Eseu1. Date despre autor si opera Autor: Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu - d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesoruniversitar, academician și diplomat român. Personalitate impunătoare șipolivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prinelemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.  A debutat în ziarele arădeneTribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și înRomânul , custudiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914).După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.  Dupa cum a afirmat Eugen Lovinescu, Lucian Blaga este“poate cel mai originalcreator de imagini pe care l-a cunoscut literatura românã pânã acum”.

Opera: Opera “Hronicul si cantecul vartelor” aaparut dupa moartea sa, in anul1965.

.2. Semnificatia titlului Titlul, un orizont de asteptare, un prag discursiv creat cititorului, sintetizeaza idea centrala a operei. Format din 3 substantive comune, titlulHronicul si cantecul varstelordesemneazao scriere de elemente privind o perioada de formare a autorului.

Substantivul comun hronicul  reprezinta o lucrare cu caracter istoric ce cuprinde o interpretare cronologica (dar necritica) a evenimentelor sociale, politice sau familiale. Astfel, textul trateaza evenimente semnificative din viata autorului,copilaria si adolescenta, universul sacru al satului, mediul familial in care a crescut scolile pe care le-a urmat, momente istorice pe care le-a trait.

 Substantivele commune cantecul varstelor sustin ideea de cronica, dar mai precis,trateaza perioadele de varsta prin care trece acesta, de la copilarie, de cand era doar un baiat naiv, ce credea ca cerul venea tot cu el, la adolescenta si la varsta adulta, cand o cunoaste pe Cornelia si este pregatit sa-si intemeieze o familie. Prin atribuierea cuvantuluicantec titlului, se intelege sirul aromonios al intamplarilor din viata sa.

3. Tema si motivele literare

Tema textului trateaza evolutia jocului o data cu trecerea timpului. Baiatul,maturizandu-se, adopta alte concepte de viata, astfel incat, de la copilul naiv, carecredea in povestile mamei si intr-unduh legat in mod misterios de destinul casei sial familiei , acesta ajunge la adultul responsabil pregatit sa-si intemeieze o familie:in curand ne vom casatori.

Pentru copil, jocul era pretutindeni: cerul venea cumine, Ingerii si Tartarul dragilor erau pentru mine fiinte ce populau insasi lumeasatului, ma scuipa cucu!Pentru adult, insa, jocul nu se mai gaseste in fiecare lucrumarunt. Jocul capata o forma cordiala, dar isi schimba formele. Insasi viata esteun joc, iar autorul trateaza acest fapt ca atare.

4. Interpretarea fragmentului

Fragmentul este menit sa-l caracterizeze pe baiat in aceea perioada. Acesta intampina diferite dificultati pe parcursul copilariei, se confrunta cu diferentele dintre realitate si ireal:Ma tulbura basmul pentru dulcea amaraciune cu care vorbea despre zarile fericirii. Pentru autor, elementele din lumea sa sunttranspuse in viata de zi cu zi, acesta incercand sa descopere inimaginabilul:Dacacerul se tine, cum zici, si vine si cu mine, cum zic, atunci crapa si zarim ce-iacolo.”Ideea de joc este concentrata in confruntarea baiatului cu realitatea, nu iaforma esentiala a jocului, neaparat. Acest fel de joc il caracterizeaza pe baiat, cafiind intelectual, dar si naiv.5. Subiectivitate

 Intamplarile sunt narate la persoana I, din perspectiva omului matur, care seintoarce, pentru o perioada scurta de timp, prin intermediul amintirilor declansatede memoria afectiva, la anii copilariei. Personajul este si narator, fapt ce statueazacaracterul subiectiv al operei

.6. Concluzie

Hronicul si cantecul varsteloreste o opera cu caracter memorialistic, cuprinzand oserie de evenimente semnificative din viata autorului, copilaria si adolescenta,universul sacru al satului, mediul familial in care a crescut, scolile pe care le-aurmat, momente istorice pe care le-a trait.

Scrisa intre 10 noiembrie 1945 si inceputul lui iulie 1946, « Hronicul si Cantecul Varstelor » reprezinta pentru literatura romana ceea ce reprezinta pentru Goethe si pentru literatura germana celebra sa lucrare cu caracter autobiografic : « Aus meinem Leben ». George Ivascu afirma ca : »« Hronicul… » releva totodata un Blaga prozator liric, dincolo de prozatorul ideologic din scrierile sale teoretice ». In farmecul original al “ Hronicului...” cititorii vor descoprii ei insisi dincolo de elemental documentar-biografic pe poetul dintotdeauna. Lucrare cu un pronuntat caracter biografic “ Hronicului...”se deschide cu fabuloasa lume a copilariei. Blaga patrunde in profunzimea amintirilor, dar cauta in zadar urmele absentei cuvantului, pe care acum privind cu maturitate nu o poate intelege.Copilaria autorului a fost dominata de absenta cuvantului, pe care insusi poetul o explica ,acum, ca fiind o prelungire a unei stari embrionare dincolo de firesc sau o nefireasca luciditate ce s-a asezat intre el si cuvant.Desi fiinta vie, copilul Blaga de atunci inca mai dorea stagnarea in pantecele mamei, asemanate cu un scut protector, de lumea care urma sa il izbeasca. Pentru el pasirea in viata o insemna cuvantul, dar frica frica era stapana sufletului infantil, astfel prefera sa aspire la mutenie. Desi , intelegea tot ce i se spunea, copilul tacea, ci doar executa, fiind el insusi un « prizonier » al muteniei, prizonier pentru ca isi dorea asta, dar putea oricand sa paraseasca sfera captivitatii, insa frica de lume isi spunea intotdeauna cuvantul.Teama pe care mama copilului o simte, o determina sa il duca la doctor. De acum urma sa se afle adevarul de aceea poetul afirma : « Nu mai era nimic de spus ». Mama copilului urma sa afle adevarul : Lucian putea sa vorbeasca, dar se temea sa faca. Pana acum a preferat sa se creada ca este mut, dar doctorul va spulbera orice teama a mamei.Ajungand acasa femeia incearca sa-si convinga odrasla ca vor cunoaste rusinea daca nu va incepe a vorbi, insa stradaniile acesteia au fost in zadar, caci cuvantul nu voia sa se aleaga numaidecat. Ca rasplata pentru protectia oferita de mama, Lucian se vede nevoit sa vorbeasca, dominat si acum de un aspru sentiment de frica. Ii era rusine si teama. Cauta un sprijin, cauta un paravan intre el si cuvant si « de sub strasina degetelor si a palmei incepe a vorbi ». Inca incerca sa se apere de lumea cuvantului ca si cum s-ar di aparat sa nu ia in primire pacatul originar. Vorbea intocmai ca oamenii locului cu cuvinte dialectale.Ultimul copil al Anei si al lui Isidor Blaga, Lucian de acum incepea sa paseasca pe cararile vietii. Privea viata ca o lupta pe care doar daca esti cu adevarat puternic poti sa razbati. Autorul isi aminteste de cea mai lunga fraza alcatuita dintr-o pura intamplare cu soda si berea.Pe parcursul intregii copilarii Blaga traieste pe fondul rural si arhaic, deoarece, permanentele liricii lui Lucian Blaga isi trag radacinile cele mai adanci din solul satului romanesc, de unde ii vin ispitele miturilor populare, interpretate personal si intregite de fantezia sa. Astfel poetul prozator Blaga descrie casa parinteasca asa cum o stie el si cum si-o aminteste, ca o cladire veche, masiva in stilul celorlalte case din sat.Fiind mediul copilariei sale, locul unde a invatat sa vorbeasca, sa gandeasca , Blaga se leaga de orice amanunt, fiecare avand o semnificatie mai mult sau mai putin importanta.Alcatuieste un arbore genealogic al familiei Blaga precizandu-l pe Simion Blaga -;preot in sat-.Casa amintirilor este mai veche decat insusi poetul, care intelege ca si stramosii sai au avut amintiri legate de locul acesta.

Uriasul castan din gradinita este considerat de Blaga un protector al familiei, un duh ocrotitor si care a slujit neamul Blaga de-a lungul timpului. Sufletul copacului se stinge o data cu sufletul lui Isidor Blaga. In asa zisul salon de lux, au ramas vii in amintirea poetului cele doua dulapuri cu usi ce luceau in jocuri ca de apa si o comoda Biedermeier, pe care un ceas auriu canta cand este « tras » melodii vieneze inspirand astfel aerul clasic al timpului si sugerand tipul familiei adaptate vremii.Copilaria lui Blaga este formata din mai multe parti care cuprind ineputurile cuvantului, descrierea casei parintesti si un rol important parintii.Cuvintele « mama » si « tata » sunt scrise cu litera majuscula sugerandu-se astfel sentimentele de venerare, de respect, de admiratie, multumindu-le pentru viata pe care i-au facut-o drept dar.Descrierea tata ;ui se rezuma doar la aspiratiile sale : un pasionat al cartilor, devotat bisericii si satului, uitand de propria gospodarie pentru alte fumuri ale satului.Din pasiunea pentru carti se desprinde totodata dorinta de cunoastere, preotul fiind un om cu carte.Mama este pentru poet fiinta primara, aducatoare de viata si de speranta, mereu iubitoare, fara scoal, dar cu instincte materne foarte bine dezvoltate.Ana Blaga este tipul femeii mature, intreprinzatoare , egoista, insa egoista doar din dragoste pentru familie ,caci femeia nu se gandeste decat la familie si niciodata asupra ei insisi.Asemanata cu o fiinta mareata, fara de pacat, puternica precum o stanca in marea involburata si in acelasi timp o fire blanda, o zana coborata din taramul basmelor pentru a-i fi alaturi, este imaginea mamei iubitoare, ocrotitoare.Mihai Dragan e de parere ca « Hronicul… lui Blaga este nu numai un document, ci mai ales un cantec al varstelor fara comparatie , de o poezie fermecatoare care destrama uneori datele biografice si sobrietatea observatiilor si le transforma in pagini vibrante de poem.Opera de compozitie restransa, deliberat organizata, aceasta autobiografie literara rememoreaza momentele importante ale copilariei si adolescentei scriitorului cu tendinta de a surprinde nuantat evolutia unui spirit multilateral inzestra, in imprejurimile istorice agitate si contradictorii ale acestui secol. Mihai Dragan insista asupra calitatii literare a rememorarii. Lucian Blaga nu-si descrie viata launtrica la modul sentimental, cu inflorituri romantice, ci cu o oarecare detasare, care-l fereste de precipitari, ducandu-l spre o atitudine oarecum obiectiva, de prozator analist care desprinde gesturile si semnificatiile mari din meditatii lucide asupra miscarilor psihice mai greu detectabile. Coborarea in zonele adanci ale sufletului, prin evitarea amanuntelor nesemnificative, surprinderea zbaterilor interioare specifice unui proces exemplar de formare a unei constiinte e o creatie inalta de prozator care ajunge sa sublimeze metaforic « propria » experienta de viata, ca si Goethe in « Poezie si adevar », intr-un mare simbol al devenirii unei personalitati ».

 LUCIAN BLAGA HR ONICUL şi CîNTECUL VÎRSTELOr Editura TineretuluiBucureşti + 1965CUVINT ÎNAINTE Dintre scrierile postume ale lui Lucian Blaga, caietul intitulat Hronicul şi cîntecul vîrstelor,datat 1946, este desigur cel mai interesant pentru istoricul şi criticul literar. Raportat la biografia propriu- zisă şi cu atît mai mult la diagrama personalităţii scriitorului, la universul copilăriei şi al adolescenţei, la mediul în care şi-a format primele reflexe faţă de natură şi societate, la cercul familieiîn care a crescut, la şcolile pe care le-a urmat, la evenimentele istorice cărora le-a fost contemporan(în principal primul război mondial) — această scriereîşi defineşte prin ea însăşi deosebita însemnătate şi se recomandă tiparului. Avînd factura unor amintiri organizate cronologic, nu fără o certă intenţionalitate artistică, acest original „hronic şi cîntec al vîrstelor" relevă totodată un Blaga prozator liric, diferit de prozatorul ideologic din scrierile sale teoretice, confin, totuşi, lor prin atmosfera generală care se degajă,tulburătoare pentru ceea ce ele oferă ca revelaţie asupra universului interior şi secret al unei personalităţi. Faptul de a fi fost scrise într-o anume finalitate artistică  — aceea pe care autorul şi-ovoia în 1946  — indică, de asemenea, o circumstanţă care sporeşte interesul scrierii pentru definireaconştiinţei artistice a poetului şi filozofului Blaga.Confruntarea cu datele strict biografice este nu mai puţin ispititoare. Se ştie că Lucian Blaga s-anăscut la 9 mai 1895 în comuna Lancrăm din fostul judeţ Alba, ca al nouălea copil al lui Isidor Blaga, preot ortodox, şi al Anei Moga.O primă parte din „hronic" se referă la vîrsta fragedei copilării, din care „povestea plină de pe-numbre a cuvîntului" este evocată chiar dintru început. E descrisă, apoi, casa părintească : „o clădireveche, destul de masivă în asemănare cu celelalte case dimprejur (...). Către uliţă, de o parte şi de altaa ogrăzii, erau două grădiniţe împrejmuite cu stîlpi de zid şi de gard (...). Trepte de piatră, cizelate de paşi şi netezite de ploi, suiau din curte în casă. Alături era gîrliciul, pe unde coboram în pivniţă, pelespezi, sub care forfotea umedă şi cu miros pătrunzător o enormă prăsilă de broaşte rîioase".~^ Tatăl poetului fusese elev al gimnaziului săsesc din Sebeş, apoi al liceului Bruckenthal din Sibiu — deunde o anume tradiţie de cultură germană.VI Preotul Isidor Blaga era un om întreprinzător, deschis civilizaţiei, încercînd să introducă în sat înlesnirile tehnice, nu fără împotriviri locale. El a scris opusculul După comasare. Poveţe practice pen» tru întocmirea gospodăriei în moşiile mici comasate(Orăştie, Biblioteca „Bunului Econom", 1900). După o introducere în care apreciază comasarea ca „temelia pe care se poatedezvolta cu deplină reuşită cultura cîmpului", autorul dă o serie de îndrumări privind cultivareacerealelor şi creşterea vitelor. Urmează un plan al culturilor pentru o perioadă de şapte ani, însoţit de tabele. Lucrarea se încheie cu o descriere a cerealelor şi a plantelor industriale. Deşi preot,tatăl „era un liber-cugetător", şi „de-o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică". Asemeni unui alt Popă Tanda, prestigiul lui creştea cu exemplul sugestiv şi viu: „«Ce face Popa, sau cel cu barba de argint şi cu mintea de aur ?» se întrebau ţăranii, iscodindu-i cărările şi pa- şii, şi-i urmau pilda". îl pasiona literatura universală, dar şi matematicile, citea pe Kant,

pe Scho- penhauer sau pe David Strauss. „Acasă era calm şi rar la vorbă, dar nu ursuz. Cîteodată  — evada. Evada nu tocmai departe, pînă la Sebeş sau la Băl-grad. Un pahar de vin îl muta în ipostazelevorbăreţe. După alte cinci pahare, nu-şi mai stăpînca adîncurile temperamentale, după zece cînta sau aluneca pe povîrnisul disputelor ce nu mai luau sfîrşit." Dar mama ? Era „fără multă şcoală, cuinstincte materne şi feminine preistorice. Preistorice în sensul deplinătăţii vitale, grele, masive. Nuavea Mama cunoştinţe folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia aievea într-o lume croită pemăsura celei folclorice. Existenţă încadrată de zarea magiei, Ea se simţea cu toată făptura ei vibrînd 

 într-o lume străbătută de puteri misterioase, dar nu se abandona niciodată VIIvisării. Fiinţă impersonală, fără gînd întors asupra ei însăşi, stăpînita numai de sacrul egoism al  familiei, Mama era substanţa activă în jurul căreia luau înfăţişare palpabilă toate rînduielile vieţiinoastre". Imaginea aceleia care pentru Blaga era Mama, scri-indu-i numele ca unei zeităţi, seintegrează organic, la acea vîrsta fericită a copilăriei, în aura fabuloasă a mediului rural. „Satul era pentru mine —  scrie viitorul poet  — o zonă de minunate interferenţe: aci realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se întîlnea cu povestea şi cu mitologia biblică, ce-şi aveau şi ele certitudinile lor." Pentrucine cunoaşte importanţa pe care Blaga o acordă folclorului şi este interesat în descifrarea surselor celui care va scrieSpaţiul mioritic şi va faceelogiul satului românesc,rîndurile de mai sus nu sînt  fără semnificaţie. Nu mai puţin, subcapitolul în care autorul mărturiseşte că pînă la vîrsta de 10 — 11ani, viaţa avea să-i fie „tot mai hotărît stăpînita de un sentiment religios, sporit de cele mainecontrolate excrescenţe". („Ani de-a rîndul am stăruit zilnic cîteva ore, cel puţin două, înrugăciune".) In farmecul acestui original Hronic şi cîntec al vîrstelor,cititorii vor descoperi ei înşişi, dincolo deelementul documentar-biograf ic, pe poetul din totdeauna. Căci pe meningea universului de atunci s-aimprimat şi amintirea unei zile cînd a „pus la încercare cerul". Naraţiunea ia direct structura de poem: „Umblînd odată pe uliţă cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. Zenitul  se mişca din loc —  ţmîndu-se neîntrerupt deasupra mea! Era o mare descoperire cu totul nouă, pecare mă simţeam obligat să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii". Pesteani, imaginea avea să revină în poeziaVestea cea bună(publicată pentru prima dată în „Contemporanul", nr. 19 din 7.V.1965) : Printre lucruri cînd umblăm, pe aproape sau departe 'cerul singur cu tăria sa albastră ne urmează pretutindeni în viaţă şi in moarte. Da, Zenitul e mereu deasupra noastră! Evocarea primilor ani de şcoală, la Sebeş-Alba, departe de casa părintească, duce, prin asocieredar şi prin anume contraste, la unele schiţe ale lui Slavici, dar şi la amintirile din copilărie ale luiCreangă. Viziunea lui Blaga e mai puţin „literară", mai direct şi mai tehnic memorialistică decît ahumulesteanului. Dar cît de pregnantă este amintirea zilelor de joi, cînd, fiind zi de tîrg, „Mama şiTata se osteneau pînă la Sebeş, cu căruţa" ! Totuşi — mărturiseşte poetul peste decenii — niciodată şcoala şi inima lui n-aveau să se-ntîlnească. Nu greutăţile şcolii îl speriau, ci faptul că trebuia să înfrîngă necurmat „un urît fără nume, fără capăt şi fără fund al săp-tămînilor". Inaceste cîteva cuvinte este sintetizată drama tuturor copiilor despărţiţi de mediul lor funciar.Vacanţele deveneau cu atît mai mult evenimente memorabile, şi

călătoria din vara anului1903 în Munţii Sebeşului la Bistra revelează un Blaga prozator original în care sesizantă este maiales descripţia de natură. Paginile cu imaginea Şu-rianului se înscriu printre cele mai pregnantedin „literatura muntelui" la noi. Nu mai puţin, în acest univers magic, redescoperim imaginile stranii şi baroce ale olarilor guşaţi, care au intrat în plasma poezieiOlarii, publicată în voi. Nebănuiteletreptedin 1943 (pag. 64) : De veacuri ei îşi au aci lăcaşul, de la începutul -ce/dintîi groteşti şi timpi, guşaţi fără grai.VIIIIXOlari ei sînt, sortiţi să-nmoaie si să coacă lutul. Ca nişte zmei întîrziaţi si blînzi cu feţe prelungite în cimpoaie,arhaici inşi, îşi poartă pe sub plai un vis fragil prin zilele greoaie.Se-nvîrte roata, sfîrîind, în orice casă. De faţă sînt, în inimă, tiparele bătrîne.Trudescu-se ca-n somn olarii, şi mocnesc Ungă cuptoare. Numai arar sînt cercetaţide vreo lumină şi de zîne. In văile sublimelor recolte nu este sat cu duhuri mai încete, dar nici alt sat în care să se ardă ulcioare mai frumoase şi mai zvelte, cu mijlocul de păcătoase sfinte fete. Reminiscenţele peste timp ale experienţelor întipărite de vîrsta copilăriei vor transpare şi în piesa deteatruArca lui Noe(publicată în iarna 1944 — 1945), scrisă în vara anului 1944 în satul Căpîlna, — acelaşi care este evocat deHronic :„un sat adunat ca într-o căldare, în fundul unei văi adînci..." Ochii copilului de atunci s-au oprit îndelung asupra unei mori străvechi de lemn, ale cărei roţi păreaucă se învîrt „fără întrerupere chiar de la începutul lumii". Personajul Noe din piesă e morar la vechea

 moară de lemn... De altfel, scriitorul însuşi, în pro-pria-i retrospectivă lucidă, notează asemeneatransferuri de imagini peste timp, ca aceea, între altele, a cîinelui calcinat de lavă la Pompei. Imaginea avea să-l urmărească „o viaţă întreagă" şi avea să se plăsmuiască într-un sonet,Cîinele dinPompei publicat în revista „Claviaturi", II, nr. 4, 1943),Xîn care, cum notează chiar autorul, „sugestia se sublima simbolic într-o viziune de apocalips cosmic şi personal". Evocîndu-şi anii gimnaziali de la Braşov, în timpul cărora ca elev în ci. a V-a a făcut, în 1911, şicălătoria în Italia (după ce încărcat de emoţie poposise în Bucureşti, unde la Academie a răsfoit „cuîncordare" un manuscris eminescian), creionează şi figura unchiului său Iosif Blaga. Într-o scrisoareadresată nouă de un fost coleg, mai vîrstnic, al poetului, doctorul Aurel Voina, medic primar de spital  şi conferenţiar universitar pensionar (domiciliat în Bucureşti), acesta descrie elogios pe fostul lor  profesor Iosif Blaga : „născut în 1864, tot în Lancrăm, dr. în filozofie şi profesor de istoria şi teoriadramei", care „ţinea unor elevi din clasa a şaptea şi a opta lecţii de nivel universitar  —  şi nu fără  folos [căci] din aceste lecţii a scos şi Lucian Blaga primele îndrumări teoretice privitoare la opera sadramatică de mai tîrziu". Fapt e că, evocînd mai departe şi pe alţi profesori ai săi, între alţii pe„domnu' Budiu", unele din aceste amintiri se pot descoperi integrate în piesaDaria (Opera dramatică,voi. I, p. 215 — 218), unde Puiu, fiul Dariei, povesteşte întîmplări de la şcoală. Idem, aceadomnişoară Roma C.(căreia îi este dedicată acea „Elegie" din voi.Poezii,ed. definitivă,1942, p. 218), figurează printre amintirile acestuiCîntec al vîrstelor cu primele efluvii aleadolescenţei încercate de Eros. („Peste doi ani Roma avea să moară de tuberculoză.) Dar la această dată, elevul Lucian Blaga trecuse deja şi prin alte încercări: în 1908 îi murise tatăl,după care urmase anii destui de grei ai liceului la Braşov, întreţinuţi din sursele puţine ale unei mameîmpovărate de griji.XI Din această perioadă datează, însă, şi primele încercări de publicistică „filozofică" ale tînărului cuochii iscoditori sub tîmpla înaltă. El a alcătuit, deci. o lucrare filozofică asupra „Numărului" şiasupra „Judecăţilor «matematice»" : reluînd problema kantiană, dar străduindu-se „spre o altă  soluţie" şi, nedeclarîndu-se de acord „nici cu dezlegarea propusă de Stuart Mill", cu o juvenilă îndrăzneală lua atitudine chiar şi împotriva părerilor expuse de Henri Poincare înŞtiinţă şi ipoteză.Trimisă revistei „Luceafărul", temerara încercare n-a văzut niciodată lumina tiparului şi nici n-a fost învrednicită cu vreun răspuns din partea redacţiei, dar scurt timp înainte de bacalaureat, adică în primăvara lui 1914, nişte noteDespre intuiţia în filozofia lui Bergsonau fost mai norocoase. Ele auapărut sub semnătura Ion Albu, înRomânul, ziarul din justifică intr-aaevar aprecierea, u,*,*xx*»xxx~ . „— 

ram o punte între intuiţia intelectuală la Schelling, metoda«fenomenelor originare» la Goethe şi unele variante ale intuiţiei bergsoniene". Dar tînărul filozof în devenire avea, odată luat bacalaureatul, să se înscrie la seminarul teologic dinSibiu. Explicaţia ? Spre a fi scutit de înrolare în armata austriacă (în care alţi doi fraţi se aflau de laînceputul războiului). Deşi trîntit la examenul de „Cîntări bisericeşti" şi deşi, în cele din urmă, întreel şi teologie s-a pus „o tabla de azbest-izo-lator", a absolvit seminarul în 1917, pentru ca apoi să seînscrie la Universitatea din Viena, avînd ca teză de doctorat o problemă deTeoria cunoaşterii. La Viena, poetul Blaga ia întîiul contact cu inovaţiile artei „expresioniste", cu desenele lui Kokoşka, Feininger ş.a. Manifestele expresioniste nu-i păreauXII„de loc ezoterice", dimpotrivă, le găsea „foarte clare"; prea puţin convingătoare erau exempleledestinate să le ilustreze. Totuşi, Blaga se supune conştiincios studierii unei întregi eseistice expresio-*nişte, împărtăşindu-şi nedumeririle cu un student la Arhitectură şi un altul muzician, tînărul nostru poet mărturisind că dacă „teoria îndupleca", nu se împăca, totuşi, cu realizările artistice aleexpresioniştilor, pe care le socotea „lamentabile dibuiri, iar nu izbînzi".Urmărind cu anxietate evoluţia războiului, Blaga îşi îndreaptă atenţia către studiile de biologie teore-tică. Unele din aceste probleme, „de o înfăţişare foarte dilematică uneori", au constituit una dincircumstanţele ce l-au determinat să caute noi metode şi chiar o lărgire a Teoriei cunoaşterii în sensul „minus-cunoaşterii". în aceleaşi pagini Blaga mărturiseşte că la acea dată „ideologiile revoluţionaredin Rusia şi doctrinarii ale căror nume au apărut pe rînd în cadenţa precipitată a vremuirii socialedin Răsărit de la căderea ţarismului încoace, nu-i erau

necunoscute". In toamna anului 1918, la

Repetabila povară de Adrian Păunescu

Cine are părinti, pe pământ nu în gând Mai aude si-n somn ochii lumii plângând Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti, Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc De atâtia copii si de-atât nenoroc Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei, Care stiu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, după actele lor, Nu conteaza deloc, ei albiră de dor Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla, Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva. Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor, Dacă nu au murit tristi în casele lor... Între ei si copii e-o prăsilă de câini, Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând, Mai aude si-n somn ochii lumii plângând. Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii? Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat, Într-un biet orăsel, într-o zare de sat, Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi, Si ca niste stafii, ies arare la porti Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut, Cine are părinti are încă trecut. Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, Unde-avem si noi însine ai nostri copii. Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, Si în genere sunt si nitel pisălogi. Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici, Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici, Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal, Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital. Nu-i asa că te-apucă o milă de tot, Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? Că povară îi simti si ei stiu că-i asa Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus Pe constiintă povara acestui apus Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, Se vor împutina cei ce n-au si ne cer. Iar când vom începe si noi a simti Că povară suntem, pentru-ai nostri copii, Si abia într-un trist si departe târziu, Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu, Vom pricepe de ce fiii uită curând, Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând, Si de ce încă nu e potop pe cuprins, Desi plouă mereu, desi pururi a nins, Desi lumea în care părinti am ajuns De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Aniversare

 Dumitru Matcovschi

M o t t o: Moldovean persoana careface parte din populatia de baza aMoldovei sau este originara de acolo;moldav. ( Dictionarul explicativ al limbiiromane , Bucuresti, 1996)

Avem de toate: paine si la paine,doine mai vechi si doine mai batrane,paduri adanci prin care umbla cerbiisi pasc in voie firul dulce-al ierbii,izvoare ce razbat din miez de hume,sa ne potoale setea grea anume,maiestre pasari ce cobor din timpurifara aceste patru anotimpuri.Avem de toate: strop de cer albastru,de roua strop si strop cinstit de astru,vinuri alese, cele mai alese,puse pe mese la imparatese;mere domnesti usor, ce pleaca ramul,cand fata mea, in zori, deschide geamul;si carti de poezie scrise bine,cu sufletul si vremea care vine.Avem de toate! Dar cu-aceste toatesaraci de-a pururi lumea ne-ar socoate,de n-ar fi-al nostru marele, Poetul,care si-a scris cu-n colt de stea caietulsi care, ca un moldovean, fireste,daca a plans, a plans moldoveneste,si tot asa s-a bucurat, si iaramoldoveneste doru-a fost sa-l doara.Poetul e al nostru pan-la sange !Ah, versul lui, cum stie a ne strangein prag de casa, neamul tot, cel careo vatra are si-o nadejde are.O, versul lui cum stie a ne facegraiul de paine, sufletul de pace;si-a ne-ntalni cum stie intr-o soartesi dincoace, si dincolo de moarte.Marinimos, frumos Poetul suiede la pamant la ceruri si descuieinalte porti pentru un nu stiu cine,

pentr-un aed din urma care vineEl ne alege, el ne intelege,el este rege, vorba lui e lege,el ne citeste fiecare cartesi spini ne-mparte, lauri ne imparte.Al nostru e Poetul azi si maine,precum al nostru aerul ramane,cel totdeauna-nmiresmat si incabradul semet ce cerste-n varf de stanca;El e mandria noastra, omeniastrabunului pamant, destoiniciaplugarului culegator de stele.El este Zeul rugaciunii mele.Dusmanii lui au fost dusmani de tara:l-au murdarit cu vorba de ocara,l-au aratat cu degetul in strada,descult cand alergat-a prin zapadaCa niste caini de rai erau dusmanii:nu i-au furat doar slava, ci si banii!Si, grav bolnav, Poetul s-a ales cuun simplu nume-n piatra Eminescu.Opt litere, atat. Ca opt semintesub zapada de pamant, ca opt sentinte,sau poate ca opt raze de luminace trec prin vreme si o insenina.Opt litere. Si toate impreunao carte, una singura aduna,o carte, cea mai buna, cea mai carte,o viata mare, cea mai mare, fara moarte.Si scrisa-i cartea nicidecum cu pana,pentru Ion e scrisa si Ioana!La ziua lui de nastere eu ies cupieptul deschis: Traiasca Eminescu! Afara-i iarna, ninge, se topeste.Razbate glas din ceruri: El traieste! Incerc sa numar anii. Care-i rostul?Poetu-i foarte tanar. Si-i al nostru!Si iar ma-ntorc la cartea lui frumoasa:cine eram de n-o aveam in casa?!