1.Viciile de consimţământ. Noţiuni întroductive.

Consimțământul este o condiție de fond, o condiție esențială și

generală de valabilitate a actului juridic civil. Prin consimțământ se

înțelege manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, de a se

obliga juridicește. Consimțământul formează împreună cu cauza-

scopul, voinţa juridică.

Din punct de vedere terminologic, consimţământul are două

sensuri:

Într-un prim sens, se are în vedere voinţa exteriorizată a autorului

actului unilateral sau a uneia dintre părţile actului bilateral.( acest sens

este utilizat în art. 953 Cod civil)

Într-un al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă

al părţilor în actele bilaterale şi multilaterale. ( Acest sens este utilizat

în art. 969 al. 2 Cod civil)1

Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul

trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii: să emane de

la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a

produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun

viciu de consimţământ.2

1 Ovidiu Ungureanu, Drept civil, Introducere, Ed.8, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pag. 155Gabriel Boroi, Drept civil. Partea Generală. Persoanele. Ed. Hamangiu, 2008, Bucureşti, pag. 211Ernest Lupan, Drept civil. Partea generală. Univ. Creştină “Dimitrie Cantemir” Facultatea de Drept Cluj Napoca, 1995, pag. 1692 Ovidiu Ungureanu, op. cit, pag. 160

Legea civilă cere ca formarea voinţei să fie liberă, neînfluenţată,

nealterată prin ceea ce numim vicii de consimţământ sau vicii ale

voinţei.

Viciile de consimţământ sunt : eroarea, dolul ( viclenia) violenţa

şi leziunea.

Este vorba deci, de anumite împrejurări care afectează caracterul

conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic civil,

caracteristica cărora constă în faptul că o manifestare de voinţă există,

dar aceasta este viciată, fie sub aspectul ei intelectual ( în cazul erorii

şi al dolului) fie în caracterul ei liber

( în cazul violenţei).3

În dreptul roman eroarea a fost singurul viciu de consimţământ,

dolul şi violenţa fiind acte mult mai grave,respectiv delicte în timp ce

leziunea constituia o cauză care afecta valabilitatea preţului ca element

esenţial al contractului de vânzare-cumpărare. Dolul şi violenţa au

dobândit sensulde vicii de consimţământ în epoca modernă, în secolele

al XVII-lea şi al XVIII-lea, când juriştii francezi Jean Domat (1625-1696) şi

Robert Joseph Pothier (1699-1772) au creatteoria viciilor de

consimţământ în spiritul şcolii dreptului natural care considera că voinţa

reprezintă însăşi esenţa actului juridic.

Eroarea (error) constă într-o falsă reprezentare a realităţii în

momentul încheierii actului juridic. Nu orice eroare constituia un viciu,

ci numai una gravă (aşa numita iustus error) care altera voinţa

exprimată la încheierea actului juridic, ceea ce ducea la nulitatea acelui

act. Eroarea putea să fie in negotio, in corpore, in substantia şi in

persona. Error in negotio constă în eroarea asupra naturii juridice a

actului încheiat. Jurisconsultul Ulpian dă în acest sens următorul

exemplu: "Si ego deponens tibi dedero, tu quasi mutuam accipias, nec

depositum, nec mutuum est" (Dacă eu depun la tine o sumă de bani, iar

tu o primeşti ca şi cum ar fi fost împrumutată, nu există nici contract de

3 Ernest Lupan, op. cit, pag. 172

depozit, nici de împrumut). Înacest caz părţile se află în eroare cu

privire la natura actului juridic încheiat, ceea ce determină nulitatea.

Error in corpore este eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic,

caz încare, de asemenea, actul este nul: "Si igitur ego me fundum

emere putare Cornelianum, tu mihi te vendere Sempronianum putasti,

quia in corpore dissenssimus emtio nulla est"

(Aşadar, dacă eu îmi închipui că am cumpărat fondul Cornelian, iar tu îţi

închipui că mi-am vândut fondul Sempronian, fiindcă nu ne înţelegem

asupra obiectului, vânzarea-cumpărarea este nulă). Iniţial error in

corpore a fost singura eroare asupra obiectului actului juridiccunoscută

de dreptul roman. Din secolul al II-lea d. Hr s-a recunoscut însă ca viciu

de consimţământ în cazul contractelor de bună-credinţă şi eroarea

asupra substanţei obiectului (error in substantia, sau, error in materia),

aşa cum era în cazurile în care se vindea oţet în loc de vin, aramă în loc

de aur, plumb în loc de argint, o copie în locul originalului. Error in

persona este eroarea asupra identităţii persoanei cu care se încheie

actul juridic.

Romanii mai făceau distincţie între eroarea de drept (error in iure

sau ignorantia iuris) şi eroarea de fapt (error facti sau ignorantia facti):

"Ignorantia vel facti, vel iuris est"

În cartea intitulată "Despre eroarea de drept şi de fapt" (De iuris et

facti ignorantia)jurisconsultul Paulus spunea că numai eroarea de fapt

este scuzabilă: "regula est, iuris quidem ignorantiam quique nocere,

facti vero ignorantiam non nocere" (Regula este că eroarea de drept

dăunează, însă eroarea de fapt nu dăunează)

Pornind de la afirmaţia lui Paulus, comentatorii dreptului roman

au formulat principiul nemo censetur ignorare legem

Dolul constă în ansamblul manoperelor frauduloase întrebuinţate

pentru a determina o persoană să încheie un act juridic pe care altfel

nu l-ar fi încheiat. Reglementat ca delict în anul 66 î. Hr. de către

pretorul Gallus, a fost numit dollus malus (dolul rău) spre a fi deosebit

de dolus bonus (dolul bun) care nu a fost niciodată sancţionat şi care

constă în folosirea unor mijloace viclene pentru înşelarea duşmanilor

sau lipsirea de gravitate (precum lăudarea exagerată a mărfurilor de

către vânzător). Victima dolului putea acţiona împotriva autorului

delictului şi a moştenitorilor săi dacă aceştia profitaseră de pe urma

dolului.

Violenţa (metus) constă în ameninţarea sau temerea insuflată

victimei, din cauza căreia aceasta îndeplineşte un act juridic la care nu

ar fi consimţit dacă nu ar fi fost astfel constrânsă. Ameninţarea putea să

privească direct persoana care a încheiat actul juridic sau o altă

persoană apropiată faţă de care victima violenţei manifestă o afecţiune

deosebită.

Pentru a produce efecte juridice violenţa trebuie să existe în momentul

încheierii actului juridic, să fie determinantă, adică suficient de

puternică. Victima violenţei avea dreptul la o acţiune care putea fi

îndreptată nu numai împotriva celui ce folosise violenţa, ci şi împotriva

terţilor care ar fi profitat de pe urma actului încheiat în urma violenţei şi

beneficia de o restitutio in

integrum propter metum prin care actul păgubitor era desfiinţat şi

părţile erau repuse în situaţia anterioară comiterii violenţei.

Leziunea (laesio) constă în prejudiciul material suferit de una din

părţile actului juridic din cauza disproporţiei valorice a

contraprestaţiilor în momentul încheierii actului.

Iniţial leziunea a constituit un motiv de anulare a actului juridic numai

când victima era un minor cu vârsta cuprinsă între 14-25 de ani, acesta

beneficiind de o restitutio in integrum ob aetatem. În dreptul lui

Iustinian, sub influenţa creştinismului s-a decis că vânzătorul care a

suferit o pagubă excesivă (laesio enormis) prin vânzarea unui imobil la

un preţ mai mic decât jumătate din valoarea sa reală, va putea cere

anularea vânzării. Cumpărătorul putea să păstreze imobilul numai dacă

se efectua o reductio ad aequitatem, achitând vânzătorului diferenţa

până la jumătate din

valoarea lucrului.4

În cele ce urmează vom analiza eroarea- viciu de consimţământ.

2.Eroarea – viciu de consimţământ

2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare

Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în

conştiinţa persoanei care deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia

actul juridic. 5

„ Eroarea este starea intelectuală în care ideea realităţii este

întunecată şi ascunsă prin ideea falsă pe care o avem despre un

lucru. ... „6

Sediul materiei îl constituie art. 953 şi 954 Cod civil :

„Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare...”

„Eroarea nu produce efecte decât cănd cade asupra substanţei

obiectului convenţiei”.

În Noul Cod Civil, eroarea este reglementată prin dispoziţiile art.

1206- 1213.

Potrivit criteriului consecinţelor pe care le produce, eroarea se

clasifică în: eroare obstacol, eroare viciu de consomţământ, şi eroarea

indiferentă. 7

4 Teodor Sâmbrian, „Elemente de teorie a actului juridic în dreptul roman” Revista de Ştiinţe juridice5 Ovidiu Ungureanu, op. cit. pag. 1666 ibidem7 ibidem

Eroarea obstacol – este acea eroare, care împiedică formarea actului

juridic civil. Ea se mai numeşte şi eroare distructivă de voinţă.Eroarea

obstacol este cea mai gravă formă a erorii. Ea poate cădea asupra

naturii actului ce se încheie ( error in negotio) cănd o parte crede că

încheie un anumit act juridic civil, sau asupra identităţii obiectului

( error in corpore) cănd o parte crede că tratează cu privire la un

anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun.8

Eroarea viciu de consimţământ- este falsa reprezentare a realităţii

ce cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic

( error in substantiam) sau asupra persoanei contractante ( error in

personam).

Ea nu este distructivă de voinţă, nu înlătură consimţământul ci doar îl

viciează.

Eroarea indiferentă- este tot falsa reprezentare a unor împrejurări,

care însă sunt mai puţin importante la încheierea actului juridic civil.

Deoarece se referă la aspecte neesenţiale, nu afectează valabilitatea

actului juridic civil.9

Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a

prestaţiei, însă poate să rămână chisr şi fără o consecinţă juridică.

În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două

feluri: eroarea de fapt şi eroarea de drept.

Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii

faptice la încheierea actului juridic civil.

8 Ovidiu Ungureanu, op. cit, pag.167, Ernest Lupan, op.cit. pag. 174, Gabriel Boroi, op. cit. pag. 2159 Ovidiu Ungureanu, op cit, pag. 173, Gabriel Boroi, op. cit, pag. 217, Ernest Lupan, op. cit, pag. 176

Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic

a existenţei sau conţinutului unei norme juridice. 10

2.2.Eroarea asupra substanţei obiectului actului

juridic

Eroarea asupra substanței obiectului actului juridic constituie viciu de

consimțământ numai când se referă la calitățile substanțiale ale

obiectului, deoarece partea care a îcnheiat actul juridic și-a manifestat

voinţa numai în considerarea acestor calităţi, pe care în mod eronat le-

a crezut adevărate, căci altfel nu ar fi încheiat actul.11

Prin substanţa obiectului se înţelege atât bunul considerat în

materialitatea lui, cât şi conţinutul prestaţiei.12

Substanţa obiectului contractului este, deci, ceea ce părţile au

convenit că este esenţial pentru fiecare dintre ele într-un contract

anume şi deci aşteptat de la celălalt contractant în urma executării

obligaţiilor asumate.

10 Noul Cod Civil încearcă să tranşeze controversele existente în literatura de specilitate cu privire la aplicarea principiului „ nemo censetur ignorare legem“ . Astfel, unii autori consideră principiul ca fiind o prezumţie absolută, alţi autori admit existenţa erorii de drept. În art. 1207 al. 3 se prevede: “Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului. “În consecinţă, se va putea invoca eroarea de drept, deci necunoaşterea legii, sub sancţiunea nulităţii, dar numai atunci când eroarea de drept este ori singura, ori principala cauză a contractului11 Ovidiu Ungureanu, op. cit. pag. 16812 ibidem

A.Condiţiile erorii

Eroarea asupra substanţei nu produce efecte decăt dacă

1. este determinantă pentru consimţământul celui care invocă

eroarea;

2. poartă asupra unei calităţi convenite de părţi , fiind cunoscute

de ambele

3. se pune problema dacă eroarea este sau nu scuzabilă.

1. Eroarea trebuie să fie determinantă

Aşa cum rezultă din cele ce preced, prin eroarea asupra subtanţei nu

se înţelege numai eroarea asupra materiei din care este făcut bunul

care formează obiectul contractului , ci mult mai larg, eroarea asupra

unui element ţinând de obiectul contractului, care este stabilit prin

voinţa părţilor, putându-se referi atât la elemente de natură materială

cât şi imaterială.13

Din punctul de vedere al erorii, iportantă este „Calitatea

principală şi esenţială pe care părţile au avut-o în vedere în contractul

lor şi fără de care ele n-ar fi contractat” ( D. Alexandresco)

Eroarea asupra substanţei se referă deci, la reprezentarea

greşită asupra unuia din elementele care l-au determinat pe errans să

contracteze, fiind înclus în obiectul contractului ca prestaţie acceptată,

reieşind că dacă aceasta ar fi cunoscut realitatea nu şi-ar fi dat

consimţâmăntul sau şi l-ar fi dat în alte condiţii.

Cel care invocă eroarea trebuie să facă dovada că tocmai elementul

asupra căruia el s-a înşelat este cel care a determinat să contracteze,

având o înfluenţă hotărâtoare asupra consimţământului său, lucru care

se poate face prin orice mijloc de probă.

13 Dan Chirică „Eroarea viciu de consimţământ în materie contractuală” Revista Dreptul, nr. 7/2005, pag. 12

Aprecierea erorii se face „ in concreto” Credinţa greşită a uneia dintre

părţi trebuie să fie determinantă pentru aceastaîn luarea deciziei de a

contracta. Este deci vorba despre o chestiune subiectivă , care se

apreciează „in concreto” în funcţie de circumstanţele în care s-a

contractat, iar nu „in abstracto” prin luarea în considerare a

comportamentului – etalon.

Fără indoială atunci cănd se pune problema interpretării voinţei

părţilor, instanţa de judecată va putea accepta mult mai uşor că o

anumită calitate care lipseşte lucrului vândut este determinantă

potrivit opiniei comune , aşadar „ in abstracto” dar aceasta doar

pentru a determina in concreto caracterul ei determinant.14

Eroarea poate purta nu numai asupra prestaţiei

cocontractantului, ci şi asupra propriei prestaţii. De regulă, eroarea

poartă asupra prestaţiei celeilalte părţi contractante,dar practica

judiciară şi doctrina admite în mod unanim, existenţa situaţiilor în care

eroarea poartă asupra propriei prestaţii.

Spre exemplu: în cazul în care vânzătorul crede că vinde copia unei

opere de artă, însă în realitate este vorba despre o operă autentică.15

Atunci cănd eroarea cade asupra valorii prestaţiei nu mai

este vorba de calităţile substanţiale ale obiectului, deci nu mai suntem

în prezenţa erorii viciu de consimţământ, ci în prezenţa leziunii ca viciu

de consimţământ.16

În actuala reglementară- art. 1165 Cod civil, majorului este interzis

invocarea leziunii.

14 Ibidem, pag. 1415 Ibidem, pag. 2116 Ovidiu Ungureanu, op. cit. pag. 170

Ţinând cont însă de împrejurarea că „eroarea lezionară” a fost admisă

în doctrină, în Noul cod civil restricţia din art. 1165 Cod civil a fost

înlăturată. 17

2. Eroarea trebuie să poartă asupra unei calităţi

convenite, fiind cunoscută de ambele părţi.

Concepţia care stă la baza anulării contractului pentru eroare asupra

substanţei este una subiectivă, instanţa trebuind să aprecieze de la

caz la caz care au fost elementele dterminante care l-au făcut să

contracteze pe acela care solicită aplicarea sancţiunii.

Dar dacă, sub pretextul că o anumită calitate determinantă lipseşte, s-

ar permite fără restricţii părţilor contractante să pună în discuţie

valabilitatea contractului după înheierea acestuia, s-ar aduce grave

atingeri siguranţei dinamice a circuitului civil.

Pentru a preîntâmpina un asemenea pericol, practica judiciară şi

doctrina impun ca o condiţie a anulării contractului ca elementul

asupra căruia se pretinde că poartă eroarea să fie determinant, fiind

cunoscut şi asumat contractual de cealaltă parte. Cu alte cuinte, este

necesar ca cocontractantul să ştie sau să fi trebuit să ştie că erransul

atribuie o anumită calitate prestaţiei sau lucrului care formează

obiectul contractului şi că aceastea sunt esenţiale pentru el, în sensul

că în lipsa lor nu ar contracta sau ar contracta în alte condiţii.

17 Legea nr. 287 din 2009, art. 1221”Leziunea”. Art. 1.221. - (1) Există leziune atunci când una dintre părti, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experientă ori de lipsa de cunostinte a celeilalte părti, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestatii.(2) Existenta leziunii se apreciază si în functie de natura si scopul contractului.(3) Leziunea poate exista si atunci când minorul îsi asumă o obligatie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obtine din contract ori la ansamblul circumstantelor

În ipoteza în care o parte contractantă este în eroare, iar cealaltă

ştie acest lucru, dar nu îi atrage atenţia erransului în nici un fel, lăsănd

să persiste în greşeală, contractul este anulabil, dar nu pentru eroare

asupra substanţei , ci pentru dol prin reticenţă18.

3. Eroarea trebuie să fie sau nu scuzabilă pentru

partea

care solicită anularea?

Eroarea uneia sau alteia dintre părţi la încheierea contractului poate fi

atât neimputabilă errans-ului ( adică nu i se poate reproşa nimic pentru

faptul că a căzut în eroare) cât şi imputabilă ( cănd cu oarecare

diligenţă ar fi putut evita să cadă în eroare).

Eroarea neimputabilă poate duce la anularea contrcatului, se

pune însă întrebarea dacă eroarea imputabilă errans - ului este şi ea

susceptibilă de a atage aceleaşi sancţiune.

Această întrebare a dat naştere la dezbateri si exprimarea unor opinii

contradictorii în doctrină şi jurisprudenţă.

Iniţial s-a apreciat că eroarea atrage anularea, indiferent dacă este

scuzabilă sau nu, ulterior s-a impus concepţia potrivit căreia eroarea

nescuzabilă, conform principiului consacrat prin adagiul

„ de non vigilantibus non curat praetor” nu poate aduce la anularea

contractului.

Caracterul nescuzabil al erorii a fost dedus , pe de o parte, dintr-

o lipsă culpabilă de informare, apreciindu-se in concreto ,în funcţie de

circumstanţele cauzei, profesiunea, vârsta şi pregătirea errans-ului, iar

pe de altă parte din dorinţa de a proteja pe cocontrctantul de bună de

prejudiciul pe care i l-ar cauza anularea contractului.19

18 Dan Chirică, op. cit. , pag. 2519 Ibidem, pag. 26

În Noul Cod Civil este reglementată problema erorii nescuzabile,

astfel în Art. 1.208. se arată:

(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra

căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu

diligente rezonabile.

Prin urmare, în viziunea legiuitorului eroarea nescuzabilă, adică

eroarea culpabilă nu constituie motiv de anulare a contractului.

În viitor discuţiile se vor purta , cu siguranţa, în jurul expresiei

„diligenţă rezonabilă”.

B. PROBA ERORII

Eroarea constituind o stare de fapt pate fi dovedită prin orice mijloace

de probă, inclusiv prin martori şi prezumţii.20

În practică cel mai adesea se va apela la prezumţii simple, sens în care

vor fi luate în considerare elemente ca vârsta, profesia, situaţia socială,

competenţa comportamentul cocontractantului, preţul,etc.

Sarcina probei erorii, element psihologic dificil de evidenţiat,

revine celui care pretinte că i-a fost viciat consimţămţântul,

reclamantul fiind ţinut să dovedească nu numai faptul că a fost în

eroare la data încheierii contractului, ci şi că această a fost

substanţială şi determinantă pentru consimţământul său.

Pentru aprecierea existenţei erorii momentul de referinţă este acela al

încheierii contractului, dar proba acesteia poate rezulta nu numai din

20 Ovidiu Ungureanu, op. cit, pag. 172

elemente anterioare sau concomitente încheierii contractului , ci şi

ulterioare21

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că pentru a fi luată înm

considerare eroarea trebuie să nu fie nici atât de gravă pentru a face

actul inexistent, nici atât de lejeră de natură a nu fi jucat un rol decisiv.

În evaluarea erorii trebuie deci să distingem între calităţi care au o

importanţă directă în considerarea lucrului sau a persoanei şi calităţi

care au o importanţă indirectă. 22

C.SANCŢIUNEA ERORII ŞI CONSECINŢELE EI

Fiind un viciu de consimţământ , conform dispoziţiilor art. 953- 954 Cod

civil, eroarea asupra substanţei atrage sancţiunea nulităţii relative a

contractului, putând fi invocată doar de către partea care a căzut în

eroare şi succesorii universali sau cu titlu universali ai acestora.

Anularea pentru eroare nu este condiţionată în drept de

cauzarea unui prejudiciu errans-ului, dar, din punct de vedere practic,

aceasta nu va fi determinat să acţioneze decăt în cazul în care este

prejudiciat de actul încheiat.

Actul anulabil poate fi confirmat de cel în drept să invoce

eroarea.

Dreptul la acţiune se prescrie în termend e 3 ani şi ia naştere de la

data cunoaşterii cauzei de anulare de către errans sau, după caz,

ocrotitorul său legal ori persoana în drept să încuviinţeze actele, dar nu 21 Dan Chirică, op. cit. pag. 2722 Ovidiu Ungureanu, op. cit., pag. 173

mai târziu de 18 luni de la data încheierii actului, conform art. 9 din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Anularea afectează contractul în întregul saă, afară de cazul în care

eroarea priveşte o clauză accesorie, situaţie în care se va limita doar la

aceasta23.

În Noul Cod Civil, prin art. 1213 s-a reglementat posibilitatea adaptării

contractului. Astfel, partea care este victima erorii esenţiale rămâne

legată de contractul astfel încheiat, dacă cealaltă parte este de acord

cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în

mod corespunzător.

Atunci când actul juridic este anulat pentu eroare cealaltă parte

poate cere repararea prejudiciului suferit de ea sau de o terţă

persoană pentru ca s-a încrezut cu buna credinţă în valabilitatea

consimţământului dat de cel ce s-a aflat în eroare. 24

Cele două acţiuni, în anulare pe de o parte şi pentru angajarea

răspunderii , pe de altă parte, având însă fundamente

diferite( încălcarea unei norme referitoare la formarea contractului, în

cazul nulităţii; cauzarea din culpă a unui prejudiciu , în cazul

răspunderii) nu vor fi condiţionate una de cealaltă, putând fi exercitate

independent.

Ce trebuie subliniat, este faptul că prejudiciul născut în legătură

cu formarea nevalabilă a unui contract, nu rezultă nici din

neexecutarea, nici dein anularea contractului, ci chiar din încheierea

contractului cu nerespectarea normelor legale, răspunderea pentru

repararea acestuia fiind delictuală.

23 Dan Chirică, op. cit, pag. 2824 Ovidiu Ungureanu, op.cit, pag. 172

2.3. Eroarea asupra persoanei cocontractantului

Conform dispoziţiilor art. 954 al.2 din Cod civil ” eroarea nu produce

nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară

numai când considerarea persoanei este cauza principală, pentru care

s-a făcut convenţia”.

Eroare asupra persoanei constituie viciu de consimţământ în

acele acte juridice în care consideraţia persoanei cocontractantului sau

calităţile sale esenţiale sunt determinante la încheierea actului juridic,

cum ar fi în cazul căsătoriei sau al contractelor încheiate intuitu

personae,25 cazul frecvent fiind cel al actelor cu titlu gratuit, fără să

excludem complet contractele oneroase

(contractul de comandă a unei lucrări ştiinţifice sau literare, contractul

de societate, împrumutul, mandatul)26

Trebuie subliniat că modalitatea de apreciere a erorii asupra

persoanei este identică cu aceea a erorii asupra substanţei, căci ca şi

25 Ibidem, pag. 17126 Ernest Lupan, op.cit, pag. 175

lucrurile persoanele au calităţile lor substanţiale. Eroarea poate purta

fie asupra identităţii fizice sau civile , caz mai rar întâlnit, fie asupra

calităţilor fizice, intelectuale, morale sau juridice ale persoanei.

Eroarea poartă asupra calităţilor cocontractantului de regulă, dar

nu este exclus ca ea sa poartă şi asupra calităţilor unei terţe persoane,

cum este cazul erorii asupra solvabilităţii celui garantat prin încheierea

un ui contract de garanţie. 27

În ce priveşte reglementarea în ansamblu a viciilor de consimţământ

în Noul Cod Civil, noutatile pe care le aduce noua reglementare sunt

semnificative. Astfel, numai eroarea esentiala va deschide calea unei

actiuni in anularea contractului. Spre deosebire de reglementarea

actuala, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului este tratata

ca o cauza de nulitate relativa. In plus, sunt reglementate expres

eroarea de drept si dolul prin reticenta iar leziunea dobandeste o

vocatie generala de protejare a partii defavorizate intr-un raport

contractual si de remediere a dezechilibrelor contractuale grave

provocate prin comportamentul incorect al celeilalte parti.

27 Dan Chirică, op. cit, pag. 37

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Secţia civilă a Curţii de apel

  Decizie nr. 1072/1998

din 02/06/1998

(Timişoara). Contract de vânzare-

cumpărare, viciu de

consimţământ, eroare cu privire la

natura juridică a actului încheiat,

efecte.

    Când reclamanta, datorită vârstei înaintate şi afecţiunilor psihice,

care i-au diminuat într-o măsură foarte mare discernământul, a fost în

eroare cu privire la natura juridică a actului încheiat, având credinţa că

încheie un contract de vânzare-cumpărare cu clauza întreţinerii,

nicidecum un contract de vânzare-cumpărare, consimţământul său

fiind viciat, nu poate fi considerat valabil.

    Prin sentinţa civilă nr. 4969/24.05.1994, Judecătoria Arad a respins

acţiunea intentată de reclamantul C.T. împotriva pârâţilor T.I. şi T.A.

pentru anulare contract de vânzare-cumpărare, cu motivarea că la

data încheierii actului în forma autentică, potrivit concluziilor expertizei

medico-legale efectuată în cauză, acesta a avut discernământul

diminuat.

    Cum la 22 septembrie 1993, reclamanta a decedat, procesul a fost

continuat de fiul său, D.I. în calitate de moştenitor legal şi acceptant al

succesiunii, care a declarat apel împotriva hotărârii pronunţate de

instanţa de fond, apel respins de Tribunalul Arad prin decizia civilă nr.

96 din 4 februarie 1997.

    Recursul declarat în cauză de reclamant, a fost admis de Curtea de

Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 960 din 17 iunie 1996, a casat

decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi

instanţă, Tribunalul Arad, în vederea efectuării unei noi expertize

medico-legale.

    În cadrul judecării în fond, după casare, prin decizia civilă nr. 275 din

10.02.1998, Tribunalul Arad a respins apelul reclamantului, apreciind

ca temeinică şi legală hotărârea instanţei de fond.

    Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul D.I.,

susţinând că datorită vârstei înaintate şi afecţiunilor psihice, pe fondul

consumului de alcool şi medicamente, prealabil încheierii contractului,

C.T. a fost în eroare cu privire la natura juridică a actului încheiat.

    Prin decizia civilă nr. 1072 din 2.06.1998, Curtea de Apel Timişoara a

admis recursul, a casat atât decizia pronunţată în apel, cât şi hotărârea

primei instanţe şi în fond, a admis acţiunea intentată de reclamanta

C.T. şi continuată de moştenitorul acesteia, D.I.

    A fost anulat contractul autentic de vânzare-cumpărare încheiat de

părţi, dispunându-se restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.

    Pentru formarea valabilă a oricărui act juridic, consimţământul

părţilor trebuie nu doar să existe, să fie exteriorizat, ci şi ca acesta să

fie liber exprimat şi dat în cunoştinţă de cauză, adică să nu fie viciat,

potrivit art. 948 alin. 2 Cod civil.

    În afară de art. 953 Cod civil, care prevede că, atunci când este dat

prin eroare, consimţământul nu este valabil, reglementarea cuprinsă în

art. 954 Cod civil stabileşte că eroarea nu produce nulitate decât

atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei - error în

substantiem - sau asupra identităţii ori calităţilor persoanei

contractante - error în personam.

    Expertizele medico-legale efectuate în cauză au demonstrat că

vânzătoarea în vârstă de peste 80 ani, prezenta afecţiuni psihice, care

au condus la diminuarea foarte mare a discernământului, iar martorii

au relatat că reclamanta nu a primit preţul vânzării, având credinţa că

va fi întreţinută de pârâţi, ceea ce duce la concluzia alterării

consimţământului în conţinutul său intelectual, conştient.

Secţia civilă a Tribunalului Suprem

Decizie nr. 1985/1975

din 01/01/1975

Convenţii. Eroare asupra

substanţei. Leziune. Deosebire.

    Eroarea constituie o cauză de anulare a convenţiei, când se referă la

substanţa obiectului acesteia (art. 954 C. civ.).

    Nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii

economice a prestaţiei sau contraprestaţiei. A admite o altă soluţie ar

însemna să se recunoască şi leziunea ca viciu de consimţământ, deşi

ea nu are acest caracter, ci reprezintă doar o condiţie de anulare a

actelor juridice încheiate de minorii ce au capacitate restrânsă.

    __________

    Publicată în "Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem", p. 74.

Secţia civilă a Curţii supreme de justiţie

Decizie nr. 160/1993

din 27/01/1993

Contract de vânzare-cumpărare.

Condiţii de validitate. Vicii de

consimţământ.

    Vânzătorii-pârâţi au cerut anularea contractului de vânzare-

cumpărare încheiat cu reclamanta-cumpărătoare şi repunerea părţilor

în situaţia anterioară, cu motivarea că la încheierea convenţiei au fost

în eroare cu privire la suprafaţa de teren ce au înstrăinat-o

cumpărătoarei.

    Potrivit prevederilor art. 954 Cod civil, ignorarea sau greşita

cunoaştere a realităţii constituie viciu de consimţământ în două

ipoteze: când cade asupra substanţei obiectului prestaţiei părţilor şi

când se referă la persoana cu care se încheie actul.

    Nu orice eroare viciază consimţământul, pentru ca eroarea să ducă

la nulitatea convenţiei, este necesar ca ea să fi fost cauza unică şi

determinată a consimţământului.

    Prin substanţă se înţelege orice calitate esenţială a obiectului

convenţiei pe care părţile au avut-o în vedere în principal în momentul

contractării şi a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută ele nu ar fi

contractat.

    Deşi din cele mai multe ori eroarea asupra substanţei se referă la

obiectul contraprestaţiei, ea poate să privească şi substanţa prestaţiei

proprii, caz în care efectele pe care le produce în privinţa validităţii

actului juridic încheiat sunt aceleaşi.

    Între eroare asupra substanţei şi viciile ascunse în materia vânzării,

reglementată de art. 1352-1360 Cod civil, există o strânsă legătură,

ambele situaţii fiind generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar

sancţiunea prevăzută are ca scop să ocrotească victima erorii. Între

eroare asupra substanţei şi viciile ascunse există însă o distincţie netă:

eroarea asupra substanţei deschide calea acţiunii în anulare, care

poate să fie exercitată chiar de vânzător atunci când ea priveşte

substanţa prestaţiei proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia

vânzării permit doar cumpărătorului opţiunea între acţiunea în

rezoluţionarea contractului şi acţiunea în micşorarea preţului.

    În speţă, este adevărat că, la data încheierii contractului, atât

cumpărătoarea cât şi vânzătorii au avut, datorită măsurătorii greşite

efectuate de organul tehnic care a întocmit planul de situaţie, o

reprezentare eronată asupra întinderii totale a terenului cât şi a

parcelelor ce urmau să revină reclamantei şi, respectiv, să rămână pe

mai departe în proprietatea pârâţilor.

    Această greşită cunoaştere, a realităţii nu poate constitui, însă, viciu

de consimţământ care să fie invocat de vânzători în scopul anulării

convenţiei, de vreme ce, aşa cum s-a stabilit prin expertiza executată,

suprafaţa de teren reală rămasă în proprietatea acestora este mai

mare decât aceea cu care, la semnarea contractului, s-au declarat de

acord să rămână în proprietatea lor.

    __________

    Publicată în "Dreptul" nr. 7/1994, p. 84-85.

    Publicată în SET nr. 2/1994 al C.S.J.

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 1037/1998

din 02/10/1998

(Iaşi). Vicii de consimţământ.

Eroarea. Dovada ei.

    Eroarea, care constă în reprezentarea inexactă a realităţii la

momentul încheierii contractului, constituie viciu de consimţământ

numai atunci când priveşte calităţile substanţiale ale obiectului

contractului său, în anumite cazuri, persoana cocontractantului (art.

954 Cod civil).

    Eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului

priveşte calităţile care au servit drept motiv determinant pentru

formarea acordului de voinţe al părţilor, în sensul că, în lipsa lor, nu s-

ar fi contractat.

    Eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contraprestaţiei

nu constituie eroare asupra substanţei, iar eroarea asupra persoanei

operează numai în contractele încheiate în consideraţia unei anumite

persoane (intuitu personae).

    Nu constituie eroare, ca viciu de consimţământ, simpla susţinere a

părţii că din eroare s-a înstrăinat terenul clădit şi neclădit, deoarece nu

se invocă împrejurări care să ateste faptul că, la momentul încheierii

contractului, vânzătorul a avut reprezentarea inexactă a realităţii

privind calităţile substanţiale ale obiectului contractului.

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 396/1999

din 30/03/1999

(Constanţa). Contracte civile,

contractul de donaţie.

    Potrivit art. 961 Cod civil, convenţia făcută din eroare, violenţă nu

este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate.

    Rezultă deci că în cazul în speţă invocându-se un viciu al

consimţământului, respectiv violenţa, nulitatea este relativă.

    Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către persoana pe care

o ocroteşte dispoziţia legală ce reglementează nulitatea.

    Astfel, nulitatea relativă pentru viciu de consimţământ nu poate fi

invocată decât de către partea contractantă al cărei consimţământ a

fost viciat la contractare, deoarece numai în vederea ocrotirii acesteia

legea a consacrat facultatea anulării actului.

    Pe de altă parte, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea

relativă, dat fiindcă fundamentul sau îl constituie ocrotirea intereselor

uneia dintre părţile contractante, este supusă prescripţiei de 3 ani de

la data încheierii actului.

    După trecerea termenului de prescripţie, acţiunea în nulitatea contra

actului se stinge.

    În speţă, în raport de dispoziţiile legale suscitate şi de probele

administrate în cauza se constată:

   1. s-a invocat ca viciu al consimţământului violenţa care, potrivit

art. 961 Cod civil este un caz de nulitate relativă şi nu absolută cum a

reţinut instanţa de apel.

   2. fiind invocat un caz de nulitate relativă calitatea de pârâţi în

acţiunea în anulare o au numai părţile contractante, ori Consiliul Local

al Municipiului Constanţa neavând calitatea de parte în contract, nu

poate avea calitate procesuală pasivă în acţiunea în anulare.

   3. fiind vorba de o nulitate relativă, dreptul la acţiune se prescrie în

termen de 3 ani de la încheierea actului a cărui anulare se solicită.

    Cum actul de donaţie s-a încheiat în anul 1971, iar acţiunea în

anulare a fost introdusă la 05.04.1998, dreptul la acţiune este prescris.

Secţia civilă a Tribunalului

Sentinţă civilă nr. 480/2001

din 06/03/2001

(Constanţa). Contract de închiriere.

Nulitate pentru interdicţia

subînchirierii. Invocarea erorii

obstacol.

    Art. 954 cod civil dispune că eroarea nu produce nulitate decât

atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.

    Nu se poate invoca nulitatea actului încheiat pentru eroare asupra

substanţei contractului, atunci când intenţia părţilor de a încheia un

contract de închiriere a fost neechivocă.

    Reclamanta S.C. MVA S.R.L. a solicitat instanţei să dispună anularea

contractului de închiriere încheiat la 01.03.2000 cu pârâta S.C. AD

S.R.L., pentru o suprafaţă de 8 m2 din spaţiul deţinut în Constanţa, str.

Cişmelei nr. 15, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

    Temeiul în fapt al acţiunii îl constituie constatarea ulterioară, făcută

de societatea reclamantă, privind interdicţia de a subînchiria spaţiul

pus la dispoziţie de Consiliul Local Constanţa, apreciind că în aceste

condiţii consimţământul său a fost viciat prin eroarea asupra

substanţei contractului.

    În drept au fost invocate prevederile art. 948 pct. 4, art. 968, art.

969 alin. 2 şi art. 970 cod civil, cu aplicabilitate faţă de dispoziţiile

H.G. nr. 140/1991 şi H.G. nr. 279/1992.

    Acţiunea a fost respinsă, pentru următoarele considerente:

    Nulitatea actului juridic civil este definită ca fiind acea sancţiune

care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice

edictate pentru încheierea sa valabilă, ea operând în cazul încălcării

acestor norme.

    Contractul de închiriere încheiat între cele două societăţi are ca

obiect folosinţa spaţiului comercial tip chioşc, în suprafaţă de 8 m2, în

timp ce obiectul contractului de închiriere perfectat la 06.04.1994 între

reclamantă şi autoritatea administraţiei publice locale vizează

transmiterea folosinţei suprafeţei de teren de 50 m2.

    În consecinţă, instanţa reţine că raportul juridic dintre părţi nu

priveşte acelaşi obiect, cuprins în contractul de concesiune încheiat

între reclamantă şi autoritatea administraţiei publice locale.

    Cât priveşte eroarea, ca viciu de consimţământ, ea este definită ca o

falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act civil. Art. 954 cod

civil dispune că eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade

asupra substanţei obiectului convenţiei.

    Ori, în speţă, reclamanta nu poate invoca nulitatea actului încheiat

pentru eroare asupra substanţei contractului, fiind neechivocă intenţia

părţilor de a încheia un contract de închiriere.

    (sentinţa civilă nr. 480 COM/06.03.2001, definitivă conform deciziei

civile nr. 818/2001 a Curţii de Apel Constanţa - secţia comercială)

Secţia civilă a Curţii supreme de justiţie

Decizie nr. 76/1993

din 19/01/1993

Căsătorie, anulare sau nulitate -

deosebiri.

    Potrivit art. 9 din Codul familiei, este oprit să se căsătorească

alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic

de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.

    Interzicerea căsătoriei în cazul persoanei lipsite vremelnic de

facultăţile mintale operează exclusiv pentru perioada în care nu are

discernământul faptelor sale, deoarece în perioadele de remisiune se

prezumă că acţionează cu discernământ şi că îşi dă un consimţământ

valabil. Starea de boală trebuie însă comunicată viitorului soţ care este

liber să hotărască dacă acceptă sau nu să se căsătorească în această

situaţie. Inducerea în eroare prin ascunderea acestei stări constituie

viciu de consimţământ şi atrage, la cererea celui indus în eroare,

anularea căsătoriei.

    Nulitatea este relativă şi poate fi invocată numai de cel indus în

eroare pe calea acţiunii ce trebuie introdusă în termenul de 6 luni

prevăzut de art. 21 din Codul familiei.

    În cazul alienatului mintal şi a debilului mintal nulitatea este

absolută dat fiind lipsa totală de discernământ şi poate fi invocată de

orice persoană interesată, pe calea acţiunii în constatarea nulităţii care

este imprescriptibilă.

    Întrucât textul de lege invocat nu distinge, rezultă că nulitatea

absolută a căsătoriei încheiate de alienatul mintal sau debilul mintal

operează indiferent dacă este pus sub interdicţie ori dacă încheie

căsătoria într-un moment de luciditate, astfel că era esenţial ca pentru

corecta soluţionare a cauzei să se stabilească pe calea unei expertize

psihiatrice dacă soţul pârât era alienat sau debil mintal la data

încheierii căsătoriei. În cazul în care se va ajunge la concluzia că la

data încheierii căsătoriei soţul pârât nu era alienat mintal, se impune

ca instanţa să stabilească prin administrare de probe, dacă acesta a

ascuns la acea dată starea sa de boală, inducându-o în eroare pe

reclamantă, caz în care ar urma să se analizeze dacă sunt întrunite

condiţiile cerute de lege pentru a fi invocată nulitatea relativă a

căsătoriei.

    __________

    Publicată în SET nr. 2/1993 al C.S.J.

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 197/2008

din 24/06/2008

(Braşov). Eroare viciu de

consimţământ. Coroborarea

dispoziţiilor art. 954 Cod Civil cu

cele ale art. 6, 60 şi 4 din Legea

nr. 36/1995.

    Prin Sentinţa civilă nr. 470/20.04.2007 Judecătoria Braşov s-a

respins acţiunea formulată şi completată de reclamantul Carlebach

Eliezer Clifton, împotriva pârâţilor Parlog Bogdan Ciprian, Ştefan Alina

Iuliana şi B.N.P. Crăciun Nicuşor. A fost obligat reclamantul la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.

    Prin Decizia civilă nr. 37/12.02.2008 Tribunalul Braşov s-a admis

apelul declarat de către apelantul reclamant Carlebach Eliezer Clifton

împotriva Sentinţei civile nr. 470/20.04.2007, pronunţată de

Judecătoria Zărneşti în dosarul nr. 1163/C/2006, care a fost schimbată

în tot şi în consecinţă a fost admisă acţiunea formulată şi completată

de reclamantul Carlebach Eliezer Clifton, în contradictoriu cu pârâţii

Pârlog Bogdan Ciprian, Ştefan Alina Iuliana şi Biroul Notarului Public

Crăciun Nicuşor.

    A fost anulată declaraţia autentificată sub nr. 1097/07.06.2006 de

către Biroul Notarului Public Crăciun Nicuşor. S-a dispus înscrierea în

C.F. nr. 80 a localităţii Holbav a dreptului de uzufruct viager al

apelantului reclamant Carlebach Eliezer Clifton, astfel cum a fost

constituit iniţial prin actul autentificat sub nr. 1698/28.08.2003. Au fost

obligaţi intimaţii-pârâţi să plătească apelantului reclamant suma de

2.010 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, câte 670 lei

fiecare.

    Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâţii Pârlog Bogdan

Ciprian, Ştefan Alina Iuliana şi Biroul Notarului Public Crăciun Nicuşor.

    Recursul primilor doi pârâţi este întemeiat pe dispoziţiile art. 304

pct. 6, 8 şi 9 Cod Procedură Civilă.

    În dezvoltarea motivelor se arată că instanţa a acordat ceea ce nu s-

a cerut, în sensul că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul

a invocat ca şi cauză de nulitate dolul - viciu de consimţământ şi nu şi

eroarea. Acest din urmă viciu a fost dezvoltat numai cu ocazia apelului,

iar instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 294 Cod Procedură

Civilă, a admis acţiunea pentru această cauză de nulitate.

    Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii

schimbând înţelesul lămurit al acestuia sub două aspecte:

    În primul rând declaraţia contestată nu este o simplă declaraţie a

părţii ci una dată în formă autentică care, potrivit art. 1173 Cod Civil

are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi

convenţiile pe care le constată, iar în ceea ce priveşte constatările

personale ale agentului instrumentator face credinţă până la înscrierea

în fals. Or, prin rezoluţia procurorului, ca urmare a plângerii penale

înaintate de către reclamant, s-a dispus neînceperea urmăririi penale

privind infracţiunile de înşelăciune, abuz în serviciu şi fals intelectual

faţă de notar şi înşelăciune faţă de recurenţi.

    În privinţa cunoaşterii limbii române de către reclamant se arată că

din succesiunea în timp a diferitelor acte notariale încheiate de către

pârât rezultă fără dubiu că după anul 2003 aceasta nu a mai avut

nevoie de prezenţa unui traducător fiind un bun cunoscător al limbii

române. Mai mult decât atât, conform recunoaşterii sale la

interogatoriu el este cel care a redactat cuvântul renunţare din

cuprinsul declaraţiei autentice, acest cuvânt fiind unul uzual al cărui

sens nu este greu de cunoscut. În acest sens nu este pertinentă nici

declaraţia martorului audiat în apel pentru că cele relatate de el sunt

cunoscute numai de la reclamant şi nu reprezintă constatările sale

personale.

    În al doilea rând instanţa a reţinut o altă cauză de nulitate, care nu

se regăseşte în acţiunea introductivă, respectiv eroarea asupra naturii

actului, când de fapt reclamantul a invocat dolul. De altfel, fiind un act

unilateral nu poate fi reţinut dolul ca viciu de consimţământ pentru că

el ar trebui să provină de la cocontractant, or, în speţă nu există

cocontractant.

    Ultimul motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a legii.

    Recurenţii invocă reţinerea greşită de către instanţa de apel a

încălcării dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 având în

vedere că din chiar conţinutul declaraţiei rezultă că notarul şi-a

îndeplinit obligaţia de a pune în vedere părţii să citească conţinutul

actului, confirmând acest fapt. De asemenea, nu se consideră a fi

încălcate dispoziţiile art. 47 din acelaşi act normativ pentru că nu este

o obligaţie a notarului să pună la dispoziţia părţii un interpret, ci este o

posibilitate a părţii de a solicita prezenţa unui traducător autorizat.

    O ultimă critică în cuprinsul acestui motiv de recurs se referă la

greşita aplicare a dispoziţiilor art. 99-100 din Legea nr. 36/1995 şi

ignorarea dispoziţiilor art. 1173 Cod Civil. În acest sens se consideră că

atâta timp cât nu a existat o înscriere în fals cu privire la cunoaşterea

limbii române de către reclamant ea nu poate fi considerată o eroare

asupra naturii actului încheiat, constatările notarului public având

putere doveditoare deplină.

    Recursul pârâtei B.N.P. Nicuşor Crăciun este întemeiat pe dispoziţiile

art. 304 pct. 8 şi 9 Cod Procedură Civilă.

    În dezvoltarea criticilor se arată că reţinerea instanţei de apel cu

privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 nu

este legală. Instanţa a considerat că notarul nu şi-a îndeplinit obligaţia

de a explica părţii înţelesul conţinutului actului, că acesta nu a citit

declaraţia şi nu a înţeles-o nefiind cunoscător al limbii române, ceea ce

ar fi impus prezenţa unui traducător autorizat, în condiţiile în care nu

există nici o probă în acest sens, declaraţia martorului pe care s-a

bazat instanţa fiind a unei persoane care nu a fost de faţă la încheierea

actului. De altfel, din chiar cuprinsul declaraţiei reiese că partea a citit

şi a consimţit la autentificarea declaraţiei sale, iar cunoaşterea limbii

române este un fapt declarat de către reclamant şi constatat şi de

către notar.

    În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr.

36/1995 recurentul consideră că instanţa a ignorat faptul că

reclamantul cunoaşte limba română, aşa cum reiese din alte acte

notariale depuse la dosar şi încheiate anterior acestei declaraţii, şi aşa

cum reiese şi din declaraţia martorului audiat în cauză şi din rezoluţia

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov. De altfel cuprinsul

articolului sus-menţionat prevede expres că traducerea poate fi făcută

de notarul public, de o persoană angajată a biroului notarial sau de un

traducător autorizat şi nu de alte persoane în care partea are încredere

cum ar fi concubina acestuia sau avocatul. În aceste condiţii

raţionamentul instanţei privitor la încrederea pe care a avut-o în

explicaţiile concubinei sale nu pot fi analizate în contextul în care

notarul nu şi-a îndeplinit atribuţiile legale.

    În dovedirea motivelor de recurs s-a admis şi administrat proba cu

înscrisuri.

    Intimatul nu a depus întâmpinare.

    Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate, Curtea

constată că acestea nu sunt fondate.

    În ceea ce priveşte recursul declarat de intimaţii Pârlog Bogdan

Ciprian şi Ştefan Alina Iuliana.

    Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 294 Cod Procedură

Civilă şi nu a acordat altceva decât s-a cerut. În cuprinsul acţiunii

introductive de instanţă, în motivarea în fapt reclamantul face vorbire

constant de eroarea în care a fost cu privire la actul pe care urma să îl

semneze, iar în drept acţiunea este întemeiată şi pe dispoziţiile art.

954 Cod Civil, aşa încât eroarea ca viciu de consimţământ a fost

invocată de parte chiar prin acţiunea introductivă de instanţă.

    Potrivit art. 1173 Cod Civil actul autentic are deplină credinţă în

privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le

constată, iar în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului

instrumentator face credinţă până la înscrierea în fals.

    Această dispoziţie legală nu trebuie însă interpretată în sensul

absolutist invocat de către recurenţi. Faptul că prin rezoluţia

procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ceea ce semnifică

inexistenţa unei infracţiuni, nu înlătură posibilitatea părţii de a invoca

existenţa unui viciu de consimţământ. încheierea unui act în care

consimţământul a fost viciat nu are în mod obligatoriu conotaţii penale,

ci poate rămâne în tărâmul civilului.

    Faptul cunoaşterii sau nu a limbii române de către recurent nu poate

fi interpretată numai prin prisma cunoaşterii vocabularului uzual sau a

faptului că în două dintre actele notariale încheiate anterior acestei

declaraţii s-a consemnat că este cunoscător al limbii române. Aşa cum

corect a reţinut instanţa de apel, limbajul juridic, chiar dacă conţine şi

cuvinte ce sunt folosite în limbajul comun, are un înţeles şi o finalitate

diferită de înţelesul comun.

    În ceea ce priveşte reţinerea de către instanţă a erorii asupra naturii

actului nu poate fi reţinută critica referitoare la faptul că nu a fost

invocată eroarea ci dolul, pentru că ea nu este reală, aşa cum am

arătat mai sus, iar susţinerea că eroarea se poate invoca numai în

cadrul unei convenţii şi nu a unui act unilateral nu poate fi primită

întrucât în ambele cazuri voinţa liber exprimată a părţii este un

element esenţial al actului juridic, care poate fi viciat şi care poate

duce la anulabilitatea actului.

    Legat de greşita aplicare a legii.

    Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în

ceea ce priveşte art. 6, 60 şi 47 din Legea nr. 36/1995. Aceste texte de

lege trebuie interpretate coroborat pentru că art. 6 instituie norma

generală de verificare şi întocmire a actelor notariale, normă care

cuprinde o obligaţie legală a notarului de a se asigura, printre altele, că

persoana care semnează actul este nu numai cunoscătoare a limbii

române la nivel de conversaţie uzuală, ci şi conştientă de semnificaţia

şi efectele juridice ale actului pe care îl semnează. Această obligaţie

legală, cuprinsă în partea de dispoziţii generale a legii, este detailată în

art. 60 care impune obligaţia notarului de a pune partea să citească

actul întocmit înaintea luării consimţământului şi de a se asigura că

partea a înţeles conţinutul său. Obligaţia aceasta este cu atât mai

importantă cu cât partea care semnează actul nu are ca limbă maternă

limba română şi este cetăţean străin. Normele legale mai sus-

menţionate trebuie la rândul lor coroborate cu dispoziţiile art. 47 care,

chiar dacă folosesc termenul de "posibilitate", nu pot fi interpretate în

sensul că ar fi doar o posibilitate a părţii care îl exonerează pe notar de

obligaţia sa legală înscrisă în art. 6 şi art. 60.

    Nici critica legată de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 şi 100

din Legea nr. 36/1995 raportate la dispoziţiile art. 1173 Cod Civil nu

este fondată. Dreptul persoanei de a se adresa instanţei judecătoreşti

pentru anularea unui act notarial nu poate fi îngrădită de faptul că nu

s-a făcut o înscriere în fals a reclamantului. Procedura înscrierii în fals

este proprie doar fazei de administrare a dovezii cu înscrisuri în cursul

procesului civil, ea neputând fi făcută în afara unei acţiuni promovate

în justiţie, iar acţiunea de faţă tinde la constatarea existenţei unui viciu

de consimţământ la încheierea actului, viciu de consimţământ care se

datorează parţial şi faptului că notarul nu şi-a îndeplinit complet

obligaţiile legale ce îi reveneau. Constatările personale ale notarului au

credinţă deplină numai în măsura în care se face dovada că au fost

respectate în totalitate normele legale în materie şi că acesta a depus

toate diligenţele impuse de lege.

    Pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 312 Cod

Procedură Civilă, recursul pârâţilor va fi respins.

    În ceea ce priveşte recursul pârâtului B.N.P. Crăciun Nicuşor.

    Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr.

36/1995 motivele de critică se pliază pe cele ale celorlalţi recurenţi

analizate anterior, iar instanţa păstrează acelaşi raţionament şi pentru

respingerea acestora. Invocarea faptului că notarul a constatat

personal că partea vorbeşte limba română şi l-a pus să citească actul

înainte de semnare nu face dovadă deplină că nu există o viciere a

consimţământului şi nici nu îl exonerează de obligaţiile legale impuse

de actul normativ ce îi reglementează profesia, atâta timp cât nu se

contestă faptul că partea este cetăţean britanic, ceea ce presupune o

cunoaştere la nivel de conversaţie uzuală a limbii române. Declaraţia

martorului audiat de instanţa de apel, şi reţinută ca probă de către

aceasta, nu este singura dovadă care a dus la raţionamentul instanţei,

iar faptul că martorul cunoştea din spusele reclamantului cele

petrecute nu face inadmisibilă mărturia sa, atâta timp cât se

coroborează şi cu celelalte probe administrate de instanţă.

    Legat de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr.

36/1995. În ceea ce priveşte aspectul cunoaşterii limbii române, aşa

cum s-a arătat şi anterior nu este vorba de limbajul comun ci de cel

juridic cu consecinţele şi efectele sale, iar simplul fapt că mai multe

peroane sau organe, inclusiv notarul sau procurorul au constatat că

partea vorbeşte limba română nu poate fi interpretat în sensul că

voinţa sa nu a putut fi viciată prin eroare. Nici existenţa unor acte

notariale sau sub semnătură privată, încheiate de parte în limba

română, şi depuse ca probe în instanţele anterioare şi în instanţa de

apel nu face dovadă deplină că partea nu a fost indusă în eroare de

către ceilalţi pârâţi, respectiv de concubina sa. Ceea ce instanţa de

apel a reţinut în mod temeinic nu este faptul că notarul ar fi avut vreo

influenţă asupra vicierii consimţământului, ci faptul că acesta nu şi-a

îndeplinit în mod complet obligaţiile legale privind asigurarea unui

traducător autorizat în condiţiile art. 47 din Legea nr. 36/1995, având

în vedere că avea cunoştinţă de faptul că reclamantul este cetăţean

britanic şi cunoştea şi consecinţele juridice ale declaraţiei pe care

acesta urma să o semneze.

    Aşa fiind, în temeiul art. 312 Cod Procedură Civilă, şi recursul acestei

pârâte va fi respins.

    Faţă de declaraţia avocatului părţii instanţa urmează să ia act de

faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

    Decizia civilă nr. 197/R din 24 iunie 2008 - R.M.T.

Secţia comercială a Tribunalului

Decizie nr. 20/2009

din 05/01/2009

(Argeş). Condiţii de valabilitate a

unei convenţii.

    Nepredarea bunurilor menţionate într-un act juridic nu constituie

motiv de nulitate a convenţiei, ci o problemă legată de executarea

contractului.

    Decizia comercială nr. 111/R-C/18.09.2008 a Tribunalului Comercial

Argeş.

    La data de 05.12.2007, reclamanta Cooperativa de Consum T. a

chemat în judecată pe pârâta S.C. S.G. S.R.L., prin lichidator D.C.,

solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate

nulitatea absolută parţială a procesului-verbal încheiat la data de

08.02.2005, în sensul radierii bunurilor mobile nepredate de către

debitoare precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 8.884,8 lei

reprezentând contravaloarea bunurilor mobile nepredate de către

pârâtă în activul unităţii.

    În motivarea cererii, al cărui temei de drept nu a fost indicat,

reclamanta a arătat în esenţă că prin procesul-verbal din data de

09.02.2005 a convenit cu pârâta să preia o parte din dotările executate

de pârâtă la imobilul deţinut cu titlu de chiriaş, precum şi bunurile

mobile existente în spaţiul respectiv. Bunurile mobile au rămas în

posesia pârâtei, care refuză să-şi onoreze obligaţia de predare.

    Pârâta S.C. S.G. S.R.L., prin lichidator, a formulat întâmpinare

solicitând respingerea acţiunii ca nefondată întrucât procesul-verbal nr.

102/09.02.2005 a fost acceptat de părţile contractante şi nu există

motive de nulitate a actului.

    Prin Sentinţa civilă nr. 179/06.03.2008 pronunţată de Judecătoria

Topoloveni s-a respins acţiunea reţinându-se în considerente

următoarele:

    Prin procesul-verbal încheiat la data de 09.02.2005 între reclamantă

şi pârâtă s-au stabilit relaţii contractuale ce au avut ca obiect preluarea

de către reclamantă a investiţiilor făcute de pârâtă la sediul acesteia în

urma contractului de închiriere nr. 16/24.01.2003.

    Potrivit dispoziţiilor art. 46 din Codul Comercial obligaţiile

comerciale se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată,

facturii acceptate.

    În cauza dedusă judecăţii părţile au făcut dovada raporturilor

comerciale cu înscrisuri sub semnătură privată.

    Potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. 1 din Codul Civil, convenţiile legal

făcute au putere de lege între părţile contractante.

    Dispoziţia legală mai sus arătată reglementează principiul forţei

obligatorii, principiu ce reprezintă acea regulă a efectelor actului juridic

civil, potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor

întocmai ca şi legea. Prin urmare, actul juridic civil este obligatoriu, şi

nu facultativ. Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic

îl reprezintă necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor

juridice generate de actele juridice civile.

    Înscrisul sub semnătură privată, respectiv procesul-verbal încheiat

de părţi la data de 09.02.2005 reprezintă voinţa acestora, generând

drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi. Acest înscris a fost

acceptat atât de reclamantă cât şi de pârâtă. Din conţinutul său rezultă

faptul că reclamanta a preluat dotările menţionate printre care şi

bunurile mobile ce fac obiectul prezentei judecăţi, respectiv vitrina

frigorifică, scaunele, masa, jaluzelele, maşina de îngheţată şi scaunele-

bar.

    Nulitatea reprezintă acea sancţiune de drept civil care lipseşte actul

juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea

sa valabilă.

    Nulitatea absolută sancţionează nerespectarea la încheierea actului

juridic a unor norme care ocroteşte un interes general, obştesc.

    Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal,

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.

    Recursul a fost înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Argeş - Secţia

Civilă, care, prin Decizia nr. 1040/09 iunie 2008, şi-a declinat

competenţa în favoarea Tribunalului Comercial Argeş, fiind înregistrat

la această instanţă la data de 04.07.2008.

    Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod

Procedură Civilă recurenta a arătat în primul rând că instanţa de fond a

interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, cât timp nu s-a făcut

dovada pretenţiilor în condiţiile art. 46 Cod Comercial, în speţă nefiind

emise facturi în baza cărora să se înregistreze în evidenţele contabile

bunurile mobile ce au format obiectul procesului-verbal contestat.

    Apoi, a arătat recurenta, hotărârea a fost motivată prin invocarea

dispoziţiilor art. 969 Cod Civil, în realitate cauza trebuia analizată prin

prisma dispoziţiilor art. 953-954 Cod Civil, care reglementează viciul

de consimţământ, eroarea obstacol "error in corpore".

    Elementul asupra căruia a purtat eroarea, respectiv valoarea reală a

bunurilor a fost determinant, reclamanta ar fi refuzat încheierea actului

dacă ar fi cunoscut că bunurile se aflau în stare de refuz la momentul

respectiv.

    Intimata-pârâtă S.C. S.G. S.R.L., prin lichidator, a formulat, în

termen, întâmpinare prin care a susţinut că recursul trebuie respins,

iar sentinţa pronunţată de instanţa de fond menţinută ca legală şi

temeinică, întrucât procesul-verbal întruneşte toate condiţiile de

validitate, de fond şi formă prevăzute de lege.

    Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate dar şi în

raport de prevederile art. 3041 Cod Procedură Civilă, Tribunalul îl va

respinge, substituind însă motivarea primei instanţe.

    Urmare a rezilierii contractului de închiriere intervenit între părţi,

recurenta-reclamantă Cooperativa de Consum T., în calitate de

proprietar al spaţiului închiriat şi intimata-pârâtă S.C. S.G. S.R.L., în

calitate de chiriaş, la data de 09.02.2005 părţile au încheiat procesul-

verbal prin care s-a convenit asupra preluării de către proprietar a

dotărilor efectuate de chiriaş, precum şi a mai multor bunuri mobile

enumerate în cuprinsul actului, care nu au fost predate în fapt

reclamantei.

    Primul motiv de recurs nu este întemeiat.

   Art. 46 Cod Comercial menţionează în cuprinsul său înscrisurile ca

mijloc de probă principal sub diversele lor forme: acte autentice, acte

sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondenţă, telegrame,

etc., fără însă a stabili o ierarhie a acestora.

    Neemiterea facturilor care să fie acceptate, nu poate fi asimilată

lipsei probei, câtă vreme există procesul-verbal semnat de ambele

părţi în care sunt inserate clauzele contractuale.

    Nici al doilea motiv de recurs nu este întemeiat.

    Potrivit art. 948 Cod Civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea

unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul

valabil al părţilor ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

    Consimţământul, conform art. 953 Cod Civil, nu este valabil când

este dat în eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.

    Eroarea, obstacolul, luând în considerare definiţia dată de literatura

de specialitate, interpretând dispoziţiile art. 954 Cod Civil, este acea

eroare care, datorită gravităţii sale deosebite, împiedică formarea

actului juridic şi antrenează nulitatea absolută, întrucât

consimţământul celor două părţi, la încheierea actului juridic, a lipsit.

    Ea poate consta fie într-o falsă reprezentare asupra naturii actului,

fie asupra identităţii obiectului (error în corpore).

    În această ultimă situaţie o parte crede că tratează cu privire la un

anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.

    În motivele de recurs se invocă de către reclamanta-recurentă

eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului - "error in

substantiam" - ca eroare viciu de consimţământ, care nu constituie

motive de nulitate absolută, dar care poate atrage nevalabilitatea

actului juridic dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor

determinant pentru încheierea actului, iar contractantul să fie ştiut sau

să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare

este determinant pentru încheierea actului juridic civil.

    Prin acţiune, reclamanta Cooperativa de Consum T., a solicitat

constatarea nulităţii absolute parţiale a procesului-verbal şi obligarea

pârâtei la plata contravalorii bunurilor mobile de către pârâtă fără a se

invoca existenţa vreunui viciu de consimţământ, ci faptul că bunurile

respective nu a fost niciodată în posesia reclamantei, deşi pârâta a fost

notificată să-şi onoreze obligaţia de predare a acestora.

    Nepredarea bunurilor menţionate într-un act juridic nu constituie

motiv de nulitate a convenţiei, ci o problemă legată de executarea

contractului.

    În ceea ce priveşte eroarea - obstacol, invocată de reclamantă în

motivele de recurs, nu s-a făcut dovada că falsa reprezentare a purtat

asupra identităţii bunurilor, părţile convenind la data de 09.02.2005

asupra bunurilor din spaţiul închiriat (vitrină frigorifică, 6 scaune,

masă, jaluzele, maşină îngheţată, scaune bar) individualizate în

procesul-verbal însuşit de ambele părţi.

    Corect a reţinut prima instanţă că în cauză nu s-a făcut dovada că la

încheierea actului respectiv s-au încheiat norme ce ocrotesc un interes

generale, care să atragă nulitatea absolută şi, în aceste condiţii,

potrivit art. 969 alin. 1 Cod Civil, convenţia încheiată are putere de

lege între părţile contractante.

    Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. 1

Cod Procedură Civilă, recursul formulat de recurenta-reclamantă

Cooperativa de Consum T., a fost respins ca nefondat, fiind menţinută

Sentinţa civilă nr. 179/06.03.2008 a Judecătoriei Topoloveni,

pronunţată în dosarul nr. 1339/828/2007, ca fiind legală şi temeinică.

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 195/1998

din 01/01/1998

(Oradea). Imobil cumpărat din bani

proprii ai unuia dintre soţi şi înscris

pe numele ambilor soţi,

consecinţe, cerere pentru

constatarea nulităţii bazată pe

ideea de eroare asupra calităţii

obiectului, inadmisibilitate.

    Judecătoria a admis acţiunea formulată de reclamantele L.E. şi S.I.,

împotriva pârâţilor H.F., R.A., şi O.M., şi în consecinţă a constatat

nulitatea la 30 noiembrie 1981 privind imobilul înscris în c.f. 3327

Tuşnad datorită erorii asupra calităţii obiectului şi a constatat că

imobilul a fost dobândit exclusiv de către defunctul P.I.dispunându-se

efectuarea menţiunilor corespunzătoare de C.F.

    Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că P.I. a

înstrăinat un imobil la 18 noiembrie 1980 cu suma de 150.000 lei, iar la

10 martie 1981 s-a căsătorit cu P.I., Ulterior, din banii obţinuţi în urma

înstrăinării imobilului bun propriu, a cumpărat imobilul din litigiu, dar în

contractul de vânzare-cumpărare au fost trecuţi ca şi cumpărători

ambii soţi, la fel dispunându-se înscrierea dreptului de proprietate în

c.f. Judecătoria şi-a întemeiat soluţia pe disp. art. 31 lit. f Cod fam. şi

art. 954 Cod civil.

    Tribunalul a admis apelul formulat de pârâtul H.F. şi a schimbat în

totalitate sentinţa, respingând acţiunea celor două reclamante. În

principal, s-a reţinut lipsa condiţiilor care să justifice constatarea

nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi, pe de altă

parte, necesitatea respectării voinţei soţilor care au înţeles să califice

bunul cumpărat sub durata căsătoriei ca fiind bun comun, neexistând

motive care să justifice a nesocoti acest acord al părţilor

(contractante).

    Împotriva deciziei reclamantele au declarat recurs, criticând-o

pentru aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 954 Cod civil şi,

concomitent, argumentându-se că părţile - soţi - nu pot prin acordul lor

să modifice calitatea bunului din propriu în bun aparţinând comunităţii

de bunuri.

    Criticile formulate sunt nefondate.

    Astfel, sub un prim aspect, eroarea asupra calităţii obiectului este o

eroare viciu de consimţământ şi nu o eroare obstacol, sancţiunea în

acest caz fiind nulitatea relativă şi nu cea absolută. Dar, în speţă, nu

suntem în faţa unei erori ce afectează raportul dintre contractanţi ci se

invocă o eroare între cumpărători, ceea ce în nici un caz nu atrage

ineficacitatea actului juridic civil care, faţă de vânzător a fost valabil

încheiat.

    Pentru soţi, chiar dacă s-ar fi pus problema calificării bunului,

calitate procesuală ar fi avut P.I. să promoveze o astfel de acţiune, dar

cum nu a făcut-o se înţelege că a achiesat la calificarea dată imobilului

în contractul de vânzare-cumpărare. Aşa fiind, şi operând şi

prezumpţia de comunitate de bunuri în ceea priveşte bunurile

dobândite sub durata căsătoriei, în mod corect tribunalul a respins

acţiunea reclamantelor.

Secţia civilă a Tribunalului Suprem

Decizie nr. 351/1973

din 01/01/1973

Convenţii. Încheiere. Condiţii de

valabilitate. Vicii de consimţământ.

Eroare şi dol.

    Una din condiţiile de valabilitate a unei convenţii este nevicierea

consimţământului.

    Pentru ca eroarea, ca viciu de consimţământ, să atragă nulitatea

actului este necesar să cadă asupra substanţei obiectului convenţiei

sau asupra naturii juridice a contractului.

    În ceea ce priveşte dolul, ca viciu de consimţământ, pentru ca să

atragă nulitatea actului este necesar să provină de la una dintre părţile

contractante, iar manoperele folosite să prezinte o anumită gravitate

încât, în lipsa lor, cealaltă parte să nu fi contractat.

    Dolul, ca şi eroarea, fiind fapte juridice, trebuie dovedite de partea

care le invocă prin orice mijloc de probă (art. 954 şi 960 C. civ.).

    __________

    Publicată în "Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 -

1975", p. 115.

BIBLIOGRAFIE

1. Ovidiu Ungureanu, Drept civil, Introducere, Ed.8, Editura C.H. Beck,

Bucureşti,

2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea Generală. Persoanele. Ed.

Hamangiu, 2008, Bucureşti,

3. Ernest Lupan, Drept civil. Partea generală. Univ. Creştină “Dimitrie

Cantemir” Facultatea de Drept Cluj Napoca, 1995,

4. Teodor Sâmbrian, „Elemente de teorie a actului juridic în dreptul

roman” Revista de Ştiinţe juridice

5. Dan Chirică „Eroarea viciu de consimţământ în materie

contractuală” Revista Dreptul, nr. 7/2005,

6. Codul civil

7. Noul Cod Civil- Legea nr. 287 din 2009;

8. Practică judiciară

TEORIA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prof. Univ. Dr. Ovidiu Ungureanu

EROAREA- VICIU DE CONSIMŢĂMÂNT

NAGY KINGA ERZSEBET

IDPR- POSTUNIVERSITAR