverii care aduce cu gingășia lui

numai dragoste de viață, putere de a iubi pe cei dragi,

puritate în suflet, pace și liniște în jur.

Cei care-l fac, pun în el sentimente nobile,

deosebite, gânduri frumoase cu realizări în viitor.

De câțiva ani buni ce au trecut pentru mine acest

mărțișor și-a pierdut semnificația, deoarece nu pot dărui

cuiva "ceva" pentru care nu am reușit să-mi pun

gândurile bune. De ce spun asta?

În urmă cu zeci de ani am pierdut suflete dragi

mie, care făceam parte din viața mea, lor le datoram

mult. Cu drag primeam mărțișor de la ei, fiindcă știam că

62

au pus în el iubire de părinți și soț. Mă bucuram nespus

când îl primeam la piept sau la reverul pardesiului. Eram

bucuroasă, fericită, că "primăverile" nu mă uitau.

Dar asta a fost demult... timpul a trecut pe

nerăsuflate - alergând și el și pierzând și câte un

mărțișor. Ea se-ntoarce în fiece an cu vânticel călduț, cu

gâzulițe ce încearcă să zboare, cu crânguri înverzite, cu

viorele, ghiocei, cu soare mai călduț, dar cei dragi ai mei

nu mai apar cu mărțișoare, deoarece și ele au murit o

dată cu sufletele lor... c'est la vie!

Mi-amintesc cu drag de acele vremuri când la

reverul hainei soțului meu prindeam câte un mărțișor -

același mărțișor i l-am prins 42 de ani - o buburuză. Era

dat de nașul meu, prof.N.Apostolescu, care mi l-a oferit

din inimă. Era un om deosebit care îmi spunea să învăț

să devin un om "mare". L-am ascultat, am învățat, dar

"mare" om nu am ajuns, căci așa zișii "prieteni" m-au

încondeiat... de ciudă că începusem a mă lansa ca om de

știință.

Acea buburuză nu a zburat, ci l-a călăuzit în toți

anii, fiind prinsă la reverul hainei pe partea interioară,

numai în luna martie. Și acum o am și am dăruit-o

prietenului meu de suflet, care e la fel ca Nelu.

Anul acesta (2012) mărțișorul s-a ascuns, trebuie

să-l caut...! să îl prind.

Când l-am scos am avut impresia că a îmbătrânit

și el o dată cu trecerea anilor, care au fost cam mulți.

Șnurul nu mai strălucea iar buburuza își pierduse

un punctuleț negru de pe spate, arăta cam jalnic. Uitasem

63

să-l scot, când haina a fost curățată, ș-atunci a fost spălat

și el... săracul mărțișor. A îmbătrânit, s-a ramolit, odată

cu noi...că a mers în viața lui alături de cei dragi mie.

Dar asta a fost cândva. E ca o poveste... dar

adevărată.

Acum când scriu îmi tremură puțin mâna, nu

găsesc cuvinte să arăt ce simt la venirea lui 1 martie

2012.

Ar trebui să m-adun, să-ncerc a da și eu

mărțișoare celor dragi din jur. Nu mai știu ce?

Un mărțișor cu bani ar trebui pentru cei doi

nepoți - Alexandra și Ionuț, sunt mari doctori cu

pretenții, dar pentru mine sunt două "gâzulițe" care-și

fac loc să zboare cât mai sus... le trebuie avânt și tezaure.

Adrianei îi trimit prin computerul minții putere,

sănătate și înțelepciune, mai are de terminat o problemă

- copiii, care-s mărțișoarele vii ale ei. Lui Relu - discernă-

mânt și lui Romul sănătate... astea-s mărțișoarele din

2012. Iar mie...?

⋇⌛⋇

64

29 februarie 2012

Carte și lumină

Cu o zi înainte de prima zi a primăverii, 1 martie,

s-a deschis târgul de carte ed. XX care a adunat în Sala

Polivalentă zeci de edituri cu prestigiu de carte de

beletristică pentru copii, de acțiune, științifice etc.

Frumos aranjate, după tematici și preocupări, cărțile

parcă "râdeau" că au fost aduse și-n Capitala Moldovei

pentru a fi alături de cititorii fideli lor. Coperțile cu ale

lor desene alese și cu subiecte adevărate te îmbie a le

răsfoi măcar un pic, ca să descifrezi măcar un rând două.

Editurile cu renume din Târgul Iașului și-au scos la

iveală tot ce au tipărit, cu multă pricepere și cu mult

discernământ.

M-am plimbat cu avocatul Vonica pe toate

culoarele făcute în această clădire - Sala Polivalentă, a

cărei menire în ultimii ani e și de a arăta cititorilor

cărțile apărute an de an, editate de prestigioase edituri,

așa zise "fabrici de carte" ca design și construcție, alături

de subiectele diverse ale scriitorilor, poeților și artiștilor

plastici.

Am urmărit fiecare despărțitură unde sus scria

Editura și orașul de unde venea și am stat de vorbă

aproape cu toți cei care reprezentau volumele de pe

banchetele din față.

Am remarcat că lipseau unele edituri cu profil

juridic, deoarece am întrebat aproape la toate standurile

65

dacă au ceva cu această tematică. Nimeni nu mi-a

răspuns ceva serios. Oare de ce nu au venit?

Nostim a fost când m-am oprit la un stand și am

întrebat de ce nu au și cărți în profilul judecătoresc,

juridic, legi etc, la care răspunsul m-a nedumerit.

- Nu ne-a dat voie fiica patroanei să le aducem,

mi-a spus discret reprezentanta editurii din București.

O fi certată cu justiția, mi-am zis eu, zâmbind a

nedumerire.

Și uite așa am colindat toată Sala Polivalentă,

căutând cărți, legi, hotărâri ale justiției în drept.

Dragostea de carte a scăzut mult ca interes pentru

publicul format din epocă C. deoarece, fiind scumpe, cei

de vârsta târzie nu au bani a și le cumpăra. Iar cei tineri

au alte preocupări, în special acelea din care ies bani.

Romanțele, poeziile de dragoste simboliste, roma-

nele istorice, dramaturgia, au fost închise-n rafturi cu

sticlă și sigilate unele. Ele au conținut ce aduce liniștea

sufletului la răscruce de vânturi, care ar liniști sufletele

noastre în situații delicate, lipsa banilor, boală, calamități

naturale, moarte.

Acum cu societatea Pompelor funebre o

înmormântare merge rapid. Nu se mai țin cei dragi acasă

trei zile cu slujbele de rigoare, ci totul se face ca la un

rând... altul la rând și se termină, ușurate de al lor necaz,

familia este mulțumită, că e foarte greu să faci acasă.

Mortul nu mai știe, iar familia e ocupată, ș-atunci

se mulțumește Cerului că totul s-a sfârșit cu bine... ca la

carte. Nu știu de ce, dar mi s-a părut Târgul de Carte de

66

anul acesta (2012) un târg amorțit, fără viață, doar

lansările au mai dezmorțit ambianța sălii.

Am salutat în gând pe cei ce au organizat târgul cu

mențiunea că măcar o floare de primăvară să fi văzut pe

un raft sau la intrarea sumbră, cât și un poster cu "Bine

ați venit la Târgul de Carte!" și dedesupt scris "Să nu

treacă vreo zi fără să citim Goethe" și eu aș completa-o

"și fără a scrie!".

Am primit și eu cadou două cărți ca amintire de la

târgul din 2012.

⋇⌛⋇

67

4 martie 2012

Părerea mea

La ora șapte dimineața a unei zile de sfârșit de

iarnă și început de primăvară, 4 martie - sar din pat și

mă uit pe geam să văd cum e vremea. Nu zăresc nicio

persoană pe stradă, nici măcar vreun cățel rătăcit în

noapte. Era prea devreme.

Privesc crengile teiului din fața ferestrei și observ

că se mișcă... chiar tare. Se dau huța - huța căci vântul

aspru le plimba cam repede dintr-o parte în alta... le

fugărea.

Săracele crengi sunt golașe, iar frigul parcă le-a

înghețat învelișul ramurilor. Observ că unele din ele, cele

mai apropiate de geam, sunt rupte. Probabil că atunci

când s-au dat jos "ghețarii" formați la marginea

streașinei de pe bloc au lovit cu puterea mărimii lor

crengile și tulpinile. Și cum erau înghețate, s-au rupt,

rămânând agățate de cele mai groase.

Priveliștea e sumbră, parcă au fost sub bătaia

puștilor într-un atac. Aici atacul a fost făcut de natură -

zăpada de pe acoperiș, soarele a încălzit-o, ea s-a topit și

apoi a înghețat, făcând sloiuri uriașe. Ele au fost

înlăturate de pe acoperiș ca nu cumva mama natură să

facă victime, căzând pe o vietate. Vai și amar de cel care

s-ar afla sub el.

Nu știu de ce în această dimineață m-am sculat cu

fața la cearșaf. Nu știam ce să fac! Să mă duc la

68

epigramiști la ora 10 sau să mai lenevesc un pic mai

mult.

Zis și făcut - am plecat cu un taxi pe la ora 940 spre

Anticariatul Dlui Grumăzescu, care găzduiește grupul

celor de la Academia lui Păstorel.

- Bună ziua, bună ziua am zis la toți cei prezenți și

după binețea dată tuturor celor din sală, m-am așezat pe

o canapea, care mi-a fost ca o sobă pentru spinarea mea

bolnavă de reumatism.

M-am afundat în canapeaua albă de lângă peretele

din stânga cum intri. M-am ridicat imediat, deoarece

mărțișoarele primite trebuiau onorate cu un sărut pe

obrazul persoanei ce mi le-a dăruit.

Am rămas impresionată, deoarece mărțișoarele

primite îmi erau cu dedicație specială pentru mine.

Un fluture minuscul cu câteva sclipici îmi

amintește de venirea primăverii, o scoică cu o perlă

înăuntru înseamnă pentru mine bogăție și sclipire în

ceea ce voi face.

Delicatul mărțișor al Dlui Grumăzescu, făcut cu

delicatețe de două mâini dibace, mi-a amintit de

copilăria mea, când confecționam și eu mărțișoare, cu

acul făcând steluțe și canafi.

Ședința a început și subiectele discutate au fost

legate de organizarea nouă, cât și citirea epigramelor,

catrenelor legate de 1 și 8 martie.

Aceste mici cadouri - mărțișoare de pus în piept

ți-aduc liniște și în același timp plăcerea de a le avea la

rever o lună, ca apoi să le pui pe o creangă cu muguri.

69

Am citit și eu trei catrene despre 1 martie, despre

femeia visurilor eterne ale bărbaților cât și o scriere

despre frumusețea sufletului femeii.

A fost o dimineață frumoasă, cu multe discuții

legate de revista "Scârț" a grupului și a catrenelor despre

1 și 8 martie.

Femeia și iar femeia, idolul bărbatului, e un

subiect care înalță sau coboară gingașa și sublima iubire

pentru sufletul și inima pe care ea le are pentru el.

Am plecat c-un gust amar deoarece jupânul

Iurașcu mi-a refuzat cele patru catrene pe care aș fi vrut

să le dea în Ziarul de Iași de marți. Nu i-au plăcut.

Dar... nu te poți înțelege c-un mitocan, un om fără

scrupule și educație, după felul de a fi și a răspunde unei

femei.

M-am supărat pe mine, că nu trebuia să-i ascult

părerile sale despre mine.

- Eu n-am pierdut nimic - el da!

⋇⌛⋇

70

5 martie 2012

Babele

Și cum babele se aleg în primele 9 zile ale lunii

martie, mi-am ales și eu o babă, să mori de râs că deși

sunt în vârstă, pot spune "babă". Mi-am ales o babă pe 5

martie. O zi geroasă, chiar de la ivirea zorilor și răsăritul

așa zis al soarelui sub norii cenușii plini de zăpadă, care

pe la mijlocul zilei și-au dat drumul să cadă peste tot cât

cuprinzi cu ochii. Priveam de la fereastră cum cade

zăpada sub formă de fulgi aspri, care făceau rotunduri în

dansul lor furios. Nu se vedea nici-n cer, nici-n pământ.

Așa erau de deși și mulți, iar vântul îi dirija după a lui

muzică, ducându-i mai departe. Auzeam parcă tobele la a

căror bătaie parcă fulgii o parte fugeau, o parte se-

nvârteau și pururi acopereau caldarâmul, strada și pe

oamenii. O nebunie, mi-am zis, o descărnare a cerului,

parcă vroia să se răzbune pe noi și pe tot ce e viu.

- Ce babă uricioasă am și eu. Cred că a ghicit

zbuciumul sufletului meu, ș-atunci mă însoțește, mă

sprijină, îmi aduce aminte de ceea ce eu am avut în urmă

cu treisprezece ani. La 5 martie, în anul 1999 sufletul

soțului meu s-a urcat la cer, lăsând în urma lui numai

durere și suferință pentru mine și ai săi copii și nepoți.

Dar, cum moartea este continuarea firească a

vieții, m-am resemnat deoarece nu se va mai întoarce

niciodată, așa cum a fost în viață ci numai cuvintele

71

spuse, faptele bune și iubirea față de noi au rămas în

inima și sufletul meu.

Privesc adesea tabloul de deasupra spătarului

recamierului din camera mea și simt că lacrimile din

ochii mei cad pe mâna mea, care scrie, ș-atunci mă

apropii de acea imagine din fotografie - a lui Nelu și a

celor doi nepoți ai lui: Alexandra și Ionuț, la sărbătorirea

împlinirii unor ani - doi ai lui Ionuț.

Ce bucurie, ce veselie pe fețele lor de-atunci. Cum

au trecut atâția ani? Sunt mari, frumoși, studioși.

Întotdeauna îi admir, chiar dacă nu spun sau le mai fac

morală, dar simt că au ceva și din mine.

Mă uit iar pe fereastră să văd dacă s-a mai potolit

viscolul - însoțit de dansul săbiilor, a iataganelor, a

muzicii lui Rahmaninov, așa cum era cu câteva minute în

urmă.

Stupoare - cerul s-a liniștit, chiar a apărut o pală

de soare - dar tot rece, aspră pe obraz și mâini, dar fără

vântul dinainte.

Sufletul meu hai-hui s-a potolit și el, m-am liniștit

deoarece acel viscol de câteva minute a plecat mai

departe, undeva să anunțe că nimic nu trebuie uitat, mai

ales când e vorba de pierderea celor dragi.

Târziu în acea zi mi-am revenit, ș-atunci am

început a-mi aduna gândurile și cele lumești de

pomenire, dând de mâncare și bani vecinei de peste

drum, care e alături de mine întotdeauna.

Când o aud că n-a mâncat de două zile mi se

strânge inima și mi-aduc aminte de zilele grele din

72

timpul războiuluial II-lea cât și de zilele de post "voite",

când mergeam la școală, la liceu și chiar la facultate.

Toate au trecut... cu anii. Acu mă plâng de

singurătate... O mai umplu cu prietenul meu Romul. Un

moș și el.

Așa a fost prima babă a mea... mai am două.

Aștept să le văd!

⋇⌛⋇

73

7 martie 2012

O picătură n-a curs

O zi de început de martie cu soare strălucitor, dar

rece ca și ieri, alaltăieri, parcă nu ar veni primăvara, dar

nu va rămâne așa mult timp pentru că la tv

prezentatoarea a anunțat că vremea e în răcire pentru

câteva zile ș-apoi va fi cald. Nici la ora 11 eu nu

părăsisem patul - era cald și bine, mai ales că sticla cu

apă caldă îmi încălzea sternul, care mă doare la frig.

Deodată sar din pat și la bibliotecă mă opresc, în

partea cu saltare. Caut ceva, de fapt o vedere din Iași să o

trimit la București într-o scrisoare la un for superior al

statului. Nu am găsit. Am căutat în două saltare, dar nu

am găsit nimic ce-mi trebuia pe moment. În schimb m-

am întâlnit figurativ cu niște amintiri fumoase din anii

din urmă. Am izbucnit în lacrimi, că am găsit unele

lucruri și ilustrate pe care le-am primit de la cei dragi,

doar așa îmi mai pot aduce aminte de unele sentimente

ce cândva m-au bucurat și mi-au umplut sufletul și inima

de bucurie.

Am stat câteva clipe nemișcată, numai ochii mi-i

umpleam de lacrimi, acum de tristețe, atunci de bucurie

că cei dragi ai mei, mici și mari îmi urau la mulți ani cu

ocazia împlinirii a 60 de ani. Deci cu 20 de ani în urmă.

Eram mai tânără față de acum, chiar dacă 20 de

ani e o perioadă lungă de luptă cu viața, cu singurătatea.

74

Chipul îmi era mai luminos, ochii mai strălucitori,

pomeții mai coborâți iar sprâncenele nu aveau așa multe

fire albe. Și pe atunci necazurile nu m-au ocolit că lui

Nelu i se amputaseră ambele picioare; dar vârsta, chiar

de 60 de ani, încă nu-și arăta prăbușirea. În ani, totul ce a

fost clădit de mama natură, a început câte puțin a se

dărâma, nu până la pământ... dar aproape.

Nu am găsit o vedere cu Iașul, dar am găsit niște

ilustrate cu turle de biserici, și biserici renumite lucrate

în grafică de o graficiană cu renume.

Am închis saltarul lăsând acolo și alte amintiri din

timpul tinereții mele. Fiecare lucru din acel saltar îmi

amintește de zile senine și frumoase, căci eram o familie

care aș putea spune că era un model de căsnicie. Acum

tânjesc după așa ceva, dar ăsta e ciclul firesc al unei

familii. Se încheagă, se dezvoltă, seamănă iubire,

înțelegere, pace, modestie, perpetuează numele ș-apoi în

timp aproape că dispare în zeci de ani. Am simțit că mă

cutremur la gândul dispariției mele, chip, trup și suflet.

Mi-am dat seama imediat că încep a deraia spre

șinele tramvaiului numit depresie, ș-atunci am sărit din

pat în picioare - drept, spunându-mi: Te-ai cam prostit,

Camelia, mai e până atunci. Dar, cine știe?

Și ca să-mi revin, s-alung acele gânduri, în baie am

fugit să-mi dau cu apă rece pe obraji..., stupoare, apă nu

era. Să mori de râs, ca și cum în aceste vremuri se mai

oprește apa când nu te-aștepți!

Mi-am amintit că se lucrează la Fundație pentu a

se înlocui țevile de apă rece și a canalizării apei

75

menajere. Nimeni nu ne-a anunțat că această oprire se

face noaptea. Cui îi pasă de oamenii care locuiesc în

blocuri, ce au nevoie de apă pentru utilități omenești

seara, noaptea și dimineața.

Omul, cea mai mare bogăție a pământului, pe

vreme ce trece timpul la noi și se schimbă orânduirea,

este tot mai sărăcit și la pungă și la modul de trai, de asta

se întâmplă catastrofe în familii și-n natură, deoarece și

omul face parte din factorii de mediu.

Apropo, bătătura mea îmi amintește că timpul se

va răci, ploaie, burniță și lapoviță.

Aceasta-i treaba Celui de Sus!

⋇⌛⋇

76

14 martie 2012

Despărțirea

O zi uricioasă de mijloc de martie - probabil că e o

babă a cuiva, a cărui suflet e cătrănit rău și pe stil vechi a

calendarului 1 cu 13 ale lunii. Fiind pe 14 martie, deci pe

2, chiar la-nceput de martie.

Baba e mânioasă că natura, cu schimbările ei a

forțat-o să mai păstreze cojoacele. Ea tare le-ar fi dat jos,

s-a săturat de frigul, zăpada și gerul din acest an. Nici eu

nu pot a mă aduna când cerul e gri, mocirlat cât vezi cu

ochii. Nu se zărește nici o luminiță pe bolta cerească,

care să ne mai învioreze un pic în această dimineață de

martie. Ș-atunci am luat condeiul și am început a așterne

pe hârtie ceva ce m-a impresionat la prima oră, Jurnalul

de la PROTV. Un caz aparte mi s-a părut după ceea ce am

văzut la tv, o despărțire a doi soți din București, o familie

împărțită în două, dar nu jumi juma ci 3 și 1, deoarece au

doi copii mici, de 5 și 8 ani.

Ce tragedie, mi-am spus eu, să tragi de cei doi

copii, să-i dai mamei sau tatei. Ce suflete zdrobite de

acești doi părinți care au stat împreună mulți ani. Acum

dau cu banul - pe la justiție. Sufletul mi s-a împietrit,

deoarece nu pot concepe așa ceva în timpurile noastre.

L-am auzit pe tatăl, soțul unei doamne, care a împărțit

toată bogăția sentimentelor și materială ani buni de

77

căsnicie cu soțul (miliardar) și cei doi copii, spunând că-i

pare rău de cele făcute cu bună știință de ex soața sa.

Au reușit a sparge porțile cu bodyguarzi, cu

portărelul, dar nici o clipă nu a încercat a comunica cu el,

chiar dacă ar fi fost vinovat.

Sub barosul și sabia bodyguarzilor, cât și sub

pietre mari, gardurile s-au aplecat și ex soața a intrat în

incinta casei - o vilă impunătoare din centrul capitalei.

Mă gândeam, oare acei doi copii vor afla vreodată

adevărul adevărat. Ei se vor duce unde vor fi dați de

justiția țării, ori mamei, ori tatei. E greu să iei o așa

măsură fiindcă oricum ai da-o, tot nu e bine pentru cele

două suflete nevinovate.

Aici trebuie comunicare și chiar un compromis, ca

să le fie bine copiilor.

Vai de sufletele lor. Degeaba au tot ce le trebuie,

dacă nu au căldura unei familii, a unor părinți care să

gândescă spre binele lor, al copiilor. M-a impresionat

acest caz și mi-am adus aminte de ce mi s-a întâmplat

mie acum zeci de ani în urmă.

Mă ciondănisem cu soțul meu, care era un om

integru, dar eu vroiam ca-ntotdeauna să fie așa cum

vreau. Era o problemă de familie, unde trebuia

înțelegere, comunicare. Mă aprinsesem ca un ciot uscat,

care arde rapid și se face scrum de la o mică scânteie. Ș-

atunci botoasă am scris rapid pe o foaie de caiet o cerere

de divorț. Am iscălit-o, ș-am lăsat-o pe hol pe un scrin.

Am ieșit pe ușă și m-am lăsat pradă gândurilor rele,

sumbre și ambiției, cum eu să nu am dreptate?

78

M-am învârtit de vreo trei ori în jurul blocului și

deodată am început a râde, a râde cu gura până la urechi,

zicându-mi: Unde te duci, Camelia? Ce faci mai departe?

Te-ai cam... ai sărit calul... astâmpără-te!

O clipă am cumpătat și-apoi cu sufletul la gură am

ajuns la ușa apartamentului nostru. Am sunat și mi-a

deschis mama care era cu Adriana în brațe.

Cu lacrimi în ochi am luat-o și m-am dus în

dormitor unde Nelu ațipise. Când m-a văzut așa de

împrăștiată și plânsă, m-a luat în brațe cu tot cu Adi. Ne-a

strâns pe amândouă cu putere și dragoste. M-am simțit

"mică" pentru gestul făcut la mânie.

După ani și ani de căsnicie, de câte ori ne

aminteam de acea "despărțire" pe hârtie, râdeam până la

lacrimi de nechibzuința mea.

În viață nu sunt numai urcușuri, mai vin și

alunecări de teren. Totul trebuie consolidat la timp și

bine!

⋇⌛⋇

79

18 martie 2012

Baia

O zi rece, sloi de gheață din cauza vântului aspru

ce bătea nu tare, dar dur ca un bici pe obraz și mâini.Am

pornit spre biserică pentru a sta la slujba de Sf.Maslu.

Am ajuns destul de greu deoarece vântul nu m-a iertat

deloc ci mi-a biciuit fața și m-a făcut să mă opresc de

câteva ori ca să-mi trag sufletul după mine, căci inima o

luase la galop și mă sufocam. Când am ajuns la poarta

bisericii, am stat o "țâră" ș-apoi la fiece zece pași mă

odihneam un pic.

Am intrat în biserică când parohul Vâcovan citea

din Cartea Sfântă o rugăciune pentru cei adunați în

biserică să asculte slujba de Sf.Maslu pentru refacerea

celor bolnavi și vindecarea lor. În biserică era foarte frig,

nu era căldură deloc. Am stat vreo 10 minute și am simțit

că frigul mă ia de la picioare ș-atunci am lăsat niște bani

pentru biserică, un săpun pentru altar și o ciocolată

pentru domnul ce face pe dascălul la slujbe, care mi-a

mulțumit foarte respectuos.

Am ieșit din biserică înghețată bocnă și am luat-o

la picior, acoperindu-mi nasul și gura. Simțeam că mă

lasă puterile, am început a plânge în surdină... și așa am

ajuns acasă. Am urcat câteva scări și apoi am bătut la

Dna Agapii - s-o rog să mă lase să stau un pic să-mi revin,

căci mai aveam două etaje până la mine. Nici nu puteam

vorbi, așa-mi clănțăneau dinții și gura.

80

E greu să fii bătrân și neputiincios, așa m-am

îmbărbătat singură. Când am ajuns în apartamentul meu,

eram puțin dezmorțită ș-atunci după ce mi-am dat jos

blana, m-am lăsat un pic pe recamier, învelindu-mă cu un

șal mare și gros. Am ațipit - de fapt țineam ochii strânși

ca nu cumva să mă trezesc la realitatea rece.

Am stat așa câteva zeci de minute, apoi am aranjat

într-un biblioraft câteva imprimate de medicină. Pe la

ora 1430 am poposit la Romul, ca să luăm prânzul. L-am

pregătit apoi pentru a se îmbăia, dar după ce se

odihnește un pic. S-a băgat în cada din baia mare și apa

în cursul ei de sus l-a spălat după ce săpunul a atins

discret pielea trupului său, acum firav în ultima vreme.

Toate acestea le-am intuit, deoarece eu eram în

dormitorul lui, îl așteptam să-i usuc părul cu foenul.

A apărut cu halatul pe el și cu prosopul frecându-

și părul - să mai ia din apa de pe el.

Deodată ochii mei s-au umplut de lacrimi, nasul a

început a picura puțin la amintirea de zeci de ani în

urmă, când făceam baie și eu, dar cu cel drag. Nu am

cuvinte să exprim acum sentimentele de dragoste, de

iubire, nu prin vorbe spuse, ci numai prin atingerea

trupului în timpul băii. Dușul era acela ce prin jetul lui de

apă spunea multe când ne îmbrățișa în baie.

A fost demult, dar a rămas totul într-o imagine

ascunsă acum și iese la iveală la zgomotul apei din duș.

De mulți ani nu am mai făcut duș cu cineva.

⋇⌛⋇

81

25 martie 2012

De ce câteodată inima ”picură”?

O dimineață de sfârșit de martie, urâtă, cu cer plin

de nori care au acoperit complet soarele de început de

primăvară. Cu razele lui călduțe, făcea să trezească

gâzulițele care au hibernat toată iarna.

Vântul e aspru, îți biciuiește fața și mâinile fără

mănuși și duce praful de pe caldarâm, care nu a fost

adunat de măturoiul omului de la Salubris, peste tot.

Privind pe fereastră de la etajul doi văd cum crengile

teiului de pe Bulevardul Păcurari dansează cam repejor

și pe răutăciosul soare, ce nu vrea să ducă norii de pe cer

și să-și arate fața spre noi pământenii. Parcă ar dori să

aducă viscolul cu zăpada, să o așeze peste tot. A fost de

ajuns, zic eu, apa trebuie dar peste câtva timp, doarece

nămeții de zăpadă s-au topit lent și apa a pătruns în sol,

așa cum trebuie, fără să facă vreo inundație - un dezastru

al naturii.

Zilele astea de sfârșit de martie sunt folosite la

curățenie, mai ales că vine Sf. Paște. E cam devreme, e la

mijlocul lui April.

Și eu anul acesta m-am apucat a face ordine prin

casă după o așa iarnă lungă și geroasă. Noroc am avut de

Aglaia - eu îi zic camerista de culoare a mea. Are putere

eu nu le mai pot spăla, ca altădată. Ce pot să mai fac, dacă

pompa a obosit și puterea a scăzut cu timpul, de abia am

putut să șterg parchetul de sub covorul persan. Fumul de

82

afară a pătruns în casă pe geam, cât și praful ars de

căldura caloriferului a pătruns peste tot, cât și-n

plămânii mei.

După atâta treabă, spălat, aranjat, mutat, călcat

am obosit ș-atunci am simțit că trebuie să mă odihnesc.

Nu mai ține, mi-am spus, ș-atunci m-am așezat în pat și

am încercat să adorm, dar nu am putut.

Am deschis televizorul. Era trecut de ora 830 și cu

ochii semideschiși am urmărit sfârșitul serialului... pe

care l-am urmărit aproape 6 luni. Și cum toate

telenovelele se termină bine pentru eroii principali,

acum am participat cu inima la încheierea acestei

povestiri de suflet a două fete venite în oraș să-și facă un

căpătâi, dar au găsit oameni răi cu interese meschine față

de inocența lor.

Toate aceste scenarii sunt făcute după subiecte

adevăratece seamănă cu cele de pe melegurile noastre,

oarecum. După zbuciumul celor două fete din cauza unui

mare ghem făcut de minciuni, răutăți și lacrimi, totul s-a

terminat cu bine, c-așa trebuie să fie.

Amintirile m-au invadat, ș-atunci mi-am dat

seama că de fapt și viața mea a fost ca o poveste, făcută

de mine și cei dragi ai mei.

A fost frumos la început, acum 55 de ani în urmă.

Eram tânără și credeam că tot ce zboară se mănâncă, dar

cu vremea m-am lămurit.

Nefiind de neam ”domnesc”, chiar și-n trecut greu

răzbeai s-ajungi ceea ce îți doreai, ș-atunci munca

83

devenea o corvoadă care te plafona, transformându-te în

robot.

Am mers oarecum la căruță, cu personalul,

deoarece nu eram membră a PCR. Noroc am avut în

mariaj că tovarășul meu de viață a fost un om adevărat.

Cinstit, onest și muncitor. Nimeni nu a văzut, căci nu era

cu partidul din acele vremuri. Noroc am avut că puiul

noastru ne-a adus bucurii... și uite așa timpul a trecut cu

vai, cu of, cu lacrimi, bucurii și realizări.

Nimeni nu-și mai amintește de echipa care acum

57 de ani a făcut penicilina românească, un dar ceresc

pentru sănătate... atunci și acum.

De multe ori simt că inima-mi picură lacrimi de

durere că vremea se tot duce spre... finișul vieții mele.

⋇⌛⋇

84

6 aprilie 2012

O aniversare deosebită

De cum a mijit de ziuă, zorile unei zile de aprilie -

șapte - mi-am zis că trebuie să mă simt bine, ca să fiu

alături de cei dragi și-n special de Adriana, care

sărbătorește ziua de naștere - 6 aprilie - și... să mă petrec,

luând masa la un restaurant cu meniu chinezesc. Și așa a

fost!

Dimineața, mai bine zis primele ore le-am ocupat

cu treburile casei mele. Vine Sf. Paște și câte nu-s la casa

omului de făcut, chiar dacă se plimbă prin ea o persoană.

E drept că am întors orice lucru și obiect și pe față și pe

dos ca să fie curat și să lucească. Aproape totul am făcut

singură, bineînțeles la munci ce nu trebuia ridicat,

deoarece puterile m-au cam lăsat. E jalnic, dar adevărat,

și nu pot a face nimic ca puterile tinereții să revină

oarecum, căci pastilele, hapurile, licorile nu te

însănătoșesc, ci numai te amețesc și-un pic te mai dreg.

Și uite așa m-am dus la Romul - prietenul meu de

suflet și împreună cu Nicoleta, fata care mă ajută la unele

treburi, ne-am apucat de treabă prin bucătărie. De mult

timp era uitată de mâna unei gospodine ca să o curețe și

să-i arate adevărata ei față. A frecat fata cu mult sârg și

putere mizeria de pe faianță, ca totul să arate ”cool”.

Mâna ei vânjoasă s-a plimbat alături de buretele și

sârma de curățat vreo două ore peste tot ce era de spălat

și șters urmele de ”lip”.

85

Ușile înalte ale debaralelor străluceau, cât și

chiuveta și dulapurile.

Am intrat și eu într-un dulap - vitrină cu buretele

și axion și paharele ce avuseseră ”lip” acum străluceau,

îmbiindu-te să bei din ele.

Intenția mea a fost binevoită de stăpânul casei,

care nu le prea observă, deoarece nu prea vede bine din

cauza diabetului.

Totul s-a terminat, fata a plecat și ea mulțumită de

banii câștigați în trei ore de muncă iar eu am pus să

mâncăm, era deja ora 1430.

Eram obosită, deoarece am făcut destulă treabă,

iar acum trebuia să mă odihesc un pic ca după amiază,

mai pe seară, să particip la aniversarea Adrianei, care

împlinise 54 de ani.

Așa am făcut, dar nu am putut decât să stau

lungită, deoarece mintea rapid mi-a fugit în urmă cu zeci

de ani în urmă... într-o rezervă la Sp.Parhon în duminica

Floriilor la ora 9 fără un sfert am născut-o pe Adriana. O

zi de pomină pentru mine și Nelu. Buchețelul de toporați

și viorele mi-au ținut tovărășie cu parfumul și delicatețea

florilor lor. Mi le adusese nașa - Dna Apostolescu, o

adevărată lady a acelor timpuri.

Cele câteva minute cât am stat lungită mi-au

amintit de acea zi de aprilie - 6 - care a fost cea mai

darnică din lume. Gata am zis cu amintirile și m-am gătit,

era sărbătoare pentru mine. Rapid am fost la Romul, care

mai scria cu Salvadore la calculator. Era un pachet de

nervi, că nu-și terminase lucrarea propusă.

86

A reușit până la urmă să mă enerveze și pe mine,

am luat un hap și după ce au terminat l-am ajutat să se

îmbrace. Era nervos și amețit că nu-și mai putea face

nodul. Am luat cravata în geantă și am coborât cu el

încet, deoarece se clătina. Jos ne aștepta Ionuț, care m-a

ajutat să-l duc la mașină.

Am ajuns la restaurantul chinezesc, care este pe la

gară pe Canta.

Am luat loc la o masă rotundă cu-n diametru

mare, cam 1,5.

Romul își mai revenise, îi adusesem două felii de

pâine în mijlocul cărora pusesem câteva bunătăți din

carne - mușchi. Ce servim? Bucate chinezești pregătite

de bucătari de prin China.

Și așa apar pe blatul mesei a doua ce se învârtea

câteva tăvi cu preparate fierbinți puse pe niște funduri

din lemn groase.

Am servit orez cu diferite specii de carne - pui,

porc, rață - ce au fost tăiate în bucăți mai mici având prin

ele ardei verde, roșu, ceapă taiate și ele la fel ca porțiile

de carne și un sos gustos.

Totul era fierbinte, atunci fuseseră pregătite în

acele tăvi de fontă neagră. Ne-am delectat cu bunătăți

străine, care au fost foarte bune. Ne-am simțit bine și-am

închinat în cinstea Adrianei.

O clipă privirea m-a dus la Ionuț, ș-apoi la

Alexandra, care părea o păpușă din galeria păpușilor de

la mine de acasă. Delicată, sprâncenată, cu buze

frumoase, rimelată și cu fața de albul crinului parfumat.

87

Am simțit că sufletul îmi picură, puțin cât a mai

rămas și mi-am zis atunci - unde-i bunicul Nelu să-i vadă,

că mult lapte le-a mai facut? O lacrimă în ochii mei a

apărut acum când scriu și mă-ntreb: oare unde este

acum, ne vezi și te bucuri? Cum au trecut anii... sunt mari,

voinici, se zbat să devină specialiști în domeniul

medicinei. Să le ajute Cel de Sus și bunicul care veghează

din acea cetate de adevăr, cinste și muncă. Gata cu

amintirile... și cu masa. Ne-am despărțit urându-i

Adrianei și familiei ei cele cuvenite. Ne-a dus Ionuț până

acasă în Arcu, ne-am suit în lift și cu iuțeala lui ”înceată”

am ajuns la apartamentul 20. L-am ajutat să se dezbrace,

și-a făcut glicemia, apoi injecția. I-am pregătit patul să se

culce, după ce va termina ce avea de terminat.

Am plecat oarecum bucuroasă că ziua, chiar dacă

a fost plină, s-a terminat cu bine.

Taxiul m-a adus acasă rapid, fiind strada liberă la

ora 910 min. Ajunsă acasă, am mulțumit Domnului că ziua

s-a terminat cu bine, chiar dacă am avut de îndeplinit o

mulțime de lucruri.

Somnul m-a cuprins cam peste o jumate de oră,

timp în care am stat cu ochii ațintiți în tavanul alb, puțin

gri din cauza aerului poluat cu particule de praf arse de

căldura caloriferelor... și cred că și materia cenușie e mai

cenușie din cauza poluării aerului și a răutăților din jur.

A fost o aniversare deosebită anul acesta (2012).

”O aștept și pe aceea de la anul!” (6 aprilie)

⋇⌛⋇

88

17 aprilie 2012

Lumină din lumina Domnului

Se apropie Sfintele Sărbători de Paște. Sinceră să

fiu de mulți ani nu le mai aștept cu drag, asta din cauză

că sunt singură. Mă rog de Adriana, de Romul să vină să

stea cât mai mult la mine. Măcar în această sărbătoare

mare să fiu și eu cu cei dragi. Ei vin trecători prin ”via”

Camelia, cu vreo treabă scurtă sau să-mi aducă vreun

medicament pe care eu îl cer prin telefon.

În această zi din Săptămâna Mare, adică Sâmbăta

Învierii Domnului Iisus e liniște peste tot, deoarece

oamenii care au alergat ca furnicile să-și adune cele

bunătăți pentru a sărbători Învierea se odihnesc, iar o

parte fac ultimile bucate sau se aranjează pentru

întâlnirea cu ”lumina” adusă de departe din Grecia cu

avionul, așa cum Sf. Andrei cu secole-n urmă a adus-o.

Ce frumos a fost și este în timpurile noastre, noi

după 89.

Când privesc filmul vieții mele până acum pe

marele ecran din mintea mea, observ că întotdeauna am

pregătit marea sărbătoare a Învierii cât și sărbătorirea

cu toți ai mei cei dragi, care erau prezenți în jurul mesei

în noaptea Sfântă a Învierii.

A fost cândva... nu poveste, ci adevărat, când

mergeam să luăm lumină adusă din Cer de Iisus ca

mântuirea noastră să fie ca-n Sf. Scriptură.

89

În fiece an, în ultimii 20 ai vieții mele, acest ritual

pentru mine era un calvar. Spun asta deoarece ochii îmi

erau mereu plini de lacrimi, iar zâmbetul dispăruse de pe

buzele mele de mult tare...

Gândeam adesea cu glas tare și-l întrebam pe Cel

de Sus de ce m-a pedepsit, de ce nu mi-a dat mai departe

bucurii ca să nu mă-ntreb de ce mie și nu la altul, alta,

alții nu li s-a-ntâmplat?

Greu ne-a încercat Domnul, mai ales că ieșisem la

pensie și eu și Nelu. Nu pot să scriu de acele vremuri în

urmă cu 20 de ani, deoarece fiece zi a fost un calvar

pentru mine prin faptul că nu am putut să-l fac sănătos

ca să-i crească iar picioarele, am fost neputiincioasă.

Oare dacă Iisus ar fi fost printre noi pământenii, s-

ar fi întâmplat vreo minune?

Sunt sigură că minunea s-ar fi ”produs”.

Ca niciodată, nu găsesc cuvinte alese să mai scriu

ce a fost și ce ar fi fost. Parcă mintea s-a blocat și

amintirile frumoase au înghețat și e foarte greu să le

dezgheț. Curg lacrimi din ele ș-apoi viața își continuă

drumul pentru fiecare, așa cum îi este croit să fie.

Totuși e seara zilei a marii sărbători de Înviere a

Domnului când omenirea ortodoxă se adună la biserică

ca la miezul nopții să ia lumina din lumânarea trimisului

Domnului. Mâinile enoriașilor cu lumânările se-ndreaptă

spre flacăra, lumina, care ne-a fost adusă de Iisus

pământenilor cu secole-n urmă.

Simt că inima-mi plânge și ochii se-nchid ca să

revăd în minte cum a fost pe-atunci. Îmi închipui

90

Învierea fiului lui Dumnezeu Tatăl și marele popor

ortodox de mai târziu, mirarea lor, închinăciunea lor și

căutarea celui Înviat.

Am vrut să iau și eu Lumină din Lumina lui Iisus,

dar ploaia rece adusă de vântul aspru al acelei seri m-a

ținut în casă.

Și așa la miezul nopții cu Romul am cinstit în

picioare stând o clipă la 12 noaptea Învierea Domnului.

Am aprins lumânările, am ridicat cupele cu vin roșu și-

am onorat acea noapte a Învierii lui Iisus cu acele cuvinte

magice ale Paștelui: Cristos a Înviat!

Ochii mei au lăsat pleoapele mai jos ca nimeni să

nu observe că sunt plini de lacrimi. Romul nu a observat,

deoarece lumina de la lumânare era prea mică pentru

ochii lui bolnavi. Am răspuns la cuvintele magice tot așa:

Adevărat a Înviat! după ce cele două ouă roșii s-au

ciocnit simbolic.

Clinchetul cupelor cu vin s-a auzit mai târziu ca

fiind muzica din notele de pe portativul unui mic clopot.

O adevărată sărbătoare când uiți de toate și trăiești

numai prezentul, dacă realizezi că așa trebuie să fie în

aceste timpuri ale noastre. Clipele sublime ce cândva s-

au petrecut au trecut și slujba marelui patriarh Daniel la

televizor și-a urmat cursul.

Oamenii întregii Românii și-au adus lumină în

sufletele lor în această noapte, care a devenit luminoasă

și plină de bucurii aproape pentru toți.

91

Am ascultat sfânta slujbă de la patriarhie și am

văzut marea de oameni care în ploaie au preamărit cu

lumina în mână pe cei din ceruri și de pe pământ.

Ne-am îmbrățișat cu multă iubire și pentru cei

dragi ai noștri.

Seara, de fapt miezul nopții, a trecut și totul a

intrat în normal. Am simțit că această lumină adusă cu

sufletul și inima din lumina trimisului Domnului mi-a

adus lumina de care am nevoie mai departe ca totul să

fie bine ca să pot trăi liniștită alături de cei dragi.

Am comandat taxiul și Romul a plecat, dăruindu-i

un sărut pe obraz și... câteva bucate făcute de mine. L-am

urmărit de la fereastră, iar când taxiul cu el s-a-ntors

spre Fundație am zis: Domnul să fie cu el mai departe!

Casa este iar pustie, în sensul că bate numai o

inimă... a mea. Întorc capul spre fotografia din dreapta

patului meu... zăresc în ea pe Nelu și cei doi nepoți:

Alexandra și Ionuț. Ochii mei se ațintesc spre fețele lor

vesele că sunt (au fost) cu bunicul Nelu.

- Unde ești, dragul meu?

Adorm cu gândul la ei, la vremea aceea de demult.

- Veghează asupra noastră, Nelu, și bucură-te că ai

lăsat două ființe ale căror suflete sunt pline de bunătate.

Gata, mi-am zis prin somn, fiecare cu viața lui pe

pământul plin de lumină (ar trebui) ca și noi cei vii să ne

bucurăm de ce ne-a dat Domnul și ce ne va mai da.

Așa să fie!

⋇⌛⋇

92

19 aprilie 2012

Pomenirea

Toată ziua am așteptat un telefon de la Ionuț,

nepotul meu, care mi-a promis că mă va duce la cimitir

să pomenesc pe cel dispărut acum 13 ani, într-o zi de

primăvară timpurie, venită ca să-mi ia ce mi-a fost drag

pe-atunci.

Telefonul n-a sunat și eu atunci l-am sunat pe

Relu, ginerele meu, care mi-a auzit dorința și mi-a

promis că va veni peste jumate de oră.

Și așa a fost!

Înainte de a pleca spre cimitir la prima oră a

dimineții, am sunat la salonul de coafură să văd dacă pot

să-mi fac pedichiura la Maricela. Peste ea am dat și-n 20

de minute eram cu picioarele în vasul de muiat.

Puțină lume-n coafor. Este adevărat că, fiind

duminică, lumea mai ales acum după Paști și fiind

duminica Tomii, unele doamne sunt la cimitire la

pomenirea morților lor, așa cu am făcut și eu, după ce am

plecat de la coafor.

Telefonul m-a anunțat ca să cobor, căci Relu

aștepta în stradă.

Pregătisem în grabă o farfurie cu câteva felii de

cozonac, pască și ouă roșii, cât și o sticlă cu vin, una cu

cafea și alta cu apă.

Am pornit chiar voioasă și mulțumită că pot să

pomenesc pe cei trecuți în lumea întunericului.

93

Am ajuns pe strada Eternității pe la jumătatea

drumului spre cimitir, ne-am oprit și am mers bară la

bară vreo 20 de minute, deoarece erau multe mașini în

fața noastră, care erau dirijate de un agent de poliție din

fața intrării în cimitir, mai ales că veneau mașini și din

partea dreaptă a ei.

Am luat două buchețele de flori, zambile roz și

flori galbene de pădure de la o țigancă pentru a le pune

pe placa de piatră ce acoperă mormântul.

În sfârșit am ajuns, am coborât și m-am îndreptat

spre mormântul lui Nelu. Pentru o clipă am crezut că l-a

părăsit, deoarece lucrarea cumnatului, fiind alături de

noi, nu are placă deasupra și de departe ai impresia că e

gol.

M-am adunat un pic și apoi m-am oprit la

mormântul lui Nelu - era acolo, mă aștepta să vin. Anul

acesta era a doua oară când îl vizitam în cripta lui de

piatră.

Bătea un vânt rece, care trecea prin văzduhul plin

de căutările preoților din cimitir, care oficiau mica slujbă

de pomenire.

Am simțit că cei adormiți de veci din cripta fam.

Nistor așteptau o pomenire din partea mea. Toți de acolo

de jos de sub plăcile de beton reci, fără suflet, la fel ca și

ei, au fost oameni cândva vii, dar cum moartea este

continuarea firească a vieții, sufletele lor au urcat la cer

iar trupurile le-au fost îngropate în acel cavou al familiei.

Un preot a venit, chemat de mine, și a oficiat o

mică slujbă de pomenire. Fața sa lunguiață, cu-n ten alb

94

asemenea culoarii crinului de mai cât și albastrul ochilor,

trăia acele momente ale cântărilor de pomenire a celor

ce se odihneau acolo de peste 13 ani.

Gândul meu de mulțumire cred că a ajuns la Cer,

iar sufletele celor din Rai mi-au mulțumit prin acele raze

de soare și vântulețul rece, care s-a mai încălzit un pic.

Totul a fost ca-n vis, un vis realitate pe care eu am

dorit să fie așa.

Slujba s-a terminat, preotul a plecat cu paharul de

cafea dăruit de mine pentru înviorarea lui.

Am dat la vreo câțiva trecători câteva felii de

cozonac, pască, ouă, mere și vin, așa cum datina spune.

Totul s-a terminat, a fost puțin dar cu suflet date.

Am rămas cu Relu, care era mulțumit că a fost

pomenit și Lască, tatăl lui decedat acum 20 de ani.

Am părăsit cimitirul, care era înțesat de lume și

vestminte preotești, cât și de oameni nevoiași care au

fost lăsați să primească cele date de cei care i-au cinstit

pe acei ce dormeau somnul de veci în cimitirul

Eternitatea.

Cântările preoților și ale dascălilor se auzeau în

tot cimitirul, parcă eram în grădina Domnului, unde cei

plecați acolo sus ascultau cuvintele de duh ale preoților,

aduse lui Dumnezeu pentru fiecare decedat.

O peliculă nemuritoare sunt aceste zile de

preaslăvire a Domnului, care ia sub ocrotirea sa pe cei ce

l-au slăvit pe pământ cât și pe ceilalți, ca să le ierte

păcatele făcute cu știință sau fără știință.

95

Cu gândurile departe, cu inima împăcată de a

pomeni și eu pe ai mei cei decedați, am ajuns acasă în

Păcurari.

Cu glas tremurând i-am mulțumit lui Relu că a

mers cu mine.

Aceste pomeniri mă întristează, nu că le-am făcut

ci pentru că nu știu cine mă va pomeni și pe mine.

Totul s-a sfârșit cu bine, i-am mulțumit și-n gând

lui Dumnezeu că mi-a dat putere să fac această mică

pomenire la cimitir de Duminica Tomei, prima duminică

după Sfântul Paște.

Ziua s-a terminat cu bine, chiar cu o plimbare în

parcul Copou la invitația av. Vonica, prietenul meu de

suflet, ca să luăm o gură de aer curat în acea după

amiază caldă de sfârșit de aprilie.

Și așa s-a încheiat acea duminică de primăvară.

Am reușit să cinstesc memoria celor dragi și

slujba preotului să o înalțe până la cer unde odihna e pe

veci, cât și liniștea sufletească ce am reușit să o aduc

ființei mele, deoarece și cei dispăruți trebuie pomeniți,

cât și o plimbare prin parcul Copou nu strică să o fac!

Așa ar trebui să fie!

⋇⌛⋇

96

1 mai 2012

1 Mai

Marea sărbătoare - Ziua Muncii, zi măreață pentru

întreaga Românie.

Și... cu drag îmi amintesc de această zi în urmă cu

zeci și zeci de ani când și eu o sărbătoream cu întreaga

clasă muncitoare, fie intelectuali sau pălmași, căci toți

munceam, indiferent unde, în fabrici, în uzine, pe

ogoarem în instituții, școli, învățământ superior fie cu

mâna, piciorul sau mintea.

Era frumos în felul tuturor manifestațiilor făcute

an de an cu alai mare, demonstrații, cu muzică, pancarde,

lozinci, unde zăreai oameni în toată firea, adulți, tineri,

copii, elevi și chiar gospodine.

Se simțea că-i sărbătoare deoarece vedeai pe fața

lor o oarecare bucurie, chiar dacă liberatea cuvântului

era îngrădită.

Anii s-au scurs repede... și acu în 2012 m-am

petrecut și eu de ziua muncii în parcul Expoziției din

dealul Copoului. Am plecat spre grădină cu Romul, care a

venit și m-a luat pe la ora 11 cu un taxi.

Începuse a fi cald. Rapid am ajuns în fața intrării

în parc, vis a vis de măreața statuie a lui Mihai Viteazul,

care din vârful dealului Copou privește mândru spre

Fundație, supraveghind toate clădirile de pe bulevardul

Copou.

97

Scrutează zările, amintindu-și de victorioșii ani

când a făcut unirea la Alba Iulia.

Intrând în parc prin poarta vis a vis de Stadionul

Emil Alexandrescu pentru o clipă mi-am amintit cum

veneam cu Nelu la meciuri. Mă agitam și eu o dată cu el...

trecute vremuri.

Am ajuns la aleea principală, unde erau mese la

care serveau mâncare: mici și bere.

Fumul gros parfumat de mirodeniile micilor, cât și

de prăjitul lor îți excita pofta, gustatul și băutul unui

pahar de bere rece.

Lume peste lume - unii mâncau, alții comandau,

alții dădeau noroc la servitul berii reci.

Înghesuială, îmbulzeală... dar era frumos. Era

altceva, față de ce făceam zi de zi - doar era 1 Mai, Ziua

Muncii.

Nu știam de unde să luăm și noi câte doi mici.

L-am luat pe Romul de mână și așa ne-am dus la

localul ”nostru” să servim mici cu plată, căci ceilalți erau

”gratis”, cadou de la USL.

L-am zărit pe primar ș-atunci ne-am îndreptat

spre el să-l salutăm. L-am salutat și destul de politicos

ne-a trimis cu un ”acolit” de-al lui la taraba USL cu mici și

bere.

Ni s-a făcut loc pe o bancă și ni s-au oferit mici,

pâine și muștar iar la urmă bere.

Eu nu am servit, deoarece colonul meu, fiind în

pioneze, nu ar fi suportat micii și berea.

98

A servit Romul cu plăcere și după ce a terminat,

le-am mulțumit pentru atenția dată și servitul cu multă

bunăvoință și ”aplomb”.

Apoi ne-am îndreptat spre micul local din parc,

unde toamna trecută serveam mici și bere aproape de 2-

3 ori pe săptămână, începusem acest mic supliciu din

august, pe la jumătatea lui.

Ne-am așezat la o masă, după ce responsabilul

minilocalului ne-a condus la ea. Imediat au apărut doi

tineri cu scaune și o domnișoară ne-a luat o comandă.

Eu un grătar și Romul clătite.

Am așteptat să se facă grătarul și clătitele cu urdă

și mărar. Ne-am înfruptat din aceste bucate ce erau

extra, chiar dacă grătarul meu era cam tare.

- Ce bune clătite, a zis Romul, făcându-mi și mie

poftă. Nu am putut servi decât o înghițitură, aveau

smântână deasupra.

La această mare sărbătoare se adunase în parc

multă lume de diferite vârste iar frunzișul era și el

îmbătat de aromele micilor perpeliți pe jăratec, iar fumul

era la el acasă. Muzica cânta țopăeli ca de ziua muncii.

După ce am servit, am mai stat un pic, așteptând

ca primarul Nichita să iasă din clădirea cu restaurantul

sus din aceeași locație. A ieșit și a stat de vorbă cu Romul

iar eu cu vicele Olteanu. Ne-am salutat cordial apoi,

deoarece ei au plecat la Schitu Duca la inaugurarea unei

școli.

Zarvă, miros de friptură, muzică să tot joci și

multă lume veselă.

99

Am părăsit localul - grădinița cu mese unde erau

majoritatea USL la mese, salutând pe toți cei întâlniți.

Încet, încet am ajuns la poarta parcului, am

chemat un taxi și în câteva minute am ajuns acasă la

mine în Păcurari.

Eram veseli, mâncați, băuți cu licoarea dintr-o

sticlă de apă plată, așa că nu am mai servit nimic.

Am stat puțin de vorbă despre ziua de 1 Mai de

acum zeci de ani în urmă. Era frumos și pe-atunci, la

vârsta aceea.

S-a terminat vizita și Romul a plecat acasă.

Toate amintirile din urmă mi-au invadat capul,

era greu să spun care a fost cea mai frumoasă, atunci sau

acum.

Totuși am petrecut de Ziua Muncii.

1 Mai 2012

⋇⌛⋇

100

15 mai 2012

”Floarea de colț” a Bucovinei

Se anunțase o zi toridă, cu temperaturi peste 300,

chiar dacă e la început de mai.

Prin ferestrele deschise de la apartamentul meu,

razele soarelui își făceau loc prin dantela perdelelor, să

intre-n casă. Se anunța o sâmbătă frumoasă, fără nori,

ploaie și vânt.

Era 730 dimineața și ”glasul” telefonului mă

anunță că cineva mă caută. Într-adevăr, domnul Liviu

Papuc mă invita la Anticariatul din strada Lăpușneanu,

unde cenacliștii cercului ”Amiaza Bucovineană” se adună

la un eveniment mai deosebit - Lansarea cărții de poezii,

poeme a prof. Grămadă de la Câmpulung Moldovenesc,

cât și prezentarea unui ansamblu - ”Floare de colț” - de

cântece și dansuri din Bucovina, format din 10 copii din

orașul de pe obcinele Bucovinei de nord.

M-am bucurat, deoarece nu aveam nimic în

programul zilei de sâmbătă.

Rapid am escaladat plapuma ce era pusă-n trei,

am făcut patul și m-am oprit apoi în bucătărie. Trebuia

să pregătesc totuși ceva de mâncare pentru prânz și

seară. Și așa în două ore am avut spor la treabă și am

terminat la ora 930. Noroc că luasem micul dejun și

medicamentele, că altfel nu mai aveam timp.

101

De cum am pășit afară, m-a cuprins o moleșeală

din cauza temperaturilor ridicate; dar am luat-o

încetișor, încetișor, ajungând cu greu la Fundație,

deoarece trotuarele sunt săpate pe mijloc, se pun în

pământ cablurile aeriene, cât și strada unde se schimbă

tuburile uriașe de canalizare și apă.

Ziua e un vacarm pe stradă, se circulă numai într-

un sens, iar zgomotul mașinilor, compresoarelor,

frezelor uriașe ce sparg asfaltul este înnebunitor.

Acum, înainte de alegeri, toți se grăbesc să arate

că-s buni gospodari.

În sfârșit am ajuns și-n str.Lăpușneanu, mergând

cam greu printre pietrișul din găurile umplute cu el. Am

ajuns la ora 1000 fix, deja erau veniți unii cenacliști și

oaspeții de la Vama, ansamblul ”Floare de colț” și

invitatul de onoare, prof. Grămadă.

După o frumoasă prezentare a oaspeților, făcută

de Dnul Grumăzescu, amfitrionul multor acțiuni artistice,

ansamblul ”Floare de colț” a început a ne delecta prin

frumoasele cântece populare din zona de nord a

Moldovei.

Vocile de aur ale celor nouă fete au răsunat până

departe, ieșind și pe ușa Anticariatului, ajungând până la

Biserica Banu, amintindu-i că acel cântec bucovinean îi

va rămâne între zidurile sale.

Trilurile ascuțite ale unei copile de vreo 8 ani i-au

impresionat pe cei din jur.

Am simțit că ochii mi s-au umplut cu lacrimi, de

bucurie și tristețe, amintindu-mi de copilăria mea când și

102

eu cântam ca solo în corul școlii... acum vreo 70 de ani în

urmă. Exuberanța, voioșia fețelor radioase și glasurile cu

ale lor voci de neegalat au impresionat sala, care a

ovaționat îndelung, bravo lor.

Dârzenia, priceperea, hărnicia, cinstea și

demnitatea îi caracterizează pe locuitori ai Bucovinei

vechi. (sigur, numai o parte a rămas la noi, restul a fost

dată apoi luată.)

Prezentarea prof. I. Grămadă despre tomul de

poezie ne-a încântat auzul, deoarece domnia sa ne-a

prezentat munca sa de o viață, concretizată prin 7-8

muzee ale satului bucovinean.

Răbdarea și priceperea acestui om, ce era

îmbrăcat în straie bucovinene, a făcut ca lucrurile de pe

acele plaiuri să arate viața satului, a oamenilor ce

locuiesc pe acele pământuri, ale ”României mari” cândva.

Numai ochi și urechi deschise la maxim am văzut

și intuit, căci tot omul, indiferent de unde e din România,

este tot român. Îi vine să plângă când aude imnul, să-și

descopere capul și să se ridice-n picioare, iar când aude o

horă, o sârbă sau o bătută, să-și miște picioarele, chiar

dacă-s ”învechite” de vreme.

Am stat nemișcată și nici nu am avut puterea să

aplaud, ca nu cumva să-mi stric atmosfera din jurul

urechilor, care mai păstra un ”dram” din cele cântate și

vorbite.

Întotdeuna am considerat Bucovina ”rămasă” ca

perla Moldovei, care va crește cândva și va străluci mai

puternic.

103

Aplauzele s-au terminat, copii au plecat iar prof.

Grămadă a mulțumit sălii, nouă celor prezenți acolo la

boierul Grumăzescu.

Exuberanța și voioșia celor din nord ne-au mai

remontat - și eu am plecat dând binețe la toți cei rămași.

M-am întors pe același drum plin de gropi, pietre

și praf, dar acum le-am privit altfel. Speranța că va fi bine

și pe trotuar, drum, cărare, m-a făcut să visez... și așa am

ajuns acasă.

Ce zi frumoasă și plină de... suflet de bucovinean!

⋇⌛⋇

104

2 iunie 2012

Un mic regal!

O zi de început de iunie, fierbinte chiar de la

prima oră a dimineții, puțin bătea vântul care ducea

aerul uscat de colo-colo și prin mișcarea căruia parcă se

mai încălzea în loc să se răcească. Frecarea particolelor

de praf încărcate cu microbi, hidrocarburi, cărbune

pulbere, făcea ca atmosfera să fie sufocantă.

Mi-am zis că nu e de dus nicăieri, dar fiind invitată

de Dnul Papuc Liviu și av. Diacon la ”Amiaza culturală

Bucovineană” din cadrul Soc. pentru Cultură și Literatură

Română în Bucovina, la lansări de carte - nu am putut

renunța, mai ales că a avut loc la Muzeul Unirii din

Str.Lăpușneanu.

De cum am ieșit din apartament, m-a izbit aerul

fierbinte. Nu-l puteam respira, noroc că a sosit taxiul

imediat. Era deja ora 1050, cam la limita orei de începere.

Din cauza drumului desfundat, a trebuit să

înconjor traseul cel adevărat și așa am zis ceva în gând

despre lucrările începute prin schimbare de țevi,

îngropat cabluri, asfaltat, tocmai în preajma alegerilor

din 10 iunie. Toți vor la ”spartul târgului” să arate ce pot,

ca să fie aleși în continuare.

Plină de nervi și de căldură am ajuns, era trecut

de ora 11. Sala era plină cu ochi și eu nu am găsit niciun

loc în față sau în restul sălii. Am avut noroc că Dnul

Papuc avea un loc păstrat de nepoata sa lângă ea în

105

primul rând, alături de mama domnului Liviu, și mi l-a

cedat mie. I-am mulțumit și m-am așezat bucuroasă că

voi putea vedea și auzi bine.

Liniștea sălii a anunțat începerea lucrărilor. Papuc

Liviu i-a dat cuvântul domnului Vasile Diaconu, care a

deschis lucrările chiar cu prezentarea cărții Dr. George

Popa - ”Homo universalis”. A prezentat-o sub forma unui

interviu a unei discuții întrebare-răspuns, vorbind numai

cuvinte de laudă asupra operei lui George Popa, figură

marcantă a Iașului cultural, care face cinste urbei

noastre.

Elogii, elogii și iar elogii i-au fost aduse Dr. George

Popa de către prof. Țăranu, prof. Cotea, dr. Paula

Dimitriu iar actorul Dionisie Vitcu i-a recitat două poeme

din opera scriitorului George Popa.

Cu sufletul la gură de emoție, am luat și eu

cuvântul, cunoscându-l de zeci de ani pe acest om

deosebit de talentat ca medic, apoi literat.

L-am felicitat și ca omagiu i-am dedicat poemul

”Imaginea lui Eminescu” și ”Mama”, scrise de mine în

cartea ”Făptura mea” - scrieri sentimentale.

A fost un bun doctor internist, acum este un mare

om de literatură, având zeci de cărți scrise cu har

dumnezeiesc, că Cel de Sus l-a înzestrat cu multă

larghețe, păcat că ar trebui să o împărtășească și unor

generații tinere, așa cum a spus Prof. Ion Solcanu în

alocațiunea sa.

Totul a fost frumos, de suflet, de inimă pentru Dr.

Popa - un regal!

106

S-a mai prezentat de domnul Marcel Luțic cartea

domnului Mihai Camilar, etnograf - ”Cultură și civilizație

tradițională în zona etnografică Humor” - o carte ce va

rămâne în seiful etnografiei Bucovinei pentru generațiile

viitoare.

Totul s-a terminat - au fost de bun augur

prezentările cărților celor doi autori. Am ieșit din

frumoasa clădire a Muzeului Unirii, impresionată de cele

ascultate, zicându-mi că România, Moldova, Bucovina,

Iașul au și vor avea întotdeauna oameni deosebiți, care

ne fac cinste în lumea culturală și a etnografiei locurilor.

Bravo lor! Uitasem de cuptorul de-afară!

⋇⌛⋇

107

25 mai 2012

Sfârșit de mai

A plouat o zi, două, trei... a mai apărut soarele,

apoi iar a mai plouat, și tot așa câteva zile s-au jucat

soarele cu ploaia, invitând furtuna, grindina și chiar fulgi

de nea pe crestele munților Carpați.

Luna mai anul acesta, 2012, a fost cam năzuroasă

și chiar uricioasă, mai ales pentru noi cei din Iași care

locuiesc pe bulevardele Copou, Păcurari, Independenței

și chiar Ștefan cel Mare.

Mă minunez cum văd că peste tot s-au stricat

trotuarele, se pun cabluri în pământ, străzilor amintite și

altora li s-a schimbat canalizarea și s-au pus și uriașe

conducte pentru apa potabilă.

Peste tot sunt gropi, șanțuri desfundate, cabluri,

pământ galben împrăștiat de ploaie. Nici măcar pe

mijlocul străzii nu se poate cirula, căci și pe-acolo sunt

gropi.

Zgomotul compresoarelor, al frezelor, al

agregatelor de tăiat asfaltul îți face capul ”bute”, dar nu

ai ce face, deoarece vin alegerile care bat la ușă...

Fiecare candidat își face reclamă prin acțiuni

benefice urbiei, numai că ele-s făcute-n grabă și ne

stresează pe noi locatarii, vecinii lucrărilor din străzile

artere mari ale orașului.

Acum totul se vede, căci alegerile bat la ușa

noastră.

108

Când încep utilajele să lucreze, parcă simt că sunt

sub bombardament, ș-atunci fug în baie, singurul

adăpost mai serios al casei.

Și noaptea se lucrează sub clar de lună și la

lumina reflectoarelor. Voci în noapte se aud, își

cronometrează timpul la lucrări. Se muncește din greu.

Un zgomot asurzitor s-a auzit în miez de noapte -

s-a răsturnat o conductă cu diam. 1 m peste alta când au

fost date jos din remorcă. Mi-am amintit de refugiu, când

o bombă a căzut lângă mama, iar eu și fratele meu eram

în brațele ei. A fost de groază zgomotul exploziei, care s-a

întins peste tot cartierul, al cărui cer era plin de lumini ce

căutau avionul să-l doboare. Îmi vine să râd, noi pe cine

să doborâm, că ne omoară cu atâta zgomot și praf.

Toți vor să se laude că fac bine ca noi să-i alegem,

să-i votăm. M-am săturat de vorbe deșarte, goale, fără a fi

îndeplinite ca fond. Toată lumea tace și se luptă numai

atunci când e prea târziu.

Acum îmi zis: Trezirea la realitate ne-ar scăpa de

minciuni și de spoiala cu vorbe deșarte!

⋇⌛⋇

109

27 mai 2012

Ploaia de mai

Tună, fulgeră, s-a spart cerul și curge, curge fără

întrerupere apa din cer venită cu larghețe că nu trebuie

să fie plătită de nimeni, ca să ude ogoarele, străzile,

grădinile, casele și tot ce mișună pe pământ. Nicăieri nu

există un apometru al cerului ca să înregistreze volumul

adunat de ploaie. El se plătește cu victime...

Cerul acum e-n vâlvătare că focul fulgerului a

înroșit bolta cerească, iar trăsnetul l-a despicat cu o linie

frântă, ca să-i sperie pe oameni.

Stăteam și mă uitam la un serial, care m-a făcut să

plâng și iar să plâng văzând ce se poate întâmpla în viață

de prea multă iubire, nu de acuma ci din tinerețe,

copilărie. Și așa a început a ploua din ochii mei cu lacrimi

în picături mici ce se prelingeau pe obraz și apoi în

batistă sau jos pe covorul țesut de mâinile măiestre ale

unei frumoase călugărițe de la Agapia, acum zeci de ani

în urmă, când poposeam în fiece duminică în

arhondaricul mănăstirii.

Picăturile de ploaie băteau în geam cu putere, mai

mai să spargă geamul și să intr-n casă, mi-ar fi spălat

covorul, trandafirii albi și roșii de pe lungimea țesută cu

măiestrie de Maica Lucia, ai cărei ochi te fascinau prin

culoarea lor violet, un înger poposit într-o chilie a

locașului sfânt de mic copil.

110

Ploaia curgea șiroaie pe geam, iar eu, puțin

înspăimântată de zgomotul ei, parcă a jale că lasă-n

urmă, m-am ascuns sub plapuma caldă, care mă aștepta

să-mi continui somnul, deoarece serialul s-a terminat.

Era târziu și era noapte, ca-n poezia lui Coșbuc,

unde inima și sufletul mamei îl aștepta pe George, care

nu mai venea. Ce trist e să aștepți pe cineva care nu mai

vine... deoarece plecat fiind în negura nopții a cerului,

sau în adâncul pământului, nu va mai apărea decât dacă

vrei să-l dezgropi. Nu știu de ce mă apucaseră gânduri

triste, sumbre, fără explicații - era vinovat serialul sau

ploaia.

Ce asemănare între mine și femeia din acel

crâmpei din el. Și ea și eu priveam în gol, înspăimântată

de ceea ce pot face picăturile de ploaie, adunate,

revărsate peste tot cu furie, zgomot, viituri, ajutată de

vânt, fulger, trăsnet.

Oprește-o, Doamne! Lasă-n urmă un dezastru, ia

cu ea tot ce întâlnește-n cale parcă-i face plăcere să strice

tot - material cât și sufletele oamenilor. Degeaba cauți să

o stăvilești, căci ea parcă mai a dracului face, nu se

oprește ci plouă și iar plouă.

Sub plapuma caldă, n-am auzit nimic din

zgomotul făcut de picăturile mari de ploaie și ale gheții,

ale grindinii care o clipă apare... îmi închipui ce dezastru

e afară. Nu văd, dar simt ploaia-n sufletul meu, căci

zbuciumul lui aduce ploaia din ochii mei, lacrimile

fierbinți ce îi umple și-ncet încet îmi udă obrajii cu

111

îndrăzneală ca și ploaia cerului pe care nimeni nu o

poate opri. De ce oare?

Totuși lacrimile se mai pot opri încet încet cu

mângâieri, vorbe de iubire, de suflet, dar Cerului ce-i poți

promite ca să închidă robinetul? Nimic, căci nu te crede

Cel de Sus când îi zicem că ne vom face mai buni. Trebuie

să aștepte și El, deoarece durează... transformarea, chiar

secole.

⋇⌛⋇

112

25 iunie 2012

Un mare ”eveniment”

Un iunie torid, arzător, fără ploi am îndurat,

deoarece numai cu trupul sub duș mai puteai gândi

limpede. Și totuși viața cotidiană se derulase încet, dar

bine, pentru cei din jur. Invitată să merg cu av. V. la un

Simpozion Internațional al Curților Constituționale din

lume, am acceptat să mă deplasez pe acea căldură toridă

a zilelor de sfârșit de iunie. De fapt mergeam ca

însoțitoare a avocatului, deoarece avea nevoie ca cineva

să-l însoțească că vederea ochilor săi este slabă, cu un

ochi aproape nu mai vede.

M-am hotărât greu, fiindcă nici eu nu-s chiar

perfect sănătoasă, ci mai scârțâi și scârțâi bine. Dar asta

e!

Ne-am pregătit bagajele și pentru av. și pentru

mine, am scos biletele de tren și uite așa ne-am trezit în

rapidul de București, într-o joi la ora 1434, fiind conduși

de Ionuț, nepotul meu, absolvent al facultății de

Medicină. Doctor nu ”glumă”. Înalt, vânjos, mare sportiv,

chiar arbitru la volei feminin (liceu). Ne-a suit în tren

bagajele, ne-a găsit locurile, ș-apoi salutându-ne elegant

a coborât. Se grăbea, avea un meci.

După câteva minute, s-a auzit fluierul locomotivei

- a pornit încet, încet spre București.

113

Locurile noastre erau față-n față și așa am putut

lesne să discutăm, să mâncăm.

Ne-am povestit tot ce nu ne mai spusesem, fiind

câteva ore fără dosare, clienți, calculator. Dr. Patricia,

fiica lui, Salvatore cu cerutul banilor etc.

Departe de lumea ce mă-nconjoară la Iași, m-am

deconectat de toate problemele acute ale mele, care m-

au transformat într-o mașină veche, uzată, ce scârțâie

rău de tot. Priveam pe geamul compartimentului și-mi

aminteam cu drag de cele vechi. Cum au trecut anii, și eu

cu ei. Parcă mai ieri mergeam spre mare sau Vatra

Dornei cu gâgâlicea de Adriana. Acum nici nu trece prin

Păcurari, unde a crescut 25 de ani. La fel și cei doi ”pui” -

Alexandra și Ionuț. Timpul și iar timpul nu le ajunge ca

să treacă pe la mine. Aștept să-mi bată la ușă, să le

deschid, să-i îmbrățișez și să-i aud cum mă întrebă: Ce

mai faci, bunică?

Dar asta eu visez, și visul se destramă când ridic

ochii spre cer, a rugă. Și uite așa cu una cu două ne-am

trezit la București.

Trenul s-a oprit în gară. Ne-am ridicat bagajele și

am ieșit pe holul compartimentului tip nou.

Încet am coborât, ajutați de un băitan,

mulțumindu-i cu o reverență și apoi am așteptat câteva

clipe până a apărut Alexandra, prietena lui Ionuț. O fată

frumoasă, blondă cu plete, în pantaloni scurți, ce ne-a

ajutat la cărat bagajele până la mașina ei. Cu ea ne-a dus

la Hotelul Intercontinental, unde am fost cazați.

114

Era aproape ora 11 - cald, cald peste tot, de abia

se putea respira, dar la hotel era peste tot aer

condiționat.

O clădire uriașă ca înălțime - 24 de etaje, iar noi

am fost cazați la etajul 10. Lifterul - boy ne-a dus

bagajele până la camera 1019.

Am deschis ușa cu cartela și am intrat în camera

întunecoasă. Am deschis ușa băii unde era lumină să

vedem saltarele luminilor din cameră, erau vreo patru.

O cameră mare, elegantă, ca-n filme. Eu sincer am

rămas impresionată de eleganța, sobrietatea, curățenia

interiorului.

Am lăsat jos geanta și geamantanul și m-am

așezat pe pat. Ce moale și ce fain, mi-am zis. Rapid ne-am

spălat, aranjat și țuști în pat, a doua zi la 930 trebuia să

fim în fața hotelului, pentru a ne duce la Palatul

Parlamentului la lucrări. L-am ajutat pe R.V. să-și facă

injecția cu insulină, apoi i-am dat să mănânce și după ce

ne-am clătit pe trupuri, ne-am culcat. Am adormit

buștean, respirând aer la 240 nu la 400. La ora 600 am fost

în picioare, că aveam de călcat cămașa, de îndreptat

puțin, cât și pantalonul hainei de la costumul negru.

La ora 7 l-am trezit pe Romul cu un pupic pe

frunte.

S-a trezit cam greu, s-a spălat, bărbierit, apoi făcut

injecția și după ce ne-am îmbrăcat ca pentru simpozion,

am coborât la restaurant - la parter, să luăm micul dejun

care de fapt era marele dejun.

115

Ne-am luat în farfurii numai bunătăți, de fapt eu i-

am luat și avocatului, deoarece ochii lui nu vedeau bine

bunătățile.

Ce bunătăți, tot să mănânci. De toate pentru toți și

toate națiile. Ne-am înfruptat cu de toate, salamuri și

produse de carne ”super”, ou, cremvursti, swaiter,

brânză telemea, salate de crudități indigene și străine,

iaurt, suc, pâine diferite sortimente, cafea.

Sătui și cu privirea, ne-am îndreptat spre ieșirea

hotelului, unde ne aștepta o grandioasă mașină autocar,

înaltă, de culoare gri-bleu. Ne-am urcat și după ce s-a

umplut cu invitați, a demarat spre Palatul Parlamentului.

Era deja ora 925.

Am putut privi Bucureștiul dimineața. Forfotă,

fluiere de țignale ale polițailor de la circulație, cât și

multe mașini ce mergeau aproape bară la bară.

Am ajuns în fața unei imense clădiri - un Palat al

vremurilor trecute, construit cu sudoare și sânge de ai

noștri eroi.

Am intrat în clădire, pășind pe covorul roșu

enorm de catifea. Ușile acestui ”Rai” s-au deschis

automat și am fost îndreptați spre locul nostru, ce era la

delegația română a foștilor judecători din anii trecuți ai

Curții Constituționale. Lângă locul lui Romul am găsit și

locul meu, ca și consilier al domnului ex judecător a

C.C.Român (2000-2005). Pe masă am găsit căști, cât și

mici difuzoare ca să audiem lucrările traduse din câteva

limbi: franceză, engleză, germană, chineză etc.

116

Ședința s-a deschis și Președintele Curții Jud.

Zegrean ne-a urat bun venit cât și urări de bine la toți cei

prezenți.

Lucrările au decurs normal, iar la prânz a apărut

Președintele țării, care ne-a salutat și ne-a dorit succes,

mulțumindu-le judecătorilor străini ai Curților Constitu-

ționale din diferite țări din Europa și Asia pentru efortul

și interesul acestui Simpozion.

Pentru 40 de minute am părăsit sala de lucrări

I.C.Brătianu, mergând cu av. V. la Curtea de Casație

pentru a duce un dosar.

Cald, cald era-n București la ora 1230, cred că erau

400C și totuși lumea mergea.

Ne-am întors la lucrări, unde am stat până la ora

1415 când ne-am dus cu toții la demisol, într-o sală

elegantă de restaurant cu mese rotunde mari și bufetul

era pe mijlocul sălii - unde găseai și ochi de om. Bucatele

erau în tăvi mari de material inox. Am luat două farfurii

în care am pus de toate și produse natur cât și preparate

românești, deoarece erau și produse din diferite

bucătării ale unor delegați de la lucrări.

Am mâncat cât zece și eu și Romul, iar el a și băut

o gură de coniac și una de vin.

Când să se ridice, nu a mai putut. Oboseala și

căldura l-au cam ”turtit” un pic.

Norocul nostru a fost că era răcoare pe culoarele

enorme ale clădirii uriașe, lucrată în marmură și granit.

După câteva minute de limpezeală, am plecat spre hotel

117

cu un taxi, deoarece lucrările nu se terminaseră, dar nu

mai puteam de oboseală nici eu și nici av.

Ajunși la hotel, ne-am spălat și rapid ne-am culcat,

trebuia să fim jos la ora 1930 pentru a merge la Palatul

Snagov, la recepția dată de Președ. Curții Dnul Jud.

Zegrean. Mai eleganți ca de obicei, am coborât în holul

hotelului de unde am fost conduși iar la autocarul uriaș,

care deja era ocupat cu străini.

- Gata, s-a auzit, și autocarul a plecat secondat și-n

față și-n spate de limuzinele poliției cât și de motocicliști.

Se făcuse întuneric mai devreme de ora 21. Era

cerul plin de nori, venea ploaia.

Privind pe geam, am văzut Bucureștiul noaptea,

seara. Părea pustiu de pietoni, numai mașinile circulau.

Am mers cam 30 de minute prin pădure cu șosea

îngustă, până am ajuns la Palatul Snagov. Ne-a întâmpi-

nat la intrare Președ. Curții și soția, cu un zâmbet și o

mână calde de bun venit, cât și trei justițiare din

colectivul Domniei Sale.

Am intrat la braț cu ex judec. al Curții av. Vonica și

ne-am așezat la o masă unde mai erau trei persoane, doi

ucrainieni și un ceh. Sala s-a ocupat și am toastat în

picioare c-un pahar de vin alb cu Președ. Curții, care ne-a

urat un bun venit, sănătate și rezultate cât mai bune în

ceea ce facem pentru țară și popor.

Am fost serviți cu bucate super alese, care mi-au

încântat și ochii prin aranjamentul lor. Am mâncat din

toate câte-un pic, eram ghiftuită, și av. la fel.

118

Au apărut și lăutarii, un grup de profesioniști

talentați, de culoare, care ne-au încântat auzul cu

diversitatea melodiilor cântate din repertoriul

internațional.

Am admirat și dansatorii, din cei invitați cât și ai

noștri. Frumos, eleganță, sobrietate am observat la toți

cei din jur. După ce s-a luat masa, apoi s-a dansat iar pe

la ora 1030 totul s-a terminat. Ne-am întors la hotel tot cu

autocarul uriaș și văzându-ne iar în cameră am mai stat

la o șuetă cu Romul despre programul zilei. Fusese

încărcat dar a fost foarte bine organizat și a trecut ușor,

iar oboseala nu s-a observat.

- Gata, la culcare, Mdam. Consilieră. Am auzit din

pat, de sub plapuma de puf.

Până s-ajung, av. adormise. L-am sărutat pe

frunte, ș-apoi după ce am mai aranjat prin cameră, m-am

culcat și eu.

Greu am adormit, deoarece gândurile mele erau

în derivă și ele. Am adormit târziu, după 12 noaptea.

Soarele a doua zi apăruse deja când eu m-am trezit - era

630. Începea o altă zi - vineri - când lucrările se terminau.

Întorși la ora 930 la Palatul Parlamentului, am

asistat la lucrările rămase; iar la ora 12 a sosit premierul

Ponta care în cele 10 minute de discurs a urat cele

cuvenite participanților, cât și aprecierea sa bună a jud.

Curților Constutuționale participanți la Simpozion.

Gata, încheierea lucrărilor a fost făcută de Președ.

Curții C. care a mulțumit tuturor participanților, urându-

ne sănătate, realizări și a justiție dreaptă.

119

Totul s-a terminat, pentru mine a fost ceva de vis -

că am putut vedea puțin din Palatul Parlamentului, cât și

viziunea democrată a marilor justițiari. După masa luată

tot la restaurantul de la demisol, am plecat cu toții la

Hotelul Intercontinental.

După o odihnă de vreo două ore, ne-am îmbrăcat

să ieșim puțin, dar nu a fost posibil decât să facem 200 m

că ne-am întors rapid, era foarte, foarte cald.

Întorși la hotel, până la culcare am făcut bagajele.

Seara a trecut repede și oboseala ne-a învins. Am

adormit cu gândul că toată viața am trăit foarte decent și

de aceea m-a surprins profund tot ce am văzut în jur, de

care eu nu am avut parte niciodată.

Sâmbătă la ora 10 am părăsit hotelul, după ce am

luat micul dejun și cu ajutorul Alexandrei am ajuns în

tren, care zburând ca ”acceleratul” ne-a adus acasă la Iași

la ora 19.

Am poposit mai întâi la Romul, apoi mi-am dus

bagajele mele acasă și după 20 de min. am fost iar la av.

ca să-i desfac bagajele.

Așa s-a terminat escapada la București, unde am

”petrecut” trei zile de vis. Eleganță, bun gust, priveliști

uimitoare la Palat și la Hotelul Intercontinental, cât și

prezentarea lucrărilor la Simpozion.

Bravo lor!

⋇⌛⋇

120

10 iulie 2012

O despărțire tristă

Nu știu de ce nu pot să dorm. E trecut de miezul

nopții al unei zile de iulie, toridă, fără aer și ploaie, care

ne-ar cam trebui, deoarece temperatura din casă

depășește temperatura optimă de viețuire în condiții

omenești. Am încercat să închid ochii și să dorm; dar

degeaba pleoapele au acoperit lumina ochilor, căci eu tot

nu am putut adormi.

Am stins televizorul, am deschis ușa la terasă

puțin să intre aer de noapte, rece, dar degeaba, tot nu am

putut adormi. Oare ce să fac ca să pot adormi? Să mai

odihnesc un pic mintea care plecase cu fusele prin sat

doar, doar voi putea închide măcar un ochi. Dar nimic!

Eram cam nervoasă! Și-atunci mi-am adus în fața ochilor

un fapt care m-a amărât tare. Plecasem din Piața Unirii

într-o sâmbătă spre blocul unde locuiește Adriana,

plecau cu toții într-un mic concediu de câteva zile să o

conducă pe Alexandra, care pleca departe de Iași, în

Germania sudică la specializare.

Am ajuns în spatele blocului, unde era parcată

mașina lor, o Toyota. Ionuț și Relu se chinuiau să așeze

bagajele în portbagajul mașinii. Greu... căci erau multe.

Își luase multe lucruri, toate fiindu-i trebuincioase la a-și

închega o mică gospodărie acolo. Nervi și iar nervi. În

sfârșit, după multe mișcări de genți și geamantane, au

găsit poziția cea mai avantajoasă a lor, ca să-ncapă toate.

121

A coborât și Alexandra, care era un pachet de

nervi. Așa-i la o plecare mai complexă, cu cățel și casă.

Am încercat să-i dau o carte care i-ar fi elucidat

niște probleme, dar m-a refuzat categoric, răspunzându-

mi urât și arătându-mi drumul să plec. Am simțit că cerul

cade pe capul meu, căci nu mă așteptam la așa o

manifestare. Am mai stat puțin, ș-apoi am plecat ca un

cățel bătut, luându-mi rămas bun de la Ionuț și Relu.

Am mers încet până-n față la Arta Modei, de unde

trebuia să iau un taxi. În ultimii ani de multe ori am fost

tare umilită, chiar și de ai mei, asta o spun cu durere și

lacrimi. Acum m-am abținut, căci nu puteam să plâng în

mașină. Se opriseră în ochi, și-i clăteau de amărăciunea

pe care o aveam în suflet. Se amărâseră și lacrimile. Nu

știu de ce nepoții, și chiar copiii, simt nevoia de a-și arăta

superioritatea lor - adică tinerețea și refuză să admită

vreun sfat de la bunici sau alți oameni în vârstă, ș-atunci

auzi - de ce nu stau acasă babele astea? Inima mea parcă

vroia să părăsească cușca toracică: eram foarte supărată

pe Alexandra. Mi-am șters lacrimile, am înghițit în sec și

cu capul între umeri am luat un taxi, care m-a adus acasă.

Doream să-i urez drum bun și să aibă grijă de viața ei,

care de-abia începea ca specialist în medicină și să-și

facă un viitor cât mai bun. Dar toate astea i le-am

transmis prin Adriana, care acum a fost foarte ”relache”

și înțelegătoare.

Am ajuns acasă, dar ea nu și-a mai luat rămas bun

de la mine. A rămas pe data viitoare - sper!

⋇⌛⋇

122

1 august 2012

Ce aș putea face?

E trecut de miezul nopții puțin.

Nu pot să dorm, fiind foarte nervoasă, neliniștită,

deoarece mă gândesc ce voi face a doua zi.

Zilele caniculare de sfârșit de iulie sunt cumplite,

sunt foarte fierbinți, arde soarele, chiar prăjește, mai rău

ca la mare, în plină zi, nu știu cum mi le voi petrece că la

Romul nu mă voi duce vreo 10 zile. Doctorița Vonica ia

concediu.

Și... cum nu mă iubește, nu vreau să dau de ea la

taică-su. Chipurile vine la el ca să-l ajute, așa spune, dar

vine că nu are ce face acasă, nefiind măritată. Ș-apoi la

taică-su face mâncare din semipreparate, ș-atâta tot.

Nu-i place să strângă, să curețe după el.

Câteodată mi-e ciudă că e așa neglijentă, căci

Romul e un om foarte curat și îngrijit. Acum nu prea

vede din cauza diabetului și este foarte necăjit, căci viața

lui este cititul și scrisul - pentru rezolvarea problemelor

pe care le au clienții lui.

Oare de ce această boală este necruțătoare pentru

cei ce o au, lovește arterele, inima, vederea și greu o poți

stăpâni la parametrii normali. Neputiincioasă este totuși

medicina pentru unele boli cronice.

Și uite așa se făcu ora 1 și eu am simțit că ochii mi

se-nchid.

123

Liniștea nopții, mai ales acum de câteva

săptămâni, este obositoare pentru mine, deoarece

necirculându-se pe Str. Păcurari de la Fundație până la

Biserica Sf. Paraschiva din cauza construirii tunelului

subteran care se face, nu se mai văd oameni circulând și

câini lătrând în miez de noapte, doar greierii își scot

viorile și cântă: cri, cri, cri, vară gri. Peste tot e praf, fum

și gropi. Se lucrează intens. Ca să ajungi la Fundație

trebuie să ocolești pe la Spitalul CFR sau pe Str.Fătu, pe

Râpa Galbenă.

Și uite așa am început a mă moleși din cauza

oboselii de peste zi, și-ncet încet a adormi.

Prin somn mă întrebam ce voi face în aceste zile -

de fapt e un mic concediu - dar mă-ngrozește

singurătatea în timpul acestor zile calde, sufocante,

înăbușitoare.

Ce rău îmi pare că acum la această vârstă târzie

nu am ”perechea” lângă mine, chiar așa, cu lipsa

picioarelor. Era acolo în casă, în căruț sau pe pat. O

mângâiere din privirea lui făcea mai mult decât o

îmbrățișare.

Au trecut atâția ani și eu tot singură am rămas,

chiar dacă sunt prietenă cu av. Romul. El are viața lui și

ca bărbat nu înțelege zbuciumul meu de femeie. De

multe ori lacrimile încep a curge fără ca cineva să mă

necăjească, numai eu simt și văd că am rămas fără

adevărata pereche. Dar asta a fost demult...

124

Noaptea s-a dus cu gândurile mele sumbre iar eu

dimineața ce vine trebuie să-mi recapăt liniștea și buna

dispoziție, zicându-mi:

- Viața merge înainte și nu trebuie să mă

necăjesc... trebuie să o înfrunt, să-mi fie bine!

⋇⌛⋇

125

15 iulie 2012

O clipă de odihnă!

Începutul unei zile caniculare, cu o temperatură

ce va depăși 40 era promițător, deoarece îmi făcusem un

plan chipurile de a sta în Parcul Expoziției vreo oră.

Măcar acum, la sfârșitul verii, să stau pe o bancă într-un

parc din dealul Copoului. Și așa am făcut.

L-am luat pe Romul de braț, am coborât cu liftul

de la 5 și am pășit în taxiul din fața blocului, fiind

convinsă că acum ne va fi bine - în sensul că vom respira

puțin din aerul curat la păduricii din Parcul Expoziției.

La ora 945 strada era pustie, mai ales în zona

Fundației unde se lucrează la tunelul subteran. Ș-apoi

era sâmbătă. Peste câteva zile Iașul va fi plin de școlari,

elevi și studenți la restanțe. Am ajuns, urcând dealul

Copoului, chiar cu mașina mai greu, din cauza lucrărilor

la asfaltarea străzii și a montării șinelor de tramvai.

Parcă a fost război, atac cu bombe, mai ales la rondul de

la Fundație, unde se lucrează la pasajul pentru mașini.

Totul va fi bine și frumos, dar asta peste 1 an, 2. O

dimineață monotonă, fără viață, chiar dacă soarele era

vioi și urca pe bolta cerească, urcându-ne gradele pe

termometru.

Mi-am amintit din timpul războiului, când nu

circulam pe străzi ziua, ci numai o oră seara la lumina

lunii - eram secerați de bombe. Acum suntem aproape la

pământ din cauza caniculei. Ne-am așezat pe o bancă în

126

Parcul Expoziției, pe care am găsit-o în spatele micului

restaurant din stânga intrării. Am căutat-o mult,

învârtindu-ne în loc cât și cutreierând pe aleile asfaltate

și pietruite. Oare de ce sunt rare, de fapt aproape că nici

nu există decât una două la un sfert de grădină.

Soarele a venit cu noi și aici și ne-a trimis raze

călduțe, deoarece a observat că noi căutam o bancă la

umbră, dar... am acceptat și sărutul razelor marelui foc

de pe cer. Am stat și-am citit presa zilei cu comentariile

de rigoare, ș-apoi ne-am dus să ia o cafea magistratul

Vonica, prietenul meu de suflet acuma.

Am ocupat două locuri la o masă în micul

restaurant, afară, și ne-am înfruptat și dintr-o plăcintă cu

mere, cu înghețată de vanilie. Ce bună a fost, mai ales că

eu am servit puțin, de frică să nu mă doară burta. Nu m-a

durut prea tare, dar așa am gustat și eu anul acesta

înghețată. Cu risc...

Privind în jur, am observat lipsa oamenilor din

parc, cât și aspectul de toamnă timpurie, deoarece frunze

galbene erau peste tot și mirosea a secetă, a pustiu. Nu

am avut parte de o oră plăcută în parc, ci dimpotrivă, m-

am amărât, făcând comparție cu toamna vieții, când totul

e veșted, uscat și fără viață.

Oare de ce? Și tot eu răspund: Așa-i la sfârșit de

drum - cauți și iar cauți tinerețe și o bancă, să te odihești

puțin, dar e zadarnic - sătulă și cu destinul în mână.

Noroc de invitația la masă făcută cu simpatie de av.

Vonica. Norocul meu e că nu se vede pe frunte, e întors.

⋇⌛⋇

127

5 septembrie 2012

Reflecție

Departe de viața dezlănțuită a urbei, cu probleme

acute ale vremurilor, am și eu un drum sinuos legat de

starea mea cam precară de sănătate; dar n-am ce face,

decât s-aștept deznodământul.

Dacă aș fi reușit să-ntorc roata vieții măcar cu

câțiva ani - vreo douăzeci, nu mai mult, deoarece ș-atunci

aveam probleme acute de viață, mai ales că singură, sau

alături de Nelu, soțul meu, am luat viața ca atare. Am

considerat c-așa trebuie să fie, așa-i destinul sau așa zisa

soartă, pe care nu ai cum s-o schimbi, că ce îți este scris

pe răbojul vieții, în frunte îți este pus, cu fața spre creier,

nu spre lume. Interesant aranjat, ca să nu cumva să mai

poți schimba ceva. Și uite așa te trezești într-o zi de

toamnă (septembrie) că iei masa în grădina restauran-

tului Palas din Complexul cu același nume.

Era o zi caldă, soare binefăcător care reușise să

alunge toți norii de pe cer, mai ales că mai tragea cu

ochiul în farfuriile noastre cu mâncare.

Pe terasa acestui elegant restaurant cu profil

libanez, serveam o friptură de pui cu cartofi natur și

piure, alături de o salată verde decorată cu felii de roșii.

O plăcere să privești cele două platouri, mai ales că

soarele nu-și găsise nici un ”ochi” să pătrundă și-n

ciuperca noastră, unde era umbră.

128

Tacticos am gustat acele bunătăți, după preparate

din bucătăria libaneză, mai ales că alături de masa

noastră era o masă ocupată de vreo 6 libanezi, printre

care și o fetiță cam de 3 anișori. Se învârtea în fața mea

să-i laud fusta de blugi, croită deosebit de interesant,

deoarece părea jos că e pe gumă, ce o făcea ”bufe”.

Doi ochișori negri se jucau în orbitele mare și

adânci de libaneză.

Când a văzut că nu-i răspund la cele făcute, s-a

lipit de taică-su și mi-a întors spatele. Fiindu-ne foame, și

eu și Romul, avocatul și prietenul meu de acum, am

servit cam repejor până când a venit ”sațul” care ne-a

mai domolit.

Lumea care trecea pe alee mai trăgea cu ochiul la

mesele de pe terasa restaurantului.

Cu chiu cu vai am reușit să servim aproape tot; eu,

că avocatul n-a putut mânca decât numai o parte. Parcă

văd și-acum uimirea soarelui prin câteva raze fierbinți

ale lui, care ne-a șfichiuit fața, obrazul, chipurile, fin. Stau

și-mi spun că o dată cu trecerea anilor, nepăsându-ți de

multe, te schimbi și devii mai ”ignorant”, căutând să

ignori și să refuzi unele comportamente de bună cuviință

față de alții. Acum soarele ne-a necăjit. A uitat că suntem

pământeni.

Așa-i viața spre terminus.

După ce ai învățat, ai alergat să le pui în practică,

ai acumulat anumite reguli de comportament, acum nici

nu-ți mai aduci aminte în niciun fel de ele. Mă văd în

oglindă și mă-ntristez. Nu mai zăresc nimic din ceea ce

129

eram în urmă cu zeci... de ani, chiar o jumătate de secol.

Oare ce se poate face, mai ales când soarta ți-a fost

împotrivă?

Nu vreau să mânii pe Cel de Sus, dar am muncit

mult, cu sârguință, cinste, interes benefic pentru cei din

jurul meu și mai ales pentru fata cea cu ochi verzi. Viața a

transformat-o într-o mașină căci, voind ca totul să fie

perfect, a avut de dărâmat obstacole, mai ales acum în

ultimii ani, și-a cam uitat de mine. Tot ce eu am scris mai

sus, pe un așa zis pergament al anilor 2012 este adevărat

și gândesc cu glas tare că totul s-a dus repede, lăsând un

jar aproape stins al destinului meu, care mi-a hărăzit la

primul strigăt - în 1932, 21 decembrie - de viață.

Aștept mai departe... așa... am ajuns acasă.

⋇⌛⋇

130

8 septembrie 2012

Inima mea mă cam lasă!

O zi de septembrie, ploioasă și rece, cu vânt aspru

care-ți rănește obrazul expus în calea lui. Pe această

vreme am avut programare la un medic cardiolog,

deoarece de câteva zile inima mea parcă vrea să iasă din

cușca toracică și să se plimbe în aer liber. Stă de ani și ani

în cușca toracică și bate, bate pentru mine și pentru alții.

Așa a făcut de când mă știu mare, de aceea s-a cam mărit

și nu mai încape între acele coaste și stern. Când fac

radiografii la plămâni întotdeauna se cam sperie cei ce

îmi citesc radiografia, văzând inima mea cam mare.

Născută cu zeci și zeci de ani în urmă, defectul meu șunt

atrial - septal nu se opera, acum încă din primele zile a

apariției fătului căruia i s-a depistat defectul, i se face

operație cu o reușită de 100%.

Și pe acea ploaie măruntă, rece, am vrut să

comand o mașină să mă ducă la specialist, care are

cabinetul pe Str.Golia nr.5. Din cauza lucrărilor din oraș,

se circulă foarte greu, trebuie să ocolești tot timpul

arterele principale-n lucru și să pătrunzi pe străzile

colaterale, ca să ajungi unde trebuie. Asta e, se asfaltează,

se pavează, se împământenesc cablurile etc... Ajunsă la

cabinetul din str. Golia am sunat. Mi-a deschis o

domnișoară drăguță, care m-a invitat să iau loc pe un

scaun, într-un hol unde nu era nimeni.

131

Am stat cu emoții - și-am așteptat să mă invite la

electrocardiogramă - și așa s-a întâmplat. M-am

dezbrăcat și m-am culcat pe o canapea iar asistenta - fata

drăguță, mi-a așezat la mâini, picioare - glezne și pe piept

niște mici piese, care, fiind în legătură cu aparatul electro

mi-a înregistrat electrocar-diograma inimii mele. Câteva

minute am stat liniștită, apoi m-am ridicat, fiindu-mi

desfăcute toate cele puse, iar înregistrarea i-a fost dată

doctorului, care m-a așteptat în cabinetul său. Un bărbat

înalt, bine legat, cu o față de bon homme m-a primit

zâmbind, întrebându-mă ce mă doare, ce mă supără, de

ce i-am cerut ajutorul. I-am povestit puțin din acele

mișcări neregulate ale inimii și apoi mi-a făcut ecografia

inimii, care l-a lămurit oarecum, spunându-mi că inima

mea s-a cam mărit. Apoi mi-a dat câteva instrucțiuni

legate de ceea ce spunea - arata eco și electro - și mi-a

recomandat să iau altceva decât luasem până atunci, cât

și un regim mai liniștit de viață.

Am părăsit cabinetul și am așteptat până când

asistenta mi-a găsit un taxi, vechea poveste - toate erau

ocupate. Am părăsit cabinetul, mergând la masă la

Romul, necăjită în felul meu că îmi dau seama că anii ce

au trecut au lăsat amprente dure pe inima mea.

Ce pot să fac cu ea, ca s-o pot da înapoi să o

micșorez, dar să meargă bine, fără probleme.

Asta e... de acum trebuie să mai încetinesc mersul

și treburile să le pun în cui, ca să mă simt bine.

⋇⌛⋇

132

3 decembrie 2012

O plimbare prin plămâni

Cu inima cât un purice, urc încet, cu greu, scările

din fața Spitalului de Pneumologie din Iași, deoarece

zăpada de pe botine s-a topit și alunec; dar m-am

sprijinit de brațul nepotului meu, rezident la Medicină.

Am bătut discret la Cabinetul Dlui. Profesor

Mihăescu și am așteptat. Ușa s-a deschis și dna. secretară

Rodica a ieșit pe sală. I-am spus păsul și știind despre ce

e vorba, deoarece eu mă programasem la domnia sa cu

câteva zile în urmă pentru a-mi vedea unele analize cam

mari la VSH și...

Ș-atunci, la indicația dnei Doctor Arhip de a face și

bronscopie (o explorare cam dificilă pentru mine) mi-am

zis că trebuie să consult și pe Prof. Mihăiescu, mare

specialist în boli de plămâni, fiindcă valorile ieșite la

investigațiile făcute duceau și spre TBC.

Am așteptat pe sală până când a ieșit de la

repartiția rezidenților, până când în fața mea a apărut

Prof., care la prezentarea făcută de secretara Rodica ne-a

poftit în micul său cabinet, plin de știință și multă

bunăvoință. Mi-a luat mâna sa caldă și cu o privire de om

bun, calm, milos la suferința oamenilor, m-a ascultat.

Apoi, uitându-se-n analize, o clipă a meditat ș-apoi

vorbind cu nepotul Dr. Ionuț mi-a recomandat o

investigație cam grea - bronhoscopia, spunându-ne că ne

va rezolva problema - de unde pot fi mari valorile unor

133

parametri bologici. Am simțit în strângerea de mână a

mea că e alături de mine, de suferința mea de puțin timp

apărută, fiindcă la vârsta mea ”târzie” organismul uman

nu mai răspunde la unele boli - apărarea e zero - ș-atunci

”inamicii” invadează mai ușor corpul. Ochii Dlui Profesor

îl dau de gol - că nu poate fi aspru, deoarece vorba

domniei sale de moldovean sadea se simte și în privirea

sa.

- Gata și la treabă, mâine dimineață la ora 800 la

ușa mea mă așteptați!

Am simțit că inima a luat-o la sănătoasa, iar

extrasistolele au început a dansa, chiar ”rumba”.

M-am trezit la mângâierea mâinii Dlui Prof., ș-

atunci frica s-a dus... A doua zi la ora 820 am poposit la

ușa Profesorului, care și-a făcut apariția cu zâmbetul pe

buze și mâna caldă pe obraz. Ne-am îndreptat spre

camera de investigație de la etajul 1.

Cu o strângere de inimă am pășit în acea cameră

de explorare bronhică și după ce m-am dezbrăcat de

palton, m-am așezat pe un scaun uriaș. Înalt, comod și

destul de moale. M-am așezat pe el cu spatele apropiat

bine de spătar. Privind în jur am văzut monitorul video

cu toate piesele pentru investigație. În fața mea, puțin

spre dreapta, s-a așezat pe un scaun puțin mai înalt Dnul

Doctor pe care Dnul Profesor l-a rugat a-mi face

investigația.

O frumoasă Doctoriță, minionă - Simona - mi-a

amorțit gâtul cu-n spray, după ce mi-a administat printr-

o înțepătură discretă un calmant. Am simțit că mi s-a pus

134

un nod în gât și mi-am dat seama că deja sedativul și-a

făcut efectul - nu mai puteam înghiți.

Gata și tubul de cauciuc negru la capăt cu beculeț

a început a aluneca ușor ușor spre plămânii mei.

Respiram pe nas, prin cele două înguste țevișoare din

material plastic.

Am închis ochii de frică și am auzit un ”horcăit”

groaznic, dar respiram pe nas.

- Gata, l-am auzit pe Doctor, am spălat, am luat

probe, totuși ați fost cuminte, doamnă! Am luat probe

duble, ș-acum să scoatem tubul. Și așa a făcut. Afară de

acel zgomot sinistru de sufocare, parcă cineva încerca să

mă gâtuie, iar eu îl imploram să mă lase-n pace, ca să pot

respira normal. Un tânăr rezident mi-a mărit volumul de

aer inspirat, ș-atunci parcă totul s-a normalizat.

După această investigație am mai stat 1-2 minute

pe acel scaun, tron de chinuială și apoi pe o canapea 5

min m-am întins.

Tot colectivul din acea sală m-a ajutat să depășesc

acele momente dificile, și mai ales frica.

A trecut - și totul a intrat în normal. Acum aștept

rezultatele.

Laudă întregului colectiv al Dlui Profesor

Mihăescu!

Sărbători fericite!!!

⋇⌛⋇

135

3 mai 2013

Așteptarea

Aștept... aștept, toată ziua am așteptat un telefon...

indiferent de unde, din Iași, din București sau de pe altă

planetă.

Degeaba am așteptat... că n-a sunat telefonul.

Așteptam să-l aud cum țârâie, să-l ridic și să-ntreb

cine e acolo, dar n-am auzit clinchetul clopoțelului din

carcasa sa. S-a supărat sau s-a stricat... dar eu aștept să

sune. Și... l-aș lăsa să sune, să sune ca pedeapsă că toată

ziua n-a sunat.

Oare nu l-am auzit, se poate, căci în ultima vreme

parcă nu mai aud bine, așa la șaptezeci și. Dimineața de

multe ori nu aud soneria când vine Dnul Gigi cu ziarul.

Atunci el îl pune sub preș.

Nu-s bucuroasă... chiar nu aud sau... mă gândesc la

nemurirea sufletului... dar asta e prea de dimineață.

Cert este că telefonul n-a sunat încă... dar va

suna... sigur. Aștept și iar aștept să sune telefonul... dar

nimic. O fi bolnav și el ca mine, numai că pe el nu-l doare

nimic, doar face poante câteodată sau mă atenționează

că n-am făcut bine numerele. Și ca să mă supere, sună

ocupat, ș-atunci îl iert.

Orele dimineții au trecut și eu n-am auzit

telefonul... oare de ce mă pedepsește, doar l-am plătit pe

luna-n curs sau nu l-au trecut prin registrele

136

contabilității ale computerului uriaș de la Romtelecom.

Mă-nvârt în jurul lui, doar, doar va suna... dar nimic.

Iau masa pe hol ca s-aud când sună telefonul, dar

eu am terminat și deserul și el tot nu a sunat.

Mă postez în fața lui pe holul de la intrare ș-aștept

să sune... dar nimic! Of, oare de ce mă pedepsesc toți cei

dragi și... nu mă sună ca și telefonul să aibă o treabă, ca

să nu-l plătesc degeaba.

Aștept... se face seară și el n-a sunat deloc, nici

măcar din greșeală, că i-aș mulțumi celui care a greșit...

dar mie nu mi-a sunat... telefonul.

Să râd, să plâng de necaz că nu sună telefonul - aș!

Câteodată înjur când sună la ore nepotrivite, dar

acum doresc să mă sune. M-am culcat, am adormit cu

telefonul la ureche... poate, poate mă va suna! Și voi auzi.

Târziu, în jurul orei 1130 îmi sună telefonul, dar

nu cel fix, ci mobilul.

- Aud - îți este închis telefonul! E târziu, iartă-mă,

dar toată ziua te-am sunat, era ocupat și nu ai răspuns.

Avea dreptate, din greșeală l-am închis apăsând

pe tasta respectivă.

Am simțit că sunt fericită pentru o clipă - un pic.

Mi-a sunat totuși... telefonul.

L-am pus înapoi în furcă - telefonul fix - un

panasonic cam bătrân, nu ca mine, dar aproape, și am

adormit mulțumită că m-a sunat cineva drag... în sfârșit...

- Noapte bună, prietene!

⋇⌛⋇

137

29 mai 2012

Este mai frumoasă!

O zi de neuitat. Spun asta, deoarece după o

perioadă lungă, am simţit nevoia să mă fac "frumoasă". A

fost o perioadă cam lungă când nu m-am simţit bine, ş-

atunci zile întregi am tot bătut cu paşi îndesaţi pe

cimentul coridoarelor unor spitale, ca să descopăr unde

este ceva în neregulă la unele investigaţii făcute mai

demult.

Şi uite aşa m-am trezit că îmi îndrept paşii spre

Piaţa Unirii, unde este Salonul de Coafură. Nu mai

fusesem la coafor de aproape două luni, că nu-mi ardea

de a mă coafa. De fapt acum m-am dus pentru a-mi

îndrepta celulita de pe tălpi şi a-mi scoate două bătături

afurisite, mai ales la vremea umedă.

Încet, încet am urcat scările în spirală şi salutând

cu voce tare pe toate doamnele din coafor, m-am oprit la

salonul de pedichiură, la Dna Marcela, specialist mea

pentru "frumoasele" mele picioare de 80 de ani.

După ce s-au înmuiat în ligheanul cu apă caldă,

Marcela mi le-a curăţat în timp record ambele picioare,

cu grijă şi atenţie, mai ales la unghiile degetelor mari

care-s înfipte bine în carne şi când cresc intră-n pielea

din jurul unghiei şi mă dor.

Strâng din ochi şi dinţi… dar trebuie să rabd ca să

le aranjeze după "tipic". După această "operaţiune" de

138

curăţire a tot ce e-n plus, mi-a făcut şi manichiura.

Privesc unghiile de la mână cu plăcere, acum sunt

lăcuite, rotunjite şi le pot "pupa".

Nu am avut niciodată unghii frumoase, deoarece

de mică spălam vasele după ce mâncam sau podelele, pe

care le frecam cu peria până se făceau galbene ca lămâia.

De asta ascundeam mâinile când mergeam la vreo

sindrofie, le ţineam lângă trup.

Când să mă ridic de pe scaun, apare Dna

Margareta, coafeza frizurii mele, care mă ia forţat la

aranjat părul, care era într-adevăr groaznic. Nu-mi

pusesem în plan, nu prea aveam bani în plus, dar de jenă,

m-am dus şi m-a coafat simplu cu foenul. M-a îndreptat

căci eu mă tunsesem sigură şi la spate era cam

"ciopârţit". M-a făcut chiar frumoasă – zic eu. Ce mult

contează o coafură şic la un cap de femeie, chiar în vârstă

ca mine. Mi-am amintit de anii din urmă, când mă coafam

mai des. Părea altă persoană, cu alt chip, ş-atunci cei din

jur mă priveau cu alţi ochi.

Am plătit şi am coborât scara în spirală parcă mai

uşor, mai cu putere în picioare deoarece uitasem că mă

dor. Pentru o clipă m-am simţit "alta".

Aveam în suflet ceva, ce nu se poate explica pe

moment, numai când am ajuns acasă şi-am închis uşa

după mine şi m-am dezbrăcat, apoi m-am privit în

oglinda de pe hol, m-am văzut pentru o clipă însoţită de

o fetiţă care-mi spunea: Ce frumoasă eşti, mamă!

Lacrimile au apărut ca prin farmec, iar eu m-am lăsat în

jos chipurile să mângâi faţa fetiţei "durdulii".

139

O secundă am trăit aceste clipe frumoase, apoi cu

lacrimile-n ochi ce cădeau pe mâna mea, am întors

capul… la realitate. De fapt, a fost o amintire din trecutul

îndepărtat, care a început a reînvia o dată cu mine şi

"frumuseţea" spusă de cei din jur.

Trebuie să mă mai coafez mai des! Să-mi aduc în

minte – tot ce a fost frumos cândva! Aşa voi face, chiar

dacă costă!!!

⋇⌛⋇

140

4 iunie 2012

Sunt un nimeni… un nimic…

E adevărat când spun şi am spus-o de mult tare şi

de multe ori. Dar asta e. Nu poţi face ceva pentru a

rezolva o problemă de suflet sau material din locuinţă

sau de sănătate, dacă nu eşti… cineva, sau ai pe cineva

cunoscut. Îţi rămâne să faci o cerere, să-i pui un timbru şi

să o trimiţi… cui, asta-i întrebarea? Doar cerului, când ai

80 de ani. Dacă nu faci ochi dulci şi nu scoţi mâna din

buzunar, atunci poţi să nu te abaţi din drum, de unde ai

treabă te enervezi, plictiseşti şi ocoleşti ceea ce trebuia

să faci. Sau îţi încerci norocul, ca să nu spui că în acea zi

ţi-a ieşit cu găleata goală când ai ieşit din bloc. O fi fost şi

ea plină cu resturi menajere, dar a trecut c-un minut

înainte şi am prins-o goală. Şi uite aşa, am plecat la

doctorul de familie.

Pornisem de dimineaţă să-mi fac reţeta, dar fiind

vremea urâtă, cu ploaie, burniţă şi ceaţă, am mers cu

taxiul. E adevărat că te costă; dar neavând autobuz în

staţie am comandat un taxi la 0232 271271. Câteodată

pun 217 ş-atunci nimeresc la Redacţia Ziarului de Iaşi -

"prietenul" meu de vreo 10 ani. Au fost ani când îmi

apărea câte un comentariu făcut de mine asupra unor

fapte – nelalocul lor, dar erau a unor "personalităţi"

ieşene, mai ales politice. Eram cineva când îmi vedeam

câte un articol; iar când primeam vreun telefon cu laude

141

– creşteam ca o pâine. Dar asta a fost cu câţiva ani în

urmă, deoarece bateria de redactori tineri nu mă

cunoşteau, pentru ei eram un nimeni, un nimic.

Ei… asta-i viaţa, m-am obişnuit să aud în jur:

serveşte-o pe doamna doctor! Stau şi mă-ntreb: de ce?

Nu am învăţat şi eu ca ea? Îmi scrie pe frunte câţi ani şi

unde am studiat sau ce am făcut bine pentru oraş?

Nimeni nu-ţi dă un scaun într-o sală de aşteptare,

chiar în policlinică sau la cabinet – unde sălile de

aşteptare sunt pline ochi câteodată. Şi uite aşa te uiţi

cum intră unul, altul, înaintea ta… de ce? Îl ştie doctoral

şi este cineva. Şi eu sunt cineva acasă – la dus gunoiul, la

răspuns la telefon şi altele… căci cineva trebuie să le

facă! Şi le face cel mai mic în grad.

Şi după atâtea comentarii legate de cuvintele

nimeni şi nimic – şi eu le-am "simţit" pe aceste două

cuvinte. Intrasem într-o farmacie să-mi iau un sedativ;

am prins un rând şi m-am aşezat pe o banchetă puţin

mai la aer, lângă uşa – era vară cu o zi toridă.

N-am fost atentă la rând, care-mi trecuse şi când

am vrut să mă aşez după o persoană din faţă, cineva a

strigat:

- De ce nu stai la rând, bunică?

Şi ca un om civilizat m-am aşezat la coada cozii.

Înaintau greu şi simţeam că mă lasă picioarele. Deodată

văd că se aşează chiar la ghişeu o persoană, îmbrăcată şic

– mai mult dezbrăcată, şi a cerut un medicament. Nimeni

n-a-ndrăznit a-i sune ceva! Eu am ieşit din rând, m-am

142

dus în faţă şi am întrebat-o de ce s-a aşezat acolo la care

mi-a răspuns foarte dezinvolt:

- Sunt grăbită, ş-apoi nu am să stau la această

coadă cu toţi "nimenii".

Am simţit că fac tensiune – iar cei din jur de abia

acum au spus ceva…

Lipsesc cei şapte ani de-acasă!! Aşa-i, dar ce poţi

face? Trebuie să aştepţi…

Eu nu mai am timp!

⋇⌛⋇

143

11 aprilie 2013

Liniște în sala 1 a Curții de Apel

Am urcat pe treptele ”uriașe” cândva ale Palatului

de Justiție Iași, construit acum zeci de ani în urmă, pe

vremea unui mare patriot al justiției drepte, pe atunci.

Ducându-l de braț pe av. Vonica Romul, decan de

vârsta și nașul acestui edificiu din trecut, ne-am oprit la

vestiar, ca apoi să urcăm încet la etajul 1. Ne-am

îndreptat spre această sală, unde domnia sa avea un

proces, fiind apărător al unei familii ce se judeca cu o

Asociație de Locatari, pentru niște încurcături create din

cauza neplății la timp a unor obligații, care fuseseră

măsluite. Am intrat în acea sală de judecată, unde era

liniște deplină, deoarece lumea ce se afla în sală era

atentă la înscrisurile din dosarele aduse, care stăteau în

fața dosarelor date de grefieră pentru a fi studiate

înainte de a începe ședința.

Liniște deplină... vine completul de judecată... o

judecătoare tânără, brunetă, cu o tunsoare gen băiețesc.

Se completează și cu două judecătoare care se așează în

ambele părți ale președintei de complet. Ridicați în

picioare, salutăm prezența judecătoarelor.

Îmi place această președintă de complet, căci cu

vorba eu dârză și plină de demnitate, care din când în

când atenționează pe cei prezenți, deoarece nu e liniște

deplină... lumea... vorbește și iar... vorbește... ca de

obicei... multe se pot spune într-o sală din Palatul vechi al

144

Justiției. Spun vechi, deoarece clădirea unui nou Palat a

apărut, văzându-se scheletul ”umplut” în Tg.Cucului, dar

numai pe jumate.

Urmeză în liniște proces după proces, mai întâi

cele legate de Legea. F.Funciar.

Nu se mai termină, căci Legea ”Lupu” a stârnit

toată România, de la Prut la Someș, din nordul Bucovinei

rămase până la Dunăre. Săracii români au rămas fără

mica ”glie” străbună, fiindcă au dat odată de comuniști, ș-

apoi de ”democrați”. S-au derulat multe procese cu

pământ și iar pământ, ceea ce a mai rămas după

Revoluție, cerut de moștenitorii actuali. Ani de-a rândul

se luptă unii ca să-și recapete drepturile... dar puțini au

izbândă cu adevărat... se-ntorc în pământ cei care au

lăsat pământul de unii ”blestemat”. Unul câte unul dintre

cei care s-au judecat părăsesc sala îngândurați sau veseli

că un crâmpei din acest calvar s-a terminat. Sala începe a

se goli... e o liniște apăsătoare, deoarece nu știi ce te

așteaptă, dacă va fi de bine sau de rău (adus dovezi,

înscrisuri, expertize etc). Zic și eu că speranța e ultima

care moare, dacă moare!

S-a strigat numărul dosarului lui Romul, am

asistat la o demonstrație înaltă de a vorbi, e un maestru

al justiției - dr s-a amânat procesul, ca fiind necomplet

dosarul. Am ieșit din sala de ședințe, deoarece un proces

”AZI” durează ani. Ș-atunci se prescrie și omul și dosarul.

Nu mai e nevoie de avocat!

⋇⌛⋇

145

15 aprilie 2013

Sala nr. 1 a Judecătoriei Iași

Am intrat în sala de ședințe, începuse ședința -

surpriză că am dat peste un complet de judecată, zic eu,

serios, puțin exagerat pentru educația noastră, a

publicului în ceea ce privește justiția.

Chiar dacă vremea de afară este inoportună

pentru a veni la Tribunal, el l-am însoțit pe av. Vonica

Romul pentru a apăra-o pe Dna Marinescu Nicoleta, o

prietenă a familiei domniei sale.

Avea un proces de ani de zile cu vecinul casei din

Copou, care, făcându-și curățenie în afara casei, oarecum

a ”lezat” locuința doamnei la acoperiș, la un perete al

casei și la un gard care l-a mutat în favoarea sa. Toate

acestea le-a făcut când era plecată stăpâna casei.

Degeaba s-au făcut anchete cu expertize, deoarece

nimic nu s-a rezolvat ca totul să fie ca-nainte.

Nu ai cu cine te ”bate”, fiindcă răul făcut e făcut cu

bună știință de vecinul ”harnic” al doamnei Nicoleta.

Avenit completul, lumea din sală s-a ridicat în picioare,

onorând astfel Justiția și pe președintele completului. O

președintă de statură medie, tunsă băiețește. Fața-i este

rotundă, care-i scoate în evidență un nas acvilin de

”acvilă” - pasăre de pradă foarte înțeleaptă. Vocea-i este

(ți se pare) dulce, dar dulceața ei ascunde o seriozitate

cam exagerată.

146

Apropo, l-a ars pe av. Vonica cu o amendă de ..., că

a răspuns la mobil, de fapt a vrut să-l închidă. S-a ajuns la

nr.15 al dosarului, dar s-a mai lăsat, deoarece vor avea

loc discuții la acest proces, care va trebui să rezolve toate

necazurile doamnei, a cărei casă a fost ”violată” în lipsă,

de vecinul cu pricina, care dorea cândva să-i cumpere

imobilul. Chemat la pupitrul președintei, a luat la

cunoștință ceea ce ea a vorbit - cu puțină dojană cred că

mai mult pentru vârsta av. Avocatul a prezentat toate

daunele făcute, cât și îndrăzneala de a pătrunde pe

pământul casei doamnei - în curte și pe acoperiș - pentru

a repara partea sa - stricând partea doamnei.

M-am minunat la auzul celor spuse de av. părții

adverse, care a spus că acestea sunt fleacuri - și ce dacă a

intrat puțin în curte străină - adică la vecină, mai ales că

nu era acasă. A rămas că trebuie văzute de un expert

toate neregulile făcute de partea adversă și apoi, după

estimările făcute, a se trece la despăgubiri.

Cu glas domol, dar dojenitor, Președinta a rămas a

rezolva problema la fața locului.

Am ieșit din această sală a Judec. Civile tristă, căci

vecinul doamnei nu a spus decât că aproape nu

recunoaște că a făcut ceva rău - rău pentru vecina sa. El

considerând că sunt nimicuri, dar asta pentru el nu și

pentru doamna cu necazul, foarte deranjat ca pe timpul

când era director la ”Ape”. Dar au trecut mulți ani de-

atunci!

⋇⌛⋇

147

13 aprilie 2013

O zi de neuitat

Se zice că ziua de sâmbătă îți poartă ghinion, dar

mie ziua de sâmbătă 13 aprilie a anului 2013 mi-a purtat

și mi-a adus liniște-n suflet, că am putut prezenta foarte

onorabil cartea ”El și Camelia”, scrisă de mine cu mulți

ani în urmă. Faptul că era mai voluminoasă m-a costat

mult pentru a o edita. Dar a ieșit de sub tipar o carte

frumoasă ca design dar și ca și conținut.

Am plecat de acasă cu bucate alese de servit după

prezentarea care a avut loc în sala de conferințe din

incinta Muzeului Unirii de pe strada Lăpușneanu, a

anului 2013.

Aveam emoții, deoarece eu trebuia să prezint

cartea. Mă anunțase târziu Dnul Papuc, ș-atunci eu am

prezentat-o.

Am intrat în clădirea Muzeului Unirii - veche casă

domnească cu o istorie care a făcut și face cinste urbiei

noastre.

Liniștea din sală și ambianța de acolo te face să te

simți că ești cineva - un român din vechea glie străbună,

care își vizitează străbunii și acum le povestește din a lui

viață dusă în actuala formă a țării.

Încetul cu-ncetul lumea s-a adunat, dornică de a

mai auzi câte ceva interesant și frumos din jurul nostru,

creionat cu penelul sau auzit prin povestirea de către

povestitor.

148

Într-adevăr în 10 minute sala s-a umplut, nu cu

vârf dar aproape toate scaunele s-au ocupat cu oameni

de știință, de cultură etc care onorează o dată pe lună

această colectivitate culturală denumită ”Amiaza bucovi-

nenă”, care are ca scop să întregească oarecum pe foști și

actuali bucovineni din N. Moldovei a României și acei din

Bucovina veche, ce acum sunt în Ucraina rusească.

Invitații mei au fost puțini. Nu am avut timp să-i

chem, fiind anunțată și eu cu o seară înainte de Dnul

Liviu Papuc.

Zâmbitor și cu ochii lui rotunzi, ne-a amuzat cu

unele mici glumițe. E un om deosebit, care te face să te

simți bine în colectivul ce-l conduce. Iar când are ceva

hazliu de spus își freacă mâinile într-un fel deosebit, care

emană o căldură prietenească de bucovinean. Cu una, cu

două vorbe spuse de cei din sală, ne-am ocupat scaunele

și am început a ne liniști ca plimbat și vorbit.

După câteva vorbe referitoare la carte, de fapt a

mea - domnia sa m-a creionat așa cum sunt - foarte

foarte sensibilă la sentimentele nobile pe care mai tot

omul le are. Unii nu și le arată, ci dimpotrivă, le umbresc

cu răutăți făcute cu bună știință sau din prostie.

I-a plăcut cartea, acțiunea familiei în regimurile

trecute.

Am simțit că mă-nalț la cer și de acolo privesc atât

cerul, cât și pământul pe care-l calc câteodată mai apăsat,

deoarece picioarele mele au cam îmbătrânit. Apoi m-am

ridicat eu și am vorbit despre el, soțul meu Nelu, care

întotdeauna s-a mândrit cu noi două (eu și Adriana). În

149

vorba sa, puțin repezită la expunere, a încercat să-mi

aducă numai laude și iar laude.

Cartea ”El și Camelia” e o bijuterie de familie, pe

care eu am trăit-o cu ani în urmă cu soțul meu și fata

noastră Adriana.

Cu emoție am vorbit despre el, acest om minunat

plin de calități, onest, muncitor, perseverent și un bun

familist. Pacat că Cel de Sus l-a luat la El să-i ajute la

fabricarea unor leacuri care să tămăduiască numai rănile

sufletești, că cele trupești nu le putea - avea și el nevoie.

L-am adus cu mintea-n mijlocul nostru și am citit

câteva rânduri care-i scotea în evidență caracterul și

omul Nistor, mare specialist în Antibiotice al anilor 1955

- 1989.

Lumea din sală m-a ascultat, apoi av. Diaconu a

relevat și schița unde ing. Nistor s-a întâlnit cu marele

Sadoveanu la Moscova (1953-54) când acesta i-a făcut

cadou lavaliera sa neagră cu picățele albe. A purtat-o și el

de câteva ori, la ocazii rare, ca apoi eu să o fac cadou

criticului de artă Ciucă Valentin.

Cu glas stins am mulțumit celor prezenți și apoi

cu Dnul Papuc i-am poftit la o gură de tărie, specifică

românului din N.Moldovei.

Am plecat spre casă îngândurată, gândindu-mă că

a fost un succes prezentarea ultimei cărți editate de

mine. S-a terminat și plecând din lumea basmelor din

trecut - am ajuns acasă obosită, dar mulțumită că totul s-

a terminat cu bine.

150

Frumos, elegant, inteligent a fost totul,

prezentând viața a doi oameni de demult. În continuare -

va fi la fel!!!

O zi de neuitat!

⋇⌛⋇

151

21 aprilie 2013

Sclipește pe cer

E avionul pe ruta Iași - Viena, care a decolat de pe

aeroportul din Iași, într-o duminică la ora trei și 59

minute.

Eram în raza aeroportului ieșean și așteptam să

plece Alexandra - o petrecusem și eu, alături de Adriana,

Relu și Ionuț.

Rugasem să mă ia și pe mine să văd și eu

aeroportul. Și am așteptat să vină după mine... și a venit

Relu.

Drumul până la aeroport este bun, mai ales

asfaltul când ieși din oraș. E ca-n palmă iar priveliște pe

ambele sensuri a șoselei e ca-n basme. Copacii au

înverzit, șoseaua este marcată iar pădurea Ciricului e ca-

n povestea cu Făt Frumos. Copaci, copaci și iar copaci de

foioase. Este verde, aproape toată. A fost de ajuns ca

puținele raze calde din ultimele zile și cu ploaia călduță

de noapte să desfacă mugurii și să apară micili

frunzulițe, puțin șifonate, care după o zi să se întindă la

soare la adevărata lor mărime. Iar culoarea să se-

ntărească peste zi.

Ajunși în parcarea din fața clădirii aeroportului,

ne-am debarcat pe asfalt ca apoi să ne-ndreptăm spre

intrare. Apare și Alexandra cu Adriana, care o strânge

lângă ea, se observă că-i pleacă puiul de lângă ea. Noroc

că stă puțin.

152

Cu toții am intrat în clădirea aeroportului și

Alexandra a luat un bilet pentru scaunul din avion cu nr.

pe verso. Apoi, după câteva minute, a intrat pentru a-și

lăsa bagajele să-i fie controlate ca nu cumva să aibă ceva

metalic sau vreun pistol. Lăsase bagajul mare la ghișeul

Austria, deoarece la Viena face escală și apoi se îmbarcă

pentru Germania.

Gata, și-a luat taiorul și gentuța de la controlat,

după ce a intrat într-un spațiu și o vameșă a controlat-o

cu mâinile de la umeri până la pantofi.

I-am făcut din mână, o îmbrățișasem înainte și

apoi a dispărut pe niște scări, care duceu la avion. S-a

urcat în avion, după ce acel avion venise din altă cursă,

din Austria. După aproximativ o jumătate de oră ușile s-

au închis. și, rotindu-se la 1800 spre capătul pistei și-a

luat avânt după ce a parcurs aproape toată pista ca apoi

să se urce... să urce, zărindu-se ca o jucărie argintie în

bătaia soarelui de după prânz.

Cu inima cât un purice am început a gândi la

multe lucruri legate de Alexandra, nepoata mea. Îmi pare

rău că nu s-a acomodat cu viața de medic din Germania,

dar va pleca ca specialist, ș-atunci va fi stăpână pe

meseria ei de Medic de familie.

Nu întotdeauna faci ce vrei, că nu se poate. Toate

vin când trebuie să vină, mai ales că nu depind de tine.

Am plecat cu Ionuț cu Toyota. O mașină puternică,

de ”beton” și nu am simțit în oraș nicio piatră, că străzile

din centru sunt pline de gropi și chetroaie. Așa-i Iașul în

vremurile noastre (2010-2012-...)

153

Am urmărit pata sclipitoare ce era avionul și mi-

am amintit de bombardamentul din 6 aprilie 1944, când

zburau avioanele pe cer cu bombe - în al 2-lea război

mondial. Eram copil, aveam 12 ani pe-atunci și eram

refugiată la Sibiu.

M-am cutremurat - apoi am luat-o la picior - cu

mașina și ne-am întors în oraș.

Frumoasă după amiază a zilei de 21 aprilie 2013,

o voi ține minte.

Așa să fie... o amintire frumoasă, de neuitat, că am

condus pe cineva drag și nu o voi uita! Jur!

⋇⌛⋇

154

23 mai 2013

Un regal de neuitat

O zi de neuitat va fi pentru mine ziua de 23 mai

2013, deoarece am participat la o mare și frumoasă

festivitate pe care am numit-o că a fost un ”regal” al

vremurilor noastre.

După ce aflasem de aniversarea a 80 de ani a lui

Horia Zilieru, care avea loc la Muzeul Unirii, la ora 1700

m-am grăbit să ajung cât mai repede acolo în Sala de

Adunări a lui Cuza de pe vremuri.

Începuse când eu am ajuns și... am constatat că

era arhiplină de oameni de înaltă ținută morală cu

profesii diferite, care au venit să-l sărbătorească pe acest

OM din urbia noastră, care prin munca sa a demonstrat

că face parte din comunitatea ieșeană a oamenilor cu

talent. Frumoasa sală era aranjată în așa fel ca din cele

două rânduri de zeci de scaune și cu un culoar în mijloc,

să poți vedea masa unde se afla cel sărbătorit cât și cei

invitați, ce-l prezentau pe rând din sală, venind cu

zâmbetul prietenesc pe fața lor serioasă.

Frumoasa Dna. Ichim, ”țărăncuța” Muzeului Unirii

a deschis festivitatea, în care pe parcursul a două ore

elogiile aduse lui Horia Zilieru au umplut sala cu slove

din poeziile sale, cât și cu vorbele frumoase de laudă ce

s-au adus de oameni mari, care au ajuns și la urechile

celor din imensa tapițerie de pe peretele din stânga, cum

intri în sală.

155

Am găsit loc în rândul doi de scaune, aproape de

ușă și am auzit tot ceea ce s-a vorbit. Cuvintele de laudă

la adresa lui Horia Zilieru, care împlinea 80 de ani peste

2 zile - pe 23 mai.

Gândeam, ce frumos gest s-a făcut ca oamenii din

comunitatea noastră a Iașului să-i sărbătorească pe

oamenii care au lăsat și lasă ceva în urma lor, indiferent

de profesia sau meseria lor, care să înnobleze orașul

nostru. Timpuri, timpuri și iar timpuri, care scot în fața

urbiei și-i sărbătoresc pe acei oameni care în viață au

făcut și fac dovadă că profesia și munca lor a contribuit

la dezvoltarea și urcarea Iașului pe un podium și să-l

sărbătorească pe acest om de lângă noi, talentat, care

lasă în urma sa ceva înalt în viața culturală sau științifică

- Bravo lor, să-i cunoască tot mapamondul!

Am încercat a spune și eu câteva cuvinte de laudă,

deoarece îl respect ca om și poet și l-aș numi ”astru” al

poeziei ieșene. Frumos, emoționant a fost totul, până la

închinarea unui pahar de vin roșu - sângele fierbinte al

românului - chiar dacă nu-i moldovean, ci din Argeș.

Când să plec, furtuna a venit cu stopi uriași, așa că

am stat încă aproape o oră. Apa a spălat praful, zgura,

noroiul de pe străzile orașului ”demolat” aproape și l-a

umplut cu versurile lui Horia, cât și cu melodia Baladei

lui Ciprian Porumbescu, interpretată de o fetiță cu plete.

Frumos, frumos, emoționant, a fost totul - a fost

un regal!!! Pe care-l salut - cu multă dragoste și respect.

⋇⌛⋇

156

10 martie 2013

Proces... judecată... hărmălaie

La prima oră, dimineață, urcam scările în

serpentină a Judec. Civile spre etajul superior, unde avea

un proces av. Vonica Romul.

Avea o clientă de vârsta mea, pe care o apăra cu

dârzenie împotriva oarecum a Statului, a Casei de Pensii

Iași, care-i ”mâncase” puțin din pensie.

Am ajuns cu greu la etaj, doarece, fiind în spirală,

treptele nu erau egale ci într-o parte erau mai mici și în

partea cealaltă erau mai late... și cum avocatul nu prea

vede, ducându-l de braț cu putere, când am ajuns sus la

etaj de abia mai respiram. Ș-apoi și picioarele mele au

început a nu mai ține. O tragedie pentru mine, dar ăsta e

adevărul, sunt ani și ani în care ele au funcționat bine.

Adevărul este vârsta și compoziția organismului, căruia-i

lipsește ceva... nici doctorii nu știu. Dureros dar adevărat.

Și... ajunși la etaj, ne-am îndreptat spre sala 2,

dosarul era nr.41.

Am intrat în sală, ne-am ocupat locurile, adică

avocatul o bancă specială pentru avocați și eu în spatele

lui. Ședința a început, în prezența judecătoarei din

completul respectiv. Lume și iar lume - de tot felul,

avocați, deținuți, polițai, clienți și martori.

Când au intrat completurile de judecată, ne-am

sculat în picioare ca respect pentru justiție și chiar

157

persoanei - judecători ai statului nostru, ce au un mare

rol - de a face dreptate.

Cei care au urgență la judecător își strigă nr.

curent al dosarului cu glas tare, ca să fie luați mai înainte

la judecare.

Foială, brambureală la început, plimbare la

dosare, care se iau de la grefier pentru a fi studiate de

avocați, discuții în șoaptă câteva minute... apoi începe

judecarea. Dosarul av. Vonica are nr. 41 și el a strigat mai

înainte, dar lipsesc avocații părții adverse ș-atunci se mai

amână până apar avocații părții adverse.

Trist, că ar trebui ca dosarele să fie puse în așa fel

ca nimeni să nu mai fie așteptat. Cred că vinovat e

computerul, că nu a fost atent.

Un gust amar îți lasă priveliștea din sală.

În primul rând, se dă căldura mai mare care te

moleșește, te face ca o cârpă, mai bine zis o meduză

moale, lipită de scaun, numai bine de dormit. Sala fiind

mică, imediat s-a încălzit, și de prezența zecilor de

suflete din sală.

Pe jos, pe parchetul de stejar, numai gumă de

mestecat aruncată-n timp, stă înnegrită și înfiptă bine-n

podea și râde de tălpile ce o calcă sau le înjură, mai ales

pe cele ale color vinovați, ale pârâților.

Dosarele sunt judecate unul câte unul, divorțuri,

încredințări de minori se derulează foarte rapid,

deoarece lipsesc probe, martori etc., ce neserioși sunt

oamenii, chiar dacă suntem într-o instituție de judecată.

Este dezolantă priveliștea - mai ales că nici nu se aude ce

158

spune judecătoarea, deoarece amplificarea nu merge.

Trebuie urechi ”mari” pentru a prinde tot ce se discută.

Au tot așteptat să vină și avocatul părții adverse,

dar nu a apărut și aproape că s-au terminat de discutat

dosarele din această zi.

Departe de a vedea o judecată cum vedem la

televizor, deoarece și-n justiție trebuie o educație a

clienților, a reclamanților, cât și a pârâților.

Nefiind în sală av. părții adverse, am stat mult,

cam vreo 2 ore și l-am așteptat, nervi și tusă, tuse și

sughițuri, căci răcelile sunt în plină ”viață”. Ele dansează

rumba printre noi și ne iau în rumba lor câte unul, câte

doi (Așa-i rumba pe la noi), numai că acest dans face

ravagii printre cei cu imunitate zero. Eu sunt pălită de un

dans macabru a romantismului dur al răcelilor -

virozelor de sfârșit de iarnă. Liniștea din sală e

întreruptă de câte o strigare a grefierei, care strigă nr.

dosarului și a reclamanților cât și a pârâților.

Timpul a trecut repede - așa mi s-a părut -

procesul av. Vonica a fost amânat pentru aducerea de

acte - ș-apoi judecata propriu-zisă. Care pe care, așa-i

treaba la judecată în zilele noastre.

Am amorțit de atâta stat. Am părăsit sala și am

coborât la vestiar, de unde Vonica Romul și-a luat

pardesiul și pălăria. A mai trecut o zi pentru mine, cât și

pentru Vonica și clienții săi.

Succes...!!! peste o lună.

⋇⌛⋇

159

16 iunie 2013

O zi de duminicăăă!

În ultima vreme zilele mi se par scurte... acum e

dimineață... și puțin timp trece și se-ntunecă. Așa mi se

întâmplă în al vieții mele curs.

Și așa... de dimineață am plecat la drum, nu aveam

niciun plan făcut dinainte decât câteva lucruri mai

serioase de făcut, era duminică.

Cu geanta pe umărul pe care am descoperit o

mică ”cocoașă”, am luat un taxi și m-am oprit la av.

Vonica, prietenul meu drag de câțiva ani, care mă aștepta

să-i citesc întâmpinarea din procesul său care se va

judeca mâine, 17 iunie la Curtea de Apel Iași. La prima

oră dimineața am ajuns rapid la etajul 5 și apoi m-am

îndreptat spre ap. nr.20.

Ușa find deschisă, am intrat. Mă aștepta cu

rechizitorul în mână. L-am sărutat pe frunte și i-am

mângâiat mâna cu buzele mele ca semn de respect și

amiciție mai specială și o deplină apreciere.

- Te așteptam să vii, mi-a zis cu un zâmbet cam

”șters”. Mă supără tusea asta și nu mă simt chiar bine.

I-am făcut un ceai, ș-apoi așezându-mă lângă

scaunul lui am început cu glas cam răgușit a-i citi foaia 1

din lucrarea sa - Întâmpinare în procesul cu C.A.S.Is.

Și uite așa trecu mai mult de o oră până când eu

terminai toate motivele descrise și-n recursul dosarului

său cu nr. X/2013.

160

Amândoi l-am sintetizat și apoi am punctat cele V

motive pentru a se continua procesul - prin recurs.

L-am privit cu admirație oarecum, deoarece, fiind

bolnav, se lupta pentru a-și recăpăta niște drepturi

stipulate în ultimele hotărâri ale OU6.

Am încheiat lucrarea, i-am pregătit un ceai ș-apoi

am părăsit odaia în care se găsea aerul sălii de Tribunal -

sobră, rece și de multe ori îndoielnică.

Am coborât și am luat-o la picior - nu mă dureau

încă - spre Coaforul din Piața Unirii.

Ajungând - am urcat la etaj la salonul de

pedichiură și coafură, unde mai erau cliente rătăcite și

azi, duminică.

După binețele și salutul de dimineață, micuța Dnă

Marcela, pedichiurista, m-a plasat în vasul de înmuiat

picioarele, de fapt a bătăturilor care îmi fac viața cu

sughițuri și amărăciune, mai ales când vin ploile spre

Iași. Dar înainte de asta, coafeza, plăcuta Dnă Margareta

mi-a pus bigudiuri și apoi la cască și... un pic m-am uscat.

La scosul celor trei bătături înfipte bine în talpă și

degetele mci, m-am cam strâmbat - mă dureau, dar ce să-

i faci, a trebuit să sufăr ”un peu”. Gata pedichiura - și apoi

m-am întors la coafeza care m-a făcut ”frumoasă”. Râd

când scriu, dar uitându-mă bine în oglindă am descoperit

că totul e încă bine - riduri puține, cearcăne deloc, doar

mustața și sprâncenele mai bogate. Am oftat, căci totuși

sunt 80 de ani în spatele puțin cocoșat... de vreme, care

duce desaga cu ei înăuntru. În ultima vreme e cam grea și

mă cam cocoșez un pic... mai tare.

161

Ajunsă acasă am descoperit că o altă Camelie a

intrat pe ușă. Este aceea de Duminică, 16 iunie 2013.

⋇⌛⋇

162

14 iulie 2013

Un ”bob” de adevăr!

E sâmbătă și stau acasă, căci avocatul meu nu mai

are nevoie de mine, deoarece familia sa îl ajută năvălind

ca... nu cumva să le scape averea pe care a adunat-o acest

brav om, mai ales bărbatul Salvadore, care ar fi în stare

să înconjoare globul pe jos; dar nu pentru seniorul V, ci

pentru banii ce îi va primi... mai târziu! după... E ora

prânzului și stau singură la masă, nu am cu cine de fapt și

de drept.

Mă uit pe fereastra deschisă de la bucătărie și

privirea se oprește pe niște crenguțe de tei a căror floare

abia acum s-a deschis. Târziu și pentru ele, dar fiind mai

la umbră, s-au mai odihnit ca ”mierea” din vârful lor să

se mai concentreze.

Acest tei uriaș mi-a păzit fereastra și micul

balconaș zeci de ani lumină doar crenguțele și frunzele

lui au mai privit prin sticlă fețele noastre din acești ani,

56 la număr, mulți la număr.

Parcă fiecare înghițitură a mea e cu noduri, de aba

intră pe tunelul esofagului - e plină de amărăciune și cu

lacrimi stropită chiar din lingură.

E liniște-n jur, parcă prea liniște și mă întreb:

unde s-o fi dus tumultul vieții anterioare?

O lingură, două, trei a mers, a alunecat ca săniuța

de pe deal la vale, acum se mai oprește, mai spun of și

gâfâiala nu se mai oprește. De ce oare?

163

E ceea ce noi o numim scleroză - o bătrânețe cam

devreme! Nu-i poți face nimic, nimic. Te uiți în oglindă

cum în fiece zi apare câte un punct, o tăietură-linie ș-apoi

se-ncrețește. Degeaba dai cu cremă și îți rotești degetul

de zeci de ori - tot nu dispare ridul - liniuța.

Și uite așa noaptea a venit. Aștept să mă sune, dar

cine să mă sune la prânz, poate la cină.

Cine mai are grija mea - nici eu, că uit sau n-am

timp. Adie vântul și crenguțele se mișcă dând discret,

încet că-s de acord cu ce spun eu - țin cu mine, deoarece

ele au lumea străzii Păcurari la picioarele trunchiului. A

trecut parfumul florilor de tei și odată cu el a mai trecut

un an pentru mine - cine știe ce va fi peste... un an...

pentru nimeni, chiar dacă e înfipt bine în pământ.

Și uite așa... am terminat de mâncat șnițel pane,

făcut de mine... a fost gustos, mai ales că a fost uns cu

gânduri frumoase despre parfumul florilor de tei, care

anul acesta a luat cu el și suflarea colegului lui Nelu, pe

Carmil.

Stupidă e viața - cu tot tacâmul ei învăluit în luna

iulie de un parfum suav de tei... puțin trecut.

Mâine la prânz nu știu ce voi servi, să treacă

noaptea și voi vedea și auzi dacă picăturile de ploaie

prognozate vor veni.

Le aștept - a fost un ”bob” de adevăr.

⋇⌛⋇

164

27 iulie 2013

Foșnetul frunzelor

... Stau și ascult discretul foșnet al frunzelor, al

zecilor, sutelor de frunze din curtea fermei a unui

prieten, la care am fost invitată cu bunul meu prieten de

suflet Romul V.

Este la țară, la Holboca această fermă a unui om

harnic, destoinic, înțelept care are probleme - legate de

ferma sa.

În spatele casei de pe str.Viilor este un chioșc de

lemn frumos croit și acoperit cu sticlă colorată, aici am

luat masa - de fapt un grătar serios, din carne de porc și

de pui mare.

Până a sosi grătarul, am ascultat cu urechile

ciulite foșnetul frunzelor copacilor din jurul acestui

chioșc de lemn, făcut din bucăți de scândură late de 10

cm și înalte după poziția ce o ocupau.

Frumos concert am ascultat până am început a

mânca.

Vântul bătea și răzbătea prin aceste șipci cu altă

intensitate, deci cu note diferite ieșeau micile melodii de

o acuratețe și tonuri diferite date de pala de vânt care

bătea și dintr-o parte și din alta.

Îmi gâdilau urechile cu sunetele lor discrete, ce

încercau a-mi spune ceva... mie în acea zi.

Parcă se certau frunzele - erau întoarse de vântul

din curtea casei ș-apoi foșnetul lor era mai discret, mai

165

aparte, parcă războiul lor nu se terminase, chiar atunci

când stăpânul casei adusese grătarul ca să-l servim. Ah...

Ce miros de grătar natur ce te îmbia de a te servi înainte

de a fi tăiat.

Gata friptura, grătarul, cârnatul oleacă afumat cu

salata și... la mâncat!

Liniștea văzduhului și calmul crengilor a făcut ca

toate bunătățile de pe masă să fie ingerate rapid. Mai ne

vizita câte un puigan după o firimitură de pâine, dar toâi

mâncam... era bun totul. Ne era foame, ș-atunci nimeni

nu se mai uita decât la friptura sa.

Câțiva puigani ua stat și ei pe loc, probabil se

uitau la noi cum devorăm grătarul de pui și de porc, cu

cârnați roșiatici alături.

Liniște... liniște - se mânca!

Totul s-a consumat ce a fost încălzit și făcut grătar

- nu mai spun salată din diverse - roșii, ardei, ceapă etc.

Am mâncat cât trei - totul a fost OK.

Ce mult înseamnă o mână de gospodar și o

gospodină - iese totul ca la carte.

Priceperea lor ne-au arătat-o nouă, celor care stau

la târg și unde totul cumpără cu bani grei.

A fost un prânz numai dintr-un fel, dar care a

însemnat mai mult... a fost bun și sănătos și s-a închinat

totul cu apă plată. A fost fantastic la care și mușcatele

roșii din vasele de flori din chioșc și-au întors florescența

spre masa cu bucate - dorind ca și ele să savureze

mirosul grătarului.

166

Ne-am ospătat ca la o mică curte de domni -

domnească.

Fructele aduse au fugărit friptura rămasă iar

salata dispăruse, era foarte gustoasă, deoarece

gospodina o mărunțise ca să o putem mesteca cu

”piesele” din gură.

Și uite așa... după aceea a urmat discuția între

avocat și client, la un nivel înalt.

Totul s-a terminat cu bine și laude, iar noi

(avocatul și eu) am ajuns înapoi în fața Taromului. Era

deja cam târziu pentru discuții și păreri... și dispăruse și...

foșnetul frunzelor.

⋇⌛⋇

167

10 august 2013

Un suflet nobil

O zi de vară - a lunii august 2013, fierbinte, foarte

secetoasă și fără oxigen în aer.

În multe zile am simțit că aerul ce trebuie inspirat

de mine nu era în jur, îi lipsea oxigenul din cauză că nu-l

mai aducea vânturile dinspre Carpați sau Basarabia. O

atmosferă apăsătoare, care mă panica, mai ales că aveam

senzația că nu pot respira...

De multe ori stau și mă gândesc despre

bătrânețea mea. Îmi este foarte urât când deschid ușa și

înăuntru nu suflă nimeni. Toată orătăniile din ”vatra”

mea sunt din cârpe, burete, pluș și porțelan.

Sunt frumoase, dar n-au viață. Toate îmi vorbesc

pe limba lor, care e tradusă de creierul meu pe moment,

ș-atunci înțeleg și simt că mă compătimesc.

Îmi picură o lacrimă pe foaia de hârtie, pe care

încerc a scrie despre nobilul suflet al lui Ionuț. În urmă

cu 26 de ani, chemată urgent la Maternitatea Cuza Vodă

să-l văd, fiind proaspăt născut, am descoperit un căpușor

cu părul blond, cârlionțat, un nas acvilin și-un trup mic

de 3,2 kg. Era ca o păpușă vie. Anii s-au scurs, au trecut

repede. L-am condus la grădiniță, la școala I-IV la liceul

de muzică, apoi la Negruzzi și la Facultatea de Medicină.

Acum e rezident în anul I la Chirurgie Vasculară.

168

E ca un brad, coborât din Munții Dornei, Obcinele

Bucovinei - cu păduri de brad și foioase cu frunze

argintii.

Frumos a fost totul, chiar dacă au fost și zile pline

de negură pentru noi. El a crescut și trupul lui este ca al

unui gladiator roman.

Păcat că bunicul lui - Nelu - plecat de mult în lume

umbrelor, nu-l poate vedea - s-ar bucura nespus. Îl iubea

ca pe ochii lui din cap. Aseară mi-a făcut o vizită de vreo

40 de minute, povestindu-mi de mica vacanță făcută în

Belgia, care l-a impresionat mult tare.

- Bunico, să știi că plec la anul!

L-am privit pe acest tânăr dornic de muncă, de

treabă, pentru a îngriji și ajuta oamenii.

Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că acum zeci

de ani în urmă am fost prima care i-am văzut fețișoara

lui roșie încă.

Fusese ziua lui și eu i-am oferit 50 de lei, deoarece

îl rugasem să-mi ia o lămâie. A venit cu o lămâie mică ca

de 1 leu. Mi-a zis:

- Bunico, nu am avut decât 1 leu - sunt sărac,

prăpădit, nu-s doctor. Voi fi când voi avea și... bani!

Zâmbetul i-a pierit de pe fețișoara lui iar eu am

simțit că lacrima de pe obraz a căzut în mâna mea. Era

fierbinte, căci adunase în ea tot necazul lui.

Mi-a fost oarecum milă de el, dar am apreciat că

ultimul leuț l-a dat pe o lămâie micuță - pentru mine. A

plecat... și bancnota de 50 de lei a lăsat-o pe scrinul de pe

hol.

169

L-am strigat și i-am pus-o-n buzunar. L-am auzit

spunând:

- Bunico, până la pensie mai sunt 4 zile, ce

mănânci?

Sufletul m-a durut dar iubirea față de el și

respectul meu a crescut căci am descoperit - un mare

suflet nobil! Poate îl voi putea recompensa vreodată.

Precis voi câștiga la Loto... ș-atunci!

Rar întâlnești un SUFLET NOBIL... TÂNĂR!

⋇⌛⋇

170

25 august 2013

O mărturisire tristă

Oare de ce îmi este frică de singurătate? Oricât aș

face ceva, oricât m-aș gândi la cineva sau pregătesc un

festin, tot sunt singură, numai eu și sufletul meu, pustiit

în ultima vreme din cauza celor care-mi sunt în jur, chiar

dacă sunt ai mei. De multe ori mă gândesc să plec

departe, dar unde? Peste tot sunt oameni răi, cu dorințe

de răutate. Eu ce pot face? Nu mai pot să mă apăr... și

apoi m-am umilit destul în ultimii ani de viață.

Privesc cerul albastru, fără nori, și-mi spun că

viața e cel mai frumos dar dat de Cel de Sus. E scump, e

foarte scump și nu există niciun pământean să ți-o aducă

înapoi.

Stau și scriu aceste rânduri, ca pe vremuri pe

atlasul lumii, care-mi stă pe picioare, eu stând pe

scăunelul meu - pe el am scris 22 de cărți.

Mâna îmi merge mai încet decât înainte, poate e

din cauză că mă doare încheietura sau gândurile îmi vin

mai încet, cu frazele pline de adevăruri... de bucurii sau

durere.

Mă gândesc că visul meu de iubire, afecțiune s-a

spulberat de mult tare - și e greu să-l găsești, să-l menții,

ca să-ți fie bine, chiar dacă încerci să-ți cauți un suflet

cald, nu reușești să te apropii de sufletul lui - care a fost

al altcuiva și-apoi concepțiile vremii te pun la zid și-ți

distrug inima.

171

Trebuie să te resemnezi, și așa mergi mai departe,

de unul singur.

De ce sufletele în vârstă nu mai pot a-și arăta

afecțiunea față de altcineva?

Și uite așa am crezut că prietenul meu de câțiva

ani - îmi este un prieten adevărat - dar m-am înșelat,

deoarece fiind cineva cândva, i-a rămas încă autoritatea

avută și nu am putut a-l schimba puțin, să fie un dram

mai ”pământean”.

Să-mi mângâie o mână sau obrazul, care-mi va

spune mult mai mult decât cuvintele.

Ș-apoi și ai mei sunt la fel. Ei cred că dacă ești în

vârstă o mângâiere, o vorbă frumoasă, o îmbrățișare nu-

ți este permis. Oare de ce?

Nu suntem și noi calzi, cu sentimente, cu afecțiuni,

chiar dacă suntem bătrâni și bolnavi?

Sunt mărturisiri triste, chiar dacă le spun deschis

fără a ascunde ceva - totul este adevărat.

Nu știu câte zile mai am de trăit - dar aș dori ca și

eu să fiu măcar o zi iubită de ai mei, fără vreun interes.

Și uite așa... a trecut ziua de 25 august, numai eu

cu ziua și preocupările mele.

Am fost la pedichiuristă dimineața, apoi la

farmacie, ș-apoi acasă în Păcurari 22.

Doream ca atunci când deschid ușa să găsesc pe

cineva drag - care a fost cândva - dar nu mai este. Ai mei

sunt la mare, au plecat fără a-mi spune: La revedere,

mamă! Numai Relu m-a salutat. Frumos din partea lui,

căci și el are o mamă. Eu parcă nu am pe nimeni.

172

Păcat... mult am făcut pentru ei, dar asta e sarcina

părinților până mor. Așa înțeleg unii copii, fără a avea

grijă de părinții lor la bătrânețe.

Aștept un telefon.

⋇⌛⋇

173

3 septembrie 2013

Durere

Durere, durere și iar durere a sufletului meu hai-

hui. Îi spun așa, deoarece încercă a bate la porțile

sufletelor celor iubiți din familia mea.

E dureros că am ajuns să spun așa ceva. Sunt

singură, un suflet rătăcit printre ai mei și cei din jur.

Caut să-mi ocup timpul, să uit că mai exist ca om

cu sânge cald și o inimă care mai bate încă... nu știu cât!

Nu doresc de la viașă decât o vorbă bună, caldă,

să-mi mângâie sufletul meu pustiit de vreme.

Am scris câteva zeci de cărți, toate din suflet, cu

suflet pentru cei ce vor citi cu suflet.

Aștept să-mi calce pragul cei ce au din al meu

trup... un dram, o picătură de dragoste și o căldură care

să-mi ajungă la inima mea bolnavă.

Oare de ce unii au parte de o viață liniștită, știind

că cineva îi iubește? Eu toată viața am luptat cu ”VIAȚA”,

ca să ne fie bine, să nu ne gândim la ziua ce vine că nu

avem ce mânca sau îmbrăca.

Este sfârșitul verii, a unei veri cam fierbinți, când

nu aveam destul aer - simțeam că oxigenul plecase din

calea mea, ș-atunci parcă nu mai existam. Încetul cu

încetul m-am obișnuit să nu am aer curat ca să-l inspir

cum trebuie și de aceea a trebuit a-mi schimba viața - dar

în rău.

174

Este mai rău fără rău - produs de viața mea

existentă în vara anului 2013.

Poate anul 20...13 (restul) va schimba ceva în

viața mea în toate direcțiile, dar eu voi opri numai una

care este iubirea, dragostea umană dintre oameni. Asta-

mi doresc de mult, de când am rămas singură. Sufletul

meu pereche s-a dus de mult și a lăsat un gol în sufletul

meu. Am încercat a umple golul; dar m-am înșelat, căci

nu poate fi umplut de nimeni, care să fie la fel ca el.

Tot m-am rotit în vreo 14 ani să-mi fie bine - să nu

simt lipsa celui care l-a umplut; dar degeaba, căci nimeni

n-a încercat să-mi mângâie capul și să-mi sărute mâinile

”muncite”. Acum ele arată bine, căci munca le-a

înnobilat. Ha, Ha, și acum nu mai trebăluiesc ca pe

vremuri, de abia acum sunt o ”doamnă”, cu tot dischisul.

Așa zic, dar nu pot, mai ales că eu doresc să știu că mă

iubesc ai mei cu adevărat, nu pentru ceea ce cer ei, bani!

Oare știu ei ce este în sufletul meu? Nu știu că

altfel nu s-ar purta așa - cum se comportă acum. Se poate

trăi acum și fără comunicarea între cei din aceeași clasă,

deoarece fiecare are treaba lui, dorințele lui, câștigurile

și ideile lui.

Stau cu durerea mea alături: și cea sufletrască și

cea trupească. E foarte greu să le dai deoparte, căci e

bătută-n cuie, fie în inimă, fie în picioare, mâini etc.

Îmi vine a râde de filozofia mea acum la vârsta

mea de 80 de ani, deoarece în loc de 8 pot scrie altă cifră

de la 1 ... 8, dar nu câștig nimic, căci toate sunt la fel.

175

Durerea este durere și e greu să-i diminuezi

intensitatea... trebuie cu răbdare să-ncerci, ș-atunci vei

vedea ce rău este fără durere.

Rău cu rău, dar mai rău este fără rău.

E adevărat!

⋇⌛⋇

ing. Camelia Nistor

176

Titlurile apărute sub semnătura autoarei

Crima dublă din Strada Smârdan, roman poliţist; Ed.

Junimea, Iaşi, 2005

Tulpiniţa asasină, roman poliţist; Ed. Princeps Edit, Iaşi,

2005

Regăsirea, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005

Dragă profesore, citeşte-mă!, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006

Viaţa ei a fost o tragedie, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006

Violul, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006

Povestiri la gura sobei, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006

Blestemul, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006

Aveţi o ţigară bună... în plus?, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,

2007

Micul circar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2007

Calvarul măicuţei Maria, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2007

Iubire târzie, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2008

Ororile trecutului, Ed. Timpul, Iaşi, 2008

Fluturele de noapte, Ed. Timpul, Iaşi, 2009

Vieţi zbuciumate, Ed. Timpul, Iaşi, 2010

Făptura mea. Caligrafii sentimentale, Ed. Timpul, Iaşi,

2011

Fabule, Ed. Stef, Iaşi, 2011

Mărturisiri, Ed. Stef, 2012;

Bastardul, Ed. Timpul, 2012;

El şi Camelia, roman autobiografic, Ed. Stef, 2012;

În curs de apariţie, sub aceeaşi semnătură

Zeci de articole (jurnalistică) – Ziarul de Iaşi, manuscris

177

Postfaţă

Filele de poveste se scriu cu sufletul.

Fiecare om are un drum de urmat… şi are o călătorie

de făcut. Iar această călătorie se numeşte: viaţă.

Drumul nu este întotdeauna lin. Pe parcursul

călătoriei întâmpinăm obstacole şi chiar şi oameni care

încearcă să ne oprească din mers sau să ne abată de la calea

noastră.

Nu ştim niciodată ce oameni ni se vor alătura în

călătoria noastră şi nici cât timp ne vor însoţi. Unii vor

rămâne în urma noastră, pe neaşteptate, fiindcă acolo se va

încheia călătoria lor. Aceste despărţiri vor fi cel mai greu de

suportat... Cu toate acestea, noi trebuie să ne continuăm

călătoria...

Nu vom călători niciodată singuri… pentru că mereu

ni se vor alătura fel şi fel de oameni. Fiecare om pe care îl

vom întâlni ne va învăţa o lecţie şi ne va oferi o amintire. De

la fiecare vom învăţa ceva despre noi, despre iubire, despre

ură, despre prietenie şi despre viaţă.

Călătoria noastră nu va fi mereu plăcută. Nu

întodeauna vom avea parte de peisaje frumoase, nu

întotdeauna vom avea parte de căldura Soarelui. Va trebui să

înfruntăm nori, ploi şi ninsori, iar uneori furtuni care ne vor

răvăşi sufletul.

Vor exista momente în care ne va fi teamă de

neprevăzutul care ne aşteaptă înaintea noastră, când vom

dori să abandonăm călătoria, dar vom găsi mereu forţa de a

merge mai departe şi un motiv pentru a dori să vedem ce ne

va oferi drumul ales...

Nu ştim niciodată cât va dura călătoria noastră şi nici

ce surprize ne aşteaptă în fiecare zi a ei. Dar avem

certitudinea că pe tot parcursul călătoriei cineva ne va însoţi

178

mereu: şi atunci când vom fi foarte fericiţi dar şi atunci când

vom fi căzuţi la pământ. Acel cineva este Dumnezeu.

Așa s-a scris o nouă filă de poveste… cu lumini,

amintiri și, cel mai important... picături de viață.

Editoarea

179

Cuprins

Dorul de scris ................................................................................. 5 Telefonul de la ora 2200 ................................................................. 9 Telefonul de la ora 23 .................................................................. 15 Un sărut "îmbolnăvitor" .............................................................. 18 Cu ce ţi-am greşit, Doamne? ....................................................... 20 Mă cam lasă memoria ................................................................. 23 Parcă nu-s eu! .............................................................................. 25 O descoperire tristă ..................................................................... 27 Un regal de suflet ........................................................................ 30 pentru mine a fost!...................................................................... 30 Nu totul se pedepseşte, .............................................................. 33 chiar dacă e rău! .......................................................................... 33 De ce? .......................................................................................... 36 Neputință și durere ..................................................................... 39 A ști carte e lucru mare ............................................................... 42 O zi de 13... .................................................................................. 45 Un strigăt de disperare ................................................................ 49 De s-ar putea... ............................................................................ 52 Disperare și rugăminți ................................................................. 55 Suflet de mamă... ........................................................................ 58 Aștept căldura... primăverii ......................................................... 61 Carte și lumină ............................................................................. 64 Părerea mea ................................................................................ 67 Babele .......................................................................................... 70 O picătură n-a curs ...................................................................... 73 Despărțirea .................................................................................. 76 Baia .............................................................................................. 79 De ce câteodată inima ”picură”? ................................................. 81 O aniversare deosebită ............................................................... 84 Lumină din lumina Domnului ...................................................... 88 Pomenirea ................................................................................... 92 1 Mai ............................................................................................ 96

180

”Floarea de colț” a Bucovinei .................................................... 100 Un mic regal! ............................................................................. 104 Sfârșit de mai ............................................................................. 107 Ploaia de mai ............................................................................. 109 Un mare ”eveniment” ............................................................... 112 O despărțire tristă ..................................................................... 120 Ce aș putea face? ....................................................................... 122 O clipă de odihnă! ...................................................................... 125 Reflecție ..................................................................................... 127 Inima mea mă cam lasă! ............................................................ 130 O plimbare prin plămâni ............................................................ 132 Așteptarea ................................................................................. 135 Este mai frumoasă! .................................................................... 137 Sunt un nimeni… un nimic… ...................................................... 140 Liniște în sala 1 a Curții de Apel ................................................. 143 Sala nr. 1 a Judecătoriei Iași ...................................................... 145 O zi de neuitat ........................................................................... 147 Sclipește pe cer .......................................................................... 151 Un regal de neuitat .................................................................... 154 Proces... judecată... hărmălaie .................................................. 156 O zi de duminicăăă! ................................................................... 159 Un ”bob” de adevăr! .................................................................. 162 Foșnetul frunzelor ..................................................................... 164 Un suflet nobil ........................................................................... 167 O mărturisire tristă .................................................................... 170 Durere ........................................................................................ 173