Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Eseu

Diavolul

Tudorache Diana Maria

Anul I , MRU, Grupa 2

Istorie socială

1

Cartea “ O istorie a diavolului” de Robert Muchembled va face tema eseului meu, în care

voi prezenta forţa sa malefică dar şi diferitele faţete importante ale acestuia, el fiind uneori

“negru sau verde, uneori roşu, gigantic sau invizibil el este capabil să ia toate formele posibile”.

Robert Muchebled “a cercetat istoria fascinaţiei raului, o fascinaţie mereu actuală”.

Diavolul, conform dexului reprezintă o fiinţă imaginară considerată drept întruchipare a

spiritului rău. O definiţie asemănătoare o dă şi Robert Muchembled în cartea sa “demonul nu este

decât un simbol al Răului prezent în fiinţă umană”. Daniel de Foe enumeră diferite nume sub

care apare Diavolul în Scripturi: “Şarpe, Mare Dragon Roşu, Duşmanul, Satan, Spiritul impur,

Spiritul mincinos, Ispititorul, etc”. Diavolul este văzut de către toţi, sau mai bine zis închipuit

că având “coarne, gheare, coadă, corpul păros, picioarele de ţap” aceasta reprezentând imaginea

tradiţională a diavolului imaginată de întreaga populaţie.

În religia creştină, se ştie că la începuturile sale demonul a fost de parte binelui, fiind un

slujitor al Domnului, însă datorită faptelor sale acesta s-a îndepărtat dreptat de Dumnezeu, fiind

alungat din împărăţia Cerului. Odată cu acesta, diavolul a hotărât să se răzbune distrugând lumea

creată de Dumnezeu. Astfel el a trecut de partea Raului, simbolizând partea obscură, neagră a

lumii. El este cel care a sfărâmat fericilor celor dintâi oameni, Adam şi Eva, cel care “stă în

biserică şi se strâmbă la oameni, ca să-i facă să râdă şi astfel să-i îndepărteze de la dragostea lui

Dumnezeu”. În niciuna dintre poveştile populare româneşti, diavolul nu apare “în carne şi oase”

ci recurge la două modalităţi. Fie ia înfăţişarea unui om, pentru a se apropia mai uşor de aceştia,

fie îi atrage pe alţii de partea sa. În scrierile populare, diavolul recurgea de cele mai multe ori la o

femeie bătrână, deoarece se spunea despre acesta că este o persoană înţeleaptă, cu o vastă

experienţă de viaţă ce “a văzut şi a pătimit multe”.

2

Din perspectiva scriitorului francez Muchembled, acesta considera că “cu fiecare

generaţie, diavolul se întruchipează în funcţie de imaginarul colectiv al unei generaţii”.

Totodată, chiar dacă diavolul întruchipează diferite înfăţişări, acesta îşi continuă rolul său de a-i

îndemna pe oameni spre rău, spre păcat. Chiar dacă se spune, că diavolul există în natură, în

istorie, o partea a răului acestuia există şi în fiecare fiinţă de pe pământ încă de când s-a născut,

dându-i târcoale în permanenţă, ne fiind vizibilă la exterior, ci doar pluteşte prin preajmă sa,

după cum subliniază şi Baudelaire în operă sa “Neobosit, alăturea de mine, se foieşte

Diavolul/Pluteşte în jurul meu că un abur insesizabil”(apud R. Muchembled, pag.270). Textul

biblic susţine această idee explicând că “cugetul inimii omului se apleacă la rău din tinereţile

lui”. Spre deosebire de diavolul care există în natură, în istorie, răul care există în oameni este

undeva în sufletul nostru ascuns, şi iese la suprafaţă doar în momentele de traumă, angoasa şi

situaţii limită. Omul este înzestrat cu două impulsuri, unul fiind impulsul pozitiv care îl

îndeamnă să se comporte conform menirii sale divine, însă există şi un impuls spre rău. Individul

se va comporta întotdeauna în funcţie de puterea mai mare a unuia dintre impulsuri pe care o are

asupra acestuia, astfel acesta va avea înclinaţie mai mare fie spre bine, fie spre rău. .

Se spune, că atunci când un copil se naşte, Dumnezeu îi trimite un înger păzitor, dar în

acelaşi timp şi Satana trimite un drăcuşor pentru a-l îndemna spre rele “Diavolul şi Dumnezeu

luptă unul împotriva altuia în cadrul dramei noastre psihologie, şi fiecare dintre noi va trebui să

opună întotdeauna impulsul spre bine, celui spre rău”. Tocmai de aceea, când ne naştem părinţii

noştrii ne arată atât ce este bine, cât şi ce este rău, intreptandu-ne întotdeauna numai spre bine,

încercând să suprime răul care ar putea ieşi din noi vrodată.

Un alt autor care s-a preocupat de acesta temă, cea a Satanei este Freud, care publică

eseul O nevroză demonică, în 1992. Freud a descoperit un manuscris prin intermediul unui

3

bibliotecar, în care se relata o poveste a unui pictor ce a fost posedat de diavol, dar mai apoi

eliberat de către acesta. Pictorul se numea Christoph Haizmann, şi din cauza unor convulsii

puternice a fost adus la sanctuarul din Mariazell pentru că parohul să-l observe, şi să vadă dacă

există vro origine diavolescă în tot ceea ce i se întâmplase pictorului. Haizmann i-a recunoscut că

acum nouă ani, el încheiase un pact cu diavolul, prin care el se angaja să îi dea acestui, după

scurgerea acestor ani, sufletul şi corpul. Acest pact fusese scris cu sânge, şi văzând că se apropie

dată scadentei, Haizmann a venit la sanctuar cu gândul că Fecioara Maria îl va cruţa de acest

pact. Pictorul a fost supus la sanctuar să treacă printr-o perioadă de penitenţă şi rugăciune. Insă

pe lângă toate acestea, pe data de 8 septembrie, chiar de ziua Sfintei Maria, diavolul i-a apărut

sub aspectul unui dragon înnaripat, dându-i pactul înapoi. După ce a fost ajutat de călugări prin

exorcisme, acesta se reîntoarse la Viena pentru a-şi relua muncă, dar starea de vindecare nu dură

mult şi îl cuprinsese din nou vechile simtome. Haizamann se reîntoarse la Mariazell spunând că

are parte din nou de acelaşi atac din partea spiritului rău, dar mărturisi că încheiase un alt pact,

altul decât precedentul acesta fiind semnat cu cerneală. Reuşi să i se restituie şi acest pact

datorită rugăciunilor şi exorcismelor călugărilor.

Freud analizând această întâmplare, ajunge la concluzia că pictorul încheiase acest pact

cu diavolul datorită unei profunde tristeţi, ce îl împiedică să lucreze şi îl determină să-şi

privească viitorul ca fiind fără speranţă. Intrând mai amănunţit în acestă poveste, Freud

descoperise că Haizamann intrase în această stare de melancolie datorită morţii tatălui său. În

toată această admosferă sumbră în care se afla pictorul, diavolul îi promisese că îl ajută. Cele

două pacte încheiate între diavol şi pictor erau redactate în aşa fel încât doar lui Haizamann îi

revenea obligaţii, în ele incluzând probabil în mod tacit influenţa dătătoare de linişte a diavolului,

lucru ce i-a permis să se elibereze câtuşi de puţin din starea de depresie în care intrase.

4

Primul pact, cel scris cu sânge pictorul declară: “Prin acest pact mă declar obligat să

devin fiu şi servitor al Satanei şi după nouă ani să-i aparţin trup şi suflet”. În cel de-al doilea

pact, cel scris cu cerneală, scria “Eu, Christoph Haizamann, semnez un pact cu acest domn,

obligându-mă să-l servesc ca un fiu timp de nouă ani”. Ambele pacte, după cum se putea observa

îl determină pe pictor să îi fie fiu diavolului. Menţionarea acestui lucru în ambele pacte i s-a

părut destul de semnificativă şi lui Freud în analiza acestui caz. Depresia şi incapacitatea de a

lucra se datorau morţii tatălui său, pactul se justifică prin faptul că pictorul putea să spere că va

recupera ceea ce pierduse, prin găsirea, adică, a unui înlocuitor patern. De aici se desprinde şi

teoria Freudiană conforma căreia atât Dumnezeu cât şi Diavolul sunt figuri ce reprezintă figura

tatălui “Ştim înainte de toate, că Dumnezeu este un înlocuitor al tatălui”. De cealaltă parte se afla

demonul, despre care ştim că este în antiteză cu Dumnezeu, însă ştim totodată că ambii au fost la

origine identici. Tocmai de aceea nu trebuie să ne mire faptul că odată ce Dumnezeu este un

înlocuitor al tatălui, există şi un comportament ostil faţă de acesta, urându-l, temându-se şi

plângându-se de el “şi-a găsit expresia în crearea lui Satan”. Pacturile cu diavolul nu ar trebui să

existe, deoarece fără să ne dăm seama, considerând totodată că este cea mai bună soluţie pentru

noi, în situaţiile limită vom deveni nişte instrumente în mâinile acestuia.

Se crede că o legătură directă cu diavolul o au ciuma şi mirosurile înspăimântătoare. De

asemenea, în universal alb şi negru al savanţilor, aceştia considerau că natura feminină este mai

aproape de partea submbra a creaţiei divine, fiind de partea diavolului, în timp ce bărbatul este de

partea lui Dumnezeu. Medicul Levinus Lemnius, născut în 1505 este un om al evului mediu

preocupat în special de natura umană şi de sectele naturii. Acesta ajunge la o concluzie pe care o

justifică în felul următor: că femeile care mor înnecate plutesc cu burta în jos, pe când bărbaţii

plutesc pe spate cu faţa în sus, ceea ce denotă că femeile au o relaţie cu frigul, umiditatea,

5

întunericul, pe când bărbaţii au o relaţie mai strânsă cu lumina, căldură, Dumnezeu. Muchembled

mai precizează despre doctorail Levinus că era de asemenea foarte preocupat de mirosuri,

afirmând că bărbatul emană un miros plăcut, pe când jumătatea sa emanaă un miros mai puţin

plăcut. Datorită mirosului ei neplăcut, apropierea femeii face să sece, murdăreşte şi înnegreşte,

bărbatul producând contrariul sporind strălucirea lucrurilor din jurul său. Femeia este bănuită ca

având un corp păcătos, ca producând un venin ce-l emană şi infectează cele mai curate obiecte.

De asemenea, în anul 1559 Lemnius afirmă că privirea unei persoane reci şi umede poate

provoca boală. Femeia fiind în mod natural umedă, ea poate aşadar să-l “slăbească pe bărbat

dintr-o singură privire veninoasă”. Diavolul este cel care stăpâneşte asupra mirosurilor, iar un

miros îngrozitor scoate la iveală un păcat sau o boală. Tocmai de aceea se spune ca “putoarea

evoca imaginea diavolului”.

În cartea lui Robert Muchembled se mai dezbate şi ideea conform căreia femeile urâte nu

sunt iubite, din cauza faptului că sunt considerate vrăjitoare, iar un proverb străvechi zice “urâtă

ca o vrăjitoare”. Jean Bodin justifică în recenta sa lucrare publicată, că urâţenia femeilor se

datorează faptului că sunt vrăjitoare şi că s-au dăruit diavolului.

Se consideră de asemenea că diavolul este în strânsă legătură cu vrăjitoria. Una din

întâmplările relatate în O istorie a diavolului de Robert Muchembled este cea a unui preot

imoral, Rouillon ce spunea că face sacrificii pentru a chema spiritele rele. De asemenea el îi

asigură pe oameni că dispune de secretele “micii bestii”. Apoi urmă un întreg ritual, în care în

prima fază trebuia să smulgi trei sau cinci fire de la o iapă ce nu mai fusese niciodată însărcinată,

însă acestea trebuiau smulse în trei reprinze. Apoi aceste fire trebuiau puse într-o oală, din care

nu a mai servit nimeni, să pui peste apă de la fântână, apoi să o acoperi cu un capac de lut şi în

final să o laşi într-o cameră unde nu a mai intrat nimeni, timp de nouă zile. După scurgerea

6

acestui termen, trebuie intrat în camera respectivă exact la ora la care a fost depusă spunând nişte

cuvinte misterioase. În această cameră vei găsi “o mică vietate, fie în formă de omidă, fie sub cea

a unei păsări, iar uneori această mică vietate strigă ca un copil”. Următoare etapă, constă în

faptul că trebuie introdus un fir de mătase roşie sub burta vietăţii, însă fără să fie atinsă apoi

introdusă într-o cutie plină de seu. După ce vietatea a fost introdusă în aceea cutie, trebuie lăsată

douăzeci şi patru de ore, după scurgerea acestui termen trebuie să se introducă o monedă de

argint. Dupa ce moneda a fost introdusă, trebuie să te culci cu cutia pe durata a două ore, pentru

că în primele minute din cea de-a treia oră să primeşti suma dublă a banilor depuşi, însă cu

condiţia de a nu cere mai mult de douăsprezece monede de aur, întrucât “virtutea micii vietăţi nu

merge atât de departe. Din cauza acestor ritualuri practicate de diverse personaje, multă lume îşi

pune întrebarea dacă nu în spatele acestor fapte se afla diavolul.

Se consideră că vrăjitoarele sunt un fel de servitoare ale diavolului, acestea folosind

magia neagră cu ajutorul forţelor malefice ale Satanei, pentru a face rău persoanelor. Vrăjitoria

are scopul de a-i ajuta pe oameni să-şi îndeplinească dorinţele omeneşti, însă prin invocarea

puterii diavoleşti. Se consideră că vrăjitoarea este femeia căzută în păcat, care stie să facă vrăji

cu ajutorul diavolilor. Aşadar, orice magie, orice superstiţie, nu pot fi decât malefice, tomai de

aceea Biserica te îndeamnă să nu crezi în horoscop, superstiţii şi tot ce ţine de acestea.

Diavolul este cel care îl instigă pe om la păcat, prin punerea mai multor ispite în faţa lui.

De multe ori, omul cade prada acestor ispide, decăzând în faţa lui Dumnezeu, datorită faptului că

puteau să se opună acestei ispide. Pe de altă parte, de evidenţiat este faptul că oricât ar încerca

diavolul să pună stăpânire pe un om, întunecându-l la minte, nemaiputând să vadă lumina şi

oprindu-l din drumul său către Dumnezeu, nu-i poate anula natura sa umană şi profundă. Sufletul

sau bun rămâne ca şi al unei comori bine ascunsă în pământ. Din această cauză, atunci când

7

oamenii sunt exorcizaţi, alungându-l pe diavol din mintea şi sufletul lor, aceştia revin la viaţa lor

de dinainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încă din vechile timpuri, se indica oamenilor că pentru a-l îndepărta pe diavol trebuiau

utilizate fie o cruce, fie tămâie, de aici rezultă şi numeroasele zicale: “bată-l crucea”, “fă-ţi cruce

mare că e dracul bătrân”, “a fugi ca dracul de tămâie” etc.

În concluzie, demonul este prezent printre noi, urmărindu-ne la tot pasu, pentru a cădea în

păcat în favoarea lui, acesta din urmă devenind un aliat al său. Însă, lumea este protejată de o

divinitate omniprezenta ceea ce îl ţine pe demon în frâu, având o putere limitată de a acţiona,

doar asupra persoanelor “imperfecte şi păcătoase”. În ceea ce priveşte persoanele care nu cred în

Diavol, acesta se conformează cu ideea conform căreia “cine crede că nu există Diavol, va

ajunge să creadă că nu există Dumnezeu”.

8

Bibliografie:

1. ALFONSO, M. DI NOLA, 2001, DIAVOLUL: CHIPURILE, ISPRĂVILE, ISTORIA SATANEI, BUCUREŞTI, ALL;

2. ROBERT, MUCHEMBLED, 2002, O ISTORIE A DIAVOLULUI, BUCUREŞTI,

CARTIER;

3. ROBERT, MUCHEMBLED, 1997, MAGIA ŞI VRĂJITORIA, BUCUREŞTI,

HUMANITAS;

4. TUDOR, PAMFILE, 1914, DIAVOLUL ÎNVRĂJBITOR AL LUMII,

BUCUREŞTI, SOCEC

5. http://suspans.ro/literatura/recenzii/conu-afurisitu-sau-istoria-diavolului

6. http://www.padrepio.catholicwebservices.com/RUMENO/Diablo.htm

7. http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cu-diavolul-este-glumit-119903.html

8. http://www.crestinortodox.ro/diverse/diavolul-conceptia-populara-97493.html

9. http://www.crestinortodox.ro/editoriale/posesia-demonica-70346.html

10. http://ortodoxia.md/pcatul-vrajitoriilor/1588-ce-este-vrajitoria

9